1

CURS –MASTER

FUNDAMENTELE COMUNICARII MEDIATICE

Conf. univ. dr. Nina Mocănașu

CUPRINS

I. Fundamentele comunicarii (componente, canale, niveluri, forme)

II. Tipuri de comunicare

III. Bariere in comunicare

IV. Strategii ale comunicarii in situatii de criza

V. Mass-media – partener în realizarea direcţiilor comunicării publice

VI. Comunicarea pentru un managementul performant

VII. Comunicarea si mediul de afaceri-reactii media

VIII. Limbajul vestimentatiei

IX. Comunicarea mediatica. Teorii si metode. Functii si efecte

X. Conceptul de societate informaţionalã

XI. Crize si Conflicte sociale

Bibliografie

2

Curs I

I.Fundamentele comunicarii (componente, canale, niveluri, forme)

Din punct de vedere cronologic, comunicarea este primul instrument spiritual al

omului în procesul socializarii sale.

Comunicarea umana se ocupa de sensul informatiei verbale, prezentata în forma

orala sau scrisa si de cel al informatiei non verbale, reprezentata de paralimbaj, miscarile

corpului si folosirea spatiului.

Notiunile de comunicare, limba, limbaj sunt polisemantice, ele comportârtand o

pluralitate de sensuri. Acest fapt provine atat din complexitatea intrinseca a fiecărei

notiuni, cat şi din acela ca ele constituie obiectul de investigaţie al mai multor discipline

ştiintice (lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica), care aduc propriile lor

perspective de abordare, nu întotdeauna identice sau măcar complementare. Limbajul este

definit ca fiind activitatea psihicâ de comunicare între oameni prin intermediul limbii.

Comunicarea a fost definita ca o formă particulară a relaţiei de schimb între două

sau mai multe persoane, două sau mai multe grupuri.

Esenţiale ptr actul comunicării sunt:

1) relaţia dintre indivizi sau dintre grupuri,

2) schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii,

3) modificarea voită sau nu a comportamentului celor angajati.

Principala problemă pe care o presupune studiul comunicării este aceea a stabilirii

continutului şi a mijloacelor prin intermediul cărora acesta este transmis. Cat priveşte

conţinutul, aceasta are un continut informaţional, un continut afectiv-emoţional, un

conţinut motivaţional si un continutul volitiv. In general, se comunică trei tipuri de

informaţii: cognitive; indiceale; injonctive sau conative.

Componente

Componentele procesului de comunicare sunt transmitatorul sau sursa (persoana

care initiaza comunicarea, transmite mesajul) si receptorul sau destinatia (persoana care

primeste mesajul). Intre cele doua puncte ale comunicarii se afla mesajul (informatia)

care se codifica într-un semnal.

Între transmitator si receptor se realizeaza astfel schimb de informatii, respectiv

comunicari sau mesaje.

Mesajele se pot transmite prin intermediul limbajului VERBAL (cu ajutorul

cuvintelor), al limbajelor NONVERBALE (cu ajutorul limbajului corpului, al spatiului, al

timpului, al lucrurilor) si al limbajului PARAVERBAL, care este o forma vocala de

limbaj nonverbal (de exemplu tonalitatea si inflexiunile vocii, ritmul de vorbire, modul de

accentuare al cuvintelor, pauzele dintre cuvinte, ticurile verbale, etc).

O comunicare (informatie sau mesaj) trebuie sa fie astfel transmisa încât

receptorul sa o înteleaga, sa o poata receptiona, înregistra si accepta.

3

Exista numeroase diferente între “a spune” si “a comunica” sau între “a auzi” si “

a asculta”. “ A spune” este un proces într-un singur sens, iar “a comunica” presupune

transfer de informatie în ambele sensuri.

In procesul de comunicare pot sa intervina elemente perturbatoare, care poarta

denumirea generic de “zgomot” si care sunt raspunzatoare de distorsionarea mesajului

(zgomote, un miros, o stare fizica necorespunzatoare, etc). Prin intermediul feedback-ului

se masoara reusita procesului de comunicare.

Canale

Canalul reprezinta mijlocul fizic de transmitere a mesajului, numit si “drumul”

ipotetic sau “calea” urmata de mesaj.

Clasificarea canalelor:

– Canale tehnologice: telefoane, casetofoane, computere, video, pagere, radio

– Canale scrise: scrisori, rapoarte, afisiere, memo-uri, formulare, carti, reviste,

ziare;

– Canale fata-n fata: conversatii, interviuri, întâlniri, prezentari, cursuri, lecturi.

Mijlocul tehnic sau fizic care transforma mesajul în semnal se numeste mediu.

Mediul comunicarii poate fi oral sau scris, în functie de modalitatae de

comunicare pe care o folosim; vorbim-ascultam-observam, deci comunicam în mediul

oral, sau scriem-citim, deci folosim comunicarea în mediul scris. Suportul tehnic al

canalelor comunicarii cuprinde toate mijloacele tehnice care pot veni în sprijinul

procesului de comunicare, cum sunt: telefonul, calculatorul, faxul, telexul, e-mail-ul,

internetul, mijloacele audio-video.

Receptionarea mesajelor este facilitata de organele de simt. Modul în care este

elaborat mesajul se numeste codificare. Operatiunea prin care interlocutorul analizeaza,

interpreteaza si întelege mesajul în mod corect se numeste decodificare.

Raspunsul receptorului la mesajul transmis ne demonstreaza daca acesta a fost

bine înteles. Reactia respectiva se numeste feedback si încheie cercul comunicarii

deoarece receptorul, la rândul sau, codifica o informatie (raspunsul la mesaj) si o

comunica transmitatorului. Putem deci considera ca în procesul comunicarii rolurile se

schimba mereu: receptorul devine transmitator si invers.

In comunicarea paralingvistica, studiile de specialitate disting patru canale

principale:

1. expresia fetei,

2. contactul vizual,

3. limbajul corpului,

4. distanta fizica

Ptr primul canal, expresia fetei, s-a demonstrat ca expresiile faciale traduc fidel

starile sufleteti. Exista sase emotii de baza: fericirea (bucuria), tristetea (supararea),

surpriza, frica (îngrijorarea), dezgustul si furia. Al doilea canal, reprezentat de contactul

4

vizual este un canal relevant ptr cunoasterea celuilalt si interpretarea gândurilor, afectelor

si intentiilor, acesta reflecta în mod pregnant universul intim. Avem doua ipostaze ale

contactului vizual. Prima se refera la evitarea privirii în ochii celuilalt: uitarea în alta

parte, care tradeaza lipsa de interes sau dezaprobare, dispret; lasarea ochilor în jos este

semn al vinovatiei. Privirea prelungita în ochii altcuiva are tot doua sensuri: primul poate

fi iubire, pretuire, stima, atractie, sau privirea fixa poate exprima furie, mânie, intentii

agresive. Al treilea canal, limbajul trupului, vorbeste despre miscari si configuratii ale

anumitor parti ale corpului cum sunt: frecarea mâinilor, rasucirea parului, datul din

picior, toate constituie semnale ale unei stari de agitatie, indecizie. Postura corporala,

luata ca întreg, reprezinta stari interioare de moment, dar vorbete si despre moduri de

gândire si reactii mai stabile. Aceste posturi au mare importanta în interactiunile umane,

de aici si expresiile: l-a primit cu bratele deschise, era într-o postura de învingator/învins.

Oamenii realizeaza si miscari intentionate, definite: gesturi emblematice, cum ar fi: se

ridica mâna ptr Liniste!; degetul, ptr Vino încoace sau OK, aratarea obrazului ptr Sa-ti fie

ruine! Al patrulea canal se refera la distanta publica. Aceasta indica distanta pe care în

orice împrejurare, oamenii încearca sa o mentina fata de semenii lor.

Niveluri

Exista 5 niveluri ale comunicarii :

- comunicarea intrapersonala,

- comunicarea interpersonala,

- comunicarea de grup,

- comunicarea de masa,

- comunicarea publica sau mediatica.

Comunicarea intrapersonala este comunicarea în şi catre sine. Este un autentic

proces de comunicare, chiar daca emitatorul si receptorul este acelasi, iar codificarea si

decodificarea mesajelor nu este absolut necesara.

Comunicarea interpersonala este cea mai importanta forma de comunicare si cel

mai des folosita. Oamenii nu pot evita acest tip de comunicare; existenta lor sociala

depinde de abilitatea cu care pot angaja discutii cu altii. Viata de familie, relatiile cu

prietenii, activitatea profesionala, toate depind de aceasta calitate. Comunicarea

interpersonala se refera la comunicarea fata în fata. Acest tip de comunicare este

important ptr a te întelege pe tine si ptr a construi relatiile tale cu ceilalti. Ptr a realiza

acest lucru trebuie dezvoltata capacitatea de autoanaliza, autocunoastere, autoexpunere

cât si cunoasterea barierelor si factorilor perturbatori care îngreuneaza procesul

comunicarii.

Comunicarea de grup se deruleaza in colectivitati umane restranse si permite

schimburi de idei si emotii, ofera conditii ptr impartasirea experientelor, discutii in

vederea aplanarii unor conflicte sau identificarea unor solutii de rezolvare a problemelor.

5

Cercetarile au scos in evidenta raportul dintre informatie, circulatia acesteia si

dinamica grupului. Friedman a dovedit faptul ca la nivelul grupului, comunicarea globala

este o iluzie, indiferent de mijloacele de comunicare la care apeleaza. A introdus

conceptul de valenta in comunicare si aceasta reprezinta numarul de persoane cu care un

individ poate comunica (la receptare sau la emitere). Dintr-o perspectiva informationala,

grupurile sunt de doua tipuri: grup egalitar si grup ierarhizat. Intr-un grup, ierarhia se

stabileste pe baza bilantului informational al fiecarui individ, bilantul fiind diferenta

dintre influentele pe care le primeste individul si cele pe care le exercita acesta. Cand

bilantul este egal ptr toti membrii grupului, grupul este egalitar, iar daca bilantul este

diferit, grupul este ierarhizat.

Comunicarea de masa presupune un producator institutionalizat de mesaje scrise,

vorbite, vizuale sau audiovizuale, care se adreseaza unui public variat si numeros. Acest

tip de comunicare nu beneficiaza de un feedback eficient.

Comunicarea publica sau mediatica este o forma specializata a comunicarii

interumane care are radacinile in retorica antica. Trasatura esentiala a comunicarii publice

este aceea de a actiona la nivelul reprezentarilor sociale si de a permite o rapida

modificare a discursurilor publice; ea difera in mod esential de alte tipuri de comunicare

prin finalitatea sa.

Forme

Comunicarea verbala

Limbajul reprezintă un ritual care se petrece atunci când ne aflăm într-un anumit

mediu în care un răspuns convenţional este aşteptat de la noi. Spre exemplu, cineva care

merge la o nuntă va ura „casă de piatră", iar cineva care merge la o înmormântare va

spune „Dumnezeu să-1 odihnească", şi nu invers. Aceste ritualuri ale limbajului sunt

invăţate din copilărie, deoarece ele depind de anumite obiceiuri direct raportate la o

anumită cultură şi comunitate; totodată, sunt invăţate obiceiurile de limbaj corecte şi

incorecte (spre exemplu, cuvintele indecente pe care copilul le foloseşte ptr prima dată

sunt reprimate sever de către părinţi). Ulterior, individul invaţă să folosească cuvintele în

funcţie de mediul în care se află. Este un prim pas în direcţia specializării limbajului. În

timp, în funcţie de diferitele cunoştinţe asimilate, persoana poate utiliza tipuri diferite de

limbaj, mai redus sau mai înalt specializate.

Gândirea şi limbajul se dezvoltă împreună. Aşa cum modul de a gândi al fiecărei

persoane este unic, şi modul de a vorbi este unic. Această unicitate a limbajului legată de

fiecare persoană în parte poate fi înglobată sub denumirea de stil verbal. De altfel, stilul

este un indicator al persoanei în integralitatea sa.

Ptr a imbunătăţi eficienţa comunicării verbalizate, Hybels şi Weaver recomandă

focalizarea atenţiei asupra următoarelor idei :

6

• Ce dorim să comunicăm? Chiar dacă răspunsul pare simplu, nu trebuie să

omitem faptul că, uneori pornim o comunicare înainte de a fi reflectat îndeajuns la

totalitatea ramificaţiilor pe care comunicarea noastră le poate avea în percepţia celuilalt ;

• Cum dorim să o facem ? Ce limbaj vom folosi, limbaj direct adaptat publicului-

ţintă ;

• Cui ne adresăm ? Emiţătorul va ţine seama de experienţa anterioară, directă a

publiculuicu astfel de mesaje.

Comunicarea scrisă poate avea o dominantă intrapersonală, dar şi una

interperpersonală.

Referindu-ne la tehnologia comunicării scrise, amintim câteva elemente

privitoare la aceasta : folosirea frazelor cu o lungime medie (15-20 de cuvinte), a

paragrafelor centrate asupra unei singure idei, a cuvintelor intelese cu siguranţă de

receptor ; evitarea exprimării comune, tipică limbajului oral, a cuvintelor inutile,

redundante; alegerea cuvintelor încărcate de afectivitate optimă în contextul pedagogic

creat, a expresiilor afirmative, toate acestea fiind elemente utile intr-o integrare eficace

între suportul scris şi cel oral în cadrul comunicării didactice.

Comunicarea scrisă posedă un număr însemnat de avantaje de care trebuie să

ţinem seama:

1) durabilitatea în raport cu forma orală a comunicării;

2) textul poate fi văzut/citit de mai multe persoane;

3) poate fi citit la un moment potrivit şi poate fi recitit etc.

Paşii în comunicarea scrisă sunt similari celor din structurarea unui discurs: exista

o fază de pregătire (stabilirea obiectivelor, a rolului şi a audienţei - cei care vor citi textul

- a punctelor-cheie pe care dorim să le reţină aceştia din urmă) şi o fază de redactare

(ideile principale sunt dezvoltate urmărind o serie de indicatori precum : claritate,

credibilitate, concizie, folosind cele trei părţi ale unei redactări: introducere, cuprins şi

încheiere.

Comunicarea orală reprezintă modalitatea cel mai des întâlnită de comunicare;

comunicarea nonverbală o insoţeşte pe cea verbală, definindu-se în relaţie cu aceasta într-

un mod aparte, în sensul sprijinului pe care ea îl furnizează prin elementele de întărire,

nuanţare şi motivare a mesajului.

Dacă ne referim la conceptul integrator de comunicare orală, aceasta a fost

experimentată de toate popoarele lumii în procesul de devenire culturală şi educaţională.

De exemplu, Socrate insuşi preţuia vorbirea şi dispreţuia scrisul pe motiv că

subjugă memoria; sofiştii au inventat, pe această bază, o artă a disputei - metodă de a

demonstra, cu ajutorul vorbirii, orice.

Astfel, este greu să ne închipuim existenţa noastră alături de semenii noştri în

lipsa comunicării orale. Dacă vi s-ar cere să vă amintiti când aţi comunicat ultima dată

oral cu altă persoană, o să observaţi că acest lucru s-a întâmplat foarte recent. Însă ptr a

găsi într-adevăr semnificaţia comunicării orale ptr viaţa cotidiană a omului, se poate

7

incerca următorul experiment: timp de o zi (24 de ore) să nu se foloseasca deloc

exprimarea orală. Desigur, acest lucru nu este imposibil; totuşi, este foarte dificil!.

McQuail D. considera ca, comunicarea orală reprezintă un instrument prin care

avem acces la studiul altor forme şi procese de comunicare: „Principalul mijloc al

comunicării umane este limba vorbită, atât în sensul priorităţii istorice, cât şi ptr că este

forma de comunicare cea mai frecvent utilizată şi care oferă modelul ptr alte forme de

comunicare". Limba are un caracter convenţional, se sprijină integral pe acordul implicit

şi informal al utilizatorilor de a respecta regulile interne ale acesteia privind atât

utilizarea, cât şi semnificaţia.

Caracteristicile comunicarii orale:

- comunicarea orală presupune un mesaj ; mesajul trebuie să includă elemente de

structură, elemente de actualitate, interes şi motivaţie ptr ascultător, elemente de

feedback, elemente de legătură intre partile sale principale, claritate si coerenta interna;

- comunicarea orala presupune oferirea unor suporturi multiple de intelegere a

acestui mesaj, de concordanţa dintre mesajul verbal şi cel nonverbal, acesta din urmă

văzut în rolul său de intărire ;

- comunicarea orală este circulară şi permisivă, permitand reveniri asupra unor

informatii, detalieri care nu au fost prevăzute atunci când a fost conceput mesajul;

comunicarea orală este puternic influentată de situatie şi ocazie; de caracteristicile

individuale ale emitătorului ;

- comunicarea orală posedă şi atributele necesitătii, aleatoriului şi nelimitării

Comunicarea orală are în centrul demersului său limbajul; după Hybels, limbajul

este definit de mai multe atribute, dintre care trei sunt extrem de importante: claritatea,

energia şi “insufleţirea”.

