1

1

Detectarea disimulării

prin observarea conduitei

Curs # 7 partea I

2011-2012

2

Planul prezentării:

I. Definiţia disimulării şi studiul acesteia

II. Teste de integritate şi onestitate

III. Disimularea în comportamentul verbal, para-verbal şi non-verbal

IV. Cât de buni sunt oamenii în a detecta minciuna?

2

3

I. Definiţia disimulării şi

studiul acesteia

4

Definirea disimulării

Disimularea [engl. deception]

= momentele în care o persoană spune sau face ceva în mod

intenţionat pentru a produce o credinţă falsă unei alte persoane

(Ekman, 1985)

= strategie de persuadare; încercare de a produce o schimbare

prin persuasiune (Miller & Stiff, 1993)

Minciuna [engl. lying] = corespunde comportamentului

de disimualre verbală

Forme “acceptate” de disimulare = auto-amăgirea [engl.

self-deception] + managementul impresiei

Toţi minţim ! = 99.5%, de 1-2 ori pe zi (DePaulo, 2004)

3

5

Perspective asupra disimulării

Lipsa unui domeniu separat şi specializat

Focalizarea cercetărilor: minciuna ca proces şi

detectarea acesteia

Perspectiva personalistă: există structurări

interne stabile – trăsături de personalitate sau

sindroame de trăsături – care asigură producerea

comportamentelor de disimulare

Perspectiva socială: există contexte specifice care

facilitează producerea disimulării

6

II. Teste de integritate şi

onestitate

4

7

Raţiunea existenţei şi scopul urmărit

Motivul existenţei: lipsa de integritate şi onestitate a

angajaţilor şi infracţionalitatea economică (corupţie,

delapidare, divulgarea secretului profesional)

Abuzul angajatorilor: limitarea folosirii poligrafului în

sectorul privat – Employee Polygraph Protection Act (1988)

Scopul testelor: estimarea gradului de încredere la

angajare, estimarea implicării în producerea unor pagube

Categorii de teste:

Directe: atitudine faţă de elemente asociate disimulării

Indirecte: integritatea ca trăsătură de personalitate

8

Teste directe

Teste directe: măsoară atitudinea faţă de minciună şi

înşelăciune

Bernardin & Cooke (1993) identifică următoarele

constructe :

Frecvenţa gândurilor că ai putea fura ceva;

Toleranţă pronunţată faţă de cei care fură de la alţi oameni;

Credinţa în faptul că majoritatea oamenilor comit înşelăciuni în

mod frecvent;

Credinţa în loialitatea dintre hoţi (credinţa într-un „cod al

bunelor maniere” în rândul infractorilor);

Acceptarea raţionalizărilor oferite pentru comiterea

înşelăciunilor.

5

9

Testele indirecte

Teste indirecte: măsoară integritatea ca trăsătură de personalitate sau sindrom de trăsături sub forma unei compoziţii variate de constructe subiacente

Goldberg et al. (1991) analizează 24 de teste identificând cele mai frecvente constructe:

onestitate

fidelitate

conştiinciozitate

rezistenţa în faţa tentaţiilor

contra-productivitate

10

Utilitatea testelor

Prezintă mari probleme:

1. Probleme psihometrice: dificultăţi majore din

punct de vedere al fidelităţii şi validităţii

2. Probleme etice: violarea dreptului la o viaţă

privată şi respectul necondiţionat al demnităţii

6

11

III. Disimularea în

comportamentul verbal,

para-verbal şi non-verbal

12

Reacţiile emoţionale din timpul disimulării

şi exprimarea lor comportamentală

Perspectiva socială: comportamentul studiat în contextul comunicării

Mecanismul de bază: minciuna generează preponderent două reacţii emoţionale negative: teama de a fi descoperit

vinovăţia pentru fapta comisă

Emoţiile sunt greu sau imposibil de controlat astfel încât se manifestă la nivelul comportamentului: verbal, para-verbal, non-verbal, fiziologic

Cine e mai puţin stresat (anxios) atunci când minte?

criminalii de carieră, psihopaţii ...

