TEORII PRIVIND COMERȚUL INTERNAȚIONAL

Teorii clasice privind comerțul internațional

Teoria mercantilistă

Teoria avantajului absolut (A. Smith)

Teoria avantajului comparativ (D. Ricardo)

MERCANTILISMUL 1. Unica formă a bogăţiei unei naţiuni ar consta în bani, adică în metalele

preţioase din care aceştia erau confecţionaţi – aurul şi argintul. 2. Profitul era obiectivul operaţiunilor de comerţ, obţinut în sfera

circulaţiei mărfurilor, mai ales în comerţul exterior, datorită faptului că mărfurile erau vândute la preţuri mai mari decât cele de cumpărare. Profitul era astfel, un mijloc de sporire a avuţiei statelor moderne.

Perioade: - Mercantilismul timpuriu (sistemul monetar) se baza pe acumularea

metalelor preţioase în interiorul unui stat prin orice metodă (mercantilismul spaniol şi portughez). Gânditorii reprezentativi ai acestei perioade au fost spaniolii Luiz Ortiz, Gonzales de Cellorigo, A. de Rojas şi Wiliam Stafford.

- Mercantilismul dezvoltat (sistemul balanţei comerciale) se baza pe derularea unor fluxuri comerciale astfel încât volumul şi valoarea exportului să fie mai mari decât volumul şi valoarea importului. Diferenţa respectivă (balanţa activă comercială, respectiv de plăţi) trebuia să intre în ţară sub formă de metale preţioase. (Antonio Serra, Antoine de Antonio Serra, Antoine de Montchretien, Thomas MunMontchretien, Thomas Mun)

Mercantiliştii au cercetat aspecte ale circulaţiei mărfurilor ale comerţului exterior, însă au ignorat importanţa studierii fenomenelor din sfera producţiei de mărfuri, ei fiind adepţii unui protecţionism vamal dur care presupunea intervenţia statului în economiile naţionale în scopul protejării industriei autohtone de concurenţa străină.

Din punct de vedere politic mercantilismul a fost agreat de cercurile guvernamentale, de grupurile industriale şi chiar de lucrători

Numeroase grupuri de interese au înregistrat efecte negative sub formă de impozite mai mari, preţuri ridicate, menţinerea ineficienţei în economie, întârzierea restructurării pe baze sănătoase.

Neomercantilism

Economiştii secolului XX (J.M.Keynes) au reevaluat teoriile mercantiliste, considerând că acestea nu pot fi ignorate, întrucât de exemplu, preocuparea pentru obţinerea unei balanţe de plăţi excedentare (mercantilismul dezvoltat) constituie o dovadă a perspicacităţii politice de care ar trebui să dea dovadă guvernele ţărilor lumii.

Neomercantilismul revine la ideea rolului important al controlului statului pentru păstrarea supremaţiei pe piaţă. „În viziunea neomercantiliştilor, erodarea poziţiei americane pe piaţa mondială, în favoarea Japoniei şi a Germaniei, se datorează unui liberalism exagerat practicat de SUA în relaţiile sale comerciale externe, fapt ce a permis concurenţilor lor să aibă acces la tehnologia şi know-how-ul american.”

R. Heilbroner şi L.C. Thurow (1986) admit implicarea moderată a statului în economie pentru că „un sistem de piaţă comportă puncte slabe şi aspecte ineficiente, inerente naturii sale instituţionale. Ca remediu se impune o intervenţie politică, deoarece nu există altă măsură decât acţiunea politică atunci când mecanismul economic autoreglator eşuează.”