Obiectivele comunicarii orale sunt:

- captarea atentiei şi creşterea întelegerii;

- folosirea etimologiilor, clasificărilor, sinonimiilor, comparatiilor, demonstrarea

utilitătii.

Comunicarea non verbala

Tipuri de comunicare non verbala:

– comunicarea non verbala denumita senzoriala, deoarece se bazeaza pe ceea ce

receptionam cu ajutorul simturilor vazului, auzului, mirosului, tactil si gustativ ;

– comunicarea non verbala estetica (pictura, muzica, dans, imagine, etc) care are

loc prin intermediul diferitelor forme de exprimare artistica si comunica diferite emotii

artistice ;

– comunicarea non verbala bazata pe folosirea însemnelor (steaguri, insigne,

uniforme, etc) si a simbolurilor specifice, ca de exemplu, cele legate de religie (cruce,

altar, icoane, etc) sau statut social (gradele la ofiteri, titulatura, decoratiile, etc).

Caracteristicile comunicarii non verbale:

8

– este neintentionata — ne tradeaza emotiile sau atitudinea chiar involuntar deci

trebuie sa fim constienti ca mesajele non verbale uneori pot contrazice ceea ce afirmam;

– comunicarea non verbala este alcatuita dintr-un numar de coduri separate pe

care trebuie sa învatam sa le folosim. Anumite coduri non verbale sunt universale, fiind

întelese la fel în culturi diferite;

– abilitatea de comunicare non verbala creste odata cu vârsta, cu experienta. Cei

care comunica bine non verbal, stapânesc în aceeasi masura si codurile non verbale si de

obicei sunt acei care reusesc mai bine în societate, construiesc relatii bune cu semenii lor

si au un statut social mai bun ;

– mesajele non verbale ne furnizeaza informatii despre problemele personale sau

de relationarea la alti indivizi, despre care am fi jenati sa discutam.

– statutul social al persoanei cu care comunicam este evidentiat prin spatiul pe

care îl ocupa, prin expunerea unor obiecte sau îmbracaminte costisitoare, etc.

Functiile comunicarii non verbale:

- comunicarea nonverbală are menirea de a o accentua pe cea verbală ; astfel,

profesorul poate întări prin anumite elemente de mimică sau de gestică importanţa unei

anumite părţi din mesaj din ceea ce transmite, în timpul orelor, elevilor ;

- comunicarea nonverbală poate să completeze mesajul transmis pe cale verbală ;

în acest mod, să ne închipuim acelaşi material înregistrat şi audiat apoi de elevi şi, în al

doilea caz, prezentat de cadrul didactic la propriu; anumite părţi ale mesajului verbal pot

fi nu doar accentuate, ci, ele pot fi completate fericit cu un impact considerabil asupra

sporirii motivaţiei invăţării ; cineva care spune o glumă zâmbeşte în timp ce face acest

lucru, cineva care anunţă o veste tristă are o mimică în concordanţă cu aceasta;

- comunicarea nonverbală poate, în mod deliberat, să contrazică anumite aspecte

ale comunicării verbale ; atunci când, spre exemplu, trebuie să efectuăm o critică, un

zâmbet care contravine aspectului negativ al mesajului verbalizat poate să instaureze o

atmosferă pozitivă şi relaxantă, care să facă - aparent paradoxal - critica mai eficientă în

urmărirea scopurilor acesteia privind schimbări comportamentale la nivelul persoanei

mustrate;

- o altă funcţie a comunicării nonverbale este aceea de a regulariza fluxul

comunicaţional şi de a pondera dinamica proprie comunicării verbalizate ;

- comunicarea nonverbală repetă sau reactualizează inţelesul comunicării verbale,

dand posibilitatea receptorului comunicării să identifice în timp real un îndemn aflat in

„spatele" unei afirmaţii.

Componentele comunicarii non verbale:

Limbajul tacerii

“Tacerea este de aur” se spune adesea, si cu siguranta în unele situatii ea

reprezinta o solutie adecvata dar în altele poate constitui un factor de ambiguitate.

Exemplu: daca la sfârsitul unei expuneri profesorul solicita întrebari, se poate raspunde

prin “tacere” care poate însemna: plictiseala, dezacord, respingere, apreciere, etc. În alt

9

sens prin tacere (ascultare pasiva) se poate exprima intentia de contiunare a unei

expuneri, dezvaluirea unor idei, sentimente sau atitudini care ar putea fi blocate prin

interventie verbala.

O solutie ptr situatia în care nu se stie cum sa se interpreteze tacerea poate fi

feedback-ul.

Limbajul timpului

Notiunea timpului este perceputa diferit de diverse culturi, societati, etc. Chiar în

cazul unei culturi, perceptia timpului difera. Exemplu: 30 minute petrecute cu cineva care

nu-ti este pe plac poate fi considerat ca “pierdere de vreme” iar cu cineva drag poate fi

considerat “o vesnicie”.

Timpul biologic - este un concept care poate transmite informatii referitoare la

performanta indivizilor. Astfel functie de acesta unii indivizi sunt “privighetori” iar alti

”pasari de noapte”. În prima categorie intra cei care sunt matinali, care se scoala

devreme, sunt plini de energie si obtin cele mai bune rezultate în cursul diminetii. Ceilalti

reprezinta opusul acestora si intra în cea de a doua categorie. Aceste caracteristici

individuale, legate de timpul biologic, ne pot transmite informatii legate de performanta

indivizilor.

Timpul informational - este interpretat diferit în diverse culturi.

Timpul este vazut ca parte a contextului în care interactioneaza oamenii. El poate

fi folosit si simbolic, ca în expresia” Timpul înseamna bani”, expresie care invita la

întrebuintarea rationala a timpului.

Limbajul corpului

Miscarile corpului, numite si “limbajul corpului”, pot avea uneori sens simbolic si

în acest caz participa la comunicarea nonverbala.

Postura corpului este definitorie ptr anumite mesaje. Umerii lasati sau capul plecat

indica timiditate, deprimare, amaraciune, sentiment negativ sau un sentiment de

inferioritate, capul sus si umerii drepti transmit multumirea si chiar superioritatea. Într-o

discutie aplecarea spre interlocutor poate însemna interes, atentie. Retragerea corpului,

dimpotriva sugereaza respingere. Încrucisarea bratelor la piept semnifica închidere în

sine fata de interlocutor sau subiectul discutat.

Miscarile capului au anumite semnificatii:

- datul din cap înseamna aprobare sau descurajare

Expresiile fetei sunt cele mai usor de controlat. Fiecare parte a fetei noastre

comunica. Fata exprima reactia persoanei în cauza la tot ce se spune: surpriza, dezacord,

neîntelegere, dezamagire, suparare, durere, interes, dezinteres, etc.

Expresiile fetei trebuiesc corelate cu celelalte miscari ale corpului sau cu mesajele

verbale. Expresia fetei poate fi sincera sau simulata si de aceea uneori este chiar greu de

descifrat.

10

Zâmbetul este un gest foarte complex, capabil sa exprime o gama larga de stari,

de la placere, bucurie, satisfactie, la promisiune, cinism, jena. Interpretarea sensului

zâmbetului variaza însa de la o cultura la alta fiind în strânsa corelatie cu presupunerile

specifice care se fac în legatura cu relatiile interumane în cadrul acelei culturi.

Miscarile ochilor au un rol important în cadrul interactiunii sociale. De exemplu

în cadrul unui dialog persoanele se privesc în ochi 25-75 % din timpul conversatiei.

Scopul privirii în ochi este de a receptiona mesajele vizuale suplimentare, care sa

completeze cuvintele sau sa gaseasca în ochii celuilalt un feedback, o reactie la cele

afirmate.

Comunicarea de informatii. Modul în care privim si suntem priviti are legatura cu

nevoile noastre de aprobare, încredere, acceptare si prietenie. Chiar si a privi sau nu privi

pe cineva are un înteles. Interlocutorii care te privesc în ochi în timpul conversatiei sunt

considerati mai credibili decât cei care evita contactul vizual sugerând intentia de a

ascunde ceva.

Personalitatea se evidentiaza si prin alte miscari ca : rosul unghilor, jucatul cu o

bijuterie, frecatul nasului, etc. Este greu sa întelegem sensul acestor miscari deoarece

unele se fac inconstient si ele pot ilustra doar o stare interiora (frica, jena, nerabdare). În

acest sens nu vorbim de comunicare non verbala. Daca aceste semne se folosesc

intentionat, ptr a spune ceva despre noi, atunci ele constituie comunicare non verbala.

Gestica

Alte miscari ale partilor corpului (mâini, brate, picioare), grupate sub denumirea

de “gestica”, reprezinta mijloace frecvent folosite în comunicarea non verbala.

– comunicarea de informatii - ptr a întari sensul cuvintelor sau a le înlocui

complet ;

– comunicarea de emotii ;

– sustinerea vorbirii - ptr a sublinia întelesul cuvintelor, a indica diverse persoane

sau obiecte , a ilustra forme sau marimi ;

– exprimarea unei relatii - “copierea” în oglinda a gesticii celeilalte persoane

Interpretarea unor gesturi:

Strângerea pumnilor denota ostilitate si mânie sau, solidaritate, stress, iar bratele

deschise - sinceritate, acceptare. Capul sprijinit în palma-plictiseala, dar palma (degetele)

pe obraz, dimpotriva denota interes extrem. Mâinile tinute la spate- superioritate sau

încercare de autocontrol.

Atentie însa si la diferentele culturale. De exemplu, prin miscarea capului de sus

în jos spunem “da”, în timp ce oamenii din Sri Lanka redau acelasi lucru prin miscarea

capului de la dreapta la stânga. Gestul de aratare cu degetul este considerat nepoliticos la

noi, insulta în Thailanda si absolut neutru, de indicare, în SUA. Utilizarea gesticulatiei

excesive este considerata nepoliticoasa în multe tari, chiar si la noi, dar gesturile mâinilor

au creeat faima de popor pasionat a italienilor. Modul în care americanii îsi încruciseaza

picioarele (relaxat, miscari largi, fara nici o retinere) difera de cel al europenilor

11

(controlat, atent la pozitia finala); cel al barbatilor difera de cel al femeilor. Un american

va pune picioarele pe masa daca aceasta înseamna o pozitie comoda sau daca vrea sa

demonstreze un control total asupra situatiei. Bâtâitul picioarelor denota plictiseala,

nerabdare, stress.

Vocea

Modul în care ne folosim vocea si calitatile vocale are importanta în procesul de

comunicare. Inaltimea si intensitatea vocii exprima atitudinea dorita. O voce stridenta,

tipatoare, ascutita indica mânie, amenintare în timp ce una joasa arata emotie, frica,

disperare, tensiune. Volumul vocii ofera indicatii privind personalitatea, atitudinea,

sentimentele vorbitorului. Dictia si accentul vocii exprima gradul de educatie si statutul

social. Accentele regionale ne ofera indicatii despre zona geografica de provenienta

(moldovean, oltean, ardelean, etc). Gradul de încredere, autoaprecierea, siguranta de sine

se pot transmite prin intermediul vocii; toate aceste informatii despre noi însine la putem

oferi prin comportamentul nostru de comunicare.

Aspectul fizic

Mesaje non verbale sunt transmise si prin intermediul îmbracamintei si

accesorilor pe care le purtam (bijuterii, cravate, ochelari), prin machiaj, coafura/ freza,

etc.

Se afirma ca “ haina face pe om” si întradevar stim ca oamenii bine îmbracati dau

impresia de succes, putere, educatie, bani, etc. Îmbracamintea poate accentua frumusetea

fizica, naturala, reprezinta un simbol cultural (barbatii întotdeauna poarta pantaloni) sau

subliniaza o traditie (kilt-ul scotian sau sari-ul indian).

Felul în care ne îmbracam ofera si informatii personale. O femeie îmbracata

provocator poate exprima disponibilitate, sfidarea regulilor sociale pe când o femeie

Comunicarea îmbracata decent confera seriozitate, încredere si are posibilitati

mai mari de promovare în piata muncii sau în functii de raspundere. Nu trebuie sa fiti

eleganti în orice situatie, trebuie însa sa aveti o tinuta adegvata oricarei situatii

Spatiul personal si teritoriul

În general oamenilor le place sa aiba un spatiu propriu, cât de mic, pe care sa-l

aranjeze conform dorintelor proprii. Spatiul împrumuta ceva din personalitatea omului si

transmite mesaje non verbale despre ocupant. Spatiul personal poate fi definit ca fiind

distanta de la care exista disponibilitatea contactului cu ceilalti.

În domeniul comunicarii non verbale exista distantele diferite de comunicare

functie de context si de caracterul mesajului transmis.

Astfel:

– zona intima (personala), între 0,5-1,2 m este ptr discutii cu caracter personal,

fiind însa total inacceptabila în alte cazuri;

– zona sociala (normala), între 1,2-2 m este folosita mai ales la comunicarea

interpersonala (colegi de serviciu aflati pe aceiasi treapta ierarhica, prieteni, etc) ;

12

– zona socioconsultativa, între 2-3,5 m este folosita în situatii oficiale (superior,

subordonat, consultant-client, angajat - persoana care solicita angajarea, gospodina-

vanzatoarea de la magazin) ;

– zona publica, 3,5 m si mai mult în care comunicarea este formala (cursuri,

sedinte, discursurile politicienilor, etc) .

Daca o persoana se apropie mai mult decât este potrivit, poate aparea tensiune si

chiar ostilitate, stari care vor afecta comunicarea. Atunci când se produce invadarea

(violarea) spatiului personal, persoana în cauza se retrage ptr a restabili distanta iar în

cazul în care acest lucru nu mai este posibil, se va face tot posibilul ca “invadatorul” sa se

retraga la distanta cuvenita. Nu stânjeniti pe cei cu care discutati apropiindu-va de ei mai

mult decât trebuie. De obicei când sunteti în picioare, distanta necesara este aceea a

strângerii mâinii.

Atingerea

Atingerea sau contactul fizic este unul dintre cele mai vechi coduri ale

comunicarii non verbale. Ea exprima emotii sau sentimente diferite, de la sentimente

calde: iubire, simpatie, încurajare, pâna la agresiune fizica. Unii oameni evita orice

atingere. Forta si tipul de atingere depinde în mare masura de vârsta, statut, relatie si

cultura. Gradul de atingere difera de la o cultura la alta. La japonezi, înclinarea capului

înlocuieste datul mâinii ca salut, în timp ce la eschimosi acest salut se exprima cu o

lovitura usoara pe umar.

Temperatura, lumina si culoarea

Aceste elemente ale mediului, natural sau ambiant influenteaza modul în care

oamenii comunica fara a constitui însa coduri non-verbale.

Iluminarea corespunzatoare a unui spatiu contribuie la o buna ascultare iar

anumite culori au efect stimulativ asupra atentiei. Lumina si culoarea pot determina

anumite stari si dispozitii fizice. De asemenea, temperatura poate influenta pozitiv sau

negativ buna comunicare.

Culorile afecteaza comunicarea sub urmatorul aspect: culorile calde (galben,

portocaliu, rosu) stimuleaza comunicarea, în timp ce culorile reci (albastru, verde, gri)

inhiba comunicarea; monotonia , precum si varietatea excesiva de culoare, inhiba si

distrag atentia si comunicarea.

Copierea stilului

Oamenii îi accepta, în mod inconstient cu mai multa usurinta pe aceia cu care se

aseamana. Studiati cu foarte multa discretie partenerii de discutie si aflati-le stilul.

Încercati în cazul în care ei zâmbesc sa zâmbiti iar daca sunt sobrii sa fiti si voi la rândul

vostru. Vorbiti tare sau încet, repede sau rar în stilul partenerului de discutie.

13

La granita dintre verbal şi nonverbal, se gasesc elemente de ton, ritm, fluentă a

vorbirii pe care emitătorul le manifestă în momentul transmiterii mesajului (numite şi

paralimbaj).

Paralimbajul

Paralimbajul reprezintă modul prin care mesajul este transmis; acesta este

introdus când în câmpul comunicării nonverbale (Hybels, Weaver) cand în aria

comunicării verbale (Roberts, Hunt).

Din aceste motive, observând si importanta sa didactică, il vom trata ca o

modalitate distinctă, situată la granita comunicării verbale şi a celei nonverbale, cu

incidentă directă asupra fiecăreia dintre ele.

Paralimbajul include viteza cu care vorbim, ridicarea sau scăderea tonului,

volumul, folosirea pauzelor, calitatea vorbirii. Tonul real al vocii poate fi descoperit

dimineata, după trezire. Cu fiecare oră ce trece, oboseala distorsionează timbrul şi

inăltimea vocii. Dacă ne aflăm într-o stare puternic emotională (furie sau îngrijorare),

vom face mai multe greşeli de exprimare, ne vom bâlbâi sau vom face mai multe pauze

urmate de interjectii ca „ăăă" decât facem de obicei. Interlocutorul nostru va resimti

aceste elemente şi va reactiona la ele.