... dar şi înalţii demnitari: diplomaţii, politicienii!

7

13

Condiţii care precipită reacţiile

afective asociate disimulării

Ekman şi O’Sullivan (1989):

Persoana care minte nu are experienţă în a minţi şi, mai ales, nici nu prea a avut succes anterior, ori de câte ori a încercat să o facă;

Celui ce minte îi este în mod special frică să nu-i fie descoperită minciuna;

Consecinţele unei eventuale descoperiri a minciunii sunt grave sau se aplică o pedeapsă consistentă;

Persoana care este minţită are o reputaţie de a fi greu de înşelat;

Persoana minţită este de la bun început suspicioasă;

Persoana minţită nu are nici un beneficiu de pe urma minciuni spuse de interlocutor.

14

Indicatori non-verbali şi para-verbali

ai comportamentului disimulat latenţă în a răspunde la o întrebare;

rostirea unor replici mai scurte în timpul conversaţiei;

încetinirea ritmului vorbirii;

creşterea timpului în care se menţine contactul vizual cu interlocutorul;

atunci când minte, omul zâmbeşte mai des: nu este un zâmbet care indică emoţii pozitive, ci este un zâmbet forţat, care are drept scop ascunderea, mascarea emoţiilor negative care însoţesc minciuna (Ekman şi O’Sullivan, 1989);

creşte motricitatea mâinilor: în special se comit mişcări de atingere a corpului (de cele mai multe ori, atingerea se realizează în zona feţei sau capului) sau mişcări ritmice de lovire, de genul unor ciocăniri cu degetele, etc. (Ekman & Friesen, 1972);

o serie de mişcări care se produc simultan: reducerea mişcărilor capului, schimbări în postură, schimbări a poziţiei picioarelor (DePaulo et al., 1985);

există o tendinţă de a clipi mai des atunci când cineva resimte o stare afectivă intensă şi acelaşi lucru se întâmplă de regulă când cineva minte (Zuckerman & Driver, 1985).

8

15

Indicatori verbali ai

comportamentului disimulat

Rezultate adeseori contradictorii, dar totuşi:

prezenţa pauzelor în discurs: cu cât mai multe pauze sunt prezente cu atât este mai mare probabilitatea că persoana minte (Yerkes & Berry, 1909; Alonso-Quecuty, 1992);

mesajele false sunt mai lungi, conţin mai multe cuvinte faţă de cele adevărate (Harrison et al., 1978); opinia exprimată de Miller şi Stiff (1993) este însă opusă: mesajele false sunt mai scurte decât cele veridice;

mesajele false conţin mai puţine detalii cum ar fi referinţe la persoane, locuri, la secvenţele de derulare a evenimentelor (Miller & Stiff, 1993);

mesajele false conţin mai multe cuvinte de generalizare de genul „toţi”, „oricine”, „fiecare”, ”niciunul”, „nimeni” (Stiff şi Miller, 1986).

16

IV. Cât de buni sunt oamenii în a

detecta minciuna?

9

17

Multă încredere ...

dar performanţă redusă

Datele empirice acumulate sugerează că, în general, oamenii sunt mai iscusiţi în a-i minţi pe ceilalţi decât a-i detecta pe cei care încearcă să-i mintă

De asemenea, se pare că nici profesioniştii special pregătiţi pentru a detecta minciuna nu sunt cu mult mai buni decât oamenii obişnuiţi.

Majoritatea adulţilor sunt ferm convinşi că sunt versaţi în a detecta momentele în care copii mint, însă abilitatea adulţilor pentru detectarea minciunii la copii depăşeşte doar cu puţin rata probabilităţii de a ghici la întâmplare

18

Vameşii miros minciuna … ? Kraut şi Poe (1980) au realizat un experiment de teren: 110 persoane de

origine americană, care urmau să plece cu avionul din Hancock spre New York, urmau să joace rolul de pasager ‚inocent’ sau pasager ‚traficant’

Pasagerii ‚traficanţi’ urmau să poarte asupra corpului o marfă de contrabandă: o cameră video portabilă, o cutie mică ce conţinea pudră albă (pudra simula drogul), etc.