Teoria avantajului absolut Adam Smith- The wealth of nations

posibilitatea de a produce un bun cu o cantitate mai mică de factori (input) decât oriunde altundeva în lume,

ţările ar trebui să se specializeze în producerea acelor bunuri pentru care dispun de un avantaj absolut,

prin participarea la comerţul internaţional, „avuţia” tuturor ţărilor poate fi sporită.

ignoră faptul că pe piaţa mondială există parteneri inegali, că din comerţul exterior unii pierd, alţii câştigă, convins fiind că „mâna invizibilă“ funcţionează identic atât pe piaţa internă cât şi pe cea mondială, deci că piaţa este capabilă să asigure în mod spontan autoreglarea economiei de piaţă.

nu a studiat legile care guvernează producţia de mărfuri.

Frontiera posibilităţilor de producţie

Specializarea în producţie şi avantajul din

comerţ prin prisma avantajului absolut

Teoria avantajului comparativTeoria avantajului comparativ David Ricardo - „Teoria costurilor comparative

de producţie şi a avantajelor relative reciproce în comerţul internaţional”

„câştigul realizat de către o naţiune care produce şi vinde la extern bunurile pe care le realizează cu costuri de producţie mai mici relativ cu alte bunuri naţionale, iar în schimbul lor procură alte mărfuri a căror realizare la intern se dovedeşte mai puţin avantajoasă”.

Legea avantajului comparativ se poate enunţa astfel: Este întotdeauna mai avantajos pentru două ţări să dezvolte relaţii comerciale bilaterale, cu condiţia ca ele să se specializeze în producerea acelui bun în care înregistrează cel mai mare avantaj relativ sau cel mai mic dezavantaj relativ.

Necesarul de producție

Teoria valorii internaţionale (John Stuart Mill)

a ajuns la concluzia că raportul de schimb al unei ţări ar fi cu atât mai avantajos cu cât cererea pentru mărfurile ei este mai mare, iar cererea proprie pentru mărfurile de provenienţă străină este mai mică.

fiecare ţară are de câştigat din participarea la schimburile internaţionale, acceptând că aceste câştiguri sunt inegale.

În mod paradoxal, ar avea de câştigat ţările nedezvoltate pentru că cererea lor este mai mică, generând un raport de schimb mai avantajos, iar ţările dezvoltate ar obţine un raport de schimb mai dezavantajos pentru că au cererea cu mult mai mare.

Realitatea economică a arătat, însă, că lucrurile nu stau aşa. Pe piaţa mondială partenerii sunt inegali, ţările mici, neindustrializate au rămas mult în urma ţărilor puternic industrializate.

Modelul Heckscher – Ohlin – Samuelson (Teoria dotării cu factori de producţie)

O ţară dispune de avantaj comparativ în producerea unui bun atunci când utilizează intensiv factorul caracterizat prin abundenţă factorială relativă în raport cu partenerul său comercial.

comerţul internaţional corespunde unui schimb de factori abundenţi contra factori rari (ţările vor exporta produse a căror fabricaţie a necesitat o cantitate importantă de factori abundenţi şi vor importa bunuri fabricate cu ajutorul factorilor care, în cazul ei, sunt deficitari).

Samuleson - schimburile internaţionale duc la egalizarea remunerării factorilor de producţie, în următoarele condiţii:

Pe pieţele naţionale şi internaţionale există o concurenţă perfectă; Factorii de producţie nu pot depăşi frontierele naţionale şi sunt omogeni (nu se face

distincţia între muncă mai mult sau mai puţin calificată); Factorii, care sunt perfect mobili şi în concurenţă perfectă în cadrul frontierelor

naţionale, sunt remuneraţi conform productivităţii marginale; Randamentele sunt descrescătoare, prin urmare specializarea în cadrul fiecărei ţări

este parţială; Sunt neglijate costurile de transport; Funcţiile de producţie sunt lineare şi omogene pentru fiecare bun; ele sunt identice

pentru fiecare bun în diferitele ţări.

