00 CVIU Volum Cursuri Dec 2012

„Comunitate virtuală interuniversitară pentru ştiință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale.”

Universitatea POLITEHNICA din București, Universitatea din Craiova Universitatea de Vest din Timișoara

Dezvoltarea programelor de formare pentru facilitarea accesului la învățare prin acțiuni inovatoare în ştiinţă, tehnologie, inovare şi valorificare a proprietăţii intelectuale Dezvoltarea de material şi instrumente didactice de învăţare – cursuri

BUCUREȘTI 15/11/2012


1

Investeşte în oameni ! Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane, 2007 – 2013 Axa prioritară 1 „Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere”

Domeniul major de intervenţie 1.2 „Calitate în învăţământul superior” Beneficiar: Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului Contract nr: POSDRU/86/1.2/S/56872

Universitatea POLITEHNICA din București, Universitatea din Craiova Universitatea de Vest din Timișoara

Dezvoltarea programelor de formare pentru facilitarea accesului la învățare prin acțiuni inovatoare în ştiinţă, tehnologie, inovare şi valorificare a proprietăţii intelectuale Dezvoltarea de material şi instrumente didactice de învăţare – cursuri


2

Manager proiect: Simona Tănase Coordonator ediție: Prof.dr.ing. Anton Hadăr Autori și contributori: Nr. crt.

Nume și prenume Funcția în proiect / organizație

Contribuția Cod curs

1 Prof. dr. ing. Hadăr Anton – UPB

Rector / delegat 9.3.1./9.3.2/ 9.3.5

2 Prof. dr. ing. Marin Alexandru – UPB

Expert educaţie

9.3.1./9.3.5

3 Dr. ing. Badea Constantin Dan - UPB

Resp. departament proiecte cercetare

9.3.1./9.3.2/ 9.3.5

4 Prof. dr. ing. Gheorghiu Horia Miron - UPB

Resp. management conţinut informaţional

9.3.1./9.3.5

5 Conf. dr. ing. Rânea Constantin - ANCS

Secretar general 9.3.2

6 Prof. dr. ing. Filipoiu Ioan Dan - UPB

ETS pentru derulare procese instruire

9.3.2

7 Prof. dr. ing. Semenescu Augustin - UPB

Asistent proiect 9.3.5

8 Prof. dr. ing. Dumitru Topan - UCV


9.3.3/9.3.4

9 Prof. dr. ing. Marcel Dracea – UCV

Expert educaţie 9.3.3/9.3.4

10 Prof.dr. Leonardo – Geo Mănescu - UCV

Director CTT INTESA 9.3.5

11 Prof.dr. Edmond Gabriel OLTEANU - UCV

Responsabil program de proprietate intelectuală CTT INTESA

9.3.3/9.3.4

12 Conf.dr.ing Denisa RUŞINARU - UCV

Responsabil program comunicare şi cooperare CTT INTESA

9.3.1

13 Prof.dr. Liviu CRĂCIUN - UCV Consultant educaţie CTT INTESA

9.3.2

14 Prof. Dr. Vasile OSTAFE - UVT Rector / delegat 9.3.5

15 Prof. Dr. Adriana ISVORAN - UVT


9.3.5


3

CUPRINS GENERAL

INTRODUCERE

Valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală în universităţi,

cod curs 9.3.1

Bazele managementului inovării şi transferului tehnologic,

cod curs 9.3.2

Brevetarea invenţiilor în România şi Uniunea Europeană,

cod curs 9.3.3

Jurisprudenţa actuală în domeniul proprietăţii intelectuale,

cod curs 9.3.4

Managementul antreprenorial al proiectelor de cercetare, dezvoltare,

inovare

cod curs 9.3.5


4

INTRODUCERE

Obiectivul general al programului este să contribuie la crearea unei mai bune înţelegeri a managementului proceselor de inovare, transfer tehnologic și valorificare a proprietății intelectuale în universităţi și să îmbunătăţească cunoştinţele și abilităţile cursanţilor pentru a stăpâni și a sprijini acest procese.

În cadrul proiectului POSDRU cu titlul „Comunitate virtuală interuniversitară pentru știință, tehnologie, inovare și valorificare a proprietății intelectuale”, programul îsi propune să familiarizeze cursanţii cu noţiunile, conceptele, tipologia și structurile specifice proceselor de inovare, transfer tehnologic și valorificare a proprietății intelectuale în universităţi

Parcurgerea disciplinelor din program permite cursanţilor: Să cunoască și să opereze în mediul colaborativ în care se desfăşoară

activităţile specifice de inovare, transfer tehnologic și valorificare a proprietății intelectuale în universităţi.

Să formeze grupul de colaboratori cu ajutorul cărora să poată iniţia, elabora și promova proiecte de inovare, transfer tehnologic și valorificare a proprietății intelectuale în universităţi.

- Să acţioneze în interpretarea situaţiei mediului de afaceri în care se doreşte implementarea unui proiect.

Să acţioneze individual sau în echipă pentru organizarea unor proiecte de inovare, transfer tehnologic și valorificare a proprietății intelectuale, care pot fi achiziţionate de potenţiali clienţi ai universităţii.

- Să îsi însuşească modul de prezentare performant al unui proiect supus promovării pe piaţă. În cadrul programului sunt dezvoltate următoarele discipline:

- Valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală în universităţi - Bazele managementului inovării și transferului tehnologic - Brevetarea invenţiilor în România și Uniunea Europeană - Jurisprudenţa actuală în domeniul proprietăţii intelectuale - Managementul antreprenorial al proiectelor de cercetare, dezvoltare, inovare.

Între aceste cinci discipline există relaţii de dependenţă descrise de aspectul că „Bazele managementului inovării și transferului tehnologic” este disciplina cu caracterul cel mai mare de generalitate, care oferă cadrul în care se dezvoltă celelalte discipline și în care sunt înţelese și sunt aplicate noţiunile și conceptele specifice, aşa cum se sugerează în figura de mai jos. În procesul inovării sunt necesare cunoştinţe aprofundate de management al proiectelor de cercetare, dezvoltare și inovare. În procesul transferului tehnologic pentru valorificarea proprietății intelectuale sunt necesare noţiuni complexe privind valorificarea și jurisprudenţa drepturilor de proprietate intelectuală, cât și brevetarea invenţiilor în România și în Uniunea Europeană.


5

Astfel, parcurgerea acestor discipline permite cursanţilor să-și dezvolte abilităţi profesionale și antreprenoriale în promovarea ştiinţei, tehnologiei, inovării și a valorificării proprietăţii intelectuale în universităţi.


6

Titlul cursului:

Valorificarea drepturilor de proprietate

intelectuală în universități

Codul cursului: 9.3.1


7

CUPRINS Modulul I: Introducere în valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală

Capitolul 1: DEFINIREA CONCEPTELOR

1.1. Definirea procesului de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală.

1.2. Domeniile şi drepturile de proprietatea intelectuală

1.3. Mecanismele valorificării proprietăţii intelectuale

1.4. Factori de influenţă ai valorificării drepturilor de proprietate intelectuală

1.5. Valorificarea proprietății intelectuale în contextul antreprenoriatului academic

Capitolul 2: TRĂSĂTURI, MECANISME ȘI MODELE ALE PROCESULUI DE

VALORIFICARE A DREPTURILOR DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

2.1. Trăsături principale ale procesului de valorificare a drepturilor de proprietate

intelectuală.

2.2. Mecanisme ale procesului de valorificare a drepturilor de proprietate

intelectuală.

2.3. Efecte ale valorificării drepturilor de proprietate intelectuală.

2.4. Modele ale valorificării drepturilor de proprietate intelectuală.

Modulul II: Managementul operațional al activităţii de valorificare a drepturilor

de proprietate intelectuală

Capitolul 3: ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII DE VALORIFICARE A DREPTURILOR

DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

3.1. Finalitatea valorificării proprietăţii intelectuale

3.2. Obiectivele valorificării proprietăţii intelectuale

Capitolul 4: STRATEGIA ȘI MANAGEMENTUL VALORIFICĂRII PROPRIETĂȚII

INTELECTUALE

4.1. Integrarea managementului proprietăţii intelectuale în managementul universitar

4.2. Exemple de centre universitare de valorificare a proprietății intelectuale

4.3. Constituirea unei organizații de transfer tehnologic pentru valorificarea

proprietății intelectuale


8

4.3.1. Organizaţii de transfer tehnologic pentru valorificarea proprietății intelectuale

4.3.2. Probleme ale managementului activităţilor de valorificare a proprietății

intelectuale

4.3.3. Promovarea companiilor spin-off

Capitolul 5: ORGANIZAREA UNUI CENTRU DE TRANSFER TEHNOLOGIC

PENTRU VALORIFICAREA PROPRIETĂȚII INTELECTUALE

5.1. Principii generale

5.2. Misiunea și obiectivele

5.3. Activitatea

5.4. Structura organizatorică şi funcţională

Capitolul 6: RESPONSABILITĂȚILE PARTICIPANȚILOR ÎN PROCESUL DE

VALORIFICARE A PROPRIETĂȚII INTELECTUALE

6.1. Personalul didactic şi de cercetare

6.2. Studenţii

6.3. Profesorii şi cercetătorii invitaţi

Modulul III: Resursele și auditul performanței valorificării drepturilor de

proprietate intelectuală

Capitolul 7: RESURSELE VALORIFICĂRII PROPRIETĂȚII INTELECTUALE

7.1. Finanţarea din surse proprii

7.2. Finanţarea prin fonduri capital – risc

Capitolul 8: AUDITUL ACTIVITĂȚII DE VALORIFICARE A DREPTURILOR DE

PROPRIETATE INTELECTUALĂ

8.1. Principiile generale de audit al performanței

8.2. Metodologia de audit al al procesului de valorificare a proprietății intelectuale din

universităţi

Bibliografie


9

Introducere

Scopul disciplinei este să contribuie la crearea unei mai bune înţelegeri a

managementului procesului de valorificare a proprietăţii intelectuale a universităţilor

şi să îmbunătăţească cunoştinţele comunităţii academice, pe baza experienţei de

bună practică în acest domeniu.

În cadrul proiectului POSDRU cu titlul „Comunitate virtuală interuniversitară

pentru ştiinţă, tehnologie, inovare şi valorificare a proprietăţii intelectuale”, cursul

privind Valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală în universități îşi propune

să abordeze problemele valorificării proprietăţii intelectuale pornind de la o serie de

întrebări, la care disciplina să dea un câte un răspuns.

De ce trebuie să valorificăm proprietatea intelectuală ?

La această problemă este de arătat care este finalitatea proiectului unei

asemenea activităţi în cadrul universităţii. Ce este de avut în vedere ca obiectiv al

acestei activităţi, cum şi cu cine se îndeplineşte acesta, cu ce resurse se realizează

valorificarea proprietăţii intelectuale – sunt problematicile la care acest curs oferă

soluţii şi exemple practice.

Activitatea universităţilor este intrisec legată de proprietatea intelectuală, prin

elaborarea invenţiilor, a modelelor de utilitate sau a mărcilor, a operelor ştiinţifice sau

literar - artistice. De aceea, disciplina vizează explicitarea activităţii de valorificare a

proprietăţii intelectuale, care implică mijloacele utilizate pentru adaptarea cunoaşterii,

rezultatelor şi capabilităţilor obţinute în centrele de cercetare ale universităţii, în

scopul compatibilizării cu cerinţele mediului socio-economic.

Cursul prezintă exemple de succes cu privire la asigurarea de servicii suport

cercetării, prin îndeplinirea funcţiilor de management al proprietăţii intelectuale şi

exemple pozitive ale centrelor şi companiilor deţinute de universități, care preiau

managementul proprietăţii intelectuale.

Din aceste motive, disciplina contribuie la integrarea funcţiilor de execuție și

de management ale proprietăţii intelectuale în structurile universităţilor, prin aceea că

permite cursanților:

- Să cunoască și să opereze în mediul colaborativ în care se desfășoară

activitățile specifice de valorificare a proprietății intelectuale în universități.

- Să formeze grupul de colaboratori cu ajutorul cărora să poată iniția, elabora și

promova proiecte de valorificare a proprietății intelectuale.

- Să acționeze în interpretarea situaţiei mediului de afaceri în care se doreşte

implementarea unui proiect.


10

Modulul I: Introducere în valorificarea drepturilor de proprietate

intelectuală


1.1. Definirea procesului de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală.

Pentru a înţelege ce este valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală,

este util să menţionăm cele două accepţiuni generale ale acestei noţiuni.

Astfel, în sens restrâns, prin valorificare a drepturilor de proprietate

intelectuală se înţelege:

- cesiunea unei proprietăţi intelectuale, care a fost generată şi dezvoltată într-o

universitate, prin mijloace legale cum sunt licenţierea tehnologiei sau

franciza*).

- procesul prin care sunt convertite descoperirile ştiinţifice şi tehnologice în

bunuri şi servicii vandabile.

Valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală implică o serie de relaţii, de

tip formal şi informal, între universități şi sectoarele economice publice şi private.

Scopul valorificării drepturilor de proprietate intelectuală îl constituie întărirea

economiei pe un teritoriu, prin accelerarea aplicării noilor tehnologii şi resurse, pentru

satisfacerea necesităţilor şi oportunităţilor sectorului privat şi public.

Valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală este procesul prin care

cunoştinţe, facilităţi sau capacităţi existente, finanţate din fonduri publice de cercetare

– dezvoltare, sunt folosite în scopul satisfacerii unor necesităţi publice şi private [1].

În principiu, între rezultatele proceselor de valorificare a drepturilor de

proprietate intelectuală de succes, se pot evidenţia îmbunătăţirea produselor,

eficientizarea serviciilor, perfecţionarea proceselor de fabricaţie, realizarea unor

produse noi destinate desfacerii pe pieţe naţionale şi internaţionale.

În sens larg, valorificarea proprietăţii intelectuale înseamnă toate iniţiativele şi

activităţile care conduc la creşterea valorii rezultatelor cercetării şi în general a

cunoaşterii produse de universitate.

___________________________________________________________________ *

Licența brevetului de invenție este acordul (contractul) prin care titularul unui brevet de invenție (licențiatorul)

acordă unei alte persoane (licențiatul) în tot sau în parte, folosința dreptului său exclusiv de exploatare în

schimbul unui preț.

Franciza este sistemul de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice

independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă altei persoane,

denumite francizat, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, un serviciu sau o tehnologie.


11

În mod specific, valorificarea proprietăţii intelectuale implică mijloacele utilizate

pentru adaptarea cunoaşterii, rezultatelor şi capabilităţilor obţinute în centrele de

cercetare, în scopul compatibilizării cu cerinţele mediului socio-economic.

Procesul de valorificare a proprietăţii intelectuale este ilustrat în fig. 1.

Fig. 1. Procesul de valorificare a proprietăţii intelectuale


12

Activitatea universităţilor este intrisec legată de proprietatea intelectuală, prin

elaborarea invenţiilor, a modelelor de utilitate sau a mărcilor, a operelor ştiinţifice sau

literar - artistice.

În literatura de specialitate există o unanimitate în înţelegerea conceptului de

proprietate intelectuală.

În tabelul 1 se prezintă mai multe definiţii ale proprietăţii intelectuale, care nu

diferă esenţial între acestea.

Tabelul 1 – Definiţii ale proprietăţii intelectuale

Proprietatea intelectuală

Definiţia Autorul Publicaţia

Proprietatea intelectuală se referă la

Creaţii ale minţii: invenţii, opere literare şi artistice, simboluri şi imagini utilizate in comerţ

World Intellectual Property Organization (2000)

What is Intellectual Property?, WIPO Publication No. 450(E) ISBN 978-92-805-1555-0.

Termenul general de proprietate intangibilă, care este rezultatul unui efort intelectual

UK Government (2002)

The Management of Intellectual Property in Higher Education: a guide to good practice AURIL and Universities UK (March 2002), http://www.sqw.co.uk/data/IP.html

Informaţii confidenţiale, opere protejate, materiale de studiu dezvoltate de universitate, desene, descoperiri, publicaţii, invenţii şi mărci

The University of the South Pacific, Laucala Campus Suva, Fiji (2010).

INTELLECTUAL PROPERTY AND COPYRIGHT POLICY, HANDBOOK FOR STAFF AND STUDENTS IN THE UNIVERSITY OF THE SOUTH PACIFIC.

Exprimarea unor idei, elemente concrete şi specifice de creativitate şi invenţii, într-o formă tangibilă şi încadrabilă într-o formă de proprietate

Ştrenc, A.,C.,Popescu, M. (2011)

Valorificarea rezultatelor cercetării din universităţi : proprietatea intelectuală şi planul de afaceri, Editura Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, ISBN 978-606-12-0222-5.

Rezultatul activităţii creatoare a omului şi spre deosebire de proprietatea care indică posesia

Andone, D. , Muntean, N. ş.a. (2011)

Managementul activităţilor terţiare, Editura Politehnica, Timişoara, ISBN 978-606-554-323-2.

http://www.sqw.co.uk/data/IP.html


13

bunurilor materiale, proprietatea intelectuală consacră o realitate obiectivă având în vedere "bunurile spirituale" indicând apartenența operei, indiferent de caracterul acesteia, celui care efectiv a creat-o, autorului său real, indiferent cui şi pe ce cale i s-a transmis dreptul de exploatare sau valorificare

În formularea cea mai generală, proprietatea intelectuală se referă la

exprimarea unor idei creative şi invenţii, care provin din activitatea intelectuală în

domeniile industrial, stiinţific, literar - artistic şi reprezintă proprietatea asupra unor

bunuri imateriale, intangibile sau necorporale.

Potrivit Convenţiei privind Instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii

Intelectuale – OMPI, de la Geneva, încheiată în 1967 şi la care România este parte

din 1972, proprietatea intelectuală include drepturile referitoare la [6]:

a) operele literare, artistice şi ştiinţifice;

b) interpretările artiştilor interpreţi şi execuţiile artiştilor executanţi, fonogramele şi

emisiunile de radiodifuziune;

d) descoperirile ştiinţifice;

e) desenele şi modelele industriale;

f) mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, precum şi numele comerciale şi

denumirile comerciale;

g) protecţia împotriva concurenţei neleale

precum şi toate celelalte drepturi aferente activităţii intelectuale în domeniile

industrial, ştiinţific, literar şi artistic.

1.2. Domeniile şi drepturile de proprietatea intelectuală

Proprietatea intelectuală are două domenii:

- proprietatea literar - artistica şi ştiinţifică (cărţi, opere, interpretări, ilustraţii etc.)


14

- proprietatea industrială ( brevete de invenţie, modele de utilitate, mărci, desene şi

modele industriale, topografia produselor semiconductoare).

Drepturile ce decurg din proprietatea intelectuală asigură beneficiul ce

decurge din potenţialul economic al proprietăţii.

Dreptul de autor protejează conţinutul economic al proprietăţii şi adaugă ca

abordare de bază că opera unui autor reprezintă o expresie directă a personalităţii

sale, care face necesară o protecţie care depăşeşte simplul potenţial economic al

operei [7].

Drepturile de proprietate intelectuală se referă la [8]:

- brevete de invenţie;

- modele de utilitate;

- desene industriale;

- drepturi de autor;

- mărci comerciale şi de serviciu.

- noi specii de plante;

- secrete comerciale.

În figura nr. 2 se arată domeniile proprietăţii intelectuale.

Fig. 2. Domeniile proprietăţii intelectuale

1.3. Mecanismele valorificării proprietăţii intelectuale

Mecanismele valorificării proprietăţii intelectuale sunt acele operaţii care

asigură diseminarea unei anumite tehnologii de la furnizor la beneficiar. În general,

aceste procese pot fi financiare, tehnologice sau umane. Acestea constă din variate


15

forme de proceduri, începând de la forme active, precum comunicarea

interpersonală, până la forme pasive, de exemplu, lectura unei reviste tehnice.

Mecanismele de valorificare a proprietăţii intelectuale se pot împărţi în şapte

categorii, aşa cum se prezintă sintetic în tabelul nr. 2.

Tabelul nr. 2 - Mecanisme de valorificare a proprietăţii intelectuale

Nr. crt.

Categoria Sub - categoria

1. Grupuri de consultanţă Grupuri de recenzie ale utilizatorului final

Grupuri de recenzie tehnică

2. Colaborare cu participaţie la costuri Consorţii industriale

Cercetare – dezvoltare în parteneriat

Proiecte demonstrative

Facilităţi pentru utilizator

3. Colaborare fără participaţie la costuri Contractare cercetare – dezvoltare

4. Schimb de personal Lucrări pentru terţi

Personal de consultanţă

Personal invitat

Transfer de personal

5. Licenţiere / spin off Licenţiere

Firme de spin off

Parcuri ştiinţifice şi tehnologice

Incubatoare tehnologice de afaceri

6. Diseminare activă a informaţiei Organizaţii de brokeraj

Conferinţe, seminarii, ateliere

Centre de informare tehnologică

Învăţământ

7. Diseminare pasivă a informaţiei Corespondenţă poştală, inclusiv e-mail

Rapoarte tehnice

Articole de revistă

Video-înregistrări

Buletine electronice

Tehnologiile care fac obiectul valorificării proprietăţii intelectuale sunt

înglobate în brevete de invenţie, modele de utilitate, desene, mărci, know-how,

inclusiv informaţii şi date tehnologice, servicii tehnologice, suport tehnologic şi alte

drepturi de protecţie a chip - urilor şi software (Tabelul 3).


16

Tabelul 3

Clasificare Detalii ale drepturilor

Drepturi de proprietate industrială Brevete, modele de utilitate, desene, mărci

Copyrights Drepturi de proprietate, drepturi personale, drepturi conexe

Drepturi de proprietate neo-intelectuală

Drepturi de proprietate industrial avansate: drepturi de desene de circuit chip cu semiconductori

Copyrights industrial:programe computer şi software

Drepturi de proprietate a informaţiei: secrete comerciale (know-how), drepturi privind baze de date

Brevetele de invenţie sunt drepturi de protecţie, dar o tehnologie, care nu

poate fi brevetată ca invenţie, este apărată ca know-how, deoarece înglobează

cunoaştere, experienţă şi competenţă a personalului.

1.4. Factori de influenţă ai valorificării drepturilor de proprietate intelectuală

În planificarea și implementarea proiectelor de valorificare a drepturilor de

proprietate intelectuală, principalele probleme care apar sunt legate de capabilitățile

tehnologice ale organizației și ale oamenilor.

Capabilitățile tehnologice sunt compuse dintr-o varietate de surse de

cunoaștere și de experiențe. Unele dintre acestea sunt sub forma unor idei noi și

invenții. Altele sunt încorporate în echipamente, utilaje, infrastructură, iar altele sunt

încorporate în calificarea personalului [9].

Capabilitățile tehnologice sunt reprezentate de:

- Sectorul de cercetare – dezvoltare;

- Infrastructura de tehnologia informației și de comunicare;

- Baza de cunoaștere științifică.

Sectorul de cercetare – dezvoltare este un factor important pentru asigurarea

capabilităților tehnologice, acesta fiind suportul cel mai potrivit pentru absorbția noii

tehnologii.

Infrastructura de tehnologia informației și de comunicare este esențială în

transmiterea rapidă a cunoașterii între organizațiile implicate în procesul de transfer

tehnologic, fiind un factor critic al succesului. Existența acestei infrastructurii asigură


17

o platformă prin care se comunică date, se coordonează activități și se utilizează în

comun informații.

Baza de cunoaștere științifică este aceea care furnizează experiența

tehnologică și învățarea organizațională, influențând opțiunile viitoare privind

tehnologiile ce vor fi adoptate.

Capabilitățile personalului contribuie în mod decisiv la succesul transferului

tehnologic, prin existența unui proces de învățare continuă și a unei expertize

specifice.

Educația personalului, suportul tehnic și formarea continuă asigură creșterea

performanței firmei.

La implementarea unui proiect valorificare a drepturilor de proprietate

intelectuală, există o serie de factori de risc și anume:

- Factori de risc tehnologic;

- Factori de risc ai afacerii;

- Factori de risc de țară;

- Factori de risc organizațional.

Riscul tehnologic este asociat cu noutatea și inadecvarea tehnologiei

transferate, într-un context dat. Procesul de valorificare a drepturilor de proprietate

intelectuală impune formarea unor manageri potrivit calificați pentru a conduce

întregul proces de schimbare, în contextul înțelegerii interacțiunilor dintre mediul local

și cel global.

Inadecvarea unor tehnologii se poate datora unor factori cum sunt:

- Un răspuns nepotrivit cererii pieței;

- Disfuncția asigurării sau a adaptării furnizării locale de materii prime și

material;

- Incapacitatea de a adapta tehnologia la o scară mai mică a producției;

- Insuficienta utilizare a forței de muncă, determinate de distorsiunea prețului

sau de alte restricții;

- Importul unor utilaje nepotrivite;

- Alegerea unei tehnologii improprii, determinate de unele restricții la achiziția

tehnologiilor.

Riscul afacerii este exprimat prin riscul costului, riscul cererii, riscul ratei de

schimb și riscul profitului. Profitabilitatea unei noi tehnologii nu poate fi garantată, la

data apariției acesteia.

Riscul de țară este asociat cu profilul țării care achiziționează noua tehnologie,

exprimat prin cadrul social, politic, legal și disponibilitatea pentru infrastructura

necesară.


18

Riscul organizațional este exprimat de capacitatea managerială, în corelație

cu expertiza parsonalului și infrastructura existentă.

În cadrul structurilor de cercetare – dezvoltare și în cel al unor procese de

transformare de anvergură a organizațiilor receptoare, valorificarea drepturilor de

proprietate intelectuală se bazează pe creativitate și inovare.

1.5. Valorificarea proprietății intelectuale în contextul antreprenoriatului

academic

Comparativ cu ţările dezvoltate din Uniunea Europeană, universităţile din România se confruntă cu multe probleme, în ceea ce priveşte transformarea acestora în universități antreprenoriale.

Există o finanţare publică deficitară a educaţiei şi cercetării ştiinţifice şi cele mai multe universităţi nu au venituri proprii, cu care să poată suplimenta fondurile guvernamentale.

Indisponibilitatea unor fonduri adecvate cauzează universităţilor dificultăţi în îndeplinirea misiunii şi obiectivelor acestora.

Astfel, universităţile întâmpină greutăţi în: - asigurarea calităţii învăţământului; - achiziţionarea echipamentelor şi consumabilelor pentru cercetare; - asigurarea unei tehnologii moderne de informare şi comunicare.

Salariile mici din universităţi crează dificultăţi în atragerea de personal înalt calificat şi motivat, “brain-drain” – ul rămânând o problemă actuală.

Nivelul transferului de cunoaştere şi de tehnologii de la universităţi în mediul economic este scăzut, iar contribuţia cercetării universitare la creşterea PIB-ului este nesemnificativă.

Legăturile dintre universităţi şi industrie sunt slabe, ceea ce determină existenţa unor venituri mici provenite din consultanţă, contracte de cercetare şi comercializarea invenţiilor.

Infrastructura şi facilităţile pentru cercetare – dezvoltare sunt inadecvate şi deteriorate, pe seama unei întreţineri deficitare.

Chiar, dacă se manifestă fenomenul de “brain - drain” , încă mai există suficient personal înalt calificat în universităţi. Acestă forţă de muncă ar trebui reorientată spre consultanţă, inovare şi cercetare cu potenţial comercial.

Experienţa universităţilor din ţările dezvoltate arată că un venit semnificativ se poate genera prin consultanţă, cercetare şi dezvoltare, după cum urmează:

- Taxe de licenţiere a drepturilor de proprietate intelectuală. - Drepturi de autor. - Venituri din servicii de consultanţă. - Venituri din contracte de cercetare. - Venituri din contracte de sponsorizare. - Venituri ale firmelor înfiinţate de universităţi.


19

Există mai mulţi participanţi posibili la procesul de comercializare a invenţiilor şi la obţinerea finanţării cercetării.

Aceştia sunt: - universităţile, ca atare, prin centrele lor de cercetare; - profesori şi profesori invitaţi; - cercetători şi inventatori; - cercetători invitaţi; - asistenţi de cercetare; - studenţi; - entităţi de transfer tehnologic; - sponsori; - publicul.

Fiecare dintre participanţii, în procesul de generare şi de comercializare a rezultatelor cercetării şi în cel de obţinere a contractelor de cercetare, contribuie într-un fel sau în altul. Dar, aceştia au propriile interese şi aşteptări, situaţie care, în majoritatea cazurilor, determină un conflict de interese.

O universitate, ca atare, este principalul participant în acest proces al valorificării rezultatelor cercetării, deoarece aceasta asigură: - infrastructura de cercetare; - salariul personalului de cercetare; - fonduri pentru cercetare; - bunul renume al instituţiei.

Negocierile de succes ale contractelor necesită abilităţi, pe care cercetătorii, de regulă, nu le au.

Entităţile de transfer tehnologic sunt cele destinate asigurării unor servicii profesioniste, în acest domeniu de activitate.

În majoritatea cazurilor, activităţile de cercetare sunt realizate şi cu ajutorul asistenţilor de cercetare, studenţilor, cercetătorilor invitaţi sau al celor care efectuează studii postdoctorale. Fiecare, dintre aceştia, are o aşteptare pentru o răsplată financiară şi pentru publicarea neîngrădită rezultatelor obţinute.

În cazul unui proiect major, un membru al unei echipe de cercetare poate fi temporar eliberat de sarcinile din educaţie, pentru a se putea concentra pe acel proiect. Ca rezultat, ceilalţi membri ai echipei de proiect pot cere compensaţii pentru efortul lor suplimentar.

Publicaţiile unui cercetător necesită sprijin pentru dezvoltarea sa profesională şi de carieră, dar invenţiile potenţiale şi descoperirile ştiinţifice reclamă protecţie împotriva dezvăluirii premature, care ar pune în pericol exploatarea comercială a acestor rezultate.

O firmă ar putea asigura participarea unui cercetător, care împreună cu cercetătorul universităţii, ar fi implicat în dezvoltarea unei invenţii cu potenţial comercial. În acest caz, firma ar putea adopta tehnologia gratis.


20

Pot exista situaţii în care finanţatorul să participe într-un “joint research” cu universitatea. În această situaţie, acest finanţator poate pretinde deţinerea unei cote din drepturile de proprietate intelectuală.

Mai pot exista finanţări guvernamentale ale infrastructurii şi cercetării, ceea ce poate condiţiona caracterul public al rezultatelor cercetării, care trebuie utilizate în beneficiul dezvoltării ţării, fără existenţa vreunui monopol.

Pentru o eficientă comercializare a invenţiilor şi rezultatelor cercetării, sunt necesare organizaţiile de transfer tehnologic. Aceste organizaţii pot asigura informarea tehnologică, marketing-ul şi atragerea surselor de finanţare a trasferului tehnologic.

Apariția organizațiilor de transfer tehnologic nu determină în sine transformarea universității într-o instituție antreprenorială, contribuind doar la dezvoltarea unei mai bune relații cu mediul economic.

Antreprenoriatul academic înseamnă mai mult decât dezvoltarea unor relații comerciale cu mediul economic.

În legătură cu finalitatea transformării antreprenoriale a universităţilor, există preocupări teoretice şi practice, care vizează îmbunătăţirea managementului universitar.

Transformările antreprenoriale ce vor urma în universităţi şi coalescenţa lumii academice şi economice constituie subiectul unor dezbateri intense, în ultimii ani [3].

Multe studii se referă la conceptualizarea implicării cercetătorilor din universităţi în activitatea de comercializare a invenţiilor, ca o potenţială modificare în identitatea lor de rol. Astfel, există convingerea unor specialişti pentru necesitatea formării unei concepţii unitare privind mecanismele de conducere a antreprenoriatului academic şi se conturează noţiunea rolului hibrid al idendităţii personalului academic.

Aceste forme emergente trebuie studiate pentru o înţelegere mai adâncă a modalităţii de a manageria un asemenea de rol hibrid al identităţii şi pentru a prefigura impactul acestuia atât asupra ştiinţei, cât şi asupra antreprenoriatului.

Procedând astfel, vechiul model de cercetător universitar va fi depăşit de modelul antreprenorului academic (universitar), în care profesorul este cercetător şi antreprenor, în acelaşi timp.

Alte studii, pun în evidență ideea că introducerea modelului universității antreprenoriale presupune schimbarea managementului academic cu unul de întrepridere (entrepreneurial management).

Activitatea antreprenorială a universităţilor este intrisec legată de proprietatea intelectuală, prin elaborarea invenţiilor, a modelelor de utilitate sau a mărcilor, a operelor ştiinţifice sau literar - artistice.

De aceea, dizertația vizează explicitarea activităţii antreprenoriale de valorificare a proprietăţii intelectuale, care implică mijloacele utilizate pentru adaptarea cunoaşterii, rezultatelor şi capabilităţilor obţinute în centrele de cercetare ale universităţii, în scopul compatibilizării cu cerinţele mediului socio-economic.


21

Capitolul 2: TRĂSĂTURI, MECANISME ȘI MODELE ALE PROCESULUI DE

VALORIFICARE A DREPTURILOR DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

2.1. Trăsături principale ale procesului de valorificare a drepturilor de proprietate

intelectuală.

Valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală este procesul de creare a

valorii din cunoaștere, cu transformarea acesteia pentru a fi potrivită sau compatibilă

utilizării economice ori sociale, prin introducerea rezultatelor cercetării în noi produse,

servicii și procese competitive sau în noi activități comerciale.

Sistemul de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală implică o mare

diversitate de actori, care sunt stimulați de variate interese: cercetători și institute,

manageri sau firme, interfețe sau organizații de intermediere – oficii sau centre de

transfer tehnologic, incubatoare, agenții de dezvoltare etc.(figura 3).

Un sistem de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală este

structurat pe trei dimensiuni complementare, care leagă actorii între ei.

O primă dimensiune se referă la diseminarea rezultatelor cercetării publice,

pentru conștientizarea actorilor economici despre existența rezultatului științific.

O a doua dimensiune este îmbunătățirea capacității de absorbție a actorilor

regionali și sprijinirea lor pentru utilizarea cunoșterii academice în afacerile lor.

A treia dimensiune este dedicată monitorizării tehnologice și știinițifice a

firmelor și informării organizațiilor de cercetare asupra nevoilor sectorului privat.

Figura 3 – Sistemul de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală

Obiectivele valorificării drepturilor de proprietate intelectuală sunt:

1. Sprijinirea difuziei rezultatelor cercetării.


22

2. Susținerea absorbției rezultatelor cercetării.

3. Stimularea cercetării academice.

Fiecare dintre aceste obiective se îndeplinește prin instrumente specifice, așa

cum se arată în tabelul nr. 4.

Tabelul nr. 4

Tipul instrumentului

Obiectiv Exemple de instrumente

1 Sprijinirea difuziei rezultatelor cercetării

Publicații, licențe, conferințe, brevete

2 Susținerea absorbției rezultatelor cercetării

Spin-off, mobilitatea resursei umane, programe de training

3 Stimularea cercetării academice

Parcuri industriale, Organizații de transfer tehnologic, activități de foresight

Valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală cuprinde următoarele etape

(figura 4):

1. Căutarea tehnologiei.

2. Elaborarea studiilor de fezabilitate și de impact.

3. Negocierea valorificării drepturilor de proprietate intelectuală.

4. Planificarea proiectului.

5. Rezolvarea aspectelor juridice.

6. Asigurarea finanțării.

7. Lansarea proiectului.


23

Figura 4 - Procesul de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală

Procesul de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală este complex,

implicând o multitudine de actori și de activități, așa cum este prezentat sintetic în

tabelul nr. 5.

Tabelul nr. 5

Compatibilizarea ofertanților cu clienții

Negocierea transferului tehnologic

Studii

Căutarea tehnologiei Cercetare de brevet Studii

Tehnici de negociere Înțelegeri realizate

Selectarea și evaluarea tehnologiei Studiu de fezabilitate Studiu de impact

Planificarea proiectului Finanțarea proiectului Aspecte juridice

Plan de afaceri Plan de marketing

Granturi Participații Facilități fiscale

Redactarea contractului de transfer tehnologic Stabilirea drepturilor de proprietate intelectuală

Lansarea proiectului Inovarea continuă Climatul de afaceri

Adaptarea tehnologiei Managementul proiectului

Audit tehnologic Strategia de dezvoltare Managementul calității Alianțe strategice

Mediul economic Climatul investițional


24

2.2. Mecanisme ale procesului de valorificare a drepturilor de proprietate

intelectuală.

Mecanismele de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală sunt acele

operații care asigură diseminarea unei anumite tehnologii de la furnizor la beneficiar.

În general, aceste procese pot fi financiare, tehnologice sau umane. Acestea constă

din variate forme de proceduri, începând de la forme active, precum comunicarea

interpersonală, până la forme pasive, de exemplu, lectura unei reviste tehnice.

Mecanismele de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală se pot

împărți în șapte categorii, așa cum se prezintă sintetic în tabelul nr. 6.

Tabelul nr. 6 - Mecanisme de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală

Nr. crt.

Categoria Sub - categoria

1. Grupuri de consultanță Grupuri de recenzie ale utilizatorului final


2. Colaborare cu participație la costuri

Consorții industriale



Facilități pentru utilizator

3. Colaborare fără participație la costuri

Contractare cercetare – dezvoltare

4. Schimb de personal Lucrări pentru terți

Personal de consultanță

Personal invitat


5. Licențiere / spin off Licențiere

Firme de spin off

Parcuri științifice și tehnologice


6. Diseminare activă a informației Organizații de brokeraj

Conferințe, seminarii, ateliere

Centre de informare tehnologică

Învățământ

7. Diseminare pasivă a informației Corespondență poștală, inclusiv e-mail

Rapoarte tehnice





25

Investițiile străine directe (ISD) constituie un alt canal semnificativ al

valorificării drepturilor de proprietate intelectuală. Succesul procesului de tranziție,

din țările Europei Centrale și de Est, a fost posibil datorită intrărilor de ISD, care au

transformat în întregime economiile acestor țări. ISD reprezintă forma cea mai înaltă

a cooperării internaționale de producție, care angajează spectrul cel mai larg de

resurse, respectiv capital, tehnologie, cunoaștere și resurse umane calificate. Până

în anul 2000, în aceste țări s-au investit de către mari companii transnaționale 124,7

miliarde USD, în special prin cumpărarea companiilor mari locale.

2.3. Efecte ale valorificării drepturilor de proprietate intelectuală.

Valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală, în special către țările aflate

în dezvoltare, este adesea corelată cu procesul de globalizare, astfel încât este greu

să se identifice consecințe negative sau pozitive într-un sistem economic dat.

Efectele pozitive ale valorificării drepturilor de proprietate intelectuală pot

include creșterea productivității, dezvoltarea de activități complementare cu firmele

locale, în timp ce efectele negative se pot referi la efecte adverse de competitivitate

în raport cu firmele locale, la concedieri de personal și la implicații de scădere a

bunăstării.

Pe termen lung, competitivitatea unei economii depinde de potențialul inovativ

câștigat prin procesul valorificării drepturilor de proprietate intelectuală. Acesta este

factorul cheie din analiza factorilor de competitivitate, cum sunt costurile de

producție. Proprietarii și cei care au acces la tehnologii înalte influențează poziția

unei țări în clasificarea internațională de competitivitate.

Fără a avea tehnologii proprii dezvoltate, competiția pe termen lung se susține

prin valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală, așa cum a procedat Europa

Centrala și de Est, care rămâne încă mult în urma țărilor dezvoltate (Tabelul nr. 7).


26

Tabelul nr. 7 – Schimbări în clasificarea internațională de competitivitate

Cele mai bune evoluții au prezentat Ungaria și Republic Cehă, care au avut

asigurată creșterea competitivității prin intervenția țărilor celor mai dezvoltate din

OECD. Pe termen lung, această situație va genera un impact negativ asupra viitoarei

dezvoltări economice a acestor țări, mai ales pe seama faptului că acestea nu și-au

dezvoltat din timp propriul sector de cercetare, dezvoltare și valorificare a inovării.

Dincolo de efectele pe care le are procesul de globalizare, care se referă la

investițiile străine directe, relocarea activităților de producție etc., există cauze mai

profunde care determină evoluția competitivității, acestea fiind corelate cu investițiile

în cercetare și valorificarea inovării.

Luînd exemplul Finlandei – cea mai inovativă țară din Uniunea Europeană,

putem constata că această țară și-a câștigat această poziție pe seama unor masive

investiții în cercetare și în valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală. În doar

zece ani, Finlanda a crescut investițiile în cercetare până la 3 % din PIB, ceea ce a

determinat o mărire a ratei anuale de creștere economică până la 4,2 % (figura 5).


27

Figura 5 – Influența investițiilor în CDI asupra PIB – ului Finlandei.

Investiția în CDI, în valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală este

factorul cheie ce determină dezvoltarea economică pe termen lung. Datorită

cercetării și inovării se crează noi produse și procese, care contribuie la creșterea

bunăstării generale a unei națiuni.

2.4. Modele ale valorificării drepturilor de proprietate intelectuală.

Există mai multe tipuri de modele ale procesului de valorificare a drepturilor de

proprietate intelectuală. Dintre acestea, modelul care este actual este cel bazat pe

abordarea “Ciclului de viață a valorificării drepturilor de proprietate intelectuală”

(CVVDPI).

Modelul CVVDPI are o viziune holistică asupra procesului de valorificare a

drepturilor de proprietate intelectuală și se bazează pe faptul că se pot identifica șase

stadii:

- Identificarea nevoilor tehnologice și prefigurarea afacerii

- Căutarea surselor tehnologice posibile și evaluarea ofertelor

- Negocierea cu furnizorii și perfectarea afacerii

- Pregătirea planului de implementare a valorificării drepturilor de proprietate

intelectuală

- Implementare și asimilare

- Evaluarea impactului proiectului de valorificare a drepturilor de proprietate

intelectuală.

Acest model se adresează în mod special întreprinderilor mici și mijlocii (IMM).

Stadiile majore ale CVVDPI sunt arătate schematic în figura 6, din care se

poate observa că fiecare stadiu (stage) este asociat cu poartă (gate). Stadiile cuprind

sarcini prescrise cu activități intersectate și simultane. Porțile sau punctele de control


28

asigură intrarea în fiecare stadiu. Folosind informațiile din fiecare stadiu, la fiecare

poartă se efectuează o evaluare critică, care permite trecerea în stadiul următor.

Figura 6 – Modelul “Ciclului de viață a valorificării drepturilor de

proprietate intelectuală”

Principalul avantaj al acestui model este că acesta asigură realizarea integrală

și corectă a tuturor activităților. Activitățile cheie din fiecare stadiu sunt prezentate

sintetic în tabelul 8.

„

Stadiul Activități Poarta / Criterii

Stadiul 1: Identificarea nevoilor tehnologice și prefigurarea afacerii

- Constituirea unui comitet informal de conducere a transferului tehnologic

- Elaborarea unei liste de tehnologii și a unei rute tehnologice, pentru a identifica viitoarele tendințe.

- Evaluarea de piață - Evaluarea tehnică, pentru a estima

resursele și capabilitățile necesare pentru adoptarea noii tehnologii.

Poarta 1: Confirmarea tehnologiei identificate, pe baza unor criterii:

- Orientarea strategică - Fezabilitatea proiectului (tehnic și

resurse) - Mărimea oportunității - Atractivitatea pieței - Aspecte legislative și factori

politici

Stadiul 2: Căutarea surselor tehnologice posibile și evaluarea ofertelor

- Determinarea efectelor noii tehnologii asupra competitivității

- Stabilirea componentelor tehnologice necesare (echipamente, calificare, informații)

- Stabilirea resurselor ce trebuie angajate pentru a obține profit

- Stabilirea listei de furnizori ai tehnologiei

- Analiza de competitivitate privind impactul tehnologiei

Poarta 2: Selecția tehnologiei și furnizorilor: - Examinarea critică completă a tuturor

ofertelor privind componentele tehnologice necesare, resursele de angajat și profitul

- Evaluarea riguroasă a tehnologiei, din perspectivă tehnico-economică și a factorilor politico-juridici

- Analiza financiară.


29

Stadiul 3: Negocierea cu furnizorii și perfectarea afacerii

- Agreerea ofertei, pe baza unor înțelegeri cu privire la plăți și la protecția proprietății intelectuale

- Delimitarea responsabilităților fiecărei părți implicate

- Stabilirea canalelor de comunicare - Stabilirea celui mai potrivit mecanism

de valorificare drepturilor de proprietate intelectuală

- Efectuarea înțelegerilor cu privire la mărimea plăților, la proceduri și termene.

Poarta 3: Finalizarea și aprobarea înțelegerilor contractuale: - Claritatea fiecărui detaliu al

contractului - Adecvarea prevederilor privind

proprietatea intelectuală - Adecvarea mecanismului de transfer

tehnologic - Adecvarea plăților, procedurilor și

termenelor

Stadiul 4: Pregătirea planului de implementare a valorificării drepturilor de proprietate intelectuală

- Identificarea schimbărilor necesare din organizație

- Dezvoltarea unui program de instruire a resurselor umane

- Elaborarea planului de implementare a valorificării drepturilor de proprietate intelectuală

Poarta 4: Aprobarea planului de implementare a valorificării drepturilor de proprietate intelectuală: - Verificarea corespondenței dintre

înțelegerile efectuate și programul propus

- Adecvarea cerințelor de training - Adecvarea modificării infrastructurii - Existența măsurilor de protecție a

proprietății intelectuale - Determinarea duratei critice a

activităților - Procedurile de asigurare a calității - Calendarul plăților

Stadiul 5: Implementare și asimilare

- Identificarea schimbărilor ce trebuie realizate la produs sau la proces, în acord cu condițiile locale

- Recrutarea, selecția de personal și training

- Formularea de înțelegeri cu furnizorii de materiale, piese de schimb și de servicii

- Efectuarea plăților privind tehnologia transferată, conform programului.

Poarta 5: Auditul implementării: - Respectarea angajamentelor - Conflicte apărute - Respectarea graficelor de activitate - Costuri suportate - Asigurarea calității - Realizarea programului de training - Nivelul nou de cunoaștere - Eficacitatea comunicării

Stadiul 6: Evaluarea impactului proiectului de valorificare drepturilor de proprietate intelectuală

- Realizarea unei balanțe de tipul “Balanced Scorecard”, prin care se controlează atingerea obiectivelor strategice, pe baza indicatorilor de performanță și de risc.

- Examinarea posibilităților de îmbunătățire a tehnologiei transferate

- Identificarea a noi tehnologii complementare, care ar putea să consolideze câștigurile realizate.

Poarta 6: Realizarea unui ghid de bună practică pentru activitățile post – valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală Această poartă furnizează informații importante, dacă există obiectivul îmbunătățirii tehnologiei transferate sau cel al unui nou proiect de transfer tehnologic.

Ghidul servește la: - Un nou proiect de valorificare a

drepturilor de proprietate intelectuală - Dezvoltare internă.


30

Modulul II: Managementul operațional al activităţii de valorificare a

drepturilor de proprietate intelectuală

Capitolul 3: ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII DE VALORIFICARE A DREPTURILOR

DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

3.1. Finalitatea valorificării proprietăţii intelectuale

Misiunea universităţii

Schimbarea structurii şi funcţiilor universităţilor a devenit o necesitate crucială

în transformarea fluxului de cunoaştere în noi surse de inovare industrială [22].

În scopul de a se aduce beneficii economice, s-au dezvoltat variate forme

organizatorice ale universităţilor, care includ oficiile de proprietate intelectuală, de

transfer tehnologic, de licenţiere, facilităţi de incubare şi spin-offs.

Principial, universităţile sunt solicitate să îndeplinească misiunea educaţiei,

cercetării şi serviciilor. Scopul şi funcţia universităţii au fost mereu crearea cunoşterii

şi belşugului în beneficiul public. Acest model a evoluat către acela care priveşte

universitatea ca un actor major în procesul dezvoltării economice.

Universităţile trebuie să demonstreze beneficiile sociale şi economice ale

cercetărilor lor, în scopul participării la competiţii pentru diversele surse de finanţare

disponibile.

Mai mult ca oricând, universităţile se orientează către managementul şi

brevetarea proprietăţii intelectuale create în campusul universitar. Astfel, cu

menţinerea funcţiilor de bază de educaţie şi de dezvoltare teoretică, multe universităţi

s-au îndreptat către creşterea atenţiei pentru funcţia creării bunăstării, nu numai în

general pentru societate, cât şi în special prin generarea de venituri pentru

respectivele universităţi.

Antreprenoriatul academic

În legătură cu finalitatea valorificării proprietăţii intelectuale a universităţilor,

există preocupări teoretice şi practice, care vizează îmbunătăţirea managementului

universitar.

Transformările antreprenoriale ce vor urma în universităţi şi coalescenţa lumii

academice şi economice constituie subiectul unor dezbateri intense, în ultimii ani

[23]. Multe studii se referă la conceptualizarea implicării cercetătorilor din universităţi


31

în activitatea de comercializare a invenţiilor, ca o potenţială modificare în identitatea

lor de rol. Astfel, există convingerea unor specialişti pentru necesitatea formării unei

concepţii unitare privind mecanismele de conducere a antreprenoriatului academic şi

se conturează noţiunea rolului hibrid al idendităţii personalului academic.

Aceste forme emergente trebuie studiate pentru o înţelegere mai adâncă a

modalităţii de a manageria un asemenea de rol hibrid al identităţii şi pentru a

prefigura impactul acestuia atât asupra ştiinţei, cât şi asupra antreprenoriatului.

Procedând astfel, vechiul model de cercetător universitar va fi depăşit de

modelul antreprenorului academic (universitar), în care profesorul este cercetător şi

antreprenor, în acelaşi timp.

3.2. Obiectivele valorificării proprietăţii intelectuale

Obiectivele valorificării proprietăţii intelectuale ar trebui să fie complementare

celor de educaţie şi de producere a cunoaşterii [24]. Universităţile au datoria să

promoveze suportul şi serviciile menite să creeze mediul optim favorabil creaţiei şi

transpunerii practice a proprietăţii intelectuale (PI).

Din practica celor mai bine cotate universităţi, rezultă că obiectivele centrale

ale valorificării PI se referă la:

- Înţelegeri contractuale privind participarea la împărţirea veniturilor obţinute din

comercializarea PI, care să asigure beneficii echitabile autorilor PI.

- Recunoaşterea largă a activităţilor PI în universitate.

- Realizarea unui echilibru, prin promovarea PI, între beneficiul reputaţiei,

impactul socio-economic şi câştigurile financiare.

Conform citării din [25], Lee a efectuat un studiu asupra a 1000 de facultăţi

din 115 universităţi americane, cu privire la relaţia dintre universităţi şi industrie.

Concluziile acelui studiu au pus în evidenţă şapte obiective ale universităţilor:

- Favorizarea cercetării aplicative a universităţii.

- Promovarea invenţiilor brevetabile.

- Participarea la dezvoltarea economică regională.

- Intensificarea comercializării rezultatelor cercetării academice.

- Stimularea activităţii de consultanţă universitară acordată industriei.

- Oferirea de suport pentru companiile de start-up, bazate pe tehnologie

avansată.

- Stimularea investiţiilor de capital în companii bazate pe cercetare academică.


32

De asemenea, G.D. Markman a efectuat un studiu pe 128 de oficii universitare

de transfer tehnologic şi a constatat frecvenţa unor obiective ale valorificării

proprietăţii intelectuale în declaraţiile de misiune ale acestor oficii [26].

În tabelul nr. 9 se arată rezultatele acestui sondaj.

Tabelul nr. 9

Obiective Frecvenţa

răspunsurilor

%

Licenţierea pentru drepturi de autor 78,72

Protecţia / managementul PI 75,18

Facilitatrea procesului de depunere a cererilor de brevet de invenţie 71,63

Sponsorizarea cercetării şi asistarea inventatorilor 56,74

Diseminarea publică a informaţiilor / tehnologiei 54,61

Relaţionarea cu industria 42,55

Dezvoltarea economică regională 26,95

Antreprenoriatul şi crearea de noi societăţi 20,57

Capitolul 4: STRATEGIA ȘI MANAGEMENTUL VALORIFICĂRII

PROPRIETĂȚII INTELECTUALE

4.1. Integrarea managementului proprietăţii intelectuale în managementul

universitar

Funcţiile proprietăţii intelectuale necesită a fi integrate în managementul

universitar, din următoarele motive [27] :

- Personalul academic trebuie conştientizat asupra problemelor proprietăţii

intelectuale, atât din perspectiva oportunităţilor, cât şi a riscurilor.

- Problemele proprietăţii intelectuale trebuie considerate încă din stadiul iniţial al

cercetării.

- Cooperarea cu potenţiali parteneri în exploatarea proprietăţii intelectuale

implică existenţa unor structuri specializate pentru legătura cu industria.

Din aceste motive, poate fi avantajos să se integreze funcțiile de management

al PI în structurile de management ale universității. Există exemple de succes cu

privire la asigurarea de servicii suport cercetării, prin îndeplinirea funcțiilor de


33

management al PI de către personal dedicat, iar în alte cazuri de către personalul

academic care își asumă suplimentar și această responsabilitate [27].

De asemenea, există exemple pozitive ale centrelor / companiilor deținute de

universitate, care preiau managementul PI.

4.2. Exemple de centre universitare de valorificare a proprietății intelectuale

IUCIPRS - INTER UNIVERSITY CENTRE FOR INTELLECTUAL PROPERTY

RIGHTS STUDIES

IUCIPRS a fost înființat de guvernul din Kerala la Universitatea din Cochin,

India, pentru a funcționa ca un centru autonom în scopul încurajării învățării și

cercetării multidisciplinare în domeniul proprietății intelectuale [28]. Centrul are în

vedere de a fi un suport al cercetării și al resurselor pentru interacțiunea dintre

universitățile din Kerala și din exterior.

Acest centru realizează cercetări interdisciplinare și asigură expertiza

necesară Guvernului central formulării politicii lui în domeniul proprietății intelectuale.

De asemenea, asigură formarea în acest domeniu, în funcție de necesități. Centrul

oferă programe doctorale multidisciplinare în domeniul proprietății intelectuale și

sprijină cercetătorii din diferite discipline ca științe juridice, economie, politica științei,

istorie, știință, tehnologie etc. să întreprindă cercetări specifice.

În asociere cu School of Legal Studies, centrul oferă cursuri în domeniul

proprietății intelectuale. Centrul mai este implicat în organizarea de seminarii și

programe de conștientizare pentru cercetători și pentru studenții licențiați în știință.

UMUC - Center for Intellectual Property (UMUC – CIP)

UMUC – CIP (The Center for Intellectual Property) asigură educația,

cercetarea și resursele pentru comunitatea universitară, din University of Maryland

University College, pentru copyright, integritatea academică și mediul digital în curs

de dezvoltare [29]. Centrul își îndeplinește misiunea lui prin desfășurarea de

workshops și de conferințe, educație online, consultanță în campus, asigurarea de

publicații electronice și tipărite, de permanentă actualizare în domeniul legislației, la

nivel local, statal, național și internațional.


34

Center for Industrial and Governmental Relations (CIGR)

CIGR a fost fondat în cadrul Universității de Electro - Comunicații (UEC) din

Japonia și joacă rolul uni catalizator al colaborării dintre organizațiile guvernamentale

și industrie, în scopul de a produce veniturile necesare activităților de cercetare ale

UEC, care sunt orientate către noi tehnologii, noi produse și noi afaceri [30].

În structura centrului funcționează trei oficii:

- Oficiul de legături cu industria, care promovează cercetarea în colaborare,

asigurând corespondența dintre oferta universității și nevoile industriei și acordă

asistență în coordonarea contractelor de cercetare pentru industrie și agențiile

guvernamentale.

- Oficiul de promovare a capitalului de risc, care are responsabilitatea în

următoarele trei domenii de activitate: asigurarea de asistență realizării obiectivelor

de C&D care vizează crearea de idei tehnologice pentru afacerile de capital – risc,

cultivarea antreprenoriatului și asigurarea suportului pentru companiile de start – up

fondate de universitate, sau de membrii și studenții săi, incluzând finanțarea C&D și

incubarea firmelor noi.

În plus, acest oficiu organizează concursuri privind noi idei pentru participanții

din campus, care ar conduce la noi afaceri pe baza capitalului de risc.

Oficiul asigură suport pentru trei cursuri universitare și anume: Introducere în

afaceri prin capital de risc, Afaceri avansate prin capital de risc, Curs avansat asupra

ultimelor tehnologii din industrie.

- Oficiul de proprietate intelectuală (OPI) care are ca obiectiv promovarea

strategică a creației, achiziției, managementului și utilizării proprietății intelectuale a

universității. OPI asigură servicii comunității universitare cum sunt: suport pentru

crearea proprietății intelectuale, cerere de brevet, gestionarea informației de brevet,

diseminarea cunostințelor despre proprietatea intelectuală la toți membrii universității,

inclusiv studenții. Responsabilitatea OPI mai include investigarea și managementul

drepturilor de autor de software.

De asemenea, centrul CIGR cooperează cu universitatea în cadrul companiei

comune “Campus Create Co.,Ltd”.

4.3. Constituirea unei organizații de transfer tehnologic pentru valorificarea

proprietății intelectuale

4.3.1. Organizaţii de transfer tehnologic pentru valorificarea proprietății intelectuale

Multe universităţi dispun în prezent de diferite entităţi organizaţionale, dedicate

pentru promovarea transferului de tehnologie.


35

Procesul de transfer, cu scopul de a valorifica comercial rezultatele cercetării,

poate implica mecanisme foarte diferite, aşa cum s-a evidenţiat mai înainte. Pot fi

încheiate acorduri de licenţă, joint venture sau parteneriate, dar se pot utiliza şi alte

mijloace, de exemplu spin-off. Un spin-off este o nouă organizaţie sau entitate

formată prin desprindere din una mai mare, de exemplu o nouă companie formată

dintr-un grup de cercetare din universitate sau dintr-un incubator de afaceri, care se

bazează pe descoperirile unor membri ai grupului de cercetare. Deseori, aceste

abordări sunt asociate cu formarea de capitaluri de risc în vederea finanţării

procesului de dezvoltare.

Au fost constituite diferite tipuri de centre de tehnologii aplicative, care deseori

extind capabilităţile facilităţilor de cercetare existente, de exemplu când sunt asociate

cu universităţi, sau pot fi iniţiative conduse de industrie. Astfel de centre realizează

politici de transfer tehnologic şi găzduesc multe dintre activităţile de transfer descrise

mai înainte, cum sunt asigurarea de informaţii, demonstraţii de tehnologii noi, acces

la noi echipamente, computere şi software.

Multe ţări au investit în eforturi de creare a unor entităţi de transfer tehnologic,

cum sunt parcuri tehnologice sau incubatoare de afaceri. Aceste forme au scopul de

a îmbunătăţi legăturile dintre dezvoltatorii de tehnologii şi utilizatori prin proximitatea

fizică, facilitând accesul comun la facilităţi şi echipamente, expertiză şi angajaţi cu

competenţe specifice domeniilor tehnologice.

Principalele tipuri de entităţi organizaţionale ale infrastructurii de inovare şi

transfer tehnologic sunt următoarele [31]:

- Oficiul de legătură cu industria (OLI) se defineşte ca entitate al cărei obiect de

activitate constă în stabilirea, menţinerea şi extinderea legăturilor dintre furnizorii

rezultatelor cercetării-dezvoltării şi mediul socio-economic (agenţii economici), în

scopul facilitării transferului tehnologic.

- Centrul de transfer tehnologic (CTT) se defineşte ca entitate din infrastructură a

cărei activitate constă în stimularea inovării şi transferului tehnologic, în scopul

introducerii în circuitul economic a rezultatelor cercetării, transformate în produse,

procese şi servicii noi sau îmbunătăţite. CTT sunt structuri cu răspândire amplă, fiind

realizate în universităţi, parcuri ştiinţifice şi tehnologice, incubatoare de afaceri,

instituţii guvernamentale, regionale, locale, sau pot fi de sine stătătoare.

- Centrele de inovare sunt infrastructuri care răspund necesităţilor noilor întreprinderi,

implicate în dezvoltarea şi comercializarea de produse şi procese tehnologice noi,

comportînd un risc comercial ridicat şi care oferă servicii de transfer tehnologic şi

asistenţă inovativă, financiară etc. Scopul centrelor de inovare este încurajarea

apariţiei de întreprinderi bazate pe înalta tehnologie ("high-tech").

http://ro.wikipedia.org/wiki/Transfer_de_tehnologie#cite_note-13


36

- Centrele de resurse tehnologice sunt organizaţii care furnizează o asistenţă

tehnologică, cum este cercetare fundamentală sau aplicativă, certificare sau control,

difuzarea de informaţii tehnologice, formare şi consiliere pentru grupuri de firme din

acelaşi sector de activitate.

- Incubatoare de afaceri (IA), denumite şi "centre incubatoare de afaceri inovative"

sunt entităţi din infrastructura de inovare şi transfer tehnologic a căror activitate este

orientată în principal către facilitarea iniţierii şi dezvoltării de noi întreprinderi

inovative, bazate pe tehnologie avansată.

Obiectivele specifice ale IA depind de destinaţia IA şi pot fi : inovarea

tehnologică, dezvoltarea regională, subcontractarea industrială, internaţionalizare

(creare de incubatoare în reţea), dezvoltare specializată a anumitor sectoare

industriale. Scopul principal este orientarea spre noi tehnologii şi pe de altă parte,

dezvoltarea locală şi crearea de noi locuri de muncă. O definiţie a IA oferită în [33]

detaliază facilităţile oferite de IA: "Incubatorul de afaceri este o facilitate stabilită

pentru a ajuta firmele tinere (start-up) în timpul primelor luni sau anilor timpurii (de

funcţionare). Acesta oferă spaţii cu chirii accesibile, servicii şi birouri comune,

instruire în management, suport în marketing şi deseori, acces la o formă oarecare

de finanţare."

1. Parcul ştiinţific este de obicei adiacent unei universităţi şi serveşte pentru

facilitarea transferului de tehnologie de la cercetare şi învăţământ la firme şi

organizaţii din cadrul parcului sau din zone vecine, pentru susţinerea dezvoltării unei

firme etc. Un număr mare de parcuri ştiinţifice sunt joint venture care implică

guvernul naţional şi autorităţile publice locale sau dezvoltatori de proprietăţi.

2. Parcul de cercetare, amplasat, de obicei, în incinta unei universităţi sau a unui

institut de cercetare are o activitate preponderent ştiinţifică, preocupările legate de

producţie fiind excluse.

În SUA, parcurile de cercetare universitară şi incubatoarele de afaceri au jucat

un rol semnificativ în dezvoltarea complexelor tehno-industriale de genul celui din

Silicon Valley sau al triunghiului de cercetare din Carolina de Nord. În Europa

Occidentală, tehnopolurile din Franţa, centrele tehnologice din Germania şi centrele

de inovare şi parcurile ştiinţifice din Anglia au constituit instrumente de dezvoltare a

economiei locale [32].

3. Brokerii tehnologici (sau brokeri de tehnologii) sunt agenţi de transfer tehnologic

care pun în legătură ofertanţii şi utilizatorii de tehnologii şi ajută aceste două părţi să

adapteze tehnologiile la utilizările curente. În UE există numeroase organizaţii de

brokeri tehnologici, cum sunt : brokeri tehnologici cu activitate intensă, centre de

avizare tehnologică, brokeri de informaţie etc.


http://ro.wikipedia.org/wiki/Transfer_de_tehnologie#cite_note-Sandu-14


37

Activităţi de brokeraj tehnologic se desfăşoară şi în incubatoare de afaceri şi

parcuri ştiinţifice.

4.3.2. Probleme ale managementului activităţilor de transfer tehnologic.

Principalele probleme implicate în organizarea inovării şi transferului

tehnologic (ITT), în cadrul unei organizaţii de servicii tehnologice de tip ITT, sunt [20]:

- transformarea energiei intelectuale în energie practică;

- transformarea cunoaşterii ştiinţifice în cunoaştere comprehensibilă, astfel, încât

aceasta să poată fi înţeleasă şi utilizată de către firme;

- dezvoltarea unei instituţii, în care diferitele tipuri de cunoaştere să poată

interacţiona pentru a produce rezultate practice.

Pornind de la aceste probleme majore, se pot evidenţia obiectivele care stau

la baza organizării inovării şi transferului tehnologic:

- Facilitarea accesului la calificare şi competenţe.

- Îmbunătăţirea accesului la finanţare.

- Facilitarea accesului pe piaţă.

- Crearea unui mediu favorabil inovării.

Facilitarea accesului la calificare şi competenţe.

Calificarea şi competenţele pot fi furnizate din resurse interne sau externe

firmei.

Construirea resurselor interne, prin training şi prin angajarea de personal cu

experienţă, implică:

- încurajarea schemelor de training pentru noile firme, în perioada gestaţiei sau a

start - up - ului;

- sprijinirea companiilor, bazate pe noile tehnologii, să angajeze personal de înaltă

calificare.

Utilizarea resurselor externe presupune accesul flexibil la competenţe externe.

Acesta poate fi asigurat prin:

- dezvoltarea reţelelor de experţi şi de servicii profesionale;

- promovarea parteneriatului public / privat;

- asigurarea accesului simultan la fonduri şi expertiză;

- dezvoltarea schemelor de sponsorizare;

- sprijinirea cercetătorilor din sectorul public şi a profesorilor pentru a activa în cadrul

firmelor.



38

Îmbunătăţirea accesului la finanţare.

Mecanismele, care pot fi stimulate pentru îmbunătăţirea accesului la finanţare,

sunt:

- finanţarea publică în timpul fazei de gestaţie, respectiv de la etapa iniţială a

conceptului, până la etapa demonstrării viabilităţii economice a proiectului;

- parteneriatul public / privat, care combină utilizarea fondurilor publice şi private.

Acest parteneriat poate include:

▪ instrumente financiare specifice pentru protecţia drepturilor de proprietate

intelectuală;

▪ fonduri publice de expertiză;

▪ fonduri legate de locaţiile de cercetare;

▪ fonduri mutuale destinate creării noilor firme pe principiul "new ventures";

▪ mecanisme specifice de garanţii financiare sau patrimoniale;

- conexiunile dintre actorii implicaţi. Aceste conexiuni se pot dezvolta prin:

▪ organizarea de reţele regionale sau locale de "investitori formali", cu scopul măririi

gradului de înţelegere a conceptului de start - up al firmei, de către bănci şi fondurile

de capital - risc;

▪ implementarea reţelelor formate din antreprenori, cercetători şi finanţişti;

▪ proiectarea şi diseminarea metodologiilor de audit adaptate noilor firme;

▪ dezvoltarea de pieţe pan - regionale pentru firmele cu creştere rapidă, după

modelul celor existente în Europa, în scopul atingerii nivelului necesar de lichiditate.

- legislaţia care reglementează protecţia micilor investitori şi utilizarea fondurilor de

pensii sau de asigurări. O legislaţie adecvată ar putea permite diversificarea

investiţiilor financiare în domeniul firmelor necotate la bursă.

Facilitarea accesului pe piaţă.

Orientarea pe piaţă este un factor de succes, care poate fi stimulat prin:

- promovarea de scheme - suport pentru cercetarea de piaţă;

- asigurarea informaţiilor de piaţă;

- dezvoltarea şi diseminarea inteligenţei economice şi a cunoaşterii tehnice la

companii, mai ales, în fazele de start - up şi de creştere;

- dezvoltarea pieţelor pentru noile firme.

Crearea unui mediu favorabil inovării.


39

Ca factor de succes, inovarea poate avea un mediu favorabil prin:

- formarea unei culturi antreprenoriale;

- promovarea "modelelor" de antreprenori de succes;

- mărirea gradului de înţelegere a conceptului de "management al creşterii";

- întărirea activităţilor de spin - off;

- promovarea de facilităţi fiscale pentru activităţile inovative.

Atribuţiunile şi obiectul de activitate ale organizaţiei de transfer tehnologic

Pentru realizarea obiectivelor sale, organizația de ITT necesită atribuţiuni

specifice şi un obiect de activitate adecvat.

Atribuţiuni.

Organizaţia de inovare şi transfer tehnologic are atribuţii în domeniile inovării,

transferului tehnologic, instruirii de specialitate şi imaginii:

(a) În domeniul inovării:

- realizează activităţi orientate către generarea, asimilarea şi valorificarea

rezultatelor cercetării – dezvoltării în sfera economică şi socială;

- realizează lucrări de evaluare, rezumare tehnică şi audit tehnologic;

- desfăşoară activităţi de informare – documentare şi de intermediere tehnică şi

financiară;

- asigură asistarea, monitorizarea şi evaluarea licenţelor de brevete de

invenţie;

- organizează evidenţa rezultatelor cercetării prin Registrul special de evidenţă;

- desfăşoară activităţi de protejare proprietate industrială.

(b) În domeniul transferului tehnologic:

- elaborează studii şi cercetări de piaţă, studii de fezabilitate şi planuri de

afaceri;

- organizează activităţi de demonstrare tehnologică şi întreprinde scheme de

finanţare comercială pentru aplicarea rezultatelor cercetării;

- asigură atragerea de resurse financiare în sprijinul întreprinderilor din sector;


40

- prestează activităţi de asistare la achiziţia de produse şi servicii specifice

domeniului;

- asigură asistenţă metodologică proiectelor de transfer tehnologic;

- fundamentează accesul la fondurile de dezvoltare;

- organizează realizarea bazelor de date specializate;

- elaborează studii privind politici industriale şi ştiinţifice;

- elaborează rapoarte agregate pentru fundamentarea politicilor macro-

economice, incluzând aspecte de legislaţie, mediu, societate;

- organizează acţiuni specifice de promovare, pentru cunoaşterea rezultatelor

cercetării – dezvoltării (întâlniri de afaceri, standuri de prezentare, participarea la

târguri şi expoziţii interne şi internaţionale);

- desfăşoară activităţi de editare publicaţii dedicate inovării şi transferului

tehnologic şi organizează editarea de publicaţii electronice;

- desfăşoară activităţi de consultanţă privind organizarea firmelor inovative şi a

afacerilor;

- dezvoltă infrastructura institutului de inovare şi transfer tehnologic;

- asistarea la ofertele de proiecte ale institutului pentru PNCDI;

- asigură valorificarea invenţiilor şi ideilor inovative;

- elaborează baze de date publice şi cercetări documentare;

- realizează aplicaţii informatice şi asigură asistenţă e – commerce şi e –

marketing.

(c) În domeniul instruirii de specialitate:

- realizează cursuri de instruire în managementul inovării şi de conducere a

întreprinderilor inovative;

- organizează seminarii, vizite de studiu, stagii de pregătire;

- editează documentaţiile suport, cum sunt: cursuri tipărite, metodologii şi altele

asemenea;

- asigură susţinerea metodologică şi logistică a doctoranzilor;

- asigură instruirea pentru utilizarea surselor de informare specifice.

(d) În domeniul imaginii şi comunicării:

- Organizează acţiuni promoţionale cum sunt: conferinţe de presă, manifestări

ştiinţifice şi de promovare comercială, publicitate, reclamă şi editarea de materiale şi


41

obiecte pentru marcarea evenimentelor (diplomă, insignă, medalii şi altele

asemenea);

- Editează reviste şi alte publicaţii asemenea;

- Editează cărţi, tratate, dicţionare, compendii, manuale şi altele asemenea;

- Realizează diseminarea de informaţii prin dezvoltarea reţelelor de

calculatoare, promovarea aplicaţiilor INTERNET şi editarea de materiale de

informare cum sunt: pliant, afiş, broşură, panouri de prezentare, foto, video, audio,

CD – ROM, floppy – disk, pagini WEB şi altele asemenea;

- organizează contactele între potenţialii parteneri, incluzând favorizarea

accesului la expertiză calificată;

- organizează informarea clienţilor potenţiali despre tehnologiile disponibile,

despre posibilităţile de valorificare, despre avantaje şi costuri.

Obiectul de activitate:

Obiectul de activitate al organizației de ITT este:

a) Dezvoltare experimentală în ştiinţe fizice şi naturale.

b) Activităţi de studiere a pieţei şi sondaj.

c) Activităţi de consultare pentru afaceri şi management.

d) Activităţi de testări şi analize tehnice.

e) Publicitate.

f) Editarea cărţilor, broşurilor şi a altor publicaţii.

g) Editarea revistelor şi periodicelor.

g) Reproducerea pe suporţi a înregistrărilor cu caracter informatic.

h) Comerţ intermediar cu diverse produse.

i) Prelucrarea datelor.

j) Activităţi legate de băncile de date.

k) Alte activităţi de servicii prestate în principal întreprinderilor.

l) Alte forme de învăţământ.

4.3.3. Promovarea companiilor spin-off

Prin "spin-off" se defineşte o întreprindere a cărei activitate rezidă în aplicarea

sau utilizarea rezultatelor activităţii de cercetare – dezvoltare din cadrul unei

universităţi sau institut de cercetare [34].