Cei care reuşeau să treacă de controlul vamal cu bine urmau să câştige 100$

Chestionarea pasagerilor de către agentul vamal pe aeroportul din New York a fost filmată cu o cameră ascunsă

Vameşul a dispus controlul personal în cazul persoanelor care erau: tineri, păreau să facă parte din clasa de jos, păreau nervoşi, ezitau înainte de a răspunde, ofereau răspunsuri scurte, evitau contactul vizual, îşi schimbau mereu postura

Subiecţii naivi confruntaţi cu înregistrarea video au luat decizii de percheziţie foarte similare celor făcute de vameşii adevăraţi: decizia pentru un control personal se lua în baza comportamentului

10

19

Cei de la FBI şi CIA sunt buni …? Ekman & O’Sullivan (1991) au vrut să verifice cât de buni sunt în detectarea

minciunii persoanele angajate în serviciile secrete (CIA, FBI), persoane angajate în armată, examinatorii ce lucrează cu poligraful, anchetatorii, judecătorii, psihiatri. Lotul de control: studenţi şi persoane angajate în diferite domenii (toţi subiecţii din lotul de control nu aveau tangenţă cu sistemul judiciar).

Rezultatele: agenţii sunt semnificativ mai buni în a detecta minciuna (64 % din toate cazurile în care o persoană minte). Personalul angajat în sistemul judiciar a avut aceeaşi performanţă ca şi persoanele fără pregătire specială.

Explicaţii: cei mai buni „detectori” au fost acei subiecţi care s-au folosit deopotrivă de indicatorii verbali şi nonverbali ai minciunii. Agenţii de cele mai multe ori, ei sunt nevoiţi să se bazeze în special pe indicatori nonverbali, indicatori consideraţi mai importanţi pentru detectarea minciunii.

Persoanele care lucrează în sistemul judiciar interacţionează preponderent cu persoane care au suficiente motive să mintă, astfel încât li se formează, datorită unui proces de „deformare profesională”, o tendinţă de a suspecta pe toţi că ar spune minciuni. În cercetarea realizată personalul judiciar a pierdut din eficienţă prin a suspecta prea multe persoane ca spunând minciuni.

20

Detectarea minciunii la copii … o

problemă de profesionalism? Chahal şi Cassidy (1995) au încercat să verifice cât de abili sunt în a

detecta minciunele copiilor persoanele care urmează o pregătire specială.

Subiecţi: studenţi aflaţi în ultimul an de pregătire şi care urmau să devină asistenţi sociali şi învăţători. Grup de control: studenţi din ani terminali dar care urmau specializări ce nu presupunea în viitor interacţiuni repetate cu copiii.

Procedura: prezentarea înregistrărilor video cu copii care spun adevărul sau minciuni alese de ei

Rezultate: nici un grup de subiecţi nu a fost semnificativ mai abil în detectarea minciunii. S-a descoperit o performanţă semnificativ mai bună în detectarea minciunii în cazul studenţilor cu copii. Altfel spus, nu pregătirea teoretică, ci experienţa efectivă de interacţiune cu copiii este importantă pentru detectarea minciunii.

Implicaţie şi recomandare pentru contextul legal: ascultarea unui copil într-un proces cu ajutorul unui expert care, datorită obligaţiilor profesionale, are experienţă în relaţionare cu aceştia.