Demonstraţia lui Samuelson a fost ulterior criticată, mai ales pentru următoarele două puncte vulnerabile:

1. egalizarea absolută a factorilor de producţie nu se poate realiza în practică, pentru că depinde de:

a. lipsa de omogenitate a factorilor: în medie, munca unui lucrător american este mai eficientă decât a unuia afgan; calitatea pământului diferă de la o zonă la alta, nici factorul capital nu prezintă omogenitate;

b. mobilitatea interioară şi omogenitatea produselor nu sunt perfecte; sectoarele interne comunică deseori cu dificultate cu cele externe;

c.tehnicile de producţie sunt diferite. 2. departe de a realiza o egalizare a remunerării factorilor, comerţul

internaţional poate agrava disparităţile -- argumente: a. funcţiile de producţie sunt diferite în fiecare ţară. A spune că

o ţară se specializează în producerea acelui bun care utilizează factorii abundenţi şi, deci, mai ieftini înseamnă că ea poate face acest lucru, nu şi faptul că îl va face cu siguranţă, funcţia de producţie şi condiţiile de formare a cererii prevalând în faţa schimbului. Chiar dacă funcţiile de producţie sunt identice, costurile constante, specializarea tinde să crească preţul factorilor utilizaţi şi să-l scadă pe al altora, care, dimpotrivă, cresc în exterior, de unde disparitatea între preţul factorilor.

b. Chiar în ipoteza a doi factori şi două produse, cele două produse pot modifica intensitatea cu care sunt utilizaţi factorii, în funcţie de nivelul de producţie la care se plasează: produsele alimentare pot fi intensive în muncă pentru o anumită valoare a funcţiei de producţie şi în capital pentru o altă valoare. Atunci când sunt consideraţi mai mult de doi factori sau produse, egalitatea este tot mai rară.

Paradoxul lui Leontieff Plecând de la observaţia că SUA reprezintă o ţară abundentă în capital, a pus

la punct un test prin care urma să demonstreze că exporturile americane sunt mai intensive în capital decât importurile.

Pentru a-şi elabora testul, Leontieff a construit o balanţă input-output pentru economia americană. Leontieff a analizat 200 de industrii, pe care le-a separat în industrii exportatoare (cu un sold [export – import] pozitiv) şi importatoare (cu un sold comercial negativ).

Exporturile apar mult mai intensive în muncă decât importurile, care erau, la rândul lor, mai intensive în capital decât exporturile.

Argumentând faptul că un lucrător american are o productivitate de trei ori mai ridicată decât a unuia străin, el a conchis că SUA erau în fapt abundente în factorul muncă şi nu în capital. Productivitatea superioară a muncitorilor americani derivă din existenţa din abundenţă a unui al treilea factor de producţie specific SUA, managementul.

Teorii moderne (bazate pe firmă)

Teoria disponibilităţii produselor pentru comerţul internaţional (Kravis)

Sandretto , Gendarme Modelele Nord-Sud ale comerţului

inegal Teoria similarităţii între ţări (Steffan

Linder) Teorii ale neotehnologiilor Teoria lui Michael Porter

Teoria disponibilităţii produselor pentru comerţul internaţional (Kravis)

Ideea de bază a studiului este că orice ţară tinde să importe mărfurile care nu pot fi produse în interiorul ei şi să exporte mărfurile pe care le poate produce în cantităţi mai mari decât cele necesare consumului intern şi în condiţii mai avantajoase decât în alte ţări.

În viziunea lui Kravis, disponibilităţile de export depind de patru factori:

a) înzestrarea cu resurse naturale; b) amploarea şi semnificaţia diferenţierii produselor; c) progresul tehnologic în decursul timpului d) politica economică externă a statului respectiv.

Sandretto: - Transnaţionalele constituie pârghii importante care influenţează

dezvoltarea comerţului internaţional şi adâncirea diviziunii internaţionale a muncii,

- Extinderea transnaţionalelor are atât un efect benefic asupra ţărilor în curs de dezvoltare, contribuind la dezvoltarea acestora, cât şi un efect distrugător, făcând imposibilă existenţa unei concurenţe pure şi perfecte pe pieţele naţionale,

- Întreprinderile transnaţionale care provin din ţări industrializate constituie pe de o parte, un sprijin pentru politicile naţionale, iar pe de altă parte, reduc eficienţa intervenţiei statelor în economie.