Aceasta este unul dintre instrumentele cele mai interesante şi provocatoare

ale transferului tehnologic: transferul oamenilor cu idei de produse / servicii de la


42

universităţi sau institute de cercetare, dar nu un transfer la o organizaţie sau

companie care există şi care deja funcţionează. În schimb această organizaţie

trebuie să fie construită în acelaşi timp cu dezvoltarea şi punerea în practică a ideii.

Procesul poate începe cu o persoană care are o idee pentru un nou produs.

De obicei pentru realizarea produsului este necesară aplicarea unei tehnologii de

ultimă oră iar inventatorul (proaspătul absolvent) este convins că piaţa de-abia

aşteaptă această ofertă nouă.

Din acest punct încep adevăratele probleme. Posibilul întreprinzător trebuie să

înveţe un număr de lecţii uneori dureroase. Dezvoltarea unui produs viabil costă timp

şi bani. Există alte produse competitive pe piaţă şi nu toţi potenţialii clienţi care ar

putea folosi noul produs sunt gata să-l cumpere. Nu întotdeauna tehnologia de ultimă

oră este cea mai bună pentru a obţine profitul scontat.

Sunt necesare multe fonduri financiare pentru a porni o companie şi să

convingi potenţialii finanţatori. Planul de afaceri nu este singurul document de lucru

ce trebuie realizat.

Sunt mult mai multe astfel de lecţii şi nu este uşor să găseşti surse sigure de

informaţii. Calea de urmat de un om, un cercetător sau inventator cu o idee de

afaceri şi până a deveni un întreprinzător de succes este dificilă şi lungă.

Întreprinderile mici şi cele nou-înfiinţate sunt o realitate a economiei globale, în care

flexibilitatea şi creativitatea individuală joacă un rol mult mai mare decât în secolul

trecut.

Astfel de acţiuni care se concentrează pe întărirea capacităţii de dezvoltare a

întreprinderilor start-up şi a celor mici sunt cele mai importante.

Prin "start-up" se definesc întreprinderile cu un istoric de funcţionare de până

la doi ani de activitate [34]. Primele stadii de viaţă ale unei întreprinderi start-up sunt

cele mai dificile. Procesul de administrare a creşterii, dezvoltarea noilor abilităţi în

domenii cum ar fi contabilitatea, reglementarea afacerii şi marketing-ul reprezintă

provocări considerabile pentru antreprenori, care se pot confrunta cu un eşec în

primii ani de funcţionare.

Cea mai frecventă cauză a eşecului întreprinderilor start-up este lipsa

suportului financiar, deoarece întreprinderile mici de obicei trebuie să funcţioneze pe

piaţă pe baza propriilor resurse, fără a beneficia de susţinere financiară care să le

ajute să facă faţă presiunilor mediului concurenţial.


43

Capitolul 5: ORGANIZAREA UNUI CENTRU DE TRANSFER TEHNOLOGIC

PENTRU VALORIFICAREA PROPRIETĂȚII INTELECTUALE

5.1. Principii generale

Principiile de bază ale activităţii de transfer tehnologic ale centrului universitar

de transfer tehnologic (CUTT) sunt:

- CUTT promovează cultura valorificării proprietăţii intelectuale şi a celorlalte

rezultate ale cercetărilor ştiinţifice din universitate.

- CUTT utilizează cele mai diversificate mijloace pentru valorificarea proprietăţii

intelectuale, incluzând cooperările pe bază de contracte cu sectorul privat, protecţia

sistematică a drepturilor de proprietate intelectuală, licenţierea acestor drepturi şi

crearea de firme spin-off.

- Beneficiile rezultate din exploatarea comercială ale brevetelor de invenţie ale

universității vor fi împărţite între universitate şi inventatori, pe baza unui ghid care se

aprobă de universitate.

- CUTT supraveghează protecţia de copyrights referitoare la publicaţiile şi cărţile

universității.

În Romania, constituitrea și organizarea unui centru de transfer tehnologic se

efectuează în conformitate cu HG nr.406 / 2003 [31].

5.2. Misiunea și obiectivele

Misiunea CUTT este dezvoltarea comunicării şi valorificării proprietăţii

intelectuale în universitate, a informării ştiinţifice şi tehnologice a agenţilor economici,

a transferului de tehnologii şi a managementului calităţii pentru creşterea

competitivităţii întreprinderilor din economie.

Obiectivele CUTT sunt:

a) Creşterea potenţialului de comunicare şi de valorificare a proprietăţii intelectuale în

UPB şi de diseminare a informaţiilor din ştiinţă şi tehnologie.

b) Dezvoltarea parteneriatului economic şi informaţional.

c) Creşterea gradului de documentare tehnologică.

d) Creşterea potenţialului de absorbţie tehnologică al agenţilor economici.

e) Formarea / perfecţionarea resurselor umane inovative.

f) Creşterea numărului de IMM – uri care aplică tehnologii noi.

g) Introducerea managementului calităţii totale în domeniul inovării.

h) Dezvoltarea reţelelor informaţionale inovative.


44

i) Introducerea principiilor antreprenoriatului, inovării şi transferului tehnologic în

educaţie.

j) Creşterea gradului de informare a publicului în domeniile ştiinţei, tehnologiei şi

valorificării proprietăţii intelectuale.

5.3. Activitatea

Activitatea CUTT cuprinde:

a) Activitate de inovare:

- Dezvoltarea şi utilizarea retelelor electronice de conexiune cu industria, pentru a

forma baza de date cu problemele tehnice ale firmelor, iar pentru rezolvarea acestora

facilitează cooperarea dintre acestea şi centrele de cercetare din universitate.

- Iniţierea şi realizarea de proiecte în domeniul inovării şi transferului tehnologic.

- Conducerea şi organizarea de workshops, conferinţe şi seminarii pentru

universitate, comunitaţile locale şi industrie în scopul conştientizării acestora asupra

problematicilor inovării şi transferului tehnologic.

- Asigurarea de suport cercetătorilor la început de carieră pentru aplicarea ideilor

acestora, prin utilizarea instrumentelor specifice inovării.

- Asigurarea suportului tehnic şi legal investitorilor care achiziţionează licenţe de

brevet de invenţie şi facilitarea comunicării dintre aceştia şi autorii invenţiilor.

b) Activitate de valorificare a proprietăţii intelectuale:

- Prestarea de training şi consultanţă în domeniul legislaţiei interne şi internaţionale

privind proprietatea intelectuală.

- Organizarea de training şi dezvoltarea curriculei pentru formare inovativ –

antreprenoriala.

- Evaluarea juridică şi legală a ideilor, articolelor ştiinţifice şi a rezultatelor cercetării

din universitate, în scopul determinării tipului de protecţie legală care poate fi

promovat.

- Examinarea tehnică a ideilor inovative în scopul determinării aplicabilităţii, stadiului

cunoscut al tehnicii şi corespondenţei cu cerinţele tehnice care sunt stipulate în

legislaţia privind proprietatea intelectuală.

- Elaborarea cererilor de brevet de invenţie conform metodologiei legale, în vederea

obţinerii protecţiei naţionale sau internaţionale.


45

- Elaborarea documentelor necesare transferului tehnologic, cum sunt clauze

confidenţiale, contracte de licenţă, declaraţii sub semnatură, obligaţii etc.

- Evaluarea proprietăţii intelectuale pentru determinarea valorii economice predictibile

a ideii inovative, prin utilizarea metodei optime în fiecare caz în parte.

- Asigurarea marketing-ului proprietăţii intelectuale în vederea obţinerii licenţierii celei

mai avantajoase.

c) Activitate de cooperare şi comunicare:

- Promovarea ofertelor PI ale universităţii în mediul economic local, regional,

internaţional şi la întreprinderi industriale.

- Dezvoltarea cooperării şi a comunicării cu agenţii economici la nivel local, regional

şi internaţional.

- Crearea unui mediu favorabil pentru valorificarea proprietăţii intelectuale şi

dezvoltarea transferului tehnologic.

- Promovarea parteneriatelor strategice în domenii cum sunt cercetarea, dezvoltarea,

construcţie instituţională, şi training specializat.

d) Activitate suport pentru CDI.

- Asigurarea marketing-ului privind oferta şi potenţialul de CDI al universităţii în

mediul economic local, regional sau internaţional.

- Colaborarea cu reţele - suport al cercetării şi dezvoltarea relaţiilor strategice cu

institutii de cercetare si cu agenţi economici in domeniile de cercetare şi dezvoltare

ale universităţii.

- Elaborarea de ghiduri practice pentru cercetare – dezvoltare şi documente privind

politica universităţii în acest domeniu.

- Follow-up asupra proiectelor de CDI ale universităţii aflate în derulare.

- Includerea centrelor de cercetare ale universităţii în reţele similare.

- Informarea asupra surselor şi oportunităţilor de finanţare a proiectelor universităţii.

- Dezvoltarea capacităţii de CDI a universităţii prin training, cursuri, workshops şi

seminarii.

Domeniile de activitate ale CUTT sunt:

a) Comunicare, informare şi veghe tehnologică, elaborarea de referate, rapoarte,

analize şi studii pentru informarea tehnologică a IMM-urilor.


46

b) Documentarea prin acces la baze de date, elaborarea de rapoarte specializate

pentru susţinerea deciziilor.

c) Traducerea selectivă sau completă a lucrărilor, elaborarea de traduceri ale

documentaţiilor privind tehnologii sau produse noi, articole ştiinţifice etc.

d) Susţinerea de cursuri de perfecţionare, organizarea de cursuri privind proprietatea

intelectuală şi metodele de informare.

e) Editarea de publicaţii de specialitate, editarea şi tipărirea de reviste, manuale, cărţi

în domeniul cunoaşterii tehnologice.

f) Audit tehnologic, realizarea de expertize şi studii de audit tehnologic pentru

stabilirea performanţei şi a oportunităţilor.

g) Consultanţă la elaborarea ofertelor de proiecte C – D, acordarea de consultanţă

privind metodologiile specifice şi nivelul tehnologic al domeniului.

h) Cooperare şi consultanţă privind proprietatea intelectuală, acordarea de

consultanţă privind exploatarea drepturilor de proprietate intelectuală.

i) Elaborarea de studii de fezabilitate şi de planuri de afaceri pentru investiţii ale IMM

- urilor.

j) Editare şi multiplicări de materiale documentare, reviste etc., prestări servicii de

xerocopieri şi multiplicări de materiale documentare, reviste, broşuri, pliante şi altele

asemenea.

CUTT prestează următoarele servicii:

a) Servicii de comunicare, informare tehnologică, audit tehnologic, veghe şi prognoză

tehnologică.

b) Servicii de cooperare, asistenţă şi consultanţă pentru exploatarea drepturilor de

proprietate intelectuală.

c) Servicii de asistenţă şi consultanţă în domeniul legislativ la nivel naţional,

european şi internaţional.

d) Servicii de asistenţă pentru obţinerea de fonduri în cadrul unor programe naţionale

şi internaţionale.

e) Identificarea partenerilor din mediul economic, universitar şi de cercetare.

f) Asigurarea accesului la baze de date specializate.

g) Informarea cu privire la priorităţile naţionale, regionale şi locale.

h) Servicii pentru organizarea de conferinţe, manifestări ştiinţifice şi expoziţii

specializate.

i) Servicii pentru editarea de reviste şi lucrări de specialitate.

j) Servicii de informare asupra proprietăţii intelectuale.


47

5.4. Structura organizatorică şi funcţională

În vederea realizării scopului și obiectivelor sale, CUTT își fundamentează

organizarea structurilor şi birourilor funcţionale, astfel:

a) Management centru

- Director centru CUTT.

- Consilier ştiinţific

- Asistent director centru

b) Management operaţional

- Compartiment programe şi proiecte:

I. Activitate de inovare:

- Iniţierea şi realizarea de proiecte şi activităţi în domeniul inovării şi transferului

tehnologic.

II: Activitate de valorificare a proprietăţii intelectuale:

- Prestarea de training şi consultanţă în domeniul legislaţiei interne şi internaţionale

privind proprietatea intelectuală.

III. Activitate de cooperare şi comunicare:

- Promovarea ofertelor PI ale universităţii în mediul economic local, regional,

internaţional şi la întreprinderi industriale.

IV. Activitate suport pentru CDI.

- Asigurarea marketing-ului privind oferta şi potenţialul de CDI al universităţii în

mediul economic local, regional sau internaţional.

c) Management financiar – contabil

- Compartiment contracte, financiar – contabil.

Capitolul 6: RESPONSABILITĂȚILE PARTICIPANȚILOR ÎN PROCESUL DE

VALORIFICARE A PROPRIETĂȚII INTELECTUALE

Componenţa participanţilor în procesul elaborării şi valorificării proprietăţii

intelectuale este reprezentată de personalul didactic şi de cercetare, studenţi,

profesori şi cercetători invitaţi.

Aceştia utilizează resursele şi facilităţile universităţii, sau alte mijloace create pe

perioada angajării sau contractului încheiat. Astfel, ca principiu general, universitatea

este titularul proprietăţii intelectuale [35].


48

Deţinerea proprietăţii intelectuale depinde de situaţia legală şi contractuală

dintre agenţia finanţatoare, inventator, statutul de salariat al inventatorului şi de

natura proprietăţii intelectuale.

6.1. Personalul didactic şi de cercetare

a) Universitatea îşi asumă legal deţinerea proprietăţii intelectuale create de

salariaţi, incluzând, fără a se limita la acestea, următoarele:

- Filme, producţii tipografice, video-înregistrări, înregistrări digitale, desene,

producţii multi-media, fotografii şi alte lucrări efectuate cu facilităţile

universităţii.

- Cursuri, baze de date, software,

- Informaţii tehnice brevetabile şi nebrevetabile.

- Desene înregistrate / neînregistrate şi topografii de circuite.

- Drepturi de autor, exluzându-le pe acelea care fac obiectul unor contracte

anume încheiate în favoarea autorilor.

b) Directorii proiectelor de cercetare şi cercetătorii sunt obligaţi să declare

rezultatele cu potenţial de valorificare sub forma proprietăţii intelectuale.

c) Drepturile fiecărui autor trebuie respectate, astfel, încât rezultatele şi

contribuţiile sale să fie protejate, iar ideile avansate şi datele obţinute de el să

nu fie preluate sau valorificate fără recunoaşterea necesară.

Însuşirea frauduloasă a contribuţiilor intelectuale este sancţionată

corespunzător, conform legii.

d) Atunci când universitatea deţine drepturile de autor, personalul va insera în

toate lucrarile elaborate: “© Universitatea ...................Anul ......, Toate

drepturile rezervate.”

6.2. Studenţii

a) Studenţii nefiind salariaţi ai universităţii, aceasta nu deţine automat

proprietatea intelectuală.

b) Un student poate avea opţiunea de a ceda universităţii deţinerea proprietăţii

intelectuale, în schimbul obţinerii suportului logistic şi financiar.

c) Participarea unui student într-un proiect de cercetare conduce la obligaţia ca

acesta să cedeze universităţii deţinerea proprietăţii intelectuale.


49

d) Realizarea unei lucrări de către un student, sub îndrumarea unui profesor,

conduce la dreptul ca studentul să aibă calitatea de co-deţinător al proprietăţii

intelectuale.

e) Drepturile fiecărui autor trebuie respectate, astfel, încât rezultatele şi

contribuţiile sale să fie protejate, iar ideile avansate şi datele obţinute de el să

nu fie preluate sau valorificate fără recunoaşterea necesară.

Însuşirea frauduloasă a contribuţiilor intelectuale este sancţionată

corespunzător, conform legii.

6.3. Profesorii şi cercetătorii invitaţi

a) Orice terţă parte angajată de universitate va desfăşura activitatea în termenii

contractului încheiat, prin care se determină clauzele privind proprietatea

intelectuală.

b) Orice vizitator al universităţii va semna un acord de confidenţialitate.

c) Personalul didactic pensionat, care continuă să lucreze în cadrul unor proiecte

de cercetare, va semna un acord cu privire la proprietatea intelectuală.

De ce trebuie să participe profesorii, cercetătorii şi studenţii la procesul

de valorificare a proprietăţii intelectuale ?

Raţiunea participării personalului academic şi a studenţilor la procesul de

valorificare a proprietăţii intelectuale este determinată de:

- Asigurarea unui impact pozitiv asupra societăţii.

- Sentimentul împlinirii personale.

- Acordarea recunoaşterii şi / sau a răsplăţii financiare.

- Generarea de finanţare suplimentară a laboratorului / departamentului.

- Respectarea obligaţiilor din contractul de cercetare.

- Atragerea de finanţatori ai cercetării.

- Crearea de oportunităţi educaţionale pentru studenţi.

- Asigurarea de legături ale studenţilor cu viitoare oportunităţi de locuri de

muncă.


50

Modulul III: Resursele și auditul performanței valorificării drepturilor de


Capitolul 7: RESURSELE VALORIFICĂRII PROPRIETĂȚII INTELECTUALE

7.1. Finanţarea din surse proprii

Veniturile obţinute din activităţile universităţii pot fi :

- Venit contractual provenit din finanţări contractuale sau sponsorizate pentru

programe de cercetare sau alte activittăţi.

- Venituri realizate din activităţii antreprenoriale şi comerciale (vânzări de

servicii, închirieri etc.).

- Venituri din finanţări din programe europene (FP7, fonduri structurale, etc.)

sau internationale (din afara Uniunii Europene).

- Venituri din taxe.

- Venituri din finanţări provenite din acţiuni filantropice (donaţii şi cadouri).

- Venituri din dobânzi şi dividente.

7.2. Finanţarea prin fonduri capital – risc

Finanţarea valorificării proprietăţii intelectuale prin foduri de capital risc este

preferată de universităţi, în situaţia în care se înfiinţează o companie spin-off sau

spin-out.

Fondurile de capital risc pot avea diverse obiective, care influenţează tipul de

companie în care investesc.

În multe cazuri, aceste fonduri nu investesc în stadiul iniţial, ceea ce situează

universităţile în poziţia de a finanţa acest stadiu din fonduri proprii [25].

Majoritatea fondurilor de capital risc europene au tendinţa de a investi în

stadiul de dezvoltare al companiei spin-off.

Spre deosebire de investitorii strategici, fondurile de capital de risc sunt

parteneri financiari şi nu prezintă în portofoliul lor afaceri similare cu ale companiei

spin-off în care investesc.

Interesul profitului fondului de capital de risc îl reprezintă creşterea rapida a

companiei spin-off, în care s-a asociat.


51

La intrarea în acţionariatul acestei noi firme, fondurile de capital de risc preferă

cote de participare minoritare, lăsând universităţii poziţia majoritară în procesul de

management.

Fondurile de capital de risc oferă finanţare universităţilor, fără a solicita în

schimb garanţii materiale şi acţionează ca un investitor activ, implicat fiind în

procesul de adaugare de valoare firmei.

În cadrul acestei asocieri, fiecare acţionar are propria sa contribuţie la

creşterea şi succesul companiei spin-off, investitorii financiari adaugând valoare

companiei, iar partenerii lor universitari fiind aceia care creeaza valoare, prin aportul

lor tehnic şi de proprietate intelectuală.

Capitolul 8: AUDITUL ACTIVITĂȚII DE VALORIFICARE A DREPTURILOR DE

PROPRIETATE INTELECTUALĂ

8.1. Principiile generale de audit al performanței

Auditul performanţei manageriale, potrivit Standardelor internaţionale de audit

INTOSAI, constituie o evaluare sau o examinare independentă a măsurii în care o

activitate, un program sau o instituţie funcţionează în mod eficient şi eficace, cu

respectarea economicităţii. Scopul auditului performanţei este acela de a oferi

informaţii relevante în ceea ce priveşte maniera de implementare şi consecinţele

activităţilor publice. Auditul performanţei reprezintă o examinare sau o evaluare

independentă şi obiectivă a măsurii în care un program sau o activitate a unei entităţi

publice funcţionează eficient şi eficace în condiţiile respectării economicităţii.

Standardele internaţionale de audit INTOSAI, definesc conceptul ca fiind „un audit al

economicităţii, eficienţei şi eficacităţii cu care entitatea auditată îşi utilizează

resursele pentru îndeplinirea responsabilităţilor sale”. Aceste standarde stipulează că

auditul performanţei presupune examinarea economicităţii, eficienţei şi eficacităţii -

cei 3 E – după cum urmează :

- auditul economicităţii privind gestionarea activităţilor administrative ale entităţilor

publice, în conformitate cu principiile şi practicile unui management performant;

- auditul eficienţei utilizării resurselor financiare, umane şi de altă natură, inclusiv

examinarea sistemelor informaţionale şi a reglementărilor privind măsurarea şi

monitorizarea evoluţiei indicatorilor performanţei, precum şi examinarea procedurilor

utilizate de către entităţile auditate pentru diminuarea riscurilor şi remedierea

deficienţelor identificate;


52

- auditul eficacităţii referitor la îndeplinirea obiectivelor de către entităţile auditate,

precum şi auditul impactului efectiv al activităţilor entităţilor, comparat cu impactul

proiectat.

Măsurarea performanţei

Prin măsurarea performanţei se înţelege acel proces permanent de

monitorizare, evaluare şi de raportare a modului de realizare a programelor sau

activităţilor în toate etapele derulării acestora. Măsurarea performanţei se bazează

pe examinarea modului în care un program şi-a realizat obiectivele sau cerinţele, prin

raportarea în permanenţă la standardele de performanţă stabilite. Procesul de

monitorizare permanentă a derulării unui program, proiect sau activitate, constituie o

responsabilitate a managementului entităţilor auditate şi nu o sarcină a auditorilor

externi. Auditul financiar are menirea să confirme dacă înregistrările în conturi au fost

corecte şi dacă acestea reflectă realitatea, în timp ce auditul performanţei realizează

o evaluare independentă a economicităţii, eficienţei şi eficacităţii implementării şi

derulării unui program, proiect sau a unei activităţi. Totuşi o sarcină aparte pentru

auditul performanţei o constituie evaluarea sistemelor de măsurare a performanţei

activităţilor şi programelor guvernamentale, sub aspectul implementării şi funcţionării

eficiente şi eficace a acestora. Astfel, pot fi formulate întrebări în cadrul unor studii

aprofundate pentru a determina dacă indicatorii performanţei sunt stabiliţi în

concordanţă cu cerinţele programului sau activităţii şi dacă sistemele de măsurare a

performanţei sunt capabile să ofere rezultate credibile.

8.2. Metodologia de audit al al procesului de valorificare a proprietății

intelectuale din universităţi

Obiectivul principal al auditului performanţei manageriale este de a oferi

informaţii şi recomandări referitoare la modul în care entitatea auditată susţine şi

încurajează inovarea şi valorificarea proprietății intelectuale din universităţi, în

vederea creării cadrului pentru implementarea unei strategii coerente de inovare şi

valorificare, care să conducă la creşterea impactului rezultatelor CDI ale universității

în mediul economico-social. Elementele de audit ale performanţei managementului

vor ţine seama de următoarele obiective specifice:

- analiza managementului inovării şi valorificării proprietății intelectuale asupra

modului de îndeplinire a obiectivelor stabilite prin deciziile strategice ale universității;


53

- analiza economicităţii, eficienţei şi eficacităţii utilizării resurselor umane,

materiale şi financiare, corespunzător obiectivelor programate;

Pentru realizarea acestor obiective vor fi investigate următoarele domenii ale

managementului inovării şi valorificării proprietății intelectuale din universităţi:

I. Potenţialul de conducere a inovării şi valorificării proprietății intelectuale din

universităţi.

II. Potenţialul de creare a cunoştinţelor.

III. Capacitatea de inovare, de valorificare a proprietății intelectuale şi de

integrare într-un sistem relaţional.

IV. Performanţa activităţilor de inovare şi de valorificare a proprietății intelectuale.

V. Valorificarea proprietății intelectuale.

Tehnicile care vor fi utilizate sunt: interviurile, grupurile de dezbatere,

observaţia, examinarea documentelor, analiza deciziilor manageriale, analiza

activităţii desfăşurate şi a rezultatelor obţinute de entitatea auditată.

Documentele şi materialele care vof fi examinate în cursul acţiunii de audit sunt:

bugetele de venituri si cheltuieli, regulamente de organizare şi funcţionare, conturi de

execuţie, liste cu propuneri de teme, contracte de finanţare a temelor de cercetare,

acte adiţionale, documente de plată, fişe postcalcul, procese verbale ale Comisiei de

avizare a rezultatelor cercetarii, raportul de autoevaluare, rapoarte anuale de

activitate și de performanță, alte documente ale centrului.

Auditul performanţei privind managementul inovării şi valorificării proprietății

intelectuale din universitate se va efectua avându-se în vedere o serie de probe de

audit care reprezintă informaţii competente, relevante şi rezonabile.

La colectarea probelor de audit vor fi avute în vedere următoarele elemente:

personal angajat şi veniturile din cercetare;

perioada de realizare;

domeniul de utilizare şi aplicare;

rezultatul obţinut;

efecte posibile de obţinut;

Echipa de auditori va aplica metoda de eşantionare nestatistică, aleasă pe baza

raţionamentului profesional, atenţia îndreptându-se către ariile în care probabilitatea

de a exista erori materiale este mai mare.

Probele de audit vor fi colectate în două moduri:

1. - prin culegere de probe de la universitate. Aceste probe vor fi referitoare la

gestionarea activităţii de inovare şi de valorificare a proprietății intelectuale.


54

2. - prin culegere de probe de la proiectele de cercetare ale universității care

au primit finanţare. Aceste probe vor fi referitoare la utilizarea fondurilor primite de

acestea şi la rezultatele obţinute.

Eşantionul va cuprinde un număr reprezentativ de proiecte de cercetare,

inovare, de valorificare a proprietății intelectuale şi incubare de afaceri, existente în

universitate.

În desfăşurarea auditului vor fi investigate, în principal, domeniile şi

problemele care sunt prezentate în tabelul de mai jos:

Domeniul Probleme auditate (obiective planificate)

I. Potenţialul de conducere a inovării şi valorificării proprietății intelectuale

I.1. Personalul implicat în activităţi de cercetare, dezvoltare, inovare (CDI)

I.2. Personalul implicat în promovare, marketing, prognoză şi supravegherea mediului economic

I.3. Susţinerea inovării la nivelul universității

I.4. Prestigiul profesional la nivelul universității

II. Potenţialul de creare a cunoştinţelor

II.1. Finanţarea din surse proprii pentru CDI

II.2. Finanţarea din fonduri publice pentru CDI, inclusiv fonduri europene

II.3. Finanţarea din surse atrase pentru CDI

II.4. Capacitatea de atragere a surselor de finanţare

III. Capacitatea de inovare, de valorificare a proprietății intelectuale şi de integrare într-un sistem relaţional

III.1. Inovarea

III.2. Cooperarea si colaborarea cu alte unităţi (universităţi, INCD-uri, entităţi ITT)

IV. Performanţa activităţilor de inovare şi de valorificare a proprietății intelectuale

IV.1. Participarea la realizarea de produse noi / modernizate sau tehnologii noi / modernizate pentru piaţă

IV.2. Activităţi de CDI

IV.3. Activităţi de consultanţă (servicii)

IV.4. Activităţi de promovare, marketing si distributie

V. Valorificarea proprietăţii intelectuale

V.1. Publicaţii ştiinţifice şi participări la manifestări ştiinţifice, târguri, expoziţii

V.2. Documentaţii tehnico-economice

V.3. Brevete de invenţie

V.4. Modele şi desene industriale protejate

V.5. Altele (copyright, mărci înregistrate).

Auditorii vor investiga domeniile și criteriile de audit care sunt prezentate

sintetic în comparație cu obiectivele planificate, conform tabelului de mai jos:


55

Domeniul Număr obiective

planificate OP

Număr obiective realizate

OR

Calculul eficacității

E

PCI - Potenţialul de conducere a inovării şi valorificării proprietății intelectuale

PCC- Potenţialul de creare a cunoştinţelor.

CI - Capacitatea de inovare, de valorificare proprietății intelectuale şi de integrare într-un sistem relaţional.

PI - Performanţa activităţilor de inovare şi de valorificare proprietății intelectuale

VPI - Valorificarea proprietății intelectuale

Formula de calcul a eficacității care va fi utilizată este:

Eficacitatea = rezultate obținute / rezultate programate.


56

Bibliografie

[1] Definition of Technology Transfer, The Federal Laboratory Consortium for Technology Transfer, SUA, 2001. [2] WORLD INTELLECTUAL PROPERTY ORGANIZATION (2001), Guidelines on Developing Intellectual Property Policy for Universities and R&D Organizations, GENEVA. [3] World Intellectual Property Organization (2000), What is Intellectual Property?, WIPO Publication No. 450(E), ISBN 978-92-805-1555-0. [4] UK Government (2002), The Management of Intellectual Property in Higher Education: a guide to good practice AURIL and Universities UK, http://www.sqw.co.uk/data/IP.html . [5] The University of the South Pacific, Laucala Campus, Suva, Fiji (2010), INTELLECTUAL PROPERTY AND COPYRIGHT POLICY, HANDBOOK FOR STAFF AND STUDENTS IN THE UNIVERSITY OF THE SOUTH PACIFIC. [6] Ştrenc, A.,C.,Popescu, M. (2011),Valorificarea rezultatelor cercetării din universităţi : proprietatea intelectuală şi planul de afaceri, Editura Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, ISBN 978-606-12-0222-5. [7] Andone, D. , Muntean, N. ş.a. (2011), Managementul activităţilor terţiare, Editura Politehnica, Timişoara, ISBN 978-606-554-323-2. [8] World Intellectual Property Organization (2001), Guidelines on Developing Intellectual Property Policy, WIPO Publication No. 848(E), ISBN 92-805-1094-2. [9] L.Tahmooresnejad, M.A.Shafia,R.Salami - Identifying Impact Factors in Technology Transfer with the Aim of Technology Localization, World Academy of Science, Engineering and Technology 77, 2011. [10] Jan Youtie, Philip Shapira (2008) - Building an innovation hub: A case study of the transformation of university roles in regional technological and economic development, Research Policy 37, 1188–1204. [11] Arianna Martinelli, Martin Meyer, Nick von Tunzelmann (2008), Becoming an entrepreneurial university? A case study of knowledge exchange relationships and faculty attitudes in a medium-sized, research-oriented university, J Technol Transfer, 33:259–283. [12] S. Jain et al. (2009), Academics or entrepreneurs? Investigating role identity modification of university scientists involved in commercialization activity, Research Policy 38 (2009) 922–935. [13] Hussler Caroline, Picard Fabienne, Tang MingFeng - In search of accurate models to valorise academic research: qualitative evidence from three regional experiences, The VI Globelics Conference at Mexico City, September 22-24, 2008. [14] Allison Bramwell, David A.Wolfe - Universities and regional economic development: The entrepreneurial University of Waterloo, Research Policy 37 (2008) 1175–1187. [15] Domenico Lucarella - Tools for the valorization, diffusion and fruition of patent information resources, PATLIB 2004 Conference, 19–21 May, Vilamoura, Portugal. [16] Paul W. Heisey, Sarah W. Adelman - Research expenditures, technology transfer activity, and university licensing revenue, J Technol Transf (2011) 36:38–60, DOI 10.1007/s10961-009-9129-z. [17] Sazali, A.W., Haslinda, A. - Evolution and Development of Technology Transfer Models and the Influence of Knowledge-Based View and Organizational Learning on Technology Transfer, Research Journal of Internatıonal Studies - Issue 12, October, 2009. [18] Sazali, A.W, Raduan, C.R, Jegak, U și Haslinda, A. - Effects of Inter-Firm Technology Transfer Characteristics on Degree of Inter-Firm Technology Transfer in International Joint

http://www.sqw.co.uk/data/IP.html


57

Ventures, European Journal of Scientific Research, ISSN 1450-216X Vol.35 No.3 (2009), pp.474-491. [19] Mariacristina Piva - The Impact of Technology Transfer on Employment and Income Distribution in Developing Countries: A Survey of Theoretical Models and Empirical Studies, International Labour Organization, Working Paper No. 15, ISBN 92-2-115531-5, Geneva, September 2003. [20] Rânea, C., Badea C. Dan - Bazele Inovării şi Transferului de Tehnologie, Editura ELECTRA, Bucureşti, 2003, ISBN 973-8067 80-4. Editura ELECTRA este recunoscută CNCSIS – Lista 2002, poz. 54. [21] Jagoda, K. I. - A Stage-gate Model for Planning and Implementing International Technology Transfer. Doctoral Thesis, 2007, University of Western Sydney, Australia. [22] Y.-C. Chang et al. (2006), Managing academic innovation in Taiwan: Towards a scientific–economic framework, Technological Forecasting & Social Change 73, 199–213. [23] S. Jain et al. (2009), Academics or entrepreneurs? Investigating role identity modification of university scientists involved in commercialization activity, Research Policy 38 (2009) 922–935. [24] PraxisUnico and University of Oxford,UK (2010), Intellectual asset for universities, Concept House, Cardiff Road, Newport, NP10 8QQ, DPS/P600/05-11. [25] J.M. Azagra-Caro et al. (2006), Faculty support for the objectives of university–industry relations versus degree of R&D cooperation: The importance of regional absorptive capacity, Research Policy 35, 37–55. [26] G.D. Markman et al. (2005) , Entrepreneurship and university-based technology transfer, Journal of Business Venturing 20, 241–263. [27] Auril//UUK//Patent Office, UK (2009), A Guide to MANAGING Intellectual Property. [28] INTER UNIVERSITY CENTRE FOR INTELLECTUAL PROPERTY RIGHTS STUDIES, http://ciprs.cusat.ac.in/ . [29] UMUC - Center for Intellectual Property, http://www.umuc.edu/cip/ . [30] Center for Industrial and Governmental Relations, http://www.uec.ac.jp/eng/facilities/research/kikou.html . [31] HG nr.406 / 2003 - Norme metodologice din 2 aprilie 2003 specifice privind constituirea, funcționarea, evaluarea și acreditarea entităților din infrastructura de inovare și transfer tehnologic. [32] Sandu Steliana, Inovare, competență tehnologică și creștere economică, Editura Expert, 2002, București. [33] Jack P. Friedman, Dictionary of Business Terms, 4th Edition, General Editorn, 1999. [34] Griffin T., (1992) Evaluating QFD´s Use in Firms as a Process for Developing products, The journal of Product Innovation Management 9 (3) [35] University of Reading, UK, (2010), Code of Practice on Intellectual Property, Commercial Exploitation and Financial Benefits, http://www.reading.ac.uk/ . [36] M. Wright et al. (2006), University spin-out companies and venture capital, Research Policy 35, 481–501. [37] Grădinaru, G. (2001), Capitalul de risc si firmele românesti, Revista Informatica Economica, nr. 4 (20), 109-111. [38] UNIVERSITY OF LUXEMBOURG, GUIDING PRINCIPLES FOR THE VALORISATION OF RESEARCH RESULTS AND INTELLECTUAL PROPERTY RIGHTS (2009), http://wwwen.uni.lu/ .

http://ciprs.cusat.ac.in/

http://www.umuc.edu/cip/

http://www.uec.ac.jp/eng/facilities/research/kikou.html

http://www.reading.ac.uk/

http://wwwen.uni.lu/


58

[39] University of Arizona, UA GUIDE TO TECHNOLOGY TRANSFER, www.ott.arizona.edu . [40] Halvard E. Nystrom (2000), Innovative Capability Audits of University Research Centers, Proceedings - 9th International Conference on Management of Technology, Miami, FL, Feb. 2 2000, CD-ROM [41] G. Patkó, L. Szentirmai, A. Sz. Váradi, Mrs. (2007), Strategy for improvement of innovation potential at University of Miskolc, Proceedings on SEFI and IGIP Joint Annual Conference, Miskolc, Hungary, p. 261-262. (1-8). [42] Manualul auditului performanței, (2005), Curtea de Conturi a României. [43] Cibu (Jeflea) Dochiţa (2008), APLICAREA AUDITULUI PERFORMANŢEI ÎNTR-O ENTITATE PUBLICA CARE PRESTEAZA SERVICII PUBLICE, Teză de doctorat, Universitatea Valahia Targoviste. [44] RAPORT DE AUDIT cu privire la performanţa fondurilor publice alocate pe Programul naţional de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică ORIZONT 2000, Curtea de Conturi a României. [45] Peter Zentel, Katja Bett, Dorothee M. Meister, Ulrike Rinn and Joachim Wedekind (2004), A Change Process at German University – Innovation through Information and Communication Technologies?, Electronic Journal on e-Learning Volume 2 Issue 1 (February 2004) 237-246. [46] Oslo Manual, GUIDELINES FOR COLLECTING AND INTERPRETING INNOVATION DATA, Third edition, ISBN 92-64-6 01308-3 – © OECD/EUROPEAN COMMUNITIES 2005. [47] Patent nr. US 7584117 B2. [48] Halvard Nystrom (Universiy of Missouri – Rolla), “Innovative Capability Audits of Universitz research Centers” Proceedings-9th , International Conference on Management of Technology, Miami, FL, Februarie 2000. [49] Robert Huggins (Global Index of Regional Knowledge Economies), Oficiul European pentru Statistica (EUROSTAT), Institute for Management Development – Lausanne (IMD - World Competitiveness Yearbook). [50] IRECSON, “Inobarometru 2008 – Inovarea la nivelul regiunilor de dezvoltare”.

http://www.ott.arizona.edu/


59

Titlul cursului:

Bazele managementului inovării și

transferului tehnologic

Codul cursului: 9.3.2.


60

CUPRINS

Introducere

Prelegerea nr. 1 – Probleme generale ale managementului și introducere în procesul

inovării

Modulul I – Aspecte teoretice generale ale managementului

Cap. 1 – Noţiuni și cunoştinţe de bază ale managementului

1.1. Definiţii

1.2. Funcţiile managementului

1.3. Managementul inovării și transferului tehnologic

Modulul II – Bazele managementului inovării

Cap. 2 – Procesul inovării

2.1. Necesitatea inovării

2.2. Inovarea - principalul factor de competitivitate în economia bazată pe cunoaștere

2.3. Definiţii și noţiuni ale inovării

2.4. Componente de bază și tipuri ale inovării

2.5. Factori de succes în dezvoltarea unui produs inovativ

Prelegerea nr. 2 – Managementul inovării și creativitatea

Cap. 3 – Managementul inovării

3.1. Metode de management a inovării

3.1.1. Dezvoltarea integrată de produs

3.1.2. Modelul “Casei inovării”

3.1.3. ITT - De la piaţă la piaţă

3.1.4. Ce reprezintă dezvoltarea de produs?

3.1.5. Factorii care influenţează dezvoltarea produselor

3.1.6. Noţiuni de analiza valorii

Cap. 4 – Creativitatea în contextul inovării

4.1. Generalităţi privind creativitatea

4.2. Surse ale inovării

4.2.1 Piaţa ca sursă de dezvoltare a inovării (Market-Pull innovation)

4.2.2 Dezvoltarea tehnologiei ca sursă de inovare (Technology-Push innovation)

4.2.3 Inovarea antreprenorială

Prelegerea nr. 3 – Introducere în procesul transferului tehnologic

Modulul III – Bazele managementului transferului tehnologic

Cap. 5 – Procesul transferului tehnologic

5.1. Definiţii și noţiuni ale transferului tehnologic

5.2. Mecanisme ale transferului tehnologic

Cap. 6 – Managementul transferului tehnologic

6.1. Viziunea integrată a transferului tehnologic

6.2. Factori de influenţă ai transferului tehnologic

Cap. 7 – Sistemul și instrumentele transferului tehnologic


61

7.1. Sistemul transferului tehnologic

7.2. Instrumentele transferului tehnologic

7.3. Elaborarea planului de afaceri

Prelegerea nr. 4 – Probleme ale organizării transferului tehnologic

Cap. 8 - Organizaţii de transfer tehnologic

8.1. Organizaţii de transfer tehnologic

8.2. Probleme ale organizării activităţilor de transfer tehnologic

8.3. Promovarea companiilor spin-off

Prelegerea nr. 5 - Elemente generale privind managementul proiectelor

Modulul IV – Elemente generale privind managementul proiectelor de inovare și de

transfer tehnologic

Cap. 9 - Planificarea proiectului de inovare sau de transfer tehnologic (ITT)

9.1. Definirea proiectului ITT

9.2. Managementul proiectelor de ITT

9.2.1 Planificarea și organizarea proiectului

9.2.2 Planificarea resurselor și achiziţiilor

9.2.3 Stabilirea costurilor proiectului

9.2.4 Planificarea strategiei în domeniul calităţii

9.2.5 Managementul riscurilor

Prelegerea nr. 6 - Elemente generale privind ocupaţii specfice inovării și transferului

tehnologic

Modulul V – Resurse umane în inovare și transfer tehnologic

Cap. 10 – Ocupaţii specfice inovării și transferului tehnologic

10.1. Managerul de inovare

10.2. Broker-ul de tehnologii

Bibliografie


62

Prelegerea nr. 1 – Probleme generale ale managementului și

introducere în procesul inovării

Modulul I – Aspecte teoretice generale ale managementului

OBIECTIVE:

La finalul acestui modul, cursantul va fi capabil să:

- definească următoarele noţiuni:

a) definiţia managementului;

b) funcţiile managementului;

c) managementul inovării și transferului tehnologic;

- rezolve aplicaţii în care apar rezolvări de probleme generale de management.

Cap. 1 – Noţiuni și cunoştinţe de bază ale managementului

1.1. Definiţii

Managementul reprezintă ansamblul activităţilor, disciplinelor, metodelor,

tehnicilor care înglobează sarcinile conducerii, gestiunii, administrării și organizării

companiei/organizației/instituției și vizează ca, prin adoptarea deciziilor optime în

proiectarea și reglarea proceselor microeconomice să antreneze întregul personal

pentru a întreprinde și a lucra cât mai profitabil, pentru a organiza schimbări capabile

să asigure organizației un viitor trainic și eficace pe plan economic și social.

Managementul poate fi definit ca procesul de atingere a obiectivelor unei

colectivități umane organizate (întreprinderi economice, instituții publice, organizații

non-profit) în condițiile utilizării optime și eficiente a resurselor materiale, umane și

financiare.

Inovarea

Cuvântul inovare derivă din latinul „innovates” care este substantivul verbului

„innovare” care se traduce prin – a înnoi sau a schimba, compus din „in”+”novas”

care prin combinare se traduce prin „a introduce ceva nou”. Această noutate se

referă în egală măsură la un obiect/produs, un serviciu/activitate, o metodă sau un

proces.

Dacă vorbim de procese acestea se referă la întreaga desfășurare a vieții

cotidiene de la activitatea productivă (produse) – economică (comercializare-

marketing) până la activitățile de organizare și conducere a muncii și a afacerilor,

activitățile ce presupun prestarea unor servicii sau chiar la guvernare. Cu alte cuvinte

inovarea se poate manifesta în orice domeniu.


63

Transferul tehnologic

Des întâlnit sub denumirea de transfer de tehnologie

Transferul de tehnologie este mai restrictiv decât transferul tehnologic, pentru

că prin transfer de tehnologie se poate presupune că se transferă doar tehnologie de

fabricație.

Transferul tehnologic este procesul de transfer de abilități, cunoaștințe,

tehnologii, metode de fabricare și al unor facilități între guverne și universități sau

unități de cercetare pe de o parte și untăți executive, de producție sau de prestări

servicii pe de altă parte, pentru a se asigura că evoluțiile științifice și tehnologice sunt

accesibile la o gamă mai largă de utilizatori care pot apoi dezvolta în continuare și de

a exploata tehnologia în noi produse, procese, aplicații, materiale sau servicii.

Această noțiune este strâns legată, fără a se confunda însă, cu noțiunea de „transfer

de cunoștiințe”

În cuprinsul acestei lucrări vom denumi transferul de tehnologie drept

TRANSFER TEHNOLOGIC din considerentele prezentate mai sus.

1.2. Funcţiile managementului

Funcţiile managementului sunt:

- Previziune: constă în stablilirea obiectivelor, identificarea modalităţilor de

îndeplinire a acestora și fundamentarea necesarului de resurse.

- Organizare: constă în gruparea resurselor și activităţilor pentru îndeplinirea

obiectivelor.

- Coordonare: constă în ansamblul acţiunilor prin care se menţine armonia între

activităţi și resursa umană.

- Antrenare: reprezintă ansamblul acţiunilor prin care managementul

influenţează activităţile resursei umane, în scopul motivării ei.

- Control, evaluare, reglare: constă în ansamblul acţiunilor de evaluare a

rezultatelor obţinute.

1.3. Managementul inovării și transferului tehnologic

Managementul inovării și transferului tehnologic reprezintă o însumare de

cunoştinţe ale inginerului, în general, respectiv ale inginerului de transfer tehnologic

preocupat cu activităţi specifice dezvoltării de noi produse și a proceselor întâlnite în

derularea proiectelor specifice promovării acestor produse. Noţiunea de produs are


64

un sens mai larg. Astfel, prin produs se înţelege un bun material, o tehnologie sau un

serviciu. De multe ori, dezvoltarea unui serviciu presupune dezvoltarea atât a unui

bun material, cât și a unei tehnologii. Alte ori, dezvoltarea unui produs (bun material)

conduce și la dezvoltarea unei tehnologii de fabricaţie adecvată. Nucleul

cunoştinţelor se află în posesia practicienilor, a personalului din departamentele de

concepţie, a cercetătorilor din instituţiile de cercetare – dezvoltare și a cadrelor

universitare care îl aplică și îl promovează. Ca și în alte profesii precum ingineria,

dreptul, medicina, contabilitatea, noţiunile privind managementul inovării implică

cunoştinţe și practici, verificate de-a lungul anilor, cu o largă aplicare atât în

procesele inovative, de concepţie de noi produse, tehnologii sau servicii cât și în alte

domenii. Echipa care va lucra într-un proiect, îsi stabileşte întotdeauna activităţile

cele mai potrivite pentru atingerea obiectivelor etapei și scopului final al proiectului de

realizare a unui nou produs, serviciu sau tehnologii.

Modulul II – Bazele managementului inovării

OBIECTIVE:


- definească următoarele noţiuni:

a) necesitatea inovării;

b) inovarea în economia bazată pe cunoaștere;

c) noţiuni ale inovării;

d) modele ale procesului de inovare;

e) tipuri ale inovării;

f) metode de management a inovării;

g) creativitatea în contextul inovării;

h) dezvoltarea de produs și analiza valorii;

i) sursele inovării;

- rezolve aplicaţii în care apar noţiunile definite mai sus.

Cap. 2 – Procesul inovării

2.1. Necesitatea inovării

Necesitatea inovării este dată de cerinţele și exigenţele dezvoltării și

managementul noilor produse și servicii, care sunt determinate de existenţa

competiţiei internaţionale, a creşterii cererii consumatorilor, de dezvoltarea rapidă a

dezvoltării tehnologice și de noile norme și standarde privind protecţia mediului, bune

practici etc.


65

Inovarea reprezintă cel mai important factor de succes în competiţia intensă

dintre firme, fiind avantajate doar companiile care au câştigat noi avantaje

competitive.

Inovarea este concretizată dacă ideile noi sunt implementate în noi produse,

servicii și procese, care găsesc o utilizare reală pe piaţă. De aceea, succesul

comercial este din ce în ce mai dependent de capacitatea companiei de a creea noi

produse, servicii și procese.

Pentru a se adapta rapid schimbărilor, firmele trebuie să fie capabile să

prevadă noile tendinţe sau chiar să le determine, în scopul configurării de noi afaceri.

2.2. Inovarea - principalul factor de competitivitate în economia bazată pe cunoaștere

Obiectivele majore ale societăţii bazate pe cunoaştere sunt producerea

cunoaşterii, în principal prin cercetarea ştiinţifică, transmiterea prin educaţie și

formare profesională, diseminarea prin tehnologiile informaţionale și utilizarea

inovării.

Într-o economie în care cunoaşterea începe să fie adevaratul capital și cel mai

important motor al dezvoltării, companiile se confruntă cu noi provocări, în ceea ce

priveşte perfomanţa și responsabilitatea.

Pentru a răspunde provocărilor, firmele trebuie să îsi impună standarde

ridicate și o disciplina strictă, care să asigure deplina integrare a lor în aria globală de

competitivitate.

Economia bazată pe cunoaștere se sprijnă pe managementul cunoaşterii

pentru toate procesele umane și diseminarea fără precedent a cunoaşterii către toţi

cetăţenii.

Noul stil de conducere, bazat pe managementul cunoştinţelor, utilizează

conceptul de capital intelectual prin care se identifică și se definesc bunurile, activele

intangibile – cunoştintele care pot fi transformate în venit - de care organizaţia

economică depinde în zilele noastre atat de mult. Inovarea este în special unul dintre

factorii fundamentali ai noii economii. Noua economie se referă atât la noile modele

organizaţionale, cât și la noile tehnologii. De asemenea, una dintre cele mai izbitoare

schimbări este determinată de dinamismul activităţilor, de constanta inovare și de

viteza de adaptare, care devin norme de funcţionare.

Noua economie înseamnă mai mult decât înalta tehnologie și Internet, ea

presupune utilizarea în mod creativ și eficient a inovării.

Inovarea este larg recunoscută ca proces esenţial pentru succesul

întreprinderilor și afacerilor, asigurând creştere, sustenabilitate și competitivitate.


66

2.3. Definiţii și noţiuni ale inovării

Datorită complexităţii procesului de inovare și a diversităţii modului de apariţie

a inovării, a fost necesar să fie adoptate unele convenţii pentru a se asigura definiţii

operaţionale, care să poată fi utilizate în analiza inovării.

În acord cu manualul Oslo [1] și cu cele prezentate în [2], inovarea este

implementarea unui produs nou sau semnificativ îmbuntăţit (bun sau serviciu), sau

proces, o nouă metodă de marketing, ori o nouă metodă organizaţională.

Această definiţie largă a inovării cuprinde o gamă extinsă de posibile inovaţii.

O inovare poate fi definită mai restrâns ca fiind implementarea a unuia sau a mai

multor tipuri de inovaţii, de exemplu inovaţiile privind produsele și procesele. Această

definiţie mai restrânsă poate fi relaţionată cu definiţia inovării de produse și servicii

tehnologice. Cerinţa minimă a unei inovaţii este ca produsul, procesul, metoda de

marketing și metoda organizaţională să fie noi (sau semnificativ îmbunătăţite).

Activităţile inovative sunt toate acelea care au caracter ştiinţific, tehnologic,

organizaţional, financiar și comercial și care actualizează, sau sunt orientate să

conducă la implementarea inovaţiilor. Unele activităţi inovative conțin în ele noutate,

în timp ce altele sunt doar activităţi auxiliare care sunt necesare pentru

implementarea inovaţiilor. Activităţile de inovare cuprind și cercetarea – dezvoltarea,

care nu sunt direct legate de dezvoltarea unei inovări specifice. O trăsătură obişnuită

a unei inovaţii este ca aceasta să poată fi implementată, valorificată. Un produs nou

sau îmbunătăţit se consideră valorificat când acesta este introdus pe piaţă.

Procesele noi, noile metode de marketing și organizaţionale sunt implementate când

acestea ajung să fie utilizate în activitatea curentă a firmei.

Activităţile inovative sunt foarte diversificate, în funcţie de natura lor din cadrul

firmei. Unele companii promovează proiecte de inovare bine definite, aşa cum este

dezvoltarea și introducerea unui nou produs, în timp ce altele performează

îmbunătăţiri continue a produselor, proceselor și operaţiilor lor.

Firma inovativă este aceea care a implementat o inovaţie într-o anumită

perioadă de timp. Firma inovativă în domeniul produselor și proceselor este aceea

care a implementat un produs sau proces noi ori îmbunătăţite, într-o anumită

perioadă de timp.

Activităţile de inovare cuprind și cercetarea – dezvoltarea, care nu sunt direct

legate de dezvoltarea unei inovări specifice.


67

2.4. Componente de bază și tipuri ale inovării

De obicei se poate vorbi de inovarea de procese și produse. In cadrul

proceselor sunt cuprinse

- procese managerial-organizationale,

- procese tehnologice,

- procese de marketing.

În ultimă instanță procesele de marketing sunt tot procese manageriale CONSTÂND

ÎN PROMOVAREA UNOR PRODUSE PE PIAȚĂ prin diferite metode ca design spre

exemplu.

Convențional se definesc patru tipuri de inovare: inovarea de produs, inovarea

de proces, inovarea de marketing și inovarea organizaţională.

Inovarea de produs și de proces sunt strâns legate de conceptul inovării

tehnologice de produs sau proces. Inovarea de marketing și cea organizaţională

acoperă o gamă largă de inovaţii, care pot excede limitele definiţiilor de mai sus.

Inovarea de produs este introducerea unui bun sau serviciu, care sunt noi sau

semnificativ îmbunătăţite, cu respectarea caracteristicilor sau intenţiei de utilizare a

lor. Aceasta include îmbunătăţirile semnificative din specificaţiile tehnice,

componente și materiale, software încoroporat, utilizarea prietenoasă și alte

caracteristici funcţionale. Inovarea de produs poate utiliza o nouă cunoaştere sau noi

tehnologii, ori poate fi bazată pe utilizări noi sau pe combinarea cunoaşterii și

tehnologiilor existente. Termenul “produs” este utilizat pentru acoperirea unei game

largi de bunuri și servicii. Inovarea de produs include atât introducerea de noi bunuri

și servicii, cât și îmbunătăţiri semnificative în caracterisiticile funcţionale și de utilizare

a bunurilor și serviciilor existente.

Noile produse sunt bunuri și servicii care diferă semnificativ, prin

caracteristicile lor de produsele realizate anterior. Primele microprocesoare și

camere digitale au fost exemple de produse utilizând noi tehnologii. Primul MP3

player portabil, care combină standarde existente de software cu tehnologia

miniaturizării hard – dive – ului, a fost un nou produs combinând tehnologii existente.

Dezvoltarea unei noi utilizări a unui produs, cu schimbări minore în

specificațiile tehnice ale sale, este o inovare de produs. Ca un exemplu este

introducerea unui nou detergent utilizând compoziții chimice existente.

Îmbunătăţiri semnificative la produsele existente pot apare prin schimbări în

materiale, componente și alte caracteristici care cresc performanţa. Introducerea

sistemului de frânare ABS și a sistemului de navigație GPS (Global Positioning

System), sau a altor îmbunătăţiri la automobile reprezintă exemple de inovare de


68

produs, constând în schimbări parţiale sau adăugări la acesta a unui număr de

subsisteme tehnice integrate.

Inovarea de produs în domeniul serviciilor poate include îmbunătăţiri

semnificative în modul în care acestea sunt prestate (de exemplu, în ceea ce

priveşte eficienţa și rapiditatea lor), adăugarea de noi funcţii sau caracteristici la

serviciile existente, sau introducerea integrală de noi servicii. Exemplu în acest sens

sunt îmbunatăţirile semnificative în serviciile de Internet banking, cum sunt acelea

care oferă o viteză crescută și o mai uşoară utilizare.

Inovarea de proces este implementarea unei metode noi sau semnificativ

îmbunătăţite de producţie sau de livrare și după definiție se adresează clar

proceselor tehnologice. Aceasta include schimbări semnificative în tehnici,

echipamente și/sau software. Inovaţiile de proces pot fi orientate către reducerea

costurilor unitare, creşterea calităţii, sau producţia ori livrarea de produse noi sau

semnificativ îmbunătăţite. Metodele de producţie implică tehnici, echipamente și

software, care sunt utilizate la producţia bunurilor și serviciilor. Exemple de noi

metode de producţie sunt implementarea de echipament nou de automatizare sau

introducerea proiectării asistate de calculator la dezvoltarea noilor produse.

Inovarea de marketing este implementarea unei noi metode de marketing

implicând schimbări semnificative în design – ul și ambalarea produsului, în

promovarea sau politica de preţ a acestuia. Inovaţiile de marketing vizează o mai

bună adresare nevoilor consumatorilor, deschizând noi pieţe, sau noi poziţii ale

produselor pe piaţă.

Inovarea organizaţională este implementarea unei noi metode organizaţionale

în practica de afaceri a firmei, în organizarea locurilor de muncă și a relaţiilor externe.

Inovaţiile organizaţionale pot fi menite să crească performanţa firmei prin reducerea

costurilor administrative sau a celor tranzacţionale, să îmbunătăţească climatul de

muncă sau să scadă costurile de achiziţie.

2.5. Factori de succes în dezvoltarea unui produs inovativ

Factorii de succes în dezvoltarea produsului sunt:

- cultura corporativă orientată către succes;

- strategia de cooperare în dezvoltarea tehnologică;

- proiectul bine definit și orientat către o piaţă precisă;

- echipa multidisciplinară și eficientă;

- analiza aprofundată a etapei de definire a produsului;

- procesul de inovare bine structurat și transparent;


69

- managementul de proiect eficient;

- utilizarea de metode de dezvoltare integrate;

- stimularea și sprijinul creativităţii;

- dezvoltarea simultană a produsului, producţiei și marketing-ului.

- managementul calităţii.

Prelegerea nr. 2 – Managementul inovării și creativitatea

Cap. 3 – Managementul inovării

3.1. Metode de management a inovării

3.1.1. Dezvoltarea integrată de produs

Produsele de succes pot fi obţinute de acele companii care sunt capabile să

organizeze inovarea în acord cu factorii de success și să asigure implementarea

acestora în mod eficient, din perspeciva termenelor și costurilor.

Dezvoltarea Integrată de Produs (DIP) este o metodă de management care

ţine cont de toţi factorii de succes. Concepţia de bază a DIP este constituirea

coordonată tuturor resurselor și proceselor, care sunt necesare pentru creaţia de

succes și pentru un marketing eficient. Aceasta include procese specifice de achiziţie

pentru produs, producţie, marketing și logistică de control al calităţii.

Conceptul global DIP sprijină creaţia produslui de la idee, până la lansarea

comercială de succes. DIP poate fi folosit pentru dezvoltarea produselor/serviciilor și

sprijină dezvoltarea resurselor inovative esenţiale (nuclee de competenţe,

organizare, strategie etc.)

Toate componentele care sunt necesare pentru a creea bunuri și servicii de

succes formează împreună sistemul de bunuri și servicii (figura 3.1). Interacţia dintre

aceste componente este decisivă pentru succesul produsului nou [8].


70

Sursa: SCHÄPPI, B. (2005)

Figura 3.1 – Sistemul de bunuri și servicii

3.1.2. Modelul “Casei inovării”

Bazat pe experienţa de consultanţă în inovare, A.T.Kearney [9] a dezvoltat

modelul “Casei inovării” (figura 3.2).

Acest model arată modulele cele mai importante ale managementului inovării

de succes.

“Acoperişul” casei este strategia de inovare, un proces de planificare care

defineşte clar care scopuri de inovare sunt necesare și cum pot fi acestea susţinute

prin resurse, procese, tehnologii și comportamente în cadrul companiei. O companie

orientată către inovare trebuie să includă aceste scopuri în organizarea și cultura sa.


71

Figura 3.2 – Casa Inovării

3.1.3. ITT - De la piaţă la piaţă

De la piaţă la ideea de produs

Sugestiile și informaţiile primite din piaţă conduc la initiativa găsirii unei noi

idei.

Compania conştientizează o problemă, feedback-ul de la client aduce și

acesta sugestii utile și pe această bază noi oportunităţi sunt idendificate.

Asemenea informaţii provin și din cercetările de marketing comandate de

companie (figura3.3).


72

În continuare, echipe creative intervin pentru a sprijini companiile în procesul

identificării ideii.

Rezultatul acestei etape este idea de produs, care este supusă procesului de

evaluare, în scopul dezvoltării de produse utile noi.

Figura 3.3 – Fluxul dezvoltării unui nou produs

De la idea de produs la produs

În această etapă a procesului de dezvoltare de produs se elaborează produse

specifice pornind de la idei și procedee pentru producerea lor. Produsul este elaborat

„gata pentru producţie” și „gata pentru piaţă” Dificultăţile și riscurile trebuie clarificate

în vederea implementării noilor concepte promovate.


73

De la produs la piaţă

Această etapă finală descrie implementarea efectivă pe piaţă a unui serviciu sau

produs inovative și ciclul este complet.

3.1.4. Ce reprezintă dezvoltarea de produs?

Obiectivul activităţii de cercetare – dezvoltare constă în maximizarea activităţii

economice a firmei, prin crearea de noi produse sau de noi tehnologii care să

conducă la realizarea optimă a produselor. În multe domenii inginereşti desfăşurarea

activităţilor și proceselor sunt rezultatul unei evoluţii istorice. În consecinţă,

desfăşurarea celor mai multe procese ale activităţii umane au marcat de-a lungul

timpului aplicarea de legi și principii ştiinţifice. Operaţia de lansare a unui prodius

inovativ se derulează de cele mai multe ori, în trei faze principale: identificarea

oportunităţilor și a contextului în care este conceput noul produs, realizarea lui și

transpunerea în practică. Se poate spune că inginerul se confruntă cu legi și principii

în realizarea activităţilor sale, între care este inclusă și dezvoltarea de noi produse.

Rezultă, de aici, componenta ştiinţifică a dezvoltării oricărui produs inovativ.

Dezvoltarea unui produs reprezintă totalitatea activităţilor desfăşurate în

mod ştiinţific, prin aplicarea de legi, reguli și principii ştiinţifice specifice, pornindu-se

de la ideea de realizare a unui nou produs, clarificarea și elucidarea temei și

încheindu-se cu validarea (omologarea și certificarea) acestuia cu scopul introducerii

în fabricaţie. Activităţile specifice dezvoltării de produse sunt într-o interacţiune

continuă cu nivelul de cunoştinţe anterioare și colaterale. Pe de altă parte, activităţile

desfăşurate în dezvoltarea oricărui produs se realizează pe baza unor metodologii

specifice care au un caracter metodic. Adesea, în desfăşurarea proceselor,

metodologia aplicată cuprinde pasi secvenţiali. Trebuie remarcat că metodologia

include implicit latura ştiinţifică prin: aplicarea de legi, reguli și principii ştiinţifice

specifice, la care se adaugă adesea principii (reguli) ergonomice și estetice. Relevant

este faptul că metodologia proceselor specifice dezvoltării produselor se bazează pe

experienţă în domeniu. Spiritul creativ, intuiţia și experienţa echipei de lucru

sunt hotărâtoare sub aspectul calităţii produsului dezvoltat chiar în contextul aplicării

principiilor ştiinţifice. Practic, experienţa membrilor echipei este asociată cu aplicarea

de legi și principii ştiinţifice în cursa pentru obţinerea unui nou produs, într-o perioadă

de timp impusă. Soluţiile oferite pieţei, trebuie să aibă valoare de întrebuinţare mare,

să fie performante, să aibă costuri minime pe durata ciclului de viaţă, astfel încât să

îndeplinească în totalitate exigenţele clientului.


74

Pentru dezvoltarea unui produs de calitate și pentru creşterea valorii de

întrebuinţare a acestuia aplicarea metodică a cunoaşterii bazate pe experienţă este

întotdeauna determinantă. Pornind de la ideea de realizare a unui nou produs

etapele și activităţile specifice dezvoltării de produse inovative sunt prezentate în

figura 3.4 [30].

Ideea de produs este determinată de trei factori care se condiţionează

reciproc:

- organizaţia economică – prin resursele de care dispune și prin ţinta scop

poate influenţa piaţa, mediul cât și caracteristicile viitorului produs;

- piaţa – acţionează prin cerinţele socio-economice;

- mediul – poate influenţa noul produs prin resurse și prin condiţiile

ecologice impuse acestuia.

Dez

volt

area

de

pro

du

s

Ideea şi tema pentru un nou produs

Clarificarea şi elucidarea temei

Elaborare concepte, studii, metode, proceduri,

analize tehnico-economice,

Elaborare planuri, scheme, documentaţii privind

produsele şi tehnologiile. Elaborare referenţial iniţial. Proiectare,

realizare, experimentare model experimental / model funcţional.

Proiectare, realizare, experimentare prototip / Instalaţie pilot.

Definitivare referenţial. Validare prototip / Instalaţie pilot.

Cercetare industrială

(aplicativă)

Dezvoltare experimentală

(tehnologică)

Valorificarea rezultatelor

la agenţi economici

Cercetare fundamentalală

Transfer tehnologic Consultanţă şi asistenţă tehnică. Elaborare documentaţie de analiză

tehnico-economică. Transfer de cunoştinţe. Diseminare informaţii.

Proiectare serie zero. Pregătire de fabricaţie. Execuţie,

experimentare şi certificate serie zero. Punere în fabricaţie.

Fab

rica

ţie

ACTIVITĂŢI ETAPE

Idee

a de

pro

dus

Piaţă-client

(cerinţe social-economice)

IDEEA DE

PRODUS NOU

Organizaţie

(resurse, ţintă-scop)

Mediu

(resurse, protecţie)

Figura 3.4 – Etapele şi activităţile reprezentative ale dezvoltării de noi produse


75

Între piaţă, mediu și organizaţia economică există conexiuni care se manifestă în

ambele sensuri. Prin produsele existente, utilizate de consumator, piaţa influenţează

mediul, iar prin cerinţe solicită și influenţează activităţile viitoare ale organizaţiei

economice care trebuie să devină tot mai creativă și cât mai performantă.

Mediul prin resursele existente limitate și prin condiţiile ecologice impuse,

obligă organizaţiile economice să găsească noi tehnologii, iar pe client să folosească

produse cât mai puţin poluante.

Organizaţia economică, prin produsele inovative pe care le dezvoltă și pe care

le promovează, influenţează atât piaţa cât și mediul. Activitatea de cercetare –

dezvoltare este apreciată până la urmă prin succesul pe piaţă ale rezultatelor

obţinute. Pornind de aici, apare logică preocuparea de a stabili o corespondenţă și o

interacţiune „interfaţă” permanentă între departamentul de cercetare – dezvoltare și

cel de marketing.

Odată cu lansarea și promovarea unui produs pe piaţă, agentul economic are

succes dacă abordează, în prealabil, aspecte legate de marketingul inovării. În

consecinţă, deciziile tehnice luate în etapa de cercetare – dezvoltare trebuie să fie

fundamentate economic.

3.1.5. Factorii care influenţează dezvoltarea produselor

În figura 3.5 sunt prezentaţi principalii factori care nu pot fi neglijaţi în

dezvoltarea produselor.

MANAGEMENTUL PROIECTULUI

Costuri produs

Resurse financiare

Resurse umane

Tratarea sistemică

Inginerie concurentă

Asistare de calculator

CAD, CAE, CAM

Cercetare fundamentală, Cercetare

aplicativă, Transfer tehnologic

Standarde, norme, legislaţie,

reglementări, metodologii

Corelarea cu cerinţele pieţei, cu tehnologia de fabricaţie şi de montaj, condiţii de

exploatare, întreţinere, fiabilitatea produsului, costurile pe durata ciclului de

viaţă, reciclare, ecologie, dezafectare, politici economice etc.

Inginerie virtuală

Ciclul de viaţă al noului produs

Elucidarea temei Proiectare prototip

Ideea şi tema pentru realizarea unui nou produs

DEZVOLTAREA DE PRODUS

Experimentare prototip

Realizare prototip

Omologare prototip

Certificare serie zero

Condiţii de mediu al noului produs

Stadiul tehnicii

dat de brevete

Figura 3.5 – Factorii de influenţă în dezvoltarea produselor


76

Utilizarea tehnicilor moderne de calcul în derularea proceselor specifice

dezvoltării produselor, a devenit astăzi o activitate obişnuită, care permite [36]:

- efectuarea de calcule complexe;

- realizarea de produse virtuale;

- modelarea geometrică tridimensională a produselor;

- procesarea desenelor din 3D în 2D;

- modelarea și simularea funcţională ca prime metode de testare a noului

produs;

- accesarea și utilizarea diverselor baze de date pentru o serie de elemente

specifice proiectării;

- simularea proceselor tehnologice de prelucrare a pieselor și a SDV-urilor.

Pentru multe organizaţii, dezvoltarea produselor reprezintă un mijloc de a

răspunde la cerinţele clienţilor, sau de a promova un produs nou, inovativ, pe piaţă.

De cele mai multe ori acest lucru este posibil prin inovare industrială (inovare de

produs sau prin inovare tehnologică).

3.1.6. Noţiuni de analiza valorii

În dezvoltarea de produs este folosită în mod frecvent Metoda de Analiză a

Valorii [38]. Prin aplicarea metodei se urmăreşte ca funcţiile produsului studiat să fie

concepute și realizate cu cheltuieli minime, în condiţiile de calitate care să satisfacă

necesităţile utilizatorilor și să asigure păstrarea echilibrului ecologic. Conform normei

franceze NF X 50-150 analiza valorii este definită astfel: ”metodă de competitivitate

organizată și creativă, vizând satisfacerea nevoilor utilizatorului printr-un demers

specific de concepţie atât funcţional, cât și economic și pluridisciplinar”. Standardul

se referă la etapele și fazele recomandate privind aplicarea metodei de analiză a

valorii (ingineriei valorii), în dezvoltarea de produs, în cercetarea – dezvoltarea de

produse noi sau modernizate aflate în producţia curentă a unei unităţi economice.

Tehnicile și procedeele de lucru, precum și gradul de aprofundare al etapelor și

fazelor de aplicare a analizei valorii se stabilesc de către echipa de lucru, avându-se

în vedere complexitatea produsului studiat, mărimea seriei de fabricaţie, posibilităţile

tehnice, economice și organizatorice ale unităţii economice [38].

Obiectul analizei valorii poate fi un produs sau părţi componente ale acestuia,

care îndeplinesc una sau mai multe funcţii. Principalele caracteristici ale metodei

sunt:

- utilizează analiza sistemică a funcţiilor;


77

- se bazează pe un plan de cercetare – dezvoltare bine definit la nivelul

echipei interdisciplinare de lucru;

- membrii echipei apelează la metode și tehnici analitice și intuitive,

precum și la alte metode, tehnici și procedee de lucru specifice cercetării

– dezvoltării, ca: analiza tehnico-economică, sondajul statistic,

modelarea matematică, metode operative și previzionale de gestiune a

costurilor, metode de organizare a producţiei și a muncii.

Prin aplicarea analizei valorii se stabilesc în funcţie de: indicatorii tehnici,

economici, financiari și sociali specifici domeniului; natura și complexitatea

produsului studiat, o serie de obiective:

- creşterea valorii de întrebuinţare a produsului studiat și reducerea

cheltuielilor de producţie, în special a celor materiale, astfel ca, în final,

raportul dintre valoarea de întrebuinţare și cheltuielile de producţie ale

obiectivului studiat să fie maximizat;

- îmbunătăţirea calităţii produselor și serviciilor;

- creşterea productivităţii muncii;

- creşterea eficienţei investiţiilor și a rentabilităţii generale la nivelul

organizaţiei.

În acest sens se definesc o serie de noţiuni cum ar fi:

Funcţia – reprezintă valoarea de întrebuinţare elementară a produsului în

raport cu mediul și utilizatorul. Suma funcţiilor elementare conferă produsului

valoarea de întrebuinţare preconizată.

Nomenclator de funcţii – reprezintă totalitatea funcţiilor produsului din

punctul de vedere al satisfacerii nevoii sociale pentru care a fost creat.

Nivel de importanţă al unei funcţii – este o mărime convenţională atribuită

tuturor funcţiilor produsului. Prin compararea funcţiilor din punct de vedere al

aportului la realizarea valorii de întrebuinţare generală a produsului, rezultă scara

valorică a acestora.

Dimensiunea tehnică a unei funcţii – reprezintă unul sau mai mulţi

parametri tehnici sau/și de altă natură, prin care se caracterizează funcţia respectivă,

ca de exemplu: materializarea funcţiei.

Dimensiunea economică a unei funcţii – constituie parte din costul

produsului aferentă funcţiei respective sau costul acelei funcţii.

Costurile inutile ale funcţiilor – sunt acele costuri aferente elementelor

componente care nu contribuie efectiv la realizarea funcţiilor produsului studiat, sau

acele costuri care sunt consumate în cazurile de supraevaluare a unor funcţii.


78

Costul limită – reprezintă costul maxim admis pentru realizarea unei funcţii

sau a produsului.

Analiza sistemică a funcţiilor constituie parte a planului de lucru în care se

studiază comparativ nivelurile de importanţă, dimensiunile tehnice și economice ale

funcţiilor produsului. Se compară unele funcţii cu altele, precum și cu datele

corespunzătoare unor produse cu destinaţii similare precum și cu cerinţele

utilizatorului.

După importanţa lor, funcţiile pot fi:

Funcţii principale – funcţii care corespund scopului principal căruia îi este

destinat produsul și care contribuie direct la realizarea valorii de întrebuinţare.

Funcţiile principale pot fi funcţii obiective sau subiective.

Funcţii secundare sau auxiliare – funcţii care servesc la îndeplinirea sau

completarea funcţiilor principale și care contribuie indirect la realizarea valorii

de întrebuinţare a obiectului. Ele sunt adesea condiţionate de soluţia tehnică

adoptată. Funcţiile secundare sau auxiliare sunt funcţii obiective.