11

21

Limitele detectorului uman

Este util ca cei care încearcă identificarea minciunii prin observarea comportamentului să ţină cont de câteva recomandări ce ar putea să-i protejeze de comiterea unor erori:

1. Să nu uităm de existenţa diferenţelor interindividuale;

2. Să emitem judecăţi doar în baza comportamentelor observate;

3. Să ne străduim să identificăm propriile noastre preconcepţii în legătură cu suspectul;

4. Să ţinem cont de faptul că o persoană poate să prezinte semnele unei stări afective nu doar pentru faptul că îi este frică să nu-i fie descoperită minciuna, ci şi pentru simplul fapt că … este supărată de însăşi faptul că nimeni n-o crede („eroarea lui Othello”: o persoană care spune adevărul în condiţii de stres poate să ne creeze impresia că vrea să ne înşele)

22

Detectarea disimulării

prin folosirea

echipamentelor speciale

Curs # 7 partea II

2011-2012

12

23

Planul prezentării:

I. Detectarea disimulării în baza stresului vocal

II. Detectarea disimulării prin intermediul

poligrafului

1. Principalii indicatori fiziologici folosiţi

2. Scopul folosirii poligrafului

3. Practica folosirii poligrafului în diferite ţări

4. Tehnici de folosire a poligrafului

5. Poligraful şi infractorii psihopaţi

24

I. Detectarea disimulării în baza

stresului vocal

13

25

Analiza stresului din voce

Aparatul numit The Psychological Stress Evaluator (PSE) este

capabil să identifice mici variaţii a nivelului stresului

Cum?

Identificarea unor micro-vibraţii ale vocii, cauzate de tremurul

imperceptibil al muşchilor coardelor vocale.

Tehnica folosirii: vocea persoanei este înregistrată, urmând

ca apoi să fie audiată la o viteză foarte mică, astfel încât să

se poată realiza un grafic al intensităţii vocii

Avantaje: folosire non-intruzivă, reanalizare probe audio

sau video, evitarea metodei “da-nu”

26

Eficienţa tehnicii

Nu există suficiente date empirice, care să

susţină eficienţa PSE

Pentru moment, aparatul nu reprezintă o

modalitate credibilă şi eficientă în identificarea

minciunii prin analiza stresului ce transpare în

voce (Bartol & Bartol, 1994).

Probleme etice: folosirea acestui aparat fără

acordul persoanei este discutabilă.

14

27

II. Detectarea disimulării prin

intermediul poligrafului

28

Poligraful sau detectorul de minciuni

Mecanismul: anxietatea este acompaniată de o serie de senzaţii şi manifestări neplăcute precum transpiraţia, senzaţia de uscăciune în gură, palpitaţii cardiace, tremur, etc.

Poligraful a apărut şi există datorită faptului că atunci când mint majoritatea oamenilor devin anxioşi, lucru care se poate pune în evidenţă prin reacţii fiziologice măsurabile

Experienţa hindusă: umectarea orezului

15

29

1. Principalii indicatori fiziologici

utilizaţi de poligraf

Printre indicatorii utilizaţi cel mai frecvent se numără:

1. Presiunea arterială;

2. Activitatea electrică a pielii (reflexul galvanic al pielii) şi;

3. Ritmul respiraţiei

Reflexul galvanic al pielii (RGP) = rezistenţa galvanică

a pielii = măsoară conductibilitatea electrică în zonele

fără pilozitate (de ex. palmele)

Variaţii ale RGP = modificări în activitatea sistemului nervos

simpatic (SNS)

30

2. Scopul folosirii poligrafului

În mod tradiţional poligraful este utilizat

pentru trei scopuri majore:

1. Investigaţii criminologice

2. Selecţia candidaţilor la angajare

3. În scopuri de securitate

16

31

3. Practica folosirii poligrafului în

diferite ţări Utilizarea poligrafului este interzisă în anumite ţări: de ex. în

Marea Britanie, Germania, Franţa.

Utilizarea poligrafului este frecventă în alte ţări: SUA, Turcia, Israel, Canada, Coreea de Sud, Filipine, Japonia

În România poligraful este utilizat din anul 1975. Conform Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1992) utilizarea

poligrafului se realizează în special în cazurile de omor.

Utilizarea poligrafului se face de către personalul specializat care funcţionează în cadrul Institutului de Criminalistică.

În SUA există un Institut al Poligrafului acreditat pe lângă Departamentul de Stat al Apărării unde sunt pregătiţi anual 100 de examinatori federali. Proba cu poligraful este admisă în 32 din cele 50 de state (Honts

& Perry, 1992).