R. Gendarme în lucrarea „Vrăjitoare în economie: multinaţionalele“ (1981) apreciază flexibilitatea firmelor transnaţionale în afaceri şi constată rămânerea în urmă a oamenilor de ştiinţă în studierea rolului acestora.

Teoria similarităţii între ţări (Steffan Linder)

explică bazele comerţului intraindustrial, pornind de la rolul firmei producătoare de bunuri manufacturate în economia unei ţări considerând că schimburile internaţionale cu produse manufacturate sunt datorate existenţei aceloraşi preferinţe ale panelelor de consumatori în toate ţările lumii.

posibilităţile de pătrundere pe alte pieţe, valorificând avantajele economiilor de scară.

constată că pieţele cele mai avantajoase există în ţările în care preferinţele consumatorilor sunt asemănătoare cu cele ale consumatorilor din propria ţară. Forţa concurenţială a firmei este asigurată de abilitatea întreprinzătorilor de a alege alternativa de combinare a factorilor de producţie cea mai favorabilă pentru a obţine cele mai bune rezultate posibile cu ajutorul resurselor de care dispun.

Curba experienței

Teoria lui Michael Porter teoria avantajului competitiv a pornit de la premisa că

firmele pot obţine avantaje competitive prin deţinerea avantajelor tehnologice şi nu prin abundenţa relativă a factorilor de producţie.

Firmele pot crea avantaje competitive prin strategiile adoptate, prin gama de produse obţinute şi prin drepturile de proprietate intelectuală deţinute, iar „proprietatea intelectuală are rădăcini în puterea imaginaţiei”.

avantajele competitive ale unei ţări sunt influenţate de două categorii de determinanţi care alcătuiesc structura puternică a unui „diamant naţional”.

Prima categorie: Determinanţii factoriali (resursele umane, naturale, de capital, de

cunoștințe, infrastructură) Determinanţii cererii se referă la dimensiunea, structura,

internaţionalizarea şi ritmul de creştere al cererii, complexitatea cumpărătorilor, capacitatea unei industrii naţionale de a prefigura cererea mondială, etc.

Ramurile industriale din amonte şi aval contribuie la creşterea competitivităţii internaţionale a producătorului.

Strategia şi structura firmelor şi concurenţa dintre acestea includ obiectivele firmelor, metodele de management utilizate, motivarea salariaţilor, nivelul competiţiei existente în industrie, etc.

A doua categorie de factori o formează statul şi întâmplarea sau şansa. M. Porter consideră că statul are un rol principal în influenţarea evoluţiei factorilor de producţie prin politici de investiţii, subvenţii, prin reglementarea pieţelor de capital, prin politici educaţionale. Statul singur, însă, nu are puterea de a crea avantaje competitive. Politicile publice trebuie să se armonizeze cu cele private pentru construirea unei configuraţii durabile a diamantului.

Determinanţii avantajelor competitive naţionale

În viziunea lui M. Porter economiile naţionale parcurg patru stadii ale dezvoltării avantajelor competitive în cadrul creşterii economice.

stadiul avantajelor determinate de dotarea cu factori de producţie,

stadiul avantajelor competitive determinate de investiţii, stadiul avantajelor competitive determinate de inovare, stadiul avantajelor competitive determinate de avuţia

naţională.

Printre cauzele care pot duce la distrugerea „diamantului”, adică la pierderea unui avantaj competitiv se numără: modificările tehnologice, înrăutăţirea determinanţilor factoriali, reducerea competitivităţii în interiorul economiei naţionale, instabilitatea politică sau economică, intervenţiile nejustificate ale statului la nivelul pieţei.