Paralimbajul are un rol deosebit în situatiile în care alte elemente nonverbale nu

sunt implicate: de exemplu convorbirea telefonica (ceea ce se cheamă eticheta telefonică)

a unui agent de vânzări cu un client necunoscut. Agentul este o voce ptr clientul în cauză.

Imaginea pe care acesta i-o va asocia va depinde intr-o manieră definitorie de folosirea

paralimbajului.

Viteza cu care vorbim nu reprezintă o valoare dată ; astfel, nu există un anumit

ritm al expunerii care să facă eficientă comunicarea. Un bun comunicator va şti să varieze

această viteză în functie de receptorii mesajului şi de mesajul propriu-zis. De obicei, la

începutul expunerii se foloseşte un ritm mai lent, de introducere, care creşte în intensitate

ptr a ilustra mai bine importanta sau dinamismul miezului mesajului. Problema de

comunicare pe care o poate ridica viteza vorbirii ca indicator de paralimbaj constituie

ceea ce se numeste asimilare. Asimilarea presupune că anumite cuvinte dintr-o frază tind

să fie unite în exprimare într-un flux de comunicare, lucru care face dificilă intelegerea.

Durata sunetelor şi cuvintelor variază, în mod normal, în functie de stările pe care le

avem: în general, folosim tonuri de durată mai scurtă atunci când exprimăm supărarea şi

prelungim aceleaşi tonuri atunci când exprimăm sentimente ca iubirea; această

variabilitate a duratei tonurilor în cuvinte tinde să fie legată de functionalitatea

paralimbajului în comunicare.

Ridicarea sau scăderea tonului şi volumul reprezintă, la rândul lor, factori

variabili; astfel, anumite părti ale mesajului pot fi subliniate prin aceste variatii de ton şi

de volum.

Când toti aceşti factori sunt aditionati cuvintelor, ei pot schimba intelesul a ceea

ce dorim să transmitem.

14

Iată de ce trebuie remarcat că numai în mod arbitrar sau în scop functional-

didactic putem separa comunicarea verbală de cea nonverbală, ele aflându-se pe un

continuum extrem de flexibil. Dintr-o alta perspectiva, cum ar arata transmiterea unui

mesaj fara incidenta miscarii, gestica, mimica?

Curs II Tipuri de comunicare

Specialistii in domeniu apreciaza ca exista o seria de tipuri (genuri, forme) de

comunicare. Important este criteriul pe care il adoptam pentru clasificare. In continuare,

propunem cateva criterii pe baza carora desprindem specificul formelor de comunicare:

A. Dupa scopul urmarit:

* comunicare oficiala;

* comunicare neoficiala.

B. Dupa frecventa comunicarii:

* comunicare permanenta;

* comunicare periodica;

* comunicare aperiodica (de cate ori este nevoie).

C. Dupa genul de activitate careia ii este adresata:

* comunicare instructiva sau educationala;

* comunicare profesionala;

* comunicare mediata.

D. Dupa felul relatiilor care se stabilesc intre administratie si cetateni:

* comunicare verbala (orala);

* comunicare scrisa;

* comunicare nonverbala (neverbala).

E. Dupa modul desfasurarii ei:

15

* comunicare directa;

* comunicare indirecta.

F. Dupa aria de referinta:

* comunicare de afaceri;

* comunicare financiara;

* comunicare sociala;

* comunicare comerciala.

Daca ne referim la criteriul D, spre exemplu, sa observam ca, de regula, comunicarea

verbala constituie mijlocul principal prin care se desfasoara relatiile oficiale cu publicul.

Acest tip de comunicare are numeroase avantaje fata de celelalte tipuri, si anume:

§ da posibilitatea emitatorului sa isi exprime ideile mai rapid si mai usor;

§ exista posibilitatea controlului prin feed-back;

§ se pot folosi tehnici persuasive, dar si gesturi sau mimica;

§ se evita echivocul din mesaj, existand posibilitatea controlarii fluxului

informational, pe toata durata derularii comunicarii.

Avand in vedere criteriul E, sa retinem ca primei categorii ii corespund toate situatiile

de comunicare in care sunt prezenti, in acelasi spatiu fizic, doi sau mai multi indivizi.

Celei de-a doua categorii ii corespund toate formele de comunicare care se sprijina pe un

suport tehnic, avand acces la un destinatar individual (scrisoare, telefon, fax,

e-mail) sau colectiv (afis publicitar, fluturase publicitare, Internet).

Referindu-ne la comunicarea scrisa, putem sublinia ca procedurile si modurile de

realizare a acesteia constituie obiectul cursurilor de Corespondenta. (De exemplu, firma

Rentrop & Straton pune la dispozitia clientilor o lucrare "Consilier - Corespondenta in

afaceri" care contine 300 de modele de scrisori pentru partenerii de afaceri.)

Reusita in comunicarea scrisa este conditionata de respectarea unor cerinte:

a) selectarea cuvintelor (pentru ca cititorul sa interpreteze mesajul cat mai corect si

exact);

16

b)folosirea cuvintelor potrivite si concrete;

c) utilizarea cuvintelor scurte (in defavoarea celor lungi);

d) un mod de prezentare placut, capabil sa atraga atentia cititorului.

De exemplu, structura unei scrisori de afaceri cuprinde urmatoarele parti: antetul,

sigla, adresa expeditorului, data, referinta, punctuatia,marginile spatierea.

Curs III.Bariere in comunicare

Comunicarea poate fi obstructionata sau doar perturbata de o serie de factori care

se interpun între semnificatia intentionata si cea perceputa putând fi legati de oricare

dintre componentele comunicarii (emitator, mesaj, canal, receptor), sau de interactiunea

lor.

Dintre acestia cei mai importanti sunt :

Efectele de statut – uneori statutul prea înalt al emitatorului în raport cu receptorul

pot cauza rastalmaciri ale mesajului de catre acesta din urma.

Probleme semantice – specialistii au tendinta sa foloseasca un jargon

profesional, crezând ca si ceilalti îl pot întelege; persoanele cu statut mai ridicat au

tendinta de a se exprima într-un mod mai sofisticat, greu de înteles ptr persoane cu un

nivel de scolarizare scazut.

Distorsiuni perceptive – când receptorul are o imagine despre sine nerealista si

este lipsit de deschidere în comunicare, neputându-i întelege pe ceilalti în mod adecvat.

Diferente culturale – persoane provenite din medii culturale, cu valori, obiceiuri

si simboluri diferite.

Alegerea gresita a canalelor sau a momentelor – trebuie alese canalele corecte ptr

fiecare informatie si de asemenea si momentul trebuie sa fie bine ales – o situatie urgenta

nu are sorti sa fie îndeplinita daca este ceruta la sfâritul orelor de program sau la sfârsitul

saptamânii.

Lungimea excesiva a canalelor – o retea organizationala complicata duce la o

comunicare lenta.

Factori fizici perturbatori – iluminatul necorespunzator, zgomote parazite,

temperaturi excesiv de coborâte/ridicate, ticuri, elemente ce distrag atentia – telefon,

cafea, ceai etc.

Principalele bariere umane in cadrul unei comunicari eficiente sunt :

- fizice: deficiente verbale, acustice, amplasament, lumina, temperatura, ora din

zi, durata intîlnirii, etc.

- semantice: vocabular, gramatica, sintaxa, conotatii emotionale ale unor cuvinte.

- determinate de factori interni: implicare pozitiva; implicare negativa

- frica

17

- diferentele de perceptie

- concluzii grabite

- lipsa de cunoastere

- lipsa de interes (una din cele mai mari bariere ce trebuiesc depasite este lipsa de

interes a interlocutorului fata de mesajul emitatorului).

- emotii (emotia puternica este raspunzatoare de blocarea aproape completa a

comunicarii).

- blocajul psihic

- tracul

Blocajul psihic este acel moment de intrerupere cauzat de suprasolicitare

(emotionala, fizica, intelectuala) sau soc ; este un mecanism de aparare datorat unei

motivatii negative si care duce la ignorare, refuz, abandon.

In psihologia invatarii, blocajul este fenomenul de inaceptare si rezistenta activa a

elevului fata de anumite cerinte sau prezenta stresanta a unor adulti. Blocajul psihic

reprezinta oprirea fluxului ideational, provocata de factori interni sau externi.

Tracul reprezinta o stare de emotivitate accentuata de care sunt cuprinsi anumiti

elevi la aparitia lor in fata unui public. De cele mai multe ori, tracul sau emotiile

negative, resimtite de psihicul uman, conduc la blocaje psihice. Elevii increzatori in

fortele proprii si antrenati in spiritul aventurii cunoasterii, al explorarii posibilitatilor

personale, inving starea emotionala negativa.

In opinia lui Baban A., principalele bariere in comunicarea eficienta sunt :

• tendinţa de a judeca, de a aproba sau de a nu fi de acord cu părerile

interlocutorului. Convingerea unor persoane că cei din jurul lor nu îşi vor îmbunătăţi

comportamentul decât dacă sunt criticaţi este o barieră în calea unei comunicări eficiente.

Comunicarea poate fi stânjenită de folosirea etichetelor de genul: "Eşti un naiv că ai

făcut.... ". Aceste etichetări transformă tonul conversaţiei într-unul negativ, consecinţa

fiind blocarea comunicării;

• oferirea de soluţii este o altă modalitate de a bloca procesul comunicării, fie

direct, prin oferirea de sfaturi sau indirect, prin folosirea întrebărilor într-un mod agresiv,

autoritar sau cu o notă evaluativă;

• recurgerea la ordine este un mesaj care are ca efecte reacţii defensive,

rezistenţă, reacţii pasive sau agresive; consecinţele unei astfel de conversaţii, în care se

dau ordine, sunt scăderea stimei de sine a persoanei căreia îi sunt adresate acele ordine;

• folosirea ameninţărilor este o modalitate prin care se transmite mesajul că dacă

soluţiile propuse nu sunt puse în practică persoana va suporta consecinţele negative (ex.

pedeapsa);

• moralizarea este o altă manieră neadecvată în comunicare ce include formulări

de genul: "ar trebui" sau "ar fi cea mai mare greseală din partea ta să...";

18

• evitarea abordării unor probleme importante; cea mai frecventă metodă de a

schimba cursul conversaţiei de la preocupările celeilalte persoane la propriile preocupări

este folosirea tacticii devierii, abaterii - "mai bine să vorbim despre ...";

• încercarea de a rezolva problema comunicării prin impunerea unor argumente

logice proprii; situaţiile în care o persoană încearcă în mod repetat să găsească soluţii

logice la problemele unei alte persoane conduce la frustrare prin ignorarea sentimentelor

şi opiniilor celeilalte persoane.

Este de dorit crearea unor situatii care sa faciliteze antrenarea elevilor in exercitii

de comunicare, in care sa se puna un accent sporit pe comportamentul civilizat, pe

manierele elegante, pe formarea unei culturi interioare si exterioare in armonie cu

cerintele vietii spirituale corespunzatoare societatii pe care o defineste.

Curs IV.Strategii ale comunicarii in situatii de criza

Credibilitatea este serios afectata atunci cind intre identitatea reala, identitatea

presupusa sau dorita si imaginea publica exista o distanta prea mare. Din perspectiva

relatiilor publice, crizele afecteaza in primul rind imaginea unei organizatii.

Strategiile

comunicarii in situatii de criza trebuie sa previna deteriorarea imaginii sau trebuie sa

contribuie la refacerea imaginii deteriorate

Criza poate fi simplu definita drept situatia in care o schimbare in bine sau rau

este iminenta. Accentul in cazul crizei cade pe rapiditatea cu care evolueaza situatia

data. Iar expertiza „relationistului” („comunicationistului”) se masoara atit in

promptitudinea, cit si in calitatea reactiei. O campanie de comunicare in situatii de

criza trebuie sa se deruleze coerent pe toata durata crizei. Ea incepe prin colectarea

tuturor informatiilor disponibile si identificarea riscurilor implicate si a actorilor

principali in contextul dat. Planul unei campanii de relatii publice intr-o situatie de

criza trebuie sa stabileasca purtatorul de cuvint si semnificatia generala a mesajului

care trebuie difuzat. Planul trebuie sa identifice responsabilitatile de asumat si

organizatiile de contactat. Pentru ca cea mai eficienta retorica in istoria Occidentului

19

s-a dovedit a fi discursul fricii, ceea ce trebuie in primul rind vizat este domolirea

temerilor publicului. Mesajul/mesajele trebuie sa contina suficiente informatii, pentru

ca publicul sa nu aiba senzatia ca i se ascunde ceva, sa fie realist, pentru a nu crea

asteptari exagerate, sa anunte actiunile planificate si sa dejoace prin anticipare titlurile

prin care jurnalistii ar putea exploata publicistic situatia. Impactul mesajului trebuie

evaluat in primul rind din perspectiva mass media. Intotdeauna trebuie avuta in vedere

si eventualitatea celui mai neplacut scenariu posibil (worst scenario), pentru ca in

situatiile de criza are mari sanse sa se produca. Din perspectiva emitatorului, stabiliti

o sursa unica si controloabila de informatii si acordati atentia cuvenita calitatii de

sursa informala de informatii care pot fi membrii organizatiei. In ceea ce priveste

constructia mesajului, nu ascundeti situatia ivita, dar nici nu faceti exces de zel in

dezvaluirea tuturor detaliilor. Pozitia adoptata trebuie sa fie aceea a asumarii

responsabilitatilor si a regretelor exprimate deschis in raport cu consecintele situatiei

create. In ceea ce priveste receptorul, reprezentat in principal de mass media, tratati-l

cu toata consideratia, oferindu-i cit mai deschis informatiile cerute. Fiti pregatit sa

controlati, daca nu puteti evita, confruntarile directe cu un public ostil.

W.T. Combs propune urmatoarele strategii de raspuns la criza:74

a) negarea: nu exista nici un fel de criza; intre organizatie si criza nu exista nici

un fel de legatura de tip cauza-efect;

b) distantare: se accepta existenta crizei, dar se slabesc legaturile intre organizatie

si criza;

c) cistigarea simpatiei sau aprobarii publicului pentru organizatie prin activitati

sau actiuni apreciate de catre public;

20

d) umilirea pentru a obtine iertarea publicului si acceptarea crizei;

e) suferinta: cistigarea simpatiei prin prezentarea organizatiei ca o victima a unor

conjuncturi nefavorabile.

Curs V. Mass-media – partener în realizarea direcţiilor comunicării publice

5.1. Relaţiile cu presa se înscriu în strategia globală de comunicare

Agenţiile de ştiri, presa scrisă, posturile de televiziune şi de radio funcţionează ca

nişte „amplificatoare” ale informaţiei. După cum ştim cu toţii, numărul de persoane

la care ajunge un mesaj transmis de mass-media este, de regulă, mult mai mare decât

limita maximă de receptori la care poate ajunge organizaţia prin eforturi proprii.

Dintr-o perspectivă sintetică, mass-media sau formele „clasice” ale comunicării de

masă (presă, radio, televiziune) se referă la „instituţiile sociale care se ocupă cu

producerea şi distribuţia cunoştinţelor şi care se disting prin următoarele caracteristici:

folosirea unor tehnici (relativ) avansate pentru producţia de masă şi distribuirea

mesajelor; organizarea riguroasă şi reglementarea socială a activităţii lor; trimiterea

mesajelor către audienţe (în mod potenţial) foarte mari, care sunt necunoscute

comunicatorului şi libere să-i preia mesajele sau să le refuze.” (Coman, 2007, p. 26).

Astfel, relaţiile cu mass-media sunt de importanţă strategică în construirea imaginii

publice, în particular în realizarea direcţiilor comunicării publice. Orice instituţie

din administraţia românească are tot interesul să construiască o reţea de contacte cu

care să întreţină raporturi constante, să întreţină cu jurnaliştii relaţii de colaborare.

Dacă respectiva organizaţie traversează o perioadă de criză, va trebui să colaboreze

cu mass-media, în această situaţie va şti la cine să apeleze, în ce moment, pentru

care tip de informaţie.

21

Jurnaliştii trebuie trataţi ca nişte „profesionişti ai informaţiei” (Haineş, 2000, p.

76), în acest sens, organizaţiile trebuie să genereze, cât mai rapid posibil, cererile de

informaţii ale jurnaliştilor, ele nu au voie să furnizeze informaţii false sau premature

pentru a câştiga în timp capital de încredere şi nu au voie să dezvolte o relaţie

privilegiată cu unul dintre jurnalişti, oferindu-i o informaţie mai bogată decât

celorlalţi.