După posibilităţile de măsurare, funcţiile pot fi:

Funcţii obiective – caracterizate prin dimensiuni, obiective măsurabile cu

ajutorul uneia sau mai multor unităţi de măsură.

Funcţii subiective – nu pot fi măsurabile, dar participă prin efecte

psihologice, senzoriale și sociale, organoleptice, estetice, de modă, de

prestigiu etc. Dimensiunile funcţiilor subiective se estimează prin intermediul

anchetei sau sondajului statistic de opinie.

După contribuţia la realizarea valorii de întrebuinţare a produsului, funcţiile se

pot clasifica astfel:

Funcţii necesare – contribuie la realizarea valorii de întrebuinţare a

produsului.

Funcţii inutile – nu contribuie la realizarea valorii de întrebuinţare a

produsului.

În raport cu momentul efectuării analizei, funcţiile se pot fi:

Funcţii existente – necesare sau inutile pe care produsul dezvoltat le are în

momentul efectuării analizei.

Funcţii noi – necesare, derivate din cerinţele utilizatorilor, atribuite unui

produs inovativ după efectuarea analizei.

În acest sens, prin aplicarea analizei valorii în dezvoltarea de produs, deciziile

tehnice pot fi optimizate și fundamentate economic [31].


79

Cap. 4 – Creativitatea în contextul inovării

4.1. Generalităţi privind creativitatea

Webster (citat în [11]), defineşte inovarea drept “abilitate de a aduce ceva nou

în existenţă”. Alţii consideră că inovarea este un proces uman conducând la un

rezultat nou, util (rezolvă o problemă existentă și satisface o nevoie) și inteligibil

(poate fi reprodus) [10, 11].

O foarte utilă definiţie a inovării provine din literatura recentă asupra

psihologiei sociale. După Amabile (citat în [11]), un produs sau o reacţie vor fi

judecate ca fiind inovative până la limita în care sunt noi și compatibile, utile, corecte

sau valabile scopului vizat, iar scopul fiind, mai degrabă, euristic, decât unul

algoritmic.

Scopurile algoritmice sunt guvernate de reguli fixe. Calea către soluţie este

clară și bine orientată. Algoritmul trebuie dezvoltat dintr-un start, care implică o nouă

interacţie dintre persoane, un scop și un mediu social.

Dar care sunt caracteristicile persoanelor creative? Poate fi oricine inovativ ?

S-au făcut multe consideraţii în legătură cu lista de trăsături ale persoanei

creative.

După o, aproape exhaustivă, revizie a literaturii de specialitate, Roe propune

următoarea listă cu trăsături ale persoanei creative [12] :

- deschidere către experiment,

- atenţie – văzând lucruri în moduri neuzuale,

- curiozitate,

- acceptare și reconciliere între opoziţii aparente,

- toleranţa ambiguităţii,

- independenţa judecăţii, minţii și a acţiunii,

- nevoia și asumarea autonomiei,

- auto-încredere,

- nu este subiectul standardelor și controlului de grup,

- voinţa riscului calculat,

- perseverenţă.

La această listă, Raudsepp (citat în [11]) mai adaugă următoarele trăsături:

- sensibilitate faţă de probleme,

- fluenţă – abilitate de a genera un mare număr de idei,


80

- flexibilitate,

- originalitate,

- empatie sentimentală,

- deschidere către fenomenele subconştientului,

- motivare,

- libertate faţă de teama eşecului,

- abilitate la concentrare,

- gândire în imagini,

- selectivitate.

Pentru a răspunde și la întrebarea dacă poate fi oricine inovativ, este de

preferat modul concis, în care John. J. Kao se exprimă : “Logica fără pasiune este

sterilă, în timp ce inspiraţia, fără analiză, este adesea arbitrară sau nechibzuită” [11].

4.2. Surse ale inovării

4.2.1 Piaţa ca sursă de dezvoltare a inovării (Market-Pull innovation)

Clienţii pot defini noi nevoi și cereri. Concurenţii firmei iniţiază noi produse de

succes.

În acest sens orice companie inovativă folosește toate canale de informare

posibile, ca de exemplu:

- Distribuţia: date de la clienţi, supravegherea concurenţei.

- Marketing: cercetări periodice de piaţă.

- Management: vizitarea târgurilor, participarea la congrese și conferinţe.

- Producţie: creşterea performanţelor.

- Partenerii de afaceri: propunere de noi idei.

4.2.2 Dezvoltarea tehnologiei ca sursă de inovare (Technology-Push innovation)

Dezvoltarea “împingerea” tehnologiei (technology push) este caracterizată de

inovaţii provenind din asocieri de tip venture și din cercetare – dezvoltare. Rezultatul

strategiei de technology push este adesea apariţia de invenţii radicale, cu mare

potențial de câştig, a căror implementare este însoţită de cheltuieli mari și de riscuri

substanţiale.


81

4.2.3 Inovarea antreprenorială

Creativitatea și inovarea sunt instrumentele specifice ale sistemului

antreprenorial. Este actul care înzestrează sistemul cu o nouă capacitate de a crea

bogăţie. Inovarea crează un mijloc, al cărei întrebuinţare înzestrează ceva din natură

cu valoare economică.

Un exemplu, dat de Peter F. Drucker [10], este deosebit de elocvent:

“Până acum un secol, nici uleiul mineral care ieşea din pământ, nici bauxita-minereul

din care se extrage aluminiu- nu erau mijloace. Erau nişte neplăceri: ambele făceau

pământul nefertil. Mucegaiul era o calamitate, nu un mijloc. Bacteriologii făceau

eforturi disperate pentru a-și proteja culturile de bacterii împotriva contaminării cu

această ciupercă, Apoi, în anii ’20, un medic londonez, Alexander Fleming a realizat

că această <calamitate> era exact distrugătorul de bacterii pe care îl căutau

bacteriologii, iar mucegaiul a devenit un mijloc valoros”.

Acelasi lucru este adevărat și pentru sfera socială și pentru cea economică.

Nu există resurse mai mari în economie decât “puterea de cumpărare”. Dar, puterea

de cumpărare este creaţia unui antreprenor inovativ.

Prelegerea nr. 3 – Introducere în procesul transferului tehnologic

Modulul III – Bazele managementului transferului tehnologic

OBIECTIVE:

La finalul acestui modul, cursantul va fi capabil:

- să definească următoarele noţiuni:

a) procesul transferului tehnologic;

b) mecanisme ale transferului tehnologic

c) managementul transferului tehnologic;

d) factori de influenţă ai transferului tehnologic

e) sistemul și instrumentele transferului tehnologic;

- să rezolve aplicaţii în care apar procesele definite mai sus.

Cap. 5 – Procesul transferului tehnologic

5.1. Definiţii și noţiuni ale transferului tehnologic

Pentru a înţelege ce este transferul tehnologic, este util să menţionăm cele

două accepţiuni generale ale acestei noţiuni.

Astfel, prin transfer tehnologic se înţelege:


82

- cesiunea unei proprietăţi intelectuale, care a fost generată și dezvoltată într-un

loc, prin mijloace legale cum sunt licenţierea tehnologiei sau franciza*).

- procesul prin care sunt convertite descoperirile ştiinţifice și tehnologice în

bunuri și servicii vandabile.

Transferul tehnologic sub forma Transferului de tehnologie de fabricație

implică o serie de relaţii, de tip formal și informal, între unităţile de cercetare –

dezvoltare și sectoarele economice publice și private.

Scopul transferului îl constituie întărirea economiei pe un teritoriu, prin

accelerarea aplicării noilor tehnologii și resurse, pentru satisfacerea necesităţilor și

oportunităţilor sectorului privat și public.

Transferul tehnologic este procesul prin care cunoştinţe, facilităţi sau

capacităţi existente, finanţate din fonduri publice de cercetare – dezvoltare, sunt

folosite în scopul satisfacerii unor necesităţi publice și private [2].

În principiu, între rezultatele proceselor de transfer tehnologic de succes, se

pot evidenţia îmbunătăţirea produselor, eficientizarea serviciilor, perfecţionarea

proceselor de fabricaţie, realizarea unor produse noi destinate desfacerii pe pieţe

naţionale și internaţionale.

În esenţă, procesul de transfer tehnologic presupune trei entităţi (figura 5.1),

aflate într-o relaţie de cooperare.

Figura 5.1 – Procesul transferului tehnologic

Aceste entităţi participă, în funcţie de activitatea specifică a fiecăreia, la

schimbarea tehnologică, care presupune:

● Elaborarea concepţiei de bază (creaţia tehnologică).

● Experimentarea relevantă economic, privind produsele și procesele.

● Difuzia cunoştinţelor de bază și a aplicării lor.

*

Licenţa brevetului de invenţie este acordul (contractul) prin care titularul unui brevet de invenţie (licenţiatorul)

acordă unei alte persoane (licenţiatul) în tot sau în parte, folosinţa dreptului său exclusiv de exploatare în

schimbul unui preţ.

Franciza este sistemul de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice sau juridice

independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă altei persoane,

denumite francizat, dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, un serviciu sau o tehnologie.


83

Astfel, transferul de tehnologie este perceput, în accepţiunea cea mai

generală, ca transfer al rezultatelor cercetării din unităţile de cercetare – dezvoltare

(universităţi, institute de cercetare) în firmele de afaceri sau în alte componente ale

societăţii [2].

Cele trei entităţi, care participă la transferul de tehnologie, au ca obiectiv

accelerarea utilizării economice a rezultatelor cercetării, implicând tranziţia de la

invenţie la inovare și difuzarea de succes pe piaţă, creând valoare adăugată.

5.2. Mecanisme ale transferului tehnologic

Tabelul nr.5.1 - Mecanisme de transfer tehnologic

Nr.

crt. Categoria Sub - categoria

1. Grupuri de consultanţă

Grupuri de recenzie ale utilizatorului final


2.

Colaborare cu participaţie la costuri

Consorţii industriale



Facilităţi pentru utilizator

3. Colaborare fără participaţie la costuri Contractare cercetare – dezvoltare

4.

Schimb de personal

Lucrări pentru terţi

Personal de consultanţă

Personal invitat


5.

Licenţiere / spin off

Licenţiere

Firme de spin off

Parcuri ştiinţifice și tehnologice


6.

Diseminare activă a informaţiei

Organizaţii de brokeraj

Conferinţe, seminarii, ateliere

Centre de transfer tehnologic

Învăţământ

7.

Diseminare pasivă a informaţiei

Corespondenţă poştală, inclusiv e-mail

Rapoarte tehnice




Mecanismele de transfer tehnologic sunt acele operaţii care asigură

diseminarea unei anumite tehnologii de la furnizor la beneficiar. În general, aceste

procese pot fi financiare, tehnologice sau umane. Acestea constă din variate forme


84

de proceduri, începând de la forme active, precum comunicarea interpersonală, până

la forme pasive, de exemplu, lectura unei reviste tehnice.

Mecanismele de transfer tehnologic se pot împărţi în şapte categorii, aşa cum

se prezintă sintetic în tabelul nr. 5.1.

Cap. 6 – Managementul transferului tehnologic

6.1. Viziunea integrată a transferului tehnologic

Transferul tehnologic este deplasarea unui set specific de capabilităţi de la o

entitate (persoana fizică, echipă, organizaţie) către o alta.

Pentru înţelegerea problematicii complexe a transferului tehnologic este

necesară o viziune integratoare [13].

Tehnologiile se deplasează în mod continuu într-o mare varietate de căi.

Tehnologia “staţionară” nu are valoare. O tehnologie nefolosită nu poate întâlni

nevoile și nu poate produce beneficii.

Doar deplasarea capabilităţilor dezvoltă civilizaţia. Astfel, transferul tehnologic

este fundamental pentru creşterea și maturizarea a majorităţii tipurilor de instituţii

sociale, incluzând afacerile, sectorul guvernamental, cel militar, cel academic și cel al

artelor. Fără transfer tehnologic, nici una din aceste instituţii nu ar fi capabilă să

susţină ritmul schimbării.

O viziune detaliată a transferului de tehnologie se bazează pe şapte direcţii de

analiză [13].

Fiecărei direcţii de analiză i se poate asocia o întrebare, respectiv:

a) De ce ? — Raţiunea transferului.

b) Cine ? — Aceia care efectuează transferul.

c) Unde ? — Mediul pentru transfer.

d) Când ? — Calendarul transferului.

e) Ce ?— Tehnologie.

f) La ce cost ? — Justificare.

g) Cum ? — Transfer.

a) De ce transfer tehnologic?

Transferul tehnologic are loc dintr-un motiv anume. Ca și orice altă investiţie în

mediul economic, în sectorul public sau în universităţi, transferul trebuie să

îndeplinească obiective corporative. Voinţa sursei de tehnologie nu este suficientă


85

pentru adoptator, fiind necesară o motivaţie convingătoare pentru efectuarea

transferului.

Lundquist a identificat principalele motivaţii ale transferului tehnologic, aşa

cum se arată mai jos [20] :

- înfiinţarea de noi firme,

- promovarea de afaceri noi,

- realizarea de noi produse,

- leadership,

- impactul pe piaţă,

- tehnologia avansată,

- focalizarea pe punctele tari,

- beneficiile, creşterea,

- profitul, finanţarea,

- avantajul competitiv,

- reputaţia, imaginea,

- controlul costurilor,

- reducerea riscului,

- succesul tehnologiilor,

- transformarea industriei,

- cercetare îmbunătăţită,

- accesul la expertiză,

- accesul la cunoaştere,

- suportul pentru cercetare – dezvoltare,

- imaginea pozitivă, vizibilitatea,

- dezvoltarea economică.

Din punct de vedere practic, o tehnologie este transferată pentru a rezolva o

problemă și pentru a creea bunăstare.

b) Cine sunt cei care efectuează transferul?

În mod evident, cei care efectuează transferul sunt sursa și adoptatorul.

Uneori, sursele accesează oficiile de transfer pentru facilitarea procesului. Alteori,

adoptatorii desemnează specialişti care să caute tehnologii utile.

Eficacitatea transferului tehnologic este determinată de abilităţile personalului

și mai ales de cele ale “agenţilor de schimbare”, respectiv:

- Viziune,

- capacitate de învăţare,

- leadership,

- gândire strategică,


86

- motivaţie,

- cooperare,

- comunicare,

- capacitate de relaţionare.

c) Unde are loc transferul tehnologic?

Transferul tehnologic se desfăşoară pe întreg lanţul valoric al dezoltării de

produs. În exemplul din figura 6.1 (a), fiecare săgeată implică un transfer tehnologic.

Fiecare transfer tehnologic este parte a lanţului valoric și fiecare lanţ valoric este

strâns legat de o serie de transferuri de tehnologie.

Sursa: Lundquist, 2003.

Figura 6.1 – (a) Lanţul valoric intern organizaţiei (b) Lanţul valoric extern

organizaţiei.


87

Figura 6.1 (b) este prezentat un lanţ valoric în care fiecare săgeată reprezintă

un transfer peste marginile corporatiste.

Industria auto oferă un util exemplu asupra multiplelor transferuri externe de

tehnologie:

- O universitate deţine ştiinţa materialelor.

- Un dezvoltator de tehnologii de sudare adoptă cunoştinţele ştiinţifice pentru un

mai bun dispozitiv de sudare.

- Un dezvoltator de roboţi de sudare adoptă noua tehnologie.

- Un fabricant de componente adoptă dispozitivul de sudare.

- O companie auto introduce noul sistem pe linia de fabricaţie a automobilelor.

- Compania auto vinde distribuitorilor, care trebuie să cunoască noile

performanţe încorporate în automobil.

- În final, automobilele ajung la consumatori, care trebuie să cunoască modul de

utilizare a acestora.

Ştiinţa materialelor este una dintre o mulţime de căi prin care cercetarea are

impact asupra automobilelor. Un automobil integrează o multitudine de tehnologii,

care toate trebuie să lucreze împreună. Fără transferul acestor tehnologii, nici nu s-ar

putea fabrica automobilele.

d) Când are loc transferul?

În sensul lanţului valoric, transferul are loc când tehnologia se deplasează de-

a lungul etapelor. În companiile mari, un flux continuu de tehnologii se crează. În

entităţile de cercetare tehnologia se mişcă la nivele superioare, limitate de

capacitatea de C-D, după care aceasta trebuie transferată unei organizaţii

specializate.

În termenii sursei și adoptatorului, transferul are loc atunci când sunt

îndeplinite cinci condiţii:

- Proprietatea sursei: Sursa trebuie să dovedească că poate produce și utilza

tehnologia, într-un mediu specific, la un set anume de standarde și la un

anumit nivel de performanţă.

- Pregătirea adoptatorului: Adoptatorul trebuie să dispună de calificare,

echipament și infrastructura necesare noii tehnologii.


88

- Conexiuni: Sursa și adoptatorul trebuie să se cunoască și să aibă o relaţie

dezvoltată, prin care să se stabilească modul în care se acoperă nevoile.

- Acordul: Sursa și adoptatorul trebuie să ajungă la o înţelegere asupra ce și

cum se transferă.

- Încrederea: Pe termen lung, încrederea determină natura relaţiei. Transferul

tehnologic este o relaţie de afacere, care stabileşte un angajament pe o

anumită durată. Transferul va avea loc atunci când ambele părţi au încredere

reciprocă că se vor îndeplini termenii acordului.

e) Care este semnificaţia tehnologiei ?

Dezvoltatorii de tehnologii nu definesc tehnologiile până nu promovează o

viziune integratoare asupra utilzării acestora.

Viziunea integratoare se fundamentează pe un process colaborativ implicând

decizii privind operaţiile, dezvoltarea de produs, dezvoltarea brand-ului și a

vânzărilor.

În figura 6.2 se prezintă modelul viziunii integratoare.


Figura 6.2 – Modelul viziunii integratoare


89

Name (numele): Primul reper de conexiune cu mintea consumatorului.

Focus (focalizare): Trăsături, funcţii, elemente tehnice și de marketing.

Customers (clienţii): Alegerea unei pieţe ţintă.

Needs (nevoi): Definirea nevoilor de acoperit.

Benefits (beneficii): Rezultatul acoperirii nevoilor.

Uniqueness(unicitatea): Competitorii existenţi.

Position (poziţia): Brand-ul.

Mission (misiunea): Scopul. Angajament de îndeplinit.

f) Cum se justifică costurile dezvoltării tehnologiei și ale transferului?

Managementul companiilor, laboratoarelor și organizaţiilor de finanţare are

responsabilităţi financiare privind utilizarea resurselor în conformitate cu scopurile.

Între fiecare etapă a lanţului valoric, se fac analize de oportunitate a investiţiei în

tehnologie, aşa cum se arată în figura 6.3.


Figura 6.3 – Procese între etapele lanţului valoric.


90

g) Cum funcţionează transferul tehnologic?

Odată justificat transferul de tehnologie, acesta se poate derula. Transferul implică

trei etape disticte:

Contactul: Iniţierea legăturilor dintre sursă și adoptator.

Acordul: Dezvoltarea unei viziuni comune, documentată într-un contract, care

asigură căştiguri reciproce ce justifică transferul.

Deplasarea: Transferarea efectivă a tehnologiei de la sursă la adoptator.

6.2. Factori de influenţă ai transferului tehnologic

În planificarea și implementarea transferului tehnologic, principalele probleme

care apar sunt legate de capabilităţile tehnologice ale firmei și ale oamenilor.

Capabilităţile tehnologice sunt compuse dintr-o varietate de surse de

cunoaştere și de experienţe. Unele dintre acestea sunt sub forma unor idei noi și

invenţii. Altele sunt încorporate în echipamente, utilaje, infrastructură, iar altele sunt

încorporate în calificarea personalului[14].

Capabilităţile tehnologice sunt reprezentate de:

- sectorul de cercetare – dezvoltare;

- infrastructura de tehnologia informației și de comunicare;

- baza de cunoaştere ştiinţifică.

Sectorul de cercetare – dezvoltare este un factor important pentru asigurarea

capabilităţilor tehnologice, acesta fiind suportul cel mai potrivit pentru absorbţia noii

tehnologii.

Infrastructura de tehnologia informaţiei și de comunicare este esenţială în

transmiterea rapidă a cunoaşterii între organizaţiile implicate în procesul de transfer

tehnologic, fiind un factor critic al succesului. Existenţa acestei infrastructurii asigură

o platformă prin care se comunică date, se coordonează activităţi și se utilizează în

comun informaţii.

Baza de cunoaştere ştiinţifică este aceea care furnizează experienţa

tehnologică și învăţarea organizaţională, influenţând opţiunile viitoare privind

tehnologiile ce vor fi adoptate.

Capabilităţile personalului contribuie în mod decisiv la succesul transferului

tehnologic, prin existenţa unui proces de învăţare continuă și a unei expertize

specifice.

Educaţia personalului, suportul tehnic și formarea continuă asigură creşterea

performanţei firmei.


91

La implementarea unui proiect de transfer tehnologic, există o serie de factori

de risc și anume:

- factori de risc tehnologic;

- factori de risc ai afacerii;

- factori de risc de ţară;

- factori de risc organizaţional.

Riscul tehnologic este asociat cu noutatea și inadecvarea tehnologiei

transferate, într-un context dat. Procesul de transfer tehnologic impune formarea

unor manageri potrivit calificaţi pentru a conduce întregul proces de schimbare, în

contextul înţelegerii interacţiunilor dintre mediul local și cel global.

Inadecvarea unor tehnologii se poate datora unor factori cum sunt:

- un răspuns nepotrivit cererii pieţei;

- disfuncţia asigurării sau a adaptării furnizării locale de materii prime și

material;

- incapacitatea de a adapta tehnologia la o scară mai mică a producţiei;

- insuficienta utilizare a forţei de muncă, determinate de distorsiunea preţului

sau de alte restricţii;

- importul unor utilaje nepotrivite;

- alegerea unei tehnologii improprii, determinate de unele restricţii la achiziţia

tehnologiilor.

Riscul afacerii este exprimat prin riscul costului, riscul cererii, riscul ratei de

schimb și riscul profitului. Profitabilitatea unei noi tehnologii nu poate fi garantată, la

data apariţiei acesteia.

Riscul de ţară este asociat cu profilul ţării care achiziţionează noua tehnologie,

exprimat prin cadrul social, politic, legal și disponibilitatea pentru infrastructura

necesară.

Riscul organizaţional este exprimat de capacitatea managerială, în corelaţie

cu expertiza personalului și infrastructura existentă.

În cadrul structurilor de cercetare – dezvoltare și în cel al unor procese de

transformare de anvergură a organizaţiilor receptoare, transferul tehnologic se

bazează pe creativitate și inovare.

Cap. 7 – Sistemul și instrumentele transferului tehnologic

7.1. Sistemul transferului tehnologic

Sistemul transferului tehnologic implică o mare diversitate de actori, care sunt

stimulaţi de variate interese: cercetători și institute, manageri sau firme, interfeţe sau


92

organizaţii de intermediere – oficii sau centre de transfer tehnologic, incubatoare,

agenţii de dezvoltare etc.(figura 7.1).

Figura 7.1– Sistemul de transfer tehnologic

Un sistem de transfer tehnologic este structurat pe trei dimensiuni

complementare, care leagă actorii între ei.

O primă dimensiune se referă la diseminarea rezultatelor cercetării publice,

pentru conştientizarea actorilor economici despre existenţa rezultatului ştiinţific.

O a doua dimensiune este îmbunătăţirea capacităţii de absorbţie a actorilor

regionali și sprijinirea lor pentru utilizarea cunoşterii academice în afacerile lor.

A treia dimensiune este dedicată monitorizării tehnologice și ştiiniţifice a

firmelor și informării organizaţiilor de cercetare asupra nevoilor sectorului privat.

Obiectivele sistemului de transfer tehnologic sunt:

4. sprijinirea difuziei rezultatelor cercetării.

5. susţinerea absorbţiei rezultatelor cercetării.

6. stimularea cercetării academice.

7.2. Instrumentele transferului tehnologic

Fiecare dintre aceste obiective se îndeplineşte prin instrumente specifice, aşa cum

se arată în tabelul nr. 7.1.

Tabelul nr. 7.1 – Instrumente specifice transferului tehnologic

Tipul

instrumentului

Obiectivele transferului

tehnologic Exemple de instrumente

1 Sprijinirea difuziei rezultatelor

cercetării

Publicaţii, licenţe, conferinţe, brevete

2 Susţinerea absorbţiei Spin-off, mobilitatea resursei umane,


93

rezultatelor cercetării programe de training

3 Stimularea cercetării academice Parcuri industriale, Organizaţii de

transfer tehnologic, activităţi de

foresight

Valorificarea inovării prin transfer tehnologic cuprinde următoarele etape

exemplificate în figura 7.2 și enumerate mai jos:

7. căutarea tehnologiei,

8. elaborarea studiilor de fezabilitate și de impact,

9. negocierea transferului tehnologic,

10. planificarea proiectului,

11. rezolvarea aspectelor juridice,

12. asigurarea finanţării,

13. lansarea proiectului.

Figura 7.2 – Procesul de valorificare a inovării

Procesul de valorificare a inovării este complex, implicând o multitudine de

actori și de activităţi, aşa cum este prezentat sintetic în tabelul nr. 3.


94

Tabelul nr. 7.2 – Procesele specifice valorificării inovării

Compatibilizarea

ofertanţilor cu clienţii

Negocierea transferului

tehnologic

Studii

Căutarea tehnologiei

Cercetare de brevet

Studii

Tehnici de negociere

Înţelegeri realizate

Selectarea și evaluarea

tehnologiei

Studiu de fezabilitate

Studiu de impact

Planificarea proiectului Finanțarea proiectului Aspecte juridice

Plan de afaceri

Plan de marketing

Granturi

Participaţii

Facilităţi fiscale

Redactarea contractului

de transfer tehnologic

Stabilirea drepturilor de


Lansarea proiectului Inovarea continuă Climatul de afaceri

Adaptarea tehnologiei

Managementul proiectului

Audit tehnologic

Strategia de dezvoltare

Managementul calităţii

Alianţe strategice

Mediul economic

Climatul investiţional

7.3. Elaborarea planului de afaceri

Planul de afaceri este un instrument esenţial în activitatea de

planificare/conducere a unei afaceri. Planul de afaceri este un document care descrie

afacerea, resursele de care dispun proprietarii acesteia, piaţa, activităţile care

urmează să fie întreprinse, rezultatele vizate. Planurile de afaceri se deosebesc prin

formă și conţinut. Elaborarea planului de afaceri poate avea în vedere: afaceri noi

(instrument de lucru pentru iniţierea și dezvoltarea unei afaceri) sau afaceri existente,

în derulare (instrument de management al unei firme).

În structura planului de afaceri sunt incluse elemente și informaţii subordonate

obiectivelor vizate.

Etapele elaborării planului de afaceri sunt:

1. documentarea, culegerea informaţiilor;

2. planificarea efectivă a activităţii firmei;

3. redactarea propriu-zisă a planului.

Prezentarea firmei ocupă un loc important în elaborarea planului de afaceri,

deoarece exprimă calitatea ofertei firmei prin includerea unor aspecte principale

referitoare la firmă în ansamblul ei (date de identificare a firmei).


95

Descrierea afacerii presupune prezentarea activităţii care urmează să fie

desfăşurată.

Planul managerial include informaţii cu privire la: organigrama firmei (care

prezintă compartimentele și relaţiile de subordonare dintre acestea, distribuţia

posturilor); echipa managerială, responsabilităţi și atribuţii ale acesteia; structura de

personal (personalul angajat, program de lucru). Managerul/echipa managerială au

un rol esenţial în iniţierea, dezvoltarea și derularea afacerii. Managementul firmei se

bazează pe o strategie elaborată de întreprinzător, care răspunde în acest fel la

întrebări definitorii pentru iniţierea, existenţa și evoluţia firmei; managementul bazat

pe strategie se numeşte management strategic reprezintă un ansamblu de decizii și

acţiuni, concretizate în elaborarea și aplicarea de planuri proiectate pentru realizarea

obiectivelor firmei. Strategia fundamentează politica firmei, concretizată în planul

anual al firmei și/sau în planuri pe anumite domenii (operaţional, marketing, financiar)

Planul de marketing presupune, includerea de informaţii referitoare la:

produsul oferit, piaţa vizată, clienţii potenţiali; mediul concurenţial; strategia de

promovare și vânzare a produsului. Elaborarea planului de marketing este precedată

de cercetarea de marketing; informaţiile rezultate fundamentează deciziile de

marketing.

Planul financiar, este elaborat în funcţie de scopul afacerii; reflectă cheltuielile

prevăzute pentru iniţierea și derularea afacerii și sursele financiare pentru acoperirea

acestora. Cel mai simplu plan financiar include două capitole de cheltuieli: cheltuieli

pentru începerea afacerii; cheltuieli operaţionale (pentru susţinerea afacerii până în

momentul în care devine profitabilă).

Planul de afaceri este destinat potenţialilor finanţatori și trebuie să îi convingă

pe aceştia de viabilitatea proiectului propus. Autorul său va trebui să aibă capacitatea

de a pune în lumină avantajele afacerii, fără ca aceasta să dăuneze însă realismului

planului prezentat.

Prelegerea nr. 4 – Probleme ale organizării transferului tehnologic

Cap. 8 - Organizaţii de transfer tehnologic

8.1. Organizaţii de transfer tehnologic

Multe companii, universităţi și organizaţii guvernamentale dispun în prezent de

diferite entităţi organizaţionale, dedicate pentru promovarea transferului de

tehnologie.


96

Procesul de transfer, cu scopul de a valorifica comercial rezultatele cercetării,

poate implica mecanisme foarte diferite, aşa cum s-a evidenţiat mai înainte. Pot fi

încheiate acorduri de licenţă, joint venture sau parteneriate, dar se pot utiliza și alte

mijloace, de exemplu spin-off. Un spin-off este o nouă organizaţie sau entitate

formată prin desprindere din una mai mare, de exemplu o nouă companie formată

dintr-un grup de cercetare din universitate sau dintr-un incubator de afaceri, care se

bazează pe descoperirile unor membri ai grupului de cercetare. Deseori, aceste

abordări sunt asociate cu formarea de capitaluri de risc în vederea finanţării

procesului de dezvoltare.

Au fost constituite diferite tipuri de centre de tehnologii aplicative, care deseori

extind capabilităţile facilităţilor de cercetare existente, de exemplu când sunt asociate

cu universităţi, sau pot fi iniţiative conduse de industrie. Astfel de centre realizează

politici de transfer tehnologic și găzduesc multe dintre activităţile de transfer descrise

mai înainte, cum sunt asigurarea de informaţii, demonstraţii de tehnologii noi, acces

la noi echipamente, computere și software.

Multe ţări au investit în eforturi de creare a unor entităţi de transfer tehnologic,

cum sunt parcuri tehnologice sau incubatoare de afaceri. Aceste forme au scopul de

a îmbunătăţi legăturile dintre dezvoltatorii de tehnologii și utilizatori prin proximitatea

fizică, facilitând accesul comun la facilităţi și echipamente, expertiză și angajaţi cu

competenţe specifice domeniilor tehnologice.

Principalele tipuri de entităţi organizaţionale ale infrastructurii de inovare și

transfer tehnologic sunt următoarele:

- Oficiul de legătură cu industria (OLI) se defineşte ca entitate al cărei obiect de

activitate constă în stabilirea, menţinerea și extinderea legăturilor dintre furnizorii

rezultatelor cercetării-dezvoltării și mediul socio-economic (agenţii economici), în

scopul facilitării transferului tehnologic [15].

- Centrul de transfer tehnologic (CTT) se defineşte ca entitate din infrastructură a

cărei activitate constă în stimularea inovării și transferului tehnologic, în scopul

introducerii în circuitul economic a rezultatelor cercetării, transformate în produse,

procese și servicii noi sau îmbunătăţite. CTT sunt structuri cu răspândire amplă, fiind

realizate în universităţi, parcuri ştiinţifice și tehnologice, incubatoare de afaceri,

instituţii guvernamentale, regionale, locale, sau pot fi de sine stătătoare.

- Centrele de inovare sunt infrastructuri care răspund necesităţilor noilor întreprinderi,

implicate în dezvoltarea și comercializarea de produse și procese tehnologice noi,

comportînd un risc comercial ridicat și care oferă servicii de transfer tehnologic și

asistenţă inovativă, financiară etc. Scopul centrelor de inovare este încurajarea

apariţiei de întreprinderi bazate pe înalta tehnologie ("high-tech").



97

- Centrele de resurse tehnologice sunt organizaţii care furnizează o asistenţă

tehnologică, cum este cercetare fundamentală sau aplicativă, certificare sau control,

difuzarea de informaţii tehnologice, formare și consiliere pentru grupuri de firme din

acelasi sector de activitate.

- Incubatoare de afaceri (IA), denumite și "centre incubatoare de afaceri inovative"

sunt entităţi din infrastructura de inovare și transfer tehnologic a căror activitate este

orientată în principal către facilitarea iniţierii și dezvoltării de noi întreprinderi

inovative, bazate pe tehnologie avansată.

Obiectivele specifice ale IA depind de destinaţia IA și pot fi : inovarea

tehnologică, dezvoltarea regională, subcontractarea industrială, internaţionalizare

(creare de incubatoare în reţea), dezvoltare specializată a anumitor sectoare

industriale. Scopul principal este orientarea spre noi tehnologii și pe de altă parte,

dezvoltarea locală și crearea de noi locuri de muncă. O definiţie a IA oferită în [17]

detaliază facilităţile oferite de IA: "Incubatorul de afaceri este o facilitate stabilită

pentru a ajuta firmele tinere (start-up) în timpul primelor luni sau anilor timpurii (de

funcţionare). Acesta oferă spaţii cu chirii accesibile, servicii și birouri comune,

instruire în management, suport în marketing și deseori, acces la o formă oarecare

de finanţare."

Marian L. și Conţiu L.C. [18] au elaborat un model sistemic al unui IA care se

prezintă ca o "cutie neagră" (black-box) în care se deosebesc intrări ce influenţează

procesul de incubare în afaceri, iar rezultatele incubării (iesiri) se exprimă prin

produse, servicii și alte efecte.

4. Parcul ştiinţific este de obicei adiacent unei universităţi și serveşte pentru

facilitarea transferului de tehnologie de la cercetare și învăţământ la firme și

organizaţii din cadrul parcului sau din zone vecine, pentru susţinerea dezvoltării unei

firme etc. Un număr mare de parcuri ştiinţifice sunt joint venture care implică

guvernul naţional și autorităţile publice locale sau dezvoltatori de proprietăţi.

5. Parcul de cercetare, amplasat, de obicei, în incinta unei universităţi sau a unui

institut de cercetare are o activitate preponderent ştiinţifică, preocupările legate de

producţie fiind excluse.

În SUA, parcurile de cercetare universitară și incubatoarele de afaceri au jucat

un rol semnificativ în dezvoltarea complexelor tehno-industriale de genul celui din

Silicon Valley sau al triunghiului de cercetare din Carolina de Nord. În Europa

Occidentală, tehnopolurile din Franţa, centrele tehnologice din Germania și centrele

de inovare și parcurile ştiinţifice din Anglia au constituit instrumente de dezvoltare a

economiei locale [16].





98

6. Brokerii tehnologici (sau brokeri de tehnologii) sunt agenţi de transfer tehnologic

care pun în legătură ofertanţii și utilizatorii de tehnologii și ajută aceste două părţi să

adapteze tehnologiile la utilizările curente. În UE există numeroase organizaţii de

brokeri tehnologici, cum sunt : brokeri tehnologici cu activitate intensă, centre de

avizare tehnologică, brokeri de informaţie etc. Activităţi de brokeraj tehnologic se

desfăşoară și în incubatoare de afaceri și parcuri ştiinţifice.

8.2. Probleme ale organizării activităţilor de transfer tehnologic.

Principalele probleme implicate în organizarea inovării și transferului

tehnologic (ITT), în cadrul unei organizaţii de servicii tehnologice de tip ITT, sunt:

- transformarea energiei intelectuale în energie practică;

- transformarea cunoaşterii ştiinţifice în cunoaştere comprehensibilă, astfel,

încât aceasta să poată fi înţeleasă și utilizată de către firme;

- dezvoltarea unei instituţii, în care diferitele tipuri de cunoaştere să poată

interacţiona pentru a produce rezultate practice.

Pornind de la aceste probleme majore, se pot evidenţia obiectivele care stau

la baza organizării inovării și transferului tehnologic:

- facilitarea accesului la calificare și competenţe,

- îmbunătăţirea accesului la finanţare,

- facilitarea accesului pe piaţă,

- crearea unui mediu favorabil inovării.

Facilitarea accesului la calificare și competenţe.

Calificarea și competenţele pot fi furnizate din resurse interne sau externe

firmei.

Construirea resurselor interne, prin training și prin angajarea de personal cu

experienţă, implică:

- încurajarea schemelor de training pentru noile firme, în perioada de începere

a activității „gestaţiei” sau a start-up-ului;

- sprijinirea companiilor, bazate pe noile tehnologii, să angajeze personal de

înaltă calificare.

Utilizarea resurselor externe presupune accesul flexibil la competenţe externe.

Acestea pot fi asigurate prin:

- dezvoltarea reţelelor de experţi și de servicii profesionale;


99

- promovarea parteneriatului public/privat;

- asigurarea accesului simultan la fonduri și expertiză;

- dezvoltarea schemelor de sponsorizare;

- sprijinirea cercetătorilor din sectorul public și a profesorilor pentru a activa în

cadrul firmelor.

Îmbunătăţirea accesului la finanţare.

Mecanismele, care pot fi stimulate pentru îmbunătăţirea accesului la finanţare,

sunt:

- Finanţarea publică în timpul fazei de gestaţie, respectiv de la etapa iniţială a

conceptului, până la etapa demonstrării viabilităţii economice a proiectului.

- Parteneriatul public/privat, care combină utilizarea fondurilor publice și private.

Acest parteneriat poate include:

- instrumente financiare specifice pentru protecţia drepturilor de proprietate

intelectuală;

- fonduri publice de expertiză;

- fonduri legate de locaţiile de cercetare;

- fonduri mutuale destinate creării noilor firme pe principiul "new ventures";

- mecanisme specifice de garanţii financiare sau patrimoniale.

- Conexiunile dintre actorii implicaţi. Aceste conexiuni se pot dezvolta prin:

- organizarea de reţele regionale sau locale de "investitori formali", cu scopul

măririi gradului de înţelegere a conceptului de start - up al firmei, de către

bănci și fondurile de capital - risc;

- implementarea reţelelor formate din antreprenori, cercetători și finanţişti;

- proiectarea și diseminarea metodologiilor de audit adaptate noilor firme;

- dezvoltarea de pieţe pan - regionale pentru firmele cu creştere rapidă, după

modelul celor existente în Europa (AIM, EASDAQ, Euro - NM), în scopul

atingerii nivelului necesar de lichiditate.

- Legislaţia care reglementează protecţia micilor investitori și utilizarea fondurilor de

pensii sau de asigurări. O legislaţie adecvată ar putea permite diversificarea

investiţiilor financiare în domeniul firmelor necotate la bursă.

Facilitarea accesului pe piaţă.

Orientarea pe piaţă este un factor de succes, care poate fi stimulat prin:

- promovarea de scheme - suport pentru cercetarea de piaţă;


100

- asigurarea informaţiilor de piaţă;

- dezvoltarea și diseminarea inteligenţei economice și a cunoaşterii tehnice la

companii, mai ales, în fazele de start - up și de creştere;

- dezvoltarea pieţelor pentru noile firme.

Crearea unui mediu favorabil inovării.

Ca factor de succes, inovarea poate avea un mediu favorabil prin:

- formarea unei culturi antreprenoriale;

- promovarea "modelelor" de antreprenori de succes;

- mărirea gradului de înţelegere a conceptului de "management al creşterii";

- întărirea activităţilor de spin - off;

- promovarea de facilităţi fiscale pentru activităţile inovative.

Atribuţiile și obiectul de activitate ale organizaţiei preocupate de transfer

tehnologic

Pentru realizarea obiectivelor sale, organizația de ITT necesită atribuţiuni

specifice și un obiect de activitate adecvat.

Atribuţii

Organizaţia de inovare și transfer tehnologic are atribuţii în domeniile inovării,

transferului tehnologic, instruirii de specialitate și imaginii:

(e) În domeniul inovării:

- realizează activităţi orientate către generarea, asimilarea și valorificarea

rezultatelor cercetării – dezvoltării în sfera economică și socială;

- realizează lucrări de evaluare, rezumare tehnică și audit tehnologic;

- desfăşoară activităţi de informare – documentare și de intermediere tehnică și

financiară;

- asigură asistarea, monitorizarea și evaluarea licenţelor de brevete de invenţie;

- organizează evidenţa rezultatelor cercetării prin Registrul special de evidenţă;

- desfăşoară activităţi de protejare proprietate industrială.

(f) În domeniul transferului tehnologic:


101

- elaborează studii și cercetări de piaţă, studii de fezabilitate și planuri de

afaceri;

- organizează activităţi de demonstrare tehnologică și întreprinde scheme de

finanţare comercială pentru aplicarea rezultatelor cercetării;

- asigură atragerea de resurse financiare în sprijinul întreprinderilor din sector;

- prestează activităţi de asistare la achiziţia de produse și servicii specifice

domeniului;

- asigură asistenţă metodologică proiectelor de transfer tehnologic;

- fundamentează accesul la fondurile de dezvoltare;

- organizează realizarea bazelor de date specializate;

- elaborează studii privind politici industriale și ştiinţifice;

- elaborează rapoarte agregate pentru fundamentarea politicilor macro-

economice, incluzând aspecte de legislaţie, mediu, societate;

- organizează acţiuni specifice de promovare, pentru cunoaşterea rezultatelor

cercetării – dezvoltării (întâlniri de afaceri, standuri de prezentare, participarea

la târguri și expoziţii interne și internaţionale);

- desfăşoară activităţi de editare publicaţii dedicate inovării și transferului

tehnologic și organizează editarea de publicaţii electronice;

- desfăşoară activităţi de consultanţă privind organizarea firmelor inovative și a

afacerilor;

- dezvoltă infrastructura institutului de inovare și transfer tehnologic;

- asistarea la ofertele de proiecte ale institutului pentru PNCDI;

- asigură valorificarea invenţiilor și ideilor inovative;

- elaborează baze de date publice și cercetări documentare;

- realizează aplicaţii informatice și asigură asistenţă e – commerce și e –

marketing.

(g) În domeniul instruirii de specialitate:

- realizează cursuri de instruire în managementul inovării și de conducere a

întreprinderilor inovative;

- organizează seminarii, vizite de studiu, stagii de pregătire;

- editează documentaţiile suport, cum sunt: cursuri tipărite, metodologii și altele

asemenea;

- asigură susţinerea metodologică și logistică a doctoranzilor;

- asigură instruirea pentru utilizarea surselor de informare specifice.


102

(h) În domeniul imaginii și comunicării:

- organizează acţiuni promoţionale cum sunt: conferinţe de presă, manifestări

ştiinţifice și de promovare comercială, publicitate, reclamă și editarea de

materiale și obiecte pentru marcarea evenimentelor (diplomă, insignă, medalii

și altele asemenea);

- editează reviste și alte publicaţii asemenea;

- editează cărţi, tratate, dicţionare, compendii, manuale și altele asemenea;

- Realizează diseminarea de informaţii prin dezvoltarea reţelelor de

calculatoare, promovarea aplicaţiilor INTERNET și editarea de materiale de

informare cum sunt: pliant, afiş, broşură, panouri de prezentare, foto, video,

audio, CD – ROM, floppy – disk, pagini WEB și altele asemenea;

- organizează contactele între potenţialii parteneri, incluzând favorizarea

accesului la expertiză calificată;

- organizează informarea clienţilor potenţiali despre tehnologiile disponibile,

despre posibilităţile de valorificare, despre avantaje și costuri.

Obiectul de activitate.

Obiectul de activitate al organizației de ITT este:

a) Dezvoltare experimentală în ştiinţe fizice și naturale.

b) Activităţi de studiere a pieţei și sondaj.

c) Activităţi de consultare pentru afaceri și management.

d) Activităţi de testări și analize tehnice.

e) Publicitate.

f) Editarea cărţilor, broşurilor și a altor publicaţii.

g) Editarea revistelor și periodicelor.

g) Reproducerea pe suporţi a înregistrărilor cu caracter informatic.

h) Comerţ intermediar cu diverse produse.

i) Prelucrarea datelor.

j) Activităţi legate de băncile de date.

k) Alte activităţi de servicii prestate în principal întreprinderilor.

l) Alte forme de învăţământ.

8.3. Promovarea companiilor spin-off


103

Prin "spin-off" se defineşte o întreprindere a cărei activitate rezidă în aplicarea

sau utilizarea rezultatelor activităţii de cercetare – dezvoltare din cadrul unei

universităţi sau institut de cercetare [35]. Aceasta este unul dintre instrumentele cele

mai interesante și provocatoare ale transferului tehnologic: transferul oamenilor cu

idei de produse / servicii de la universităţi sau institute de cercetare, dar nu un

transfer la o organizaţie sau companie care există și care deja funcţionează. În

schimb această organizaţie trebuie să fie construită în acelasi timp cu dezvoltarea și

punerea în practică a ideii. Procesul poate începe cu o persoană care are o idee

pentru un nou produs. De obicei pentru realizarea produsului este necesară

aplicarea unei tehnologii de ultimă oră iar inventatorul (proaspătul absolvent) este

convins că piaţa de-abia aşteaptă această ofertă nouă. Din acest punctul încep

adevăratele probleme. Posibilul întreprinzător trebuie să înveţe un număr de lecţii

uneori dureroase. Dezvoltarea unui produs viabil costă timp și bani. Există alte

produse competitive pe piaţă și nu toţi potenţialii clienţi care ar putea folosi noul

produs sunt gata să-l cumpere. Nu întotdeauna tehnologia de ultimă oră este cea

mai bună pentru a obţine profitul scontat. Sunt necesare multe fonduri financiare

pentru a porni o companie și să convingi potenţialii finanţatori. Planul de afaceri nu

este singurul document de lucru ce trebuie realizat. Sunt mult mai multe astfel de

lecţii și nu este uşor să găseşti surse sigure de informaţii. Calea de urmat de un om,

un cercetător sau inventator cu o idee de afaceri și până a deveni un întreprinzător

de succes este dificilă și lungă. Întreprinderile mici și cele nou-înfiinţate sunt o

realitate a economiei globale, în care flexibilitatea și creativitatea individuală joacă un

rol mult mai mare decât în secolul trecut. Astfel de acţiuni care se concentrează pe

întărirea capacităţii de dezvoltare a întreprinderilor start-up și a celor mici sunt cele

mai importante. Prin "start-up" se definesc întreprinderile cu un istoric de funcţionare

de până la doi ani de activitate [35]. Primele stadii de viaţă ale unei întreprinderi start-

up sunt cele mai dificile. Procesul de administrare a creşterii, dezvoltarea noilor

abilităţi în domenii cum ar fi contabilitatea, reglementarea afacerii și marketing-ul

reprezintă provocări considerabile pentru antreprenori, care se pot confrunta cu un

eşec în primii ani de funcţionare. Cea mai frecventă cauză a eşecului întreprinderilor

start-up este lipsa suportului financiar, deoarece întreprinderile mici de obicei trebuie

să funcţioneze pe piaţă pe baza propriilor resurse, fără a beneficia de susţinere

financiară care să le ajute să facă faţă presiunilor mediului concurenţial.


104

Prelegerea nr. 5 - Elemente generale privind managementul

proiectelor

Modulul IV – Elemente generale privind managementul proiectelor de inovare

sau de transfer de tehnologie

OBIECTIVE:


- defineasca urmatoarele noțiuni:

a) definirea proiectului ITT;

b) planificarea și organizarea proiectului;

c) planificarea strategiei în domeniul calităţii;

d) managementul riscurilor.

- rezolve aplicatii in care apar noţiunile definite mai sus.

Cap. 9 - Planificarea proiectului de inovare și de transfer tehnologic (ITT)

9.1. Definirea proiectului ITT

Proiectul de ITT se poate defini ca fiind „un mod de a-i organiza pe oameni și

de a gestiona activităţi inovare sau de transfer de tehnologie. Este o manieră de

organizare și coordonare a muncii. Ceea ce îl deosebeşte de alte genuri de

management este faptul că se concentrază în totalitate pe un anume rezultat final și

că, în momentul în care se realizează acest rezultat, proiectul încetează să mai fie

necesar și i se pune capăt.” [19].

Altfel spus, un proiect ITT reprezintă modalitatea de organizare funcţională a

resurselor (umane și de altă natură) în vederea realizării unui obiectiv de ITT bine

stabilit. Un astfel de proiect se defineşte ca o succesiune de procese nerepetitive în

scopul realizării unor produse noi, bine definite, în cadrul unei organizaţii special

create pentru acest scop, în cadrul unor constrângeri de timp, calitate și cost.

Proiectul este o investiţie de resurse pe o perioada determinată, avâd ca scop

realizarea unui obiectiv sau a unui set de obiective, cu ajutorul unor mijloace bine

definite

De asemenea, proiectul este un proces ce presupune:

- rezolvarea unei probleme identificate sau schimbarea unei situaţii

problematice;

- existenţa unor resurse;

- existenţa unor scopuri care trebuie să fie posibil de îndeplinit;


105

- o soluţie specifică la o problemă specifică, într-un anumit context;

- un început și un final bine definite și se desfăşoară într-un spaţiu concret;

- implicarea unor variate abilităţi de planificare și implementare, diversi parteneri

sau susţinători, precum și a unui număr de activităţi, evenimente și sarcini;

- existenţa unei echipe și ţinteşte la binele unei organizaţii / comunităţi;

- o serie de riscuri și elemente de incertitudine;

- existenţa unor obiective măsurabile care pot fi evaluate, astfel putându-se

aprecia dacă s-a făcut ce s-a propus, la calitatea dorită;

- un anumit grad de autonomie faţă de activităţile curente ale organizaţiei;

- un ciclu de viaţă determinat, compus din mai multe etape obligatorii, denumite

astfel: identificarea, analiza și formularea proiectului, pregătirea acestuia,

evaluarea preliminară a proiectului, angajarea finanţării, implementarea,

monitorizarea și evaluarea finală a rezultatelor proiectului.

9.2. Managementul proiectelor de ITT

9.2.1 Planificarea și organizarea proiectului

O metodologie de management de proiect pune la dispoziţie o serie de

componente și procese care să ajute în procesul de planificare, monitorizare și

control și care să asigure că proiectul va fi realizat la timp, cu bugetul alocat, la

nivelul de calitate programat și cu atingerea tuturor obiectivelor propuse.

Metodologia managementului de proiect are mai multe componente:

- Organizarea proiectului

- Planificare

- Managementul riscurilor

- Managementul calităţii

- Controlul proiectului

- Managementul schimbării

Rolul managerului de proiect

Rolul esenţial al managerului de proiect este de a indica direcţia, perspectiva,

orientarea strategică, de a armoniza obiectivele proiectului cu obiectivele organizaţiei

în ansamblu. Managerul de proiect trebuie să facă tot posibilul astfel încât:

- proiectul să se încheie la termenul stabilit;

- proiectul să respecte bugetul angajat;


106

- echipa de proiect să fie motivată și în permanenţă stimulată;

- produsul final să fie livrat la standardele de calitate adjudecate iniţial.

- În figua 16 sunt arătate activităţile managerului în cadrul proiectului.

Figura 9.1 – Activităţile managerului în cadrul proiectului

Managerul de proiect conturează orientarea de ansamblu a proiectului,

conferă direcţie strategică acestuia.

Planificarea și organizarea proiectului se pot realiza prin mai multe metode.

Variantele de planificare și organizatorice, cu care lucrează managementul

prin proiect, depind de o serie de caracteristici, după cum urmează:

- amploarea proiectului;

- noutatea proiectului;

- perioada de realizare a proiectului;

- numărul și potenţialul personalului societăţii sau structurii organizatorice;

- distribuţia specialiştilor în subdiviziunile organizatorice;

- caracteristicile climatului de muncă;

- personalitatea managerului de proiect.

Reflectarea multiplei condiţionări a organizării managementului prin proiecte o

reprezintă variatele modalităţi organizatorice adaptabile. În funcţie de caracteristicile

organizaţionale principale, acestea se pot diviza în trei variante organizatorice:


107

- managementul proiectelor cu responsabilitate individuală;

- managementul proiectelor cu stat major;

- managementul proiectelor cu structură mixtă.

Oricare din aceste variante organizatorice implică existenţa și funcţionarea

unei structuri organizatorice paralele cu structura organizatorică formală a societăţii

respective, situaţie ce dă consistenţă organizării de tip matriceal. Această structură

organizatorică paralelă are o durată de viaţă limitată, ce coincide cu perioada

solicitată de realizare a proiectului.

a. Managementul proiectelor cu responsabilitate individuală

Managementul pe bază de proiecte cu responsabilitate individuală se

caracterizează prin atribuirea întregii responsabilităţi pentru derularea proiectului unei

singure persoane, care asigură întreaga muncă de coordonare. Pentru realizarea

proiectului, managerul acestuia se sprijină pe responsabilii desemnaţi pentru

efectuarea acţiunilor implicate în compartimentele societăţii. Acest mod de

organizare a managementului prin proiecte prezintă avantajele reducerii la minimum

a cheltuielilor cu personalul și folosirea experienţei lucrătorilor și specialiştilor

societăţii.

Concomitent, managementul prin proiecte cu responsabilitate individuală are

și dezavantaje majore. Personalul pus la dispoziţie de compartimente nu este

întotdeauna de calitate corespunzătoare, cunoscută fiind tendinţa ca persoanele de

conducere să se dispenseze cu prioritate de cadrele mai puţin pregătite sau

insuficient de sârguincioase. Alt dezavantaj constă în nedegrevarea corespunzătoare

a personalului implicat în realizarea proiectului de efectuarea sarcinilor precedente,

de unde și probabilitatea apreciabilă a neglijării executării sarcinilor aferente

proiectului. Dat fiind aceste dezavantaje, acest mod de organizare a managementului

prin proiecte este folosit într-o

proporţie mai redusă, de obicei când există un personal foarte bun în întreprindere,

care a mai participat și la realizarea altor proiecte.

b. Managementul proiectelor cu stat major

În cazul acestei modalităţi organizatorice, dirijarea ansamblului acţiunilor

implicate de realizarea proiectului este asigurată de managerul de proiect, în

colaborare cu un colectiv ce se ocupă în exclusivitate de această problemă, denumit

colectiv de decizie-conducere. De reţinut, că membrii colectivului efectuează și o


108

parte apreciabilă din acţiunile implicate de proiect. Pentru efectuarea celorlalte

acţiuni se apelează la ajutorul specialiştilor din compartimentele societăţii, desemnaţi

în prealabil de conducerea acesteia. Calitatea rezultatelor obţinute depinde într-o

măsură apreciabilă de competenţa colectivului special constituit pentru

managementul prin proiecte. Ideal este ca în colectiv să fie atrase cadre atât din

societate, cât și din afara ei. Specialiştii din structura organizatorică cunosc mai bine

problemele și potenţialul unităţii, însă este posibil să fie mai subiectivi în munca

depusă, mai dispusi pentru latura de rutină a activităţii și mai puţin pentru latura

inovaţională. Specialiştii din afara unităţii prezintă avantajele unei abordări obiective,

posedării altor experienţe, sensibilităţii sporite pentru inovaţie, dat fiind noul context

în care acţionează.

c. Management proiectelor cu structură mixtă

Această variantă organizatorică constă în existenţa conducătorului de proiect

și a colectivului de proiect, precum și într-o reţea organizatorică specifică. Reprezintă

o îmbinare a precedentelor tipuri de management prin proiecte, cumulând într-o

anumită măsură atât avantajele, cât și dezavantajele acestora. La fel ca și

precedenta modalitate organizatorică, managementul prin proiecte cu structură mixtă

este utilizat cu o frecvenţă ridicată. Pentru a realiza structura organizatorică a

managementului prin proiecte se recomandă următoarele:

– colectivul de proiect conlucrează cu specialiştii din compartimentele funcţionale și

operaţionale ale societăţii;

– conducătorul de proiect conlucrează cu conducătorii compartimentelor funcţionale

și operaţionale cărora le sunt subordonaţi nemijlocit specialiştii implicaţi în realizarea

proiectului;

– definirea generală a proiectului, ceea ce include în principal, precizarea obiectivelor

urmărite, stabilirea amplorii proiectului și subdiviziunilor organizatorice implicate în

realizarea sa, evidenţierea zonelor delicate unde trebuie acţionat cu prudenţă și

formarea criteriilor pentru aprecierea rezultatelor finale;

– definirea organizatorică a proiectului, ce se referă la stabilirea tipului de organizare

utilizat, întocmirea listei principalelor sarcini, competenţe și responsabilităţi pentru

managerul proiectului și componenţii echipei de proiect, stabilirea mărimii și

componenţei statului major etc.;

– desemnarea managerului proiectului, a responsabilităţilor subcolectivelor

componente și a celorlalte persoane care vor participa le realizarea proiectului;


109

– pregătirea climatului pentru implementarea managementului prin proiecte prin

prezentarea noului sistem și a avantajelor sale tuturor componenţilor

compartimentelor implicate; o atenţie majoră se acordă discutării cu şefii

subdiviziunilor organizatorice ale întreprinderii în vederea convingerii lor de utilitatea

proiectului și de necesitatea realizării lui;

– implementarea managementului prin proiecte prin trecerea la realizarea

obiectivelor prevăzute și exercitarea sarcinilor, competenţelor și responsabilităţilor

participanţilor la proiect;

– stabilirea modalităţilor de control ce urmează a fi utilizate pe parcursul realizării

proiectului diferenţiat, pentru verificarea timpilor de execuţie, a cheltuielilor și a

rezultatelor parţiale și finale.

Managerul de proiect trebuie să ia încă de la început o decizie fundamentală:

ce tip de organizare va folosi pentru realizarea proiectului? Opţiunile pe care le are

sunt două: organizarea piramidală, sau organizarea matriceală.

A. Organizarea piramidală (Line and Staff Organization)

Organizarea piramidală este una formată dintr-un manager de varf (manager

general), care poate avea în subordine directă vicepreşedinţi și consilieri, la nivelurile

inferioare găsindu-se departamentele, secţiile, birourile etc. ce au în frunte manageri

de producţie, de marketing, de resurse umane, financiari etc.

Managerii departamentali sunt în subordinea managerului general și au în

subordinea lor alte persoane. Astfel, se formează o piramidă ierarhică. Aici linia de

autoritate este verticală, comenzile și cererea de informaţii merg în jos pe aceste linii

de autoritate, rapoartele și informaţiile mergând de jos în sus și urcând prin filtrare

(figura 9.2).


110

Figura 9.2 – Organizarea piramidală

În momentul în care se elaborează un proiect, managerilor de proiect li se dă

o anumită autonomie de la modul obişnuit de "lanţ al comenzii", delegându-li-se

autoritatea necesară pentru a realiza proiectul. Ei sunt în continuare subordonaţi

managementului superior, însă nu sunt întotdeauna controlaţi și au o autonomie de

decizie mai mare decât a unui director de departament.

B. Organizarea matriceală (Matrix Organization)

Uneori proiectele complexe au nevoie de structuri inovative, cum ar fi cea

matriceală. Acest tip de organizare face ca specialiştii să raspundă în faţa a doi şefi:

managerul lor ierarhic și unul sau mai mulţi manageri de proiect. Desi este afectată

unitatea comenzii, din cauză că unii angajaţi trebuie să răspundă în faţa a mai multor

superiori, acest tip de organizare a fost folosit cu succes, deoarece pare a fi cea mai

bună cale de a folosi aptitudinile profesionale ale angajaţilor la mai multe proiecte

(figura 9.3).


111

Figura 9.3 – Organizarea matriceală

Stabilirea sarcinilor

Stabilirea sarcinilor se realizează cu ajutorul documentului intitulat Structura

Detaliata a Activitatilor (SDA - WBS - Work Breakdown Structure), care împarte

proiectul în elemente tot mai mici, organizate ierarhic, ce trebuie finalizate într-o

anumită ordine până la finalizarea proiectului.

SDA constituie instrumentul central de ordonare și comunicare în cadrul

proiectului. Dacă este necesar, se pot realiza mai multe SDA în cadrul proiectului,

prin împărţirea acestuia în funcţie de activităţi principale, produse, obiective,

funcţiuni, responsabilităţi, orientare geografică etc (figura 9.4).

SDA împarte proiectul în:

- Pachete de lucrări (Work Packages)

- Sarcini (Tasks);

- Sub-sarcini (Subtasks).

Managerul de proiect utilizează SDA ca un cadru comun pentru integrarea

întregului proiect.


112

Figura 9.4 - Structura Detaliata a Activitatilor

9.2.2 Planificarea resurselor și achiziţiilor

Resursele necesare pentru derularea unui proiect sunt diverse (materiale,

umane sau financiare), putându-se identifica o legătură strânsă între obiectivele

proiectului și resursele necesare pentru implementarea acestuia. Planificarea

resurselor se face ţinând cont atât de factorul cost, cât și de factorul timp. Resursele

materiale, tehnice mai performante sau un personal mai numeros pot grăbi

executarea unor sarcini, dar duc, de regulă, la costuri mai ridicate. Categoriile de

resurse necesare pentru derularea unui proiect sunt:

7. resursele umane - personal specializat în management de proiect;

8. resursele de timp - timpul disponibil pentru activitățile ocazionate de derularea

proiectului;

9. resursele financiare: resurse necesare pentru pregătirea propunerii de proiect;

10. resursele materiale: echipamente, materiale, spații și alte resurse necesare;

11. resurse tehnologice: metode, tehnologii și proceduri de lucru;

Prin buget se alocă totalitatea resurselor financiare prevăzute pentru realizarea

obiectivelor proiectului.

Alocarea resurselor de personal se realizează ca în tabelul 9.1, în este

prezentat un model de diagramă de alocare a resurselor de personal necesare în

vederea derulării proiectului.


113

Tabelul nr. 9.1 – Alocarea resurselor

unde u.v. = unităţi valorice (ROL, USD, EURO etc.)

Managementul relațiilor cu furnizorii

Procesele de achiziţie a resurselor în cadrul proiectelor include procedeele

necesare în vederea aprovizionării cu bunuri și servicii în vederea atingerii scopului

proiectului, dintre care cele mai importante sunt:

– planificarea achiziţiilor – include produsele ce vor fi procurate, precum și data la

care vor intra în posesia solicitantului.

– planificarea solicitării – documentarea cu privire la caracteristicile bunurilor ce se

doresc achiziţionate și identificarea potenţialilor furnizori.

– solicitarea – analiza ofertelor furnizorilor pe bază de preţ, condiţii de livrare,

reputaţie.

– selecţia sursei – selectarea furnizorului dintre ofertanţi.

– administrarea contractului – condiţiile contractuale survenite între solicitant și

furnizorul de bunuri și servicii.

– încheierea contractului – finalizarea contractului, livrarea produselor, rezolvarea

posibilelor diferende apărute pe parcursul derulării contractului.

Toate aceste procedee interacţionează între ele, creând un tot unitar,

achiziţionarea resurselor funcţionând ca un serviciu centralizat.


114

9.2.3 Stabilirea costurilor proiectului

O componentă importantă a activităţii managerului de proiect constă din

managementul financiar folosit în perioada implementării. În acest caz activitatea

începe din momentul elaborării proiectului când, se stabileşte necesarul și

disponibilul de resurse. Prin resurse necesare se înţelege atât acele resurse care vor

fi atrase prin proiect, cât și contribuţia proprie a organizaţiei / instituţiei care constituie

solicitantul, în vreme ce prin disponibil de resurse înţelegem contribuţia locală a

solicitantului, adică acele resurse pe care acesta le poate pune la dispoziţia

proiectului. În acest sens, este obligatoriu ca managerul de proiect să cunoască

modul de alocare al resurselor. Fără o previziune exactă a tuturor costurilor se pot

întâmpla situaţii neplăcute cum ar fi imposibilitatea de a finaliza proiectul. Primul pas

în asigurarea managementului financiar de succes este participarea managerului de

proiect la elaborarea bugetului sau cunoaşterea foarte bine a acestuia. Următorul

pas este reprezentat de cunoaşterea cu exactitate a procedurilor financiare aplicate

de către fiecare finanţator în parte. Un alt aspect pe care managerii de proiect trebuie

să îl trateze cu seriozitate este co-interesarea financiară a echipei de proiect,

beneficiile materiale ale echipei de proiect trebuie adaptate în funcţie de resursele

avute în cadrul proiectului.

Elaborarea bugetului este un exerciţiu de estimare a costurilor unor activităţi și

de stabilire implicită a acelor activităţi ce urmează a fi executate în limitele resurselor

disponibile. Este de remarcat faptul că o cale eficientă de evaluare și control a

planului operaţional include bugetele, care trebuie utilizate ca instrumente de

conducere, nu ca un mod de a conduce. Stabilirea unor modele financiare viabile,

trebuie să ţină cont de variabile, de politica generală, variabile externe și variabile de

control. Un mare impact asupra bugetelor îl au:

1. ciclul de viaţă al proiectului;

2. condiţiile financiare ale activităţii;

3. condiţiile economice generale;

4. situaţia competiţiei;

5. tendinţele tehnologice;

6. accesul la resurse.

De aceea, un buget realist se impune să coreleze în mod echilibrat sursele de

venituri cu cheltuielile. De multe ori, un management financiar defectuos al

proiectului poate compromite realizarea lui, în schimb planificarea și controlul

financiar riguros duc la obţinerea rezultatelor scontate de pe urma proiectului.

Stabilirea unor modele financiare viabile, trebuie să ţină cont de politica generală, de


115

variabilele externe și variabilele de control. În cele ce urmează, menţionăm o serie de

tipuri de probleme ce pot să apară frecvent în procesul de bugetare:

1. consum mare de timp pentru pregătirea bugetului;

2. nu sprijină atingerea scopului și a obiectivelor;

3. nu mai este de actualitate;

4. conţine prea multe date;

5. se fac prea multe repetiţii în cadrul procesului;

6. bugetele rămân încremenite în proiect în cadrul unui proces general în

schimbare;

7. se implică prea mulţi oameni în procesul de bugetare;

8. se pot controla foarte greu alocările bugetare;

Managementul financiar ca activitate managerială distinctă în cadrul etapei de

implementare a proiectelor trebuie corelat, în primul rând, cu un plan strategic,

deorece deciziile strategice au în mod normal implicaţii bugetare. Un alt aspect

important se leagă de existenţa unui management financiar de succes în vederea

reducerii timpului consumat cu colectarea datelor. Nu în ultimul rând, un

management financiar de succes poate sprijinii sistemele financiare prin crearea unei

baze de date care poate fi utilizată atât pentru raportările finaciare, cât și pentru

bugetarea în sine.

Prin buget se alocă totalitatea resurselor financiare prevăzute pentru

realizarea obiectivelor proiectului, provenite din finanţare de la autoritatea

contractantă (finanţator) și de la partenerii de proiect(Tabelul 6). Bugetul este sub

forma unui deviz cadru antecalcul. Defalcarea finanţării se face pe două surse: cota

finanţată de autoritatea contractantă și cofinanţare parteneri (alte surse) pe fiecare

an calendaristic de realizare a proiectului. Cheltuielile de personal sunt numai pentru

personalul angajat al contractorului care asigură suportul ştiinţific și tehnic pentru

realizarea proiectului. Obligaţiile prevăzute prin lege privind costurile salariale ale

personalului faţă de finanţator sunt în sarcina contractorului. Cheltuielile cu

deplasările, transportul, cazarea sunt făcute numai pentru realizarea serviciilor

prevăzute în contract. Cheltuielile materiale sunt cheltuieli de exploatare ce participă

direct la realizarea proiectului. Materiile prime sunt specifice fiecărui proiect și

consumul lor trebuie să rezulte din memoriul tehnic. Materialele consumabile sunt

materiale auxiliare necesare în derularea proiectului, rechizite și alte consumuri.

Combustibilii sunt numai cei care contribuie direct la realizarea proiectului. Sunt

consumuri specifice care apar în cursul realizării proiectului și nu se regăsesc în

regie, deoarece se poate dovedi valoarea în cadrul proiectului cu documente

justificative. Pentru activităţi care nu pot fi realizate de contractor, acesta poate apela


116

la terţi, alţii decât partenerii de proiect. Cheltuielile indirecte reprezintă costurile

generale indirecte calculate conform destinaţiei acestor cheltuieli astfel: energie, apă,

servicii telefonice, administrație, management, amortizare clădiri (echipamente),

impozit clădiri și teren, întreţinere, taxe poştale, instruire personal. Dotările sunt cele

care au fost prevăzute în lista echipamentelor care urmează să fie achiziţionate în

cadrul proiectului.

Tabelul nr. 9.2 – Devizul cadru al proiectului - lei -

TOTAL An 1 An 2 An 3

B*

A**

B*

A** B

* A

** B

* A

**

I. Cheltuieli directe :

1 1. Cheltuieli de personal

1.1 Cheltuieli cu salariale

1.1.1. Salarii

1.1.2. Contribuţii

a. CAS

b. Şomaj

c. CASS

d. altele, conform reglementarilor in vigoare

1.2. Alte cheltuieli de personal

a. deplasări, detaşări, transferuri în țară

b. deplasări, detaşări, transferuri în străinătate

2 Cheltuieli materiale și servicii

2.1 Materiale, materii prime

2.2 Lucrări și servicii executate de terţi, din care:

a. colaboratori

b. teste, măsurători, analize

c. omologări

d. amenajare spaţiu interior

e. studii, anchete statistice

f. asistenţă tehnică, consultanţă

3 Alte cheltuieli specifice proiectului

II Cheltuieli indirecte : regia %

III Dotări independente și studii pentru obiective de investiţii :

1. echipamente pentru cercetare - dezvoltare ;

2. mobilier aparatura ;

3. calculatoare electronice și echipamente periferice ;

5. mijloace de transport ;

6.studii pentru obiective de investiţii.

Total tarif (valoare contract) I+II+III * B - finanţare din bugetul de stat

** A - finanţare din alte surse


117

9.2.4 Planificarea strategiei în domeniul calităţii

Managementul calităţii proiectului include procesele necesare pentru

asigurarea că proiectul va satisface cerinţele pentru care a fost lansat.

Managementul calităţii proiectului include toate funcţiile de management care

determină politica de calitate, obiectivele și responsabilităţile aferente proiectului și

se realizează prin « planificarea calităţii », « asigurarea calităţii », « controlul calităţii

», « creşterea calităţii », cuprinse în « sistemul calităţii ».

Managementul calităţii proiectului, prezintă trei componente disticte, fiecare

dintre acestea fiiind structurate pe :date de intrare, instrumente și tehnici de realizare

a etapei calitative respective precum și rezultatele finale, ce sunt prezentate sub

forma unor date de iesire.

În principial, fiecare dintre aceste etape, prezintă următoarea structură :

1. Planificarea calităţii proiectului - identifică standardele de calitate relevante ( de

referinţă) pentru proiect și determină modalităţile de satisfacere a acestora.

2. Asigurarea calităţii proiectului - evaluează performanţele generale ale

proiectului pentru asigurarea că acesta va satisface condiţiile standardelor de

referinţă .

3. Controlul calităţii proiectului - monitorizează rezultatele specifice ale proiectului

pentru asigurarea că acesta va satisface condiţiile standardelor de referinţă.

Aceste trei procese interacţionează atăt între ele căt și cu celelalte procese

ale managementului proiectului. Fiecare proces impune eforturi din partea unuia sau

a mai multor membri ai echipei, sau a altor structuri organizaţionale, în funcţie de

necesităţile proiectului. Fiecare proces se regăseşte cel puţin o dată în fiecare fază

(etapă) a proiectului. Desi procesele sunt prezentate ca elemente distincte, cu

interfeţe clar definite, în practică ele pot interacţiona unele cu altele. Managementul

calităţii proiectului se adresează atât managementului proiectului propriu-zis cât și

produsului/serviciului rezultat din proiect. Termenul de « produs » este generic utilizat

în literatura referitoare la calitate, el referindu-se atăt la produse căt și la servicii.

Absenţa cerinţelor de calitate, în fiecare fază a proiectului, poate avea consecinţe

negative asupra partenerilor implicaţi în proiect.

De exemplu :

■ Modificările cerinţelor clientului/utilizatorului proiectului, prezentate pe parcursul

execuţiei proiectului, în reuniunile (şedinţele) de fază, pot avea consecinţe negative

în sensul creşterii sarcinilor echipei de proiect.


118

■ Devansarea inspecţiilor de calitate planificate, stabilite în cadrul reuniunilor de

modificare a duratelor de realizare a obiectivelor intermediare, poate avea consecinţe

negative prin apariţia unor erori neprevăzute.