Teoria „decalajului tehnologic” M.V. Posner

are ca punct de plecare cercetarea corelaţiei dintre exporturile unei ţări şi eforturile de cercetare anterioare acestora.

în ţările în care se fac cheltuieli mai mari de cercetare şi dezvoltare, este mai pronunţat procesul de inovare, are loc o înnoire mai puternică a produselor, ceea ce le permite acestora să menţină un însemnat decalaj faţă de restul ţărilor lumii. Acest decalaj le asigură o poziţie de monopol în privinţa exportului produselor respective, care, chiar dacă este temporar, le aduce mari avantaje, asigurându-le o eficienţă ridicată a comerţului exterior, întrucât nu există riscuri unei concurenţe serioase din partea partenerilor lor rămaşi în urmă sub aspectul nivelului tehnologiei folosite.

Teoria “ciclului de viaţă a produsului” R.Vernon

avantajul relativ nu este static, o dată pentru totdeauna, ci se poate modifica în timp, în funcţie de modificările care pot interveni în acţiunile întreprinse pentru valorificarea respectivului produs pe piaţa mondială şi de reacţiile pe care le au faţă de el concurenţii reali sau potenţiali.

Durata şi dimensiunea avantajului relativ, privit în mod dinamic, depind de etapele pe care le parcurge un produs în decursul prezenţei lui pe piaţă, începând cu inovarea, respectiv diferenţierea produselor la scară naţională, continuând cu monopolul ţării respective în perioada lansării produsului pe piaţa mondială, cu apărarea acestui monopol în faza de maturizare a produsului prin măsuri de protejare a avantajelor câştigate şi terminând cu depăşirea monopolului ţării exportatoare şi abandonarea măsurilor de apărare prin protejarea producţiei naţionale, atunci când produsul respectiv a ajuns să fie standardizat la scara internaţională, să fie produs mai ieftin de concurenţii care l-au asimilat şi deci să fie importat în condiţii mai avantajoase decât cele din ţara care l-a lansat.

Teoria rivalităţii strategice globale Paul Krugman şi Kevin Lancaster

Cercetează influenţa pe care o au rivalităţile dintre marile companii transnaţionale asupra comerţului internaţional şi pleacă de la premisa că acestea au la dispoziţie mijloace importante de obţinere şi menţinere a unor avantaje competitive durabile:

Deţinerea unor drepturi de proprietate intelectuală Investiţiile în cercetare-dezvoltare Dezvoltarea economiilor de scară şi de gamă Valorificarea curbei de experienţă

Drepturile de proprietate intelectuală constituie un instrument de dezvoltare economică: „Proprietatea intelectuală este un instrument aflat în serviciul dezvoltării economice şi al obţinerii bogăţiei, al cărui potenţial nu a fost exploatat în întregime în toate ţările mai ales în ţările în curs de dezvoltare.”

EVOLUŢII RECENTE ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Tendinţe în evoluţia comerţului internaţional în secolul XX

Evoluţia economiei mondiale a fost direct determinată de consecinţele negative ale primului război mondial şi de evoluţia vieţii social-politice dintr-o serie de ţări europene.

Desfăşurarea activităţii economice între 1919-1929 se caracterizează printr-o criză economică moştenită din anii războiului.

Piaţa latino-americană, dominată până la război de Anglia, se orientează către SUA.

În Europa, creşterea cea mai spectaculoasă s-a înregistrat în Germania, puternic sprijinită de marile investiţii de capital, a cărei producţie a crescut cu 127% faţă de anul 1913, producţia de cărbune depăşind producţia cumulată a Angliei şi Franţei. Producţia Germaniei era destinată exportului pentru a achita datoriile de război, ceea ce a dus la o creştere a flotei comerciale, care ajunge pe locul 4 în lume.