Pentru a se ajunge la o bună comunicare cu mass-media specialiştii în relaţii

publice din instituţiile administrative trebuie să cunoască specificul mass-media şi

să se adapteze acestuia. Astfel, mesajul trebuie să fie adecvat suportului mediatic,

stilul materialului elaborat trebuie să corespundă principiilor scriiturii jurnalistice,

iar persoanele de la departamentul de comunicare, relaţii publice din instituţiile

în cauză trebuie să stabilească relaţii personale bune, bazate pe respect reciproc,

cu oamenii din mass-media. „Ei trebuie să fie capabili să le furnizeze informaţii,

idei, perspective inedite asupra unui subiect de actualitate; totodată, ei trebuie să

fie capabili să reziste presiunilor presei şi să nu furnizeze informaţii neverificate,

materiale care nu au fost discutate şi aprobate de conducerea organizaţiei sau opinii

neacoperite de fapte” (Coman, 2004, p. 67).

În relaţiile cu presa, o instituţie publică trebuie să respecte mai multe principii

specifice scriiturii jurnalistice, dintre care amintim (Haineş, 2008, p. 127):

1. principiul eficacităţii: să ofere maximum de informaţii în minimum de timp, să

ofere informaţiile cât mai simplu, să valorizeze informaţiile avantajoase, să furnizeze

jurnaliştilor fotografii, documente şi alte materiale necesare;

2. principiul încrederii: să explice misiunea organizaţiei, să se asigure că informaţia

va fi bine primită, să aibă o atitudine încrezătoare, să nu omită propriile slăbiciuni;

22

3. principiul susţinerii informaţiei: să furnizeze maximum de elemente pozitive, să

insiste asupra punctelor tari ale organizaţiei, să fie oricând la dispoziţia jurnaliştilor.

3.2. Avantaje şi dezavantaje ale fiecărui mediu în parte

Ţinând cont de faptul că prima trăsătură a comunicării publice este aceea de a servi

interesul colectiv (de unde dimensiunea juridică şi etică a ei), alegerea mijloacelor de

comunicare adecvate este unul dintre principiile de bază, şi în acelaşi timp o problemă

pentru aceasta. Mesajul public (ce are încărcătură juridică şi etică) nu poate fi

transmis

cetăţenilor cu ajutorul unui ziar de scandal sau post de televiziune strict comercial.

Pentru a utiliza la maximum canalul de comunicare ales, specialistul în relaţii

publice din instituţie/organizaţie trebuie să cunoască mecanismul şi tehnologia

fiecărui mediu în parte:

Tabelul 1: Avantaje/dezavantaje ale diferitelor medii de comunicare

ZIARE

Avantaje Dezavantaje

Selectarea pieţelor geografi ce Durata de viaţă a mesajelor este foarte scurtă

Ating toate tipurile de public Costuri mari pentru acoperire naţională

REVISTE

Avantaje Dezavantaje

Posibilitatea selecţionării audienţei Nu pot domina într-o piaţă locală

Ating consumatorii mai afluenţi Mesajul nu este imediat

Foarte bună reproducere a culorilor Câteodată costuri de producţie mari

TELEVIZIUNE

Avantaje Dezavantaje

23

Combină imagini, sunete, mişcare Mesaje limitate de timp

Credibilitate mare Nu acoperă integral

Impact puternic Costuri mari de producţie

Audienţă mare Transmisie color proastă

Identifi carea exactă a produsului

RADIO

Avantaje Dezavantaje

Selectarea geografi că a pieţelor Mesaje limitate de timp

Saturarea maximă a pieţelor locale Fără impact vizual

Mobilitate la schimbare Acoperire proastă

Costuri relativ mici

CALCULATOARE

Avantaje Dezavantaje

Foarte personalizate Grup restrâns de utilizatori

Creative şi fl exibile Costuri mari

Utilizarea atât la birou, cât şi acasă

Curs VI.Comunicarea pentru un management performant

Regula celor 4 C

Pentru realizarea unui management performant se respectă regula celor 4 C:

Coerenţa

- coerenţă între vorbe şi fapte;

- coerenţă între decizii;

- coerenţă între obiectivele propuse şi mijloacele allocate

Curajul - se referă la curajul, intelectual şi moral al managerului, nu la cel fizic; a

avea curaj înseamnă a lua decizii pe care să şi le asume, a aprecia pozitiv sau negativ

activitatea membrilor, a spune ce e bine şi ce nu e bine; curaj psihologic şi moral

(rezistenţă la presiuni)

Claritatea: - informarea clară a personalului; practicarea transparenţei; înseamnă:

24

- clarificarea misiunii organizaţiei, valorile care trebuie respectate,

criteriile după care vor fi apreciaţi subordonaţii;

- precizarea opţiunilor strategice şi a obiectivelor;

- comunicarea periodică a rezultatelor obţinute.

Consideraţia: - acordarea de atenţie, ascultare şi respect subordonaţilor.

Un management performant ţine seama de:

- „regula celor 4C”

- factori generali: contextul economic, sociologic şi politic;

- factori specifici organizaţiei;

- factori personali: stilul şi personalitatea managerului.

Managementul organizaţiei

Conducere – Director Conducere - Manager

- imobilă, staţionară, neproductivă - schimbare, progres, inovare

- adaptare pasivă la ceea ce se întâmplă

deja

- anticipare la ceea ce urmează a se

întâmpla

- orientare spre efecte - orientare spre cauze

- dominată de inerţie şi inflexibilitate - dominată de activism şi iniţiativă

- axată pe constrângerea comportamentului

membrilor

- axată pe responsabilitatea membrilor

- reactivă - proactivă

Elemente definitorii ale managementului educaţional

- concepe şi aplică un complex de acţiuni pentru a asigura funcţionarea sistemului

şi a procesului de predare-învăţare;

- utilizează optim resursele umane (cadre didactice, elevi), materiale, economice,

didactice, informaţionale, ergonomice, temporale;

- se bazează pe participarea unor factori (care ţin de şcoală, de comunitate sau de

sistemul social), pe descentralizare, pe creativitate acţională; depăşeşte conducerea

empirică (de tipul „văzând şi făcând”), bazată pe bunul-simţ sau pe simpla imitare a unor

modele ori experienţe similare;

- îmbină aspectul teoretic (concepte, metode de abordare, ipoteze, corelaţii) cu cel

metodologic, cu cel tehnologic şi de practică managerială.

Ierarhizarea nivelurilor managementului

- managementul de vârf (top managementul)

elaborează politicile educaţionale;

ia deciziile importante;

25

elaborează strategiile pe termen lung şi mediu la nivelul sistemului de

învăţământ;

- managementul intermediar / de mijloc

vizează conducerea activităţilor medii;

implementează deciziile de tip strategic;

elaborează planuri pe termen mediu;

- managementul de linie/operativ;

organizarea şi monitorizarea efectivă a activităţilor efectuate de personalul

din subordine pentru realizarea planurilor şi programelor;

elaborarea planurilor pe termen scurt, potrivit strategiei generale.

În funcţie de specificul activităţii există manageri: financiari, operaţionali, de

marketing, de resurse umane, de cercetare şi dezvoltare etc.

Toate categoriile de manageri exercită toate funcţiile managementului, dar

diferenţiat.

Exemplu – Top managerii acordă timp mai mare exercitării funcţiei de previziune,

decât cei de nivel mediu sau de prima linie.

Viziunea pragmatic-procesuală asupra managementului se observă şi din alte

definiţii.

Exemplu: Asociaţia Americană de Management (AMA) definea managementul

astfel: „Managementul face să meargă lucrurile prin oameni”.

Acum managementul este definit astfel: „Managementul lucrează cu, şi prin

oameni pentru a îndeplini atât obiectivele organizaţiei, cât şi ale membrilor ei. (Montana,

Charnow, 2000, p.2).

Noua definiţie:

- acordă o mai mare importanţă oamenilor în organizaţie;

- se centrează pe rezultatele care trebuie obţinute, decât pe lucruri şi activităţi;

- adaugă ideea potrivit căreia îndeplinirea obiectivelor personale trebuie integrate

îndeplinirii obiectivelor organizaţiei.

O altă cerinţă se referă la însuşirile şi abilităţile necesare managerului pentru

realizarea rezultatelor.

Acestea pot fi:

Abilităţi umane – capacitatea managerului

de a lucra cu oameni şi prin intermediul

lor, de a fi eficient ca membru al grupului,

de a motiva oamenii, de a se implica în

soluţionarea conflictelor.

Abilităţi tehnice: vizează înţelegerea

sarcinilor, includ cunoaşterea

metodelor, tehnicilor, echipamentelor.

26

Primele sunt cele mai importante pentru managerii de top.

Celălalt sunt mai importante pentru managerii de nivel inferior.

Nivelul managementului Abilităţi manageriale

Leadership şi management

Leadership = activitatea de conducere;

liderul = persoana care conduce.

Noţiunea de management tinde să acopere pe cea de leadership.

Se încearcă individualizarea liderului şi a managerului printr-o serie de funcţii sau

însuşiri.

Uneori cele două noţiuni se suprapun.

Pentru aceasta s-au căutat însuşiri comune.

Exemplu: Warren Bennis – considera că liderii în afaceri se simt bine acolo unde

există ambiguitate şi haos.

Henri Mintzberg – se delectează în sistemele în care ordinea nu există.

Pe această problemă cei doi sunt la fel.

Diferenţe curioase:

Luis A. Allen – operează cu distincţia dintre leadership-ul personal şi managerial.

Primul înseamnă că persoana se naşte cu talentul de a conduce, iar cealaltă învaţă

să conducă.

Se nasc 2 întrebări:

Un lider nu-i capabil să fie manager, să înveţe să conducă?

Un manager n-ar putea avea caracteristicile liderului?

În lucrările noi (Montana, Charnow, 2000, p.8) se precizează că în formarea

managerului se insistă pe competenţa de a influenţa pe alţii pentru realizarea sarcinilor

(leadership).

Există şi pericolul de a suprapune managementul peste leadership.

In limba română leadershipul şi managementul au fost traduse prin termenul de

conducere.

Situaţii tipice de utilizare a celor doi termeni:

a) Utilizarea celor doi termeni într-o manieră aleatorie, fără intenţia

expresă de a le diferenţia; uneori un termen este folosit în locul celuilalt;

Top

Mediu

De prima linie

Conceptuale

Umane

Tehnice

27

b) Diferenţierea categorică a celor două noţiuni; opunerea lor;

Distincţia dintre leadership şi management

A. Zaleznic (1977) – primul autor care face demarcaţie (articol - Manageri şi

lideri: sunt ei diferiţi?). Recurge la un sistem de criterii care diferenţiază cele două

categorii de conducători:

Criterii Categorii de conducători

Lideri Manageri

Scop Manifestă atitudini

personale, active

Manifestă atitudini

impersonale, pasive

Concepţie despre muncă Stimulează munca, oferă şi

creează posibilităţi de

alegere a ei

Coordonează, echilibrează

munca. Recurg la

compromisuri valorice.

Relaţiile cu ceilalţi Sunt empatici, acordă

atenţie semnificaţiei

acţiunilor şi evenimentelor

Se implică emoţional puţin

în relaţiile cu alţii

Percepţia de sine Au o identitate de sine mai

slabă, fiind orientaţi spre

schimbare

Se identifică cu nevoia de a

menţine ordinea actuală,

sunt conservatori

- J. Harris (1955) – Leadership-ul stabileşte viziuni, direcţii de acţiune,

principalele abordări umane;

- managementul – are în vedere operaţionalizarea în mod eficient a acestora.

Alte opţiuni:

Manager Lider

- administrează; - inovează;

- este o copie; - este original;

- menţine; - dezvoltă;

- se focalizează pe sisteme şi structură; - se focalizează asupra

oamenilor;

- se sprijină pe control; - inspiră încredere;

- are viziune pe termen scurt; - are perspectivă pe termen

lung;

- întreabă Cum şi Când? - întreabă Ce? şi De ce?

Autori francezi

- leadership – dirijarea şi mobilizarea energiei persoanelor spre un obiectiv precis,

dezvoltarea unei viziuni, transmiterea ei celor ce urmează a o realiza, motivarea

subordonaţilor;

- management – ansamblul sarcinilor de conducere a organizaţiei (luarea

deciziilor strategice, organizarea muncii, repartiţia sarcinilor, controlul executării lor şi

comunicarea (Levy-Leboyer 2003 – p. 387-388)

Aforisme

28

P.F. Drucker (1954) – leadership - a face ceea ce trebuie; managementul – a face

lucrurile cum trebuie;

Warren Bennis (1985) – leadership – face ceea ce este bine; managementul – face

lucrurile bine;

S.R. Covey (1989) – leadership – stabileşte dacă scara este aşezată pe peretele

potrivit; managementul - este eficienţa în ascensiunea pe scara succesului;

- leadership – este investirea pe drumul cel bun; managementul este cantitatea de

efort cheltuită.

Diferenţe mai frecvente

- leadership-ul este mai frecvent cu planul cognitivi, imaginativ, anticipativ;

- managementul este asociat cu planul acţional;

- liderul este un spirit penetrant, cu aptitudini de gândire analitică, strategică şi

multilaterală, cu abilităţi psihosociale; managerul dispune de aptitudini operaţionale, de

capacitatea de „a şti să facă”.

Mintzberg (o poziţie extremă)

„Managementul este ceea ce fac managerii în lumea reală, pe când leadership-ul

este un concept-suport cultivat de academicieni şi foarte puţin înrudit cu orice practică”.

O situaţie intermediară – leadership-ul este o parte a managementului chiar partea

lui esenţială (H. Fayol)

„Leadership-ul este o componentă majoră a managementului” (Nicolescu,

Verbuncu ,1999)

Concluzie – Nicio situaţie referitoare la folosirea noţiunilor de leadership şi

management nu este satisfăcătoare.

-1- Suprapunerea lor şterge diferenţele dintre ele.

-2- Opunerea noţiunilor creează diferenţe artificiale şi forţează realitatea să se

încordeze în scheme logice prestabilite.

-3- Relaţia de la parte la întreg pare a fi mai acceptabilă, dar este la fel de

neconcludentă.

Ce e de făcut?

Acceptarea relaţiei de coincidenţă parţială a sferelor celor două noţiuni.

Deci leadership-ul şi managementul, liderii şi managerii au, fiecare, elemente

proprii, specifice, care le asigură individualitatea şi relativa autonomie, dar şi o serie de

elemente comune, fapt care asigură interacţiunea lor reciprocă.

Argumente:

- şi unii şi alţii îndeplinesc aproximativ aceleaşi funcţii, însă în moduri diferite;

- cei doi pot avea aproximativ aceleaşi calităţi şi abilităţi, dar în proporţii diferite;

- disponibilizarea competenţelor celor doi se realizează diferit în funcţie de

specificul situaţiilor în care cele două persoane se află. (Exemplu – liderul îşi pune

competenţele în acţiune în situaţii de criză, managerul în situaţii cotidiene; liderii îşi

asumă riscurile, pe când managerii le preîntâmpină sau le înlătură;

- potenţarea reciprocă a însuşirilor şi competenţelor celor doi este posibilă numai

dacă aceeaşi persoană posedă atât însuşirile de lider cât şi pe cele de manager. (Exemplu

– liderul doreşte să-şi transpună în practică ideile mai repede, ceea ce generează

29

impulsivitate, care este temperată de însuşirile managerului, stăpânirea şi controlarea

propriilor comportamente.

Argumentele creează situaţii tipice

- situaţia ideală – aceeaşi persoană realizează integral şi maximal atât funcţiile

leadership-ului, cât şi pe cele ale managerului.

Alain Kerjean (2002) Le manager leader – „Managementul este astăzi un lider

care are o viziune – el ştie unde vrea să ajungă – el ştie unde vrea să ajungă, ştie să

comunice încrederea sa grupului şi să obţină adeziunea activă a tuturor la realizarea

obiectivelor.”

Managerul-lider este considerat de autor ca „manager fără limite”.

- situaţie reală – o persoană deţine mai degrabă calităţi de lider şi mai puţin

calităţi de manager sau invers.

Mihaela Vlăsceanu arată că, deşi noţiunile de leadership şi management nu sunt

sinonime, ele sunt departe de a fi incompatibile.

- o persoană este numai lider, în timp ce alta este numai manager; ceea ce

contează este calitatea sau puterea lor, precum şi modul lor de asociere.

Pot fi patru cazuri ipotetice:

1- lider puternic – manager puternic;

2- lider puternic – manager slab;

3 – lider slab – manager puternic;

4 – lider slab – manager slab.

Prima situaţie este cea mai fericită şi ultima este cea mai nefericită.

Situaţia 2 nu duce nicăieri.

Situaţia 3 este parţial, conjunctural sau momentan eficientă.