Un aspect critic în managementul calităţii proiectului îl reprezintă necesitatea

ca obiectivele stabilite ale proiectului, prezentate în scopului proiectului, să răspundă

necesităţilor implicite și explicite ale clientului/utilizatorului. Echipa de proiect nu

trebuie să confunde « calitatea » cu « clasa ». Clasa reprezintă o treaptă sau un grad

dat unor entităţi care au funcţionalităţi (utilizări) comune dar au caracteristici tehnice

diferite.

Figura 9.5 – Cauzele deficienţelor de calitate

Calitatea slabă este întotdeauna o problemă. Clasa inferioară poate să nu fie.

De exemplu, un produs software poate fin de calitate superioară (fără defecte

evidente) dar de clasă inferioară (cu număr limitat de caractere) sau poate fi de slabă


119

calitate (defecte evidente numeroase, utilizare greoaie) și de clasă superioară

(multiple caracteristici).

Determinarea și stabilirea nivelelor cerute atât de calitate cât și de clasă

reprezintă responsabilitatea atât a managerului de proiect cât și a echipei pe care

acesta o coordonează.

Echipa de proiect trebuie, de asemenea, să conştientizeze faptul că un

management modern al calităţii completează managementul proiectului. De exemplu,

ambele discipline recunosc importanţa :

- satisfacţiei clientului/utilizatorului - înţelegerea, specificarea și influenţarea

necesităţilor astfel încât ele să răspundă aşteptărilor acestuia. Acest lucru reprezintă

conformitatea produsului cu cerinţele proiectului care trebuie să realizeze ceea ce a

stabilit să realizeze și să satisfacă necesităţile reale ale clientului/utilizatorului).

- acţiunilor de prevenire, mai mult decât de corecţie - costul acţiunilor de prevenire a

unor greşeli este întotdeauna mai mic decât costul corectării lor.

- managementul responsabilităţii - realizarea fazelor proiectului presupune

participarea

întregii echipe, dar managementul responsabilităţii presupune planificarea și

estimarea resurselor necesare pentru realizarea fazelor.

În plus, calitatea duce atât la creşterea calităţii managementului proiectului cât

și la creşterea calităţii produsului rezultat. Totusi există o limitare în abordarea

managementului calităţii, de care echipa de proiect trebuie să ţină seama. Durata

limitată de realizare a proiectului presupune limitarea investiţiilor în creşterea

calitatăţii produsului, mai ales în prevenirea apariţiei defectelor și în evaluarea lor.

Planificarea calităţii proiectului

Planificarea calităţii presupune identificarea standardelor de calitate, relevante

pentru proiect și determinarea modalităţilor de satisfacere a acestora. Este una dintre

cheile proceselor ajutătoare ale planificărilor proiectului. Poate fi realizată în mod

regulat sau în paralel cu alte procese de planificare. De exemplu, schimbările cerute

asupra produsului necesită stabilirea standardelor de calitate aferente și poate

necesita ajustări de costuri pe parcursul fazelor proiectului ,sau, calitatea dorită a

produsului poate necesita o analiză de risc pentru identificarea problemelor ce pot

apare la realizarea proiectului.

Tehnicile de planificare a calităţii sunt, în cea mai mare parte, cele utilizate în

planificarea proiectului. Echipa de proiect trebuie să respecte una din axiomele


120

fundamentale ale managementului modern al calităţii - calitatea se planifică, nu se

controlează.

9.2.5 Managementul riscurilor

Sursele de risc sunt categorii de evenimente care pot afecta buna desfăşurare

a activităţilor planificate ale proiectului. Identificarea riscurilor se referă la riscurile

interne, ce ţin de competenţa echipei de proiect și la riscurile externe, care pot apare

din procese din afara proiectului. Esenţa riscului, ce se exprimă prin posibilitatea

evaluării cuantificate a probabilităţi apariţiei unei situaţii nefavorabile, condiţionează

necesitatea elaborării metodelor și mecanismelor de diminuare a efectului negativ al

evenimentelor prevăzute. Cunoaşterea pericolului potenţial și a nivelului de impact al

riscului permite a le gestiona în mod mai eficient.

Identificarea și evaluarea riscurilor semnificative trebuie să se realizeze cu

luarea în considerare a factorilor interni (de exemplu: complexitatea structurii

organizatorice, natura activităţilor desfăşurate, calitatea personalului și fluctuaţia

acestuia) și a factorilor externi (de exemplu: condiţii economice, schimbări legislative

sau legate de mediul concurenţial în sectorul specific, progrese tehnologice).

Principalele probleme care pot apare în managementul riscului proiectelor

sunt următoarele:

- producerea de întârzieri în derularea proiectului, pentru anumite activităţi sau

livrabile, în urma apariţiei unor probleme care nu au fost prevăzute;

- depăsirea bugetului alocat pentru proiect datorită unor situaţii neprevăzute;

- crearea unor situaţii tensionate în cadrul echipei de proiect comune furnizor -

beneficiar în urma manifestării unor riscuri;

- realizarea unor compromisuri relativ la calitatea unor livrabile datorită apariţiei

unor probleme care nu au fost prevăzute.

Cauzele care produc aceste probleme sunt în general următoarele:

- nu sunt clar definite sau nu sunt formal asumate de către părţi

responsabilităţile referitoare la managementul riscurilor;

- în marea majoritate a cazurilor nu este folosită, nici de către beneficiar și nici

de către furnizor, o procedură formală de realizare a managementului

riscurilor, care să prezinte modalitatea practică de realizare a identificării

riscurilor, a probabilităţii de apariţie și a impactului în cazul apariţiei, a

planificarii activităţilor de contracarare și a planurilor alternative în cazul

materializării riscului;


121

- nu sunt stabilite responsabilităţile în identificarea și controlul riscurilor pentru

persoanele cu autoritate de decizie din cadrul organizaţiei beneficiarulu;

- nu sunt identificate și disponibile modalităţile concrete prin care pot fi

controlate riscurile în cadrul organizaţiei beneficiare;

- nu sunt derulate şedinţe de analiză comune (beneficiar și furnizor) în vederea

identificării și evaluării riscurilor din proiect;

- nu sunt stabilite sau derulate planuri de acţiune de către coordonatorul de

proiect al beneficiarului în vederea contracarării riscurilor;

- nu este solicitată în cadrul caietului de sarcini prezentarea în cadrul ofertei

tehnice de către furnizor a unui plan concret de management al riscului pentru

principalele riscuri identificate;

- planul de riscuri nu este revizuit pe parcursul proiectului.

În tabelul nr. 9.3, se prezintă diverse consecinţe ale acţiunii factorilor de risc,

care pot să se manifeste în derularea unui proiect.

Tabelul nr. 9.3 – Exemple de consecinţe ale acţiunii factorilor de risc

Consecinţe

Clasificare

5 4 3 2 1

Descriere

Catastrofic Mare Moderat Minor Nesemnificativ

Obiective

Obiectivul proiectului nu este realizat

Realizarea obiectivului este întârziată cu 50 % sau mai mult

Realizarea obiectivului este întârziată cu mai puţin de 50 %

Termene parţiale nerealizate

Efect neglijabil asupra termenelor parţiale

Resurse umane

Multiple efecte inevitabile sau ireversibile asupra oamenilor, în proprţie de până la 50 %

O singură dizabilitate inevitabilă sau ireversibilă la una sau mai multe persoane (peste 30 %)

Dizabilitate moderată sau handicap (sub 30 %)

Dizabilitate semnificativă, dar reversibilă, care necesită spitalizare

Nu este necesar tratament medical

Resurse financiare

Abaterea cu 50% de la buget





Mediul extern

Dereglarea foarte gravă pe termen lung a funcţiilor ecosistemului

Dereglarea gravă pe termen lung a funcţiilor ecosistemului

Efecte serioase în ecosistem pe termen mediu

Efecte moderate în ecosistem pe termen scurt

Efecte minore în ecosistem

Legislaţie


122

Semnificativă punere sub acuzare

Încălcare majoră a legii

Serioasă încălcare a instrucţiunilor și raport către autoritatea de anchetă

Minore nerespectări ale regulamentelor

Reputaţia

Protest public sau media la nivel internaţional

Protest public sau media la nivel naţional

Adversitate semnificativă a publicului, media sau ONG - uri

Îngrijorare locală reflectată în media

Adversitate minoră locală reflectată în media

Prelegerea nr. 6 - Elemente generale privind ocupaţii specfice

inovării și transferului tehnologic

Modulul V – Resurse umane în inovare și transfer tehnologic

OBIECTIVE:


- defineasca urmatoarele noţiuni:

a) managerul de inovare

b) broker-ul de tehnologii

Cap. 10 – Ocupaţii specfice inovării și transferului tehnologic

10.1. Managerul de inovare

Managerul de inovare este responsabil cu gestionarea eficientă a procesului

de inovare într-o firmă.

Aşa cum s-a mai precizat, inovarea este procesul prin care ideile noi (rezultate

în urma procesului creativităţii sau al eforturilor de cercetare – dezvoltare, pe de-o

parte, și a solicitărilor pieţei, pe de altă parte) se transformă în bunuri respectiv valori

materiale destinate pieţei , deci, vânzării către potențialii clienți.

Managerul de inovare răspunde de exercitarea funcţiilor manageriale: de

identificare idei/soluţii noi, analiză, sinteză și previziune, organizare, antrenare,

coordonare, control – evaluare, precum și de identificare a schimbărilor produselor/

tehnologiilor/ serviciilor în funcţie de mediul exterior.

Principalele caracteristici ale managerului de inovare sunt:

- capacitatea de a fi vizionar;


123

- de a fi conştient de riscurile potenţiale ale aplicării noului (pentru a le

minimaliza prin politici și măsuri adecvate);

- capacitatea și disponibilitatea de a învăţa continuu;

- capacitatea de analiză și sinteză;

- capacitatea de comunicare și negociere;

- abilităţi de lucru în echipă, rezistenţă la stress.

Profesia de manager de inovare cere pe lângă aprofundate cunoştinţe despre

procesul de inovare și de management, stăpânirea unor cunoştinţe complexe, atât

tehnologice, cât și economice, o cultură generală și ştiinţifică, cunoştinţe de

comunicare, marketing, negociere etc.

Activităţile cadru pe care trebuie să le desfăşoare sunt:

- elaborarea strategiei de inovare a firmei, în urma auditării acesteia;

- implementarea planului de realizare a strategiei de inovare la nivelul firmei;

- coordonarea dezvoltării profesionale a echipei;

- coordonarea culegerii de idei creative;

- crearea unui sistem de gestiune a datelor privind ideile de inovare;

- elaborarea metodelor de valorificare a capitalului intelectual al firmei;

- evaluarea procesului de inovare pe întreg ciclu de viață;

- asigurarea continuităţii procesului de inovare în firmă.

Un manager de inovare trebuie să îndeplinească următoarele roluri:

- rolul interpersonal – trebuie să se materializeze prin înţelegerea clienţilor,

motivarea și coordonarea echipei de inovare, motivarea factorilor de decizie,

medierea opozanţilor procesului de inovare, organizarea cooperării cu reţelele

externe de colaborare;

- rolul informaţional – prin propria informare privind stadiul tehnicii în domeniul

său de activitate și a tuturor factorilor care participă la procesul/procesele de

inovare;

- rolul decizional – prin care decide soluţia cu risc minim, fiind capabil să

prezinte argument certe pentru a influenţa deciziile managerului general și ale

consiliului de administraţie în ceea ce priveşte finanţatea.

Principalele probleme pe care managerul de inovare trebuie să le rezolve în

activitatea sa sunt:

- implementarea în firmă la toate nivelurile a mentalităţii conform căreia

inovarea reprezintă cea mai bună soluţie pentru dezvoltare economică și

competitivitate,


124

- implementarea culturii organizaţionale specifică firmelor inovative.

10.2. Brokerul de tehnologii

Brokerul de tehnologii este persoana calificată pentru efectuarea transferului

tehnologic, este persoana care corelează oferta cu cererea respectand proprietatea

industrială.

Prin transfer tehnologic se înțelege examinarea sistematică și independentă a

unei tehnologii oferită de un deținător cu drepturi de proprietate industrială pentru a

determina caracteristicile, avantajele, modul de aplicare pe piață, în scopul găsirii

unui partener interesat de a aplica respectiva tehnologie. Brokerul identifică

rezultatele inclusiv ale cercetării, în special acele rezultate considerate potrivite

pentru exploatarea de cea de-a treia parte (beneficiarul transferului tehnologic) și

promovarea acestora în legatură cu nevoile economiei.

Transferul tehnologic este o componentă esențială a inovării. Intr-o definiție

concisă, inovarea este ”producerea, asimilarea și exploatarea cu succes a noutății în

sferele economice și sociale”. Inovarea este de regulă o activitate din care rezultă un

produs (bun sau serviciu) sau procedeu nou sau semnificativ îmbunatățit lansat pe

piață ori în propria companie de către persoanele – fizice sau juridice – care au avut

aport inovativ.

În centrul procesului de inovare se află companiile deoarece beneficiul

economic al unei exploatări de succes a noutății este receptat de acestea iar efectul

final al politicii de inovare trebuie să se răsfrângă asupra companiilor: asupra

politicilor, a capacităților lor creative și productive, de a creşte competitivitatea

precum și a mediului de operare. Inovarea este un mijloc esențial pentru companii de

a-și crea avantaj competitiv și valoare superioară față de clienții lor.

Transferul de tehnologie desemnează orice tranzacție asupra tehnologiei

vizând transmiterea de către deținătorul de tehnologie către beneficiar a cunoștințelor

cu privire la metoda, modul, experiența de producere a unui produs, crearea unei

fabrici, uzine etc., împreună cu tehnica aferentă, indiferent dacă este brevetată sau

nu, pe plan juridic. Transferul se înfăptuiește pe cale contractuală, părțile

contractante fiind parteneri.

Obiectul transferului de tehnologie se poate concretiza prin: brevete de

invenție, desene și modele tehnice, formule secrete de fabricație și, in general,

asistență tehnică nebrevetată, care în mod curent este cunoscută sub denumirea de

know-how, enegineering, francising, hardware și software etc.


125

Activitățile tipice și servicii legate de transferul tehnologic și exploatarea

rezultatelor cercetării pot include dar nu se restrâng numai la următoarele:

- conștientizare – promovarea serviciilor, publicarea de oportunități

tehnologice.

- contact – audit tehnologic/ evaluare tehnologică, vizite la firme, întâlniri

pentru identificarea ofertelor și nevoilor locale; organizarea de evenimente de

transfer tehnologic, brokeraje, zile deschise, seminarii, expoziții; contact direct cu

IMM-urile și alți participanți potriviți; dezvoltarea unei baze de date la cerințele

companiilor locale.

- asistență – aplicarea de tehnologii care să se potrivească nevoilor

identificate/ diseminării de profile tehnologice și căutare de parteneri pentru

exploatarea tehnologiilor identificate prin cooperare; asistență în pregătirea unor

întâlniri comune între potențialii parteneri; asistență în pregătirea și încheierea

contractelor și planurilor de exploatare tehnologică; căutarea de servicii adiționale în

aceste probleme, posibil în cadrul schemelor de suport comunitar existente pe plan

național.

- contracte semnate – acordarea de asistență la încheierea contractelor de

transfer tehnologic/ contracte de cooperare tehnologică.

Brokerii de tehnologii sunt specialiști care trebuie să demonstreze abilități

analitice, onestitate, tenacitate, să aprecieze situațiile în mod realist, să aibă

capacitatea de examinare, să înțeleagă operațiuni complexe dintr-o perspectivă largă

și să înțeleagă rolul unităților individuale în cadrul întregii organizații.

Descriere

Calificarea Broker de tehnologii (studii superioare) presupune efectuarea unui

complex de activităţi care au ca rezultat:

- examinarea sistematică și independentă a unei tehnologii oferită de un

deținător cu drepturi de proprietate industrială pentru a determina

caracteristicile, avantajele, modul de aplicare pe piață, în scopul găsirii unui

partener interesat de aplicarea respectivei tehnologii;

- efectuarea transferului tehnologic respectând proprietatea industrială

asigurând consultanţă și asistând părţile pe durata transferului, după caz;

- promovarea serviciilor, publicarea de oportunități tehnologice.


126

Brokerul identifică rezultatele inclusiv ale cercetării, în special acele rezultate

considerate potrivite pentru exploatarea celei de-a treia părţi și promovarea acestora

în legătură cu nevoile economiei.

Motivaţie

Transferul tehnologic este o componentă esențială a inovării. Așa cum s-a mai

precizat, într-o definiție concisă, inovarea este ”producerea, asimilarea și exploatarea

cu succes a noutății în sferele economice și sociale”. Inovarea este de regulă o

activitate din care rezultă un produs (bun sau serviciu) sau procedeu nou sau

semnificativ îmbunătățit lansat pe piață ori în propria companie de către persoanele –

fizice sau juridice – care au avut aport inovativ.

În centrul procesului de inovare se află companiile deoarece beneficiul

economic al unei exploatări de succes a noutății este receptat de acestea iar efectul

final al politicii de inovare trebuie să se răsfrângă asupra companiilor: asupra

politicilor lor, a capacitaților lor creative și productive, de a creşte competitivitatea

precum și a mediului lor de operare. Inovarea este un mijloc esențial pentru companii

de a-și crea avantaj competitiv și valoare superioară față de clienții lor.

Condiţii de acces

Pentru a devenii broker de transfer tehnologic sunt necesare studii superioare

și eventual doi ani de practică, în care să fi cunoscut și aplicat ceea ce poate

constitui obiectul unui transfer tehnologic de: brevete de invenție, desene și modele

tehnice, formule secrete de fabricație și, în general, acordarea de asistență tehnică

nebrevetată, care în mod curent este cunoscută sub denumirea de know-how,

enegineering, francising, hardware și software etc.

Nivelul de studii minim necesar

Este absolut necesar ca brokerul de transfer tehnologic să aibă studii

superioare în domeniul de aplicare a transferului.

Rute de progres

Brokerii de tehnologii sunt specialiști care trebuie să demonstreze abilități

analitice, onestitate, tenacitate, să aprecieze situațiile în mod realist, să aibă


127

capacitatea de examinare, să înțeleagă operațiuni complexe dintr-o perspectivă largă

și să înțeleagă rolul unităților individuale existente la nivelul unei organizații.

Brokerii pot proveni din mediul universitar, din organizaţii care derulează proiecte de

cercetare – dezvoltare, IMM – uri inovative care au realizat transfer tehnologic.

Cerinţe legislative specifice

Pentru realizarea eficientă a transferului tehnologic trebuie respectate

reglementările existente în vigoare precum:

- reglementările în domeniul transferul de tehnologie;

- reglementările în domeniul dreptului de proprietate industrială și intelectuală.

Rolul brokerului în selectarea tehnologiilor

Prin activitățile desfășurate, brokerul joacă un rol deosebit în selectarea

transferului tehnologic:

Evaluează cu anticipaţie nevoile clientului (ofertant și beneficiar de tehnologie)

ținând cont de domeniul de activitate, poziţia sa pe piaţă și tendinţele generale

ale acesteia

Realizează profilul de risc al clientului folosind metode adecvate care iau in

consideraţie tipurile de risc ce pot afecta activitatea acestuia și piaţa specifică

Concluzionează cu privire la impactul transferului asupra rezultatelor

financiare ale clientului.

Alege oferta, cererea optimă pentru client pe baza profilului de risc identificat

Susţine oferta, cererea optimă în faţa clientului pe baza analizei de tip SWOT

Identifică situaţiile care necesită consultanţă

Alege sau adaptează formele adecvate de consultanţă, corelat cu situaţia

clienţilor

Elaborează recomandări și soluţii pe care le propune clientului, conform unor

standarde, cu aplicarea de instrumente și tehnice specifice, personalizat

Monitorizează efectele serviciilor de consultanţă oferite in principal cu privire la

evoluţia financiară a clientului consiliat

Rolul brokerului în promovarea tehnologiilor

Odată făcută selecția transferul tehnologic trebuie promovat prin:


128

Elaborarea de materiale promoţionale clare, atractive, adecvate scopului

urmărit

Distribuie materiale promoţionale prin medii de informare adecvate.

Participarea la activităţi de promovare a imaginii organizaţiei și a serviciilor

acesteia în limitele prevăzute de standarde.

Asigurarea unui schimb de informaţii cu instituţiile implicate în transferul

tehnologic în formele cerute, cu păstrarea confidenţialităţii, acolo unde este

cazul.

Rolul brokerului în vânzarea tehnologiilor

Nu în ultimul rând, brokerul are un rol deosebit în efectuarea propriu-zisă a

transferului tehnologic către beneficiar:

Contactează organizaţiile care furnizează produse, tehnologii, servicii

tehnologice, conform regulamentelor interne, pentru schimb de informaţii,

verbal sau scris

Identifică, selectează și monitorizează informaţiile necesare procesului de

vânzare (brokeraj) în funcţie de utilitatea lor

Stabileşte segmentul de piaţă și auditoriul ţintă funcţie de obiectivele urmărite

și segmentul de piaţă, pentru a asigura o bună direcţionare a mesajului

Elaborează și distribuie materiale promoţionale în mod profesionist, atractiv și

respectiv in modalitatea adecvată

Promovează produsele, tehnologiile și serviciile tehnologice, rezultate ale

cercetării, cu obiectivitate, evidenţiind avantajele și dezavantajele

Clarifică cu profesionalism observaţiile și întrebările clienţilor

Vinde produsele, tehnologiile și serviciile tehnologice, rezultate ale cercetării,

după verificarea concordanţei dintre oferta și solicitare, împreună cu

documentele de reglementare, unde este cazul

Plasează produsele, tehnologiile și serviciile tehnologice, rezultate ale

cercetării, după verificarea concordanţei dintre oferta și solicitare,

Monitorizează rezultatelor activităţii de promovare și vânzare prin urmărirea

evoluţiei financiare a clienţilor.


129

Bibliografie

[1] Oslo Manual (2005), GUIDELINES FOR COLLECTING AND INTERPRETING

INNOVATION DATA, Third edition, ISBN 92-64-6 01308-3 – OECD/EUROPEAN

COMMUNITIES 2005.

[2] Rânea, C., Badea C. Dan (2003) - Bazele Inovării și Transferului de Tehnologie, Editura

ELECTRA, Bucureşti, 2003, ISBN 973-806780-4. Editura ELECTRA este recunoscută

CNCSIS – Lista 2002, poz. 54.

[3] Marcelo Antonio Percicotti da Silva (2006), INNOVATION MODELS: AN

ENTREPRENEURIAL POINT OF VIEW, Third International Conference on Production

Research – Americas’ Region 2006 (ICPR-AM06).

[4] Rothwell, Roy - Towards the Fifth-generation Innovation Process. International Marketing

Review, vol.11, No.1,1994, pp.7-31.

[5] Gann, D. and Dodgson, M. - Innovation Technology: How New Technologies Are

Changing The Way We Innovate, National Endowment for Science, Technology and the Arts,

2007, London.

[6] Sazali, A.W., Haslinda, A. - Evolution and Development of Technology Transfer Models

and the Influence of Knowledge-Based View and Organizational Learning on Technology

Transfer, Research Journal of Internatıonal Studies - Issue 12, October, 2009.

[7] Sazali, A.W, Raduan, C.R, Jegak, U și Haslinda, A. - Effects of Inter-Firm Technology

Transfer Characteristics on Degree of Inter-Firm Technology Transfer in International Joint

Ventures, European Journal of Scientific Research, ISSN 1450-216X Vol.35 No.3 (2009),

pp.474-491.

[8] SCHÄPPI, B., ANDREASEN, M., KIRCHGEORG, M. UND RADERMACHER, F. (2005):

Handbuch Produktentwicklung.

[9] Innovation Management, EU, Lifelong Learning Programme, 2006

[10] Drucker, Peter, F.- Innovation and Entrepreneurship, Harper & Row Publishers

Inc.,1986.

[11] Kao, J. John - Entrepreneurship, Creativity & Organization, Prentice Hall, Englewood

Cliffs, New Jersey, 1989.

[12] Roe, A. - Psychological Approaches to Creativity in Science, Essays on Creativity in

the Sciences, Ed. M.A. Coler & H.K. Hughes, New York, 1963.

[13] Gary Lundquist, A Rich Vision of Technology Transfer Technology Value Management,

Journal of Technology Transfer, 28, 265–284, 2003, Kluwer Academic Publishers.

[14] L.Tahmooresnejad, M.A.Shafia,R.Salami - Identifying Impact Factors in Technology

Transfer with the Aim of Technology Localization, World Academy of Science, Engineering

and Technology 77, 2011.

[15] HG nr.406 / 2003 - Norme metodologice din 2 aprilie 2003 specifice privind constituirea,

funcționarea, evaluarea și acreditarea entităților din infrastructura de inovare și transfer

tehnologic.


130

[16] Sandu Steliana, Inovare, competență tehnologică și creștere economică, Editura Expert,

2002, București.

[17] Jack P. Friedman, Dictionary of Business Terms, 4th Edition, General Editorn, 1999.

[18] Marian,L. și Conțiu, L.C., Universities and business incubators, the 5th International

Conference on the Management of Technological Changes, August 25 – 26, 2007,

Alexandroupolis, Greece.

[19] Newton, R., Managerul de proiect: măiestrie în livrarea proiectelor, Editura Codecs,

București, ISBN: 978-97-380-6084-5, 2006.

[20] Kerzner, H., Project Management: A Systems Approach to Planning, Scheduling, and

Controlling, Eighth Edition, John Wiley&Sons Inc., USA, 2003.

[21] Lock, D., Management de proiect, Editura Codecs, București, 2000.

[22] Scarlat, C., Galoiu, H., Manual de instruire avansată în managementul proiectelor

(PCM), Bucureşti, 2002.

[23] A Guide to the Project Management Body of Knowledge, Project Management Institute,

USA, 2003.

[24] Wideman, R., M., Fundamental Principles of Project Management, in Project

Management Forum, Digest Volume 4, no. 7, 1999.

[25] OPRAN Constantin, STAN Sergiu(2004) - Managementul proiectelor, Editura

comunicare.ro, Bucuresti, România.

[26] Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.34 din 19 aprilie 2006 privind atribuirea

contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a

contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

337/2006, modificată prin Legea nr.128/2007, Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului

nr.94/2007, 143/2008, 228/2008, 19/2009, 72/2009 și prin Legea 84/2009.

[27] Rectificarea nr.337/2006 la Legea nr.337/2006 pentru aprobarea Ordonanţa de urgenţă

a Guvernului nr.34/2006.

[28] Reinhard Meckl (2004) , Organising and leading M&A projects, International Journal of

Project Management Volume 22, Issue 6, August 2004, Pages 455-462.

[29] Kerzner, H. (2003), Project Management: A Systems Approach to Planning, Scheduling,

and Controlling, Eighth Edition, John Wiley&Sons Inc., USA, 2003.

[30] Filipoiu I.D., Rânea C., Managementul proiectelor de cercetare –dezvoltare și inovare a

produselor, Vol. I – concepte, ed. POLITEHNICA PRESS, 2009.

[31] Filipoiu I.D., Rânea C., Managementul proiectelor de cercetare –dezvoltare și inovare a

produselor, Vol. I – concepte, ed. POLITEHNICA PRESS, 2009.

[32] Filipoiu I.D., Meier M., Kunz A., Müler St., - Tehnologii și utilaje tehnologice * Fabricaţie

și costuri, ed. PRINTEH Bucureşti, 2003.

[33] Filipoiu I.D., Morariu, Z., Barbu, V., Chesnoiu, A., (2006) Analiza economică pe durata

ciclului de viaţă a mecanismului de acţionare pentru porţi – bariere, în revista Construcţia de

Masini TEHNOLOGIA INOVATIVĂ, nr. 1, , pp. 57 – 60.

[34] Filipoiu I.D., (2008) Fundamentarea economică a deciziilor tehnice, în Revista Română

a Inovării, nr. 1, , pp. 11 – 17.

http://www.sciencedirect.com.ux4ll8xu6v.useaccesscontrol.com/science/journal/02637863


http://www.sciencedirect.com.ux4ll8xu6v.useaccesscontrol.com/science?_ob=PublicationURL&_hubEid=1-s2.0-S0263786300X01160&_cid=271951&_pubType=JL&view=c&_auth=y&_acct=C000072211&_version=1&_urlVersion=0&_userid=7571978&md5=57dff5991f52a8b187cfa0af776ddad3


131

[35] Griffin T., (1992) Evaluating QFD´s Use in Firms as a Process for Developing products,

The journal of Product Innovation Management 9 (3)

[36] Pahl, G., Beitz, W., Feldhusen, J., Grote, K.-H., - Konstruktionslehre Grundlagen

erfolgreicher Produktentwicklung – Methoden und Anwendung, Springer-Verlag Berlin

Heidelberg New York, 2007.

[37] *** Enciclopedia calităţii, Programul Naţional de Cercetare – Dezvoltare INFRAS,

Bucureşti, 2005.

[38] * * * Micul dicţionar enciclopedic

[39] Vlăduţ, D. ş.a. (2012) Manualul Managerului de inovare, http://www.romaniainoveaza.ro

[40] Vlăduţ, D. ş.a. (2012) Manualul Broker-ului de tehnologii,

http://www.romaniainoveaza.ro

[41]http://www.rau.ro/mycourses/20062007/mm_managementgeneral/Functiile%20Managem

entului.pdf

[42] Hussler Caroline, Picard Fabienne, Tang MingFeng - In search of accurate models to

valorise academic research: qualitative evidence from three regional experiences, The VI

Globelics Conference at Mexico City, September 22-24, 2008.

[43] Allison Bramwell, David A.Wolfe - Universities and regional economic development: The

entrepreneurial University of Waterloo, Research Policy 37 (2008) 1175–1187.

[44] Domenico Lucarella - Tools for the valorization, diffusion and fruition of patent

information resources, PATLIB 2004 Conference, 19–21 May, Vilamoura, Portugal.

[45] Paul W. Heisey, Sarah W. Adelman - Research expenditures, technology transfer

activity, and university licensing revenue, J Technol Transf (2011) 36:38–60, DOI

10.1007/s10961-009-9129-z.

http://www.romaniainoveaza.ro/

http://www.romaniainoveaza.ro/

http://www.rau.ro/mycourses/20062007/mm_managementgeneral/Functiile%20Managementului.pdf

http://www.rau.ro/mycourses/20062007/mm_managementgeneral/Functiile%20Managementului.pdf


132

Titlul cursului:

Brevetarea invenţiilor în România și

Uniunea Europeană



133

Modulul I : Elemente de bază despre brevetele de invenție


1. Invenţia

Invenţia este soluţia unei probleme tehnice din orice ramură a economiei,

ştiinţei, culturii, sau orice alt domeniu al vieţii sociale, care prezintă noutate faţă de

stadiul tehnicii şi poate fi aplicată în domeniul respectiv1. În sensul Legii nr. 64/1991

privind brevetele de invenţie, a realiza o invenţie înseamnă a crea produse,

procedee, metode sau aplicaţii şi combinaţii de mijloace noi. Soluţia la care se

ajunge nu este în mod automat protejată doar ca rezultat al creaţiei, fiind nevoie de

îndeplinirea unor formalităţi destul de complicate.

Legea nr. 64/1991 nu defineşte invenţia, dar enunţă condiţiile pe care aceasta

trebuie să le îndeplinească pentru brevetare. În această situaţie, invenţia brevetabilă

poate fi definită ca fiind creaţia umană, rezultat al unei activităţi inventive, nouă

raportat la stadiul tehnicii şi susceptibilă de aplicare industrială.

Invenţiile pot avea ca obiect produse, procedee şi metode. Produsul este un

obiect determinat care se deosebeşte de altele prin trăsăturile şi elementele sale:

compoziţie, structură ş.a. Realizându-se invenţii care au ca obiect produse, se pot

crea: aparate, maşini, instalaţii, sisteme de comandă, substanţe chimice, biologice,

amestecuri fizico-chimice, microorganisme etc. Procedeele sunt activităţi care au ca

finalitate realizarea sau modificarea unui produs, în timp ce metodele au efecte de

natură calitativă.

Dacă unui mijloc cunoscut de obţinere a unui produs i se dă o altă aplicaţie care

conduce la un alt produs, ne aflăm în prezenţa unei invenţii (dacă sunt îndeplinite toate

condiţiile). Uneori, pe lângă aplicaţia de mijloace, a fost considerată ca fiind obiect al

invenţiei şi combinaţia de mijloace, care presupune reunirea unor mijloace deja

cunoscute având drept rezultat un produs nou.

În funcţie de complexitatea obiectului invenţiile sunt clasificate în:

– simple, cele care au ca obiect un singur produs, mijloc sau procedeu;

– complexe, cele care au o utilizare complexă.

În funcţie de relaţia cu alte invenţii, acestea sunt clasificate în:

– principale, cele care nu au nicio legătură cu alte invenţii;

– de perfecţionare, cele care se bazează o invenţie anterioară.

Având în vedere dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, invenţiile pot

fi:

1 St. Cărpenaru, Drept civil. Drepturile de creaţie intelectuală, Universitatea din Bucureşti, 1971, p. 67.


134

– brevetabile, cele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege;

– nebrevetabile, care fie nu îndeplinesc o condiţie, fie sunt expres exceptate de

lege.

În funcție de nivelul de inventivitate la care se ajunge, invențiile pot fi protejate

prin:

- brevet conform Legii nr. 64/1991;

- model de utilitate conform Legii nr. 350/2007;în acest caz protecția se poate

obține chiar dacă nu s-a desfășurat o activitate inventivă, dar s-a realizat o invenție

tehnică ce depășește nivelul simplei îndemânări profesionale.

2. Brevetul de invenţie

Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale a definit brevetul de invenţie

ca fiind un act eliberat la cerere de către un oficiu guvernamental, act care îi conferă

titularului exclusivitatea exploatării. Legea nr. 64/1991 prevede, în art. 1, că drepturile

asupra unei invenţii sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României prin acordarea

unui brevet de invenţie de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în condiţiile

prevăzute de lege.

Funcţia juridică esenţială pe care brevetul de invenţie o are este aceea de

protecţie juridică a invenţiei. Ca o consecinţă a acesteia, brevetul are şi funcţii sociale

precum:

– are rolul de stimulare a creaţiei prin avantajele pe care le oferă titularilor de

brevet;

– încurajează comunicarea publică a invenţiei care, în lipsa brevetului, ar putea fi

ţinută secret ş.a.

Brevetul de invenţie protejează o creaţie de fond, care îndeplineşte anumite

condiţii şi nu una de formă, cum o sa vedem ca e în cazul dreptului de autor. Prin ele

se garantează calitatea de inventator şi, pe cale de consecinţă, inclusiv drepturile ce

decurg din aceasta, pe o durată determinată de timp. La expirarea acesteia invenţia

intră în domeniul public.

Capitolul 2: POSIBILI TITULARI AI BREVETULUI DE INVENŢIE

Potrivit art. 3 al Legii nr. 64/1991, „dreptul la brevet de invenţie aparţine

inventatorului sau succesorului său în drepturi”. Inventatorul este persoana care a

creat invenţia, numită de lege autor al invenţiei.


135

Pot dobândi calitatea de inventatori protejaţi prin brevet: cetăţenii români, cei

străini sau apatrizii cu domiciliul în România, şi chiar cei cu domiciliul în străinătate,

dacă aplicarea art. 3 nu contravine convenţiilor la care România este parte ori, în

lipsa acestora, numai dacă există reciprocitate de tratament.

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 64/1991, brevetul revine „unităţii,

pentru invenţiile realizate de salariat în exercitarea unui contract de muncă ce

prevede o misiune inventivă încredinţată în mod explicit, care corespunde cu funcţiile

sale”. Condiţiile pentru acordarea brevetului unităţii în acest caz sunt:

– invenţia să fie opera unui salariat;

– acesta să fie angajat cu contract de muncă;

– în contractul de muncă să fie prevăzută expres, în sarcina salariatului, misiunea

inventivă ce corespunde cu funcţiile sale;

– având în vedere caracterul permisiv al normei, să nu existe în contractul de

muncă clauze care să creeze alt statut.

În urma realizării invenţiei, salariatul primeşte o remuneraţie suplimentară

stabilită prin contract.

În lipsa unei clauze contrare, subiect al protecţiei prin brevet de invenţie este

unitatea care a comandat cercetarea (5 alin. 2 al Legii nr. 64/1991). Deşi textul

lasă să se înţeleagă că numai o „unitate” poate obţine brevet, s-a admis2 că, pentru

identitate de raţiune, trebuie acceptată şi persoana fizică drept subiect al protecţiei.

Inventatorul are dreptul la o remuneraţie suplimentară stabilită fie prin

contractul dintre unitatea de cercetare şi cea care a comandat cercetarea, fie prin act

adiţional la contractul de comandă, act încheiat direct între inventator şi unitatea care

a comandat.

Articolul 5 alin. (1) lit. b) enumeră cazurile în care este posibilă brevetarea

invenţiilor realizate de salariat (care nu are expres o misiune inventivă). Este deci

protejat prin brevet de invenţie salariatul care:

– a realizat invenţia în exercitarea funcţiei sale;

– a realizat invenţia în domeniul activităţii unităţii;

– a realizat invenţia prin cunoaşterea sau folosirea tehnicii existente în unitate;

– a realizat invenţia cu ajutorul material al unităţii.

În toate aceste situaţii este necesară îndeplinirea a două condiţii pentru ca

autorul să fie şi subiect al protecţiei: să fie angajat cu contract de muncă şi în acesta

să nu se fi prevăzut vreo clauză contrară.

2 L. Mihai, Invenţia. Condiţiile de fond ale brevetării. Drepturi, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002,

p. 59.


136

Atunci când unitatea care a comandat cercetarea nu a depus cerere de brevet

la OSIM în termen de 60 de zile de la informarea cu privire la redactarea invenţiei,

autorul-cercetător dobândeşte dreptul de depune personal cererea.

Dreptul la brevet revine, conform art. 3 al Legii nr. 64/1991, „autorului sau

succesorului său în drepturi”. Deoarece, potrivit legislaţiei civile, prin succesor se

înţelege atât moştenitor, cât şi dobânditor de drepturi, pot avea calitatea de subiect al

protecţiei moştenitorii inventatorului sau cesionarii dreptului la eliberarea brevetului

de invenţie, cu condiţia ca aceştia să aibă calitatea de succesor anterior eliberării

brevetului.

Există câteva situaţii în care persoanele fizice sau juridice, părţi ale raporturilor

juridice contractuale, pot fi subiecte al protecţiei prin brevet de invenţie, dacă în

contractele încheiate există clauza contrară prevederilor legale. În astfel de condiţii

pot fi titulari ai brevetelor de invenţie:

– salariatul, inventator al invenţiei de serviciu realizată în executarea unui contract

de muncă, ce conţine o activitate inventivă, dar şi o clauză avantajoasă pentru

salariat;

– unitatea la care salariatul a realizat invenţia (în ipoteza art. 5 alin. (1) lit. b), în

exercitarea funcţiei sale, în domeniul activităţii unităţii, prin cunoaşterea sau folosirea

tehnicii sau a datelor din unitate, cu sprijinul material al unităţii, dar potrivit clauzei din

contractul de muncă, unitatea este cea îndreptăţită la brevet;

– inventatorul sau unităţii căreia i s-a dat comanda de cercetare, dacă în contract

s-a prevăzut astfel.

Capitolul 3: BREVETAREA INVENŢIILOR

1. Condiţiile de brevetare a invenţiilor

Condiţiile pentru ca o invenţie să fie brevetabilă sunt:

1. să se întemeieze pe o activitate inventivă,

2. să prezinte noutate,

3. să aibă aplicabilitate industrială,

4. să nu fie exclusă prin lege de la brevetare,

5. să nu fie contrară ordinii publice şi bunelor moravuri.


137

Articolul 12 al Legii nr. 64/1991 consideră că o activitate este inventivă dacă

pentru o persoană de specialitate în acel domeniu soluţia problemei nu rezultă în

mod evident din datele pe care ştiinţa şi tehnica le posedă.3

Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 menţionează că activitatea este

inventivă, dacă îndeplineşte una din condiţiile următoare:

– nu rezultă ca evidentă în stadiul tehnicii din domeniul de aplicare a invenţiei sau

dintr-un domeniu aplicat;

– necesitatea rezolvării problemei exista de mult timp, iar rezolvările cunoscute nu

sunt la nivelul rezolvării din invenţie;

– invenţia este folosită, cu sau fără modificări, într-un alt domeniu, pentru

soluţionarea unei alte probleme şi efectul tehnic obţinut este fie acelaşi, fie

neaşteptat sau superior efectelor obţinute de alte invenţii din domeniul în care se

transpune invenţia, cu condiţia ca cele două domenii să nu fie apropiate;

– constă în combinarea elementelor cunoscute din stadiul tehnicii, conducând la

obţinerea unui efect global;

– invenţia are ca obiect un procedeu analog care realizează un efect tehnic nou sau

prin acest procedeu se obţine o substanţă cu calităţi superioare.

Conform art. 10 alin. (1) al Legii nr. 64/1991, invenţia este nouă dacă „nu

rezultă în mod evident din cunoştinţele cuprinse în stadiul tehnicii”, definiţie identică

cu aceea din art. 54 alin. (1) al Convenţiei Brevetului European. Stadiul tehnicii

include „toate cunoştinţele care au devenit accesibile publicului până la data

înregistrării cererii de brevet de invenţie sau a priorităţii recunoscute”4.

O invenţie este susceptibilă de aplicare industrială (art. 13 al Legii nr. 64/1991)

„dacă obiectul său poate fi fabricat sau utilizat într-un domeniu industrial, inclusiv în

agricultură”. Aşadar, o invenţie are aplicabilitate industrială dacă, atât obiectul, cât şi

rezultatul sunt susceptibile de a fi utilizate industrial. Prin industrie şi alte activităţi s-a

admis5 că se înţelege „tot ceea ce presupune şi este datorat muncii omului, activităţii

sale asupra naturii”.

Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 prevede că o invenţie este

susceptibilă de aplicare industrială dacă din descrierea invenţiei rezultă cumulativ

următoarele:

– obiectul invenţiei poate fi folosit cel puţin într-un domeniu;

– problema tehnică şi rezolvarea ei;

3 Pentru dezvoltări, a se vedea I. Macovei, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. All Beck, Bucureşti,

2005 4 A.C. Ştrenc, B. Ionescu, Gh. Gheorgiu, Dreptul brevetului, Ed. Lumina Lex, 2005, p. 215. 5 A. Petrescu. L. Mihai, Drept de proprietate industrială. Introducere în dreptul de proprietate industrială.

Invenţia. Inovaţia, Universitatea din Bucureşti, 1987, p. 17.


138

– dezvăluirea invenţiei în exemplarele de realizare, astfel încât o persoană de

specialitate în domeniu să poată realiza invenţia fără a desfăşura o activitate

inventivă;

– invenţia poate fi reprodusă cu aceleaşi caracteristici şi efecte ori de cât ori este

necesar.

Conform art. 9 al Legii nr. 64/1991, nu sunt brevetabile „invenţiile a căror

exploatare comercială este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri”.

Prin ordine publică se înţelege în dreptul român: ordinea politică, economică şi

socială aşa cum sunt reglementate prin Constituţie. Pe scurt, ordinea publică este

ordinea în stat6. Sunt deci de ordine publică Constituţia şi toate legile care privesc

organizarea puterilor în stat, a administraţiei, precum şi cele în materie penală,

fiscală etc. Această limitare adusă posibilităţii de brevetare a unei invenţii poate fi

modificată odată cu schimbarea opiniilor politice ale legiuitorului.

Legiuitorul român foloseşte în Codul civil şi în art. 12 al Legii nr. 64/1991

sintagma: „bunele moravuri”. În ea au fost incluse atât regulile privind moravurile

propriu-zise cât şi cele privind morala publică. Dacă prin bune moravuri7 înţelegem

totalitatea obiceiurilor dobândite prin tradiţie de persoane şi colectivităţi, prin morală

publică se înţelege totalitatea preceptelor morale pe care o colectivitate le acceptă ca

reguli de convieţuire şi comportament.

Potrivit art. 9 al Legii nr. 64/1991, nu se acordă brevete de invenţie: pentru

soiurile de plante şi rasele de animale, procedeele esenţial biologice pentru obţinerea

plantelor sau animalelor (fac excepţie procedeele microbiologice şi produsele

obţinute prin aceste procedee); pentru invenţiile având ca obiect corpul uman în orice

stadiu de dezvoltare, precum şi simpla descoperirea a unui dintre elementele sale,

inclusiv secvenţa sau a secvenţa parţială a unei gene; pentru metodele de tratament

al corpului uman sau animal prin chirurgie sau terapie; pentru modelele de

diagnosticare practicate asupra corpului uman sau animal.

Conform art. 8 al Legii nr. 64/1991, nu sunt considerate invenţii brevetabile:

descoperirile, teoriile ştiinţifice, metodele matematice, creaţiile estetice, planurile,

principiile şi metodele în exercitarea de activităţi mentale, în materie de jocuri,

programe pentru calculator sau în domeniul activităţilor economice şi prezentările de

informaţii.

Ca şi în cazul altor creaţii intelectuale, motivele excluderii pleacă de la binele

şi progresul social şi merg până la existenţa protecţiei prin drept de autor (în cazul

6 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. ALL, Bucureşti,

1996, p. 91. 7 L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1998, p. 36.


139

programelor pentru calculator). În acest din urmă caz, Regulamentul privind aplicarea

Legii nr. 64/1991 stabileşte că o invenţie nu poate fi exclusă de la brevetare doar

pentru că în ea este încorporat şi un program pentru calculator.

2. Procedura de brevetare a invenţiilor la O.S.I.M

Depunerea cererii de brevet de invenţie însoţită de descrierea acesteia,

revendicările şi, eventual, desene explicative echivalează cu constituirea depozitului

naţional reglementar ca act de apropiere publică a invenţiei8. Din punct de vedere

practic, depunerea cererii şi a actelor ce o însoţesc declanşează procedura de

acordare a brevetului. Cererea poate fi formulată de oricare din subiectele anterior

menţionare: inventator, unitate sau succesori ai acestora, după caz.

Prezentarea invenţiei presupune identificarea obiectului invenţiei, relevarea

elementului de noutate, a avantajelor şi a aplicaţiilor. În măsura în care este necesar

pentru înţelegere, se pot depune şi desene explicative ale invenţiei.

Revendicările sunt acele solicitări prin care este arătată întinderea protecţiei

dorită de solicitant, indicându-se expres ce parte a descrierii va fi brevetată. Dacă

obiectul invenţiei este complex şi o singură invenţie nu îl poate acoperi, se pot formula

mai multe revendicări, toate însă fiind subordonate regulii unităţii invenţiei, potrivit căreia

invenţia soluţionează o singură problemă.

Data constituirii depozitului naţional reglementar este data la care au fost

înregistrate o indicaţie explicită sau implicită că se solicită acordarea unui brevet de

invenţie, indicaţii care să permită stabilirea identităţii solicitantului sau care să

permită contactarea acestuia de către OSIM şi o parte care, la prima vedere să pară

a fi o descriere a invenţiei sau data care rezultă din convenţiile sau tratatele la care

România este parte.

Din punct de vedere juridic, constituirea depozitului naţional reglementar

produce următoarele efecte:

– titularul depozitului are drept de prioritate de prim depozit faţă de alte solicitări

ulterioare (cu excepţia priorităţilor convenţională şi unionistă);

– data constituirii lui este data la care se naşte dreptul exclusiv şi de la care se

calculează durat brevetului;

– data constituirii este, după cum s-a mai arătat, aceea la care se analizează

noutatea şi posibilele anteriorităţi;

– de la data constituirii depozitului solicitantul are, provizoriu, aceleaşi drepturi pe

care le are şi un titular de brevet.

8 Y. Eminescu, Regimul juridic al creaţiei intelectuale. Comentariul legii brevetelor de invenţie, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 89.


140

Înainte de publicarea cererii are loc o examinare preliminară a cererii de

brevet care stabileşte: dacă solicitantul poate formula cerere, în cazul în care este

altcineva decât inventatorul; dacă prioritatea convenţională este corect invocată;

dacă s-au plătit taxele; dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă stabilite de OSIM ş.a.

După această examinare prealabilă va fi publicată cererea pentru care s-a

constituit depozit reglementar, s-au plătit taxele de publicare, nu are ca obiect

brevetarea unei invenţii secrete, nu s-a cerut examinarea în procedură de urgenţă,

amânarea publicării şi nici retragerea.

Publicarea cererii de brevet se menţionează în Buletinul Oficial de Proprietate

Intelectuală şi constă în depunerea la sala de lectură a OSIM sau în tipărirea

descrierilor, revendicărilor şi desenelor invenţiei.

Examinarea cererii de brevetare a invenţiei se cere la data constituirii

depozitului sau, după caz, la deschiderea fazei naţionale ori în termen de 30 de luni

de la una dintre aceste date. Dacă nu se formulează cerere de examinare în această

perioadă, se consideră abandonată solicitarea şi, ca urmare, este respinsă cererea

de brevet.

Examinarea cererii constă în: verificarea condiţiilor privitoare la cerere, a celor

referitoare la descrierea invenţiei a desenelor şi revendicărilor, verificarea obiectului

cererii, a priorităţilor şi a condiţiilor de brevetare a invenţiei (art. 26). OSIM are dreptul

să solicite pe parcursul examinării acte în completare şi lămuriri privind depozitul

reglementar constituit.

Valoarea taxelor pentru brevetare şi menţinerea brevetului diferă în funcţie de

procedură şi solicitant după cum rezultă din tabelul de mai jos.

Nr.

Crt.

TIPUL

PROCEDURII

Valoarea

integrală

a taxei

100%

Valoarea redusă a taxei :

TERMENUL

DE

PLATĂ persoană juridică persoane fizice:

având:

a) Cifra de

afaceri <

decât

echivalentul în

lei a 1 mil.

Euro

sau

b)Institut de

cercetare/

instituţie

publică

/unitate non

profit

având:

a) Cifra de

afaceri <

decât

echivalentul în

lei a 1 mil.

Euro

sau

b)Institut de

cercetare/

instituţie

publică

/unitate non

profit

a vând :

VMB lunar

<

decât de 3

ori

câştigul

mediu

brut

realizat pe

economie

20%

având :

VMB

lunar <

decât de

5 ori

câştigul

mediu

brut

realizat

pe

economie

50%


141

20%

20%

1 Înregistrarea

CBI

pe suport

hârtie

108 lei 21,6 lei 54 lei 21,6 lei 54 lei 3 luni de la

data

înregistrării

2 Publicarea CBI

după 18 luni

de la

data

depozitului

sau a priorităţii

invocate

180 lei

36 lei

90 lei

36 lei

90 lei

6 luni de la

data

depozitului sau

16 luni

de la data

priorităţii

3 Întocmirea şi

publicarea

unui

raport

documentar

pentru o

cerere

naţională

360 lei 72 lei 180 lei 72 lei 180 lei Odată cu

solicitarea

4 Examinarea

CBI

în termen de

18

luni de la data

plăţii

(20 pag- 5 rev)

1080 lei

216 lei

540 lei

216 lei

540 lei

În 3 luni de la

data

solicitării, din

luna a 4-a

până în luna a

30-a

inclusiv, de la

data

depozituli

5 Tipãrirea,

Publicarea şi

eliberarea BI

(<20 pag.)

360 lei

72 lei

180 lei

72 lei

180 lei

4 luni de la

data

comunicării

hotărârii de

acordare a

brevetului

6 Menţinere în

vigoare :

- anii 1-3

540 lei

108 lei

270 lei

108 lei

270 lei

În 12 luni de la

data

publicării

menţiunii

hotărârii de

acordare a

brevetului

pentru primii

ani de protecţie


142

anul 4

576 lei

115,2 lei

288 lei

115,2 lei

288 lei

Până la

începerea

anului de

protecţie

respectiv

- anul 5

648 lei

v

129,6 lei

324 lei

129,6 lei

324 lei

Până la

începerea

anului de

protecţie

respectiv

7 Total taxe pt.

obţinerea şi

protejarea timp

de 5 ani a unui

brevet

3.852 lei 770,4 lei 1926 lei 770,4 lei 1926 lei

Conform art. 28 al Legii nr. 64/1991, cererea de brevet de invenţie se

examinează de specialişti, care, la sfârşitul analizei, redactează un raport de

examinare. Pe baza acestuiaComisia de examinare de specialitate, poate da una din

următoarele hotărâri:

– acordă brevetul de invenţie, dacă sunt îndeplinite condiţiile de formă şi fond;

– respinge cererea când nu sunt îndeplinite condiţiile, invenţia este exclusă de

lege sau nu s-a formulat cerere de examinare în 30 de luni de la data constituirii

depozitului;

– constată retragerea cererii de brevet de invenţie, dacă aceasta a fost formulată

în scris de cel care are această calitate (solicitant sau mandatar autorizat).

Hotărârile Comisie de examinare se motivează şi se comunică solicitantului,

se înscriu în Registrul naţional al cererilor de brevet de invenţie depuse şi se publică

în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

Conform art. 29 din Legea nr. 64/1991, în caz de neîndeplinire a condiţiilor

prevăzute de lege şi până la comunicarea hotărârilor, OSIM poate proceda la

revocarea din oficiu a hotărârilor sale. Având în vedere că hotărârea nu ajunge să fie

comunicată, din punctul de vedere al solicitantului, revocarea din oficiu echivalează

cu respingerea cererii.

Conform art. 53 şi art. 54 din Legea nr. 64/1991, hotărârile privind cererile de

brevet pronunţate de OSIM pot fi atacate de către persoanele interesate cu

contestaţie sau cerere de revocare.


143

3. Durata de valabilitate a brevetului de invenţie.

Durata de valabilitate a unei invenţii diferă după felul invenţiei şi este

următoarea:

– pentru invenţia principală, 20 de ani de la data de depozit;

– pentru invenţia de perfecţionare brevetată înainte de intrarea în vigoare a Legii

nr. 64/1991, durata este de 20 de ani, termenul curgând de la data depozitului;

– pentru brevetele de soi, durata de protecţie prin brevet este de 25 de ani, cu

excepţia soiurilor noi de pomi fructiferi, viţă-de-vie şi cartofi (art. 30 al Legii

nr. 255/1998, republicată) care sunt protejaţi prin brevet 30 de ani; în ambele cazuri

termenul curge de la data eliberării brevetului de soi.

Protecţia invenţiei prin brevet încetează înainte de expirare a duratei de

valabilitate prin:

– decădere, în cazul neplăţii taxei de menţinere în vigoare a brevetului;

– renunţarea titularului de brevet în tot sau în parte prin cerere înregistrată la

OSIM;

– anularea brevetului de invenţie pentru neîndeplinirea condiţiilor de brevetare:

noutate, activitate inventivă, aplicabilitate industrială, neexceptare de la brevetare şi

absenţa caracterului contrar bunelor moravuri sau ordinii publice.

Efectul principal al decăderii şi renunţării este trecerea invenţiei în domeniul public.

4. Brevetul european

În spiritul instituit de Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii

industriale din 1883 şi în dorinţa de armonizare, s-a semnat, în 1973, la München,

Convenţia privind brevetul european, convenţie cu caracter regional. Aceasta a

instituit un sistem unic de protecţie a invenţiilor în toate ţările semnatare sau care au

aderat. Legislaţiile naţionale funcţionează ca un sistem paralel de protecţie, având

chiar prioritate de reglementare dacă avem în vedere art. 138 al Convenţiei. Acesta

prevede posibilitatea ca, potrivit legislaţiei naţionale, un brevet să fie declarat nul, cu

efecte doar pe teritoriul statului respectiv. Sistemul instituit de Convenţie nu permite

însă acordarea a două brevete: unul eliberat de oficiul unui stat semnatar, iar altul de

Oficiul European de Brevete.


144

Condiţiile de brevetabilitate sunt aceleaşi cu cele existente în legislaţia

naţională: noutate, activitate inventivă, aplicabilitate industrială (art. 52). Nu sunt

considerate invenţii: a) descoperirile, teoriile ştiinţifice si metodele matematice; b)

creaţiile estetice; c) planurile, regulile şi metodele pentru exercitarea activităţilor

intelectuale, pentru jocuri sau pentru activităţi economice, precum si programele pentru

calculatoare; d) prezentarea informaţiilor.

Cererea de brevet european se formulează într-una dintre limbile oficiale ale

Oficiului European de Brevete (engleză, franceză sau germană) şi se depune fie la

unul dintre sediile OEB (Munchen, Haga, Berlin), fie la sediile oficiilor de proprietate

al statelor membre ale Convenţiei Brevetului European. În acest din urmă caz,

cererea poate fi redactată şi în limba naţională cu obligaţia de a depune o variantă

tradusă într-o limbă oficială într-un termen de 3 luni. Se poate utiliza, totodată, şi

procedura on-line la http://www.epoline.org/portal/public, fiind astfel posibilă

verificarea bazei de date a EPO, formularea şi expedierea cererii, precum şi

organizarea şi efectuarea corespondenţei cu EPO. Cererea de brevet trebuie să conţină

şi descrierea invenţiei, revendicările posibile, desene şi un rezumat.

Data de depozit este data la care cererea îndeplineşte următoarele condiţii:

rezultă din ea că se solicită un brevet european, conţine informaţii necesare

identificării solicitantului şi conţine o descriere sau o referinţă la una depusă anterior.

Persoana care a formulat într-un stat membru al Convenţiei de la Paris pentru

protecţia proprietăţii industriale sau membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului o

cerere de eliberare a unui brevet de invenţie are un drept de prioritate pe un termen

de 12 luni de la data înregistrării, în cazul solicitării unui brevet european.

Procedura de brevetare presupune, în continuare, aceiaşi paşi efectuaţi

potrivit legislaţiei naţionale: publicarea cererii imediat după trecerea a 18 luni de la

data de depozit sau de la data de prioritate, examinarea de fond a cererii, acordă

brevetul sau respinge cererea, în cazul acordării putându-se formula opuneri în termen

de 9 luni. Hotărârile secţiei de depozit, ale diviziei juridice, ale diviziilor de examinare

şi ale celor de opunere pot fi atacate cu apel.

Brevetul european este supus, în funcţie de legislaţiile naţionale, unor

proceduri de validare, proceduri ce ţin, de regulă, de traducerea documentaţiei de

brevet. Potrivit Legii nr. 611/2002, validarea brevetului european se face în România

prin depunerea la OSIM, în termen de 3 luni (plus încă 3 luni după cu plata unor taxe

suplimentare) de la publicarea în Buletinul European de Brevete a traducerii integrale


145

a brevetului. În cazul în care condiţiile prevăzute de art. 6 alin. (2)-(4) ale Legii

nr. 611/2002, menţionate anterior, nu sunt respectate, brevetul european este nul ab

initio [art. 6 alin. (5 ) al aceleiaşi legi].

5. Brevetul comunitar

Istoria iniţiativei de a crea un sistem comunitar de protecţie a invenţiei este

relativ veche. Primul pas a fost semnarea, la Luxemburg, în 1975, a unei convenţii

referitoare la eliberarea unui brevet pentru Piaţa Comună, convenţie care nu a fost

implementată în întregime.

O propunere de Regulament asupra brevetului comunitar a fost elaborată de

Comisia UE, Consiliul luând în 2003 decizia politică de a-l implementa. O nouă

propunere de regulament a fost însă elaborată şi datată 8 martie 2004. Este însă

nevoie de o revizuire a Convenţiei Brevetului European, pentru că, aşa cum vom

arăta, brevetul comunitar va fi eliberat de structurile deja create pe plan european

prin convenţia menţionată.

În condiţiile arătate, Comisia a reafirmat foarte clar în documentul

„Îmbunătăţirea sistemului de brevetare în Europa” emis la 29 martie 20079 că, în

opinia sa, „crearea unui singur Brevet comunitar continuă să fie un obiectiv cheie

pentru Europa”. Mai mult, vicepreşedintele Comisiei a arătat, în aprilie 2007, la

„European Patent Forum”, că „un sistem incomplet de brevetare europeană pune

afacerile europene într-un dezavantaj competiţional”.

În propunerile de regulament10 formulate de Comisia UE s-au formulat unele

principii pe care le menţionăm:

1. solicitarea şi brevetarea sunt supuse regulilor din Convenţia Brevetului

European, urmând a fi folosită expertiza Oficiului European de Brevetare;

2. dreptul comunitar aplicabil brevetului comunitar nu va înlocui nici dreptul statelor

membre nici regulile impuse de Convenţia Brevetului European;

3. înfiinţarea unei instanţe jurisdicţionale a brevetului comunitar ataşată

Tribunalului de Primă Instanţă, care urmează să judece în apel.

9 http://documents.epo.org/projects/babylon/eponet.nsf/0/028A3690A78A516FC12572C6003F5A7

B/$File/communication_en.pdf 10 http://register.consilium.eu.int/pdf/en/04/st07/st07119.en04.pdf


146

Constatând un nou blocaj în realizarea cadrului juridic pentru eliberarea

brevetului UE, în 2011, mai multe state au susţinut o decizie a Consiliului U.E.

(2011/167/UE) prin care s-a reafirmat şi autorizat o cooperare consolidată în vederea

creării unui brevet unitar în spaţiul U.E..

Capitolul. 4: VALORIFICAREA BREVETULUI DE INVENŢIE

1. Drepturile inventatorului

Fără a fi enumerate expres de lege, din interpretarea legii pot fi deduse

următoarele drepturi morale ce revin inventatorilor:

– dreptul de a divulga public realizarea sa;

– dreptul la recunoaşterea calităţii de autor al invenţiei;

– dreptul la nume;

– dreptul la eliberarea unui titlu de protecţie sau menţionarea numelui în brevet;

– dreptul la eliberarea unui duplicat al brevetului de invenţie.

Titularul de brevet, inventatorul sau unitatea, are următoarele drepturi

patrimoniale:

a) dreptul de prioritate,

b) dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei

c) dreptul provizoriu de exploatare exclusivă a invenţiei.

Potrivit art. 17 al Legii nr. 64/1991, constituirea depozitului naţional reglementar

al invenţiei asigură un drept de prioritate faţă de orice depozit privind aceeaşi invenţie

cu o dată ulterioară de depozit sau cu o dată ulterioară de prioritate recunoscută.

Dreptul recunoscut titularului de brevet de a exploata invenţia în mod exclusiv

conferă acestuia atât posibilitatea de a folosi invenţia şi avea foloase patrimoniale din

aceasta, cât şi pe aceea de a interzice tuturor celorlalte persoane efectuarea unor

acte care încalcă prerogativele ce-i revin.

Exploatarea invenţiei poate consta în:

– fabricarea produsului, folosirea procedeelor sau metodelor care fac obiectul

invenţiei;

– comercializarea produselor fabricate;


147

– încheierea unor contracte de licenţă prin care se permite folosirea invenţiei.

Dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei ia naştere odată cu eliberarea

brevetului de invenţie a cărui durată de valabilitatea se calculează de la data

constituirii depozitului naţional reglementar.

Potrivit art. 32, art. 58 și art. 59 ale Legii nr. 64/1991, brevetul de invenţie

permite titularului său să interzică terţilor efectuarea, fără autorizarea sa, a

următoarelor acte:

a) pentru produse: fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea, sau

importul în vederea vânzării, oferirii spre vânzare sau folosirii;

b) pentru procedee: utilizarea procedeului;

c) vânzarea, oferirea spre vânzarea sau folosirea produsului obţinut printr-un

procedeu brevetat

Dreptul provizoriu de exploatare a invenţiei constă în posibilitatea conferită de

lege celui care a constituit depozitul naţional reglementar, ca, până la eliberarea

brevetului de invenţie, să exploateze exclusiv soluţia inventivă propusă de el. Astfel,

potrivit art. 33 al Legii nr. 64/1991, solicitantul brevetului are aceleaşi drepturi

conferite titularului de brevet în perioada cuprinsă între data constituirii depozitului

naţional reglementar şi aceea a eliberării brevetului de invenţie.

2. Valorificarea drepturilor privind invenţiile prin transmitere

a) Contractul de cesiune este contractul prin care cedentul-titular de brevet

transmite cesionarului, în schimbul unei sume de bani, dreptul la acordarea

brevetului sau drepturile patrimoniale pe care acesta le conferă.

Având în vedere că, în principiu, contractul de cesiune are o configuraţie

juridică asemănătoare contractului de vânzare-cumpărare11, regulile acestuia vor fi

aplicate şi contractului de cesiune a drepturilor privind invenţiile. Astfel, obligaţiile

privind transferul dreptului, garanţia şi plata preţului sunt guvernate de dispoziţiile

Codului civil în materia vânzării, singura obligaţie specială a cesionarului fiind aceea

de exploatare a invenţiei.

11 Y. Eminescu, op. cit, 1997, p. 169.


148

Contractul de cesiune poate fi definitiv sau pe durată limitată, dar în niciun caz

nu poate depăşi durata de valabilitate a brevetului de invenţie.

Pentru opozabilitate faţă de terţi, contractul de cesiune trebuie înregistrat la

OSIM, acest organism îndeplinind doar formalitatea înregistrării, neavând atribuţii de

verificare a legalităţii.

b) Contractul de licenţă este contractul prin care titularul brevetului cedează

unei alte persoane dreptul de a folosi invenţia brevetată în schimbul unei sume de

bani. Dacă în cazul contractului de cesiune se transferă dreptul patrimonial (cu tot ce

intră în conţinutul său), în cazul contractului de licenţă are loc doar o transmitere a

folosinţei. Având în vedere că drepturile exclusive sunt exercitate în continuare de

titular, acesta poate (cu excepţia licenţei exclusive) să poată încheia câte contracte

de licenţă doreşte.

Contractul de licenţă poate să conţină limitări ale folosinţei cu privire la teritoriu

sau durată dar şi cu privire la numărul de licenţe permise. În funcţie de ultimul

criteriu, licenţele pot fi nelimitate ca număr sau exclusive, caz în care se transmite

folosinţa numai unei singure persoane. De asemenea, contractul de licenţă este unul

încheiat cu respectarea principiului libertăţii contractuale. Există însă situaţii în care

dreptul de folosinţă se transmite, fără încheierea unui contract, în temeiul legii,

operând ceea ce se numeşte licenţa legală.

Prin contractul de licenţă se creează următoarele obligaţii:

a) pentru titularul brevetului:

– obligaţia de a oferi beneficiarului informaţiile necesare utilizării invenţiei şi de a-i

acorda acestuia asistenţă tehnică;

– obligaţia de garanţie, care, pe lângă conţinutul clasic, presupune şi plata taxelor

de menţinere în vigoare a brevetului;

b) pentru beneficiarul licenţei:

– obligaţia de plată a sumelor de bani stabilite prin contract în schimbul folosinţei;

– obligaţia de exploatare a licenţei.

Conform art. 46 al Legii nr. 64/1991, orice persoană interesată sau Guvernul

poate solicita Tribunalului Bucureşti acordarea unei licenţe obligatorii în

următoarele condiţii:


149

a) invenţia nu a fost aplicată sau a fost insuficient aplicată pe teritoriul României

b) titularul brevetului nu poate să justifice inacţiunea [art. 46 alin. (2)];

c) să fi trecut 4 ani de la înregistrarea cererii de brevet sau 3 ani de la eliberarea

brevetului, avându-se în vedere termenul care expiră cel mai târziu;

d) să nu se fi ajuns la o înţelegere cu privire la transmiterea drepturilor de către

titularul brevetului de invenţie.

Justificarea existenţei licenţelor obligatorii o reprezintă progresul umanităţii,

care poate fi încetinit atât timp cât titularul brevetului nu respectă obligaţia de

exploatare a invenţiei12. O altă justificare ar reprezenta-o interesul naţional, având în

vedere că pot fi autorizate licenţe obligatorii în situaţii de urgenţă naţională sau alte

situaţii de extremă urgenţă.

Prin hotărârea instanţei se stabilesc: durata, nivelul redevenţelor şi sumele de

bani cuvenite inventatorului. Dacă se constată că beneficiarul licenţei nu respectă

condiţiile stabilite prin hotărâre, la cererea titularului de brevet, licenţa obligatorie

poate fi retrasă de Tribunalul Bucureşti.

Capitolul 5: MODELUL DE UTILITATE - MIJLOC DE PROTECŢIE A

INVENŢIILOR TEHNICE

Pe lângă brevet, mai există un titlu de protecție a invenției, introdus prin Legea

nr. 350/2007 privind modelele de utilitate13, care protejează invenția tehnică nouă,

care depăşește nivelul simplei îndemânări profesionale şi este susceptibilă de

aplicare industrială. Prima mare diferență față de brevet este că modelul de utilitate

protejează și invențiile care nu s-au bazat pe o activitate inventivă. În principiu, acest

titlu de protecție se eliberează atunci când se constată o activitate inventivă scăzută,

ce nu permite eliberarea brevetului, titlu ce apare în acest moment unul superior

dacă încercăm o ierarhizare. În realitate, s-a realizat o ierarhizare a invențiilor în

funcție de efortul inventiv depus.

Procedura de eliberare a modelului de utilitate este asemănătoare cu aceea

de eliberare a brevetului, fiind totuși un pic mai simplificată. Deosebirea esențială

apare atunci când vorbim de condițiile în care se eliberează și ce soluții pot fi

protejate prin model de utilitate. Dacă în cazul invenției vorbim de noutate, în cazul

12 Pentru dezvoltări privind raţiunea licenţelor obligatorii a se vedea L. Mihai, op. cit., p. 158.

13 Publicată în M. Of. nr. 851 din 12 decembrie 2007 și intrată în vigoare la 11 martie 2008.


150

modelului de utilitate legea utilizează sintagma ”nouă” și care depășește nivelul

simplei îndemânări profesionale.

Prin model de utilitate nu pot fi protejate, deoarece nu sunt considerate invenţii

tehnice, descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele matematice, creaţiile estetice,

planurile, principiile şi metodele în exercitarea de activităţi mentale, de jocuri sau în

domeniul activităţilor economice, precum şi programele de calculator, prezentările de

informaţii (art. 1 al Legii nr. 350/2007).

Pentru a evita o dublă protecție nu pot fi protejate prin înregistrare ca model

de utilitate: soiurile de plante şi rasele de animale, invenţiile având ca obiect un

material biologic, invenţiile având ca obiect un produs constând într-o substanţă

chimică sau farmaceutică, invenţiile având ca obiect un procedeu sau o metodă.

Potrivit art. 7 al Legii nr. 64/1991 un brevet poate fi acordat pentru orice invenție

având ca obiect un produs sau un procedeu. Comparând cele două texte de lege

observăm că singurul punct de intersecție îl reprezintă invenția care are ca obiect un

produs, rezultând că modelul de utilitate poate fi eliberat doar pentru produse.

Dreptul conferit de modelul de utilitate este unul exclusiv de exploatare a

invenţiei pe întreaga durată oferind posibilitatea interzice efectuare fără

consimţământul său a următoarelor acte: fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare,

vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării invenţiei

protejate prin model de utilitate.

Durata modelului de utilitate este de 6 luni de la data depozitului și încetează

prin expirarea duratei, neplata taxelor de reînnoire a protecţiei, și renunţarea

titularului la modelul de utilitate înregistrat.

Regulile generale conținute de Legea privind brevetele de invenţie se aplică și

modelelor de utilitate, dacă avem în vedere doar dispozițiile art 28 ale legii 350/2007,

care arată că se aplică prin analogie dispozițiile celei dintâi în cazul: definiţiilor,

dreptului la brevet, înregistrării şi examinării cererii de brevet, priorităţilor, retragerii

cererii, drepturilor conferite de brevet şi obligaţiile corelative, precum şi drepturilor de

folosire anterioară, transmiterii și apărării drepturilor.


151

Modulul II: Elemente de bază despre marcă


1. Marca şi funcţiile sale

Definiţiile clasice pun accentul pe rolul distinctiv al mărcilor, iar cele moderne

pe cel de garantare a calităţii. Astfel, marca a fost considerată un semn material sau

imaterial care permite unei persoane fizice sau juridice să individualizeze produsele

sau serviciile sale de cele ale terţilor.

Având în vedere toate funcţiile sale, marca a fost definită ca fiind semnul distinctiv

„menit să diferenţieze produsele, lucrările şi serviciile unei persoane fizice sau

juridice, garantând o calitate definită şi constantă a acestora, semn susceptibil de a

forma, în condiţiile legii, obiectul unui drept exclusiv, care aparţine categoriei

drepturilor de proprietate industrială”14. Pe scurt, marca este un semn distinctiv

dobândit prin folosire şi rezervat prin înregistrare, pentru a identifica produsele sau

serviciile unei persoane15.

Marca are următoarele funcţii:

– de diferenţiere prin individualizarea producătorului, marca fiind „semnătura”

acestuia;

– de concurenţă, permiţând consumatorului să se orienteze uşor în alegerea

produsului;

– de garantare a calităţii, oferind posibilitate consumatorului de selecta produsele

de calitate;

– funcţia de reclamă îndeplinită prin utilizarea ei în publicitate, marca

impunându-se independent pe piaţă, impactul în mintea consumatorului fiind de cele

mai multe ori mai mare decât al produsului;

– funcţia de organizare a pieţei se manifestă prin reducerea rolului comercianţilor

doar la distribuire, consumatorul educat manifestându-şi doar alegerea.