În timpul crizei, Franţa era printre primii producători de oţel, ocupând locul 2 la producţia de automobile; înregistrează însă deficite în comerţ, ponderea ei în schimburile mondiale fiind de 6% în 1929, faţă de 7% în 1913.

În ceea ce priveşte Japonia, a cunoscut o perioadă de înviorare a industriei şi comerţului, mai ales prin dezvoltarea industriei metalurgice, a construcţiilor de maşini şi industriei chimice.

O retrospectivă a evoluţiei volumului valoric a comerţului internaţional în prima jumătate a secolului XX - cu suişuri şi coborâşuri deosebite, de la 33,1 miliarde de dolari în anul 1900, la 117,2 miliarde de dolari în 1920, pentru ca în 1940 să fie de numai 41,6miliarde de dolari - permite să se remarce contrastul acestei evoluţii cu creşterea constantă a volumului valoric a comerţului internaţional în a doua jumătate a secolului XX.

TTrăsături principale ale comerţului internaţional răsături principale ale comerţului internaţional între anii 1950-între anii 1950-20002000

În această perioadă s-a înregistrat cel mai înalt ritm de creştere valorică(12%), cu o perioadă de vârf de 20,3%, pentru anii 1971-1980,astfel că din 1950 până în 1998, volumul valoric al exporturilor mondiale a sporit de aproximativ 88 ori, adică de la 61 miliarde de dolari la 5338 miliarde de dolari.

Volumul valoric al comerţului internaţional, în a doua jumătate a secolului XX, a înregistrat o dinamică deosebit de rapidă, superioară dinamicii tuturor celorlalţi indicatori sintetici ai economiei mondiale (PIB, producţie industrială, producţie agricolă).

Comerţul internaţional a devansat, ca ritm de creştere, precum şi ca volum valoric absolut, rezervele de aur şi devize centralizate ale ţărilor nesocialiste. S-a ajuns ca la sfârşitul anilor ’80, rezervele de aur şi devize să reprezinte numai 24% din volumul valoric al importurilor ţărilor nesocialiste.

Trăsături şi tendinţe ale dinamicii şi Trăsături şi tendinţe ale dinamicii şi volumului comerţului internaţional volumului comerţului internaţional

contemporancontemporan  WORLD ECONOMY AND TRADE IN 2011

World trade growth decelerated sharply in 2011 as the global economy struggled under the influence of natural disasters, financial uncertainty and civil conflict. A slowdown in trade had been expected after the strong rebound of 2010 but the earthquake in Japan and flooding in Thailand shook global supply chains, and fears of sovereign default in the euro area weighed heavily in the closing months of the year. The civil war in Libya also reduced oil supplies and contributed to sharply higher prices. All of these factors combined to produce below average growth in trade in 2011.The volume of world merchandise trade rose 5.0 per cent in 2011, accompanied by global output growth of 2.4 per cent. This marked a significant slowdown from 2010, when trade advanced 13.8 per cent and output expanded by 3.8 per cent (see Figure 2.1.)

Figure 2.1. Growth in volume of world merchandise trade and GDP, 2000-20011(annual percentage change)

Slower growth in both trade and output had been anticipated for 2011, but multiple economic shocks held back economic activity and trade during the year. The earthquake, tsunami and nuclear incident that hit Japan in March sharply depressed the country's exports in the second quarter, while flooding in Thailand reduced the supply of key parts and components in the fourth quarter and further distorted global production networks. Turmoil in North African countries took a toll on the region's exports, especially in Libya, where oil production and exports plunged. Finally, negative gross domestic product (GDP) growth in the European Union reduced demand for imported goods in the fourth quarter as the euro sovereign debt crisis came to a head.

The sluggish pace of economic growth in 2011 reduced import demand in the largest economies and resulted in global export growth below the WTO's forecast of 5.8 per cent. Japan's output contracted in the fourth quarter after recording just one-quarter of expansion on the year in the third quarter. Even China’s dynamic economy appeared to be slowing towards the end of the year as its fourth quarter GDP growth slipped to an annualized rate of 7.8 per cent after averaging around 9.5 per cent over the first three quarters, according to data from China’s National Bureau of Statistics.