Abilităţi necesare

Funcţii Studierea viitorului Relaţii umane Specialităţi

Director 70% 20% 10%

Director adjunct 10% 70% 20%

Director adjunct 20% 10% 70%

Forme de leadership

- leadership previzional – centrat pe anticiparea coordonatelor viitoare ale organizaţiei;

- leadership strategic – axat pe stabilirea strategiei;

- leadership dinamic – vizează conceperea şi dirijarea proceselor derulate;

- leadership prin obiective – coordonarea obiectivelor tuturor subsistemelor;

30

Literatura de specialitate identifică 3 tipuri de leadership-uri:

- A – american şi european;

- J – japonez şi chinez (estic)

- Z – forme intermediare şi particulare ale leadership-ului american

Descriere

A

o angajare de scurtă durată;

o decizii individuale;

o responsabilitate individuală;

o evaluări frecvente, promovare

rapidă;

o control explicit, frontal;

o carieră specializată;

o interes segmentat pentru oameni

J

o angajare pe toată viaţa;

o decizii consensuale;

o responsabilitate colectivă;

31

o evaluări rare, promovare lentă;

o control implicit, informal;

o carieră nespecializată;

o interes holistic pentru oameni

Curs VII.Comunicarea si mediul de afaceri-reactii media

Sunt cateva secrete pe care compania pentru care lucrezi ti le ascunde, pentru a te testa si

a observa daca esti potrivit pentru cultura organizationala”, explica Cynthia Shapiro,

specialist in resurse umane, scrie Business Insider.

Sa vedem insa care sunt cele 9 filozofii dupa care directorii de companie se ghideaza.

1. Toate companiile au asa numitele “liste negre”

Unul dintre obiectivele ascunse ale unui departament de resurse umane este acela de a

scapa de angajatii ineficienti din companie, iar cei mai multi dintre recrutori chiar se

pricep la intocmirea unor liste care vizeaza acei angajati care fie nu se adapteaza la

cultura organizationala, fie nu-si fac treaba cum trebuie.

Cum procedeaza insa profesionistii HR pentru a intocmi “listele negre”? Managerii

obisnuiesc sa le dea angajatilor sarcini dificile si deadline-uri foarte scurte, tocmai pentru

a-i pune la incercare.

Cum stii insa daca esti in teste pentru lista neagra? Seful te ignora, te exploateaza, te

plateste mai prost decat pe colegii tai si are exagerat de multe pretentii de la tine.

2. Executivii HR sunt instruiti ani de zile sa nu le spuna angajatilor despre greselile pe

care le fac

Crudul adevar este acela ca multe companii prefera sa aiba de-a face cu resentimente din

partea angajatilor decat sa se aleaga cu un proces. De aceea, in loc ca acestora sa li se

atraga atentia asupra lucrurilor negative, recrutorii prefera sa-i treaca pe urmatoarea lista

de disponibilizare.

3. Sefii militeaza pentru un echilibru intre viata profesionala si cea personala in randul

angajatilor, insa ii concediaza pe acestia din urma daca decid sa le urmeze sfatul

32

Desi multe organizatii promoveaza ideea de „munca sanatoasa/viata echilibrata” in ochii

opiniei publice, angajatii care lucreaza 50 de ore pe saptamana sunt cei care primesc

recompense din partea managementului.

Fiecare companie are propriul sistem de valori, iar fiecare angajat trebuie sa-si stabileasca

prioritatile. Daca directorii firmei vor vedea ca angajatii apreciaza mai mult lucrurile

personale si timpul petrecut in afara organizatiei, decat banii castigati in companie, atunci

salariatii vor fi restructurati in scurt timp.

4. Sefii nu le spun angajatilor ca sunt prea tineri sau prea in varsta pentru un anumit post,

dar ii promoveaza sau concediaza in functie de acest lucru

Varsta nu trebuie sa-ti influenteze cariera intr-atat incat sa devii stresat in legatura cu

acest lucru. Mai mult, studiile arata ca superiorii isi dau seama atunci cand angajatii lor se

simt complexati vis-a-vis de anii pe care ii au.

Totodata, companiile percep tinerii ca fiind angajati mobili, intr-o continua cautare a unui

loc de munca ideal. Asa ca, daca faci parte din aceasta categorie, nu ar trebui sa faci

eforturi extraordinare pentru a fi considerat extrem de responsabil. Daca ajungi insa cu 15

minute mai devreme la lucru, pleci cu 15 minute mai tarziu si-ti faci proiectele la timp,

vei fi mult mai apreciat daca tii cu tot dinadinsul sa fii remarcat de sefi, sustin specialistii

HR.

Pe de alta parte, angajatii cu vechime sunt apreciati pentru experienta lor, insa lipsa

acestora de flexibilitate si eventualele probleme de sanatate ce pot aparea reprezinta

principalele temeri ale organizatiei. Profesionistii in resurse umane sfatuiesc salariatii sa

nu-si ia concediu medical decat daca este absolut necesar si sa ramana conectati la ceea

ce se intampla in companie si in mediul extern.

5. Companiile nu apreciaza angajatii care tin cu tot dinadinsul sa arate cat de destepti sunt

ei, ci mai degraba oamenii respectuosi

Nu conteaza faptul ca poate uneori chiar ai intentii bune vis-a-vis de o noua strategie sau

miscare interna. Sa-ti corectezi seful intr-o intalnire si sa-i dai si exemple de lucruri care

pot fi facute mai bine decat procedeaza el nu sunt intotdeauna percepute intr-un mod

pozitiv, subliniaza Cynthia Shapiro.

33

Rezuma-te la a-ti da cu parerea doar in chestiunile despre care esti intrebat si asigura-te

ca arati respect celor care depun eforturi pentru a-ti facilita tie anumite sarcini. Iar daca

vrei sa faci o sugestie, asteapta-te ca managerul tau sa aiba ceva indoieli, chiar daca nu-ti

arata acest lucru.

6. Vor sa ceara o promovare? Mai bine n-o cer!

Salariatii care le spun sefilor ca ei cred ca a sosit momentul sa ceara o promovare inainte

ca aceasta sugestie sa vina din partea directorilor, ii va irita pe acestia din urma. Angajatii

trebuie sa dovedeasca inainte de toate ca merita o promovare indeplinindu-si cu succes

obiectivele, nicidecum declarandu-le superiorilor ca sunt gata sa-si asume noi provocari.

„Adevarul este ca promovarile interne sunt de cele mai multe ori, rezervate si decise cu

mult timp inainte ca ele sa fie facute publice in randul angajatilor”, spune specialistul HR,

Cynthia Shapiro.

7. Managerii nu-si pot da afara angajatele daca se afla in concediu medical sau sunt

insarcinate, dar le pot incadra intr-o reorganizare a business-ului, reducere de personal

sau concediere masiva din cauza unor „dificultati economice”.

Daca te pregatesti sa-ti maresti familia sau ai ceva probleme de sanatate si intentionezi

sa-ti iei concediu medical, pentru a te proteja de eventualele indoieli din partea sefilor,

anunta-i pe acestia de intentiile tale. S-ar putea sa nu reactioneze foarte bine daca aud din

alte surse si sa se lipseasca de serviciile tale mai devreme decat te-ai astepta, spun

recrutorii.

8. Oricat de mult le-ar placea angajatilor sa se imbrace in blugi, s-ar putea sa fie

concediati din acest motiv

Cele mai multe dintre organizatiile de pretutindeni de pe glob nu le cer angajatilor o

tinuta obligatorie, dar perceptia despre vestimentatia personalului nu s-a schimbat.

Majoritatea directorilor se uita la modul in care sunt imbracati angajatii tocmai pentru a-

si da seama de comportamentul acestora, de principiile si modul lor de gandire.

De exemplu, specialistii HR le sfatuiesc pe femei sa adopte tinute conservatoare, decente.

Iar pentru a-si face o idee, acestea ar trebui sa fie atente la vestimentatia managerilor de

top din cadrul firmei.

34

9. Directorii de IT scaneaza in mod regulat e-mailurile angajatilor. Fara ca ei sa aiba

habar, fireste

Drept urmare, trebuie sa-ti asumi faptul ca toate e-mailurile tale sunt citite. Motivul

pentru care firmele procedeaza astfel, in mod regulat, constituie de fapt, „o fereastra”

catre lumea angajatului respectiv: cum acesta li se plange prietenilor despre programul

incarcat si cum abia asteapta sa se faca ora 17:00 pentru a pleca acasa, glumele din

interior despre superiori sau plangeri vis-a-vis de atitudinea coordonatorilor si politicii

manageriale.

Curs VIII.Limbajul vestimentatiei

Exista numeroase materiale de specialitate privind felul in care trebuie sa se

imbrace angajatul, managerul, omul de afaceri. Parerile celor in cauza asupra eficientei

acestor recomandari variaza.

Imbracamintea trebuie sa fie adecvata muncii pe care o efectuam. Este indicat sa

purtam haine de calitate, intr-un stil care nu se va demoda usor si cateva accesorii

elegante. In functie de sex putem schimba frecvent cravata, camasa, esarfa, bluza etc.

Totul trebuie sa fie curat si calcat.

Chiar daca detinem functii de conducere, in situatii neoficiale, de lucru, putem practica

un stil informal, la care renuntam (apelam la costum) in situatii formale.

LIMBAJUL CULORILOR

Culorile influenteaza si ele comunicarea. Ele evidentieaza atitudinea omului fata de viata

si fata de cei din jur.

Corelatia culoare – personalitate

Culoarea vestimentatiei folosita de catre manager ne comunica o serie de lucruri despre

acesta.

Culoarea Informatie

Rosu - om plin de sentimente

Roz - imi place sa iubesc, sa fiu iubita si sa am grija de altii

Portocaliu - sunt organizat si hotarat sa-mi realizez planul

Galben - doresc sa discutam

Verde - imi place schimbarea

Bleu - sunt inventiv

Bleumarin - imi place sa fiu sef si sa dau ordine

Negru - stiu foarte bine ce am de facut

Ce comunica culoarea vestimentatiei?

Semnificatia culorilor poate fi diferita in alte culturi. De exemplu: in timp ce

in Europanegrul este culoarea tristetii, in China si Japonia albul inseamna tristete.

35

Culorile calde (rosu, portocaliu, galben) favorizeaza comunicarea iar cele reci (gri, verde,

albastru) o inhiba. Comunicarea se desfasoara greoi si in cazul monotoniei sau varietatii

excesive de culori.

IMPORTANT: inainte sa mergi la un interviu, cauta sa afli care sunt culorile companiei

si incearca sa afli codul vestimentar al angajatilor. Vei lasa o impresie foarte buna daca

vei purta aceste culori si te va ajuta sa te aliniezi mai bine cu persoana din fata ta.

Personalitate conservatoare

Nu te imbraci dupa moda sezonului, deoarece consideri ca nu este absolut

necesar; preferi culorile in tonuri inchise, indiferent daca sunt sau nu la moda, te

caracterizeaza stilul clasic si cat mai comod in vestimentatie. In general nu porti decat

bijuterii veritabile, dar numai cat se poate de discrete.

Pretuiesti, inainte de toate, linistea si stabilitatea. Pui mare pret pe imaginea ta in

fata celorlalti. Esti perfectionista aproape in tot ceea ce faci. Conteaza foarte mult pentru

tine autocontrolul si stabilitatea in comportament. Te porti ca o persoana careia ii castigi

mai dificil simpatia. Iti place foarte mult sa gatesti si esti cam exigenta cu proprii copii.

Personalitate contradictorie

Numai uneori te intereseaza ce se poarta, ce este "la moda" si incerci sa te

comformezi acesteia, iar alteori nu conteaza, deoarece ai altceva mai bun de facut.

Cateodata iti plac combinatiile socante de culori, deoarece atunci vrei sa atragi atentia

cuiva sau pur si simplu asa te simti bine. La gat iti place sa porti pandantive metalice.

Treci de la bucurie la tristete, de la optimism la pesimism, fara motive deosebite.

Iti schimbi des parerile, chiar cu riscul de a starni indignarea celor din jur sau vreun

motiv de barfe. La serviciu te evidentiezi prin dinamism si perspicacitate, dar si aici apar

momente sau perioade de apatie.

Personalitate adaptabila si acomodabila

Te imbraci in functie de caz, de situatia in care esti pusa: acasa, la serviciu, la

plimbare in parc etc. In egala masura poti sa porti coliere din pietre pretioase, ostentative,

margele colorate asortate, pandantive sau... nicio bijuterie. Cerceii intotdeauna vor fi

asortati la ceea ce preferi sa porti la gat, dar in acelasi timp pot sa nu existe, pur si simplu.

Stabilesti cu usurinta relatii cu cei din jur, din diferite categorii sociale,

regionale etc. Acestia, la randul lor, te accepta la fel de usor, deoarece esti o persoana

calma, binevoitoare, stii sa te stapanesti in anumite situatii, iar atunci cand este necesar

36

esti capabila de reactii rapide si energice. Poti castiga increderea aproape oricui. Esti

constiincioasa si punctuala, fara a dovedi exces de zel.

Personalitate "mereu tanara"

Esti mereu, orice-ar fi, la moda, indiferent de varsta pe care o ai. Ai o

receptivitate deosebita la schimbarile modei, doresti sa te simti si sa fii apreciata drept

promotoarea celui mai extravagant stil, ceea ce te face sa fii in centrul atentiei celorlalti,

in mod special prin acest lucru: iti plac combinatiile neasteptate de culori care socheaza,

margelele si colierele sunt "bogate" si foarte viu colorate, cerceii si bratarile la fel.

Accesoriile sunt la moda si cateodata chiar faci eforturi sa porti, de exemplu, pantofi sau

sandale cu tocuri foarte inalte, daca asa se poarta.

Tin sa mentionez ca relatia dintre vestimentatie si personalitate nu are un sens

unidirectional. Ele se influenteaza si interconditioneaza reciproc. In acest sens, o stare de

spirit negativa poate atenua pornirile avangardiste ale unei personalitati "mereu tinere" de

exemplu, sau poate influenta tonurile de culoare alese in mod obisnuit. Un alt lucru

important ar mai fi cat de mult esti dispusa sa cheltuiesti pentru a fi "la moda".

Curs IX

Comunicarea mediatica. Teorii si metode. Functii si efecte

Inflenta mass-media (efectele) - Efect inseamna „toate modificarile la nivel

individual sau social pe care le produc mass-media prin tipul lor de mesaje” (Maletzke).

Teoria influentei mass-media tine seama de dimensiunile efectelor.

Ø cine suporta efectul – la nivel individual, de grup si social;

Ø natura efectelor (de ordin cognitiv sau de ordin comportamental);

Ø durata efectului – interval de timp care se scurge intre emisia mesajului si

momentul in care se poate inregistra un oarecare efect. Exista trei tipuri de efecte:

efecte pe termen scurt (pana la 6 zile), efecte pe termen mediu (7-30 zile), efecte

pe termen lung (peste o luna).

37

ABSON1. Factorii care influenteaza actiunea mediatica:

Ø atentia selectiva (selective exposure)

Ø comunicarea in doua trepte (two-step-flow of communication).

Atentia selectiva: necesitatea selectiei. Exista doua tipuri de

selectivitate: selectivitatea de facto si selectivitatea motivata.Selectivitatea de facto se

refera la tendinta de a selecta informatia conform predispozitiilor. Publicul se indreapta

spre acele emisiuni sau programe care corespund propriilor interese, atitudini sau

opinii.Selectivitatea motivata – selectia se face constient, conform conceptiei de viata.

Comunicarea in doua trepte: liderii de opinie Comunicarea mediatica nu se deschide,

direct, tuturor. In contactele sau discutiile personale, informatia constituie obiectul unor

relatari ulterioare. Liderul de opinie se orienteaza spre comunicarea mediatica, mai mult

decat ceilalti membri ai grupului sau. Liderul de opinie are tendinta sa prezinte informatia

intr-o maniera care face ca informatia sa confirme conceptele si normele de viata ale lui

si ale grupului sau. Abordarea „in trepte” este specifica anilor '50. Expansiunea a condus

la revizuirea teoriei si impartirea comunicarii in doua procese – fluxul informatiei si

fluxul influentei.

Efectele la micronivel - Disonanta si consonanta

Disonanta intervine cand sursa (emitentul) nu este apreciata sau credibila, iar

receptorul nu se asteapta ca opiniile emitentului sa coincida cu ale

sale. Consonanta apare cand, primind un mesaj dintr-o sursa pe care o considera

valoroasa, receptorul preia opiniile/ideile emitentului, acestea coincizand cu universul sau

de opinie.

Societatea ca obiectiv: macroefectele - In cadrul unor macromodele, efectele

mediatice au acceptiunea de efecte pe termen lung si de efecte indirecte. Trei teorii

domina cercetarea macroefectelor mediatice: agenda-setting (teoria agendarii),

38

Schweigerspirale (teoria spiralei tacerii) si cunoasterea diferentiala (teoria prapastiei

cognitive).

Teoria agendarii - Mass-media fixeaza agenda publica. Ele sunt acelea care, ca

urmare a procesului de selectie si focalizare a faptelor sociale, desemneaza prioritatea

subiectelor de discutie pe ordinea de zi. Mass-media impun subiectele. Teoria

agendarii:publicul da importanta exact acelor subiecte care se bucura de atentia

mediatica. Exista deci doua tipuri de agendare: agendarea mediatica si agendarea

publica. Agenda publica contine trei subpuncte:

- Agenda intrapersonala – contine subiecte de importanta exclusiv personala;

- Agenda interpersonala – contine subiectele importante pentru contactele sociale;

- Agenda comunitatii – subiecte de importanta generala, pentru intreaga societate.