32

4. Tehnici de folosire a poligrafului

A. Tehnica întrebărilor relevante-nonrelevante

B. Tehnica întrebărilor de control

C. Tehnica întrebărilor de control adresate direct

17

33

A. Tehnica întrebărilor relevante-

nonrelevante Este prima tehnică utilizată

Se utilizează şi astăzi, în special în scopul de scanare preliminară a candidaţilor la angajare

Premisa: persoana care minte va avea reacţii fiziologice accentuate la întrebările relevante

Limite: o persoană onestă, însă puternic anxioasă (chiar şi pentru simplul fapt că este testată cu poligraful) şi care aspiră foarte mult la un anume post, poate prezenta aceleaşi reacţii fiziologice accentuate ca şi o persoană care minte.

La ora actuală, datorită unei detecţii pozitive excesive, această tehnică de utilizare a poligrafului nu mai este folosită în practica judiciară decât foarte rar

34

B. Tehnica întrebărilor de control

Tehnică cel mai frecvent folosită în procesele judiciare

Întrebările folosite se grupează în trei categorii:

1. Întrebări relevante, „fierbinţi” (de exemplu, „Este adevărat faptul că tu ai condus maşina cu care s-a fugit de la locul crimei?”);

2. Întrebări nonrelevante, „reci” (de exemplu, „Este adevărat că te numeşti Ion Andrei Asandei?”);

3. Întrebări de control, (de exemplu, „În primii tăi douăzeci de ani ai luat vreodată ceva care nu-ţi aparţinea?”).

18

35

[continuare] Premisa: întrebările de control sunt plasate pentru a

distrage atenţia subiectului inocent de la întrebările relevante

Subiectul inocent, însă puternic anxios, reacţionează mult mai intens la întrebările de control decât la întrebările relevante.

Persoana care minte reacţionează invers: ea reacţionează mai intens la întrebările relevante decât la cele de control.

Rată de succes în identificare a minciunii care variază între 80 % şi 97 %.

Efect de intimidare: atunci când în timpul anchetei este folosit poligraful rata criminalilor care recunosc fapta este semnificativ mai ridicată (cifrele variază între 30 % şi 80 %)

36

C. Tehnica întrebărilor de control

adresate direct Pentru a contracara limitele tehnicii întrebărilor de control, s-

a propus să se folosească suplimentar întrebări de control directe în legătură cu onestitatea subiectului (Honts & Raskin, 1988).

De exemplu: „Înainte de a fi împlinit vârsta de 18 ani ai minţit vreo persoană?”

Suspectul este instruit ca la orice întrebare de acest gen să răspundă negativ.

Subiectului i se comunică că, răspunzând negativ la această întrebare, el sau ea de fapt minte.

Premisa: persoana care spune adevărul va avea reacţii fiziologice mai amplificate atunci când i se pun întrebările de control directe decât în cazul în care i se adresează întrebări relevante

Rezultate: Ajută la eliminarea identificării pozitive excesive

19

37

5. Poligraful şi infractorii psihopaţi Parrick & Iacono (1989): infractori încarceraţi remuneraţi cu 20$ dacă

reuşeau să păcălească poligraful.

Participanţi 48 de deţinuţi: design 2 x 2

V.I. 1: normalitatea psihologică (infractori-psihopaţi vs. infractori-normali)

V.I. 2: rolul jucat („infractori mincinoşi” vs. „suspecţi nevinovaţi”)

Realism: “Infractori mincinoşi” au fost instruiţi să fure nişte bani din

haina doctorului care se găsea în cabinetul acestuia.

Testul cu poligraful: examinator cu experienţă de peste 30 de ani în

utilizarea aparatului

Rezultate (tehnica întrebărilor de control) pentru tot lotul:

Cei inocenţi au fost în mod eronat depistaşi în 45 %

Persoanele care au furat au fost identificate în proporţie de 86 %.

Rezultate specifice: infractorii-psihopaţi care au comis furtul au fost

semnificativ mai greu de depistat !

38

THE END