Economic indicators improved in the United States in the closing months of 2011 as output growth accelerated to 3.0 per cent annualized in the fourth quarter and unemployment fell to 8.3 per cent in December according to data from the OECD, but this only partly made up for earlier setbacks.

Developed economies exceeded expectations with export growth of 4.7 per cent in 2011 while developing economies (for the purposes of the analysis, this includes the Commonwealth of Independent States, or CIS) did worse than expected, recording an increase of just 5.4 per cent. In fact, shipments from developing economies other than China grew at a slightly slower pace than exports from developed economies (including disaster-struck Japan). The relatively strong performance of developed economies was driven by a robust 7.2 per cent increase in exports from the United States, as well as a 5.0 per cent expansion in exports from the European Union. Meanwhile, Japan's 0.5 per cent drop in exports detracted from the average for developed economies overall.

Several adverse developments disproportionately affected developing economies, including the interruption of oil supplies from Libya that caused African exports to tumble 8 per cent in 2011, and the severe flooding that hit Thailand in the fourth quarter.

The Japanese earthquake and tsunami also disrupted global supply chains, which penalized exports from developing countries such as China, as reduced shipments of components hindered production of goods for export.

Significant exchange rate fluctuations occurred during 2011, which shifted the competitive positions of some major traders and prompted policy responses (e.g. in Switzerland and Brazil). Fluctuations were driven in large part by attitudes towards risk related to the euro sovereign debt crisis. The value of the US dollar fell 4.6 per cent in nominal terms against a broad basket of currencies according to data from the Federal Reserve, and 4.9 per cent in real terms according to data from the International Monetary Fund, making US goods generally less expensive for export. Nominal US dollar depreciation also would have inflated the dollar values of some international transactions.

The developments outlined above refer to trade in real (i.e. volume) terms, but nominal flows (i.e. in currency terms) for both merchandise and commercial services were similarly affected by recent economic shocks.

In 2011, the dollar value of world merchandise trade advanced 19 per cent to US$ 18.2 trillion, surpassing the previous peak of US$ 16.1 trillion in 2008. Much of the growth was due to higher commodity prices, but monthly trade flows were mostly flat or declining in many major traders over the course of the year. The share of developing economies and the CIS in the world total also rose to 47 per cent on the export side and 42 per cent on the import side, the highest levels ever recorded in a data series extending back to 1948.

The value of world commercial services exports increased by 11 per cent in 2011 to US$ 4.2 trillion, with strong differences in annual growth rates for particular countries and regions. African exports were hit hard by the turmoil in Arab countries, recording zero growth as Egypt’s exports of travel services plunged more than 30 per cent. Quarterly data on services jointly prepared by the WTO and the United Nations Conference on Trade and Development (UNCTAD) also showed a sharp slowdown in the fourth quarter, coinciding with the heightened level of financial market turmoil surrounding the euro debt crisis.

The 5.0 per cent growth of world merchandise trade in 2011 was

below the pre-crisis average of 6.0 per cent for 1990–2008, and was even below the average of the last 20 years, including the period of the trade collapse (5.4 per cent). As a result, trade volume of world trade was even further away from its pre-crisis trend at the end of 2011 than it was a year earlier. In fact, this gap should continue to increase as long as the rate of trade expansion falls short of earlier levels (see Figure 2.2).

Eliminating this divergence would require faster than average growth at some point in the future. Conceivably, this could happen after governments, businesses and households in developed countries reduce their debt burdens to more manageable levels, but this process of deleveraging (reducing reliance on debt) and fiscal consolidation (reducing budget deficits) is likely to take years. In the meantime, the world may have to resign itself to a long period of slower-than-average growth in international trade.  