Spirala tacerii (Schweigspirale) - Definitie: Opinia publica obliga individul sa se

retina, sa nu-si divulge propriile. Cheia teoriei este deosebirea dintre televiziune si

celelalte mass-media. Televiziunea este un mediu prin excelenta non-selectiv: oamenii se

uita la TV fara sa se intrebe ce fel de imagini le trec prin fata ochilor. In cazul presei

scrise, fiecare isi alege ziarul sau revista preferata. Un mediu non-selectiv, cum este

televiziunea, are o influenta mai mare asupra publicului. In cazul consumului non-

selectiv, lipseste selectivitatea, primul „zid de aparare” impotriva influentei mediatice.

Teoria prapastiei cognitive si a cresterii diferentiale a cunoasterii - Definitie: Prin

consumul mediatic, persoanele cu un statut social-economic inalt (venituri ridicate si

educatie superioara) acumuleaza mai rapid si mai multe cunostinte decat persoanele cu un

statut social inferior. Mass-media ofera primului grup un mai mare profit de

cunoastere. (Tichenon, Donohue si Olien).

Mass-media si functiile sociale

- supravegherea mediului social;

39

- corelarea partilor componente ale societatii si a reactiilor lor specifice;

- transmiterea mostenirii sociale de la o generatie la alte.

Triada lui Laswell a fost mai tarziu redata in alti termeni:

- prezentarea actualitatii (culegerea si diseminarea de date referitoare la evenimentele

sociale curente).

- cristalizarea opiniilor (diversele grupuri sociale ajung sa-si asume punctele de vedere);

- socializare (generatiei urmatoare i se transmite ceea ce s-a dobandit in plan social).

ABSON 2. Functiile Comunicarii Mediatice

Mijloacele de comunicare in masa au o uriasa forta de influentare a

consumatorului de informatie, a publicului. Acest lucru este valabil atat in domeniul

comercial, cat si in cel al vietii publice si politice. Mai mult decat atat, se remarca faptul

ca tehnicile din domeniul comercial sunt transferate in zona politicului.

Despre functiile comunicarii in masa s-a scris foarte mult si s-au facut diferite

clasificari. De aceea, va prezint cateva functii ale comunicarii prin mass-media, ce vor fi

regasite in cele mai multe lucrari de specialitate.

1.Functia de informare. Ziarele, revistele, radioul, televiziunea si internetul sunt canale

care, prin informatiile difuzate satisfac o nevoie fundamentala a omului modern:

informarea. Aceste canale de comunicare realizeaza mai mult decat o informare. Ele

influenteaza, orienteaza si dirijeaza opinia publica, interesele si motivatiile oamenilor,

constiintele chiar dincolo de propria vointa. Mass-media poate realiza chiar distrugerea

discernamantului, instalarea unei apatii, poate distruge vointa de a intelege si a actiona.

Cercetatorii americani Paul Lazarsfeld si Merton R. K. au denumit aceasta influenta –

„disfunctia de narcotizare”.

2. Functia de interpretare. In calitate de consumatori de informatii, puteti fi ajutati direct

in interpretarea unor evenimente prin productii specifice de tipul editorialului sau al

40

comentariului (vezi rubica “Comentariul zilei” din Adevarul sau “Tableta de politician”

din Cronica Romana). Comentariul zilei exprima punctul de vedere al autorului, al

liderului de opinie, care poate fi, in unele situatii, in contradictie cu editorialul. In practica

jurnalistica, comentariul zilei si editorialul sunt plasate pe pagini diferite ale ziarului.

Daca editorialul reprezinta punctul de vedere al ziarului sau al unui angajat al ziarului,

comentariul zilei reprezinta de regula punctul de vedere al unui colaborator sau al unui

invitat.

3. Functia instructiv-culturalizatoare. Acest lucru se realizeaza prin difuzarea de

informatii, cunostinte cultural-stiintifice.In cazul acestei functii instructiv-culturalizatoare

se remarca si un efect subliminal, persuasiv i-am putea spune: sunt promovate valori

(vezi scandalul manualelor), modele comportamentale ce tin de paradigma culturala a

societatii.

4. Functia de liant. Aceasta functie este consecinta celor anterioare si se refera la faptul

ca poate genera un mecanism de solidaritate sociala, in caz de calamitati naturale, de

exemplu.

Exemple practice: inundatiile din 1999 au generat prin TVR o solidaritate sociala cu cei

afectati, ceea ce a dus la strangerea unor mari sume de bani. Indiferent de scandalul

aparut ulterior legat de gestionarea banilor, solidaritatea s-a produs in momentele critice

ale comunitatii.

ABSON Functia de divertisment. Radioul si televiziunea realizeaza numeroase emisiuni

de divertisment. Acestea sunt cele mai ieftine mijloace de divertisment, in comparatie cu

participarea la concerte si alte spectacole. Exista insa si tendinta de a transforma totul in

spectacol, ceea ce are efect contrar functiei de liant, adica crearea unei detasari de

problemele grave prezentate. In cazul unor accidente, calamitati unul din criteriile de

selectie a evenimentelor, promovate de conducerea redactiilor, este numarul mortilor si

prezentarea cat mai “impresionista” a evenimentului: sunt recomandate imagini cu

oameni care plang, cu priviri disperate.

ABSON3. Clasificarea functiilor comunicarii propusa de cercetatorul american

Roman Jakobson:

41

1. Functia emotiva a comunicarii consta in evidentierea starii interne a

emitatorului. Aceasta functie este extrem de importanta, in special in campaniile

electorale.

2. Functia persuasiva sau retorica. Constructia mesajului este la modul imperativ prin

excelenta.

Exemplu: Daca doriti sa vina prosperitatea, votati-ne!

Prin acesta functie se urmareste un anumit raspuns de la receptor.

3. Functia poetica se refera in special la mesaj. Limbajul poetic pune accentul pe modul

cum se spune, cum se vorbeste, spre deosebire de limbajul stiintific, care pune accentul

pe “ce se spune”.

Anumite reclame fac apel la acest tip de mesaj, in special reclamele pentru serviciile

turistice.

4. Functia referentiala vizeaza contextul in care are loc transmiterea unui mesaj.

Sunt autori sociologi care contesta acuratetea acestei functii si propun impartirea acesteia

in doua:

a). functia propriu-zis referentiala, axata pe continutul comunicarii.

b) functia contextuala sau situationala, care tine cont de cadrul in care se desfasoara

procesul de comunicare.

ABSON Functia metalingvistica. Uneori un mesaj de o anumita natura este spus pe un

ton serios, desi sala zambeste si se amuza. In aceasta situatie apare uneori necesitatea de a

atrage atentia asupra adevaratului mesaj, care poate fi o ironie. Deci este necesar sa se

atraga atentia asupra codului utilizat, fie prin gesturi (zambet in coltul gurii), fie in

perifraze explicative (explicatii de genul “glumesc, desigur”).

Comicul de situatii se bazeaza din plin pe functia metalingvistica a comunicarii (Benny

Hill, comicii Marin Moraru si Nae Lazarescu, etc). In aceasta situatie, rasul

telespectatorilor din “off” atrage atentia asupra glumelor.

6. Functia fatica a comunicarii. Aceasta functie are in vedere caracteristicile canalului

de comunicare si controlul bunei functionari a acestuia. Exemple: gesturile, formulele de

salut, “alo” cu care incepem fiecare convorbire telefonica. Aceste functii coexista practic

in orice comunicare. Structura verbala a unui mesaj depinde, in primul rand, de functia

predominanta.

42

Curs X

1. Conceptul de societate informaţionalã

Diferitele conceptualizãri ale termenului de societate informaţionalã se întemeiazã

pe un demers comparativ: societatea postindustrialã vs. societatea informaţionalã;

comunicarea în masã vs. noile tehnologii de comunicare; capital şi muncã vs. cunoaştere,

informaţie, comunicare. Dincolo de varietatea cadrelor analitice, majoritatea definiţiilor

asociazã societatea informaţionalã cu o serie de transformãri societale care ar marca

trecerea la un nou tip de societate “care a devenit dependentã de informaţie electronicã

extrem de complexã şi de reţele de comunicare; o societate care alocã o parte

considerabilã din resursele sale activitãţilor informaţionale şi comunicaţionale” (Melody

,1994).

43

Transformãrile societale la care se referã majoritatea autorilor constituie obiectul

unor tipologii diverse care sunt ulterior integrate în paradigme sau în “regimuri de

acumulare” (Preston,2001).

Paradigma fondatoare “tehnico-economicã” (Schumpeter, 1939, 1943), la care se

raporteazã întreaga literaturã despre societatea informaţionalã, porneşte de la implicaţiile

economice generate de schimbãrile tehnologice corelate cu antreprenoriatul creativ şi cu

alte aspecte ale procesului de inovare (Preston,ibid.).

“Noua paradigmã tehnico-economicã” (Freeman,1984, 1994; Perez, 1983, 1985)

diminueazã din determinismul tehnologic al modelului lui Schumpeter, articulând relaţia

dintre tehnologie, instituţii şi structuri sociale. Numeroşi autori considerã însã cã nici

aceastã paradigmã nu integreazã schimbãrile sociale, instituţionale şi culturale astfel încât

impactul noilor tehnologii sã justifice discursul despre “transformãri societale”.

Potrivit lui Preston, prin adoptarea unei paradigme “socio-tehnice”, componenta

tehnologicã ar putea fi abordatã şi din perspectiva “proceselor extra-economice de

negociere, a conflictelor şi învãţãrii sociale care structureazã întreaga traiectorie a

schimbãrii istorice”. În opinia autorului, aceastã paradigmã ar rezona cu “noţiunea mai

veche de “sistem socio-tehnic” folositã în tentativa de a depãşi determinismul tehnologic

şi de a sublinia importanţa pe care a avut-o în trecut interrelaţia dintre inovaţiile

tehnologice, sociale şi instituţionale” (ibid.,2001).

Chiar dacã nu este menţionatã în mod expres, numeroşi autori utilizeazã

paradigma “socio-tehnicã” pentru a construi tipologia transformãrilor societale pe care le

implicã societatea informaţionalã. Anttiroiko (1997) propune urmãtoarea tipologie:

Sisteme tehnologice şi economice (structuri globale; restructurãri şi reţele

economice; noi tehnologii de informare şi comunicare; noi practici de comunicare

mediaticã);

Schimbãri instituţionale (reţele societale; criza instituţiilor moderne; declinul

comunitãţilor şi al relaţiilor sociale tradiţionale; emergenţa unor noi tipuri de

comunitãţi; un nou spaţiu public);

Schimbãri ideologice şi valorice (neo-individualism; noi valori şi coduri

culturale; practici postmoderne în viaţa cotidianã).

44

Problema majorã a diferitelor definiţii şi paradigme cu privire la societatea

informaţionalã constã în articularea unui discurs “realist” care nu abordeazã tehnologia

informaţionalã într-o cheie utopic-progresistã. Astfel se explicã probabil de ce

majoritatea autorilor care abordeazã aceastã problemã considerã încã necesar sã

defineascã termenul de “tehnologie informaţionalã” deşi existã o întreagã literaturã

acumulatã în ultimele douã decenii.

Apãrut în anii optzeci, termenul “tehnologie informaţionalã” sau “tehnologii de

informare şi comunicare” viza o serie de evoluţii în domeniul computerelor, a

telecomunicaţiilor şi electronicii digitale. Un program guvernamental britanic din

perioada 1982-1984 asocia tehnologiile de informare şi comunicare cu: “extinderea

computerelor, care pot stoca o cantitate uriaşã de informaţii şi care proceseazã

informaţia în câteva secunde; telecomunicaţiile moderne, care transmit informaţia

aproape instantaneu; microelectronica axatã pe organizarea informaţiei într-o formã

puţin costisitoare” (Preston,ibid.2001).

Comunicarea reflectã procesul de transmitere şi schimb a cunoaşterii şi valorilor,

un proces care, la rândul sãu, genereazã informaţie care influenţeazã cunoaşterea şi

valorile (Melody,1994). Din acest punct de vedere, analiza caracteristicilor

informaţionale ale unei societãţi necesitã raportarea la caracteristicile comunicaţionale; la

rândul lor, noile reţele comunicaţionale constituie adesea motorul acumulãrilor

informaţionale.

Potrivit lui Melody (1994), resursele informaţionale şi comunicaţionale ale unei

societãţi avansate din punct de vedere tehnologic constau în: reţele de telecomunicaţii

eficiente pe baza cãrora se colecteazã, proceseazã, se stocheazã şi se transmite informaţia;

microelectronicã; computer hardware, software şi servici; echipamente de telecomunicaţii

şi servicii; mass-media, internet, baze de date şi servicii informaţionale; forme

tradiţionale (biblioteci, servicii editoriale, etc.) stocul de cunoaştere al unei societãţi

depinde de instituţiile care menţin, implementeazã şi dezvoltã cunoaşterea: sistemul

educaţional, de cercetare şi formare; sistemul media; reţelele informatice.

2. Accesul în spaţiul public

45

Noile tehnologii de comunicare sporesc considerabil capacitatea indivizilor de a

se exprima în spaţiul public, în schimb, limiteazã participarea indivizilor la comunicarea

politicã şi, implicit, la dezbaterea publicã a deciziilor politice. Paradoxal, spaţiul public

este diminuat tocmai prin extinderea accesului şi a participãrii indivizilor la acesta

(Entman şi Bennett, 2001). Acest fenomen se explicã prin faptul cã extinderea accesului

în spaţiul public – prin intermediul noilor tehnologii –, în fapt, genereazã o fragmentare

excesivã a spaţiului public şi apariţia aşa-numitelor “sfericule” (Entman şi

Bennett,ibid.apud Gitlin,1998) sau “spaţii “parţiale” fãrã legãturã unele cu altele”

(Miege,1995). În condiţiile proliferãrii experienţelor individuale în spaiul public,

interesul public nu mai poate fi negociat.

Procesul de demonopolizare a instituţiilor mediatice început în anii optzeci în

S.U.A şi extins în anii urmãtori în ţãrile occidentale a stimulat concurenţa în spaţiul

mediatic, generând o adevãratã piaţã a posturilor de televiziune. “Oferta” mediaticã se

diversificã în mod sensibil în timp ce analiştii încep sã se refere la publicul-“consumator”

care are cum posibilitatea sã aleagã între diverse tipuri de informaţie şi totodatã stiluri de

informare. Paralel cu multiplicarea surselor de informare politicã, practicile de

mediatizare se comercializeazã, conferind informaţiei politice o dimensiune

senzaţionalistã şi populistã. Pentru mulţi autori, apariţia publicului-“consumator”

coincide cu electoratul apatic şi cinic din punct de vedere politic şi care evitã participarea

politicã.

Proliferarea noilor tehnologii de comunicare nu a consolidat participarea politicã a

publicului. Pe de altã parte, noile tehnologii nu au eliminat inegalitãţile nici în privinţa

accesului la spaţiul public: numeroşi autori atrag atenţia asupra diferenţelor de resurse

dintre cei care se limiteazã la televiziune pentru a obţine informaţie politicã şi cei dotaţi

cu dispozitive comunicaţionale sofisticate şi de ultimã generaţie.

Accesul egal la resurse de comunicare (publicã) este o problemã care priveşte nu

numai statutul democratic al publicului, dar şi pe cel al oamenilor politici; la fel ca şi

diversitatea surselor de comunicare şi calitatea comunicãrii politice. Dimensiunea

democraticã a comunicãrii politice trebuie evaluatã nu numai în raport cu accesul şi

pariciparea publicului la negocierea agendei publice, dar şi în ceea ce priveşte

46

posibilitatea liderilor decizionali de a interacţiona cu publicul. În legãturã cu aceastã

problemã, în literatura de specialitate s-au conturat douã modele de interpretare.

Astfel, unii autori considerã cã actuala configuraţie a spaţiului public privilegiazã

vizibilitatea oamenilor politici. Miege (ibid.,1995), unul dintre promotorii acestui punct

de vedere, considerã cã “fragmentarea” spaţiului public ca efect al noilor tehnologii de

comunicare a generat pasivitatea politicã a publicului astfel încât, în cele din urmã,

agenda publicã este definitã de elitele care acţioneazã în spaţiul public “dominant”, în

primul rând, de elitele politice. Pe de altã parte, elitele politice participã la comunicarea

politicã beneficiind de suportul unor dispozitive sofisticate de consultanţã, fapt care

sporeşte distanţa şi inegalitatea dintre politicieni şi/sau instituţii şi electorat/cetãţean: “nu

este oare asimetria din ce în ce mai mare între indivizii/subiecţi/cetãţeni şi instituţiile

sociale care, graţie unor strategii de comunicare, ajung sã gestioneze cu mijloace din ce

în ce mai sofisticate consensul social?” (Miege, ibid.,1995:60).