Regimul juridic al mărcilor este stabilit prin următoarele acte normative:

– Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale;

– Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice;

– Legea nr. 4/1998 pentru aderarea României la Tratatul privind dreptul mărcilor;

14 E. Pouillet, citat de Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol. II, Semne distinctive, Ed.

Academiei R.S.R., 1983, p. 31. 15 J. Passa, Droit de la Propriété industrielle, L.G.D.J., vol. I, Paris, 2006, p. 41.


152

– Legea nr. 3/1998 privind aderarea României la Aranjamentele instituind o

clasificare internaţională în domeniul proprietăţii industriale

– Legea nr. 5/1998 pentru ratificarea Protocolului referitor la Aranjamentul de la

Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor

Marca europeană comunitară este aceea protejată unitar de legislaţia UE.

Consiliul de Miniştrii a adoptat la 20 decembrie 1993 Reglementarea 40/94 cu privire

la marca comunitară, creând cadrul juridic de protecţie a unei mărci pentru întreaga

piaţă europeană, cea mai importantă din lume (370 milioane de consumatori).

Primele probleme apărute în aplicarea Reglementării au fost: limba (depozitul putând

fi constituit în orice limbă oficială a UE) şi sediul oficiului16.

Trăsătura esenţială a mărcii comunitare este aceea că ea face obiectul înregistrării

după o cercetare atentă şi după o înregistrare într-o ţară membră. Protecţia nu poate

fi obţinută deci, decât prin înregistrare şi nu doar prin utilizare.

Marca de certificare este aceea care indică faptul că produsele sau serviciile

pentru care este utilizată sunt certificate de titularii mărcii în ceea ce priveşte

calitatea, modul de fabricare a produselor, sau de prestare a serviciilor, precizia ori

alte caracteristici.

2. Semne susceptibile de a fi marcă

Conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998, pot constitui mărci semne

distinctive precum: cuvintele (inclusiv numele de persoane), desenele, literele, cifrele,

simbolurile figurative, forme tridimensionale, forma produsului sau ambalajului,

combinaţiile de culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne.

Orice cuvânt poate constitui marcă, cu următoarele excepţii:

a) cuvintele uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi

constante;

b) cuvintele care se folosesc în comerţ pentru a desemna specia, calitatea,

cantitatea, destinaţia, valoarea, regiunea geografică, calitatea sau natura produsului

ori alte caracteristici;

c) cuvintele de natură a induce în eroare cu privire la regiunea geografică,

calitatea sau natura produsului ori serviciului;

16 A se vedea J.-C. Combaldieu, La mise en place de la marque communautaire: ses premiers pas în

Mélanges ofeerts à Jean-Jaques Burst, Litec, 1997, p. 124.


153

d) cuvintele care s-ar constitui în mărci contrare ordinii publice sau bunelor

moravuri.

Dacă se propune spre înregistrare o marcă în care intră şi cuvinte străine,

cererea de înregistrare trebuie să cuprindă şi o traducere a acestora.

Combinaţiile de cuvinte prezintă de regulă interes atunci când se prezintă ca

sloganuri publicitare şi se doreşte înregistrarea lor ca marcă. Ele sunt combinaţii de

cuvinte cu putere de distincţie şi impact în mintea consumatorului. Legea română nu

exclude sloganul de la înregistrare ca marcă.

Articolul 5 al Legii nr. 84/1998 exclude de la înregistrare doar mărcile care

conţin, fără consimţământul titularului numele patronimic al unei persoane care se

bucură de renume în România. Această ultimă condiţie presupune că numele unei

persoane fără renume poate fi înregistrat fără acordul său, acest lucru fiind catalogat

în doctrină17 ca o alegere suspectă şi sursă de confuzie. În schimb, numele istorice

au fost constant înregistrate ca marcă.

Denumirile istorice de ţări şi oraşe dispărute, având semnificaţie simbolică, au

fost admise ca mărci. Zonele geografice nu pot fi înregistrate decât dacă nu sunt

denumiri de origine (ex: Mont-Blanc).

Desenele sunt reprezentări grafice cu rol distinctiv precum emblemele,

blazoanele, vinietele etc. Emblema este semnul figurativ simplu cu valoare simbolică

(pumă, crocodil, stea), pe când vinieta este o combinaţie de figuri (linii, cercuri).

Cifrele pot fi mărci atunci când nu au rol de codificare a produsului; exemplele

sunt nenumărate, în special în materia parfumurilor (ex:8x4)

Simbolurile figurative pot interfera cu desenele, atunci când sunt reprezentări

grafice. Printre elementele figurative se află eticheta, imaginea, personajele ş.a.

Imaginea unei persoane cunoscute în România poate fi folosită ca marcă doar cu

acordul acestuia.

Legea română a prevăzut ca semn susceptibil de a fi marcă, doar combinaţiile

de culori, deoarece o singură culoare nu prezintă distinctivitate, nuanţele nu sunt

sesizabile, iar monopolizarea culorii ar fi fost un real pericol. Cu toate acestea,

Regulamentul de aplicare adaugă în regula 9 lit. h) că şi o singură culoare poate fi

înregistrată ca marcă.

17 Y. Eminescu, op. cit., 1983, p. 35.


154

Conform art. 6 terţ al Convenţiei de la Paris, preluat în art. 5 lit. k) şi l) al legii

române, este refuzată înregistrarea stemelor, drapelelor şi a altor embleme de stat, a

semnelor şi sigiliilor oficiale de control şi de garanţie adoptate de ele, a oricăror

imitaţii de blazoane precum şi a stemelor, drapelelor şi a altor embleme, iniţialelor

sau denumirilor organizaţiilor internaţionale.

În concluzie, la alegerea mărcii se recomandă18 a se avea în vedere ca

semnul să fie uşor de pronunţat, uşor de memorat, să transmită un mesaj, să fie

plăcut (induce idei agreabile), să poată fi utilizat şi pe plan internaţional.

Capitolul 2: CONDIŢIILE DE FOND ALE PROTECŢIEI MĂRCII

1. Distinctivitatea

Un semn este distinctiv dacă nu este banal şi lipsit de putere de

individualizare. Într-o altă opinie19, un semn este distinctiv dacă:

a) nu este impus de natura sau funcţia obiectului pe care îl caracterizează;

b) nu este uzual, adică nu a fost folosit în mod neechivoc de către un terţ;

c) nu are caracter descriptiv al naturii şi calităţilor substanţiale sau al destinaţiei

obiectului (nu e necesar);

d) nu este simplu.

Caracterul distinctiv al semnului presupune existenţa unei capacităţi de

identificare a produsului de către consumator, fără a permite riscul de confuzie.

Relativitatea distinctivităţii constă într-o manifestare diferită în funcţie de condiţiile

existente pe piaţă: acelaşi semn poate fi distinctiv pentru anumite produse şi

nedistinctiv pentru altele.

Condiţia distinctivităţii a mai fost denumită condiţia caracterului arbitrar al

semnului, aceasta însemnând că el nu sugerează calitatea sau caracteristicile

produsului (de exemplu, nu poate fi înregistrat ca marcă: „vin de masă”, „cremă de

brânză” ş.a.). De aceea se recomandă utilizarea termenilor fantezişti sau inventaţi

(precum: Fuji, Philips, Kodak) sau din cuvinte care au uzual un alt sens

(Orange-portocală, portocaliu, pentru telefonia mobilă).

18 Idem, p. 52. 19 P. Mahély citat de Y. Eminescu, op. cit., 1983, p. 66.


155

Conform art. 5 alin. ultim al Legii nr. 84/1998, o marcă poate căpăta caracter

distinctiv prin folosirea anterioară.

Dacă marca propusă spre înregistrare conţine şi elemente lipsite de

distinctivitate, care creează îndoieli, OSIM poate cere solicitantului să declare, în

termen de două luni de la data notificării, că nu va invoca un drept exclusiv asupra

acestui element20.

În concluzie, semnul propus ca marcă nu trebuie să fie original sau nou, ci

unul cu putere de individualizare care nu este uzual sau descriptiv.

2. Disponibilitatea

Un semn este disponibil atunci când nu a făcut obiectul unei apropieri a lui fie

prin înregistrare, fie prin notorietate. Indisponibilitatea se poate datora: apropierii

semnului ca nume comercial, indicaţie geografică, desen sau model industrial,

existenţa unui drept de autor sau a protecţiei prin drept al personalităţii.

Potrivit Regulamentului, regula 15, un semn nu poate fi înregistrat ca marcă

sau element al unei mărci, dacă aduce atingere unui drept protejat anterior. Principiul

specialităţii are aplicare şi în această materie, astfel încât acelaşi semn poate fi

înregistrat pentru alte produse. Excepţie formează notorietatea care este protejată

fără a fi înregistrată, potrivit art. 6 bis al Convenţiei de la Paris, astfel că deşi

neînregistrată, marca este protejată.

Un nume comercial poate fi utilizat ca marcă doar de comerciant nu şi de terţi,

fiind anulabile mărcile care încalcă alte drepturi de proprietate industrială şi cele care

cuprind indicaţii înşelătoare.

Nu pot fi înregistrate ca mărci semnele folosite pentru a desemna originea

geografică, mărcile care conţin o indicaţie geografică sau sunt constituite dintr-o

astfel de indicaţie, pentru produse care nu sunt de natură să inducă consumatorul în

eroare cu privire la locul de origine (art. 5)21.

Creaţia literară sau artistică protejată prin drept de autor nu poate fi

înregistrată ca marcă. Există dificultăţi în aprecierea indisponibilităţii mai ales cu

privire la semnele propuse, preluate din creaţia respectivă şi cu privire la culpa

solicitantului înregistrării mărcii. Astfel, este greu de cunoscut indisponibilitatea unui

20 Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998, regula nr. 17. 21 Regula 15 din Regulament.


156

semn existent pe coperta unei cărţi cu o difuzare restrânsă, care ulterior este propus

spre înregistrare ca marcă. Folosirea semnului fără autorizarea autorului creează

posibilitatea anulării înregistrării mărcii.

Legea nr. 84/1998 interzice în art. 5 alin. (1) lit. j), înregistrarea, fără acordul

titularului, a mărcilor care conţin imaginea sau numele patronimic al unei persoane

care se bucură de renume în România. Pentru a vorbi de indisponibilitate trebuie ca

persoană să fie prejudiciată prin utilizarea numelui sau imaginii.

Un caz aparte de indisponibilitate îl reprezintă notorietatea unei alte mărci.

Un semn folosit pentru identificarea produselor sau serviciilor, care a dobândit un

mare renume, reputaţie şi recunoaştere nu poate face obiectul unei înregistrări.

Mărcile notorii se bucură de protecţie potrivit art. 6 bis al Convenţiei de la Paris în

toate ţările membre ale Uniunii.

Conform Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 (regula 15) o marcă

intră în conflict cu una notorie atunci când ea, sau unul din elementele sale esenţiale,

constituie:

a) o reproducere, o imitaţie, o traducere sau transliterare care pot crea confuzie cu

o marcă notorie, propuse ca marcă pentru produse sau servicii similare sau identice

celor la care marca notorie se aplică;

b) o reproducere, o imitaţie, o traducere sau transliterare care pot crea confuzie cu

marca notorie chiar dacă serviciile sau produsul pentru care se cere înregistrarea

sunt diferite de cele cărora le e aplicată marca notorie dacă: se creează un risc de

confuzie, se aduce atingere caracterului distinctiv al mărcii notorii, se creează un

avantaj mărcii care s-ar înregistra datorită plasării ei în siajul celei notorii.

Regulamentul de aplicare a legii sintetizează, apreciind că o marcă e notorie

dacă e larg cunoscută pe teritoriul României pentru segmentul de consumatori căruia

îi e destinat produsul sau serviciul.

Principalul efect al existenţei notorietăţii este protejarea mărcii chiar în

absenţa unui depozit înregistrat în România, astfel că marca nu va fi înregistrată

dacă titularul mărcii notorii nu îşi dă acordul. Marca notorie neînregistrată este

protejată prin acţiune în anulare (în termen de 5 ani de la înregistrare) a înregistrării

mărcii sau prin acţiune în concurenţă neloială.


157

3. Liceitatea

Nu pot fi înregistrate ca marcă semnele care contravin legii, precum semnele

excluse de Convenţia de la Paris cele contrare ordinii publice şi bunelor moravuri,

semnele care cuprind indicaţii false şi înşelătoare. Sunt contrare bunelor moravuri

semnele care prin natura lor contravin preceptelor morale ale societăţii.

Mărcile care cuprind indicaţii false sau înşelătoare sunt exceptate de la

înregistrare datorită riscului de confuzie pe care îl creează în rândul consumatorilor

cu privire la calitatea produselor. Nu doar indicaţia falsă, ci şi imitarea unei mărci,

este act neloial, care în majoritatea cazurilor are loc prin asemănare fonetică. Din

acelaşi motiv al creării de confuzie este de preferat neînregistrarea unei astfel de

mărci.

Capitolul 3: Procedura înregistrării şi drepturile conferite de înregistrare

1. Procedura de înregistrare

Depozitul naţional reglementar este constituit din cererea de înregistrare,

reproducerea mărcii şi enumerarea produselor sau serviciilor pentru care marca este

înregistrată. Data depozitului naţional reglementar este data depunerii cererii

complete la OSIM, în caz de lipsuri ale acesteia, putând fi completată în termen de 3

luni de la notificare.

Cererea poate fi formulată de persoana fizică sau juridică în cazul de mărcilor

individuale, de către asociaţia de producători sau comercianţi, pentru mărcile

colective şi de persoana juridică legal abilitată să controleze calitatea produselor sau

serviciilor pentru mărcile de certificare.

Ca şi în cazul invenţiilor, pot fi invocate două categorii de priorităţi:

– prioritatea unionistă, care oferă posibilitatea celui care a formulat reglementar o

cerere într-o ţară membră a Uniunii, să revendice în termen de 6 luni ca dată a unui

depozit ulterior aceeaşi dată;

– prioritatea de expoziţie, care permite solicitantului care a expus la o expoziţie

internaţională oficială, organizată pe teritoriul României sau într-un stat membru al

Uniunii, să revendice ca dată a unui depozit ulterior data primei expoziţii.


158

După examinarea condiţiilor de formă ale cererii se trece la atribuirea datei de

depozit a cererii. În termen de 6 luni de la data plăţii taxei de înregistrare cererea se

examinează în fond analizându-se calitatea solicitantului, priorităţile invocate,

motivele de exceptare de la înregistrare.

Atunci când sunt îndeplinite condiţiile de formă şi fond, OSIM decide

înregistrarea şi publicarea mărcii. Pot face opoziţie la acestea titularii unui drept

asupra mărcii ca urmare a anteriorităţii sau a altei apropieri (nume comercial, desen,

model industrial, drept de autor ş.a.). Au fost formulate de exemplu opoziții la

înregistrare, în cazul solicitărilor următoare, motivul fiind riscul de confuzie: Enerion-

Eturion, Aquarela-Auarom, President-President-Lights, Xʼpert Laser-Xpert Station.

Opoziţia se soluţionează de o comisie de examinare a OSIM care la rându-i poate fi

contestată în instanță.

Se pot formula contestaţii administrative la OSIM împotriva deciziilor prin care

nu se atribuie data de depozit, decizia de respingere pe fond şi cele de respingere a

opoziţiilor de către solicitantul mărcii sau persoana interesată. Hotărârea comisiei de

reexaminare se comunică părţilor şi poate fi atacată cu apel la Tribunalul Bucureşti,

în termen de 30 de zile de la comunicare. După epuizarea tuturor căilor de atac,

dacă decizia de admitere e definitivă, marca este înregistrată în Registrul Naţional al

Mărcilor şi publicată în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

2. Conţinutul şi durata dreptului la marcă

Potrivit art. 9 al Legii nr. 84/1998 dreptul de prioritate este recunoscut, cu

începere de la data depunerii cererii de înregistrare, faţă de orice alt depozit ulterior

pentru aceeaşi marcă, privind aceleaşi produse. Este recunoscut de Convenţia de la

Paris un drept convenţional de prioritate, atunci când el e invocat în 6 luni de la

primul de depozit.

Înregistrarea mărcii conferă titularului un drept exclusiv asupra mărcii,

subordonat principiului specialităţii (art. 35 al Legii nr. 84/1992). Latura pozitivă a

dreptului constă în posibilitatea de a folosi exclusiv marca, pe când latura negativă

permite să interzică terţilor folosirea fără acordul titularului:

– a unui semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice;

– a unui semn care, datorită asemănărilor, prezintă risc de confuzie;


159

– a unui semn identic sau asemănător cu marca pentru produse sau pentru

servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a

dobândit un renume în România.

Existenţa exclusivităţii, dată de marca înregistrată se certifică prin aplicarea

semnului: ® – înregistrat, TM – Trade Mark (marcă comercială) sau simplu „Marcă

înregistrată”.

Dreptul exclusiv de folosire a mărcii suferă următoarele limitări:

a) epuizarea dreptului, care permite folosirea mărcii de către dobânditorii şi

subdobânditorii produselor marcate, ulterior punerii lor în circulaţie cu acordul

titularului mărcii;

b) principiul specialităţii, care limitează protecţia oferită de marcă numai la

produsele sau serviciile pentru care s-a făcut înregistrarea;

c) limitarea teritorială datorată principiului teritorialităţii protecţiei doar în ţara unde

a avut loc înregistrarea, cu excepţia mărcilor notorii;

d) limitarea temporală este una relativă, deoarece durata de valabilitate de 10 ani

a înregistrării poate fi prelungită fără nicio limită.

Potrivit art. 29 şi urm. ale Legii nr. 84/1998, durata de protecţie a mărcii prin

înregistrare este de 10 ani, cu posibilitatea reînnoirii repetate pe aceeaşi perioadă. În

aceste condiţii, dreptul la marcă se pierde atunci când titularul nu solicită înnoirea

protecţiei şi termenul de valabilitate a certificatului de înregistrare expiră.

Titularul poate şi renunţa la dreptul său exclusiv în următoarele condiţii (art. 44

al Legii nr. 84/1998):

– renunţarea să fie expresă şi în formă scrisă;

– se înscrie în Registrul Naţional al Mărcilor.

Capitolul 4: VALORIFICAREA DREPTURILOR NĂSCUTE ÎN LEGĂTURĂ

CU MARCA

1. Cesiunea

Contractul de cesiune este convenţia prin care titularul drepturilor asupra

mărcii, în calitate de cedent, transferă drepturile sale, contra unei sume de bani, unei

alte persoane. Conform art. 39 alin. (1) al Legii nr. 84/1998, drepturile asupra mărcii


160

pot fi transmise prin cesiune, oricând în timpul duratei de protecţie a mărcii.

Contractul trebuie să fie în formă scrisă şi semnat de părţi sub sancţiunea nulităţii,

astfel că existenţa cesiunii nu mai poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. În

vederea opozabilităţii, cesiunea trebuie înregistrată în Registrul Naţional al Mărcilor.

Efectele contractului de cesiune a dreptului de a utiliza marca sunt următoarele:

a) pentru cedent: obligaţia de a pune la dispoziţie marca şi de a-l garanta pe

cesionar;

b) pentru cesionar: obligaţia de plată a contravalorii şi obligaţia de a menţine

calitatea la un nivel corespunzător mărcii.

2. Licenţa de folosire

Legea nr. 84/1998 conţine câteva reglementări cu privire la licenţa mărcilor în

art. 39, art. 42 şi art. 43.

Contractul de licenţă a mărcii este contractul prin care titularul mărcii, sau cel

al unui drept de uzufruct, asupra acesteia transmite, în schimbul unei sume de bani,

altei persoane (licenţiat) dreptul de a folosi marca.

În practică sunt întâlnite mai multe categorii de licenţe: de exploatare, care

permite aplicarea mărcii pe produsul fabricat; de folosinţă, care permite aplicarea

mărcii pe produsul livrat şi licenţa de reclamă care permite utilizarea ei doar în scop

comercial.

Obiectul contractului de licenţă îl formează transmiterea dreptului asupra unei

mărci valabile şi în vigoare, transmitere care poate fi limitată (exclusivă) sau

nelimitată (neexclusivă). Deşi limitarea teritorială este acceptată de lege [art. 42

alin. (1)], ea nu prezintă interes comercial, deoarece ar fi o restrângere a ariei de

desfacere şi implicit ar micşora profitul.

Este interzisă, conform art. 62 al Legii nr. 84/1998, transmiterea drepturilor cu

privire la marca de certificare prin contract de licenţă sau cesiune; este permisă totuşi

transmiterea prin hotărâre a Guvernului.

Contractul de licenţă produce următoarele efecte:

a) între părţi se nasc următoarele obligaţii:


161

– pentru licenţiator: să permită folosirea mărcii, să garanteze licenţiatul, să acorde

asistenţă, să menţină marca în vigoare atât timp cât contractul de licenţă nu a

încetat;

– pentru licenţiat: să folosească pentru produsele cărora li se aplică marca, numai

marca ce face obiectul contractului de licenţă, să aplice menţiunea „sub licenţă”

alături de marca

aplicată [art. 42 alin. (3)], să respecte calitatea consacrată a produsului, să

respecte limitele teritoriale, să plătească suma de bani reprezentând valoarea

contractului şi orice alte obligaţii contractuale.

b) faţă de terţi contractul îşi produce efecte numai după înscrierea în registrul

naţional al mărcilor.

Modulul III: Dreptul de autor - mijloc alternativ de protecţie a unei creaţii

nebrevetabile

Capitolul 1: NOŢIUNI GENERALE

1. Creaţii intelectuale protejabile prin drept de autor

Legea nr. 8/1996 enumeră exemplificativ categoriile de opere protejate,

făcând obiectul dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în

domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau

forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt:

a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi

orice alte opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator;

b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile

universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentele ştiinţifice;

c) compoziţiile muzicale cu sau fără text;

d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele;

e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;

f) operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu

analogic fotografiei;


162

g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură,

grafică, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica

sticlei şi a metalului, desene, design, precum şi alte opere de artă aplicată produselor

destinate unei utilizări practice;

h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce

formează proiectele de arhitectură;

i) lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei

în general (art. 7).

Aşa cum legea prevede, sunt protejate şi operele ştiinţifice orale, precum cursurile

universitare, atunci când este îndeplinită condiţia originalităţii. Studenţii au însă

dreptul să ia note de curs şi chiar să le reproducă fără acordul autorului doar pentru

uzul personal şi fără ca aceasta să contravină exploatării normale a operei ori să

prejudicieze autorul [art. 34 alin. (1)].

Nu beneficiază de protecţie prin drept de autor (art. 9 al Legii nr. 8/1996):

a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de

funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă,

oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare, sau de exprimare; raţiunea

pentru care acestea sunt exceptate ţin de efectele negative pe care protecţia le-ar

putea avea asupra evoluţiei societăţii;

b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi

traducerile oficiale ale acestora; argumentul pentru care sunt exceptate de la protecţie

este acela că sunt destinate comunicării publice oficiale, pentru unele existând chiar

obligaţia cetăţeanului de a le cunoaşte;

c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum

ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia;

exceptarea are în vedere, în acest caz, faptul că raţiunea pentru care acestea există

este tocmai afişarea şi utilizarea lor liberă ca manifestare a sentimentului naţional.

d) mijloacele de plată;

e) ştirile şi informaţiile de presă;

f) simplele fapte şi date.


163

Printre altele, două sunt motivele pentru care ideile şi invenţiile nu intră în

categoria operelor protejate:

se consideră că interpretarea ideilor este act de creaţie, şi nu doar ideea, care poate fi

interpretată şi comentată în mai multe moduri; s-a afirmat22, în acest sens, că ideile

aparţin unui fond comun, teritoriu al nimănui, în care intră tot ce a creat umanitatea,

acesta fiind un motiv pentru a exclude ideile în formă brută de la protecţie;

dacă invenţiile ar fi protejate, pe lângă protecţia oferită prin brevet, s-ar asigura o alta,

prin drept de autor, a cărei durată este mai mare decât a primei.

Potrivit legii române, este autor persoana care a creat opera şi de care este

legat dreptul de autor cu atributele sale de ordin moral şi patrimonial.

Se instituie, potrivit art. 4 al Legii nr. 8/1996, prezumţia de a fi adevărat

autor, până la proba contrară, acela sub numele căruia opera este adusă pentru

prima dată la cunoştinţă publică. Fiind o prezumţie relativă, proba contrară poate fi

făcută prin orice mijloc de probă, ca în cazul oricărui fapt juridic23. Obiectul probei îl

reprezintă forma de materializare a creaţiei, deoarece originea unei idei nu poate fi

determinată.

Autorul nemijlocit este subiectul primar al dreptului de autor, pe când

persoanele care dobândesc unele drepturi asupra operei prin acte între vii sau mortis

causa ori chiar în temeiul legii sunt subiecte secundare ale dreptului de autor. Au

această calitate următoarele categorii de subiecte:

succesorii în drepturi ai autorilor;

cesionarii legali şi convenţionali ai dreptului de autor;

organismele de gestiune a drepturilor de autor;

persoana care, după încetarea protecţiei dreptului de autor, aduce la cunoştinţă,

în mod legal, o operă nepublicată.

Subiectele secundare nu au calitatea de autor, ele exercitând unele drepturi

patrimoniale ale acestuia sau chiar unele morale.

22 V. Roş, op. cit., p. 73.

23 Decizia nr. 135 din 21.04.2005 a Curții de Apel București, Secția a IX a în O. Spineanu-Matei, Proprietate intelectuală. Practică judiciară, p. 223.


164

Persoana care are calitatea de angajat şi în această calitate realizează opera

îşi păstrează calitatea de autor, dar legea oferă posibilitatea ca, pe cale convenţională,

unele drepturi să aparţină şi angajatorului.

Potrivit art. 44 al Legii nr. 8/1996:

drepturile patrimoniale pentru operele de serviciu aparţin autorului, dacă nu

există o clauză contrară; dacă aceasta a fost prevăzută, trebuie să cuprindă şi

termenul pentru care au fost cesionate drepturile;

la expirarea termenului convenit sau, în lipsa acestuia, la expirarea

termenului de 3 ani, drepturile patrimoniale revin autorului operei create în cadrul

unui contract individual de muncă;

autorul salariat îşi păstrează dreptul exclusiv de utilizare a operei ca parte

din ansamblul creaţiei sale.

În cazul programelor pentru calculator, în lipsa unei convenţii contrare, drepturile

patrimoniale de autor asupra programelor create de unul sau mai mulţi angajaţi, în

exercitarea atribuţiilor de serviciu sau după instrucţiunile celui care angajează,

aparţin acestuia din urmă.

2. Condiţiile pentru naşterea dreptului de autor

Legea română prevede expres doar condiţia originalităţii, dacă avem în

vedere textul art. 7, care prevede că face obiectul dreptului de autor „operele

originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi

modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi

destinaţia lor”.

Potrivit art. 7 al Legii privind dreptul de autor şi drepturile conexe, operele

originale sunt protejate indiferent de „modalitatea de creaţie”. Aceasta înseamnă că

dreptul de autor ia naştere odată cu opera originală, indiferent dacă este una

literară, muzicală, audiovizuală etc.

Din punct de vedere juridic, naşterea dreptului de autor nu depinde de

valoarea operei, raţiunea fiind evitarea arbitrarului în aplicarea legii. Deşi există opinii

contrare, apreciem că valoarea unei opere nu poate fi stabilită decât după trecerea

unei perioade de timp, astfel încât, de la crearea ei până la constatarea existenţei


165

sau nu a valorii, opera ar fi lipsită de protecţie, ceea ce ar fi inechitabil (mai ales în

varianta în care se stabileşte că opera este una valoroasă).24

De la început trebuie precizat că o prevedere explicită a condiţiilor pe care o

operă trebuie să le îndeplinească nu există nici în Convenţia de la Berna şi nici în

alte reglementări internaţionale. De aceea, a revenit doctrinei rolul de a stabili dacă

există astfel de condiţii şi care sunt ele. Condiţiile enunţate în doctrină, având în

vedere probabil şi reglementarea anterioară actualei legi25, sunt:

1. opera să fie rezultat al creaţiei intelectuale,

2. opera să fie originală;

3. opera să îmbrace o formă concretă de exprimare;

4. opera să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţa publică.

1. Opera ştiinţifică este protejată prin drept de autor dacă dovedeşte un

standard minim de performanţă creativă26. Aceasta condiţie presupune, în mod cert,

un efort de lungă durată al cercetătorului, efort axat pe documentare, analiză şi

sinteză. Respectând regulile cercetării ştiinţifice referitoare la utilizarea ideii altora şi

la originalitate, rezultatul va fi, în chip natura, unul protejat prin drept de autor.

Conţinutul unei idei ştiinţifice nu este o operă protejată chiar şi atunci când ea

relevă aspecte sau fapte necunoscute ori puţin cunoscute anterior, deoarece ceea ce

un cercetător scrie despre circumstanţe exterioare, operaţiuni sau fapte, iese de sub

protecţie. Utilizarea unor astfel de idei sau informaţii dintr-o altă operă, chiar dacă

sunt multe, nu reprezintă o încălcare a dreptului de autor, deoarece ele nu devin

individual protejate, ci doar ca urmare a prelucrării sau prezentării subiectului operei,

care devine astfel protejată. În concluzie, forma specifică de prezentare a unei opere

poate fi protejată în întregime, fiind aplicat principiul potrivit căruia o operă este

protejată atât ca întreg, dar şi ca părţi individuale.

2. Potrivit concepţiei obiective, o operă este originală doar dacă aduce ceva

diferit de ceea ce era cunoscut până la acel moment, altfel spus, dacă prezintă

elemente de noutate. Noutatea este deci un criteriu obiectiv în determinarea

originalităţii, astfel că cele două noţiuni nu se confundă. Mai mult, apreciem că relaţia

24 A se vedea importanţa „meritului autorului” în Y. Eminescu, op. cit., 1997 p. 95. 25 Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor. 26 Decizia 113 II 306/1987 a Curţii Federale Elvetiene, în F. Abbott, Th. Cottier,

F. Gurry, The International Intellectual Property System, Kluwer Law International, Haga, 1999, p. 85.


166

noutate originalitate nu este una de echivalenţă: o operă nouă este originală, pe

când una originală (potrivit concepţiei subiective) nu este obligatoriu şi nouă.

Un mijloc de probă în dovedirea unei eventuale anteriorităţi poate fi înregistrarea la

Registrele Naţionale, administrate de Oficiul Român pentru Drepturi de Autor.

Introducerea prin Ordonanţa Guvernului nr. 25/2006 privind întărirea capacităţii

administrative a Oficiului Român pentru Drepturile de Autor a obligativităţii înregistrării

unor operatori în anumite domenii nu este constitutivă de drepturi, astfel cum prevede

art. 4 al textului de lege menţionat. Este obligatorie înregistrarea în registre speciale

a operatorilor în materia fonogramelor, programelor pentru calculator, videogramelor,

discurilor optice, casetelor audio sau video.

3. Este obiect al dreptului de autor opera originală, „oricare ar fi modalitatea de

creaţie, modul sau forma de exprimare”. Interpretând textul articolului, reiese că

opera trebuie să aibă o formă de exprimare, în lipsa acesteia dreptul de autor nefiind

născut. Cu alte cuvinte, dacă opera nu este concretizată în manuscris, partitură,

tablou, suport audio-video (magnetic), schiţă ş.a., autorul acesteia nu are un drept de

autor recunoscut juridic27.

4.Condiţia ca opera să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţa publică este

o creaţie a doctrinei, având în vedere că art. 1 alin. (2) al Legii nr. 8/1996 prevede că

opera este „recunoscută şi protejată independent de aducerea la cunoştinţa publică,

prin simplu fapt al realizării ei, chiar nefinalizată”. Sensul condiţiei este strâns legat

de condiţia anterioară: existenţa unei forme concrete de exprimare, astfel încât să fie

posibilă comunicare operei.

Îndeplinirea acestei condiţii presupune doar existenţa posibilităţii ca o operă

să ajungă la cunoştinţa publicului prin reproducere, expunere, difuzare ş.a., nu şi

comunicarea ei. Considerăm că, odată adusă opera la o formă concretă de

exprimare, ea devine şi susceptibilă de a fi comunicată publicului.

Capitolul II: BENEFICIILE PROTECŢIEI PRIN DREPT DE AUTOR

1. Drepturile autorului

Potrivit art. 10 al Legii nr. 8/1996, autorul are următoarele drepturi morale:

de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă la cunoştinţă publică opera;

27 St. Cărpenaru, op. cit., p. 26; Y. Eminescu, op. cit., 1997, p. 79.


167

de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei;

de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică;

de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări,

precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa;

dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor

de utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării.

Dreptul de autor conferă titularului său mai multe drepturi care decurg din

dreptul exclusiv de exploatare a operei. Deşi legea permite, în principiu, autorului să

exploateze singur opera, de regulă, intervine altcineva care va limita din punct de vedere

economic beneficiile acestuia.

Potrivit art. 12 al Legii nr. 8/1996, drepturile patrimoniale care intră în conţinutul

dreptului de autor sunt:

dreptul „de a decide dacă (...) va fi utilizată opera sa”, dreptul „de a decide (...) în

ce mod şi când va fi utilizată opera sa”;

dreptul „de a consimţi la utilizarea operei de către alţii”, din aceasta rezultând

sau „drepturi distincte şi exclusive ale autorului de a autoriza sau de a interzice”

exploatarea, utilizarea operei (art. 13);

dreptul de suită; acesta este dreptul patrimonial conferit autorilor de a obţine o

parte din creşterea valorii operei (preţul la care se vinde), ulterior primei sale vânzări.

2. Durata protecţiei drepturilor patrimoniale de autor

Potrivit art. 25 al Legii nr. 8/1996, drepturile patrimoniale de autor (prevăzute

la art. 13 şi 21) durează tot timpul vieţii autorului şi, după moartea sa, sunt transmise

prin moştenire încă 70 de ani, indiferent de data la care opera a fost adusă la

cunoştinţă. Aceasta înseamnă că momentul de la care curge termenul de 70 de ani

este numai data decesului.

În lipsa moştenitorilor, exercitarea drepturilor patrimoniale revine: organismului

de gestiune colectivă mandatat de autor sau, dacă nu a dat un astfel de mandat,

organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri din domeniul

respectiv de creaţie.


168

Drepturile patrimoniale sunt protejate atunci când opera a fost adusă la

cunoştinţă publică sub pseudonim sau fără indicarea autorului, timp de 70 de ani de

la data aducerii la cunoştinţă publică.

Dacă se dezvăluie identitatea autorului sau pseudonimul nu poate crea

confuzie, înainte de expirarea termenului de 70 de ani, opera va fi protejată toată

durata vieţii autorului şi 70 de ani din momentul decesului, pentru moştenitorii

acestuia. O dezvăluire a numelui, ulterior termenului de 70 de ani, este lipsită de

eficienţă, opera nemaifiind protejată.

Drepturile patrimoniale ale autorilor operelor realizate în colaborare sunt

protejate astfel:

toată durata vieţii autorilor;

70 de ani în favoarea moştenitorilor, de la data decesului ultimului coautor.

Durata drepturilor patrimoniale asupra operelor colective este de 70 de ani de

la data aducerii operelor la cunoştinţă publică. Dacă timp de 70 de ani de la creare,

opera nu este comunicată publicului, protecţia drepturilor patrimoniale încetează la

expirarea acestei perioade.

Odată cu expirarea perioadei de protecţie, opera poate fi utilizată în mod liber,

fără restricţiile impuse de dreptul de autor, ea intrând în domeniul public. Acesta este

reprezentat de totalitatea operelor care, nefiind protejate prin drept de autor, dintr-un

motiv sau altul, pot fi utilizate şi exploatate fără autorizarea autorului.

Pe lângă operele a căror durată de protecţie a expirat, mai sunt în domeniul

public: operele care, potrivit legii (art. 9), nu beneficiază de protecţie prin drept de

autor, cele care nu îndeplinesc condiţiile pentru protecţie, operele pentru care autorii

le lasă în mod expres (prin renunţare la protecţie, de exemplu) să intre în domeniul

public.

Capitolul III: Valorificarea drepturilor patrimoniale de autor

1. Contractul de cesiune

Potrivit art. 39 pct. 1 al Legii 8/1996, poate avea calitatea de cedent al

drepturilor patrimoniale autorul sau titularul dreptului de autor. Aşa cum s-a arătat

anterior, pot fi titulari ai unor drepturi patrimoniale care intră în conţinutul dreptului de

autor succesorii legali sau testamentari ai autorului, cesionarii legali şi convenţionali


169

ai dreptului de autor, organismele de gestiune a drepturilor de autor, persoana care face

publică opera adusă la cunoştinţă publică în formă anonimă sau sub pseudonim.

În ipoteza cesiunii convenţionale, cesionarul poate fi, la rându-i, cedent numai

dacă cesiunea a fost una exclusivă, în caz contrar (cesiune neexclusivă), fiind nevoie

de acordul expres al cedentului.

Legea română cere, pentru dovedirea existenţei şi conţinutului contractului de

cesiune a drepturilor patrimoniale, forma scrisă.

Având în vedere prezumţia de cesiune a drepturilor patrimoniale în cazul

programelor pentru calculator, s-a susţinut28 că, în acest caz, autorul poate dovedi

existenţa contractului cu orice mijloc de probă, motivat de faptul că forma scrisă a

contractului a fost instituită pentru a proteja autorii. Susţinem această idee luând în

considerare şi formularea textului („în lipsă de convenţie contrară”), care nu cere o

convenţie scrisă care să dovedească inexistenţa cesiunii. Pe lângă această excepţie,

legea mai permite dovedirea cesiunii cu orice mijloc de probă şi în cazul contractului

care are ca obiect opere utilizate în presă.

Contractul de cesiune trebuie să conţină, sub ameninţarea rezilierii:

drepturile patrimoniale transmise (dreptul de a decide în ce mod va fi exploatată

opera, de a autoriza exploatarea operei ş.a.);

modalităţile de utilizare;

durata cesiunii;

întinderea cesiunii;

remuneraţia titularului dreptului de autor.

Cu privire la întinderea cesiunii, legea reglementează două feluri de cesiuni:

exclusivă şi neexclusivă. În cazul primei, titularul dreptului de autor nu poate utiliza

opera pe durata şi teritoriul convenit şi nici nu poate să mai transmită dreptul

respectiv altor persoane. Dacă prin contract are loc o cesiune neexclusivă, cedentul

poate utiliza opera şi chiar transmite drepturi altor persoane.

Este nul absolut contractul prin care sunt transmise drepturile patrimoniale cu

privire la totalitatea operelor viitoare ale autorului, nominalizate sau nu.

28 V. Roş, op. cit., p. 172.


170

În cazul operei apărute într-o publicaţie periodică, autorul păstrează dreptul de

a o utiliza cu două condiţii: să nu existe o clauză contrară şi să nu fie prejudiciată

publicaţia.

Principiul libertăţii contractuale operează în materia remuneraţiei autorului

operei, legea română lăsând la aprecierea părţilor modul de stabilire a acesteia, deşi

recomandă două variante: proporţional cu încasările provenite din exploatarea operei

(exemplu: 20 %), în sumă fixă sau în orice alt mod.

Absenţa din contract a prevederilor referitoare la modul de remunerare dă

dreptul autorului să ceară fie rezilierea contractului (art. 41), fie stabilirea de către

organul jurisdicţional competent a remuneraţiei, în funcţie de sumele plătite, de

regulă, pentru aceeaşi categorie de opere, perioada şi modul de utilizare. Există

posibilitatea ca, în temeiul art. 43 alin. (3), să se ceară instanţei revizuirea

contractului sau mărirea remuneraţiei în cazul unei disproporţii „evidente” între

remuneraţia autorului şi profitul cesionarului. În vederea protejării, autorului nu îi este

permis să renunţe la acest drept.

În acelaşi spirit al protecţiei autorului, legea îi conferă dreptul de a solicita

„desfiinţarea contractului de cesiune” dacă interesele sale sunt serios afectate de

neexploatarea sau exploatarea insuficientă a operei. Condiţiile în care se poate

exercita acţiunea în desfiinţarea contractului, pe care o apreciem ca fiind în reziliere,

prevăzute de art. 47 alin. (1), sunt:

opera este neutilizată sau insuficient utilizată;

interesele autorului sunt afectate considerabil;

motivele de insuficientă utilizare sau neutilizare nu se datorează culpei autorului,

faptei unui terţ, unui caz fortuit sau forţei majore;

să fi trecut mai mult de 2 ani de la data cesionării dreptului patrimonial asupra

operei şi dacă aceasta este cedată unei publicaţii cotidiene de 3 luni sau un an, în

cazul periodicelor.

2. Contractul de editare

Contractul de editare este contractul prin care titularul dreptului de autor

cedează editorului, în schimbul unei remuneraţii, dreptul de a reproduce şi de a

distribui opera.


171

Părţile contractului de editare sunt, pe de o parte, titularul dreptului de autor şi,

de partea cealaltă, editorul, care de regulă este o societate comercială. Titular al

drepturilor patrimoniale de reproducere şi distribuire poate fi autorul, succesorii în

drepturi ai acestuia prin moştenire sau convenţie, angajatorul, în cazurile prevăzute

de lege.

Observând modul în care legea reglementează contractul de editare, se poate

spune că este o specie a contractului de cesiune. Pentru aceste motive, în cazul

cesionării drepturilor de reproducere şi distribuire, se vor aplica regulile speciale

prevăzute de Legea nr. 8/1996 în Capitolul VII, Secţiunea a II-a, completate cu

regulile generale care reglementează cesiunea (art. 39-48).

Contractul de editare a operei este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros,

comutativ şi translativ de drepturi. Caracterul sinalagmatic se datorează obligaţiilor

reciproce ale părţilor: titularul dreptului de autor se va abţine, în urma cedării

drepturilor, de a reproduce şi distribui, de la orice act sau fapt similar drepturilor de

exploatare cedate, iar editorul, pe lângă reproducere şi distribuire, va plăti

remuneraţia.

Caracterul oneros rezidă în cazul contractului de editare din existenţa

interesului în obţinerea de foloase patrimoniale pentru ambele părţi: unul urmăreşte

remuneraţia, celălalt sumele rezultate din editare şi distribuire. Întinderea drepturilor

şi a obligaţiilor este cunoscută din momentul încheierii contractului, ceea ce îl face să

fie comutativ. Nu se confundă cunoaşterea întinderii drepturilor părţilor cu întinderea

sumelor ce vor rezulta din distribuire, fiind imposibil de apreciat care va fi succesul

operei.

Titularul dreptului de autor transferă editorului, prin contractul de editare,

dreptul de a reproduce şi distribui opera, contractul de editare având astfel şi

caracter translativ de drepturi.

Prin obiect al unui act juridic se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act,

adică acţiunile sau inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau sunt ţinute29. Având

în vedere că acţiunile sau inacţiunile sunt strâns legate de operă şi remuneraţie,

obiectul contractului de editare îl formează, pe de o parte, reproducerea şi

distribuirea operei, iar, pe de altă parte, plata remuneraţiei. Printre operele care pot fi

reproduse şi distribuite, putem întâlni opere literare, muzicale, ştiinţifice,

cinematografice şi audiovizuale. Remuneraţia se stabileşte, în cazul contractului de

29 Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 138.


172

editare, potrivit regulilor generale menţionate deja: procentual din încasări, sumă fixă

sau orice alt mod.

Contractul de editare trebuie să conţină, în unele cazuri sub sancţiunea nulităţii

relative:

a) durata cesiunii (sub sancţiunea nulităţii relative);

b) natura exclusivă sau neexclusivă şi întinderea teritorială a cesiunii (sub

sancţiunea nulităţii relative);

c) numărul maxim şi minim al exemplarelor;

d) remuneraţia autorului (sub sancţiunea nulităţii relative);

e) numărul de exemplare rezervate autorului cu titlu gratuit;

f) termenul pentru apariţia şi difuzarea exemplarelor fiecărei ediţii sau, după caz,

ale fiecărui tiraj;

g) termenul de predare a originalului operei de către autor;

h) procedura de control al numărului de exemplare produse de către editor.

Cu privire la natura şi întinderea teritorială a cesiunii, se au în vedere regulile

menţionate deja: drepturile patrimoniale care nu sunt cedate revin în continuare

autorului, exclusivitatea teritorială permite autorului exploatarea operei în afara

teritoriului stabilit în contract.

Stabilind procedura de control al numărului de exemplare produse de editor,

părţile hotărăsc în ce mod autorul va avea acces la documentele acestuia care pot

ajuta la verificarea avută în vedere: documente contabile, contractele încheiate cu

tipografiile, cu librăriile etc.

Celelalte clauze impuse de legiuitor conţin obligaţii atât pentru autor (termen

de predare), dar şi pentru editor (termen de apariţie, remuneraţie ş.a.). Pe lângă

aceste clauze, contractul va conţine, în mod absolut necesar, şi datele de identificare

a părţilor, numele şi titlul sub care opera este adusă la cunoştinţă publică.

Obligaţiile părţilor contractului de editare sunt următoarele:

A. Pentru titularul dreptului de autor:


173

obligaţia de a preda originalul operei în termenul prevăzut este dedusă din

interpretarea textului art. 51 lit. g) al Legii nr. 8/1996 şi are relevanţă doar în cazul

operelor de artă plastică. În cazul celorlalte opere, se menţine doar obligaţia de a

preda la termen editorului opera într-o formă care să conducă la reproducere

(manuscris, suport magnetic ş.a.). Nerespectarea termenului atrage răspunderea

contractuală cu sancţiunile specifice: desfiinţarea contractului, obligarea la predare şi

daune-interese. Refuzul de a preda opera spre reproducere poate echivala cu o

retractare numai dacă opera fusese anterior comunicată publicului (divulgată)30;

obligaţia de a garanta liniştita exercitare a drepturilor, de a reproduce şi difuza

opera este dedusă din prevederile art. 39 al Legii privind dreptul de autor şi drepturile

conexe, care prevede obligaţia cedentului de a se abţine de la exploatarea drepturilor

patrimoniale cedate.

Pe lângă această garanţie împotriva tulburării prin fapta proprie a exercitării

drepturilor cedate, autorul sau alt titular al dreptului de autor trebuie să îl garanteze

pe editor şi împotriva tulburărilor provenite de la terţ [art. 10 lit. a), b), d) şi art. 11 ale

Legii nr. 8/1996], deoarece numai autorul sau moştenitorii săi pot exercita drepturile

morale la calitatea de autor şi integritatea operei prin mijloacele specifice: opuneri

împotriva oricărui act de uzurpare a calităţii de autor şi a actelor care urmăresc distru-

gerea sau modificarea operei.

Editorul se poate apăra singur împotriva tulburării drepturilor sale patrimoniale

provenind de la un terţ, deoarece, contractual, el se subrogă în drepturile

patrimoniale ale titularului dreptului de autor. Astfel, în caz de contract prin care se

oferă exclusivitatea reproducerii sau editării, pot acţiona împotriva contrafacerii atât

autorul, cât şi editorul.

B. Pentru editor:

obligaţia de a reproduce şi difuza opera presupune, în esenţă, realizarea copiilor

într-un număr de exemplare aflat între minimul şi maximul stabilit în contract şi

distribuirea lor în modul decis de părţi (vânzare, închiriere, împrumut) până la

expirarea termenului. Deoarece legea nu obligă părţile să prevadă numărul de

exemplare ce va fi editat, se instituie şi procedura de control potrivit art. 51 lit. h);

Prin contractul de editare se stabileşte şi termenul limită până la care editorul are

obligaţia de a reproduce opera, iar în situaţia în care acesta nu a fost prevăzut,

30 Pentru o opinie contrară, a se vedea V. Roş, op. cit., p. 180.


174

termenul este de un an de la data „acceptării” operei [art. 56 alin. (4)]. Dacă opera nu

este publicată (reprodusă şi difuzată) în termenul convenit, pe lângă posibilitatea de

a cere desfiinţarea contractului şi daune pentru neexecutarea obligaţiei, autorul

păstrează remuneraţia primită, iar dacă nu a fost plătită, o poate solicita integral, în

temeiul art. 56 alin. (3) al Legii nr. 8/1996.

obligaţia de a remunera titularul dreptului de autor presupune plata sumelor care

i se cuvin autorului în urma reproducerii şi difuzării operei. Dacă în contract nu este

prevăzută remuneraţia fie în sumă fixă, fie proporţional sau în oricare alt mod, partea

interesată poate cere anularea contractului;

Au aplicare în cazul contractului de editare prevederile generale în materie de

remuneraţie prevăzute de lege pentru contractul de cesiune: posibilitatea de a

solicita organele jurisdicţionale stabilirea remuneraţiei, revizuirea contractului sau

mărirea remuneraţiei.

obligaţia de a preda autorului numărul de exemplare oferite cu titlu gratuit este o

obligaţie de a face şi constă remiterea materială a numărului de exemplare stabilit

prin contract;

obligaţia de a permite autorului să aducă îmbunătăţiri sau modificări în cazul

ediţiei noi revine editorului numai dacă prin aceste modificări nu cresc esenţial

costurile şi nici nu se schimbă caracterul operei. Aceste două condiţii nu sunt

conţinute într-un text cu caracter imperativ, astfel că părţile poate decide şi altceva;

obligaţia de a restitui originalul operei, a operelor de artă, ilustraţiile şi orice alte

documente primite pentru publicare, dacă nu s-a convenit altfel (art. 55); asemănător

acestei obligaţii, atunci când doreşte să vândă, pentru distrugere, copiile rămase pe

stoc mai mult de 2 ani, editorul trebuie să i le ofere mai întâi autorului.

Editorul poate ceda drepturile şi obligaţiile dobândite prin contractul de editare

numai cu acordul scris31 al autorului. Deşi, din interpretarea art. 39 al Legii

nr. 8/1996, reiese că cesionarul exclusiv nu este obligat să mai obţină acordul

autorului în vederea cedării contratului, în materia editării, legiuitorul nu a mai făcut

această distincţie, solicitând consimţământul autorului indiferent dacă cesionarea

dreptului de a reproduce şi distribui (editare) a fost sau nu exclusivă.

31 V. Roş, op. cit., p. 186


175

Contractul de editare încetează, potrivit art. 56 alin. (1) al Legii nr. 8/1996,

după expirarea duratei stabilite sau după epuizarea ultimei ediţii stabilite. Sub

sancţiunea rezilierii, contractul trebuie să conţină durata cesiunii, la expirarea

acesteia contractul încetând să-şi mai producă efecte. Tot prin contract se pot

prevedea numărul de ediţii în care va apărea opera şi, potrivit textului menţionat, la

epuizarea ultimei dintre acestea, contractul încetează. Tirajul sau ediţia care are un

număr de exemplare nevândute sub 5% din numărul total sau care a ajuns sub 100

de exemplare este considerat epuizat.

Articolul 52 alin. (1) al Legii nr. 8/1996 recunoaşte un drept de preferinţă, la preţ

egal, editorului care a dobândit dreptul de publicare sub formă de volum, faţă de alţi

ofertanţi, în cazul în care autorul se hotărăşte să publice aceeaşi operă în formă

electronică. Dreptul de preferinţă menţionat se naşte în momentul publicării operei

sub formă de volum şi subzistă timp de 3 ani de la acest moment, perioadă după

care autorul poate contracta liber publicarea în format electronic. El poate face

acelaşi lucru dacă editorul nu şi-a manifestat în scris opţiunea, în termen de 30 de zile

de la primirea ofertei scrise a autorului.

În cazul distrugerii unei ediţii înainte de a fi pusă în circulaţie datorită forţei

majore, legea distinge după cum distrugerea a fost:

totală, caz în care editorul poate pregăti o ediţie nouă, dar autorul va primi

remuneraţia doar pentru una singură;

parţială, caz în care editorului îi este permis să reproducă, fără plata

remuneraţiei, numai numărul de copii distruse.

3. Contractul de comandă

Contractul de comandă este contractul prin care o persoană fizică sau juridică

solicită autorului crearea unei opere pe care o va utiliza în schimbul unei sume de

bani.

Contractul de comandă trebuie să conţină termenul de predare a operei şi

termenul de acceptare a acesteia de către utilizatori. Având în vedere capitolul din

lege în care este reglementat Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor

contractul de comandă trebuie privit tot ca un contract de cesiune şi, în consecinţă,

pe lângă termenul de predare şi cel de acceptare a operei, el trebuie să conţină şi

întinderea cesiunii, deoarece legea vorbeşte doar de „utilizare”.


176

Prin contractul de comandă, reglementat insuficient de Legea nr. 8/1996 în

art. 46, părţilor le revin următoarele drepturi şi obligaţii: autorului îi revine obligaţia de

a realiza opera în termenul stabilit prin contract, iar cel care a comandat-o va avea

dreptul de o folosi în schimbul achitării sumelor stabilite prin contract.

Persoana care a comandat opera poate denunţa contractul, fără a abuza de

acest drept, atunci când opera nu îndeplineşte condiţiile stabilite. Sumele încasate de

autor până la denunţare revin acestuia, adăugându-se la acestea şi posibilele

cheltuieli cu lucrările pregătitoare.

5. Contractul de închiriere

Contractul de închiriere a unei opere este contractul prin care autorul se

angajează să permită utilizarea cel puţin a unui exemplar a operei sale, în original

sau copie, pe o perioadă determinată de timp, în schimbul unei remuneraţii. Deşi

orice operă poate fi închiriată, legea vorbeşte, în special, de programele pentru

calculator şi operele fixate în înregistrări sonore sau audiovizuale.

Aplicându-i-se dispoziţiile de drept comun privind contractul de locaţiune, nu

se transmite decât folosinţa şi dreptul de distribuire, dacă nu s-a prevăzut altfel prin

contract [art. 63 alin. (2)].

Capitolul IV: DREPTURILE CONEXE DREPTULUI DE AUTOR

1. Justificarea existenţei drepturilor conexe

Dezvoltarea tehnologiilor moderne de comunicare (suportul magnetic în

special) a adus modificări esenţiale modurilor clasice de comunicare a operelor, precum

concertul şi spectacolul. A fost nevoie, din acest motiv, de scoaterea în evidenţă a

rolului „auxiliarilor creaţiei”, aceştia fiind nu numai cei tradiţionali (interpret, executant),

ci şi actorii economici care îşi asumă riscuri financiare în vederea comunicării operei:

producătorii de fonograme şi organismele de radio şi televiziune.

Pe plan internaţional, problema drepturilor conexe a fost reglementată prin

Convenţia internaţională pentru protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a

producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune (Roma, 26

octombrie 1961) şi Convenţia internaţională pentru protejarea producătorilor de

fonograme împotriva reproducerii neautorizate a fonogramelor lor (Geneva, 29

octombrie 1971). Anterior aderării la aceste convenţii, România modificase legislaţia


177

în domeniu, existând deja texte ale Legii nr. 8/1996 care reglementează drepturile

conexe într-un întreg titlu („Drepturile conexe de autor”).

2. Titularii de drepturi conexe şi drepturile lor

Potrivit art. 94 al Legii nr. 8/199632, sunt recunoscuţi şi protejaţi ca titulari de

drepturi conexe:

– artiştii interpreţi sau executanţi;

– producătorii de înregistrări sonore şi audiovizuale;

– organismele de radiodifuziune şi televiziune.

Operele care beneficiază de protecţie, fiind obiect al drepturilor conexe

dreptului de autor, sunt: interpretările sau execuţiile artiştilor ori executanţilor,

înregistrările producătorilor de înregistrări sonore sau audiovizuale, emisiunile şi

serviciile de programe ale organismelor de radiodifuziune şi televiziune.

În sensul legii române, artist interpret sau executant este actorul, cântăreţul,

muzicianul, dansatorul şi orice persoană care cântă, dansează, recită, declamă,

joacă, interpretează, regizează, dirijează ori execută în orice altă modalitate o operă

literară sau artistică, un spectacol de orice fel, inclusiv folcloric, de varietăţi, de circ,

sau marionete.

Artistul interpret sau executant are următoarele drepturi morale:

– dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriei interpretări sau execuţii;

– dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori

comunicat la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acestuia;

– dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei sale şi de a se opune oricărei

deformări, falsificări sau altei modificări substanţiale a interpretării ori execuţiei sale, sau

oricărei încălcări a drepturilor sale care ar prejudicia grav onoarea ori reputaţia sa.

Analizând comparativ drepturile morale de care se bucură autorul şi cele ale

artiştilor interpreţi sau executanţi rezultă câteva deosebiri. Prima constă în absenţa

din lista de mai sus a dreptului la divulgare, datorată, în principiu, naturii activităţii

interpreţilor şi artiştilor, fiecare prestaţie a acestora fiind o divulgare. A două diferenţă

32 Modificat prin Legea nr. 285/2004.


178

se referă la dreptul de retractare absent şi el din categoria drepturilor morale ale

interpreţilor şi artiştilor, raţiunea fiind aceeaşi, specificul activităţii acestora şi faptul că

odată avută loc reprezentarea, retractarea este imposibilă. Din dorinţa de a proteja

totuşi titularii drepturilor conexe, s-a introdus dreptul de a se opune oricărei utilizări a

prestaţiei sale dacă se aduc prejudicii grave persoanei sale.

Drepturile morale ale interpreţilor şi artiştilor nu pot face obiectul unei renunţări

şi sunt netransmisibile prin acte între vii. Ele sunt transmisibile prin moştenire, după

decesul artistului sau interpretului exercitarea drepturilor morale revine moştenitorilor

cu vocaţie succesorală concretă, pe durată nelimitată.

Potrivit art. 98 al Legii nr. 8/1996, artistul interpret sau executant are dreptul

de a autoriza ori de a interzice:

– fixarea prestaţiei sale;

– reproducerea integrală sau parţială, directă sau indirectă, temporară sau

permanentă, prin orice mijloc a prestaţiei fixate;

– distribuirea prestaţiei fixate;

– închirierea interpretării sau executării;

– importul în vederea comercializării pe piaţa internă a interpretării sau execuţiei

fixate;

– radiodifuzarea şi comunicarea publică a prestaţiei, cu excepţia cazului în care

aceasta a fost deja fixată sau radiodifuzată;

– punerea la dispoziţia publicului a prestaţiei sale, astfel încât să poată fi accesată

în orice loc şi în orice moment, în mod individual de către public;

– retransmiterea prin cablu.

Fixarea presupune, în sensul Legii privind dreptul de autor şi drepturile

conexe, încorporarea de coduri, sunete, imagini ori de sunete şi imagini sau de

reprezentări numerice ale acestora, pe orice suport material, chiar electronic şi care

permite reproducerea, perceperea ori comunicarea.

Drepturile patrimoniale ale interpreţilor sau executanţilor există pentru o

perioadă de 50 de ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut


179

loc prima fixare sau, în dacă nu există o astfel de fixare, de la prima comunicare

către public.

Producătorul de fonograme este persoana fizică sau juridică care are iniţiativa

şi sub responsabilitatea căruia se realizează prima fixare a unei secvenţe de sunet33.

Legea îl defineşte ca fiind „persoana fizică sau juridică ce are iniţiativa şi îşi asumă

responsabilitatea organizării şi finanţarea realizării primei fixări a sunetelor, fie că

acestea constituie sau nu o operă în sensul prezentei legi” [art. 103 alin. (3)]. Este

evident că legiuitorul a avut în vedere producătorii comerciali de discuri şi casete

(case de discuri) şi protejarea acestora împotriva pirateriei.

Este fonogramă sau înregistrare sonoră orice fixare, exclusiv sonoră, a

sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuţie a unei opere sau a altor sunete

ori a reprezentărilor numerice ale acestor sunete, oricare ar fi metoda şi suportul

folosite pentru această fixare. Pe scurt, Convenţia de la Roma (1961) defineşte

fonograma ca fiind orice fixare exclusiv sonoră a sunetelor provenind dintr-o execuţie

sau din alte sunete. O fixare audiovizuală, sau o parte sonoră a acesteia, nu este

înregistrare sonoră în sensul legii.

Dintr-o analiză comparată a definiţiilor legale date producătorului şi

fonogramei, reiese că este protejată orice fixare a interpretării unei opere, indiferent

dacă aceasta este o operă în sensul legii (creaţie originală sau nu). Altfel spus,

drepturile producătorilor de fonograme există indiferent de dreptul de autor,

născându-se întrebarea firească, dacă ele mai sunt drepturi conexe dreptului de

autor sau sunt independente.

Asemănător dreptului moral la nume al autorului, producătorii de fonograme

au dreptul să înscrie pe suporturile materiale ale acestora (coperte, cutii ş.a.) numele

şi denumirea sa.

Producătorul de fonograme are un drept exclusiv de autorizare sau interzicere a

modurilor de utilizare a înregistrărilor sonore:

– reproducerea propriilor înregistrări sonore;

– distribuirea, închirierea şi împrumutul propriilor înregistrări sonore;

– importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor legal realizate;

33 A se vedea art. 3 al Convenţiei de la Roma pentru protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a

producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune (1961).


180

– radiodifuziunea şi comunicarea publică a propriilor înregistrări, cu excepţia

cazului în care aceasta au fost publicate în scop comercial;

– punerea la dispoziţia publicului a propriilor înregistrări sonore, astfel încât să

poată fi accesate în orice loc şi în orice moment, în mod individual, de către public;

– retransmiterea prin cablu.

Drepturile patrimoniale ale producătorilor de fonograme au o durată de 50 de

ani de la data aducerii la cunoştinţă publică sau, dacă acest lucru nu se întâmplă, de

la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc prima fixare.

Drepturile patrimoniale menţionate mai sus şi prevăzute de art. 105 alin. (1) şi

(2) al Legii nr. 8/1996 se transmit prin cesiune exclusivă sau neexclusivă potrivit

reglementărilor aplicabile în materia dreptului de autor.

Singura excepţie de la regula autorizării prealabile a titularului de drepturi este

aceea a importului de fonograme fără scop comercial în bagajul personal al unei

persoane fizice, pentru care nu e nevoie de acordul producătorului.

Organismele de radiodifuziune şi televiziune sunt acele instituţii autorizate să

exploateze un serviciu de comunicaţie radio sau audiovizuală, precum canalele de

televiziune şi staţiile radio, din sectorul public sau privat.

Organismele în discuţie au dreptul patrimonial de a autoriza sau interzice:

– fixarea propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau

televiziune;

– reproducerea prin orice mijloc şi sub orice formă a propriilor emisiuni şi servicii

de programe de radiodifuziune sau televiziune fixate pe orice suport;

– distribuirea propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau

televiziune fixate pe orice suport;

– retransmiterea şi remiterea propriilor emisiuni şi servicii de programe de

radiodifuziune sau de televiziune prin mijloace fără fir, prin fir, prin cablu, prin satelit

sau alt procedeu similar;

– comunicarea publică a propriilor emisiuni şi servicii de programe de

radiodifuziune sau televiziune într-un loc accesibil publicului, cu plata intrării;


181

– importul, în vederea comercializării pe piaţa internă, a propriilor emisiuni şi

servicii de programe de radiodifuziune sau de televiziune fixate pe orice fel de suport,

cu excepţia importului realizat de o persoană fizică în scopuri necomerciale;

– închirierea sau împrumutul propriilor emisiuni şi servicii de programe fixate pe

orice tip de suport

– punerea la dispoziţia publicului a propriilor emisiuni şi servicii de programe,

astfel încât să poată fi accesate în orice loc şi în orice moment, în mod individual de

către public.

Drepturile patrimoniale menţionate mai sus sunt protejate timp de 70 de ani de

la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc prima radiodifuzare a

emisiunii sau programului. Dreptul de distribuire a unui program sau emisiune se

epuizează la primul transfer de proprietate asupra originalului sau copiilor suportului

tehnic.

Persoana autorizată să exploateze programele de radio sau televiziune

într-unul din modurile de mai sus, are obligaţia de a menţiona numele organismelor

de radio sau televiziune care au dat autorizarea.

Capitolul V: GESTIUNEA DREPTURILOR PATRIMONIALE DE AUTOR ŞI A

CELOR CONEXE PRIN ORGANISME DE GESTIUNE COLECTIVĂ

1. Noţiuni introdcutive

Titularii drepturilor de autor şi ai drepturilor conexe au libertatea de a decide

cum le exercită: în mod individual sau prin organismele de gestiune colectivă.

Acestea sunt persoane juridice care au ca obiect principal de activitate colectarea şi

repartizarea drepturilor încredinţate spre gestiune. Dacă într-un domeniu există mai

multe organisme de gestiune colectivă, titularii se pot asocia sau doar indica pe cel

care să îi reprezinte. Organismele de gestiune colectivă pot:

– primi un mandat de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale şi conexe, fără a

avea aplicare regulile în materie de cesiune;

– încheia contracte pentru exercitarea drepturilor patrimoniale cu titularii drepturilor

de autor şi conexe, în acest caz fiind vorba de o cesiune supusă regulilor stabilite de

Legea nr. 8/1996 în această materie (Capitolul VII, Secţiunea 1).


182

Organismele de gestiune colectivă sunt înfiinţate direct de titularii drepturilor

de autor sau ai drepturilor conexe pentru gestionarea unor drepturi distincte sau pe

domenii de creaţie.

Înfiinţarea organismelor de gestiune este supusă, potrivit art. 125 (1) al Legii

nr. 8/1996, avizării de către Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, ceea ce ridică

probleme dacă avem în vedere că prin Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 au fost

abrogate orice dispoziţii care prevedeau autorizarea unui organ al administraţiei

publice pentru înfiinţarea unei asociaţii sau fundaţii.

Organismele de gestiune colectivă sunt asociaţii fără scop lucrativ şi, în

consecinţă, sunt înfiinţate cu respectarea prevederilor Ordonanţei Guvernului

nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, modificată şi adoptată prin Legea nr. 246

din 18 iulie 2005, adăugându-se şi dispoziţiile art. 127 din Legea nr. 8/1996 cu privire

la conţinutul statutului.

Printre organismele de gestiune colectivă care funcţionează în România se află:

Societatea pentru Drepturi de Autor în Cinematografie şi Audiovizual – Societatea

Autorilor Români din Audiovizual (DACIN SARA), Uniunea Compozitorilor şi

Muzicologilor din România – Asociaţie pentru Drepturi de Autor (UCMR–ADA), Centrul

Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi (CREDIDAM), Uniunea

Producătorilor de Fonograme din România (UPFR), COPYRO – Organism de

gestiune a drepturilor asupra operelor literare, „Uniunea Producătorilor de Film şi

Audiovizual din România”– Asociaţia Română de Gestiune a Operelor din Audiovizual

(UPFAR –ARGOA) şi Societatea de Gestiune Colectivă a Drepturilor de Autor în

Domeniul Artelor Vizuale (VISARTA).

Organismele desemnate colectori unici ai sumelor cuvenite pentru

remuneraţia compensatorie din gestionarea colectivă sunt:

– PERGAM, pentru colectarea remuneraţiei compensatorii pentru copia privată în

domeniul operelor scrise;

– Uniunea Producătorilor de Fonograme din România pentru colectarea

remuneraţiei compensatorii pentru copia privată în cazul operelor reproduse după

înregistrări sonore sau audiovizuale;


183

– UCMR ADA, pentru colectarea remuneraţiilor ce se cuvin titularilor în urma

retransmisiei prin cablu34.

În concluzie, existenţa organismelor de gestiune nu împiedică titularii drepturilor

de autor şi ai celor conexe să se adreseze unor intermediari care să le negocieze

unele drepturi, sau să le cesioneze chiar ei, fără a mai da mandat de gestiune

colectivă.

Modulul IV: Secretul comercial şi Know-how-ul

Capitolul 1: NOŢIUNE

1. Despre know-how şi informaţia confidenţială

Până în acest moment legislaţia a refuzat să recunoască un drept de

proprietate cu privire la idei sau informaţii. Nu este mai puţin adevărat că o persoană

de la care a emanat o idee are posibilitatea de preveni utilizarea ei de către alţii prin

menţinerea confidenţialităţii; de asemenea, se impune respectarea acesteia de către

terţi dacă în sarcina lor există o astfel de obligaţie.

Într-o economie în permanentă mişcare s-a simţit nevoia ca anumite

cunoştinţe care uşurează o muncă şi care, în cele din urmă, produc mai uşor profitul

financiar, să fie protejate. Ele nu sunt nici invenţii, nici inovaţii, ci doar cunoştinţe

dobândite din experienţa proprie de către o anumită persoană (de regulă juridică) şi

care apreciază că datorită importanţei nu trebuie făcute publice. Aceste informaţii sau

cunoştinţe au fost numite savoire-faire, „know-how” (a şti cum) sau confidential

information (informaţie confidenţială).

Legislaţia română defineşte know-how-ul ca fiind „ansamblul formulelor,

definiţiilor tehnice, documentelor, desenelor şi modelelor, reţetelor, procedeelor şi

altor documente analoage, care servesc la fabricarea şi comercializarea unui

produs”35.

Se poate aprecia că legiuitorul a avut în vedere şi know-how-ul atunci când, în

Legea nr. 11/1991, a definit secretul comercial ca fiind informaţia care, în totalitate

sau în conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în general cunoscută sau

nu este uşor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu

34 Decizia nr. 135/2005 a ORDA (M. Of. nr. 578 din 5 iulie 2005). 35 Ordonanţa Guvernului nr. 52/1997.


184

acest gen de informaţie şi care dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este

secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile pentru a-l menţine.

În analizarea know-how-ului, Comisia Comunităţilor Europene, în Decizia

nr. 4087/88 din 30 noiembrie 198836, a stabilit că acesta trebuie să fie:

– secret, adică neaccesibil ca întreg;

– substanţial, ceea ce presupune că know-how-ul este important pentru comerţul

sau serviciile legate de el;

– identificat, adică descris astfel încât să poată fi utilizat şi verificat.

Având în vedere aceste trăsături, know-how-ul a fost definit ca fiind creaţia

intelectuală în conţinutul căreia intră toate cunoştinţele şi soluţiile noi, secrete,

substanţiale şi identificabile pe care o persoană le deţine şi datorită utilităţii lor în

industrie, comerţ sau servicii le transmite terţilor, de regulă în schimbul unei sume de

bani37.

Condiţia noutăţii se impune la modul relativ, fiind privită din punctul de vedere

al celui care doreşte dobândirea know-how-ului. Acesta poate căuta să ajungă singur

la soluţia respectivă, dar poate constatata că e mai eficient să o achiziţioneze de la

cei care o au deja.

2. Modalităţi dobândire a know-how-ului

Dobândirea know-how-ului are loc prin acumularea de cunoştinţe şi soluţii din

experienţa proprie sau dintr-o activitate creativă. Cel care obţine aceste soluţii decide

să le menţină confidenţiale şi să le transmită altora pe cale convenţională.

Pentru ca un drept să existe, el trebuie recunoscut de lege, or, atât timp cât

aceasta nu conţine prevederi cu privire la drepturi privative sau exclusive asupra

know-how-ului, nici măcar doctrina nu a reuşit să impună ideea unui drept de

proprietate asupra acestuia. În schimb deţinătorii originari ai know-how-ului pot

pretinde confidenţialitatea odată cu transmiterea lor către terţi, aceştia din urmă

dobândind un drept de folosinţă a know-how-ului.

Rezervarea la modul privativ a Know-how-ului este imposibilă atât timp cât nu

se obţine un brevet de invenţie, deoarece nimeni nu este împiedicat să atingă acel

nivel de cunoştinţe singur, fără a apela la cele deja dobândite de alţii. În schimb dacă

36 O. Manolache, Regimul juridic al concurenţei în dreptul comunitar, Ed. All, Bucureşti, 1999, p. 107. 37 A se vedea V. Roş, op. cit., p. 466.


185

sunt îndeplinite condiţiile de brevetare ale unei invenţii se poate obţine o rezervare a

exclusivităţii, dar deja soluţiile respective nu mai au statut de know-how, ci de

invenţie.

Singura modalitate de rezervare a exclusivităţii asupra know-how-ului rămâne

confidenţialitatea. În acest mod multe soluţii şi reţete au rămas secrete pentru secole,

exemplul clasic fiind cel al băuturii Coca-Cola.38

Capitolul 2: TRANSMITEREA KNOW-HOW-ULUI

1. Libertate contractuală.

Natura juridică a contractului prin care se transmite know-how-ul a fost

dezbătută: contract de antrepriză sau, după caz contract de cesiune ori de licenţă. O

viziune actuală susţine că natura juridică a transmisiunii este mai aproape de contractul

de împrumut39. Oricare ar fi opinia susţinută, având în vedere că este un contract

nenumit, părţile au libertate totală (exceptând ordinea publică şi bunele moravuri) în a

stabili clauzele contractuale.