Figure 2.2. Volume of world merchandise exports, 1990-2011 (indices, 1990=100)

KEY ASPECTS OF TRADE FLOWS IN 2011 Merchandise trade flows within regions

outperform flows between regions

• Trade within regions remains strong in North America, Europe and Asia. Europe has the highest level of intra-regional trade, with 71 per cent of its exports remaining within Europe in 2011. A total of 53 per cent of Asian trade is exported to Asian countries while nearly 48 per cent of North America’s exports are to members of the North American Free Trade Agreement.

• In South and Central America, 27 per cent of exports went to other countries in the region in 2011. In the Commonwealth of Independent States (CIS), Africa and the Middle East, the totals were 20 per cent, 13 per cent and 9 per cent respectively.

• Africa’s main destination market for export is the European Union, followed by Asia and North America. A little over half of CIS exports go to Europe and the Middle East’s main market is still Asia. Less than a quarter of South and Central America’s total exports go to North America and 22 per cent go to Asia.

Moderate recovery for merchandise exports in 2011

• World merchandise exports increased by 5 per cent in volume terms in 2011. World gross domestic product (GDP) expanded by 2.4 per cent.

• Since 2005, world merchandise trade has grown by 3.7 per cent annually while GDP has risen by 2.3 per cent.

• Some of the growth in merchandise trade is due to trade in intermediate products that criss-cross national borders before being processed into final products.

US remains the leading merchandise trader

• The United States remains the world’s biggest trader in merchandise, with imports and exports totalling US$ 3,746 billion in 2011. Its trade deficit amounted to US$ 785 billion, 5.2 per cent of its GDP.

• China and Germany rank second and third respectively in merchandise trade. Their trade surpluses were US$ 155 billion and US$ 218 billion respectively in 2011, 2.1 per cent and 6.1 per cent of their GDP.

• In contrast to 2010, Japan incurred a trade deficit in 2011, amounting to US$ 32 billion. With imports and exports totalling US$ 1,678 billion, it remains the fourth-largest trader in the world.

World exports of commercial services up by 11% in 2011

• The value of world exports of commercial services rose by 11 per cent in 2011 to US$ 4,170 billion, exceeding pre-crisis levels of US$ 3,850 in 2008.

• Europe showed signs of recovery, with annual growth of 11 per cent in 2011. In contrast, Asian economies saw their growth rate halved compared with 2010, mainly due to slower growth in transportation services and other commercial services.

• North America’s exports of commercial services expanded by 9 per cent in 2011, the same as in 2010, while in Africa exports stagnated following the “Arab Spring” uprising that began at the end of 2010. The CIS was the most dynamic region, with exports of commercial services increasing by 19 per cent, followed by South and Central America with 13 per cent.

US remains the leading commercial services trader

• The United States remained the world’s largest trader of commercial services in 2011 with US$ 976 billion of trade, making a surplus of US$ 186 billion. The United Kingdom, which ranked third with US$ 444 billion, recorded also a surplus of US$ 103 billion. Both the United States and the United Kingdom have recorded a surplus in services every year since the 1980s.

• Germany, the second-largest services trader with US$ 542 billion of trade, recorded a deficit of US$ 36 billion in 2011.

• Among the leading emerging economies, China remained a net services importer in 2011, while India registered a positive balance, with the value of exports exceeding imports.

US service supply through affiliates to emerging economies

on the rise

• Services supplied by US majority-owned foreign affiliates to China and India proved more resilient to the global crisis than exports of cross- border services.

• In 2009, US exports of commercial services to India decreased by 4 per cent. However, services supplied to India through commercial presence (i.e. through US majority-owned foreign affiliates established in India) rose by 34 per cent. Similarly, in China services supplied by US majority-owned foreign affiliates grew by 25 per cent, while exports of commercial services grew by only 2 per cent.

• In contrast, services supplied through US majority-owned foreign affiliates to Europe and North America declined, following the same pattern as cross-border exports.