3. Un nou medium de comunicare socialã: internetul

Apariţia internetului ca un nou “medium” de comunicare a generat o serie de

aşteptãri în privinţa democratizãrii sau a dezvoltãrii unor noi structuri şi practici

democratice. Literatura cu privire la democratizarea comunicãrii politice prin intermediul

internetului a luat o amploare deosebitã, dezbaterea actualã fiind centratã asupra unor

probleme precum:

Internetul şi depãşirea limitelor mass-media tradiţionale. Comunicarea politicã

nu mai poate fi disociatã de mass-media, practicile de mediatizare fiind

constitutive procesului de comunicare politicã. Din perspectiva democraţiei,

mass-media înseamnã, pe de-o parte, o extindere considerabilã a accesului la

spaţiul public şi, implicit, la informaţia politicã şi, pe de altã parte, limitarea

participãrii politice a publicului. Afirmaţia potrivit cãreia mass-media diminueazã

participarea politicã nu se referã la faptul cã publicul participã la construcţia

agendei publice indirect, prin forme mediate precum sondajele de opinie şi

intervenţia “clasei mediatice” (jurnalişti, analişti, oameni politici, personalitãţi

47

publice, lideri de opinie ş.a). E vorba de faptul cã mass-media - dependente fiind

de procesele pieţei – opteazã pentru anumite practici de mediatizare care pot

stimula apatia politicã a publicului (În acest sens, Boggs (1997) se referã la

“marea retragere” (politicã) a publicului în timp ce mulţi comentatori atrag atenţia

asupra “cinismului politic” din ce în ce mai pronunţat). În aceste condiţii,

cercetãtorii investigheazã potenţialul internetului de a stimula participarea politicã

prin posibilitatea pe care o oferã utilizatorilor de a interacţiona direct (“one to

one”) cu instituţiile şi actorii politici sau cu alţi utilizatori, membrii ai diferitelor

comunitãţi şi grupuri sociale.

Internetul şi demonopolizarea informaţiei politice. Stimularea participãrii politice

depinde în primul rând de creşterea interesului pentru fenomenul politic. O

problemã de actualitate se referã la internet ca sursã de informaţii politice

“alternative” (“contra-informaţia”, Pellisier,1999) la informaţia furnizatã de

mass-media tradiţionale.

Internetul şi dezvoltarea democraţiei locale. Potenţialul interactiv al internetului

se manifestã şi în capacitatea acestui canal de a furniza mult mai multã

“informaţie identitarã” (Pellisier,2001) decât mass-media tradiţionale, fapt care,

la prima vedere, poate intensifica interacţiunile dintre instituţiile locale şi cetãţeni.

Internetul – o sursã de comunicare a discursului politic. Una dintre problemele

controversate ale comunicãrii politice actuale se referã la posibilitãţile pe care le

au actorii politici de a se adresa direct electoratului astfel încât discursul politic sã

nu “adaptat” de jurnalişti la necesitãţile unui “eveniment mediatic” (v.cap. 4.1.4).

Unii autori (Breton, 1995) semnaleazã cã un simptom al comunicãrii politice

actuale constã în faptul cã publicul accede din ce în ce mai greu la discursul

politic “mediat”, adicã la discursul iniţial al actorului politic. Din acest punct de

vedere, internetul ar putea ameliora circulaţia publicã a discursului politic în

mãsura în care liderii politici şi partidele integreazã internetul printre practicile de

comunicare politicã.

4. Spre o democraţie digitalã?

48

Un argument frecvent invocat de cei care criticã vehement comercializarea comunicãrii

politice se referã la degradarea sistemelor democratice şi, implicit, la demonetizarea

democraţiei. Îndoielile nu lipsesc însã nici din partea celor care au un discurs mai puţin

nostalgic şi care se limiteazã la constatarea şi evaluarea transformãrilor prin care trec

democraţiile liberale în ultimele douã decenii.

De altfel, însuşi termenul de democraţie liberalã pare sã nu mai fie relevant pentru

cercetãtori care se referã în schimb la „democraţie modernã târzie” (Dahlgren,ibid.),

„hiper-democraţie”, „democraţia iniţiativei”, „democraţie directã” (Stromer-Galley şi

Jamieson,ibid.), „contracurentul populist” (Axford,ibid.apud Gurevitch şi Blumler,

1998), „democraţie deliberativã” (London,1995), „teledemocraţie” (Denton,ibid.),

„democraţia talk-show-ului” (Blumler şi Gurevitch,2001).

Studii recente demonstreazã cã impactul noilor practici de comunicare politicã se

manifestã asupra fiecãreia dintre dimensiunile-cheie ale democraţiei:

statutul majoritãţii şi al cetãţeanului

cultura publicã şi educaţia democraticã

formele de participare individualã şi colectivã;

instituţiile cu rol deliberativ din spaţiul public;

pluralismul politic şi mediatic;

responsabilitatea politicã a guvernanţilor

Statutul majoritãţii şi al cetãţeanului

Democraţia presupune decizii ale majoritãţii cãreia i se oferã posibilitatea de a se informa

cu privire la tema supusã votului (de regulã, o temã de interes public) şi de a alege între

mai multe alternative. Din acest punct de vedere, mediatizarea genereazã efecte

contradictorii asupra practicilor democratice:

Mediatizarea, marketingul politic şi „noile media digitale” (Axford, ibid.)

orienteazã acţiunea politicã spre un public-ţintã din ce în ce mai individualizat.

Noile media fragmenteazã electoratul generând dupã unii autori „anomie” şi

„izolare”.

49

Acţiunea politicã este transformatã într-o „activitate solitarã” în timp ce

identitatea socialã este convertitã în comunitate virtualã, adicã artificialã

(Axford,ibid.apud Barber, 1998). Nu este însã mai puţin adevãrat cã noile

tehnologii de comunicare stimuleazã interacţiunile directe. La prima vedere, omul

politic este stimulat sã-şi reformuleze agenda politicã, sã aibã aşadar, o „agendã

permanentã”.

Pe de-o parte, noile tehnologii şi comunicarea politicã mediatizatã par sã

multiplice oportunitãţile de participare directã, nemediatã la viaţa politicã (idealul

dintotdeauna al modernitãţii); pe de altã parte, posibilitatea oamenilor politici de a

negocia „definiţia” interesului public este din ce în ce mai redusã.

Cultura publicã şi educaţia democraticã

Participarea directã nu este suficientã pentru constituirea unei majoritãţi

democratice, este necesarã şi o „culturã publicã” pe care Dahlgren (ibid.) o defineşte

drept „un minimum de valori împãrtãşite şi manifestate prin practici cotidiene, oamenii

putând astfel experimenta ei înşişi statutul de membrii sau potenţiali participanţi la o

societate democraticã”.

Noile tehnologii de comunicare au dezvoltat diverse forme de interacţiune socialã,

internetul şi mass-media locale recuperând „dialogul social”, considerat mult timp o

resursã deficitarã a democraţiilor liberale. Însã în condiţiile fragmentãrii sociale, a

disipãrii spaţiului comun şi a proliferãrii „nişelor sociale” (Axford, ibid.) a devenit tot

mai dificil de construit o agendã şi o culturã publicã.

Formele de participare individualã şi colectivã

Atât cultura cât şi agenda publicã sunt întreţinute de cetãţeni informaţi şi, evident,

interesaţi sã participe la viaţa politicã. Logica mediatizãrii comerciale ar fi generat însã o

stare de apatie şi dezangajare politicã a publicului, fenomen cunoscut sub numele de

„media malaise” (Norris, ibid.): „termenul media malaise se referã la analizele care

susţin cã practicile curente de comunicare politicã promovate de noile media şi de

campaniile partidelor împiedicã „angajamentul civic”, adicã informarea cetãţenilor cu

privire la activitãţile publice, încrederea în guvern şi activismul politic”.

50

„Media malaise” – termen propus în anii optzeci de cãtre Michael Robinson -

concentreazã evaluãrile critice a practicilor de mediatizare curente în ultimul deceniu (şi

asupra cãrora ne-am oprit pe larg în secţiunea precedentã): negativismul emisiunilor

informative devenite treptat „anti-insituţionale” dupã expresia lui Robinson,

„tabloidizarea” informaţiei politice (politica-divertisment sau „infotainment”) şi

senzaţionalismul (cultivat de jurnalismul popular).

Fenomenul „media malaise” ar fi generat o adevãratã „culturã a cinismului

public” alcãtuitã din indiferenţã, frustrãri, absenteism politic şi anomie (Putnam defineşte

publicul de televiziune american configurat dupã 1950 drept „generaţia post-civicã”).

Subliniem cã originea şi amploarea discursului ştiinţific centrat pe „media malaise” este

întâlnitã în primul rând în S.U.A, acolo unde cercetãrile experimentale cu privire la

efectele mediatizãrii demonstreazã cã „cinismul public” este produsul unor practici de

mediatizare specifice: „Cei care apeleazã la televiziune pentru a urmãri viaţa politicã

sunt mai confuzi şi mai cinici decât cei care nu folosesc televiziunea. Iar cei care

apeleazã numai la televiziune sunt cei mai confuzi şi mai cinici” (Norris,ibid.apud

Robinson). Prin contrast cu S.U.A, cercetãrile experimentale şi comparative efectuate în

Europa indicã reacţii diferite ale publicului. În cele din urmã, „media malaise” este un

termen cu încãrcãturã protestatarã, puternic ancorat în contextul mediatic american.

Instituţiile cu rol deliberativ din spaţiul public

„Cultura cinismului public” ridicã – prin contrapondere - problema culturii civice

şi a educaţiei democratice, ambele depinzând însã de gradul în care sunt dezvoltate

practicile comunitare şi deliberative. În acest proces, mass-media ar trebui sã aibã o

contribuţie decisivã la declanşarea dezbaterilor publice. De aceea cu cât democratizarea

mass-media este mai avansatã cu atât şi probabilitatea unor dezbateri publice este mai

mare.

În acest context, ni se pare extrem de importantã remarca lui Dahlgren (ibid.: 64)

la relaţia dintre media, cultura civicã şi democraţie: „În principiu, toatã lumea recunoaşte

importanţa mass-media pentru caracterul democratic al societãţii, dar nefericire, puţini

sunt cei care subliniazã importanţa democratizãrii mass-media (Bailie şi Winseck, 1997,

constituie nişte excepţii)”. Criticii mediatizãrii comerciale considerã însã cã ne depãrtãm

51

tot mai mult de ceea ce ar trebui sã fie o „piaţã a ideilor”, mass-media promovând nu atât

pluralitatea argumentelor, cât senzaţionalismul politic generat fie prin divertisment, fie

prin alãturarea a douã poziţii contrare doar de dragul scandalului şi al contradicţiei

gratuite. Atunci când mass-media sau mai nou internetul genereazã – totuşi - situaţii

deliberative, apare riscul ca emisiunile respective sã se transforme mai mult într-o

„terapie de grup”, lipsind o finalitate practicã (Axford, ibid.). Conform unui punct de

vedere larg rãspândit, logica mediatizãrii comerciale încurajeazã o formã populistã de

deliberare întreţinutã atât de jurnalişti cât şi de oamenii politici.

Norris (ibid.:213) subliniazã cât de important este pentru o democraţie ca mass-

media şi în special, televiziunea, sã furnizeze publicului o „cunoaştere practicã”, adicã

informaţii relevante pentru diferitele contexte politice. În felul acesta, „cetãţenii ar putea

estima riscurile probabile ale deciziilor lor şi, corespunzãtor, beneficiile. Din acest punct

de vedere, oamenii au nevoie de cunoaştere practicã care sã-i poatã ajuta sã asocieze

preferinţele lor politice şi sociale cu opţiunile disponibile”. Autorul britanic comparã în

acest sens alegerile locale când informaţiile utile vizeazã în primul rând persoana

candidatului în timp ce la alegerile generale primeazã un tip complex de informaţie care

abordeazã: bilanţul puterii şi agenda prioritãţilor, dar şi personalitatea candidatului;

strategia de campanie a fiecãrui candidat, dar şi riscurile şi beneficiile alternativei pe care

o propune comparativ cu alternativele contracandidaţilor; informaţie „soft” referitoare la

probleme aparent secundare, dar şi informaţie „hard” privind viitoarea acţiune

guvernamentalã (Norris,ibid).

În literatura de specialitate cu privire la viitorul democraţiei reprezentative

distingem între concluziile aparent definitive la care ajung autorii americani (Entman,

Schudson, Cappella şi Jamieson, Putnam) şi cercetãrile încã în derulare ale autorilor

anglo-saxoni, în primul rând, cele iniţiate de Pippa Norris, Blumler şi Gurevitch, Axford

şi Huggins, Williams Miller ş.a.

Numeroşi autori americani se referã deja la „criza democraţiei” ameninţatã de

populism şi de un electorat nihilist care penduleazã între lipsa de interes şi dezgustul faţã

de politicã; chiar şi un autor moderat precum Hart care nu este adeptul verdictelor

52

chestioneazã evoluţia instituţiilor democratice americane în condiţiile în care „noi,

cetãţenii nu mai putem distinge între un politician şi un star pop” (ibid.,1999).

De cealaltã parte, analizele comparative desfãşurate de Norris indicã o creştere a

aşa-numitului „public critic” – un public ataşat în continuare democraţiei, dar devenit

mult mai exigent faţã de modul în care funcţioneazã instituţiile democraţiei

reprezentative. În prezent, acest public critic ar dispune de mai multe resurse pentru a

sancţiona „spectacolul politic mediatic”, resurse care, paradoxal, sunt în primul rând de

naturã mediaticã. Departe de a fi pasiv, publicul îşi exerseazã comportamentul critic

stimulat fiind de alternativele mediatice, adicã de stilurile de mediatizare diferite.

La rândul lor, Blumler şi Gurevitch (ibid.) demonstreazã cã fenomenul

„americanizãrii”, anumite caracteristici ale acestuia, nu se verificã în spaţiul politic

britanic (autorii au în vedere sistemul de finanţare a campaniei electorale, nivelul

comercializãrii mass-media, volumul mediatizãrii electorale, tendinţa spre populism şi

stilul jurnalistic).

În rândul autorilor britanici întâlnim însã şi puncte de vedere care recunosc

amploarea pe care a luat-o comercializarea politicii (Dahlgren, Golding, Murdock), însã

fenomenul este abordat în contextul unor evoluţii globale (precum diferenţierea culturalã

şi identitarã, restructurarea industriilor naţionale media, declinul serviciului public) şi

structurale specifice societãţii consumeristãe. Astfel, Dahlgren (ibid.:83) atrage atenţia cã

mediatizarea comercialã a erodat conceptul de „public” devenit marginal în raport cu

„comunitãţile interpretative” sau cu „majoritatea consumeristã” rientatã spre

divertisment.

Dincolo de concluziile contrare la care ajung autorii americani şi britanici, nu

putem omite un element comun ambelor modele de cercetare şi anume „recuperarea”

conceptului de spaţiu public modern.

Aşa cum am vãzut, evoluţiile din sfera comunicãrii politice sunt asimilate

societãţii post-moderne. Post-modernismul politic şi mediatic cunoaşte interpretãri

contradictorii: pe de-o parte, o agravare a crizei democraţiei reprezentative, pe de altã

parte, un proces de extindere a democratizãrii prin apariţia unor practici de democraţie

directã sau deliberativã. În orice caz, atât în versiunea negativã cât şi în cea pozitivã se

face o asociere între mass-media şi politicã, pe de-o parte, şi practici democratice precum

53

dezbaterea publicã, participarea civicã, exercitarea cetãţeniei (effective citizenship),

învãtarea socialã şi democraticã, binele comun, comunicarea imparţialã, evaluarea

criticã ş.a În versiunea negativã, comercializarea mass-media şi, implicit, a politicii

genereazã anomie socialã şi cinism public în timp ce interpretarea pozitivã (sau mai

degrabã, optimistã) se referã la noile surse de interacţiune şi cunoaştere socialã atribuite

mai ales internetului.

Asistãm aşadar, la revalorizarea noţiunii clasice de spaţiu public din lucrarea

fondatoare a lui Habermas – spaţiul public, o sursã de emancipare socialã posibiliã prin

faptul cã „interesul public” rezultã dintr-un „consens raţional” întemeiat pe „discuţii

practice” între actori sociali care au acceptat în prealabil sã urmeze criteriul celui mai bun

argument în situaţia datã.

Fenomenul ni se pare extrem de important dacã ţinem seama cã apariţia în 1972 a

lucrãrii lui Habermas „Arheologia spaţiului public” a generat apoi o întreagã literaturã

care demonteazã analiza autorului german cu privire la degradarea spaţiului public şi a

acţiunii politice sub influenţa mass-media (în mod simptomatic, majoritatea contribuţiilor

referitoare la noţiunea de spaţiu public deşi se raporteazã critic la Habermas, autorul

german constituie referinautorul german constituie referinţa principalã). Cel mai uzual

argument al acestei literaturi atrage atenţia cã realitatea spaţiului public modern de la

sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în fapt, nu a actualizat

niciodatã conceptul de spaţiu public critic-raţionalist formulat de Habermas. Mai mult

decât atât, logica socialã a democraţiilor liberale nu ar permite un spaţiu public „neutru”

alimentat de voci „consensuale” (se omite însã faptul cã Habermas însuşi a revenit în

repetate rânduri asupra tezelor lansate în lucrarea sa fondatoare).