În aceste condiţii clauzele care sunt inserate de obicei conţin obligaţii precum:

a) pentru cesionar: obligaţia de plată a sumelor de bani ce reprezintă

contraechivalentul utilizării know-how-ului, obligaţia de păstrarea a secretului (în lipsă

se subînţelege) şi obligaţia de neconcurenţă.

b) pentru cedent: obligaţia de comunicare a perfecţionărilor aduse know-how-ului,

obligaţia de asistenţă, obligaţia de exclusivitate etc.

2. Secretul şi clauza de confidenţialitate

După cum s-a menţionat secretul asupra know-how-ului este mijlocul cel mai

sigur de a preveni utilizarea lui de către alţii. Din momentul în care acesta a devenit

cunoscut prin publicare în reviste sau prezentări ştiinţifice, deţinătorul originar al

know-how-ului nu poate împiedica pe cei care l-au obţinut astfel să-l folosească.

38 A. Bertrand, La propriété intellectuelle. Marques et brevets. Dessins et modéles, Delmas, 1995, p. 89;

autorul susţine că secretul băuturii a fost dezvăluit în 1994 de M. Pendergrast, în cartea „For god, country and Coca-Cola”.

39 P. Devesa, De la nature juridique de la licence de savoire-faire, în Mélanges oferts à Jean-Jaques Burst, Litec, 1997, p. 138.


186

În doctrină s-a făcut diferenţă între know-how şi secretul de fabrică

pornindu-se de la ideea că acesta din urmă nu este dezvăluit niciodată,

întreprinderea dorind să fie singura care beneficiază de el, pe când cel dintâi are

chiar scopul de a fi transmis40. Diferenţierea nu este esenţială însă, eventual formală,

deoarece este vorba doar de manifestarea unilaterală de voinţă a întreprinderii: dacă

doreşte secretul de fabrică poate deveni oricând know-how.

În caz de transfer al know-how-ului, clauza de confidenţialitate este

subînţeleasă deoarece simpla cesiune a folosinţei nu echivalează cu transmiterea

dreptului la divulgare.

Sunt sancţionate de Legea nr. 11/1991 drept contravenţii şi infracţiuni

următoarele acte de concurenţă neloială:

art. 4 alin. (1) lit. b): „divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret comercial

de către un comerciant sau un salariat al acestuia, fără consimţământul deţinătorului

legitim al respectivului secret comercial şi într-un mod contrar uzanţelor comerciale

cinstite”;

art. 4 alin. (1) lit. f): „oferirea, promiterea sau acordarea-mijlocit sau nemijlocit-de

daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia,

pentru ca prin purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale”;

art. 5 alin. (1) lit. c): „folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări

a căror obţinere a necesitat un efort considerabil sau a altor informaţii secrete în

legătură cu acestea, transmise autorităţilor competente în scopul obţinerii autorizaţiilor

de comercializare a produselor farmaceutice sau a produselor chimice destinate

agriculturii, care conţin compuşi chimici noi”;

art. 5 alin. (1) lit. e): „divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului

comercial de către terţi, fără consimţământul deţinătorului său legitim, ca rezultat al

unei acţiuni de spionaj comercial sau industrial”;

Articolul 298 C.pen. reglementează infracţiunea de divulgare a secretului

economic care constă în divulgarea unor date sau informaţii, care nu sunt destinate

publicităţii, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, sau de orice

altă persoană.

40 A. Bertrand, op. cit., p. 267.


187

Protecţia secretelor de fabrică este asigurată, în principal, prin

dispoziţiile conţinute de legislaţia penală sau a muncii, dar şi de prevederile de mai

sus ale Legii privind combaterea concurenţei neloaiale.

3. Secretul comercial

Legea nr. 11/1991, modificată, defineşte secretul comercial ca fiind „informaţia

care, în totalitate sau în conexarea exactă a elementelor acesteia, nu este în general

cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod

obişnuit cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte o valoare comercială prin faptul

că este secretă, iar deţinătorul a luat măsuri rezonabile, ţinând seama de

circumstanţe, pentru a fi menţinută în regim de secret; protecţia secretului comercial

operează atâta timp cât condiţiile enunţate anterior sunt îndeplinite”.

Condiţiile existenţei secretului comercial sunt:

a) inaccesibilitatea la informaţie (absenţa publicităţii) – presupune o barieră

informaţională relativă. Astfel, în aprecierea inaccesibilităţii, legea are drept criterii:

necunoaşterea sau „dificultate” în obţinerea informaţiei (nu este uşor accesibilă).

Caracterul inaccesibil dispare odată cu răspândirea informaţiei într-un cerc extins,

ajungând şi la cunoştinţa unor persoane străine de mediul din care provine.

b) voinţa şi interesul în păstrarea secretului – presupune luarea unor măsuri

organizatorice care să ţină informaţia secretă.

Atunci când s-a ajuns în posesia secretului prin mijloace de bună-credinţă, se

presupune că nu mai există voinţa de a păstra secretul şi nu ne aflăm în prezenţa

infracţiunii de divulgare de informaţii care nu sunt destinate publicităţii, sau a celor

subsumate generic sub denumirea de divulgare a secretului comercial.

În concluzie, după cum rezultă din legea menţionată, violarea secretului

comercial poate avea loc prin:

– divulgarea de către un salariat fără vreun avantaj pentru acesta; fostul angajat are

obligaţia de a respecta secretul şi după încetarea contractului de muncă, chiar dacă

nu există o clauză de neconcurenţă.

– coruperea salariatului;

– obţinerea şi divulgarea datelor ce constituie secret comercial transmise

autorităţilor publice;

– spionaj şi abuz de încredere.


188

Titlul cursului:

Jurisprudenţă actuală în domeniul

proprietăţii intelectuale



189

CUPRINS

Modulul I. Jurisprudenţă în materia dreptului de autor

Capitolul 1. Drepturile morale ale autorului

Capitolul 2. Jurisprudenţă în materia dreptului de a aduce opera la cunoştinţa

publicului

1.Reguli şi jurisprudenţă

2. Jurisprudenţă în materia dreptul la divulgarea operelor după decesul autorului

Capitolul 3. Jurisprudenţă în materia dreptului de a decide sub ce nume va fi adusă

opera la cunoştinţă publică

Capitolul 4. Jurisprudenţă în materia dreptului de a pretinde recunoaşterea

calităţii de autor

Capitolul 5. Jurisprudenţă în materia dreptului la paternitate în cazul unor opere

speciale

Capitolul 6. Jurisprudenţă în materia dreptului de a pretinde respectarea

integrităţii operei

6.1. Noţiune

6.2. Exemple de încălcare a dreptului la integritatea operei

6.3. Exemple de modificări permise

6.4. Jurisprudenţă în materia dreptului la integritate şi alte drepturi asupra operei

Capitolul 7. Jurisprudenţă în materia dreptului de a retracta opera

Capitolul 8. Afectarea drepturilor morale și patrimoniale de utilizarea reţelelor

peer-to-peer

Modulul II. Jurisprudenţă în materia drepturilor conexe dreptului de autor

Modului III. Jurisprudenţă în materia mărcilor

Capitolul 1. Distinctivitatea şi anularea mărcii

Capitolul2. Numele comercial şi marca înregistrată în conflict

Modulul IV. Jurisprudenţă în materia brevetului de invenţie

Capitolul1. Decăderea din drepturi pentru neplata taxei de menţinere în vigoare

a brevetului

Capitolul 2. Posibilitatea solicitării anulării brevetului chiar de titular


190

Modulul I. Jurisprudenţă în materia dreptului de autor

Capitolul 1. Drepturile morale ale autorului

Drepturile morale ale autorului unei opere sunt drepturi strâns legate de

personalitatea autorului, prezentându-se, de fapt, ca un complex de drepturi ale

personalităţii41. Legea română privind dreptul de autor şi drepturile conexe afirmă, din

primul articol, că dreptul de autor „este legat de persoana autorului şi comportă

prerogative de ordin moral şi patrimonial”. La această afirmaţie foarte clară nu se

poate ajunge decât analizând natura juridică a dreptului de autor în întregul său.

Dreptul moral îşi justifică existenţa în originalitate, care este sursa şi măsura

protecţiei, opera nefiind protejată decât în măsura în care primeşte amprenta

personalităţii autorului. Dacă se abandonează criteriul subiectiv al originalităţii,

dreptul moral îşi pierde întreaga justificare42.

Legea română utilizează expresia „drepturi morale”, ca majoritatea legislaţiilor

europene, deosebire făcând dreptul german, care utilizează o formulă mai clară: „dreptul

personalităţii autorului” (Urheberpersönlichkeitsrecht).

Ca drept al personalităţii, dreptul moral nu se confundă cu alte drepturi

nepatrimoniale care privesc persoana fizică. Astfel, dreptul de a pretinde respectarea

calităţii de autor nu se confundă cu dreptul la nume43 reglementat de Decretul

nr. 975/1968, de art. 62 şi art. 64 C. fam. şi de Legea nr. 119/1996.

Raţiunea existenţei drepturilor morale nu poate fi analizată decât în contextul

mai larg al existenţei drepturilor intelectuale, care conţin şi drepturi patrimoniale.

Doctrina franceză44 mai veche a centrat întreaga analiză a dreptului de autor în jurul

drepturilor morale, plecând de la trăsăturile acestora: anterioare drepturilor

patrimoniale, subzistă şi după încetarea acestora şi sunt în relaţie de condiţionare cu

acestea. În aceste condiţii, drepturile morale apar ca izvorând din personalitatea celui

care a realizat creaţia intelectuală, fiind o continuare firească a acesteia, indiferent de

41 F. Pollaud-Dulian, Le droit d’auteur, Ed. Economica, Paris, 2005, p. 375. 42 N. Walravens, L’œuvre d’art en droit d’auteur, Ed. Economica, Paris, 2005, p. 438-440.

43 S. Cercel, A. Florea, A. Ponea, Drept civil. Persoana fizică, Ed. Universitaria, 2003, p. 62 şi urm. 44 H. Desbois, Le droit d’auteur en France, Ed. Dalloz, Paris, 1966, p. 421.


191

relaţia materială45, punându-se în acest fel în prim plan creaţia intelectuală şi

realizatorul ei.

Trebuie spus că nu toată lumea a apreciat această poziţie faţă de drepturile

morale ce intră în conţinutul dreptului de autor. S-a afirmat, de exemplu, că

fundamentarea drepturilor morale se face pe o imagine romantică a autorului, care

încorporează personalitatea sa în operă. Utilizând acest model, drepturile morale

permit autorului să menţină operei un statut de creaţie indestructibilă46. Alte critici

aduse drepturilor morale ale autorilor au evidenţiat că ele reprezintă o limitare a

dreptului de proprietate, iar, pe de altă parte, că se pune accent prea mare pe

interesul privat (al autorului) comparativ cu interesul public.

S-a afirmat uneori că „drepturile morale nu au nimic de a face cu morala”47. Nu

împărtăşim această opinie din motive care ţin de ceea ce înţelege prin morală

literatura juridică şi legislaţia română. Legiuitorul român foloseşte, în art. 5 C.civ.,

denumirea de „bunele moravuri”. În ea au fost incluse atât regulile privind moravurile

propriu-zise, cât şi cele privind morala publică. Dacă prin bune moravuri48 înţelegem

totalitatea obiceiurilor dobândite prin tradiţie de persoane şi colectivităţi, prin morală

publică se înţelege totalitatea preceptelor morale pe care o colectivitate le acceptă ca

reguli de convieţuire şi comportament. Legea fundamentală, Constituţia, vorbeşte

atât de bune moravuri, în art. 30 alin. (7), cât şi de morală publică, în art. 53 alin. (1).

De altfel, denumirea generică impusă în timp anterior prezentei constituţii a fost

de „reguli de convieţuire socială”49.

Credem, în aceste condiţii, că respectarea onoarei autorului unei opere se

încadrează în chip natural printre valorile pe care o colectivitate le apreciază şi le

acceptă.

Sintetizând şi având în vedere că, uneori, creaţia, prin natura sa, nu mai se

află într-o relaţie de apropiere (asemănătoare posesiei) cu autorul ei, rolul drepturilor

morale este unul dublu:

crearea şi menţinerea unei reputaţii celui care a realizat-o;

45 Y. Eminescu, Dreptul de autor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 105. 46 L. Bently, B. Sherman, Intellectual property Law, Oxford University Press, Oxford,

2002, p. 235. 47 R. Jacob, D. Alexander, L. Lane, A guidebook to Intellectual Property,

Ed. Sweet&Maxwell, Londra, p. 218. 48 L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi,

1998, p. 36. 49 A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, E.D.P., Bucureşti, 1963, p. 208.


192

protejarea fizică a creaţiei împotriva modificărilor sau altor atingeri.

Drepturile morale sunt, aşa cum s-a arătat, drepturi ale personalităţii şi, în

consecinţă, nu pot fi exercitate decât de autor. De fapt, chiar din art. 1, Legea

nr. 8/1996 prevede că dreptul de autor „este legat de persoana autorului”.

Totuşi, datorită importanţei unora dintre drepturile morale, legea permite

exercitarea după decesul autorului de către moştenitori. Este cazul, aşa cum prevede

art. 11 alin. (2) al Legii nr. 8/1996, al următoarelor drepturi: dreptul de divulgare, din

raţiuni ce ţin de îmbogăţirea patrimoniului cultural al umanităţii, de dreptul la

paternitatea operei şi a celui la integritate, având în vedere nevoia de protecţie a

calităţii de autor şi a integrităţii operei.

Potrivit art. 11 alin. (1) al Legii nr. 8/1996: „Drepturile morale nu pot face

obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări”. Această prevedere are rolul de a asigura

efectivitatea drepturilor morale, fiind o normă imperativă absolut necesară pentru

recunoaşterea dreptului de autor în general.

Autorul nu poate renunţa la drepturile sale morale nici înainte de a crea opera

şi nici ulterior, deoarece astfel ar comite o „sinucidere morală”50. Ipoteza cea mai

frecvent invocată este aceea a unei posibile „simulaţii” prin care opera este scrisă de

mod real de o altă persoană decât cel care o aduce la cunoştinţă publică şi se

bucură de prezumţia de autor. Convenţia prin intermediul căreia s-a creat aparenţa

de autor este nulă, având în vedere caracterul imperativ al dispoziţiei menţionate.

Literatura franceză51 vorbeşte, în cazul unor astfel de clauze tip ghostwritter, de

sancţiunea aplicabilă încălcării unor norme de ordine publică.

În concluzie, chiar şi în varianta renunţării la drepturile morale, ulterior naşterii

dreptului de autor, se reţine absenţa eficacităţii actului de renunţare sau înstrăinare,

datorită prevederii legale menţionate, ce instituie o limitare a libertăţii de voinţă.

Există şi situaţii comparabile cu renunţarea: acceptarea modificării unei opere sau

realizarea unei opere derivate. În primul caz, autorul poate constata, de exemplu, că

opera de artă nu se prezintă în forma în care a creat-o. Acceptând ulterior modificarea,

autorul nu renunţă la drept, ci cel mult la exerciţiul acestuia. În ipoteza a doua, autorul

nu renunţă la dreptul la integritatea operei, ci permite transformarea ei în vederea

unei alte prezentări.

50 H. Desbois, op. cit., p. 382. 51 F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 389.


193

Ca o consecinţă a caracterului nepatrimonial şi inalienabil, creditorii autorului

nu pot urmări şi executa drepturile morale. De fapt, pentru creditori este lipsită de

interes urmărirea unor drepturi cu caracter nepatrimonial. Chiar şi atunci când

urmăresc suportul material al unei opere nedivulgate, ei nu urmăresc un drept moral

pentru realizarea creanţei printr-o eventuală vânzare. O astfel de situaţie este

imposibilă, datorită caracterului inalienabil al dreptului la divulgare, autorul fiind

singurul care poate face acest lucru.

Asemănător sistemului francez, în legislaţia română, dreptul moral subzistă şi

după încetarea drepturilor patrimoniale. Acest lucru rezultă din textul art. 11 alin. (2)

al Legii nr. 8/1996, care prevede că unele prerogative se transmit moştenitorilor sau

organismelor de gestiune colectivă pe durată „nelimitată”.

Având în vedere caracterul de drepturi ale personalităţii, acest lucru pare să

vină în contradicţie cu caracterul viager al drepturilor ce au în vedere persoana.

Caracterul perpetuu al drepturilor morale se datorează faptului că opera este o

continuare a personalităţii şi, în consecinţă, atât timp cât opera există, ea conţine

elemente din personalitatea autorului.

Această concepţie, implementată legislativ în Franţa şi România, nu a căpătat

aceeaşi valoare în alte sisteme de drept. Astfel, în dreptul englez, canadian şi

belgian, dreptul moral urmează regimul juridic al drepturilor economice, astfel că, la

un moment dat, se sting. În SUA, puţinele drepturi morale recunoscute sunt asimilate

drepturilor patrimoniale. Aceste reglementări nu încalcă Convenţia de la Berna, care,

în art. 6 bis. 2, prevede că drepturile morale se sting în acelaşi timp cu drepturile

patrimoniale, admiţând totuşi posibilitatea protecţiei lor şi după decesul autorului.

Drepturile morale nu se pierd prin neuz şi nici nu pot fi dobândite de terţi prin

vreo formă de prescripţie. Aceeaşi este şi situaţia dreptului la acţiune, deoarece,

dacă acestea ar fi prescriptibile, dreptul moral ar deveni, la un moment dat, lipsit de

protecţie. Argumentul jurisprudenţial vine din dreptul francez, a cărui reglementare în

materie este similară cu cea română. Astfel, Curtea de Casaţie a decis, în 1995, că

exercitarea de către autor a dreptului de proprietate intelectuală ataşat persoanei

sale nu este limitată de nicio prescripţie52.

Dreptul moral este un drept subiectiv absolut, fiind opozabil erga omnes şi, în

consecinţă, are următoarele caracteristici:

52 Idem, p. 393.


194

îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere, şi nu

o obligaţie corelativă anume;

din momentul dobândirii, se cunoaşte numai subiectul activ (titularul său), nu

şi subiectul pasiv (titular al obligaţiei corelative). Deci, în raport cu subiectul activ,

toate celelalte persoane sunt subiecte pasive nedeterminate, cărora le revine

obligaţia generală şi negativă menţionată.

Criteriul de bază al protecţiei proprietăţii intelectuale este în Convenţia de la

Berna: principiul tratamentului naţional, ca regulă de nediscriminare. Aceasta

înseamnă că un stat membru al Uniunii trebuie să ofere unui cetăţean al altui stat

membru aceeaşi protecţie pe care o oferă cetăţeanului propriu. Se permitea astfel ca

fiecare ţară membră a Uniunii să dezvolte propriile legi în domeniu, principiul

tratamentului naţional fiind un mijloc de protecţie internaţională fără armonizare

legislativă.

Legea română, ca şi cea franceză, recunoaşte cetăţeanului străin aceleaşi

drepturi ca propriului cetăţean, poziţionare care este calificată ca fiind universalistă.

Articolul 147 al Legii nr. 8/1996 prevede că „persoanele fizice sau juridice străine,

titulare ale drepturilor de autor sau ale drepturilor conexe, beneficiază de protecţia

prevăzută prin convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale la care România este

parte, iar, în lipsa acestora, beneficiază de un tratament egal cu cel al cetăţenilor

români, cu condiţia ca aceştia să beneficieze, la rândul lor, de tratament similar în

statele respective”.

Capitolul 2. Jurisprudenţă în materia dreptului de a aduce opera la

cunoştinţa publicului

1. Reguli şi jurisprudenţă

Dreptul de autor ia naştere independent de aducerea operei la cunoştinţa

publicului şi, ca o continuare a acestui principiu, autorul este singurul care poate decide

dacă opera este în faza în care poate fi comunicată şi altor persoane. Numit şi drept

de divulgare, acest drept conferit de lege autorului are un atât de puternic caracter

intuitu personae încât s-a spus că este unul discreţionar şi absolut53. Divulgarea

53 St. Cărpenaru, Drept civil. Drepturile de creaţie intelectuală, Universitatea din

Bucureşti, 1971, p. 29; V. Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2001, p. 107.


195

necesită o voinţă clară şi incontestabilă a autorului de a decide comunicarea operei

către public54.

Dreptul la divulgare este un atribut al dreptului moral al autorului, în virtutea

căruia acesta poate să decidă singur dacă şi în ce moment va aduce opera la

cunoştinţă publică sau, din contră, să refuze acest lucru. De exercitarea dreptului de

divulgare, primul în ordine cronologică, depinde naşterea celorlalte drepturi morale şi

patrimoniale. Autorul poate reveni asupra deciziei de comunicare publică a operei cu

condiţia să nu existe deja un contract de editare, caz în care va fi ţinut de principiul

forţei obligatorii, cu toate consecinţele acestuia. Divulgarea poate avea sau nu

caracter comercial, autorul putând alege să comunice public opera fără un scop

comercial55.

Exercitarea dreptului de divulgare nu influenţează naşterea dreptului de autor,

aceasta realizându-se prin simplul act de creaţie. Totuşi momentul exercitării

dreptului are o importanţă deosebită din două motive:

a) din punct de vedere cronologic este anterior exercitării celorlalte drepturi, de

exercitarea dreptului de divulgare depinzând naşterea unor drepturi morale şi

patrimoniale;

b) în funcţie de momentul exercitării dreptului de divulgare analizăm prezumţia

de autor instituită de art. 4 al Legii nr. 8/1996.

Legea dreptului de autor utilizează de mai multe ori sintagma "cunoştinţă

publică", în contextul în care vorbeşte de divulgarea operei:

- "se prezumă a fi autor până la proba contrară, persoana sub numele căreia

opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţă publică"56,

- autorul are "dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la

cunoştinţă publică"57.

Aşa cum am arătat, dreptul de divulgare presupune manifestarea clară a

voinţei de a aduce opera la cunoştinţă publică. Această afirmaţie nu răspunde însă la

54 F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 404. 55 I. Dogaru, L. Săuleanu, Teoria generală a obligaţiilor comerciale, E.D.P., Bucureşti,

2006. 56 Art. 4 alin. (1) al Legii nr. 8/1996. 57 Art. 10 al Legii nr. 8/1996.


196

întrebarea: când este opera divulgată? Este o operă adusă la cunoştinţă publică

dacă e prezentată familiei sau trebuie comunicată unui cerc mai larg de persoane?

Cât de mare trebuie să fie acest grup de persoane? Toate aceste întrebări îşi găsesc

răspuns prin precizarea sensului sintagmei "cunoştinţă publică", deoarece legea nu o

precizează în vreun fel.

Dintre opiniile exprimate în literatură legătură cu momentul divulgării şi sensul

dat formulei analizate menţionăm:

- "divulgarea operei are loc în momentul în care aceasta este pusă la dispoziţia

publicului larg."58;

- "divulgarea propriu-zisă va avea loc însă numai în momentul în care opera

devine efectiv accesibilă publicului - moment care poate fi chiar cel al predării

manuscrisului către editor"59.

- "a divulga opera înseamnă a decide comunicarea către public"60.

Având în vedere opiniile de mai sus deducem că prin aducere la cunoştinţă

publică înţelegem comunicarea operei către public. Considerăm că trebuie şi mai

nuanţat sensul, deoarece nici termenul "public" nu beneficiază de o definire legală.

Este, de exemplu, lecturarea unui fragment dintr-un roman în cadrul unui cerc literar

o manifestare a voinţei de a comunica opera către public? Soluţia acestei probleme

ţine de interpretarea voinţei autorului, determinând în felul acesta dacă el doreşte să

facă opera cunoscută sau apreciază că nu e încă momentul. În situaţiile limită, cum e

ultimul exemplu, trebuie văzut dacă cercul în care se face comunicarea este unul

restrâns, limitat prin reguli ale grupului sau este un spaţiu cultural în care accesul

este liber. Aceeaşi lecturare poate fi aducere la cunoştinţă publică dacă are loc la o

manifestare ştiinţifică sau doar o prezentare privată atunci când spaţiul cultural este

sub forma unui club exclusivist.

În concluzie, sensul sintagmei "cunoştinţă publică" trebuie analizat de la caz la

caz, pentru că uneori se face distincţie chiar între momentul luării deciziei pe plan

psihologic şi materializarea ei prin divulgare.

58 C.R. Romiţan, Drepturile morale de autor, Ed. universul Juridic, 2007, p. 97. 59 V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, Dreptul de autor şi drepturile conexe, Ed. All

Beck, Bucureşti, 2005, p. 204. 60 F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 404.


197

Autorul trebuie să fie mai mult decât prudent atunci când face acte comunicare

a operei sau unei părţi din aceasta către terţi deoarece, fără o materializare a

dreptului de divulgare, acestea pot fi speculate în vederea răsturnării prezumţiei de

autor.

Având în vedere principiile enunţate mai sus, autorul poate refuza

comunicarea operei realizate în baza unui contract, indiferent de motivele care stau

la originea deciziei sale, dar va intra sub incidenţa art. 969 şi 1075 C.civ., care impun

obligarea sa la dezdăunare. În cazul în care opera comandată este predată celui

care a solicitat realizarea ei, apreciem că autorul îşi exercită dreptul de divulgare.

Regula nu este una prevăzută expres, dar, având în vedere existenţa contractului de

comandă, apreciem că prin predarea operei se şi realizează comunicare publică

într-o formă care epuizează dreptul de divulgare. Fără a ne afla în prezenţa

transferului dreptului moral de divulgare, credem că, dacă nu am interpreta în acest

sens, efectele contractului de comandă ar fi restrânse prea mult. De altfel, părţile

stabilesc modalitatea de utilizare şi exploatare a operei, astfel că autorul îşi

completează exercitarea dreptului la divulgare.

Trebuie avute în vedere, în ipoteza de mai sus, contractul de comandă şi

prezumţia reglementată de art. 4, pentru că există riscul ca aceasta din urmă să nu

poată fi răsturnată, dacă nu se fac menţiuni clare în contract. Acesta a fost cazul

într-un dosar61 în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că, „în lipsa unor

atare dovezi, în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu s-a răsturnat prezumţia

calităţii de autor a persoanelor sub numele cărora opera s-a adus pentru prima dată

la cunoştinţă publică”. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele

Universitatea Toulouse II, Le Mirail, EPSCT, Franţa şi Centrul Naţional de Cercetări

Ştiinţifice, EPST, Franţa au solicitat, în contradictoriu cu pârâta AAAM, să se

constate încălcarea drepturilor de autor deţinute de reclamante cu privire la studiul

intitulat Ancient Gold Mines of Dacia şi să fie obligată pârâta să retragă de îndată

studiul de pe website-ul www.rosiamontana.org. În motivarea cererii, s-a arătat că

angajaţii reclamantelor au realizat, în colaborare cu Laboratorul de Arheologie şi

Istorie şi cu Muzeul Naţional de Istorie al României, studiul geologic şi arheologic în

zona Roşia Montană menţionat mai sus. Reclamantele au constatat publicarea

studiului, fără acordul lor, pe pagina de Internet www.roşiamontana.org., reclamând

încălcarea dreptului de divulgare reglementat de art. 10 lit. a) al Legii nr. 8/1996.

61 I.C.C.J., decizia nr. 8934/2005, http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp; O. Spineanu,

Proprietate intelectuală, Jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, 2006, p. 223.


198

Pe site-ul menţionat apăreau ca autori ai studiului persoane care nu

participaseră la cercetări şi nu erau angajate ale reclamantelor. Aşa cum am

menţionat, instanţa nu a constat răsturnarea prezumţiei de autor şi, pe cale de

consecinţă, nici încălcarea dreptului moral la divulgare.

Concluzia pe care o extragem din cazul prezentat este aceea că se impune, în

mod necesar, realizarea unei proceduri contractuale detaliate de redactare şi predare

a operei comandate, astfel încât să se evite posibilitatea încălcării dreptului la

divulgare şi a dreptului la nume, prin atribuirea operei altuia.

Pe lângă această procedură contractuală, autorul, realizator al operei

comandate, are la îndemână înregistrarea operei sale în Registrul Naţional de

Opere, potrivit art. 148 alin. (1) al Legii nr. 8/1996 şi potrivit art. 3 al Ordonanţei

nr. 25/1996 privind întărirea capacităţii administrative a ORDA. Rolul acestei înregistrări

este de a oferi un mijloc de probă în cazuri precum cel de mai sus.

În cazul operei comune, aducerea operei la cunoştinţa publicului este

guvernată de următoarele reguli62:

atunci când contribuţia fiecărui autor este distinctă, oricare din ei poate divulga

propria creaţie;

dacă nu se poate stabili contribuţia fiecăruia, dreptul de divulgare aparţine

tuturor coautorilor. Refuzul unuia din ei influenţează decisiv comunicarea publică şi el

trebuie temeinic justificat. Chiar şi în caz de refuz nejustificat, având în vedere natura

dreptului de divulgare, coautorul care procedează astfel poate fi obligat doar la

despăgubiri.

Dreptul de a aduce opera colectivă la cunoştinţa publicului revine celui

desemnat prin convenţia dintre coautori şi entitatea din „iniţiativa sau sub

responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată”, iar în lipsa convenţiei, acesteia

din urmă. Având în vedere faptul că opera colectivă este realizată în urma unei

comenzi, în privinţa divulgării se vor aplica corespunzător şi regulile menţionate mai

sus (art. 969 şi 1075 C.civ.).

Se epuizează întotdeauna dreptul de divulgare odată cu prima aducere la

cunoştinţă publică? Răspunsurile date în literatura română şi franceză diferă în

funcţie de modul în care dreptul de divulgare este valorizat. Sunt situaţii în care

opera a fost creată cu o anumită destinaţie, iar divulgarea s-a făcut având în vedere

62 Rezultat al interpretării art. 5 al Legii nr. 8/1996.


199

această destinaţie. În astfel de cazuri, s-a opinat63 că este nevoie de o nouă

divulgare potrivit cu noua destinaţie. Un exemplu ar putea fi utilizarea unei secvenţe

dintr-un film în scop publicitar, caz în care autorul este singurul care poate exercita

dreptul de divulgare în conformitate cu noua destinaţie. Un argument din

jurisprudenţa franceză îl reprezintă soluţia potrivit căreia utilizarea melodiei „Femme

Libérée” într-un mesaj publicitar este o încălcare a dreptului la divulgare64. Fără o

prevedere clară, instanţele franceze au oscilat între cele două soluţii. O astfel de

prevedere există în dreptul belgian65, care a ales să limiteze efectele divulgării la

procedeele şi modurile de exploatare alese de autor.

În literatura juridică românească, s-a afirmat: „e greu de acceptat că, odată

adusă la cunoştinţă publică într-o modalitate, opera rămâne totuşi nedivulgată în alte

modalităţi, pentru acestea dreptul de divulgare neepuizând-se”66.

Credem că trebuie făcută distincţie între situaţia în care este vorba de aceeaşi

operă sau este cazul unei preluări într-o altă operă, cum a fost cazul clipurilor

publicitare. Dacă este vorba de aceeaşi operă, legea română este clară, spunând că

autorul este singurul care decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la

cunoştinţă publică. Decizând modul în care face acest lucru prima dată, autorul îşi

epuizează dreptul de divulgare, el având însă dreptul patrimonial de a autoriza orice

altă formă de utilizare a operei sale. Spre exemplu, un compozitor divulgă melodia

într-o emisiune televizată, dreptul său se epuizează, dar are dreptul exclusiv de a

autoriza sau interzice orice altă utilizare ulterioară într-o altă formă şi destinaţie, ca o

manifestare a drepturilor sale patrimoniale. Dacă însă este vorba de o nouă creaţie,

autorul are un nou drept de divulgare pe care trebuie să îl epuizeze. În exemplul

anterior, dacă melodia devine coloana sonoră a unui film, o operă comună, în care

compozitorul este autor secundar, pe cale de consecinţă, va exercita dreptul de

divulgare odată cu toţi coautorii.

Drepturile morale au fost puse la încercare odată cu convertirea analogică în

format MP3, MP4, MPEG. Sunt cunoscute situaţii în care, înainte de premiera unui

film, el a fost ilegal comunicat publicului, datorită modalităţilor moderne şi rapide de

comunicare. Fişierele MP3 permit compresia înregistrărilor sonore, păstrând calitatea

şi permiţând un transfer mult mai rapid fie on line, fi pe un suport electronic.

63 F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 407. 64 C. Féral-Schuhl, Cyberdroit, Le droit à l’épreuve de l’Internet, Dalloz, 2006, p. 285. 65 M. Cornu, I. de Lamberterie, P. Sirinelli, C. Wallaert, Dictionnaire comparé du droit de

auteur et du copyright, CNRS Editions, Paris, 2003, p. 428. 66 V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 207.


200

Aducerea înregistrărilor în format MP3 şi plasarea lor pe Internet reprezintă, potrivit

jurisprudenţei franceze, o încălcare a dreptului moral la divulgare, atât timp cât

autorul nu şi-a exercitat dreptul de divulgare în acest sens. În acest fel, s-a apreciat,

de exemplu, de Tribunalul de Mare Instanţă din Paris, că reprezintă încălcare a

dreptului la divulgare postarea pe Internet a 23 de cântece ale lui Jean Ferrat67.

În opinia noastră, este mai degrabă o încălcare a dreptului patrimonial de a

decide în ce mod opera poate fi utilizată. Într-adevăr, este o legătură foarte strânsă

între dreptul de divulgare şi dreptul patrimonial al autorului de a decide dacă, în ce

mod şi când va fi utilizată opera sa. Din acest motiv, jurisprudenţa franceză a legat68

utilizarea operei, într-un alt mod, de neexercitarea de către autor a dreptului la

divulgare în acest sens.

2. Jurisprudenţă în materia dreptul la divulgarea operelor după decesul

autorului

Regulile care guvernează posibilitatea divulgării operei după încetarea din

viaţă a autorului privesc două etape: în perioada de protecţie a operei şi după

expirare.

În perioada de protecţie a operei, pot exercita dreptul de divulgare şi

moştenitorii, cu respectarea următoarelor reguli:

a) dacă manifestarea de voinţă a autorului în sensul divulgării rezultă din acte

sau fapte juridice ale acestuia, atunci moştenitorii au dreptul să publice opera, pentru

că ei pun în aplicare voinţa autorului care, în fapt, şi-a exercitat dreptul la divulgare;

de exemplu: testamentul prin care se transmit drepturi patrimoniale asupra unei

opere nepublicate;

b) dacă autorul îşi manifestă voinţa în timpul vieţii în sensul necomunicării

publice a operei, aceasta nu poate fi divulgată de nicio persoană, pentru că dreptul a

fost exercitat şi nu mai operează transmiterea prin succesiune. Ce se întâmplă totuşi

când cineva încalcă această interdicţie? Singura sancţiune aplicabilă în caz de

nerespectare a voinţei defunctului este că persoana care face acest lucru nu se va

bucura de protecţia prin drept de autor, deoarece nu îndeplineşte condiţia divulgării

în „mod legal” menţionată de textul art. 25 alin. (2) al Legii nr. 8/1996;

67 C. Féral-Schuhl, op. cit., p. 284. 68 A se vedea M. Cornu, I. de Lamberterie, P. Sirinelli, C. Wallaert, op. cit., p. 428, unde

se menţionează existenţa unor hotărâri recente care ar susţine epuizarea dreptului de divulgare.


201

c) atunci când nu se poate determina care a fost dorinţa autorului, interzicere

sau permisiune, divulgarea este posibilă având în vedere coroborarea a două texte

de lege:

art. 25 alin. (2) al Legii nr. 8/1996, care permite divulgarea operei de către

altcineva în afara autorului, numai în mod legal; şi

art. 11 alin. (2) al Legii nr. 8/1996, care permite exercitarea dreptului de

divulgare [prevăzut de art. 10 lit. a)] după moartea autorului, de către moştenitori,

potrivit legislaţiei civile.

După expirarea perioadei de protecţie a dreptului de autor, dreptul de divulgare

poate fi exercitat doar având în vedere art. 25 alin. (2) al Legii nr. 8/1996: „Persoana

care, după încetarea protecţiei dreptului de autor, aduce la cunoştinţa publică, în

mod legal, pentru prima oară, o operă nepublicată înainte, beneficiază de protecţia

echivalentă cu cea a drepturilor patrimoniale de autor”. Dreptul care ia astfel naştere

a fost numit, în Marea Britanie, „drept de publicare” (publication right) şi este

recunoscut pe o perioadă de 25 de ani calculaţi de la sfârşitul anului în care opera a

fost publicată.

Dreptul de divulgare nu este recunoscut juridic ca atribut al dreptului moral în

sisteme de drept precum cel englez, american sau canadian, regăsindu-l în schimb

reglementat în Franţa şi Belgia. În SUA, dreptul de divulgare este strâns legat de

exercitarea drepturilor patrimoniale şi, în special, a celui de distribuire.

Exercitarea dreptului de divulgare nu are ca efect naşterea dreptului de autor,

ci crearea premizelor pentru exercitarea drepturilor patrimoniale. Componenta

negativă a dreptului de divulgare presupune menţinerea operei într-o formă de

„confidenţialitate”, care nu aduce avantaje patrimoniale.

Capitolul 3. Jurisprudenţă în materia dreptului de a decide sub ce nume va fi

adusă opera la cunoştinţă publică

În mod cronologic, primul care se manifestă este dreptul de a decide sub ce

nume va fi publicată opera şi abia ulterior (cel mult concomitent) se va manifesta

dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor, în strânsă legătură cu numele,

ambele ţinând de paternitatea operei.

Importanţa exercitării dreptului la nume este sintetizată într-o afirmaţie care poate

fi „revendicată” de toţi cei care au creat ceva, dar care îi aparţine lui Julien Gracq:


202

Mes livres, bien evidémment, je le reconnais tous au sens ou on reconaît une

progéniture.

Numele autorului are, printre altele, următoarele roluri: canalizează beneficiile,

uşurează managementul creaţiilor intelectuale (catalogare, bibliografii) şi ajută la

formarea unei personalităţi, la acordarea premiilor etc. De aceea, în conţinutul

dreptului la nume [prevăzut de art. 10 lit. c)] intră dreptul de a decide numele,

pseudonimul, de a pretinde indicarea acestora şi chiar păstrarea anonimatului, fiind

susținută astfel relația imaterială autor-operă69.

Titular al dreptului moral la nume poate fi o persoană fizică sau juridică, atunci

când opera este realizată din iniţiativa acesteia, având caracterul unei opere

colective.

În cazul în care opera este adusă la cunoştinţă publică sub pseudonim sau

într-o formă anonimă, dreptul de autor va fi exercitat de persoana fizică sau juridică

care a făcut-o publică. Regula de mai sus, conţinută în art. 3 al Legii nr. 8/1996, se

referă la celelalte drepturi morale şi patrimoniale, pentru că dreptul la nume a fost

exercitat de autor prin nedezvăluirea identităţii. În momentul în care este cunoscută

identitatea, autorul va relua exercitarea prerogativelor dreptului de autor.

În cazul operelor comune, toţi autorii identificaţi au dreptul la menţionarea

numelui lor pentru a pune în evidenţă legătura lor cu opera. Potrivit art. 65, art. 66

coroborate cu art. 5 ale Legii nr. 8/1996, filmul poate fi o operă comună cu un autor

principal şi mai mulţi autori „secundari”, precum regizorul, autorul adaptării, autorul

muzicii sau al dialogului. Curtea de Apel a reţinut că omisiunea repetată a numelui

reclamantului, în calitate de autor al scenariului, de pe materialele de promovare a

filmului, încalcă dispoziţiile legale referitoare la dreptul moral al autorului la

recunoaşterea calităţii de autor70.

Dreptul de a pretinde indicarea numelui este încălcat în momentul în care

autorul nu a fost identificat într-un mod specific operei. Identificarea într-un mod

propriu presupune menţionarea numelui autorului pe fiecare copie într-un mod clar şi

proeminent. De exemplu, în cazul unei cărţi, numele autorului trebuie menţionat cel

puţin în interiorul cărţii (în lipsă de altă clauză în contractul de editare), iar dacă este

vorba de o transmisie radio-tv, numele trebuie să fie menţionat într-o manieră care să

69 C.R. Romiţan, op. cit., p. 104. 70 C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia civilă nr. 2385/2004, în O. Spineanu, op. cit.,

p. 229.


203

conducă la citirea sau ascultarea sa. În funcţie de specificul operei, numele trebuie

menţionat, printre altele, în următoarele cazuri:

pentru autorii de opere literare sau dramatice, ori de câte ori opera este

publicată;

în cazul compozitorilor, numele trebuie menţionat în orice formă pe copiile

comerciale ale cântecului, nu şi de fiecare dată când acesta este difuzat;

autorul unei opere artistice are dreptul la menţionarea numelui ori de câte ori

opera este expusă în public, imaginea sa este difuzată prin mijloace media etc.

Potrivit art. 148 alin. (3) al Legii nr. 8/1996, autorii şi alţi titulari de drepturi

exclusive ale autorilor au dreptul să înscrie pe originalele sau pe copiile autorizate

ale operelor menţiunea de rezervare a exploatării acestora, constând în simbolul ©

însoţit de numele lor, de locul şi anul primei publicări.

Producătorii de înregistrări sonore, interpreţii, executanţii sau alţi deţinători de

drepturi exclusive ale acestora au dreptul să înscrie pe originalele sau pe copiile

autorizate ale înregistrărilor sonore sau audiovizuale ori pe învelişul acestora,

menţiunea de protecţie, constituită din simbolul P înconjurat de un cerc, însoţit de

numele lor, de locul şi anul primei publicări.

Am arătat că drepturile morale sunt inalienabile, iar dreptul la nume nu se

transmite nici măcar prin succesiune, nefiind reglementă această posibilitate de

art. 10 al Legii nr. 8/1996. Faţă de jurisprudenţa franceză, unde întâlnim constatarea

nulităţii convenţiilor pe baza cărora operele apar sub alt nume decât al celui care le-a

creat, în practica belgiană s-a recunoscut această posibilitate. Astfel, autorul

memoriilor unei vedete a putut renunţa să semneze opera şi să accepte publicarea ei

sub alt nume.71 Revenind la jurisprudenţa franceză, aceasta a calificat norma

referitoare la inalienabilitate ca fiind una de aplicare imperativă şi, în consecinţă,

instanţele au calificat în mod constant clauzele prin care o persoana renunţă la

dreptul la menţionarea numelui ca fiind lovite de nulitate. În schimb, în dreptul

canadian, american şi englez, renunţarea la dreptul la nume este posibilă (Gost

writter).

Din motive ce ţin de exprimarea din art. 11 al Legii nr. 8/1996 („drepturile morale

nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări”), ne plasăm pe această din

71 A. Berenboom, citat de M. Cornu, I. de Lamberterie, P. Sirinelli, C. Wallaert, op. cit.,

p. 150.


204

urmă poziţie, apreciind că norma este una imperativă. Un alt motiv ţine de caracterul

profund personal al dreptului de autor. Or, dacă acceptăm o astfel de posibilitate,

ajungem în situaţia să recunoaştem un drept de autor care nu poartă amprenta

personalităţii. În exemplul din jurisprudenţa comparată, menţionat mai sus, am putea

accepta menţionarea numelui vedetei numai în condiţiile în care ea a participat la

realizarea memoriilor.

Dovedirea prejudiciului moral este, ca întotdeauna, o problemă delicată şi

credem că trebuie avute în vedere soluţiile din practică. S-a apreciat72 că încălcarea

dreptului moral de autor este prin ea însăşi aptă să producă autorului operei un

prejudiciu, astfel că nu mai este necesară dovedirea, potrivit art. 1169 C.civ., a

prejudiciului. Faptul că reclamantul nu şi-a regăsit numele pe materialele

promoţionale ca autor al scenariului conduce la un prejudiciu pe care instanţa este

suverană să îl aprecieze fără o altă dovadă.

Probleme deosebite apar în cazul operelor de artă fie datorită unei false

atribuiri, fie datorită nemenţionării numelui pe o reproducere. Cert este că, în astfel

de cazuri, autorul se poate adresa instanţei pentru a obţine reparaţii morale.

În cazul operelor de artă, dreptul la nume presupune menţionarea acestuia pe

reproducerile autorizate de el, dar şi pe reproducerile fotografice. În Franţa, s-au

vândut cărţi poştale cu fotografia Place des Terreaux din Lyon. Cartea poştală

menţiona numele fotografului, dar nu pe cele ale artistului şi arhitectului, respectiv

Daniel Buren şi Christian Drevet. Piaţa respectivă a fost reamenajată prin mutarea

unei fântâni de la vest la nord şi redesenarea spaţiului şi amplasarea a 72 de fântâni.

De altfel, Curtea de Apel din Lyon73 a reţinut că s-a realizat un ansamblu ce poartă

amprenta personalităţii autorilor. Cu toate acestea, Curtea a decis că piaţa respectivă

nu este opera lor, fiind un ansamblu urbanistic mixt în care se află şi contribuţia lor.

Soluţia Curţii de Apel a fost însă pe acest capăt de cerere infirmată de Curtea de

Casaţie74, care a decis că necomunicarea publică pe cărţile poştale a caracteristicilor

originale ale operei celor doi este o încălcare a art. L-121-1 al Codului de Proprietate

Intelectuală şi a art. 5 al Directivei CE 2001/29 pentru armonizarea anumitor aspecte

cu privire la dreptul de autor şi drepturile conexe în societatea informaţională. Un

astfel de exemplu vine să arate complexitatea aprecierii creaţiilor urbanistice moderne.

72 C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia civilă nr. 2385/2004, în O. Spineanu, op. cit.,

p. 229. 73 N. Walravens, L’œuvre d’art en droit d’auteur, Ed. Economica, Paris, 2005, p. 339. 74http://www.courdecassation.fr/jurisprudence_publications_documentation_2/act

ualite_jurisprudence_21/premiere_chambre_civile_568/arrets_569/br_arret_632.html.


205

Într-o altă soluţie, autorii unei fresce servind ca decor pentru un clip publicitar au

obţinut recunoaşterea de către o instanţă franceză a încălcării dreptului la nume prin

nemenţionarea numelui lor75.

Problema falsei atribuiri a numelui este redată de o speţă recentă din

jurisprudenţa franceză76. Deţinătorul unei picturi semnată Utrillo77 a chemat în

judecată vânzătorul picturii pentru neautenticitatea semnăturii. Tabloul fusese

prezentat ca o operă a Şcolii din Paris cu menţiunea „poartă o semnătură apocrifă a

lui Maurice Utrillo”. Ea nu era nici copie, nici imitare a unei alte picturi şi, în aceste

condiţii, instanţa a stabilit că punerea în vânzare a operei nu încălcă dreptul la nume,

dar aduce atingeri drepturilor morale. Speţa ridică probleme vizavi de calitatea

procesuală a celui care promovează acţiunea, acesta trebuind să fie moştenitor sau

un organism de gestiune.

Într-o altă speţă78, aceeaşi Curte de Casaţie a decis că reproducerea servilă a

semnăturii artistului pe o copie a unei opere intrată în domeniul public nu aduce

atingere dreptului moral atât timp cât nu există posibilitatea confuziei cu opera

originală. Soluţia a fost dată de o instanţă penală care a avut în vedere elementul

intenţional. Dacă însă abordăm problema din punct de vedere al caracterului

perpetuu al dreptului moral, soluţia tinde să pară alta. Totuşi, atât timp cât

reproducerea servilă poartă numele autorului, nu avem de a face cu o încălcare a

dreptului la nume, ci, eventual, în funcţie de calităţile reproducerii, cu o posibilă

încălcare a dreptului la respectarea integrităţii operei.

Capitolul 4 . Jurisprudenţă în materia dreptului de a pretinde recunoaşterea

calităţii de autor

În esenţă, dreptul la calitatea de autor al operei [consacrat de art. 10 lit. b)] oferă

creatorilor de opere dreptul de a fi identificaţi ca autori ai acelor opere,

producându-se astfel consecinţe economice, culturale sau simbolice. În conţinutul

dreptului la recunoaşterea calităţii de autor, intră dreptul de a revendica oricând

calitatea de autor şi dreptul de a se opune oricărui act de uzurpare. Toate marile

sisteme de drept admit că dreptul la paternitate acoperă falsa atribuire a numelui,

75 Decizie menţionată de N. Walravens, op. cit., p. 338. 76 F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 417. 77 Maurice Utrillo, pictor francez, 1883-1955, greu de încadrat într-un anumit stil, a

pictat numeroase peisaje urbane, în special din Montmartre. 78 http://www.courdecassation.fr/jurisprudence_publications_documentation_2

/bulletin_information_cour_cassation_27/.

http://www.courdecassation.fr/jurisprudence_publications_documentation_2%20/

http://www.courdecassation.fr/jurisprudence_publications_documentation_2%20/


206

mai puţin cel canadian, care lasă această faptă să fie sancţionată de regulile

dreptului comun referitoare la viaţa privată şi prejudiciu79.

Dreptul la calitatea de autor este încălcat atunci când o persoană difuzează

publicului copii ale operei ori expune creaţii artistice, atribuindu-le un alt nume decât

cel al autorului. Spre exemplu, este o încălcare a dreptului la paternitatea operei

publicarea unui articol de ziar sub alt nume, aplicarea semnăturii unui pictor cunoscut

pe un tablou realizat de altcineva etc.

Pe lângă mecanismele conferite de legea română şi de Convenţia de la Berna

mai există şi altele pe care autorul se poate baza pentru a-şi asigura recunoaşterea

dreptului la paternitatea operei: contractul de editare, alte contracte sau chiar prin

forţa unor organisme de gestiune colectivă.

Exerciţiul dreptului la a pretinde recunoaşterea calităţii de autor se transmite

prin moştenire, pe durată nelimitată. În cazul absenţei moştenitorilor, exerciţiul

acestuia revine organismului de gestiune care a administrat drepturile respective sau

organismului cu cel mai mare număr de membri în domeniul de creaţie.80

Legea nr. 8/1996 sancţionează, în art. 141, ca infracţiune81 însuşirea fără drept

a calităţii de autor, astfel că persoana vătămată se poate constitui parte civilă în

procesul penal dacă există prejudiciu. Autorul neprejudiciat încă poate solicita

încetarea oricărei uzurpări a calităţii sale de autor. Aceasta este situaţia în speţa

menţionată anterior, în care reclamantele invocau postarea unui studiu ştiinţific pe

site-ul www.roşiamontana.org sub alt nume decât cel al autorilor.

Capitolul 5. Jurisprudenţă în materia dreptului la paternitate în cazul unor

opere speciale

Autorul unei opere de artă plastică poate autoriza reproducerea originalului

operei în următoarele condiţii:

prin contractul de reproducere să se ofere indicaţii care să conducă la

identificarea operei (descriere sumară, desen, fotografie etc.) şi referiri la semnătura

autorului;

titularul dreptului de autor să fi aprobat exemplarul supus examinării;

79 M. Cornu, I. de Lamberterie, P. Sirinelli, C. Wallaert, op. cit., p. 425. 80 Art. 11 alin. (2) al Legii nr. 8/1996. 81 A. Françon, Les sanctions pénales de la violation du droit moral în Mélange offerts

à Jean-Jacques Burst, Ed. Litec, 1997, p. 171.


207

pe toate exemplarele să figureze numele, pseudonimul autorului sau orice alt

semn care să-l identifice (art. 83).

Pentru a proteja titularul dreptului de autor asupra operei de artă de o posibilă

reproducere ulterioară fără drept, legea impune ca modelele originale să fie restituite

deţinătorului, iar instrumentele create pentru reproducere să devină inutilizabile sau

distruse dacă nu se convine altfel.

Pe lângă regulile menţionate, comune tuturor categoriilor de opere, art. 84 din

Legea nr. 8/1996 impune şi două reguli speciale. Potrivit primei, proiectele de

arhitectură expuse în apropierea şantierului şi, ulterior, construcţia, trebuie să poarte

scris numele autorului, dacă în mod convenţional nu s-a stabilit altceva. Cea de a

doua vine să întărească dreptul de a exploata exclusiv opera, statuând că o

construcţie nu poate fi realizată decât cu acordul titularului dreptului de autor asupra

proiectului.

Aşa cum s-a mai arătat, nefiind originale, nici legiuitorul nu protejează prin drept

de autor fotografiile scrisorilor, actelor, documentelor, desenelor tehnice şi altele

asemenea. Fotografia nu face decât să reproducă imaginea unei opere şi, ca

urmare, modul în care se realizează nu trebuie să prejudicieze opera de artă

reprodusă şi nici dreptul autorului asupra acesteia, astfel că realizarea fotografiei

trebuie să aibă loc numai cu acordul acestuia din urmă. Dacă este vorba de

fotografia realizată la comanda unei persoane, ea poate fi publicată şi reprodusă de

acesta şi de succesorii săi fără consimţământul autorului (în lipsă de prevedere

contrară). Legea îl protejează şi pe autor, atunci când fotografia conţine şi numele

său, acesta trebuind să se regăsească şi pe reproducerile ulterioare.

Capitolul 6. Jurisprudenţă în materia dreptului de a pretinde respectarea

integrităţii operei

6.1. Noţiune

Dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei (dreptul la integritatea

operei, droit à l’integrité, right of integrity) este atributul moral al dreptului de autor

care permite autorului să impună tuturor persoanelor menţinerea respectului faţă de

operă, inclusiv celor care dobândesc drepturi asupra operei.

Argumentele care susţin existenţa acestui drept moral sunt: în primul rând,

faptul că autorul a încorporat în operă elemente ale personalităţii sale, care astfel vor

fi protejate împotriva oricărei distorsionări sau mutilări, mai ales dacă autorul are un


208

anumit grad de responsabilitate faţă de operă şi, în al doilea rând, dorinţa de a

proteja reputaţia autorului.

În conţinutul dreptului la integritatea operei intră:

dreptul autorului de solicita interzicerea oricărui act care ar aduce atingeri

fizice operei;

dreptul autorului de a interzice orice „atingere” a operei care ar afecta reputaţia

autorului.

Pentru a vorbi de încălcarea dreptului la integritatea operei, autorul trebuie să

dovedească: tratamentul mutilator sau deformator, inexistenţa consimţământului

autorului, iar atunci când nu este vorba de o atingere fizică, să facă dovada

prejudiciului adus reputaţiei sale. Prin tratament se înţelege orice adăugare, ştergere,

alterare sau adaptare a operei, rezultat al contactului cu structura internă a operei.

Sunt interzise deci orice modificări fizice ale operei care, chiar dacă nu afectează

valoarea operei, aduc atingeri caracterului personal al operei.

În condiţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, menţionat mai sus, exerciţiul

dreptului de a pretinde respectarea integrităţii operei se transmite prin moştenire, pe

durată nelimitată şi, potrivit art. 90 al Legii nr. 8/1996, poate fi exercitat şi de

persoana reprezentată într-un portret sau de destinatarul unei corespondenţe.

6.2. Exemple de încălcare a dreptului la integritatea operei

Din motive ce ţin de organizarea politico-socială, problemele ridicate în

jurisprudenţa comparată au fost mai numeroase decât cele din ţările aflate în fostul

spaţiu socialist. De aceea, ele au fost prezentate începând cu primele lucrări

româneşti apărute după 198982. Vom apela şi noi la astfel de exemple, deoarece

reglementările în materia dreptului la integritatea operei sunt aceleaşi în marile

sisteme de drept.

O privire retrospectivă în jurisprudenţa franceză ne permite să menţionăm

următoarele exemple de încălcare a dreptului la integritatea operei:

demolarea unei fântâni monumentale, amplasată în holul unui centru

comercial, deoarece crea riscuri pentru cumpărători83;

82 Y. Eminescu, op. cit., p. 140 şi urm. 83 Decizie din 1975 a Curţii de Apel din Paris menţionată de Y. Eminescu, Dreptul de

autor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994 p. 144.


209

publicarea unei opere eliminând anumite pagini;

retuşarea unei fotografii, reprezentând un manechin gol, prin aplicarea unor

bancnote;

adăugarea unei prefaţe într-o carte sau a muzicii într-un film mut;

executarea de proastă calitate a lucrărilor de reproducere a unei fotografii;

iniţiativa intempestivă a balerinei de a introduce un pas de dans fără acordul

coregrafului84.

Au fost apreciate ca fiind atingeri ale spiritului operei:

prezentarea personajului Tintin în alte situaţii decât cele cunoscute,

modificându-se astfel imaginea tradiţională;85

utilizarea unei opere muzicale într-un film publicitar86;

realizarea unei fotografii digitale a Giocondei, în care aceasta are o expresie

fundamental diferită87;

punerea în scenă astfel încât se schimbă percepţia de către public a

adevăratului spirit al operei; regia şi libretul operetei „Văduva veselă” prezentată la

„Theâtre de la Monnaie” au făcut din opera respectivă una complet diferită de spiritul

comediei „L’attaché d’ambassade”88.

Problema comportamentului faţă de operă, care aduce atingeri reputaţiei şi

onoarei autorului, nu este soluţionată unitar, datorită inexistenţei criteriilor obiective

de apreciere pentru judecători. Un bun exemplu89 este cel în care sculptorul Michael

84 Ultimele cinci exemple sunt soluţii ale unor instanţe franceze diferite, menţionate

de M. Cornu, I. de Lamberterie, P. Sirinelli, C. Wallaert, op. cit., p. 64. 85 Exemplu menţionat M. Cornu, I. de Lamberterie, P. Sirinelli, C. Wallaert, op. cit.,

p. 65. 86 N. Walravens, op. cit., p. 347; este menţionat cazul lui Niki de Saint-Phalle, care a

descoperit, în 1989, melodia sa „Nana” într-un clip publicitar la ţigări. 87 Ibidem. 88 Decizie din 1965 a Curţii de Apel din Bruxelles, menţionată de Dreptul de autor, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 143. Instanţa a reţinut că „ansamblul spectacolului devine un fel de dramă care înseamnă critica unei societăţi frivole, vesele, care trăia în ignoranţa claselor mai puţin favorizate şi care era nepăsătoare la apropierea evenimentelor tragice ale primului război mondial”.

89 A se vedea L. Bently, B. Sherman, op. cit., p. 247.


210

Snow a apreciat că nu a fost respectat dreptul său la integritatea operei, fiind atinsă

reputaţia sa. Opera sa denumită „Flight-Stop” a fost vândută unui centru comercial

din Toronto, The Eaton Centre. În perioada sărbătorilor de Crăciun, în jurul sculpturii

sale au fost aşezate decoraţiuni specifice, M. Snow susţinând că astfel opera arăta

ridicol. Ambele părţi au adus experţi care să le susţină interesele. Curtea a decis în

favoarea autorului operei, concluzia fiind că, atunci când este vorba de reputaţie şi

onoare, acesta este singurul care poate aprecia.

În aceeaşi ordine de idei, autorul poate aprecia şi faptul dacă reputaţia sa a fost

afectată prin expunerea operei în alt spaţiu decât pentru cel care şi-a dat acordul.

Iniţiativa organizatorilor de a expune pictura murală (Minéraline) a lui Daniel

Walravens într-o expoziţie temporară, deşi fusese creată pentru expoziţia de la

Trévarez este apreciată90 ca fiind o încălcare a dreptului moral la integritatea

spiritului operei. Exercitarea dreptului analizat în acest mod vine, uneori, în

contradicţie cu un alt drept, precum cel de proprietate. În acest sens, s-a reţinut, de

exemplu, că proprietarul unei statui nu încalcă dreptul la integritate dacă o mută de

pe poziţia iniţială pentru care a fost creată. Într-o opinie91, pe care o agreăm, se arată

că operele create pentru a fi expuse într-un spaţiu prestabilit trebuie menţinute în

acel spaţiu, datorită importanţei artistice a spaţiului de expunere a operei.

Tehnica modernă ridică probleme şi în materia dreptului moral la integritatea

operei. S-a apreciat, de exemplu, că dreptul la integritate este încălcat atunci când

imaginile realizate de un autor sunt introduse într-un joc video uşor retuşate92.

Înregistrarea pe CD, DVD sau transformarea în format MP3 aduce, în chip

natural, modificări operelor muzicale. Chiar şi imaginea poate fi afectată odată cu

digitizarea. Într-o astfel de situaţie s-a aflat M.C. Solaar, care a reclamat încălcarea

dreptului la integritatea operei prin transformarea a două dintre cântecele sale în

sonerii pentru telefon. Curtea de Apel din Paris reţinea, în 2005, că „sub formă de

sonerii telefonice se realizează o amputare semnificativă” a operei muzicale,

aducându-se atingere dreptului la integritatea operei93.

6.3. Exemple de modificări permise

Potrivit art. 35 şi art. 76 ale Legii nr. 8/1996, sunt permise transformări ale

operei, fără consimţământul autorului, dacă:

90 N. Walravens, op. cit., p. 345. 91 Idem, p. 344. 92 C. Féral-Schuhl, op. cit., p. 285. 93 Idem, p. 286.


211

este o transformare privată, care nu este destinată şi nu este pusă la

dispoziţia publicului;

rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, fără a se crea confuzie

cu opera originală şi autorul acesteia;

transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor;

transformarea este o prezentare sintetică în scop didactic, menţionându-se

autorul;

are loc corectarea erorilor unui program pentru calculator.

Cu consimţământul autorului şi în temeiul contractului, se pot realiza, prin

transformarea operei originale, opere derivate: adaptarea unui scenariu de film

pentru a fi pus în scenă, transformarea operelor literare pentru a fi transpuse

audio-vizual, adaptarea operelor muzicale etc. Deşi sunt rezultatul „transformării”

unei alte opere, traducerile sunt protejate ca opere originale, având în vedere efortul

intelectual creator al traducătorului, care are însă obligaţia de a respecta sensul iniţial

al expresiilor.

Situaţia operelor derivate nu este întotdeauna foarte limpede. Am dat deja

exemplul libretului şi regiei operetei „Văduva veselă”. În alte situaţii, autorii sau

moştenitorii au cerut retragerea numelui de pe genericele filmelor ca urmare a

adaptărilor denaturate. Este cazul moştenitorilor autorului (Bernanos) dialogurilor

filmului „Dialogues des carmélites” şi al lui Raphaëlle Billetdoux pentru adaptarea

romanului „Mes nuits sont plus belles que vos jour”94. În primul caz, s-a apreciat că

autorul dialogurilor a respectat întocmai traducerea nuvelei originale şi, în

consecinţă, a respins solicitarea. În al doilea caz, autoarea fiind în viaţă, a solicitat

retragerea, apreciind că adaptarea romanului său, realizată de A. Zulawski, nu o

reprezintă în niciun fel, astfel că numele autoarei romanului nu a mai apărut pe

generic.

Dovadă a faptului că dreptul moral la nume se conservă cât timp opera este în

mintea publicului o reprezintă reacţia moştenitorilor lui Victor Hugo la o adaptare a

„Notre dame de Paris”. În 1996, Studiourile Disney au realizat o adaptare pentru

desene animate a operei menţionate fără a menţiona numele scriitorului. Moştenitorii

94 Pentru ambele exemple, a se vedea F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 448-449.


212

au reacţionat public atât cu privire la menţionare numelui, cât şi cu privire la

schimbarea caracterului unor personaje95.

Până la ajunge la rezultatul final, punerea în scenă, de exemplu, o operă trece

prin mai multe transformări: traducere, adaptare, regizare. Toate acestea pot să îi

afecteze, cum am văzut, spiritul pe care autorul l-a încorporat în ea. Pentru coerenţa

întregului sistem de protecţie a dreptului de autor, trebuie ca prin contractul de

adaptare să nu aibă loc o renunţare la dreptul la integritatea operei. Adaptarea

trebuie să respecte spiritul operei, iar autorul acesteia trebuie, în virtutea dreptului

său moral, să urmărească modul în care opera sa este transformată.

6.4. Jurisprudenţă în materia dreptului la integritate şi alte drepturi asupra

operei

Există, pe lângă transformările de mai sus, situaţii în care dreptul la integritatea

operei vine în contradicţie cu drepturi rezultând din contract sau chiar cu dreptul de

proprietate.

Una dintre situaţii este cea a cesionarului dreptului de a exploata opera, acesta

având obligaţia de a o reproduce în condiţii tehnice cât mai bune şi de a nu interveni

asupra ei decât excepţional, pentru a face corectarea gramaticală.

Dreptul la integritatea operei intră în conflict cu dreptul de proprietate al altei

persoane decât autorul, asupra acesteia. Dispoziţia, ca atribut al dreptului de

proprietate, ar fi grav restrânsă dacă ar fi interzis total dreptul de a distruge opera, de

exemplu. Pe de altă parte, se afirmă că dreptul la integritate „vine să limiteze usus şi

abusus”96. Proprietarul are dreptul de a dispune de bunurile sale fără să încalce

drepturile morale ale artistului. În caz de litigiu, trebuie găsit echilibrul între cele două

drepturi absolute.

Mutilarea operei sau transformarea acesteia de către proprietar nu poate avea

loc fără consimţământul autorului, deoarece ar contraveni principiului enunţat de

Convenţia de la Berna în art. 6 bis. Regula este întărită, pe lângă art. 10 lit. d) al Legii

nr. 8/1996 (care nu conţine excepţii), şi de alte dispoziţii ale legii române:

proprietarul sau posesorul este obligat să pună opera la dispoziţia autorului,

atunci când aceasta este în interesul exercitării dreptului de autor, dacă autorul

95 A se vedea extrasul din scrisoarea moştenitorilor (publicată în Libération,

20.03.1997) în F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 451. 96 H. Desbois, op. cit., p. 459.


213

respectă şi următoarele condiţii: prezentarea unei garanţii suficiente pentru

securitatea operei, asigurarea la valoarea pieţei şi plata unei remuneraţii (art. 22 al

Legii nr. 8/1996);

persoana fizică sau juridică organizatoare a unei expoziţii răspunde pentru

integritatea operei (art. 82 al Legii nr. 8/1996).

În mod excepţional, atunci când este vorba de distrugerea originalului operei,

legea română permite proprietarului să facă acest lucru, în următoarele condiţii:

să ofere autorului, înainte de distrugere, suma de bani care să acopere

costurile materialului utilizat la realizarea operei;

dacă nu este posibilă returnarea originalului, să permită autorului realizarea

unei copii corespunzătoare.

Dacă este cazul unei construcţii arhitecturale, autorul are dreptul să facă

fotografii şi de a cere restituirea proiectelor.

Capitolul 7. Jurisprudenţă în materia dreptului de a retracta opera

Corespunzător dreptului la divulgare, se recunoaşte autorilor posibilitatea de a

retrage opera comunicată, din motive ce ţin exclusiv de conştiinţa sa: consideră

opera imperfectă sau că nu îl mai reprezintă. S-a spus că dreptul de a retracta opera

este acea posibilitate recunoscută de lege autorului de a retrage opera deja

divulgată, fiind o consecinţă şi o contrapondere a dreptului de divulgare97.

Literatura franceză apreciază că, în conţinutul dreptului la retractare, intră:

dreptul de a retrage din motive artistice, intelectuale; şi

dreptul de a avea remuşcări (droit de repentir) şi de a ameliora, transforma

sau reface opera.98

Potrivit art. 10 lit. e) al Legii nr. 8/1996, autorul are „dreptul de a retracta opera,

despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare, prejudiciaţi prin

exercitarea retractării”. Astfel cum este el reglementat, dreptul la retractare vizează

doar ipoteza în care autorul a cedat unul sau mai multe drepturi de exploatare. În

97 Y. Eminescu, Dreptul de autor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 149. 98 F. Pollaud-Dulian, op. cit., p. 436.


214

fapt, acest drept permite doar revenirea asupra unui contract de exploatare, şi nu

recuperarea proprietăţii corporale99. De el beneficiază autorii tuturor categoriilor de

opere: comune, colective sau derivate.

Pe lângă legislaţia română, mai reglementează dreptul de retractare cea

franceză, în timp ce sisteme precum cel american şi englez nu recunosc acest drept.

Retractarea unei opere este posibilă fără discuţii de ordin juridic atunci când nu i

se opune forţa obligatorie a unui contract sau dreptul de proprietate. În astfel de

cazuri, apreciem că soluţia trebuie să fie în spiritul respectării acestora din urmă:

autorul poate retracta opera, dacă partea, care are drepturi rezultând dintr-un

contract, este de acord cu acest lucru şi este despăgubită;

proprietarul nu poate fi obligat la restituirea operei.

Dacă proprietarul este de acord cu restituirea operei după prealabila

despăgubire, nu ne aflăm în prezenţa exercitării dreptului la retractare. Deşi această

situaţie este similară, nu se confundă cu exproprierea şi vânzarea cu pact de

răscumpărare, de altfel interzise. Care este totuşi natura juridică a acestui act?

Considerăm că actul prin care se realizează transferul proprietăţii asupra originalului

operei către autorul acesteia este un contract nenumit, părţile fiind ţinute doar de

regulile generale stabilite de Codul civil în materia convenţiilor. Nu se poate vorbi de

vânzare-cumpărare, deoarece ceea ce primeşte proprietarul operei are rolul de a

acoperi prejudiciul.

În cazul în care se opune în mod categoric un contract (editare, difuzare etc.),

autorul are soluţia chemării în instanţă în temeiul art. 10 lit. e) al Legii nr. 8/1996.

Soluţia va depinde de specificul operei şi după cum este vorba de contract sau drept

de proprietate:

a) când dreptului la retractare se opune un contract, se poate accepta dreptul

autorului de a retracta opera cu condiţia acoperirii prejudiciului, ceea ce va

presupune un efort financiar substanţial al autorului. În aceste condiţii, apreciem ca

fiind mai favorabilă autorului soluţia pasivităţii până la încetarea sau desfiinţarea

contractului prin care s-au cedat drepturile patrimoniale;

b) atunci când dreptului de retractare i se opune dreptul de proprietate asupra

originalului operei (artistice de regulă), din raţiuni ce ţin de stabilitatea dreptului de

proprietate şi din interpretarea textului art. 10 lit. e), trebuie acceptată superioritatea

acestuia şi respinsă acţiunea autorului.

99 H. Desbois, op. cit., p. 392.


215

Potrivit art. 77 alin. (3) al Legii nr. 8/1996, dreptul de retractare nu poate fi

exercitat în cazul programelor pentru calculator.

Capitolul 8. Afectarea drepturilor morale și patrimoniale de utilizarea

reţelelelor peer-to-peer

Peer-to-peer presupune în forma sa clasică, crearea unei reţele de computere

care exploatează conectivitatea oferită de Internet în vederea utilizării în comun a

resurselor informaţionale ale membrilor reţelei100. Utilizând reţeaua creată între ei

mai mulţi utilizatori ai Internetului pot permite accesul direct în computerul personal şi

descărcarea unor fişiere de către membrii reţelei, într-un sistem pereche numită

peer-to-peer sau point to point101. Operaţiunea presupune reproducerea în

calculatorul propriu a unui fişier, aflat în calculatorul altui internaut (download). 102

Acest schimb informaţional are deja o denumire care s-a impus inclusiv în limba

română: sharing (to share - a împărţi). Până aici nimic ilegal: membrii reţelei îşi

distribuie unii altora fişiere ce conţin de regulă fotografii, muzică sau filme; probleme

juridice apar când aceste opere audiovizuale sunt protejate prin drept de autor.

Datorită succesului de care s-a bucurat P2P în rândul utilizatorilor au fost puse

la dispoziţia acestora protocoale şi site-uri care caută prin intermediul unor noduri de

reţea informaţia, făcând legătura în pereche pentru a se realiza download-area. Au

apărut în acest mod reţele precum Napster sau IRC care îmbină cele două metode în

funcţie de serviciul oferit.

Unul dintre cele mai populare sisteme P2P utilizat în România este DC++ un

program care permite conectarea directă a utilizatorilor în vederea sharing-ului.

Pentru a dwonlod-a din calculatorul în care a fost găsit fişierul, DC++ obligă pe cel

care face descărcarea să permită la rându-i descărcarea din PC-ul propriu a unor

fişiere.

100 O schemă a reţelei clasice P2P poate fi studiată la

http://en.wikipedia.org/wiki/P2P 101 A. Strowel, La P2P: un probleme pressant en attente d'une réponse legislative? în

La propriété intellectuelle en question (s), Regard croisés européens (16-17 iunie 2005), Litec, Paris, 2005, p. 111.

102 Féral-Schuhl, C., op. cit., p. 309.


216

Un alt protocol, BitTorrent are o metodă diferită de cea de mai sus de distribuire

a datelor: în fişierele puse la dispoziţie pentru descărcare nu se găseşte întreg

pachetul informaţional (film, muzică), ci doar părţi din acesta; programul caută şi

aduce din toate computerele aflate în reţea porţiuni din fişierul pe care îl reconstituie

prin download-are.

Pentru deţinătorii de drepturi de autor consecinţele au fost în primă fază

dramatice, vânzările de opere audiovizuale autorizate scăzând. A fost mai ieftin şi

mai comod pentru un internaut să download-eze prin mecanismul prezentat muzica

sau filmele dorite, chiar dacă ele erau deţinute în calculatorul "sursă" în mod ilegal.

Statisticile arată că nivelul pirateriei muzicale103 a fost şi rămâne foarte ridicat, având

în vedere şi cifrele referitoare la utilizatorii de P2P:

- 3,6 milioane de cântece sunt descărcate ilegal în fiecare lună numai în Statele

Unite104;

- industria muzicală estimează că din 2001 sunt înregistrate mai multe CD-uri cu

muzică piratată decât CD-urile vândute 105;

- industria muzicii a pierdut în Franţa 30% din cifrele sale de afaceri în 2004106;

- raportul Federaţiei Internaţionale a Industriei Fonografice pe 2005 arăta că au

fost descărcate 240 milioane de fişiere;

- în 2005 31% din utilizatorii francezi de Internet utilizau P2P107.

Între toate aceste statistici alarmiste există şi cifre optimiste oferite de Federaţia

Internaţională a Industriei Fonografice (IFPI) al cărei Raport pe 2007108 arată că în

Franţa, Germania, Marea Britanie, Spania, Italia şi Suedia procentul de utilizatori de

Internet care descarcă în mod regulat şi neautorizat muzică a scăzut de la 18% în

2002 la 14 % în 2006.

103 A se vedea D.G. Gărăiman, E.G. Olteanu, Încălcarea dreptului de autor prin

„piratarea” operelor aflate pe suport electronic, Revista de Ştiinţe Juridice nr. 2/2006. 104 T. Hall, Music piracy and the audio home recording act, http://www.law.duke.edu 105 Idem. 106 Colloque sur la piraterie audiovisuelle, Rencontre avec les studios américains et

internationaux, 16 mai 2004, http://www.culture.gouv.fr 107 A. Strowel, op. cit., p. 112. 108 http://www.ifpi.org/content/library/digital-music-report-2007.pdf


217

Problema juridică majoră ridicată de acest mecanism de schimb informaţional

este descărcarea unor materiale protejate prin drept de autor. Întrebarea pe care şi-o

pune orice utilizator de Internet este dacă download-înd prin intermediul unui protocol

precum cele menţionate face ceva ilegal. Se realizează practic o reproducere,

modalitate de exploatare a unei opere permisă doar cu autorizarea titularului de

drepturi. Răspunsul este unul nuanţat şi de multe ori controversat în funcţie de

poziţia pe care se află cel care îl dă.

Prin reproducere Legea română a dreptului de autor înţelege "realizarea,

integrală sau parţială, a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau

indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv

realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere"109.

Reproducerea se poate realiza prin fotocopiere, download-are, înregistrare

magnetică, având, în general, drept scop obţinerea de avantaje materiale.

Regula impusă de art. 13 al Legii nr. 8/1996 este că autorul sau titularul de

drepturi patrimoniale este singurul care autorizează reproducerea. Există însă situaţii

permise de lege (art. 33 şi art. 34), privite ca o limitare a dreptului de autor, în care

reproducerea poate avea loc şi fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei

remuneraţii, printre ele fiind reproducerea unei opere pentru uz personal sau pentru

cercul normal al unei familii. O astfel de reproducere este exceptată de la autorizarea

prealabilă a titularului de drepturi dacă sunt îndeplinite câteva condiţii.

Prima condiţie, opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţa publică, se impune

pentru că altfel s-ar încălca dreptul moral de divulgare al autorului110, acesta fiind

singurul îndreptăţit să o comunice sau nu.

A doua condiţie, reproducerea să fie pentru uz personal sau pentru cercul

normal al unei familii, are în vedere modul în care copia se efectuează şi care este

utilizarea ei. În primul rând, este o copie privată, care se realizează într-un mod de

cele mai multe ori neprofesionist ( download-are, înregistrare audio-video etc.), iar în

al doilea rând, mediul în care ea va fi utilizată este unul restrâns, familial.

Având în vedere aceste condiţii, trebuie dat şi răspunsul la întrebarea dacă

descărcarea unui fişier utilizând unul dintre protocoalele create pe mecanismul P2P

vine în contradicţie cu dreptul exclusiv al autorului de a autoriza reproducerea operei.

109 Art. 14 al Legii nr. 8/1996. 110 A se vedea pentru dezvoltări C.R. Romiţan, op. cit., p. 86 şi urm.


218

Planurile pe care poate fi formulat respectivul răspuns sunt următoarele111:

legalitatea protocolului care utilizează P2P, utilizatorii şi acţiunile lor ( cei care pun la

dispoziţie, respectiv download-ează o operă protejată) şi nu în ultimul rând

administratorul hub-ului112.

În primul rând tehnologia peer-to-peer este considerată aproape unanim ca una

neutră, nefiind nici licită, nici ilicită, eventual utilizarea ei putând avea un caracter

ilegal113. Metoda şi programele P2P nu pot fi condamnate doar pentru că ar avea un

potenţial de utilizare ilicită, mai ales că prin intermediul lor se realizează importante

schimburi culturale şi tehnice.

Când vorbim însă de persoanele care pun la dispoziţie sau descarcă opere

protejate prin drept de autor problema devine delicată. Avem în legea dreptului de

autor două texte de lege care au aplicare atunci când o operă protejată este pusă la

dispoziţie în vederea descărcării. În primul rând cel care realizează reproducerea

(stocarea în calculator) încalcă dreptul patrimonial consacrat de art. 13 al Legii nr.

8/1996, iar în al doilea rând, cel care pune opera la dispoziţie intră sub incidenţa art.

1398 al aceleiaşi legi114. Concluzia este clară, acela care pune la dispoziţie o operă

protejată, în vedere accesării, intră sub incidenţa textului de mai sus, iar cei care

realizează download-area, încălcând dreptul patrimonial de a autoriza reproducerea,

intră sub incidenţa art. 140 al legii nr. 8/1996.

Un al treilea plan pe care se pune problema încălcării dreptului de autor este

acela al administratorilor de hub-uri. Aceştia nu fac decât să pună la dispoziţie

utilizatorilor de Internet a unor servere care contribuie la găsirea fişierelor dorite şi să

stabilească contactul celor ce doresc download-area. Hub-urile nu stochează fişiere

şi nu intră sub incidenţa art. 1398 al Legii nr. 8/1996. Din aceste motive apreciem că

ei nu încalcă dreptul de autor atunci când prin mecanismul P2P are loc o

111 A se vedea analiza sintetică a problemei P2P a lui Bogdan Manolea, precum şi discuţiile de pe forum la:

http://www.legiinternet.ro/blogs/index.php?title=p2p_cit_de_i_legal_este&more=1&c=1&tb=1&pb=1

112 Server-ul sau server-ele centrale la care se conectează programul. 113 P. Sirinelli, Le contexte du peer-to-peer în La propriété intellectuelle en question

(s), Regard croisés européens (16-17 iunie 2005), Litec, Paris, 2005, p. 97. 114 „Punerea la dispoziţia publicului, inclusiv prin Internet sau prin alte reţele de

calculatoare, fără consimţământul titularului de drepturi, a operelor sau produselor purtătoare de drepturi conexe ori de drepturi sui-generis ale fabricanţilor de baze de date ori a copiilor acestora, indiferent de suport, astfel încât publicul să le poată accesa în orice loc sau în orice moment ales în mod individual”.


219

reproducere a unei opere protejate. Cu toate acestea, sunt mai multe exemple în

jurisprudenţă titulari de drepturi care au chemat în judecată realizatorii de soft-uri sau

administratorii de hub-uri, susţinându-se că are loc o încălcare indirectă a dreptului

de autor prin punerea la dispoziţia utilizatorilor de Internet a unor mijloace care

înlesnesc reproducerea ilegală de opere.

Astfel de cazuri au început cu speţa MP3.com, un site american care oferea

spice-shifting, adică posibilitatea utilizatorului site-ului de a-şi accesa colecţia de

melodii doar prin accesarea site-ului. Site-ul respectiv a funcţionat ca o bază de date,

care conţinea toate discurile comercializate transformate în format mp3. Cel care

accesa site-ul, era chestionat dacă a achiziţionat legitim discul muzical şi dacă

răspunsul era pozitiv avea acces la fişierul dorit şi mai mult, îl putea descărca.

Invocarea "fair use" nu a putut fi susţinută, astfel că s-a considerat că site-ul

respectiv punea la dispoziţia celor care îl accesau opere protejate. Nu este un caz

clasic de P2P, dar este începutul "războiului" dintre titularii de drepturi asupra

operelor audiovizuale şi utilizatorii spaţiului virtual.

Cazul Napster a fost primul care a adus în discuţie relaţia P2P-drept de autor.

Napster este o reţea care utilizând metoda P2P, oferă un motor de căutare a

fişierelor dorite, permiţând şi descărcarea lor în calculator. Deşi nici un fişier nu se

afla stocat în server-ele Napster, RIAA (Recording Industry Association of America) l-

a chemat în judecată pentru "contributory infrigement", adică participarea la

încălcarea dreptului de autor. În ciuda invocării fair use, deoarece reţeaua permitea

realizarea unor reproduceri destinate utilizării personale, Curtea de Apel din San

Francisco a decis că Napster este complice la infracţiunile comise de cei care, prin

descărcare, realizau reproduceri ilegale. De remarcat că RIAA a început din 2003 să

depună şi în România plângeri împotriva unor persoane fizice sub acuzaţia de

distribuire ilegală a peste 1000 de fişiere muzicale, prin intermediul reţelelor Kazaa,

Imesh şi Grokster115.

Kazaa este un alt sistem de schimb gratuit al fişierelor, fiind unul dintre cele mai

utilizate programe la un moment dat, având în 2001 peste 70 de milioane de

utilizatori116. Societăţile care l-au administrat au avut de făcut faţă unor procese de

durată, în ţări diferite, cu soluţii diferite: a) instanţele olandeze au admis că nu poate

fi condamnată o societate pentru o eventuală utilizare frauduloasă a programelor

administrate de aceasta; b) instanţele australiene au admis acuzaţia de contrafacere,

115 http://muzica.phg.ro/stiri.php?id=51 116 Féral-Schuhl, C., op. cit., p. 312.


220

obligând titulara licenţei Kazaa să introducă filtre împotriva piratării şi să plătească

daune reclamanţilor, daune ce au ajuns la aproape 100 milioane de dolari şi urmau

să fie achitate până în iulie 2007.

Alte cazuri importante au avut în prim plan reţele precum Imesh, care a acceptat

să plătească 4,1 milioane de dolari pentru a se renunţa la acuzaţia de încălcare a

dreptului de autor, sau Grokster117 care a avut parte de soluţii controverstae în

instanţele din S.U.A.. Astfel Curtea Districtuală din California a admis în 2003 că

administratorii soft-urilor bazate pe P2P nu pot controla transferul de date şi nu pot,

în consecinţă, fi făcuţi responsabili. Ulterior însă Curtea Supremă a S.U.A. a decis că

punerea la dispoziţia utilizatorilor de Internet a unor astfel de metode de descărcare

reprezintă o incitare la încălcarea dreptului de autor118.

Metoda de transfer a datelor peer-to-peer nu poate fi calificată ca fiind ilegală.

Ceea ce a şocat industria audiovizualului a fost amploarea fenomenului şi pierderile

financiare. Pentru limitarea acestora au fost utilizate soluţii tehnice, juridice şi

economice119. Soluţia tehnică cea mai utilizată a fost digital rights management

(DRM), care împiedică printr-un algoritm criptat utilizarea operelor protejate prin drept

de autor.

După cum s-a arătat, au existat şi există acţiuni în instanţă promovate de titularii

de drepturi, acţiuni întemeiate pe exclusivitatea conferită de lege titularilor de drepturi

pentru autorizarea reproducerii operei. Cea mai utilă soluţie de limitare a

descărcărilor ilegale de fişiere a fost, în opinia noastră, una economică: crearea unor

site-uri de unde se poate descărca în mod legal şi la preţuri rezonabile fişiere cu

opere audiovizuale. Acesta credem că este unul dintre motivele pentru care, în

materie de muzică, fenomenul este în scădere. Reacţia la toate aceste măsuri nu s-a

lăsat neaşteptată, poziţia Free Software Foundation120 fiind aceea că dreptul de autor

117 Pentru prezentarea cazului şi a deciziilor judecătoreşti a se vedea: http://www.eff.org/IP/P2P/MGM_v_Grokster/ 118 A se vedea mesajul postat la http://www.grokster.com/: "The United States

Supreme Court unanimously confirmed that using this service to trade copyrighted material is illegal. Copying copyrighted motion picture and music files using unauthorized peer-to-peer services is illegal and is prosecuted by copyright owners."

119 A se vedea Rodrigo Bercovitz, M., Droit d'auteur et peer-to-peer, în La propriété intellectuelle en question (s), Regard croisés européens (16-17 iunie 2005), Litec, Paris, 2005, p. 93.

120 Fundaţie înfiinţată de Richard Stallman, creatorul proiectelor free software movement, şi GNU Project.


221

nu trebuie să devină un instrument de limitare a unor drepturi fundamentale, lansând

ironic, pe lângă conceptul de copyleft şi pe acela de "digital restrictions

management".

Modulul II. Jurisprudenţă în materia drepturilor conexe dreptului de autor

Artistul interpret sau executant are următoarele drepturi morale:

– dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriei interpretări sau

execuţii;

– dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori

comunicat la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acestuia;

– dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei sale şi de a se opune oricărei

deformări, falsificări sau altei modificări substanţiale a interpretării ori execuţiei sale, sau

oricărei încălcări a drepturilor sale care ar prejudicia grav onoarea ori reputaţia sa.

Analizând comparativ drepturile morale de care se bucură autorul şi cele ale

artiştilor interpreţi sau executanţi rezultă câteva deosebiri. Prima constă în absenţa

din lista de mai sus a dreptului la divulgare, datorată, în principiu, naturii activităţii

interpreţilor şi artiştilor, fiecare prestaţie a acestora fiind o divulgare. A două diferenţă

se referă la dreptul de retractare absent şi el din categoria drepturilor morale ale

interpreţilor şi artiştilor, raţiunea fiind aceeaşi, specificul activităţii acestora şi faptul că

odată avută loc reprezentarea, retractarea este imposibilă. Din dorinţa de a proteja

totuşi titularii drepturilor conexe, s-a introdus dreptul de a se opune oricărei utilizări a

prestaţiei sale dacă se aduc prejudicii grave persoanei sale.

Drepturile morale ale interpreţilor şi artiştilor nu pot face obiectul unei renunţări

şi sunt netransmisibile prin acte între vii. Ele sunt transmisibile prin moştenire, după

decesul artistului sau interpretului exercitarea drepturilor morale revine moştenitorilor

cu vocaţie succesorală concretă, pe durată nelimitată.

Un exemplu de încălcare a dreptului la respectarea calităţii prestaţiei şi de a

face opoziţie la orice afectare a reputaţiei titularului de drepturi conexe, îl reprezintă

utilizarea fără drept a unor secvenţe dintr-un film pentru a susţine un mesaj electoral.

Prin cererea de chemare în judecată moştenitoarea actorului A.P. a solicitat daune

morale şi materiale pentru încălcarea art. 96 lit. c din Legea nr. 8/1996, modificată

prin Legea nr. 285/2004, şi a drepturilor sale patrimoniale prevăzute de art. 98 lit. a,

b.


222

Faptele reclamate de intimată au avut loc în campania electorală din 2004 prin

difuzarea unui videoclip publicitar. Acesta consta în utilizarea interpretării artistice a

tatălui său, actorul A.P. în rolul lui Mihai Viteazul, alături de un mesaj al pârâţilor

(partidul politic şi preşedintele acestuia). Discuţia principală a fost în jurul faptului că

faptele au fost săvârşite sub imperiul unei legi care reglementează drepturile morale,

în timp ce opera protejată, filmul “ Mihai Viteazul”, în perioada unei legi care nu

recunoştea astfel de drepturi.

Curtea121 a stabilit „că beneficiază de prevederile Legii nr. 8/1996 şi

interpretările şi execuţiile artiştilor interpreţi sau executanţi fixate într-o operă

cinematografică anterior intrării în vigoare a legii, astfel încât, se poate reclama

încălcarea unor drepturi morale şi/sau patrimoniale ce intră în conţinutul drepturilor

conexe ale acestora, prin fapte săvârşite după momentul intrării în vigoare a legii, cu

consecinţa reparării prejudiciului astfel produs.”

Stabilind acest lucru instanţa a trecut la analiza calităţii procesuale a

reclamantei. Pornind de la textul de lege, s-a reţinut în hotărâre că, „potrivit

dispoziţiilor art. 96 lit. c din lege, artistul interpret sau executant are dreptul moral de

a pretinde respectarea calităţii prestaţiei sale şi de a se opune oricărei deformări,

falsificări sau alte modificări substanţiale a interpretării ori execuţiei sale sau oricărei

încălcări a drepturilor lui, care ar prejudicia grav onoarea sau reputaţia sa.

Conform art. 97 alin. 2 din lege, exerciţiul drepturilor prevăzute la art. 96 (deci,

al drepturilor morale), după moartea artistului interpret sau executant, se transmit

prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe durată nelimitată.

Drepturile morale, ca drepturi nepatrimoniale, potrivit dreptului comun,

încetează odată cu încetarea din viaţă a titularului acestor drepturi, soluţie care este

incompatibilă cu materia dreptului de autor şi, implicit a drepturilor conexe, pentru că

personalitatea artistului interpret (ca în speţă), reflectată în opera sa care îi

supravieţuieşte, trebuie protejată şi după încetarea sa din viaţă.

Chiar dacă prevederile art. 97 alin. 1 din lege dispun că aceste drepturi nu pot

face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări, prin moştenire se transmite exerciţiul

acestor drepturi, ceea ce ar presupune că dreptul supravieţuieşte artistului, însă

121 C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

decizia civilă nr. 235A din 11 octombrie 2007.


223

moştenitorul său nu devine titular al drepturilor morale (care, în sine, sunt

netransmisibile), ci acţionează în calitate de reprezentant al artistului încetat din

viaţă”. S-a stabilit în acest fel că reclamanta are calitate procesuală şi poate acţiona

pentru apărarea drepturilor morale ale tatălui său.

Instanţa a concluzionat stabilind cu privire la fondul problemei că „dreptul moral

de al cărui exerciţiu a făcut uz intimata formulând cererea de chemare în judecată

împotriva apelanţilor pârâţi, vizează dreptul de a se opune oricărei deformări,

falsificări sau modificări substanţiale a interpretării sau execuţiei actorului A.P. Or,

prin fapta apelanţilor de a se extrage anumite secvenţe din filmul Mihai Viteazul, în

scopul realizării unui videoclip destinat susţinerii candidaturii apelantului B.G. la

preşedinţia României din partea P.N.G., prin paralela ce s-a sugerat între

personalitatea şi aspiraţiile candidatului şi figura istorică Mihai Viteazul interpretat de

artistul A.P. şi folosirea acestui clip în campania electorală din 2004, este de natură a

reprezenta o modificare substanţială şi o deformare a interpretării actorului prin

deturnarea actului său artistic de la finalitatea pe care orice artist interpret o acceptă

implicit atunci când creează un rol, aceea ca interpretarea sa să fie folosită exclusiv

în scopurile artistice de a da sau spori valoarea unei opere cinematografice cu care

face corp comun, în care se integrează şi deci, de a sluji cea de-a şaptea artă, iar nu

politica.”

Modului III. Jurisprudenţă în materia mărcilor

Capitolul 1. Distinctivitatea şi anularea mărcii

Înregistrarea unui semn distinctiv ca marcă conferă exclusivitate în utilizare

titularului mărcii. Această exclusivitate îi permite şi să solicite interzicerea utilizării

atunci când cineva foloseşte, fără drept, semnul.

Reclamanta N. D., titulară a mărcii „cu muzicanţii după mine” a chemat în

judecată pe pârâţii E. J. (ş.a.) solicitând obligarea lor la încetarea promovării şi

comercializării albumului pe care l-au produs sub titlul „Cu lăutarii după mine”,

precum şi interzicerea organizării de spectacole şi emisiuni de divertisment sub acest

titlu. Pentru a motiva acţiunea reclamanta a susţinut că sub titlul „ cu muzicanţii după

mine”, a realizat un album muzical şi o emisiune la postul de televiziune F. TV În

2005 reclamanta a susţinut un concert de muzică lăutărească, susţinând tot sub

acelaşi titlu şi un spectacol în anul 2007 în Anglia. În acest mod, sintagma „cu

muzicanţii după mine” a devenit emblematică pentru reclamantă, din 2005

înregistrând-o ca marcă la O.S.I.M..


224

Ulterior reclamanta a înregistrat marca „Cu lăutarii după mine”, (Certificatul de

marcă nr. 64274/31.01.2005) pentru produsele şi serviciile din clasa 38 (difuzare

emisiune tv) şi clasa 41 (servicii de divertisment), iar din 13 decembrie 2006 a

solicitat înregistrarea mărcii şi pentru clasa 9 care include suporţi de înregistrare

magnetici, discuri acustice şi clasa 35: publicitate şi comercializare. La momentul

litigiului OSIM nu se pronunţase cu privire la aceste ultime solicitări.

În întâmpinare, pârâta A a susţinut că denumirea „Cu lăutarii după mine” a fost

utilizată de ea mai mult de 5 ani pentru spectacole, emisiuni de divertisment şi a

lansat un album cu această denumire.

Printre semnele care pot fi înregistrate ca marcă se află combinaţiile de culori,

cuvintele, combinaţiile de cifre, combinaţiile de cifre şi litere, etc. Rolul esenţial al

mărcii este de susţine identificarea şi individualizarea produselor şi serviciilor.

Potrivit art. 35 alin. 2, din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile

geografice, titularul mărcii poate solicita instanţei să interzică terţilor să folosească

„un semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori dată fiind

identitatea sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul cu

produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepţia

publicului un risc de confuzie, incluzând şi riscul de asociere a mărcii cu semnul”.

Instanţa a analizat în primul rând forţa distinctivă a semnului „cu lăutarii după

mine”, plecând de la jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în care „lipsa caracterul

distinctiv al unei mărci a fost definit astfel: mărcile lipsite de caracter distinctiv sunt

acele mărci incapabile să îndeplinească funcţia esenţială a mărcii, aceea de a

identifica sursa comercială a produselor sau serviciilor, punându-l pe consumatorul

care le-a achiziţionat în imposibilitatea de a repeta această acţiune, în situaţia în care

s-a dovedit pozitiva sau de a o evita, în situaţia în care a fost nemulţumit de

achiziţionarea produselor.”

Instanţa a stabilit că „nu sunt îndeplinite condiţiile legale de acordare a protecţiei

prin marcă pentru sintagma „Cu lăutarii după mine” deoarece: marca nu este

distinctivă, cerinţa distinctivităţii fiind prevăzută imperativ de dispoziţiile art.5 lit. b din

Legea nr.84/1998. Sintagma „Cu lăutarii după mine” este compusă din cuvinte

uzuale şi pe cale de consecinţă, legea le exclude de la protecţie. Însuşi OSIM şi-a

reconsiderat opinia atunci când s-a solicitat înregistrarea mărcii „J. E. - Cu lăutarii

după mine”, dispunând respingerea cererii întrucât sintagma „Cu lăutarii după mine”

nu este distinctivă, conţinând cuvinte uzuale.”


225

Analizând caracterul uzual al semnului, ”lăutarii” instanţa a studiat şi dacă

adăugarea sintagmei ”după mine”, ar putea duce la distinctivitate, diferențiind

emisiunea produsă de reclamanta de emisiunile, având același specific lăutăresc ale

altora. S-a hotărât astfel, că „sintagma ”după mine” alăturată cuvântului „lăutarii” îl

poate reprezenta pe oricare alt producător, astfel că nu considerăm că acest semn

compus este de natură a identifica şi diferenţia emisiunea cu specific de muzică

lăutărească produsă de reclamanta pârâtă de același tip de emisiuni ale altor

producători, toţi fiind din perspectiva aceluiași public însoţiţi de lăutari. Pe de altă

parte, nu poate fi ignorat faptul că această alăturare de cuvinte, ”Cu lăutarii după

mine”, avea deja un renume, fiind cunoscută de către publicul de gen ca titlu al unei

melodii de petrecere interpretată de H. E., iar mai înaintea lui de către (...) E.. Ca

atare reclamanta ar fi trebuit să probeze faptul deosebit de dificil al transferului de

identificare de la aceştia către propria persoană.”

În consecinţă, instanţa a admis apelurile şi a anulat înregistrarea mărcii ,,Cu

lăutarii după mine” şi a certificatului de înregistrare a acestuia, nr.64274 emis de

O.S.I.M. pe numele reclamantei N. D.

Capitolul 2. Numele comercial şi marca înregistrată în conflict

În jurisprudenţa ultimilor ani s-a constatat o creştere serioasă a numărului de

litigii cauzate de posibila asemănare sau chiar identitate dintre numele comercial

(numele societăţii comerciale) şi semnele înregistrate ca marcă. Problema conflictului

o reprezintă în primul rând reglementarea diferită: Legea nr. 84/1998 privind mărcile

şi indicaţiile geografice pe de o parte, şi Legea nr 26/1990 privind registrul comerţului

şi Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, pe de altă parte.

Acţionând cu bună-credinţă, persoanele fizice sau juridice sunt libere să

aleagă atât numele comercial cât şi semnul pentru serviciul sau produsul său. Nefiind

însă o înregistrare unitară, ci chiar diferită, numele sunt înregistrate la Registrul

comerţului, iar mărcile la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (O.S.I.M.). Astfel,

folosirea unui nume comercial similar/identic cu o marcă aparţinând altuia creează

cel puţin un risc de confuzie, dispărând caracterul distinctiv, care ajută consumatorul

în alegere.

În jurisprudenţa constantă a Curţii Europene de Justiţie s-a statuat că titularul

unei mărci înregistrate poate interzice utilizarea de către un terţ a unui semn identic

sau similar cu marca sa, în aplicarea art.5 alin.1, lit.b din Directiva 89/104/CEE,

numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii :a) utilizarea să aibă loc în cadrul

comerţului;b) utilizarea să aibă loc fără consimţământul titularului mărcii; c) utilizarea


226

să aibă loc pentru produse şi servicii identice sau similare cu cele pentru care a fost

înregistrată marca; d) utilizarea să aducă atingere sau să fie susceptibilă de a aduce

atingere funcţiei esenţiale a mărcii, care este de a garanta consumatorilor

provenienţa produselor sau a serviciilor, ca urmare a unui risc de confuzie în

percepţia publicului

În dosarul soluţionat prin Decizia civilă nr. 231/R din 08.09.2010 a Curţii de

Apel Galaţi se regăseşte o astfel de situaţie, redată, pe scurt mai jos.

Reclamanta V a chemat în judecată pârâta V.S. pentru ca pe cale de hotărâre

judecătorească să se constate că numele comercial al pârâtei încalcă dreptul la

marcă al reclamantei şi să se interzică utilizarea mărcii V. ca nume comercial, iar pe

cale de consecinţă să fie obligată pârâta să modifice numele. În motivarea acţiunii

reclamanta a arătat că denumirea sa „V” este înregistrată la Registrul Comerţului, iar

marca ,,V” este înregistrată la OSIM. Cum prin înregistrarea mărcii a dobândit

exclusivitate, pârâta încalcă dreptul său la marcă şi trebuie să i se interzică utilizarea

având în vedere disp. art. 35 din Legea 84/1998.

Pârâta A arătat că reclamanta face confuzie între marcă şi firmă, iar faptul că

are în denumire cuvântul ,,V.’’ nu înseamnă că foloseşte în activitatea comercială un

semn ce este perceput de consumatori ca o marcă. Numele comercial folosit de

pârâtă în actele sale de comerţ nu are rolul unei mărci, fiind protejat potrivit art. 8 din

Convenţia de la Paris, pentru protecţia proprietăţii industriale. Pârâta a mai precizat

că denumirea sa este utilizată exclusiv pe documentele financiar-contabile emise de

societate, iar reclamanta nici nu a susţinut şi nici nu a dovedit contrariul.

Din punct de vedere al situaţiei de fapt lucrurile au evoluat în următoarea

cronologie. Reclamanta şi-a înregistrat la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci,

începând cu data de 18.12.2003, marca (imaginea în ocru şi verde a unei jumătăţi de

sticlă răsturnată sub care este înscrisă denumirea de V.) pentru activităţile de

comercializare, ambalare, depozitare şi transport al băuturilor alcoolice. Pârâta s-a

înregistrat cu această denumire la Registrul Comerţului de pe lângă tribunalul

judeţean la data de 10.03.2006, având ca activitate principală comerţul cu ridicata al

maşinilor agricole, echipamentelor şi furniturilor, astfel cum rezultă din certificatul de

înregistrare.

Temeiul juridic invocat de reclamantă a fost, ca şi în cazul anterior, art.35 din

Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, conform căruia titularul mărcii

poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în


227

activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului semne identice sau similare

cu marca, care pot crea un risc de confuzie.

Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale stabileşte conform

art.8 că ,,numele comercial va fi protejat în toate ţările uniunii, fără obligaţia de

depunere sau de înregistrare, indiferent de faptul dacă el face sau nu parte dintr-o

marcă de fabrică de comerţ”.

Analizând definiţia dată de art. 3 din Legea nr. 84/1998 instanţa a reţinut că

marca este un semn ce poate consta în cuvinte. Din Legea nr. 26/1990, art. 30

rezultă că şi numele comercial poate cuprinde cuvinte, deci poate fi analizată ipoteza

art. 35 al Legii nr. 84/1998. Instanţa a mai reţinut că „ asemănarea denumirii pârâtei

cu marca reclamantei nu poate fi contestată, având în vedere faptul că un element

component al fiecăreia dintre acestea, cuvântul V., este identic, iar asemănarea

dintre produsele şi serviciile ce fac obiectul comerţului fiecăreia dintre părţi ar putea

acceptată, având în vedere că toate au legătură cu alcoolul, respectiv vinul, riscul de

confuzie sau de asociere dintre denumire şi marcă nu a fost considerat de instanţă

evident, cu motivarea că atât denumirea comercială, cât şi marca cuprind şi alte

elemente cu caracter distinctiv.” Pârâta a fost obligată să înceteze folosirea denumirii

ca nume comercial în activitatea economică.

Modulul IV. Jurisprudenţă în materia brevetului de invenţie

Capitolul1. Decăderea din drepturi pentru neplata taxei de menţinere în

vigoare a brevetului

Neplata taxei legale de menţinere în vigoare a brevetului atrage, potrivit art. 43

alin.3 din Legea nr. 64/1991, decăderea titularului din drepturile ce decurg din brevet.

Sancţiunea se înregistrează în Registrul Naţional al Brevetelor de Invenţie şi se

publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Efectul este dezastruos pentru

titular, care pierde toate drepturile cu începere de la data publicării, dacă nu contestă

sancţiunea.

Instanţele s-au pronunţat pe o astfel de situaţie, ca urmare a sesizării

Tribunalului Gorj de către mai mulţi reclamanţi care au solicitat pârâtei SNL SA plata

drepturilor pentru o invenţie. Prin acţiune reclamanţii au arătat că sunt autorii

invenţiei intitulată "dispozitiv electronic de pornire a motoarelor asincrone cu rotor

bobinat" , pentru care s-a emis brevetul de invenţie nr.102593/30.06.1992

Întreprinderii M. R..


228

În apărare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, arătând că invenţia denumită

nu este folosită de SNLO, ci se folosesc dispozitive asemănătoare denumite

convertizoare statice rotrice tip CSR 63 P, achiziţionate de la SC SRL Craiova care

produce CSR-200-100 KW după o documentaţie proprie şi că reclamanţii nu au

contribuit cu nimic la realizarea acestui produs.

Instanţa a reţinut, „că pârâta foloseşte obiectul invenţiei reclamanţilor şi obţine

eficienţă economică, astfel că având în vedere contractul de cesiune nr. 3999/2000

încheiat între părţi şi convenţia încheiată între reclamanţi privind distribuirea

drepturilor băneşti rezultate din folosirea invenţiei, s-a dispus obligarea pârâtei la

plata drepturilor”122.

Instanţa de apel a a reţinut şi ea că „pe întreaga perioada de valabilitate a

brevetului de invenţie, titularul are obligaţia de a plăti taxele de menţinere în vigoare

a brevetului, potrivit art. 43 alin.2 din Legea 64/1991 republicata, beneficiind de un

termen de gratie, potrivit art. 5 bis alin.1 al Convenţiei de la Paris privind protecţia

proprietăţii industriale, în forma revizuita la Conferinţa de la Haga din 1925.”

Deşi neplata taxei legale de menţinere în vigoare a brevetului se sancţionează cu

decăderea titularului din drepturile ce decurg din brevet, în cauză această sancţiune

nu a fost operantă, deoarece nu a fost publicată în Buletinul Oficial de Proprietate

Industrială.

De altfel, pârât nu are calitatea de terţ fata de reclamanţi, între părţi fiind

încheiat anterior contractul de cesiune nr. 3999/14.03.2000, cu valabilitate până la

22.01.2009. Prin urmare răspunderea juridică a pârâtei este una contractuala,

întemeiata pe prevederile art.969 din Codul civil, convenţia părţilor fiind izvorul

obligaţiilor asumate de pârâtă.

Capitolul 2. Posibilitatea solicitării anulării brevetului chiar de titular

Într-o ipoteză inedită, se pune problema dacă titularul brevetului poate solicita

chiar el, în temeiul Legii nr. 64/1991, art.54 alin.1, art.56 alin.2, anularea brevetului.

Conform art.54 alin.1 lit.a din Legea nr.64/1991: "Un brevet de invenţie acordat de

OSIM, precum şi un brevet european cu efecte în România pot fi anulate, la cerere,

dacă se constată că: obiectul brevetului nu este brevetabil, potrivit art. 7 - 10, 12 si

13". Articolul 56 alin.2 din acelaşi act normativ stabileşte că: "Un brevet nu poate fi

122 Tribunalului Gorj, sentinţa civilă nr. 211 din 1 iulie 2010.


229

revocat sau anulat, în tot sau în parte, fără ca titularul să aibă posibilitatea să

prezinte observaţii asupra revocării sau anulării şi să aducă într-un termen rezonabil

modificările sau rectificările admise de lege şi de regulamentul de aplicare a

prezentei legi".

Cauza prezentată mai jos vine să dea un răspuns jurisprudenţial. Ea fost iniţiată

de reclamanta SC A.T.P.R. SA care a chemat în judecata pârâţii A.P., B.M., (ş.a.) si

OSIM, solicitând anularea brevetului de invenţie nr.117862 şi anularea contractului

de cesiune nr. 1/23.05.2001. Reclamanta a arătat în acţiune că un brevet poate fi

anulat dacă obiectul acestuia nu este brevetabil, potrivit art. 7-10, 12, 13 din Legea

nr.64/1991. În cazul de faţă se aprecia că obiectul brevetului este lipsit de noutate.

„Faţă de stadiul tehnicii la momentul respectiv, instalaţia la care se referă brevetul nu

reprezintă o invenţie, neavând elemente tehnice esenţiale distinctive şi nefiind

susceptibilă de a genera efecte tehnice noi sau superioare fata de instalaţiile utilizate

până la momentul respectiv.” Reclamantul a susţinut şi că doctrina este unanimă în a

aprecia că lipseşte activitatea inventivă în ipoteza în care pretinsa invenţie

soluţionează o problema vizând "economisirea de materiale sau energie, optimizarea

dimensiunilor sau reducerea preturilor de cost, fără a se obţine efecte tehnice noi sau

superioare".

Cererea a ajuns la instanţa competentă, Tribunalul Bucureşti, care a invocat din

oficiu că reclamanta nu are calitate procesuală activă adică nu are calitatea de a

solicita anularea brevetului al cărei titular este. Pentru a pronunţa această soluţie

Tribunalul a reţinut că „din analiza dispoziţiilor art. 54 alin.1 si 56 alin.2 ale Legii

nr.64/1991 rezultă ca acţiunea în anulare poate fi introdusă împotriva titularului

brevetului, de orice persoană interesată, astfel că, într-o cerere în anulare, doar

titularul brevetului poate avea calitate procesuala pasiva. Astfel, brevetul de invenţie

acordat de OSIM poate fi anulat, la cerere, anularea neputând fi dispusă fără ca

titularul sa aibă posibilitatea să prezinte observaţii asupra anulării şi să aducă într-un

termen rezonabil modificările sau rectificările admise de lege si de regulamentul de

aplicare a acesteia.”

Analizând excepţia, în calea de atac, Curtea de Apel Bucureşti123 a găsit ca

fiind aplicabilă o altă soluţie juridică, aceea ca titularul poate invoca nevalabilitatea

propriului titlu. Pentru a pronunţa o astfel de soluţie Curtea de Apel Bucureşti a

reţinut că:

123 C.A. Bucureşti, decizia civilă nr. 242 A din 28 octombrie 2010.


230

- „în absenţa unei interdicţii expres instituite de legiuitor în privinţa titularului unui

brevet de invenţie, nu exista temei spre a se interpreta normele juridice enunţate într-

un sens contrar regulii menţionate, respectiv în sensul ca titularul ar fi lipsit în orice

situaţie de dreptul de a invoca nevalabilitatea propriului titlu de proprietate

industriala.”

- „obligativitatea participării titularului în orice proces care priveşte anularea (sau

revocarea) unui brevet de invenţie - instituită prin art.56 alin.2 din Legea nr.64/1991 -

nu îl situează pe acesta, în mod necesar, în poziţia de persoană atrasă/chemată în

judecată de un reclamant care sa fie terţ faţă de procedura eliberării respectivului

brevet.”

- nu există identitate între revocarea brevetului şi nulitatea acestuia pentru a

putea aplica aceeaşi procedură şi aceleaşi dispoziţii legale.


231

Titlul cursului:

Managementul antreprenorial al proiectelor

de cercetare, dezvoltare, inovare.



232

CUPRINS

Modulul I: Introducere în managementul proiectelor de Cercetare Dezvoltare

Inovare


1. Definirea conceptelor de bază

2. Analiza si stabilirea obiectivelor de proiect

3. Evaluarea si controlul riscurilor

Capitolul 2: Managementul resurselor CDI

1. Estimarea resurselor

2. Alocarea resurselor

3. Achiziționarea resurselor

Modulul II: Managementul implementării proiectului CDI

Capitolul 3: Organizarea activităților proiectului CDI:

1. Organizarea proiectului

2. Stabilirea sarcinilor

3. Previzionarea tendințelor de risc.

Capitolul 4: Managementul implementării proiectului CDI:

1. Conducerea activităților de proiect

2. Controlarea executării proiectului

3. Urmărirea și raportarea derulării proiectului

4. Analizarea rezultatelor

Capitolul 5: Managementul calității proiectelor CDI:

1. Probleme ale managementului calității totale

2. Manualul calității

Modulul III: Managementul financiar al proiectelor de Cercetare Dezvoltare

Inovare

Capitolul 6: Metode de finanțare a proiectelor de cercetare, dezvoltare, inovare.

1. Finanțarea din fonduri nerambursabile

2. Finanțarea din fonduri de capital – risc

3. Finanțarea din credite bancare


233

Modulul I: Introducere în managementul proiectelor de Cercetare Dezvoltare

Inovare


1. Definirea conceptelor de bază.

Cercetarea științifică

Cercetarea științifică poate fi definită ca fiind căutarea unei cunoașteri asupra

unor realități factuale, pentru a rezolva probleme noi sau existente, pentru a proba

noi idei sau pentru a dezvolta noi teorii.

Cercetarea științifică este o activitate academică, care cuprinde definirea și

redefinirea problemelor, formularea de ipoteze sau de soluții, colectarea, organizarea

și evaluarea datelor, structurarea de raționamente deductive și de concluzii, care se

verifică pentru a constata daca se potrivesc cu ipotezele formulate. Într-o altă

formulare, cercetarea este manipularea lucrurilor, conceptelor și simbolurilor în

scopul extinderii, corectării sau verificării cunoașterii [1]. Astfel, cercetarea este o

contribuție originală la stocul existent al cunoasterii, asigurandu-i progresul.

Scopul cercetării este descoperirea soluțiilor problemelor apărute în procesul

științific. Obiectivul principal al cercetării este aflarea adevărului care încă nu a fost

descoperit. Deși, fiecare cercetare are obiectivul său specific, se pot defini câteva

obiective generale ale acesteia:

- Înțelegerea mai aprofundată a fenomenelor;

- Descrierea mai precisă a unor caracteristici de proces;

- Testarea unor ipoteze privind relațiile cauzale dintre variabile.

Proiectul

Proiectul se poate defini ca fiind „un mod de a-i organiza pe oameni și de a

gestiona activități. Este o manieră de organizare și coordonare a muncii. Ceea ce îl

deosebește de alte genuri de management este faptul că se concentrază în totalitate

pe un anume rezultat final și că, în momentul în care se realizează acest rezultat,

proiectul încetează să mai fie necesar și i se pune capăt.” [2].

Proiectul este un proces ce presupune:

- rezolvarea unei probleme identificate sau schimbarea unei situaţii

problematice;


234

- existența unor resurse;

- existența unor scopuri care trebuie să fie posibil de îndeplinit;

- o soluţie specifică la o problemă specifică, într-un anumit context;

- un început şi un final bine definite şi se desfăşoară într-un spaţiu concret;

- implicarea unor variate abilităţi de planificare şi implementare, diverşi parteneri

sau susţinători, precum și a unui număr de activităţi, evenimente şi sarcini;

- existența unei echipe şi ţinteşte la binele unei organizații/comunități;

- o serie de riscuri şi elemente de incertitudine;

- existența unor obiective măsurabile care pot fi evaluate, astfel putându-se

aprecia dacă s-a făcut ce s-a propus, la calitatea dorită;

- un anumit grad de autonomie faţă de activităţile curente ale organizaţiei;

- un ciclu de viaţă determinat, compus din mai multe etape obligatorii, denumite

astfel: identificarea, analiza și formularea proiectului, pregătirea acestuia,

evaluarea preliminară a proiectului, angajarea finanţării, implementarea,

monitorizarea şi evaluarea finală a rezultatelor proiectului.

Procesul cercetării

Procesul cercetării cuprinde următoarele etape:

1. Definirea temei de cercetare

2. Studiul literaturii științifice

3. Formularea ipotezelor științifice

4. Proiectarea cercetării științifice

5. Colectarea datelor experimentale

6. Analiza datelor experimentale și verificarea ipotezelor

7. Interpretarea rezultatelor și redactarea raportului științific

8. Valorificarea rezultatelor cercetării

În realizarea unui proiect de cercetare vor fi avute în vedere o serie de

elemente indispensabile. Cercetarea bibliografică este primul pas pentru începerea

unui proiect. Aceasta arată nivelul de cunoștințe atins în cercetarea internaționala.

Bibliografia ajută și la crearea unui plan de pornire printr-o cercetare minuțioasă a

tuturor publicațiilor apărute pe parcursul timpului despre tema proiectului. Baza

teoretică strânsă în perioada de documentare ajută la conturarea unui scop către

care se va îndrepta proiectul de cercetare. Următoarea etapă care trebuie urmărită


235

este conturarea proiectului stabilit. De aceasta etapă depind atragerea fondurilor și

obtinerea rezultatelor așteptate.

De asemenea, baza tehnică are un rol esențial în cercetare, deoarece fără

aceasta un proiect poate rămâne fără finalitate. Ultima etapă, care precede etapele

de redactare și organizare a proiectului științific, reprezintă identificarea și obtinerea

de fonduri pentru punerea acestuia în practică.

Descrierea etapelor procesului cercetării

1. Definirea temei de cercetare

O temă de cercetare se referă la o anume problemă, pe care cercetătorul o

întâlnește într-o situație teoretică sau practică, la care acesta vrea să găsească o

soluție. Problema trebuie să fie definită fără ambiguități, astfel încât datele relevante

să poată fi deosebite de cele nerelevante.

2. Studiul literaturii științifice

Pe baza unei strategii de cercetare bibliografică, în această etapă se consultă

sursele de informare bazate pe fișierele bibliografice sistematice, bibliotecile, bazele

de date specializate, revistele de specialitate etc. Se recomandă utilizarea unor liste

de lecturi și căutarea pe INTERNET.

3. Formularea ipotezelor științifice

Ipotezele trebuie să fie foarte specifice și să fie limitate la zona de cercetare.

Rolul ipotezelor este de a ghida cercetătorul prin delimitarea unei arii a cercetării.

Acestea indică tipul datelor și metodelor de analiză. Ipotezele focalizează cercetarea

și permit stabilirea obiectivelor experimentale.

4. Proiectarea cercetării științifice

Există mai multe metode de proiectare a cercetării științifice și se recomandă

consultarea ghidurilor de bună practică. De metoda de proiectare aleasă depinde

colectarea și prelucrarea datelor. În această etapă se elaborează planul de cercetare

și se definesc colaborările cu experții de profil.

5. Colectarea datelor experimentale


236

Există diferite metode de colectare a datelor experimentale, iar acestea

trebuie să fie alese atent, astfel încât acestea să fie adecvate cercetării. În multe

cazuri, aceste metode sunt standardizate sau sunt reglementate prin norme.

6. Analiza datelor experimentale și verificarea ipotezelor

Pregătirea datelor pentru analiză presupune editarea, codificarea, clasificarea,

tabelarea. Analiza cauzală poate fi unidimensională, bidimensională sau

multidimensională (o variabilă, două sau mai multe variabile). Analiza inferențială

vizează estimarea valorii parametrilor și estimarea intervalelor de valori. Pentru

verificarea ipotezelor se efectuează teste parametrice și neparametrice.

7. Interpretarea rezultatelor și redactarea raportului științific

Interpretarea se referă la determinarea seminificațiilor datelor culese după

analiza teoretică sau experimentală. În fapt, intepretarea este o cercetare pentru

lărgirea semnificațiilor rezultatelor cercetării. Interpretarea vizează stabilirea unei

continuități în cercetare, prin evidențierea unor legături cu alte cercetări și

identificarea a noi direcții de cercetare. Pentru redactarea articolului pentru publicare

există reguli precise, care trebuie respectate.

8. Valorificarea rezultatelor cercetării

Valorificarea rezultatelor cercetării încheie procesul de cercetare, fie prin

includerea rezultatelor în baza de date, fie prin cooperare economică cu o firmă

interesată să aplice rezultatele.

În continuare, se prezintă diagrama logică dezvoltată a procesului cercetării.


237


238


239


240


241

2. Analiza și stabilirea obiectivelor de proiect .

Pentru stabilirea obiectivelor de proiect este indicat să se utilizeze analiza

SWOT.

Analiza SWOT facilitează abordarea strategică a aspectelor legate de :

- STRENGTHS ( puncte tari ), aspecte pozitive intrinseci (interne) ale situației

avute în vedere.

Punctele tari se referă la orice elemente utile, resursele existente care ar

putea fi disponibile. Sunt avute în vedere toate tipurile de resurse, în special cele

materiale, umane și financiare. Resursele materiale disponibile pot fi spații, resurse

informaționale (inclusiv conexiunile și produsele software care ar putea fi utilizate),

logistica existentă, precum și elementele organizaționale ce ar putea constitui


242

premise pentru evoluțiile ulterioare, etc. Resursele umane se referă la personalul

existent, dar și la posibilitățile de atragere a altor persoane.

- WEAKNESS ( puncte slabe ), aspecte negative intrinseci (interne) ale situației

avute în vedere.

Punctele slabe reprezintă cheia viitorului obiectiv al proiectului (ce

intenționează proiectul să rezolve, de ce este acesta necesar). De asemenea, dintre

punctele slabe identificate, trebuie selectate cele care au cel mai mare impact asupra

entității analizate. Se impune acoperirea prin proiect în întregime, în mod

proporțional, a punctelor slabe.

- OPPORTUNITIES (oportunități ), aspecte pozitive externe ale situației avute în

vedere.

Oportunitățile sunt disponibile numai temporar și reprezinta resursele care pot

fi utile proiectului avut în vedere. Acestea trebuie să fie credibile, din

perspectiva certitudinii de a beneficia de ele.

- THREATS ( amenințări ), aspecte negative externe ale situației avute în

vedere.

Amenințările și riscurile sunt legate de ce s-ar întâmpla în cazul în care nu

este promovat proiectul respectiv. Nu este avut în vedere faptul că situația ar putea

ramâne aceeași ca și pâna atunci, ci ceea ce ar reprezenta efectele negative ale

nepromovării proiectului. Trebuie demonstrată în mod cât mai convingator nevoia

stringentă, efectele negative majore ale nepromovarii proiectului, vizând un spectru

cât mai larg (toată zona în care entitatea activează, inclusiv efectele negative asupra

terților). Cu alte cuvinte, este de dorit sa se creeze convingerea clară că fără

derularea proiectului nu se poate merge mai departe.

Principalul scop al acestui demers este descoperirea posibilelor obiective ale

viitorului proiect.

La stabilirea obiectivelor proiectului trebuie să răspundem la următoarele

întrebări:

• Care este perioada stabilită pentru obținerea fiecăruia dintre scopuri?

• Ce pași specifici trebuie făcuți pentru a le putea obține?

• Care sunt obiectivele specifice ale fiecărei instanțe care intervine?

• Ce termene concrete se vor fixa pentru îndeplinirea obiectivelor menționate

anterior?

Un obiectiv este un câștig concret, care trebuie obținut după o perioadă de

timp dată. Obiectivul permite obținerea scopului, convertind un plan general într-o

serie de pași specifici și usor manevrabili.


243

Obiectivul general exprimă ce se construieste în cadrul respectivului proiect.

Se poate include, de asemenea, în obiectivul general, scopul proiectului, finalitatea

acestuia. Obiectivul general este împărțit în două, trei sau mai multe obiective

specifice, formulate astfel încât rezolvarea lor să conducă la realizarea obiectivului

general. Acestea trebuie să fie apoi enunțate, comentate, explicate, concretizate și

delimitate, astfel încât să reiasă clar distincția între ce se spune că se va face și ce

nu te obligi să faci. Se poate, de asemenea, sublinia o anumită interconectare între

obiectivele specifice. După precizarea obiectivelor, se poate definitiva titlul

proiectului, care trebuie să sugereze obiectivul general, scopul urmărit de acesta.

După stabilirea obiectivelor este recomandat să se efectueze și identificarea

GRUPULUI ȚINTĂ sau beneficiarii proiectului. Grupul țintă reprezintă destinatarii

finali ai acțiunii unui proiect. În stabilirea grupului țintă se impune să se țină cont de

obiectivele strategice majore ale proiectului în funcție de beneficiile imediate sau pe

termen mai lung. Trebuie precizat că grupul țintă este o noțiune distinctă de echipa

de lucru a proiectului.

3. Evaluarea si controlul riscurilor

Sursele de risc sunt categorii de evenimente care pot afecta buna desfășurare

a activităților planificate ale proiectului. Identificarea riscurilor se referă la riscurile

interne, ce țin de competența echipei de proiect și la riscurile externe, care pot apare

din procese din afara proiectului. Esenţa riscului, ce se exprimă prin posibilitatea

evaluării cuantificate a probabilităţi apariţiei unei situaţii nefavorabile, condiţionează

necesitatea elaborării metodelor şi mecanismelor de diminuare a efectului negativ al

evenimentelor prevăzute. Cunoaşterea pericolului potenţial şi a nivelului de impact al

riscului permite a le gestiona în mod mai eficient.

Identificarea şi evaluarea riscurilor semnificative trebuie să se realizeze cu

luarea în considerare a factorilor interni (de exemplu: complexitatea structurii

organizatorice, natura activităţilor desfăşurate, calitatea personalului şi fluctuaţia

acestuia) şi a factorilor externi (de exemplu: condiţii economice, schimbări legislative

sau legate de mediul concurenţial în sectorul specific, progrese tehnologice).

Principalele probleme care pot apare în managementul riscului proiectelor

sunt următoarele:

- producerea de întârzieri în derularea proiectului, pentru anumite activităţi sau

livrabile, în urma apariţiei unor probleme care nu au fost prevăzute;

- depăşirea bugetului alocat pentru proiect datorită unor situaţii neprevăzute;


244

- crearea unor situaţii tensionate în cadrul echipei de proiect comune furnizor -

beneficiar în urma manifestării unor riscuri;

- realizarea unor compromisuri relativ la calitatea unor livrabile datorită apariţiei

unor probleme care nu au fost prevăzute.

Cauzele care produc aceste probleme sunt în general următoarele:

- nu sunt clar definite sau nu sunt formal asumate de către părţi

responsabilităţile referitoare la managementul riscurilor;

- în marea majoritate a cazurilor nu este folosită, nici de către beneficiar şi nici

de către furnizor, o procedură formală de realizare a managementului

riscurilor, care să prezinte modalitatea practică de realizare a identificării

riscurilor, a probabilităţii de apariţie şi a impactului în cazul apariţiei, a

planificarii activităţilor de contracarare şi a planurilor alternative în cazul

materializării riscului;

- nu sunt stabilite responsabilităţile în identificarea şi controlul riscurilor pentru

persoanele cu autoritate de decizie din cadrul organizaţiei beneficiarulu;

- nu sunt identificate şi disponibile modalităţile concrete prin care pot fi

controlate riscurile în cadrul organizaţiei beneficiare;

- nu sunt derulate şedinţe de analiză comune (beneficiar şi furnizor) în vederea

identificării şi evaluării riscurilor din proiect;

- nu sunt stabilite sau derulate planuri de acţiune de către coordonatorul de

proiect al beneficiarului în vederea contracarării riscurilor;

- nu este solicitată în cadrul caietului de sarcini prezentarea în cadrul ofertei

tehnice de către furnizor a unui plan concret de management al riscului pentru

principalele riscuri identificate;

- planul de riscuri nu este revizuit pe parcursul proiectului.

În tabelul nr. 1, se prezintă diverse consecințe ale acțiunii factorilor de risc,

care pot să se manifeste în derularea unui proiect.


245

Tabelul nr. 1 – Exemple de consecințe ale acțiunii factorilor de risc

Consecințe

Clasificare

5 4 3 2 1

Descriere

Catastrofic Mare Moderat Minor Nesemnificativ

Obiective

Obiectivul

proiectului nu este

realizat

Realizarea

obiectivului este

întârziată cu 50 %

sau mai mult

Realizarea

obiectivului este

întârziată cu mai

puțin de 50 %

Termene parțiale

nerealizate

Efect neglijabil

asupra termenelor

parțiale

Resurse umane

Multiple efecte

inevitabile sau

ireversibile asupra

oamenilor, în

proprție de până

la 50 %

O singura

dizabilitate

inevitabilă sau

ireversibilă la una

sau mai multe

persoane (peste

30 %)

Dizabilitate

moderată sau

handicap (sub 30

%)

Semnificativă

dizabilitate, dar

reversibilă,

necesitând

spitalizare

Nu este necesar

tratament medical

Resurse financiare

Abaterea cu 50%

de la buget

Abaterea cu 30%

de la buget

Abaterea cu 20%

de la buget

Abaterea cu 10%

de la buget

Abaterea cu 5%

de la buget

Mediul extern

Dereglarea foarte

gravă pe termen

lung a funcțiilor

ecosistemului

Dereglarea gravă

pe termen lung a

funcțiilor

ecosistemului

Efecte serioase în

ecosistem pe

termen mediu

Efecte moderate

în ecosistem pe

termen scurt

Efecte minore în

ecosistem

Legislație

Semnificativă

punere sub

acuzare

Încălcare majoră

a legii

Serioasă

încălcare a

instrucțiunilor și

raport către

autoritatea de

anchetă

Minore

nerespectări ale

regulamentelor

Reputația

Protest public

sau media la nivel

internațional

Protest public sau

media la nivel

național

Adversitate

semnificativă a

publicului, media

sau ONG - uri

Îngrijorare locală

reflectată în media

Adversitate

minoră locală

reflectată în media


246

4. Bibliografie

[1] Kothari, C.,R. – Research Methodology, NEW AGE INTERNATIONAL (P) LIMITED,

PUBLISHERS, ISBN (13) : 978-81-224-2488-1, 2004.

[2] Newton, R., Managerul de proiect: măiestrie în livrarea proiectelor, Editura Codecs,

București, ISBN: 978-97-380-6084-5, 2006.

[3] Collett, Stacey. "SWOT Analysis." Computerworld, Vol.33 Issue 29, Jul.19, 1999.

[4] Kerzner, H., Project Management: A Systems Approach to Planning, Scheduling, and

Controlling, Eighth Edition, John Wiley&Sons Inc., USA, 2003.



(PCM), Bucureşti, 2002.

[7] A Guide to the Project Management Body of Knowledge, Project Management

Institute, USA, 2003.

[8] Wideman, R., M., Fundamental Principles of Project Management, in Project

Management Forum, Digest Volume 4, no. 7, 1999.

Capitolul 2: Managementul resurselor CDI

1. Estimarea resurselor.

Resursele necesare pentru derularea unui proiect sunt diverse (materiale,

umane sau financiare), putându-se identifica o legătură strânsă între obiectivele

proiectului şi resursele necesare pentru implementarea acestuia. Planificarea

resurselor se face ţinând cont atât de factorul cost, cât şi de factorul timp. Resursele

materiale, tehnice mai performante sau un personal mai numeros pot grăbi

executarea unor sarcini, dar duc, de regulă, la costuri mai ridicate. Categoriile de

resurse necesare pentru derularea unui proiect sunt:

1. resursele umane - personal specializat în management de proiect;

2. resursele de timp - timpul disponibil pentru activitățile ocazionate de derularea

proiectului;

3. resursele financiare: resurse necesare pentru pregătirea propunerii de proiect;

4. resursele materiale: echipamente, materiale, spații și alte resurse necesare;

5. resurse tehnologice: metode, tehnologii și proceduri de lucru;

Estimarea costurilor se va face atent şi cu grijă pe baza alcătuirii bugetului.

Costurile vor avea o influenţă semnificativă asupra deciziilor de investiţii la evaluarea

proiectului şi, în consecinţă, asupra implementării în condiţii optime a proiectului

odată ce s-a obţinut acordul de începere. Din nou, lista activităţilor programate

trebuie inclusă, precum şi eşalonarea costurilor pro-forma. Fiecare activitate se va


247

folosi apoi drept listă de verificare pentru asigurarea furnizării tuturor mijloacelor

necesare derulării respectivei activităţi. După aceea, se specifică mijloacele necesare

realizării activităţilor. Va fi probabil necesară agregarea de informaţii specifice privind

costurile aferente. Structura de costuri a proiectului trebuie să precizeze alocarea

cheltuielilor către diferiţii finanţatori, astfel încât să rezulte clar contribuţia fiecăruia.

Odată ce au fost calculate costurile totale, este important să fie amintit faptul că

agenţia de implementare va trebui să acopere orice costuri curente aferente furnizării

serviciilor de întreţinere după terminarea proiectului. Costurile curente pot fi acoperite

(total sau parţial) din veniturile generate în urma derulării activităţilor proiectului. Fie

că este sau nu aşa, este important ca implicaţiile costurilor curente nete ale

proiectului să fie clar specificate, astfel încât să poată fi determinat impactul viitor

asupra bugetului agenţiei de implementare.

Cuantificarea costurilor presupuse de implementarea proiectului se face prin

intermediul bugetului. Bugetul unui proiect trebuie să fie clar și cât mai detaliat,

realizat pe faze/activități și centralizat pe diferitele tipuri de cheltuieli. Sumele incluse

în buget se calculează sau se estimează pe baza costurilor reale. În elaborarea unui

buget trebuie să se țină cont de stabilirea perioadei de lucru pentru fiecare etapă şi

pentru proiectul în ansamblu, estimarea valorii cheltuielilor și a veniturilor, precum și

realizarea unor estimări pentru toate categoriile de costuri exprimate în cadrul

bugetului. În cadrul literaturii de specialitate, funcţiei de planificare a bugetului i se

atribuie următoarele caracteristici[5]:

1. Bugetul cuantifică activităţi – adică le conferă valoare în bani;

2. Bugetele dirijază cheltuielile astfel încât resursele să fie cheltuite numai pentru

acele activităţi care sprijină obiectivele proiectului;

3. Bugetele identifică ce resurse sunt necesare şi când sunt solicitate;

4. Bugetele permit examinarea obiectivelor şi activităţilor unui proiect din punct

de vedere al costului lor actual;

5. Bugetele clarifică relaţia dintre cheltuielile directe necesare derulării proiectului

şi cheltuielile de susţinere sau administrative (chirie, personal de specialitate

etc.);

Un buget realist şi actualizat permite evaluarea financiară a proiectului.


Alocarea resurselor financiare

Prin buget se alocă totalitatea resurselor financiare prevăzute pentru

realizarea obiectivelor proiectului, provenite din finanţare de la autoritatea


248

contractantă (finanţator) şi de la partenerii de proiect(Tabelul 1). Bugetul este sub

forma unui deviz cadru antecalcul. Defalcarea finanţării se face pe două surse: cota

finanţată de autoritatea contractantă şi cofinanţare parteneri (alte surse) pe fiecare

an calendaristic de realizare a proiectului.

Cheltuielile de personal sunt numai pentru personalul angajat al contractorului

care asigură suportul ştiinţific şi tehnic pentru realizarea proiectului. Obligaţiile

prevăzute prin lege privind costurile salariale ale personalului faţă de finanţator sunt

în sarcina contractorului. Cheltuielile cu deplasările, transportul, cazarea sunt făcute

numai pentru realizarea serviciilor prevăzute în contract. Cheltuielile materiale sunt

cheltuieli de exploatare ce participă direct la realizarea proiectului. Materiile prime

sunt specifice fiecărui proiect şi consumul lor trebuie să rezulte din memoriul tehnic.

Materialele consumabile sunt materiale auxiliare necesare în derularea proiectului,

rechizite şi alte consumuri. Combustibilii sunt numai cei care contribuie direct la

realizarea proiectului. Sunt consumuri specifice care apar în cursul realizării

proiectului şi nu se regăsesc în regie, deoarece se poate dovedi valoarea în cadrul

proiectului cu documente justificative. Pentru activităţi care nu pot fi realizate de

contractor, acesta poate apela la terţi, alţii decât partenerii de proiect.

Cheltuielile indirecte reprezintă costurile generale indirecte calculate conform

destinaţiei acestor cheltuieli astfel: energie, apă, servicii telefonice, administrație,

management, amortizare clădiri (echipamente), impozit clădiri şi teren, întreţinere,

taxe poştale, instruire personal.

Dotările sunt cele care au fost prevăzute în lista echipamentelor care urmează

să fie achiziţionate în cadrul proiectului.

Tabelul 1

DEVIZ CADRU

- lei -

TOTAL An 1 An 2 An 3

B*

A**

B*

A** B

* A

** B

* A

**

I. Cheltuieli directe :

1 1. Cheltuieli de personal

1.1 Cheltuieli cu salariale

1.1.1. Salarii

1.1.2. Contribuţii

a. CAS

b. Şomaj

c. CASS

d. altele, conform reglementarilor in vigoare

1.2. Alte cheltuieli de personal


249

a. deplasări, detaşări, transferuri în țară

b. deplasări, detaşări, transferuri în

străinătate

2 Cheltuieli materiale şi servicii

2.1 Materiale, materii prime

2.2 Lucrări şi servicii executate de terţi, din

care:

a. colaboratori

b. teste, măsurători, analize

c. omologări

d. amenajare spaţiu interior

e. studii, anchete statistice

f. asistenţă tehnică, consultanţă

3 Alte cheltuieli specifice proiectului

II Cheltuieli indirecte : regia %

III Dotări independente şi studii pentru

obiective de investiţii :

1. echipamente pentru cercetare -

dezvoltare ;

2. mobilier aparatura ;

3. calculatoare electronice și echipamente

periferice ;

5. mijloace de transport ;

6.studii pentru obiective de investiţii.

Total tarif (valoare contract) I+II+III * B - finanţare din bugetul de stat

** A - finanţare din alte surse

Alocarea resurselor de personal

În tabelul 2 este prezentat un model de diagramă de alocare a resurselor de

personal necesare în vederea derulării proiectului.


250

Tabelul 2

unde u.v. = unităţi valorice (ROL, USD, EURO etc.)

3. Achiziționarea resurselor.

Achiziționarea resurselor în cadrul proiectelor include procedeele necesare în

vederea aprovizionării cu bunuri şi servicii în vederea atingerii scopului proiectului,

dintre care cele mai importante sunt:

– planificarea achizițiilor – include produsele ce vor fi procurate, precum şi data la

care vor intra în posesia solicitantului.

– planificarea solicitării – documentarea cu privire la caracteristicile bunurilor ce se

doresc achiziţionate şi identificarea potenţialilor furnizori.

– solicitarea – analiza ofertelor furnizorilor pe bază de preţ, condiţii de livrare,

reputaţie.

– selecţia sursei – selectarea furnizorului dintre ofertanţi.

– administrarea contractului – condiţiile contractuale survenite între solicitant şi

furnizorul de bunuri şi servicii.

– încheierea contractului – finalizarea contractului, livrarea produselor, rezolvarea

posibilelor diferende apărute pe parcursul derulării contractului.

Toate aceste procedee interacţionează între ele, creând un tot unitar,

achiziționarea resurselor funcţionând ca un serviciu centralizat.


251

Achizițiile publice

Achizițiile de produse și servicii, care se efectuează pentru implementarea

proiectelor finanțate din fonduri publice, trebuie să respecte o serie de reguli

specifice. Pentru atribuirea contractelor de furnizare de produse, servicii sau

lucrări finanţate prin fonduri publice naționale sau ale Uniunii Europene, achizitorul

trebuie să respecte următoarele principii:

1. Nediscriminarea şi tratamentul egal, care reprezintă asigurarea condiţiilor de

manifestare a concurenţei reale, prin stabilirea şi aplicarea, oricând pe parcursul

atribuiri contractului respectiv, de reguli, cerinţe şi criterii identice pentru toţi operatorii

economici, inclusiv prin protejarea informaţiilor confidenţiale, atunci când este cazul,

pentru ca oricare dintre aceştia, să poată participa la atribuirea contractului şi să

beneficieze de şanse egale de a deveni contractanţi (furnizori, prestatori sau

executanţi de lucrări).

2. Recunoaşterea reciprocă constă în acceptarea produselor, serviciilor,

lucrărilor oferite în mod licit pe piaţa Uniunii Europene, a diplomelor, certificatelor, a

altor documente, emise de autorităţile competente din alte state, precum şi a

specificaţiilor tehnice, echivalente cu cele solicitate la nivel naţional.

3. Transparenţa înseamnă aducerea la cunoştinţa publicului a tuturor

informaţiilor referitoare la atribuirea contractului de furnizare de produse, servicii şi

lucrări.

4. Proporţionalitatea reprezintă asigurarea corelaţiei între necesitatea

beneficiarului, obiectul contractului de achiziţie publică şi cerinţele solicitate a fi

indeplinite. În acest sens, beneficiarul trebuie să se asigure că, în cazul în care sunt

stabilite cerinţe minime de calificare, acestea nu prezintă relevanţă şi/sau sunt

disproporţionate în raport cu natura şi complexitatea contractului atribuit.

5. Eficienţa utilizării fondurilor publice reprezintă atribuirea contractelor de

achiziţie pe baze competiţionale şi utilizarea unor criterii pentru atribuirea contractelor

care să reflecte avantajele de natură economică ale ofertelor în vederea obţinerii

raportului optim între calitate şi preţ, inclusiv prin luarea în considerare a obiectivelor

sociale, etice şi de protecţie a mediului.

6. Asumarea răspunderii este determinarea clară a sarcinilor şi responsabilităţilor

persoanelor implicate în procesul de achiziţie publică, urmărindu-se asigurarea

profesionalismului, imparţialităţii şi independenţei deciziilor adoptate pe parcursul

derulării acestui proces.

Pentru atribuirea contractelor de furnizare de produse, servicii sau lucrări

finanţate prin fonduri publice, achizitorul trebuie să respecte următoarele reguli:


252

Publicitatea

Aplicarea principiului tratamentului egal şi nediscriminării implică asigurarea

transparenţei procesului de atribuire a contractelor de achiziţie prin asigurarea, în

beneficiul oricărui potenţial ofertant, a unui grad de publicitate suficient, astfel încât

să se asigure competiţia între operatorii economici cu activitate în domeniu, care

oferă în mod licit pe piață produse, servicii şi/sau execuţie de lucrări.

Achizitorul are dreptul să aleagă cel mai potrivit mijloc de publicitate a

contractului respectiv. Achizitorul poate publica un anunţ privind procedura de

achiziţie utilizată pentru atribuirea contractelor de achiziţie, utilizând unul dintre

următoarele mijloace:

- Internet - Internetul este considerat cel mai accesibil mijloc de realizare a publicităţii

contractelor de achiziţie, în special pentru IMM-urile care sunt în cautarea unor

contracte mai mici sau pentru ofertanţii din alte State Membre ale UE. Acesta oferă o

gamă largă de posibilităţi de publicitate a contractelor de achiziţie prin publicarea

unui anunţ pe website-ul propriu al achizitorului sau pe portaluri web specializate

pentru publicitatea unor astfel de contracte de achiziţie.

-Publicații naţionale - cotidiene cu acoperire naţională sau regională; publicaţii

naţionale specializate în anunţuri pentru achiziţii publice (Monitorul Oficial al

Romaniei, Partea a IV-a).

- Publicaţii locale (ziare locale, jurnale municipale pentru anunţuri).

- Jurnalul Oficial al Uniunii Europene/TED.

Descrierea nediscriminatorie a obiectului contractului(specificaţiile tehnice)

Achizitorul are obligaţia să descrie obiectul contractului (specificaţiile tehnice)

astfel încât să permită oricărui ofertant accesul egal la procedura de atribuire şi nu

trebuie să aibă ca efect introducerea unor obstacole nejustificate de natură să

restrângă concurenţa între operatorii economici.

Estimarea valorii contractului de achiziţie

Achizitorul are obligaţia să estimeze valoarea contractului de achiziţie de

produse, servicii sau lucrări în conformitate cu Regulile pentru estimarea contractelor

de achiziţie publică din Capitolului 2, Sectiunea a 2-a din OUG nr.34/2006, cu

modificările şi completările ulterioare.


253

Accesul egal al operatorilor economici din toate Statele Membre ale UE

Achizitorul nu trebuie să impună condiţii discriminatorii directe sau indirecte

potenţialilor ofertanţi din alte State Membre ale UE, cum ar fi cerinţa ca ofertanţii

interesaţi de contractul de achiziţie respectiv să fie stabilit în acelaşi Stat Membru

sau în regiunea în care se află localizat acesta.

Stabilirea unui termen limită adecvat pentru primirea ofertelor

Termenele limită prevăzute pentru primirea ofertelor trebuie să fie suficient de

mari, astfel încât să permită persoanelor interesate din alte State Membre ale UE să

realizeze o analiză corespunzătoare şi să pregătească oferta.

Abordarea transparentă şi obiectivă

Toţii potenţialii ofertanţi trebuie să cunoască dinainte regulile aplicabile şi să

fie încredinţaţi că aceste reguli sunt aplicate pentru toţi participanţii, în acelaşi mod.

Achizitorul are obligaţia să precizeze în solicitarea de oferte pentru achiziţia de

produse, servicii sau lucrări criteriul aplicat pentru stabilirea ofertei caştigătoare.

Atribuirea contractului se face celei mai bune oferte primite utilizând unul

dintre următoarele criterii:

- fie oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic,

- fie, preţul cel mai scăzut.

Bibliografie

[1] COVRIG Mircea, OPRAN Constantin (2000) - Managementul proiectelor, Agenţia

Managerială pentru Cercetare Ştiinţifică Inovare şi Transfer Tehnologic –

POLITEHNICA, Editura Pritech 2000, Bucureşti.

[2] NICHOLAS M.John (2001) - Project Management for Business and Technology,

Principles and practice, 2nd edition, Prentice-Hall, Inc., Upper Saddle River, New

Jersey 07458.

[3] DEEPROSE Donna(2001) - Smart things to know about Managing Projects,

Capstone Publishing Limited (Awiley Company), United Kingdom.

[4] NICOLESCU Ovidiu(2000) - Sistemem metode şi tehnici manageriale ale

organizaţiei;Editura Economică, Bucureşti, România.


254

[5] OPRAN Constantin, STAN Sergiu(2004) - Managementul proiectelor, Editura


[6] Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.34 din 19 aprilie 2006 privind atribuirea

contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a

contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări şi completări prin

Legea nr. 337/2006, modificată prin Legea nr.128/2007, Ordonanţele de urgenţă ale

Guvernului nr.94/2007, 143/2008, 228/2008, 19/2009, 72/2009 şi prin Legea

84/2009.

[7] Rectificarea nr.337/2006 la Legea nr.337/2006 pentru aprobarea Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr.34/2006.

Modulul II: Managementul implementării proiectului CDI

Capitolul 3: Organizarea activităților proiectului CDI

1. Organizarea proiectului.

Variantele organizatorice, cu care lucrează managementul prin proiect, depind

de o serie de caracteristici, după cum urmează:

– amploarea proiectului;

– noutatea proiectului;

– perioada de realizare a proiectului;

– numărul şi potenţialul personalului societăţii sau structurii organizatorice;

– distribuţia specialiştilor în subdiviziunile organizatorice;

– caracteristicile climatului de muncă;

– personalitatea managerului de proiect.

Reflectarea multiplei condiţionări a organizării managementului prin proiecte o

reprezintă variatele modalităţi organizatorice adaptabile. În funcţie de caracteristicile

organizaţionale principale, acestea se pot diviza în trei variante organizatorice:

– managementul prin proiecte cu responsabilitate individuală;

– managementul prin proiecte cu stat major;

– managementul prin proiecte cu structură mixtă.

Oricare din aceste variante organizatorice implică existenţa şi funcţionarea

unei structuri organizatorice paralele cu structura organizatorică formală a societăţii

respective, situaţie ce dă consistenţă organizării de tip matriceal. Această structură

organizatorică paralelă are o durată de viaţă limitată, ce coincide cu perioada

solicitată de realizare a proiectului.


255

d. Management prin proiecte cu responsabilitate individuală

Managementul pe bază de proiecte cu responsabilitate individuală se

caracterizează prin atribuirea întregii responsabilităţi pentru derularea proiectului unei

singure persoane, care asigură întreaga muncă de coordonare. Pentru realizarea

proiectului, managerul acestuia se sprijină pe responsabilii desemnaţi pentru

efectuarea acţiunilor implicate în compartimentele societăţii. Acest mod de

organizare a managementului prin proiecte prezintă avantajele reducerii la minimum

a cheltuielilor cu personalul şi folosirea experienţei lucrătorilor şi specialiştilor

societăţii.

Concomitent, managementul prin proiecte cu responsabilitate individuală are

şi dezavantaje majore. Personalul pus la dispoziţie de compartimente nu este

întotdeauna de calitate corespunzătoare, cunoscută fiind tendinţa ca persoanele de

conducere să se dispenseze cu prioritate de cadrele mai puţin pregătite sau

insuficient de sârguincioase. Alt dezavantaj constă în nedegrevarea corespunzătoare

a personalului implicat în realizarea proiectului de efectuarea sarcinilor precedente,

de unde şi probabilitatea apreciabilă a neglijării executării sarcinilor aferente

proiectului. Dat fiind aceste dezavantaje, acest mod de organizare a managementului

prin proiecte este folosit într-o

proporţie mai redusă, de obicei când există un personal foarte bun în întreprindere,

care a mai participat şi la realizarea altor proiecte.

e. Management prin proiecte cu stat major

În cazul acestei modalităţi organizatorice, dirijarea ansamblului acţiunilor

implicate de realizarea proiectului este asigurată de managerul de proiect, în

colaborare cu un colectiv ce se ocupă în exclusivitate de această problemă, denumit

colectiv de decizie-conducere. De reţinut, că membrii colectivului efectuează şi o

parte apreciabilă din acţiunile implicate de proiect. Pentru efectuarea celorlalte

acţiuni se apelează la ajutorul specialiştilor din compartimentele societăţii, desemnaţi

în prealabil de conducerea acesteia. Calitatea rezultatelor obţinute depinde într-o

măsură apreciabilă de competenţa colectivului special constituit pentru

managementul prin proiecte. Ideal este ca în colectiv să fie atrase cadre atât din

societate, cât şi din afara ei. Specialiştii din structura organizatorică cunosc mai bine

problemele şi potenţialul unităţii, însă este posibil să fie mai subiectivi în munca

depusă, mai dispuşi pentru latura de rutină a activităţii şi mai puţin pentru latura


256

inovaţională. Specialiştii din afara unităţii prezintă avantajele unei abordări obiective,

posedării altor experienţe, sensibilităţii sporite pentru inovaţie, dat fiind noul context

în care acţionează.

f. Management prin proiecte cu structură mixtă

Această variantă organizatorică constă în existenţa conducătorului de proiect

şi a colectivului de proiect, precum şi într-o reţea organizatorică specifică. Reprezintă

o îmbinare a precedentelor tipuri de management prin proiecte, cumulând într-o

anumită măsură atât avantajele, cât şi dezavantajele acestora. La fel ca şi

precedenta modalitate organizatorică, managementul prin proiecte cu structură mixtă

este utilizat cu o frecvenţă ridicată. Pentru a realiza structura organizatorică a

managementului prin proiecte se recomandă următoarele:

– colectivul de proiect conlucrează cu specialiştii din compartimentele funcţionale şi

operaţionale ale societăţii;

– conducătorul de proiect conlucrează cu conducătorii compartimentelor funcţionale

şi operaţionale cărora le sunt subordonaţi nemijlocit specialiştii implicaţi în realizarea

proiectului;

– definirea generală a proiectului, ceea ce include în principal, precizarea obiectivelor

urmărite, stabilirea amplorii proiectului şi subdiviziunilor organizatorice implicate în

realizarea sa, evidenţierea zonelor delicate unde trebuie acţionat cu prudenţă şi

formarea criteriilor pentru aprecierea rezultatelor finale;

– definirea organizatorică a proiectului, ce se referă la stabilirea tipului de organizare

utilizat, întocmirea listei principalelor sarcini, competenţe şi responsabilităţi pentru

managerul proiectului şi componenţii echipei de proiect, stabilirea mărimii şi

componenţei statului major etc.;

– desemnarea managerului proiectului, a responsabilităţilor subcolectivelor

componente şi a celorlalte persoane care vor participa le realizarea proiectului;

– pregătirea climatului pentru implementarea managementului prin proiecte prin

prezentarea noului sistem şi a avantajelor sale tuturor componenţilor

compartimentelor implicate; o atenţie majoră se acordă discutării cu şefii

subdiviziunilor organizatorice ale întreprinderii în vederea convingerii lor de utilitatea

proiectului şi de necesitatea realizării lui;

– implementarea managementului prin proiecte prin trecerea la realizarea

obiectivelor prevăzute şi exercitarea sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor

participanţilor la proiect;


257

– stabilirea modalităţilor de control ce urmează a fi utilizate pe parcursul realizării

proiectului diferenţiat, pentru verificarea timpilor de execuţie, a cheltuielilor şi a

rezultatelor parţiale şi finale.

Managerul de proiect trebuie să ia încă de la început o decizie fundamentală:

ce tip de organizare va folosi pentru realizarea proiectului? Opțiunile pe care le are

sunt două: organizarea piramidală, sau organizarea matriceală.

C. Organizarea piramidală (Line and Staff Organization)

Organizarea piramidală este una formată dintr-un manager de varf (manager

general), care poate avea în subordine directă vicepreședinți și consilieri, la nivelurile

inferioare găsindu-se departamentele, secțiile, birourile etc. ce au în frunte manageri

de producție, de marketing, de resurse umane, financiari etc.

Managerii departamentali sunt în subordinea managerului general și au în

subordinea lor alte persoane. Astfel, se formează o piramidă ierarhică. Aici linia de

autoritate este verticală, comenzile și cererea de informații merg în jos pe aceste linii

de autoritate, rapoartele și informațiile mergând de jos în sus și urcând prin filtrare

(figura 1).

Figura 1 - Organizarea piramidală


258

În momentul în care se elaborează un proiect, managerilor de proiect li se dă

o anumită autonomie de la modul obișnuit de "lanț al comenzii", delegându-li-se

autoritatea necesară pentru a realiza proiectul. Ei sunt în continuare subordonați

managementului superior, însă nu sunt întotdeauna controlați și au o autonomie de

decizie mai mare decât a unui director de departament.

D. Organizarea matriceală (Matrix Organization)

Uneori proiectele complexe au nevoie de structuri inovative, cum ar fi cea

matriceală. Acest tip de organizare face ca specialiștii să raspundă în fața a doi șefi:

managerul lor ierarhic și unul sau mai mulți manageri de proiect. Deși este afectată

unitatea comenzii, din cauză că unii angajați trebuie să răspundă în fața a mai multor

superiori, acest tip de organizare a fost folosit cu succes, deoarece pare a fi cea mai

bună cale de a folosi aptitudinile profesionale ale angajaților la mai multe proiecte

(figura 2).

Figura 2 - Organizarea matriceală


259

2. Stabilirea sarcinilor

Stabilirea sarcinilor se realizează cu ajutorul documentului intitulat Structura

Detaliata a Activitatilor (SDA - WBS - Work Breakdown Structure), care împarte

proiectul în elemente tot mai mici, organizate ierarhic, ce trebuie finalizate într-o

anumită ordine până la finalizarea proiectului.

SDA constituie instrumentul central de ordonare și comunicare în cadrul

proiectului. Dacă este necesar, se pot realiza mai multe SDA în cadrul proiectului,

prin împărțirea acestuia în funcție de activități principale, produse, obiective,

funcțiuni, responsabilități, orientare geografică etc (figura 3).

SDA împarte proiectul în:

- Pachete de lucrări (Work Packages)

- Sarcini (Tasks);

- Sub-sarcini (Subtasks).

Managerul de proiect utilizează SDA ca un cadru comun pentru integrarea

întregului proiect.

Figura 3 - Structura Detaliata a Activitatilor


260

3. Previzionarea tendințelor de risc

Strategia de elaborare a unui proiect (produs, serviciu, tehnologie etc.) trebuie

să includă riscurile şi oportunităţile acestuia.

Riscurile au fost şi încă sunt definite în funcţie de evoluţia societăţii omeneşti.

În cazul decidentului, scenariile pe care acesta le face sunt diferite între

incertitudine şi risc, datorită dimensiunii de cuprindere a acestora.

Dacă pentru incertitudine decidentul nu poate identifica în totalitate

evenimentele posibile şi nici probabilitatea de producere a lor, în schimb pentru risc,

acelaşi decident, poate face diverse scenarii şi anticipări de apariţie a evenimentelor

posibile şi a probabilităţii de evoluţie a acestora.

Cu alte cuvinte pentru ambele noţiuni (incertitudine şi risc) percepţia

decidenţilor poate fi diferită şi soluţionată ca atare.

Riscul ca efect al deciziei (cauzei) are consecinţe asupra costului, planificării

şi/sau calităţii proiectului.

Abordarea riscului, din punct de vedere al percepţiei decidentului trebuie să se

facă în funcţie de dinamica riscului în raport cu timpul.

Întrucât evenimentele sunt cu precădere prezente în procesele social-umane,

acestea pot fi clasificate în funcţie de probabilitatea de realizare:

- evenimente cu risc ridicat,

- evenimente cu risc mediu,

- evenimente cu risc scăzut,

şi de mediul în care poate să apară, de tipul şi natura acestora, de efectele pe care le

generează, de gradul de cunoaştere:

- riscuri mai mult sau mai puţin grave,

- riscuri mai mult sau mai puţin cunoscute,

- riscuri mai uşor sau mai greu de evitat,

- riscuri pure, consecinţă a unor evenimente accidentale ce nu pot fi prevenite,

- riscuri speculative, legate de deciziile luate la nivelul unei organizaţii sau în

cadrul unui proiect, care depind în mare măsură de factori externi ce

influenţează diverse procese la nivelul organizaţiei sau al proiectului.

Sursele de risc

Sursele de risc sunt o consecinţă a dimensiunii politice, economice, financiare

şi sociale a fiecărei activităţi. Cele mai cunoscute surse de riscuri sunt cele generate

de următoarele activităţi: tehnice, comerciale (marketing, contracte etc.), financiare,


261

socio-economice [oameni, legislaţie, mediu, cultură, structuri şi sisteme (economic,

juridic, educaţional etc.).

Managementul riscului

O parte componentă a managementului riscurilor în dezvoltarea produselor

noi include procesele referitoare la identificarea, analiza şi tratarea riscurilor ce pot

afecta produsele noi, pentru a minimiza efectul acestora.

Include:

- Identificarea şi analiza riscului

Determinarea riscurilor (relative la proiect, produs, organizaţie,

costuri, oameni, metodologie) care pot afecta produsele noi şi

caracterizarea fiecăruia, pornind de la structura activităţilor de

executare şi implementare a acestor produse

- Cuantificarea riscului

Evaluarea riscurilor şi a interdependenţelor, estimarea probabilităţii

de apariţie şi a impactului, pentru a aprecia efectul asupra produselor

noi

Ierarhizarea riscurilor şi stabilirea priorităţilor

- Tratarea riscurilor (planificarea acţiunilor de abordare a riscurilor)

Definirea acţiunilor de urmat pentru abordarea fiecărui risc

identificat

- Evitarea riscului

- Reducerea sensibilităţii la risc

- Transferarea riscului

- Acceptarea riscurilor

- Monitorizarea şi controlul riscurilor

Reacţia la schimbări pe parcursul implementării produselor noi

Monitorizarea riscurilor în timpul implementării produselor noi.

Riscuri externe

Evenimente ce produc confuzie pot afecta executarea şi implementarea

produselor noi:

- Modificarea dobânzilor, a cursului de schimb valutar, inflaţie

- Modificarea legislaţiei

- Reacţia părţilor afectate de rezultatele execuţiei produselor noi


262

- Efectele campaniilor de promovare ale concurenţei

Perturbări de mică anvergură:

- Evenimente punctuale neprevăzute

- Zgomot, vibraţii etc.

Exemple de riscuri

Câteva din riscurile tipice ale execuţiei şi implementării produselor noi:

- Probleme legate de grupul ţintă:

Eşecul identificării unor grupuri ţintă adecvate

Eşecul livrării unor produse adecvate, realizate în cadrul proiectului

Probleme contractuale

- Situaţii determinate de factori organizaţionali:

Responsabilităţi adiţionale pentru personalul din proiect, pe lângă

activităţile de elaborare şi implementare a produselor noi

Cultură neadecvată (sau lipsa ei) din cadrul organizaţiei

Probleme de instruire sau de experienţă a personalului inclus în

echipa de execuţie şi implementare a produselor noi

Abilităţi tehnice insuficiente ale membrilor echipei de execuţie şi

implementare a produselor noi

Conflicte de „cultură organizaţională” între membrii echipei şi restul de

personal din organizaţia care execută şi implementează produsele noi

- Probleme tehnice (elemente specifice execuţiei şi implementării produselor

noi):

Cât de bine sunt formulate cerinţele execuţiei şi implementării

produselor noi

Probleme legate de tehnologie (noutatea tehnologică)

Imposibilitatea satisfacerii unor cerinţe specifice execuţiei şi

implementării produselor noi

- Probleme legate de mediu:

Modificarea legislaţiei

Surse de ajutor pentru identificarea riscurilor

- Investigaţii interne

- Documente contractuale

- Planificarea în timp a activităţilor

- Brainstorming-ul echipei de execuţie şi implementare a produselor noi


263

- Experienţa anterioară în managementul execuţiei şi implementării produselor

noi

- Bune practici

Analiza riscurilor

Include trei activităţi:

- Identificarea riscurilor care pot afecta execuţia şi implementarea produselor

noi

- Estimarea riscului, adică determinarea importanţei fiecărui risc pe baza unei

evaluări a consecinţelor sale asupra execuţiei şi implementării produselor noi

- Evaluarea riscului, acţiune prin care se decide dacă nivelul riscului este

acceptabil, iar dacă nu, atunci se va hotărî ce acţiuni trebuie întreprinse pentru a

aduce nivelul riscului la un nivel acceptabil.

Cuantificarea riscurilor

Pentru un management eficient al riscurilor în dezvoltarea produselor noi este

necesară o ierarhizare a acestora, în funcţie de:

Gradul de expunere

Efectul potenţial

Costurile implicate de contramăsurile asociate, în vederea stabilirii

priorităţilor de acţiune.

Această abordare are la bază câteva considerente practice:

De obicei resursele echipei de proiect nu sunt nelimitate

Analizele şi planificările iniţiale foarte detaliate nu constituie o garanţie

pentru succesul proiectului, deoarece „singura certitudine este

existenţa incertitudinii!”

Mangementul riscului în dezvoltarea produselor noi implică şi

estimarea costurilor implicate de aplicarea contramăsurilor prevăzute,

pentru a decide care este metoda cea mai adecvată de abordare a unui

risc potenţial.

Factori de cuantificare a riscului

Probabilitatea de apariţie a riscului:

- Indice de probabilitate

Scală de la 1 – probabilitate mică, la 5 – probabilitate mare

Impactul riscului

- Indice de impact:


264

Scală de la 1 – impact redus, la 5 – impact puternic

Tip de risc:

- T - Tehnic

- E – Economic

- S – Social

- P – Politic

Exemplu de analiză a riscurilor

Act. Risc identificat

Expunere la risc Grad de

expunere

Sensibili-

tate

Mod de

abordare

Tip

de

risc

Probabi-

litate Impact

1.1 Renunţarea partenerilor

la participarea la

realizarea produselor

noi

2 1 2 Scăzută Acceptare risc E

2.2 Incompatibilitatea

necesităţilor reale de

formare cu cele dorite şi

iniţial prevăzute

5 5 25 Ridicată

Reducere risc

(reducere

impact)

E

3.3.1 Neacceptarea

rezultatelor

diagnosticului de către

beneficiarii direcţi ai

produselor noi

5 5 25 Ridicată

Reducere risc

(reducere

probabilitate)

S

3.3.3.1 Apariţia de probleme în

faza de testare

(insistenţa beneficiarului

de a obţine un anumit

serviciu, nu pe cel

identificat ca necesar

prin diagnostic)

5 2 10 Medie Acceptare risc T

3.3.3.2 Necesităţi de

consultanţă mult mai

mari decât cele iniţial

prevăzute

3 3 9 Medie Plan de

contingenţă E

4.1 Întârzieri în derularea

activităţilor, din cauza

timpului necesar pentru

aprobarea aplicării

corective necesare, de

către Autoritatea

Contractantă

3 5 15 Ridicată Transferare

risc P


265

Matricea de evaluare a riscurilor

Activ. Risc Impact potenţial

advers

Nivel risc Mod de

abordare

Responsabil

1.

2.

1.1

1.3

Evaluarea riscurilor

În acest capitol de curs vom prezenta evaluarea riscurilor prin cuantificarea cu

adjective

- Aproape cert .... (80 – 90%)

- Probabil ... (60 – 75%)

- Posibil ... (50 – 75%)

- Aproape impsibil ... (0 – 40%)

- Puţin probabil ... (0 – 20%)

- Aproape improbabil ... (0 – 10%)

Matricea de evaluare calitativă a riscurilor

Efect slab Efect mediu Efect important

Probabilitate

mare Risc mediu Risc important Risc important

Probabilitate

medie Risc redus Risc mediu Risc important

Probabilitate

redusă Risc redus Risc redus Risc mediu


266

Exemplu de management al riscului

Risc identificat Metoda de abordare Măsuri specifice

Neacceptarea rezultatelor

diagnosticului de către

beneficiarii direcţi ai

produselor noi

Reducerea riscului

prin reducerea

probabilităţii de

apariţie a riscului

Realizarea unei întâlniri preliminare cu

reprezentanţii beneficiarilor, pentru prezentarea

metodologiei de lucru şi a avantajelor acesteia

Instruirea personalului implicat în realizarea

diagnosticului

Convenirea concluziilor din raportul de

diagnostic împreună cu reprezentanţii

beneficiarilor

Necesităţi de consultanţă

mult mai mari decât cele

iniţial prevăzute

Plan de contingenţă Clarificarea metodologiei de lucru cu clientul:

limitarea acţiunilor posibile în cadrul proiectului,

în funcţie de domeniile de competenţă ale

consultanţilor din echipa de proiect. Detalierea

volumului de lucru posibil în cadrul execuţiei şi

implementării produselor noi (număr de

consultanţi, durate acceptabile)

Includerea în raportul de diagnostic a

necesităţilor reale şi stabilirea priorităţilor în

funcţie de constrângerile anterior definite

Delimitarea acţiunilor necesare în acţiuni

incluse în elaborarea şi execuţia produselor noi

PRO-REAL şi în acţiuni ulterioare, pe bază de

contracte adiţionale de consultanţă

Metode de tratare a riscurilor

- Evitare

Când probabilitatea de apariţie este redusă

- Reducerea sensibilităţii la risc

Imactul riscului trebuie să fie diminuat, prin reducerea importanţei

efectului sau a frecvenţei de apariţie

- Acceptarea riscului

Cu plan de contingenţă – se previne apariţia riscului, prevăzându-se

contramăsuri care fie să oprească producerea riscului, fie să reducă

impactul său asupra execuţiei şi implementării produselor noi

- Dacă apare riscul, planul de contingenţă prevede acţiunile prin

care se abordează efectele producerii riscului


267

Fără plan de contingenţă – echipa de conducere a proiectului acceptă

posibilitatea apariţiei riscului, bazându-se fie pe faptul că riscul nu va

apărea, sie considerând că alte activităţi de tratare a riscului costă prea

mult

- Transferarea riscului – această acţiune este una de reducere a efectului

reducerii riscului, prin care impactul riscului se transferă către o terţă parte

Asigurări, prevederi contractuale etc.

Restrângerea riscurilor

- Definirea clară a responsabilităţilor contractuale

- Utilizarea de personal calificat

- Documentarea şi comunicarea strategiei execuţiei şi implementării

produselor noi

- Definirea rolurilor şi responsabilităţilor

- Pregătirea de planuri de contingenţă pentru activităţile critice

- Utilizarea de metode de calificare a furnizorilor

Instrumente şi documente de lucru pentru managementul riscurilor

- Planul de management al riscurilor

- Fişe de verificare

- Planuri de contingenţă

- Rezerve / provizioane

- Termenii contractuali

Managementul riscurilor

Managementul riscurilor se realizează prin patru activităţi:

1. Planificarea

Constă în identificarea resurselor necesare derulării

acţiunilor stabilite în faza de analiză, în dezvoltarea unui

plan de acţiune şi includerea acestui plan în cadrul

planului de execuţie şi implementare a produselor noi


Constă în identificarea şi alocarea resurselor care vor fi

utilizate pentru a acţiona în scopul evitării riscului sau a

minimizării impactului său; aceste alocări vor fi incluse în

planul proiectului; resursele necesare pentru

întreprinderea acţiunilor de prevenire, reducere şi transfer


268

vor fi suportate din bugetul execuţiei şi implementării

produselor noi

3. Monitorizarea

Constă în verificarea faptului că acţiunile planificate şi

puse în practică au efectul dorit asupra riscurilor

identificate; examinarea semnalelor timpurii de apariţie a

riscului; prognozarea riscurilor potenţiale; verificarea

faptului că managementul riscului se realizează într-un

mod eficient

4. Controlul

Acţiunile care se iau şi prin care se verifică faptul că

planurile sunt respectate

Bibliografie

[1] OPRAN Constantin, STAN Sergiu (2004) - Managementul proiectelor, Editura


[2] Reinhard Meckl (2004) , Organising and leading M&A projects, International

Journal of Project Management Volume 22, Issue 6, August 2004, Pages 455-462.

[3] Kerzner, H. (2003), Project Management: A Systems Approach to Planning,

Scheduling, and Controlling, Eighth Edition, John Wiley&Sons Inc., USA, 2003.

[4] Lock, D. (2000), Management de proiect, Editura Codecs, București, 2000.

[5] Scarlat, C., Galoiu, H. (2002), Manual de instruire avansată în managementul

proiectelor (PCM), Bucureşti, 2002.

[6] Brian W. Nocco and René Stulz, Enterprise Risk Management: Theory and

Practice, Journal of Applied Corporate Finance, 18:4, Fall 2006, pg. 8-20.

Capitolul 4: Managementul implementării proiectului CDI

1. Conducerea activităților de proiect.

Criteriile pe baza cărora proiectul este considerat un succes, atât în ceea ce

priveşte derularea, cât şi produsul final sunt definite de la bun început, înainte de

declanşarea oricărei activităţi.

Criteriile de succes convenite constituie baza procesului de luare a deciziei şi

a evaluării finale.

Criteriile de succes referitoare la derularea proiectului au în vedere:



http://www.sciencedirect.com.ux4ll8xu6v.useaccesscontrol.com/science?_ob=PublicationURL&_hubEid=1-s2.0-S0263786300X01160&_cid=271951&_pubType=JL&view=c&_auth=y&_acct=C000072211&_version=1&_urlVersion=0&_userid=7571978&md5=57dff5991f52a8b187cfa0af776ddad3


269

1. respectarea limitelor de timp;

2. respectarea bugetului;

3. exploatarea eficientă a tuturor celorlalte resurse (oameni, echipamente, sedii);

4. percepţia creată în jurul proiectului.

La proiectele simple, faza de implementare se rezumă la implementarea

propriu-zisă a noii soluţii. În cazul proiectelor complexe trebuie elaborat un concept

de implementare, utilizatorii noilor soluţii trebuie informaţi şi calificaţi, trebuie elaborat

un plan care să susţină soluţia practică, iar documentaţia trebuie să fie la îndemâna

şi pe înţelesul utilizatorului.

Unul din principalele instrumente utilizate în această etapă de implementare a

proiectului este ședința. De regulă, înainte de demararea oricărei activități din cadrul

acestei etape, managerul de proiect organizează o ședință cu membrii echipei de

proiect. În această ședință, managerul de proiect trebuie să aibă în vedere

următoarele:

1. comunicarea stadiului obiectivelor proiectului;

2. revizuirea graficului de timp și a planului de lucru împreună cu membrii chipei

de proiect;

3. explicarea procedurilor administrative, incluzând rapoartele, ședințele și

comunicările care vor fi folosite pentru asigurarea relațiilor dintre membrii

echipelor de lucru și echipa de conducere a proiectului.

În acest sens, activităţile manageriale corespunzătoare celei de-a treia etape

din existenţa unui proiect constau din utilizarea resurselor materiale, financiare şi

umane în conformitate cu planul de activităţi stabilit pentru îndeplinirea dezideratelor

propuse în etapele anterioare. Prin urmare, se poate afirma că în această etapă

putem identifica patru mari tipuri de activităţi manageriale:

1. managementul financiar al proiectelor;

2. managementul resurselor umane și al activităților;

3. relaţia cu finanţatorul/finanţatorii,

4. relaţia cu beneficiarii.

După cum se observă, primele două activităţi manageriale ţin mai ales de

activităţile manageriale propriu-zise, în timp ce ultimele două ţin mai ales de

activităţile de marketing din cadrul proiectului.

2. Controlarea executării proiectului .

Managerul de proiect trebuie să facă tot posibilul astfel încât:

• proiectul să se încheie la termenul stabilit;


270

• proiectul să respecte bugetul angajat;

• echipa de proiect să fie motivată şi în permanenţă stimulată;

• produsul final să fie livrat la standardele de calitate adjudecate iniţial.

În figura 1 sunt arătate activităţile managerului în cadrul proiectului.

Figura 1 - Activităţile managerului în cadrul proiectului

Managerul de proiect conturează orientarea de ansamblu a proiectului,

conferă direcţie strategică acestuia. Aşadar, contribuţia sa esenţială la derularea

proiectului constă în faptul că:

• fixează priorităţile în ceea ce priveşte utilizarea şi alocarea resurselor;

• concepe şi impune standardele, procedurile, direcţiile care trebuie urmate în

execuţia proiectului;

• se implică în activitatea de monitorizare şi analizare a proiectului;

• se implică în activitatea de dezvoltare şi valorificare a competenţelor echipei pe

care o conduce.

Managerul de proiect se confruntă cu unele provocări, derivate din

caracteristicile intrinseci ale oricărui proiect. El conduce o echipă ad hoc, ai cărei

membri este posibil să nu fi lucrat împreună înainte sau chiar să nu se fi cunoscut

deloc. De aceea, managerul de proiect are puţină autoritate organizaţională, dar o

responsabilitate imensă, ceea ce reprezintă o provocare din punct de vedere


271

managerial. Pentru a răspunde acestei provocări, managerul de proiect trebuie să

realizeze un echilibru între proiect şi:

- beneficiarii direcţi/clienţi;

- grupurile interesate/afectate de acţiunile/rezultatele acestuia;

- organizaţiile/departamentele către care au fost subcontractate diverse componente

ale proiectului;

- ministerul/agenţia în competenţa căruia se află proiectul;

- cerinţele sursei de finanţare, procedurile şi constrângerile formulate de aceasta.

Profesia de „manager de proiect" este una relativ nouă chiar şi la nivel

mondial.

Există chiar dezbateri aprinse în jurul ideii dacă este sau nu o profesie, iar

eforturile de a adjudeca un corp comun de cunoştinţe şi de competenţe, de a stabili

criterii profesionale pe baza cărora cineva poate fi numit manager de proiect, de a

standardiza aceste cunoştinţe, competenţe, criterii la nivel global sunt relativ recente,

dar destul de substanţiale. Primele preocupări sistematice de a concepe şi consolida

un set de standarde de performanţă pentru profesia de manager de proiect datează

din anul 1983, când Project Management Institute (PMI) lansează proiectul „Etică,

standarde, şi acreditare". Raportul redactat în urma acestui proiect stabilea şase

zone de expertiză:

• managementul resurselor umane;

• managementul costului;

• managementul timpului;

• managementul comunicării;

• managementul ariei de cuprindere a proiectului;

• managementul calităţii.

Ultima ediţie a manualului pe baza căruia Project Management Institute

organizează concursul în vederea obţinerii titlului de manager de proiect profesionist

delimitează nouă domenii de expertiză ale managerului de proiect, domenii care

reflectă, de fapt, nouă procese aflate în componenţa managementului de proiect:

• managementul armonizării activităţilor componente;

• managementul ariei de cuprindere a proiectului;

• managementul timpului;

• managementul costului;

• managementul calităţii;

• managementul resurselor umane;

• managementul comunicării;

• managementul riscului;


272

• managementul achiziţiilor.

3. Urmărirea și raportarea derulării proiectului

Instrumentele şi tehnicile pentru urmărirea și raportarea derulării proiectului

sunt:

1. Inspecţii. Inspecţiile includ activităţi precum măsurare, examinare şi testare în

vederea stabilirii conformităţii rezultatelor proiectului cu cerinţele acestuia.

Inspecţiile pot fi realizate la orice nivel (rezultatele unei singure activităţi sau

rezultatele produsului final).

2. Diagrame de control. Diagramele de control reprezintă vizualizarea grafică, în

timp, a rezultatelor produsului sau proceselor. Sunt utilizate pentru stabilirea

momentului în care procesul este în control (apar erori previzionate sau

aleatoare). Atunci cănd procesul este în control el nu trebuie adaptat. El poate

schimbat, în vederea îmbunătăţirii calităţii lui, dar nu trebuie adaptat în timpul

procesului de control. Diagramele de control pot fi utilizate pentru

monitorizarea diferitelor variabile de ieşire. Cel mai frecvent sunt utilizate

pentru activităţi repetitive, costuri sau varianţe de termene, erori în

documentaţii.

3. Diagrame Pareto. Principiul acestei tehnici constă în izolarea a 20% din

parametrii unei activităţi care explică 80% din problemele acesteia. Este o

metodă de decizie şi control care permite utilizarea priorităţilor după diferite

criterii, folosind statistici descriptive şi analizarea lor. Ea ajută la conducerea

intervenţiilor în mod metodic abordând succesiv punctele cele mai importante.

Ea permite, deci, să se stabilească un plan de acţiune eficient.

4. Eşantionare statistică. Eşantionare statistică presupune alegerea unor

categorii de activităţi sau procese reprezentative, din lista completă, pentru

inspecţie. Acest tip de selecţie reduce costurile controlului calităţii.

5. Diagrame de fluxuri.

6. Analize de trend. Analizele de trend folosesc tehnici matematice şi vizează

evoluţiile strict cantitative ale rezultatelor.

4. Analizarea rezultatelor

Evaluarea finală reprezintă evaluarea rezultatelor obţinute ca urmare a

realizării proiectului. Procesul de evaluare finală este foarte complex, iar raportul final


273

al proiectului şi raportul de evaluare a rezultatelor constituie documentele prin care

proiectul este considerat încheiat. Contractul de finanţare se consideră executat în

momentul validării/aprobării de către finanţator a acestor documente. Evaluarea

rezultatelor unui proiect se face prin compararea obiectivelor propuse şi a rezultatelor

preconizate cu cele obţinute efectiv ca urmare a realizării proiectului. În procesul de

evaluare a rezultatelor se au în vedere următorii parametri:

1. Eficienţa: se calculează de cele mai multe ori ca raport între efect şi efort;

2. Eficacitatea: se compară rezultatele efectiv obţinute cu rezultatele

preconizate;

3. Economicitatea: se analizează costurile efectuate comparativ cu costurile

planificate;

4. Participarea aşteptată din partea beneficiarilor proiectului, eventuale alte

participări din partea unor factori implicaţi;

5. Grupul ţintă: se compară grupul ţintă propus (ca număr şi structură) cu grupul

efectiv implicat în proiect. În acelaşi timp se compară grupul ţintă cu totalul

potenţialilor beneficiari identificaţi în timpul proiectului;

6. Disponibilitatea: se analizează aspecte legate de calitatea serviciilor oferite în

cadrul proiectului;

7. Gradul de cunoaştere: procentul celor care au cunoscut proiectul şi obiectivele

acestuia şi cei care ar fi trebuit să le cunoască;

8. Gradul de implicare: măsura în care s-au implicat în desfăşurarea proiectului

factorii interesaţi în realizarea acestuia;

9. Suficienţa: resursele utilizate pentru realizarea proiectului comparativ cu cele

care ar fi fost efectiv necesare.

Evaluarea rezultatelor proiectelor reprezintă şi un instrument utilizat în

vederea identificării de noi tematici pentru proiectele viitoare. Datele cuprinse în

rapoartele întocmite sunt foarte valoroase pentru evaluări şi estimări de resurse

ulterioare. În acelaşi timp în cadrul acestor rapoarte sunt menţionate şi forme de

utilizare a rezultatelor obţinute de către proiect, forme de continuare a acestuia sau

noi obiective care au reieşit ca potenţiale nevoi ce pot constitui premisele pentru

dezvoltarea unor proiecte viitoare.

Bibliografie

[1] Balogh, M., Managementul proiectelor – suport de curs, Editura Accent, Cluj-

Napoca, 2005.


274

[2] Bădilă, A., Managementul de proiect şi elaborarea cererilor de finanţare, RTI

International, București, 2002.

[3] Bârgăoanu, A., Finanțare europeană, Editura Comunicare.ro, București, 2004.

[4] Gheorghiu, A., Munca în echipă, Suport de curs, Editura Comunicare.ro,

București, 2009.


[6] Mocanu, M., Schuster, C., Managementul proiectelor – Cale spre creşterea

competivităţii, Ediția a II-a, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2001.

[7] Neagu, C., Managementul Proiectelor, Editura Tritonic, București, 2007.

[8] Opran, C. (coordonator), Stan, S., Năstasă, S., Abaza, B., Management de

proiect – suport de curs, Editura Comunicare.ro, București, 2004.


(PCM), Bucureşti, 2002

Capitolul 5: Managementul calității proiectelor CDI:

1. Probleme ale managementului calității totale

Sistemul de management este partea vizibilă a managementului, fiind alcătuit

din elemente de natură metodologică, decizională, informaţională, organizatorică,

psihosociologică, motivaţională şi relaţiile ce se stabilesc între acestea pentru

realizarea obiectivelor în condiţii de eficienţă. În cadrul sistemului de management al

unei societăţi, o deosebită importanţă este acordată sistemului de management al

calităţii, care conţine structurile organizatorice, procedurile, procesele şi resursele

necesare pentru managementul calităţii.

Managementul calităţii reprezintă ansamblul activităţilor conducerii unei

organizaţii, care determină în domeniul calităţii, obiectivele şi responsabilităţile pe

care le stabileşte în cadrul sistemului calităţii, prin mijloace precum planificarea,

controlul, asigurarea şi îmbunătăţirea calităţii.

Sistemul calităţii reprezintă structura organizatorică, responsabilităţile,

procedurile, procesele şi resursele pentru implementarea conducerii calităţii, ţinând

cont de tipul specific de afaceri al organizaţiei şi de conformitatea acestor elemente

cu normele internaţionale.

Principial, o abordare a problemei calităţii sub forma unui proces, poate fi

descrisă în cadrul unei structuri de management al calităţii, sub forma unor

succesiuni de etape :

a) Cunoaşterea şi identificarea necesităţilor în domeniu.


275

b) Dezvoltarea proceselor pe baza metodei valorii adăugate.

c) Înregistrarea de rezultate performante în cadrul unui proces eficient.

d) Fundamentarea strategiei unui management de calitate pe baza îmbunătăţirii

continue a proceselor.

Esenţa procesului constă în evidenţierea faptului că percepţia pe care clienţii o

prezintă asupra unei organizaţii sau companii, este strâns legată de satisfacerea

cerinţelor acestora asupra produselor sau serviciilor specifice oferite. Această

tehnică, ce se aplică tuturor proceselor ce implică planificarea, efectuarea, verificarea

şi planul de acţiune, prezintă în principiu următoarele etape :

• Planificarea - etapă pe parcursul căreia se stabilesc obiectivele şi modalităţile de

acţiune ale organizaţiei, în sensul obţinerii de rezultate şi produse performante

capabile să satisfacă cererea clienţilor.

• Efectuarea - reprezintă etapa în care sunt implementate procesele planificate.

• Verificarea - cuprinde sistemul de monitorizare, evaluare şi raportare a proceselor,

rezultatelor, obiectivelor şi cerinţelor asupra produsului.

• Planul de acţiune - este etapa în care se elaborează şi se implementează strategii

pentru îmbunăţirea continuă a performanţelor procesului.

Eficacitatea unei activităţi pe bază de proces ce primeşte datele de intrare şi le

converteşte în date de ieşire, constă în identificarea şi gestionarea proceselor

interconectate.

2. Manualul calității

Managementul calităţii proiectului include procesele necesare pentru

asigurarea că proiectul va satisface cerinţele pentru care a fost lansat.

Managementul calităţii proiectului include toate funcţiile de management care

determină politica de calitate, obiectivele şi responsabilităţile aferente proiectului şi

se realizează prin « planificarea calităţii », « asigurarea calităţii », « controlul calităţii

», « creşterea calităţii », cuprinse în « sistemul calităţii ».

Managementul calităţii proiectului, prezintă trei componente disticte, fiecare

dintre acestea fiiind structurate pe :date de intrare, instrumente şi tehnici de realizare

a etapei calitative respective precum şi rezultatele finale, ce sunt prezentate sub

forma unor date de ieşire.

Principial, fiecare dintre aceste etape, prezintă următoarea structură :

1. Planificarea calităţii proiectului - identifică standardele de calitate relevante ( de

referinţă) pentru proiect şi determină modalităţile de satisfacere a acestora.


276

2. Asigurarea calităţii proiectului - evaluează performanţele generale ale

proiectului pentru asigurarea că acesta va satisface condiţiile standardelor de

referinţă .

3. Controlul calităţii proiectului - monitorizează rezultatele specifice ale proiectului

pentru asigurarea că acesta va satisface condiţiile standardelor de referinţă.

Aceste trei procese interacţionează atăt între ele căt şi cu celelalte procese

ale managementului proiectului. Fiecare proces impune eforturi din partea unuia sau

a mai multor membri ai echipei, sau a altor structuri organizaţionale, în funcţie de

necesităţile proiectului. Fiecare proces se regăseşte cel puţin o dată în fiecare fază

(etapă) a proiectului. Deşi procesele sunt prezentate ca elemente distincte, cu

interfeţe clar definite, în practică ele pot interacţiona unele cu altele. Managementul

calităţii proiectului se adresează atât managementului proiectului propriu-zis cât şi

produsului /serviciului rezultat din proiect. Termenul de « produs » este generic

utilizat în literatura referitoare la calitate, el referindu-se atăt la produse căt şi la

servicii. Absenţa cerinţelor de calitate, în fiecare fază a proiectului, poate avea

consecinţe negative asupra partenerilor implicaţi în proiect.

De exemplu :

■ Modificările cerinţelor clientului / utilizatorului proiectului, prezentate pe parcursul

execuţiei proiectului, în reuniunile (şedinţele) de fază, pot avea consecinţe negative

în sensul creşterii sarcinilor echipei de proiect.

■ Devansarea inspecţiilor de calitate planificate, stabilite în cadrul reuniunilor de

modificare a duratelor de realizare a obiectivelor intermediare, poate avea consecinţe

negative prin apariţia unor erori neprevăzute.

Un aspect critic în managementul calităţii proiectului îl reprezintă necesitatea

ca obiectivele stabilite ale proiectului, prezentate în scopului proiectului, să răspundă

necesităţilor implicite şi explicite ale clientului / utilizatorului. Echipa de proiect nu

trebuie să confunde « calitatea » cu « clasa ». Clasa reprezintă o treaptă sau un grad

dat unor entităţi care au funcţionalităţi (utilizări) comune dar au caracteristici tehnice

diferite.


277

Figura 1. Cauzele deficienţelor de calitate

Calitatea slabă este întotdeauna o problemă. Clasa inferioară poate să nu fie.

De exemplu, un produs software poate fin de calitate superioară (fără defecte

evidente) dar de clasă inferioară (cu număr limitat de caractere) sau poate fi de slabă

calitate (defecte evidente numeroase, utilizare greoaie) şi de clasă superioară

(multiple caracteristici).

Determinarea şi stabilirea nivelelor cerute atât de calitate cât şi de clasă

reprezintă responsabilitatea atât a managerului de proiect cât şi a echipei pe care

acesta o coordonează.

Echipa de proiect trebuie, de asemenea, să conştientizeze faptul că un

management modern al calităţii completează managementul proiectului. De exemplu,

ambele discipline recunosc importanţa :

- satisfacţiei clientului /utilizatorului - înţelegerea, specificarea şi influenţarea

necesităţilor astfel încât ele să răspundă aşteptărilor acestuia. Acest lucru reprezintă


278

conformitatea produsului cu cerinţele proiectului care trebuie să realizeze ceea ce a

stabilit să realizeze şi să satisfacă necesităţile reale ale clientului / utilizatorului).

- acţiunilor de prevenire, mai mult decât de corecţie - costul acţiunilor de prevenire a

unor greşeli este întotdeauna mai mic decât costul corectării lor.

- managementul responsabilităţii - realizarea fazelor proiectului presupune

participarea

întregii echipe, dar managementul responsabilităţii presupune planificarea şi

estimarea resurselor necesare pentru realizarea fazelor.

În plus, calitatea duce atât la creşterea calităţii managementului proiectului cât

şi la creşterea calităţii produsului rezultat. Totuşi există o limitare în abordarea

managementului calităţii, de care echipa de proiect trebuie să ţină seama. Durata

limitată de realizare a proiectului presupune limitarea investiţiilor în creşterea

calitatăţii produsului, mai ales în prevenirea apariţiei defectelor şi în evaluarea lor.

Planificarea calităţii proiectului

Planificarea calităţii presupune identificarea standardelor de calitate, relevante

pentru proiect şi determinarea modalităţilor de satisfacere a acestora. Este una dintre

cheile proceselor ajutătoare ale planificărilor proiectului. Poate fi realizată în mod

regulat sau în paralel cu alte procese de planificare. De exemplu, schimbările cerute

asupra produsului necesită stabilirea standardelor de calitate aferente şi poate

necesita ajustări de costuri pe parcursul fazelor proiectului ,sau, calitatea dorită a

produsului poate necesita o analiză de risc pentru identificarea problemelor ce pot

apare la realizarea proiectului.

Tehnicile de planificare a calităţii sunt, în cea mai mare parte, cele utilizate în

planificarea proiectului. Echipa de proiect trebuie să respecte una din axiomele

fundamentale ale managementului modern al calităţii - calitatea se planifică, nu se

controlează.

A. Intrări ale procesului de planificare a calităţii

1. Politica de calitate. Reprezintă intenţiile şi direcţiile generale ale organizaţiei în

ceea ce priveşte calitatea, exprimate de conducerea acesteia. Politica de

calitate adoptată de proiect poate fi cea a organizaţiei pentru că « aceasta

este ». În cazul realizării proiectului prin participarea mai multor organizaţii,

echipa de proiect îşi defineşte propria politică de calitate. Echipa de proiect


279

este responsabilă de asigurarea că partenerii implicaţi în proiect sunt

conştienţi de politica de calitate adoptată.

2. Obiectivele stabilite. Stabilirea obiectivelor reprezintă cheia intrărilor în

procesul de planificare a calităţii. Obiectivele stabilite încă de la iniţierea

proiectului trebuie să servească definirii necesităţilor partenerilor implicaţi.

3. Descrierea produsului. Descrierea produsului conţine detalii şi caracteristici

tehnice care ajută la stabilirea obiectivelor şi care pot afecta planificarea

calităţii.

4. Standarde şi reglementări. Echipa de proiect trebuie să ia în considerare

standardele şi reglementările relevante pentru proiect pentru că acestea pot

afecta calitatea acestuia.

5. Ieşirile altor procese. Alături de obiectivele proiectului si de descrierea

produsului şi ieşirile altor procese pot fi integrate în planificarea calităţii. De

exmplu, planificarea aprovizionării poate identifica cerinţele de calitate impuse

furnizorului, cerinţe ce sunt reflectate în planificarea calităţii.

B. Instrumente şi tehnici ale procesului de planificare a calităţii

1. Analize beneficiu / cost. Analizele beneficiu / cost presupun estimările

costurilor şi beneficiilor tangibile şi intangibile ale diferitelor variante de proiect,

utilizănd instrumente financiare cum ar fi durata de recuperare a investiţiei,

valoarea netă actualizată a investiţiei, rata internă de rentabilitate. Aceste

analize sunt utile pentru evaluarea proiectului şi identificarea alternativelor.

Cel mai important beneficiu al stabilirii cerinţelor de calitate îl reprezintă efortul

corectiv mai mic, productivitate mai mare, costuri de realizare a proiectului mai

mici, satisfacţie din partea partenerilor. Cel mai important cost se referă la

cheltuielile asociate activităţilor de management al calităţii. Managementul

calităţii nu se obţine fără costuri.

2. Benchmarking. Benchmarking-ul este o metodă de management care

presupune compararea proiectului actual cu practicile similare din alte genuri

de proiecte, din organizaţie sau din afara ei, având ca scop găsirea de soluţii

şi stabilirea standardelor de măsură a performanţelor.

3. Diagrame de fluxuri. Diagrama de flux prezintă, grafic, cum variază, în timp,

sistemul de resurse analizat. Tehnicile cele mai comune utilizate în

managementul calităţii, pentru reprezentarea grafică a fluxurilor,includ :

Diagrama cauză - efect, numită şi diagrama Ishikawa. Aceasta tehnică

permite identificarea cauzelor succesive ale apariţiei unei „probleme".


280

4. Simulări. Simularea este o metodă statistică care ajută la identificarea

factorilor care pot influenţa variabilele specifice ale proiectului. Tehnica este

aplicată cel mai mult asupra produsului proiectului.

5. Costul calităţii. Costul calităţii se referă la costul total al eforturilor pentru

realizarea calităţii produsului şi include toate activităţile care asigură atât

conformitatea cât şi neconformitatea produsului. Costul calităţii cuprinde trei

tipuri de costuri : costuri de prevenire, costuri de evaluare, costuri datorate

omisiunilor.

C. Ieşiri ale procesului de planificare a calităţii

1. Planul de management al calităţii. Echipa de proiect trebuie sa prezinte, prin

planul de management al calităţii, modalităţile de implementare a politicii de

calitate. Planul de management al calităţii poate fi formal sau informal, detaliat

sau doar schematic, în funcţie de cerinţele proiectului.

2. Definirea specificaţiilor de calitate. Specificaţiile de calitate descriu, în termeni

specifici, domeniile şi limitele procesului de control al calităţii. De exemplu,

planificarea duratei unei activităţi nu este suficientă din punct de vedere al

managementului calităţii . Echipa de proiect trebuie să indice şi data de

început şi de sfărşit a acesteia dacă activitatea va fi măsurată sau doar

anumite rezultate ale ei şi care anume.

3. Liste de control. Lsta de control este un instrument utilizat la verificarea şi

controlul realizării activităţilor. Poate fi simplă sau complexă, în funcţie de

specificul proiectului. Ea realizează legătura dintre rezultatele trecute şi

rezultatele viitoare, este un mijloc de apreciere şi corecţie a performanţelor

proiectului.

4. Intrări pentru alte procese. Procesul de management al calităţii poate identifica

necesităţile pentru realizarea altor activităţi cuprinse în celelalte procese de

management.

Asigurarea calităţii proiectului

Asigurarea calităţii cuprinde evaluarea şi demonstrarea că toate activităţile

planificate şi realizate în sistemul calităţii satisfac standardele şi reglementările de

calitate ale proiectului. Toate activitătile incluse în planul de management al calităţii

fac parte integrantă din sistemul de asigurare a calităţii. Asigurarea calităţii este

deseori realizată de un compartiment specializat al organizaţiei dar nu este

obligatoriu. Poate fi realizată de echipa de proiect, în interiorul organizaţiei din care


281

face parte (asigurare internă a calităţii) sau de către clienţi sau colaboratori

neimplicaţi în proiect (asigurare externă a calităţii).

Sitemul de asigurare a calităţii:

a) Planul de management al calităţii.

b) Rezultatele controlului calităţii. Rezultatele controlului calităţii reprezintă

înregistrările

încercărilor, verificărilor şi măsurătorilor realizate, în format comparabil (valori

comparabile) pentru realizarea evaluarărilor.

c) Definirea specificaţiilor de calitate.

Instrumente şi tehnici pentru asigurarea calităţii:

1. Instrumente şi tehnici de planificare a calităţii. Instrumentele şi tehnicile de

planificare a calităţii descrise anterior pot fi utilizate şi pentru asigurarea

calităţii.

2. Audituri ale calităţii. Auditul calităţii este o evaluare făcută asupra activităţilor

de management al calităţii realizate (fie în acelaşi proiect fie în altele), în

vederea îmbunătăţirii performanţelor proiectului actual. Poate fi planificat sau

realizat ori de câte ori este necesar. Poate fi realizat de auditori interni sau

externi ai organizaţiei.

Controlul calităţii proiectului

Controlul calităţii implică monitorizarea rezultatelor specifice ale proiectului în

vederea măsurărării conformităţii lor cu standardele şi reglementările de calitate de

refrinţă şi şi identificarea căilor de eliminare a cauzelor de neconformitate. Controlul

calităţii se realizeză pe întreg parcursul execuţiei proiectului. Rezultatele monitorizate

se referă atât la performanţele produsului cât şi la rezultatele managementului

proiectului.

Poate fi coordonat de un compartiment specializat al organizaţiei din care face

parte echipa de proiect sau chiar de aceasta. Echipa de proiect trebuie să posede

cunoştinţe de control statistic al calităţii să fie capabilă să utilizeze noţiuni ca :

■ Prevenire (împiedicarea apariţiei erorilor în execuţia proiectului) şi inspecţie

(împiedicarea detectării erorilor de către client).

■ Caracteristici de referinţă (rezultate statice faţă de care se compară conformitatea)

sau variabile de referinţă ( rezultate ce evoluează continuu şi faţă de care se

măsoară gradul de conformitate).


282

■ Evenimente aleatoare (evenimente neobişnuite) şi evenimente previzionate (variaţii

normale ale proceselor proiectului).

■ Toleranţe (intervale limită de conformitate).

A. Intrări ale controlului calităţii

1. Rezultatele activităţilor. Rezultatele activităţilor, incluse în planul de execuţie a

proiectului, cuprind atăt performanţele produsului căt şi rezultatele proceselor

de management a proiectului. Rezultatele planificate trebuie să fie disponibile

pe tot parcursul execuţiei proiectului pentru compararea cu rezultatele obţinute

sau în curs de realizare.

2. Planul de management al calităţii.

3. Definirea specificaţiilor de calitate.

4. Liste de control.

B. Instrumente şi tehnici pentru controlul calităţii

7. Inspecţii. Inspecţiile includ activităţi precum măsurare, examinare şi testare în

vederea stabilirii conformităţii rezultatelor proiectului cu cerinţele acestuia.

Inspecţiile pot fi realizate la orice nivel (rezultatele unei singure activităţi sau

rezultatele produsului final).

8. Diagrame de control. Diagramele de control reprezintă vizualizarea grafică, în

timp, a rezultatelor produsului sau proceselor. Sunt utilizate pentru stabilirea

momentului în care procesul este în control (apar erori previzionate sau

aleatoare). Atunci cănd procesul este în control el nu trebuie adaptat. El poate

schimbat, în vederea îmbunătăţirii calităţii lui, dar nu trebuie adaptat în timpul

procesului de control. Diagramele de control pot fi utilizate pentru

monitorizarea diferitelor variabile de ieşire. Cel mai frecvent sunt utilizate

pentru activităţi repetitive, costuri sau varianţe de termene, erori în

documentaţii.

9. Diagrame Pareto. Principiul acestei tehnici constă în izolarea a 20% din

parametrii unei activităţi care explică 80% din problemele acesteia. Este o

metodă de decizie şi control care permite utilizarea priorităţilor după diferite

criterii, folosind statistici descriptive şi analizarea lor. Ea ajută la conducerea

intervenţiilor în mod metodic abordând succesiv punctele cele mai importante.

Ea permite, deci, să se stabilească un plan de acţiune eficient.


283

10. Eşantionare statistică. Eşantionare statistică presupune alegerea unor

categorii de activităţi sau procese reprezentative, din lista completă, pentru

inspecţie. Acest tip de selecţie reduce costurile controlului calităţii.

11. Diagrame de fluxuri.

12. Analize de trend. Analizele de trend folosesc tehnici matematice şi vizează

evoluţiile strict cantitative ale rezultatelor.

Bibliografie

[1]. ANDRONICEANU Armenia, Managementul proiectelor cu finantare externa, Ed

Universitară, 2006

[2]. BÂRGĂUANU Alina, Curs managementul proiectului, Ed All Beck, 2004;

[3]. BODEA Constanta Nicoleta, Hand book of project based management, Ed

Economica, 2002

[4]. COVRIG Mircea ; OPRAN Constantin ; 2001 ; Managementul proiectelor ;

Agenţia Managerială pentru Cercetare Ştiinţifică Inovare şi Transfer Tehnologic -

POLITEHNICA; Editura Printech 2000;

[5]. MOCANU Mariana, Managementul proiectelor, Ed All Beck, 2004.

[6]. MANOLESCU Irina, Managementul proiectelor -- note de curs, Iaşi, 2005.

[7]. NICA Elvira, Managementul performantei, Ed Economica, 2006.

[8]. NICOLESCU Ovidiu, Sisteme, metode si tehnici manageriale ale organizatiei, Ed

Economica, 2002.

[9]. NICOLESCU Ovidiu, Strategii manageriale de firma, Ed Economica, 1998.

[10]. OPRAN Constantin, Curs Managementul proiectului, Bucureşti, Editura

Printech. 2002.

Modulul III: Managementul financiar al proiectelor de Cercetare

Dezvoltare Inovare

Capitolul 6: Metode de finanțare a proiectelor de cercetare, dezvoltare, inovare.

1. Finanţarea din fonduri nerambursabile

a) Investiţii destinate întreprinderilor din mediul urban sau rural:

Fonduri europene pentru microîntreprinderile din mediul urban – Condiţiile de

acordare a finanţării nerambursabile pentru agenţii economici care doresc să

http://www.finantare-proiecte.ro/blogul/2009/11/fonduri-europene-nerambursabile-microintreprinderi-din-mediul-urban/


284

dezvolte activitatea unei microîntreprinderi în mediul urban, se găsesc în ghidul

solicitantului.

Ajutoare de minimis pentru dezvoltarea întreprinderilor – Programul de

ajutoare de stat desfăşurat conform HG 1164/2007 şi HG 803/2009.

Implementarea standardelor internaţionale – Finanţare nerambursabilă

acordată pentru întreprinderile ce doresc să înfiinţeze sau să modernizeze un

laborator de încercări şi etalonări, pentru întreprinderile interesate de implementarea

standardelor ISO 9001 şi ISO 14001 sau EMAS, precum şi pentru întreprinderile

interesate de etichetarea ecologică sau certificarea produselor, serviciilor sau a

proceselor.

Accesul pe noi pieţe şi internaţionalizare – Condiţiile de acordare a finanţării

nerambursabile pentru agenţii economici, care doresc să participe la târguri şi

expoziţii cu stand propriu, sau care doresc să îşi promoveze activitatea pe noi pieţe

interne şi internaţionale, inclusiv în domeniul on-line se găsesc în ghidul solicitantului.

Producţie de energie electrică şi termică din surse regenerabile (energie

verde) – detalii despre finanţarea nerambursabilă acordată din fonduri europene

pentru modernizarea şi realizarea de capacităţi de producere a energiei din:

biomasa, resurse hidroenergetice, solar, eolian, biocombustibil, resurse geotermale,

etc. se găsesc în ghidul solicitantului.

Procesarea produselor agricole şi forestiere – fonduri europene pentru

fabricile care procesează aceste tipuri de produse.

b) Investiţii destinate întreprinderilor sau persoanelor fizice din mediul

rural:

Fonduri nerambursabile microîntreprinderi din mediul rural – Fonduri pentru

întreprinzătorii interesaţi de a înfiinţa şi / sau dezvolta o microîntreprindere cu

activităţi de producţie sau prestări servicii în mediul rural.

Modernizarea exploataţiilor agricole – fonduri nerambursabile pentru

întreprinzătorii care doresc să înfiinţeze sau să dezvolte o fermă.

Fonduri europene pensiuni – finanţări europene pensiuni – fonduri

nerambursabile pensiuni – Pentru investitorii interesaţi de accesarea fondurilor

nerambursabile pentru construcţia şi / sau modernizarea de pensiuni turistice.

Exploataţii agricole pentru tinerii fermieri – Fonduri pentru tinerii fermieri care

vor să înfiiţeze o exploataţie agricolă.

http://www.finantare-proiecte.ro/blogul/2009/10/ajutoare-de-minimis-pentru-dezvoltarea-intreprinderilor/

http://www.finantare-proiecte.ro/blogul/2009/07/implementarea-standardelor-internationale-apel-de-proiecte/

http://www.finantare-proiecte.ro/blogul/2009/07/accesul-pe-noi-piete-si-internationalizare-apel-de-proiecte/

http://www.finantare-proiecte.ro/blogul/2010/01/apel-de-proiecte-productie-energie-verde/

http://www.finantare-proiecte.ro/blogul/2010/01/apel-de-proiecte-productie-energie-verde/

http://www.finantare-proiecte.ro/blogul/2010/02/procesarea-produselor-agricole-si-forestiere-fonduri-europene-nerambursabile/

http://www.finantare-proiecte.ro/blogul/2009/10/fonduri-nerambursabile-microintreprinderi-din-mediul-rural/

http://www.finantare-proiecte.ro/blogul/2010/01/modernizarea-exploatatiilor-agricole-in-2010/

http://www.finantare-proiecte.ro/blogul/2009/01/fonduri-europene-pensiuni-finantari-europene-pensiuni-fonduri-nerambursabile-pensiuni/

http://www.finantare-proiecte.ro/blogul/2009/01/fonduri-europene-pensiuni-finantari-europene-pensiuni-fonduri-nerambursabile-pensiuni/

http://www.finantare-proiecte.ro/blogul/2009/02/exploatatii-agricole-pentru-tinerii-fermieri/


285

2. Finanțarea din fonduri de capital – risc

Originea capitalului de risc se află în organizarea expediţiilor spaniole şi portugheze

din secolele XV şi XVI. La acea epocă, navigatorii antreprenori şi aventurieri nu

posedau decât arta navigaţiei şi îndemânarea echipajului. De aceea, aceştia îşi

găseau “sponsori” (capitalişti aventurieri) pentru finanţarea expediţiilor destinate să

aducă bogăţii din noile lumi.

Ideea de bază a finanţării acestor expediţii s-a menţinut şi în înţelegerea

capitalului de risc modern, cu deosebirea că pericolele sunt mai mici, iar antreprenorii

nu riscă în aventura industrială, mai mult, decât le permite realitatea.

Succesul companiilor, stabilite în regiunea Boston-ului (SUA) sau în Silicon

Valley (SUA), în anii 1970/1980, a arătat că industria era într-o tendinţă evolutivă, că

micile companii puteau crea bogăţii şi că finanţarea trebuia să urmeze sau, chiar, să

preceadă această evoluţie.

Capitalul de risc, ca terminologie, este traducerea defectuoasă a termenului

american de “venture capital”. Aceeaşi terminologie este folosită şi în literatura

franceză de specialitate, respectiv “Le capital - risque”, fără a exista vreo explicaţie

cum aventura (“Venture”) s-a transformat în “risc”.

Pierre Battini a propus următoarea definiţie a capitalului de risc:

“Capitalul de risc este o sursă specială de finanţare oferită firmelor necotate la bursă,

care sunt noi sau care prezintă o dezvoltare importantă” [2].

Capitalul de risc este o sursă specială de finanţare, datorită următoarelor

caracteristici importante:

- această sursă de finanţare se află în afara circuitului bancar tradiţional;

- metoda decizională a acestor finanţişti este originală, în sensul că aceasta nu se

structurează pe criteriile tradiţionale ale posesorilor de creanţe;

- acţionarii- purtători ai capitalului de risc se comportă ca atare şi nu ca simpli

spectatori;

Într-o exprimare simplificată, capitalul de risc este un aport de fonduri proprii,

efectuat de instituţii care se implică, mai mult sau mai puţin, în funcţionarea firmei, cu

scopul de a obţine un profit de revânzarea titlurilor ce le deţin. Acest scop explică

orientarea către dosare de afaceri viabile, care pot demonstra o dezvoltare

compatibilă cu speranţa de profit.

Spre deosebire de bancherul clasic, care solicită garanţii patrimoniale,

investitorul de capital de risc apare, mai degrabă, ca un partener, care lucrează pe

un orizont mai îndepărtat şi, deci, mai incert.


286

Din cele arătate în [1], se mai poate evidenţia şi altă definiţie a capitalului de

risc: “Capitalul de risc asigură aport de fonduri pe termen lung, pentru sprijinirea

firmelor necotate, în scopul creşterii şi dezvoltării acestora”.

Capitalul de risc se investeşte unei părţi din companie (acţiuni sau alte titluri)

şi, drept urmare, profitul investitorilor este dependent de creşterea şi de

profitabilitatea afacerii.

Clasificarea capitalurilor de risc şi a investitorilor.

După etapa din existenţa unei companii, în care intervine capitalul de risc,

acesta poate fi:

▪ capital de înfiinţare: finanţarea formării întreprinderilor în primi ani de existenţă;

▪ capital de dezvoltare: participarea la capitalul societăţilor existente, care au

potenţial de dezvoltare;

▪ capital de transmitere: destinat operaţiunilor de transmitere a puterii, în cadrul

societăţii, către asociaţii cei mai motivaţi sau către o echipă de manageri;

Criteriile după care se pot stabili tipurile de investitori în capitalul de risc sunt :

a) Statutul juridic şi fiscal:

- Societate de capital de risc (SCR).

- Societate financiară de inovare (SFI).

- Fonduri comune de plasament cu risc (FCPR).

b) Specializarea pe tipuri de investiţii: de regulă, investitorii în capital de risc se

specializează pe un tip de intervenţie (capital de înfiinţare, capital de dezvoltare,

capital de dezvoltare), fără a exclude o diversificare prudentă.

c) Specializarea pe sectoare: aproape o treime dintre investitori prezintă o

specializare sectorială, determinată de perspectivele concrete de valorificare a unei

expertize specifice. Specializarea sectorială poate fi în domenii ca informatica,

biotehnologia, sănătatea etc.

d) Dimensiunea regională: pot exista trei categorii de investitori cu vocaţie regională,

respectiv, aceia care au, în primul rând, o funcţie economică, aceia care înlocuiesc

integral capitalul de risc profesional independent şi structurile create de instituţiile

financiare regionale.

e) Originea fondurilor organizaţiilor de capital de risc: pot exista patru categorii de

fondatori ai organizaţiilor de capital de risc şi anume:

• puterile publice sau colectivităţile locale;

• grupurile industriale;

• grupurile bancare sau alte instituţii financiare;


287

• echipe independente.

Această clasificare a investiţiilor este utilă ofertanţilor de proiecte, în scopul

optimizării alegerii unui partener financiar compatibil.

Finanţarea prin capitalul de risc este o asociere, pe termen mediu, între o

echipă de manageri şi o echipă de finanţişti.

Iniţierea şi realizarea unei asemenea asocieri presupun următoarele etape:

• Contactul preliminar.

• Alegerea instrumentelor financiare.

• Parteneriatul activ.

• Ieşirea investitorului financiar.

Dificultăţi ale finanţării prin capital de risc.

Nevoile de finanţare ale IMM-urilor inovative sunt determinate de trei categorii

de factori:

- Stadiul de dezvoltare a proiectului.

- Măsura în care proiectul este inovativ.

- Stadiul de dezvoltare a companiei.

Principalele obstacole, în activitatea de investiţii prin capital de pornire, sunt:

a) Obstacole la finanţarea prin investitori direcţi:

- riscul;

- piaţa fragmentată şi ineficace;

- obiective nerealiste ale întreprinzătorului;

- riscul fiscal.

b) Obstacole la finanţarea prin capital de risc:

- raport slab între risc – randament;

- organizaţiile de transfer tehnologic au resurse limitate;

- capacitate managerială scăzută.

3. Finanțarea din credite bancare

Creditul poate lua mai multe forme, de exemplu:

- Obligațiuni;

- Împrumutul contra efecte de comerț sau bilete la ordin;

- Linii de credit;

- Împrumuturi de la bancă;

- Descoperit de cont;


288

- Reesalonarea platilor.

Creditul este acordat de banca, în calitate de creditor și este încasat de debitor,

care poate fi o societate comercială sau persoană fizică.

După stabilirea sumei necesare, analistul de credite recomandă structura creditului,

adica “parametrii” sau termenii pe bază cărora va fi acordat creditul.

Structura creditului conține șapte elemente:

1.- suma;

2.- programul de rambursare;

3.- prezentarea de rapoarte;

4.- garantia;

5.- documentatia;

6.- pretul;

7.- clauze.

Modificarea unuia dintre aceste elemente presupune, deseori, modificarea altuia sau

a mai multora:

- structura creditului reflecta cota de risc a clientului, necesarul de credite, rata

dobanzilor pe piata si cresterile si diminuarile fluxului anticipat de lichiditati al

clientului;

-“intarirea” unuia dintre aceste elemente poate fi compensata prin “atenuarea” altuia.

1. SUMA

Suma este stabilita prin proiectiile facute de analist pentru necesarul de credite si

poate fi diferita de suma initiala a solicitantului.

De obicei, suma va acoperi necesarul de credite, inclusiv dobanda pentru datoria

suplimentara.

Pentru a reduce indatorarea, unui nou client I se poate oferi mai putin decat suma

respectiva si se va cere sa reduca dividendele pentru a compensa lipsa.

O parte din aceasta suma ar putea reprezenta asa numita “facilitate a fondurilor

neeliberate” adica o suma disponibila pentru cheltuieli ulterioare.

In mod normal, creditorii incaseaza o taxa pentru partea neutilizata din linia de

credite, pe langa dobanda pentru partea care a fost cheltuita.

De fapt, creditorul poate acorda o parte din suma sau intreaga suma sub forma de

“linie de creditare”, o suma aprobata initial pentru imprumut si care poate fi folosita

sau nu de client.


289

2. PROGRAMUL DE RAMBURSARE

Proiectiile fluxului de lichiditati arata capacitatea debitorului de a

rambursa creditul. In mod normal, creditorul nu trebuie sa ceara o rambursare mai

rapida decat permite fluxul de lichiditati. Dar nu este necesara o perioada lunga de

rambursare, daca acest lucru permite creditorului sa acumuleze un excedent de

lichiditati. Programul de rambursare trebuie sa arate in ce scop va fi folosit creditul.

Achizitionarea sau constituirea unui activ fix necesita, de obicei, o perioada lunga de

rambursare. Din punctul de vedere al creditorului, rambursarea in intregime si la timp

a unui imprumut este dovada cea mai sigura ca aprobarea imprumutului a fost

justificata.

3. PREZENTAREA DE RAPOARTE

Creditorii solicita din partea debitorilor rapoarte periodice pentru

supravegherea situatiei, pentru siguranta proprie. Prezentarea de rapoarte face parte

din acordul pentru credite, iar neprezentarea rapoartelor necesare la timp este

considerata, in mod normal, ca o nerespectare a conditiilor contractuale.

Exemplu de rapoarte:

- transmiterea la timp a situatiilor financiare (trimestrial, fara verificare contabila si

anual, cu verificare contabila

- rapoarte prompte privind actiunile si evenimentele care ar putea afecta

performantele creditorului stabilite prin clauzele acordului de creditare, cum ar fi

mentinerea sau realizarea unor indicatori de lichiditate minima sau de indatorare

maxima, actiunile legale impotriva societatii comerciale, incapacitatea de a atinge

obiectivele specifice;

- rapoarte prompte privind orice situatie care ar afecta datele de fundamentare a

solvabilitatii, pe baza carora a fost aprobat creditul.

4. GARANTIA

Garantia este “plasa de siguranta” a creditorului, in cazul in care debitorul nu

poate sa isi plateasca datoria in intregime si la timp. Toate elementele date ca

garantie trebuie enumerate, fie ca acestea sunt active controlate de cel care primeste

imprumutul, fie garantii din partea unor terti.

Exista doua tipuri principale de garantie:


290

a) - drept constituit legal in favoarea creditorului privind un activ sau mai multe in

posesia sau sub controlul debitorului;

- o sarcina poate fi specifica, de exemplu, o ipoteca asupra unei cladiri sau un

sechestru asupra unui utilaj;

- sau poate fi generala, de exemplu, o sarcina variabila asupra activelor curente ale

debitorului.

b) - garantie din partea unui tert(“garant”) in favoarea debitorului, adica obligatia

legala din partea garantului de a achita datoria creditorului, daca debitorul nu se

achita de datorie.

5. DOCUMENTATIA

Majoritatea creditelor au la baza un acord sau mai multe:

- acordul de aprobare a creditelor (sau de imprumut) este principalul document care

contine toate termenele si conditiile acceptate de debitor sau de creditor;

- acordul pentru garantie dintre girant si creditor stabileste garantia legala pentru

obligatia debitorului;

- poate exista un acord suplimentar sau mai multe privind chestiunile specifice, fara

de care creditul nu ar deveni efectiv, de exemplu, un acord de garantare a unei

licente fara de care nu s-ar putea realiza fluxul de lichiditati din proiectii.

6. PRETUL

Costul unui credit consta din dobanda si taxe:

- Dobanda se plateste la intervale de timp stabilite (de exemplu, lunar, trimestrial,

anual) la incheierea bilantului pentru restul de imprumut din perioada pentru care se

plateste dobanda.

- rata dobanzii este deseori exprimata prin rata de baza plus o prima de risc.

Exista mai multe tipuri de taxe.

De exemplu:

- taxa de angajare a creditului este deseori perceputa pentru partea nefolosita dintr-o

linie de credit aprobata (dobanda se plateste pentru partea folosita);

- taxa de evaluare pentru a acoperi costul activitatii analistului de credite;

- taxa de supraveghere anuala, pentru a acoperi costul supravegherii creditului;


291

- un creditor care depune eforturi pentru obtinerea unui credit mare din partea unor

organisme financiare, va percepe o taxa pentru tranzactii si/sau o taxa preliminara

pentru costul unor asemenea activitati complexe.

In general, dobanda acopera, in cazul creditorului, costurile legate de banii destinati

creditarii, riscul creditului si marja de profit; taxele sunt o alta sursa de profit si pot

include sumele destinate rambursarii costurilor creditorului. De obicei creditorii nu

calculeaza exact costurile pentru evaluarea si aprobarea unei anume cereri pentru

credit, ci percep o suma fixa sau un procentaj din valoarea creditului(sau amandoua).

7. CLAUZE SPECIALE

Multe acorduri pentru aprobarea de credite impun debitorului anumite obligatii

sau restrictii. Acestea reduc riscul pentru creditor.

De exemplu:

- debitorul trebuie sa respecte conditiile legate de lichiditatea minima, de indicatorii

privind acoperirea dobanzii pentru imprumut si/sau indatorarea maxima, atat timp cat

mai ramane o parte din c

- plata dividendelor poate fi conditionata de verificarea lichiditatii sau poate fi interzisa

atat timp cat mai ramane o parte din credit;

- debitorul nu poate acorda drepturi preferentiale altor creditori sau nu are dreptul sa

angajeze alte credite fara acordul creditorului.

Bibliografie

[1] Rânea, C., Badea C. Dan - Bazele Inovării şi Transferului de Tehnologie, Editura

ELECTRA, Bucureşti, 2003, ISBN 973-806780-4. Editura ELECTRA este

recunoscută CNCSIS – Lista 2002, poz. 54.

[2] Battini, Pierre ş.a. - Le Guide Pratique du Capital Risquée, Inter Edition, Paris,

1988.

[3] Badea C. Dan ş.a. - Capitalul de Risc, Editura INID, Bucureşti, 2000.

[4] http://www.finantare.ro

http://www.finantare.ro/

Documents

00 CVIU Volum Cursuri Dec 2012