Iatã însã cã cele mai recente contribuţii în materie de spaţiu public reactualizeazã

noţiuni precum deliberarea, dialogul, interacţiune comunicaţionalã, „funcţiile” civice şi

democratice ale mass-media (Gurevitch şi Blumler, ibid.), „forum civic” (Norris,ibid.). O

posibilã explicaţie ar putea fi comercializarea excesivã a politicii mediatizate în S.U.A,

un fenomen care stimuleazã discursul normativ al cercetãtorilor americani.

Revenirea teoreticienilor la imaginea unui spaţiu public deliberativ este însã

stimulatã şi de evoluţiile tehnologice şi expresive ale comunicãrii mediatice (apariţia

internetului, a televiziunii prin satelit, diversitatea stilisticã a cadrelor de mediatizare ş.a.).

54

Aceastã realitate contradictorie populatã de constrângeri majore pentru democraţie, dar şi

de oportunitãţi practice explicã actualitatea discursului normativ cu privire la mediatizare

sau comunicare politicã.

În ceea ce priveşte potenţialul democratic al noilor tehnologii de comunicare

(„media digitale”, „noile media”), internetul, în primul rând, comentariile sunt pentru

moment sceptice.

Stromer-Galley şi Jamieson (ibid.:175) subliniazã cã internetul faciliteazã

politicienilor contacul direct – prin web-site, e-mail, dezbateri on-line - cu electoratul în

timp ce alegãtorii pot interacţiona direct unii cu alţii. Autorii americani evocã în acest

sens distribuirea „Raportului Starr” – în contextul scandalului Clinton / Lewinski - drept

un exemplu relevant pentru schimbãrile pe care le poate introduce internetul în

comunicarea politicã: „Raportul a fost difuzat pe Internet aproape în acelaşi timp cu

distribuirea documentului la Senat, la Camerã şi jurnaliştilor. Oamenii s-au nãpustit

asupra Internetului ca sã citeascã şi sã stocheze raportul pentru ei înşişi (...). Ca rãspuns

la Raportul Starr, un numãr fãrã precedent de cetãţeni şi-au contactat senatorii şi

reprezentanţii în Camerã”. Internetul ar introduce mai multã imagine, vitezã,

interactivitate, dialog şi proximitate în comunicarea politicã (Axford, ibid.). Internetul

extinde agenda publicã şi sursele de informare deoarece este „un medium non-linear”

(Stromer-Galley şi Jamieson).

Pe de altã parte, accesul la internet este în continuare limitat în timp ce

comercializarea acestei tehnologii este din ce în ce mai pregnantã; nu se stimuleazã

formarea interesului public deoarece, potrivit lui Dahlgren (ibid.), internetul se adreseazã

nu atât „publicului”, ci diferitelor „pieţe”. Nu întâmplãtor, internetul este utilizat ca sursã

de informare politicã de acea parte a electoratului interesatã de politicã sau implicatã în

diferite organizaţii civice sau mişcãri sociale; de asemenea internetul nu este folosit pe

mãsura potenţialului sãu de interacţiune, poşta electronicã fiind cel mai activat serviciu

(Norris,ibid.).

Pentru moment, folosirea internetului tinde sã devinã o practicã socialã, nu însã şi

una politicã. În cele din urmã, potenţialul democratic al noilor tehnologii necesitã o

instituţionalizare, protagoniştii formali şi informali ai scenei politice şi mediatice fiind cei

care putea folosi internetul pentru diversificarea interacţiunii cu electoratul.

55

Curs XI

1. CRIZE, CONFLICTE SOCIALE SI COMUNICARE MEDIATICA.

Crizele si conflictele sociale sunt diverse si apar in principal din aceleasi motive.

Criza este stare a unui sistem, orice sistem, care nu-si mai poate indeplini rolul sau

misiunea. Daca vorbim despre un sistem social-politic, misiunea este guvernarea.

Tipuri de crize:

Sistemice – sunt cele mai ample; daca un sistem nu se mai potriveste cu misiunea,

cu rolul pe care-l are, acel sistem cu siguranta se va destrama; daca misiunea nu mai este

necesara societatii, nimanui, atunci sistemul nu-si mai are rostul si va intra in colaps;

crizele sistemice intotdeanuna presupun o schimbare profunda a societatii si de cele mai

multe ori sistemele nu se salveaza cand intra in stare de criza.

Structurale – se refera la functionarea unor sisteme si desemneaza situatii in care

56

desi exista sistemul, desi exista misiunea care ii este atribuita, desi exista necesitatea

acestei misiuni, sistemul nu are toate structurile necesare pentru a indeplini misiunea. Ii

lipsesc anumite elemente de structura. Sunt situatii in care sistemele se pot salva daca isi

readapteaza structurile, daca isi inventeaza noi structuri pentru a functiona.

Manageriale – pot creea probleme atunci cand managementul este defectuos

chiar daca sistemul este bun, structura buna.

Functionale – indica aparitia unor anumite disfunctii la nivelul structurilor sau

chiar la nivelul sistemului unei tari. Pot fi cauza unor reglementari, pot rezulta ca urmare

a interactiunii celor care fac parte din sistem. Interctiunea sistemica nu-si gaseste punctul

de echilibru si atunci funtionarea este defectuoasa.

Evenimentiale – Aceste tipuri de crize sunt cele mai evidente. Afecteaza

sistemele cel mai adesea din afara, evenimentele intervin brusc cu destul de mare forta in

activitatea unui sistem perturbandu-l pentru o anumita perioada.

Conflictul este o relatie interactiva si antagonista a unor actori sociali (organizatii,

institutii, persoane, comunitati etc).

Tipuri de conflicte:

Politice – se refera la administrarea puterii, iar puterea atrage foarte multa lume

atunci cand e vorba de administrarea si acapararea acesteia.

Militare – pot fi mai sangeroase si mai violente si sunt o consecinta a conflictelor

politice. Sunt considerate in general legitime.

Etnice – in care relatia de identitate pe care o reclama diferite grupuri si

comunitati culturale devine foarte tensionata, incat grupurile ajung sa-si rezolve

antagonismele prin declansarea acestor conflicte.Ele pot imbraca de multe ori aspecte

strict politice, (numai dispute politice) dar destul de des in multe tari ale lumii, conflictele

etnice pot fi chiar mai sangeroase decat conflictele militare deoarece produc mai multe

victime. Pot fi foarte puternice pentru ca activeaza intreaga populatie, aduc in stare de

conflict toata comunitatea in intregul ei, iar lupta nu este reglementata in nici un fel si se

desfasoara foarte haotic.

Religioase – Sunt conflicte de lunga durata.Ar putea fi asemanatoare

conflictelor

57

etnice numai ca aici problema nu tine de identitatea culturala ci de cea religioasa. Pot

imbraca aspecte foarte puternice si sunt sustinute de o ideologie puternica si anume de

cea religioasa.

Economice – sunt mult mai putin sangeroase si se refera numai la competitia

pentru resurse deoarece omul este dependent de resurse, iar resursele sunt limitate.

Comunicarea mediatica

- crizele si conflictele – surse ale comunicarii;

- functia de avertizare sociala.

2. TIPURI DE CRIZE POLITICE

- Actiunile si activitatile teroriste – diferite grupuri de diferite orientari cauta sa obtina

putere politica prin mijloace si pe cai neligitime, deoarece caile si mijloacele care sunt

considerate legitime in societate le sunt interzise.Sunt unele dintre cele mai vizibile

pentru ca actiunile teroriste cer vizibilitate publica. Nimeni nu comite o actiune terorista

in mod discret. Toate actiunile teroriste sunt spectaculoase in sensul punerii in

“spectacol”, regizate, bine gandite cu mult timp inainte.Sunt aduse intr-o majora vizibi-

litate publica de catre sistemul de comunicare mediatica, iar teroristii stiu acest lucru.

- Conflictele militare internationale – sunt conflicte puternice, au mare vizibilitate

publica, atrag interesul publicului, deoarece se refera la securitatea comunitatilor si

indivizilor. Aici “actorii” sunt state care actioneaza legitim si dupa reguli internationale.

Conflictele militare internationale sunt reglementate inclusiv juridic.

- Conflictele interetnice si interconfesionale; nu sunt numai conflicte de natura

interetnica si interconfesionala. Au conotatii inclusiv politice, pentru acapararea si

administrarea puterii politice. Partile care lupta sunt niste grupari armate care nu au

altceva decat ideologia si armele.

- Miscarile de eliberare nationala – acele activitati militare intre armata unui stat care

ocupa teritoriile si administreaza comunitati ale altui stat sau parti ale altui stat. Sunt

considerate miscari legitime de catre Drepturi Internationale deoarece dreptul la libertate

si autodeterminare este unul dintre drepturile fundamentale. Sunt greu de revendicat desi,

in principal, sunt considerate miscari legitime. Partile care lupta, in cazul miscarilor de

eliberare nationala, sunt grupari paramilitare, bine instruite in acest scop, care detin

armament, tehnica militara si beneficiaza de sprijin militar extern.

- Loviturile de stat – sunt o expresie a intrarii sistemului politic intr-o criza profunda.

Lovitura de stat difera de actiunea terorista deoarece este administrata intotdeauna de

catre o grupare care este legitima, care este recunoscuta public si care a fost eventual

chiar si aleasa, dar care nu detine majoritatea si atunci, pentru a prelua conducerea

58

politica, administreaza o lovitura de stat. De cele mai multe ori loviturile de stat sunt

sprijinite de catre armata, daca nu direct prin interventii militare directe, atunci cel putin

indirect prin faptul ca fortele militare nu intervin, isi dau acordul in mod tacit.

- Revolutiile anti si post comuniste – se poarta intre parti ale populatiei,comunitati,

grupuri sociale din interiorul unui sistem social care sunt nemultumite de modul in care

merge societatea in special post comunista.

- Crize ale politicii guvernamentale – sau criza de management politic si al practicii

politice intr-o societate; este cea mai marunta dintre toate tipurile de crize politice; criza

guvernamentala este o criza usoara in care doar cei care conduc, care au functii

administrative au de suferit si populatia nemultumita.

- Crize sociale sau sectoriale;

- Crize evenimentiale.

3. ROLUL COMUNICARII MEDIATICE PE TIMPUL CRIZELOR SI

CONFLICTELOR.

a) Mass-media: reprezinta o extensie a statului in situatii de criza si conflict. Mass-

media merge pe ideea satisfacerii intereselor statului, intereselor publice si promovarii

acestora in situatii de criza. Se pune la dispozitia institutiilor si le transmite acestora

mesajele. Exista Legea 456 privind situatiile de urgenta, in care la articolul 20 lit.k spune

ca “in situatii de urgenta, toate institutiile mediatice vor transmite cu prioritate mesajele

autoritatilor de stat (administrative, de ordine publica, militare)”. Astfel mass-media

devine instrument de comunicare la dispozitia statului si insitutiilor publice;

Aceasta extensie a statului in situatii de criza apare si sub forma acapararii discursului

public de catre actorii insitutionali. In situatii in care sistemul social se gaseste intr-o

criza sau conflict, actorii institutionali doresc sa-si transmita cu prioritate mesajele si

propria pozitie in raport cu acestea, de aceea vor cauta sa fie dominanti in fluxurile de

comunicare publica. Motivul este formarea unei opinii favorabile la adresa autoritatilor

publice si transmiterea unui mesaj si a unei viziuni care sa fie convenabila acestora. De

aceea alte grupari nonguvernamentale care se implica in situatii de criza vor fi cel mai

adesea decredibilizate.

b) Mass-media ca instrument de prezervare a ordinii sociale

I se atribuie acest rol din doua considerente:

1. Controlul derapajelor din discurs si amenintarilor sociale;

2. Exploatarea in interesele oficialitatilor a autoritatii si credibilitatii mass-

media.

59

Vorbind despre ele devin cunoscute, pot fi analizate si se poate elimina o anumita

zona de necunoastere din ansamblul comunicarii si al opiniei publice dar, in acelasi timp

aceasta ordine publica este exploatata de interesele oficialitatilor pe baza credibilitatii de

care se bucura mass-media.

c) Mass-media, sursa a conflictelor sociale: Aceasta sursa de conflict deriva din:

- modificarea agendei publice de catre mass-media, adica de a stabili care sunt

temele prioritare in discutia publica, ceea ce numim opinia publica si interesul acesteia si

care de multe ori poate aduce in prim-plan probleme ce pot genera un conflict de natura

sociala. (ca exemplu:cazul femeii talharite in Italia de un cetatean rom si care a decedat).

- selectia evenimentelor si spectacularizarea actualitatii care apar prioritar in

fluxurile de comunicare mediatica.

d) Mass-media: factor perturbator in situatii de crize si conflicte sociale:

- diversitatea perspectivelor duce la dificultatea intelegerii evenimentelor.

4. PROBLEMELE COMUNICARII MEDIATICE IN SITUATII DE CRIZA SI

CONFLICT.

a) Problema ”medierii”realitatii si a evenimentelor:

- mass-media construieste realitatea dar in egala masura o si falsifica pentru ca,

selectand evenimente practic trunchiaza realitatea.

b) Problema rolului de “gatekeeper” (pazitor de porti, al fluxului mediatic) tine de

problema formarii profesionale - aprecierile etice si axiologice ale jurnalistului - in

buna parte morala si valorile cultivate pentru propria persoana vor fi si cele transmise pe

ecran.

- selectia stirilor = selectia evenimentelor.

c) Problema prezentei si a practicii jurnalistice

- jurnalism pasiv / jurnalism implicat.

d) Problema cenzurii si clasificarii informatiilor:

- presiunea surselor institutionale- este foarte simplu de exercitat din cauza ca

sursele institutionale beneficiaza de statutul lor si uzeaza de autoritatea institutionala pe

care o au ca sa blocheze anumite informatii si sa aplice “cenzura”. Legea 182/2002 care

se refera la informatiile clasificate. Aceasta lege permite autoritatilor publice sa clasifice

adica sa puna informatia sub cenzura si sa nu o transmita catre public. Pentru apararea

interesului public exista o autoritate publica care vegheaza asupra modului in care sunt

60

tratate si clasificate aceste informatii. Aceasta autoritate se numeste ORNIS. Oficiul

Registrului National al Informatiilor Secrete de Stat.

- presiunea institutiei mediatice - institutiile mediatice nu sunt toate de interes

public. Multe dintre ele sunt de interes privat. In consecinta niciodata nu o sa vedem

informatii negative la televiziunea X despre conducerea televiziunii X in schimb o sa

vedem informatii negative despre celelalte televizuni. Exista presiune informativa in

acest sens din partea conducerii institutiei respective.

- presiunea de cenzura a persoanelor implicate care de cele mai multe ori

reuseste

e) Problema manipularii si a influentarii:

- manipularea prin presa / manipularea presei.

Manipularea prin intermediul presei o fac cei care sunt foarte instruiti si care

sfideaza foarte bine credibilitatea presei. Evident vor face o manipulare prin presa cei

care asteapta rezultate de aici si vor face manipulare prin acele institutii de presa care se

bucura de cea mai mare credibilitate.

Manipularea presei – este suficient sa manipulezi cativa jurnalisti si ei vor intra

de la sine putere la realizarea intereselor pe care le are persoana care manipuleaza.

5. ORGANIZATII SI ACTIVITATI TERORISTE

State care sprijina terorismul / Sunt tratate ca si state teroriste.

Cuba, Iran, Irak, Libia (sustine grupari teroriste), Coreea de Nord (produce amenintari

cu arme nucleare), Siria (sustine grupari teroriste).

Organizatii teroriste traditionale;

ADEVARATA IRA (Real IRA: RIRA, True IRA)

- infiintare 1998;

- scop: inlaturarea administratiei britanice din Irlanda de Nord si blocarea procesului de

pace;

- sprijin extern: bani – simpatizanti din SUA, arme – Balcani.

AL-JIHAD (Jihadul Islamic Egiptean, Gruparea Jihad, Jihadul Islamic)

- infiintare: anii ’70 (unificata cu Al Qaida in 2001)

61

- scop: inlaturarea guvernului egiptean de la putere si instaurarea unui stat islamic.

- sprijin extern: Iranul si Al-Qaida.

AL QAIDA (Q’idat al Jihad)

- infiintare: anii ’80 – Osama bin Laden

- scop: eliberarea Afganistanului de sub ocupatia sovietica.

- sprijin extern: firme si societati paravan, donatii de la simpatizanti.

ARMATA DE ELIBERARE NATIONALA (ELN) COLUMBIA

- infiintare 1965;

- scop: presiuni asupra guvernului.

- sprijin extern: ajutor medical si sprijin politic Cuba

HAMAS (Miscarea de rezistenta Islamica)

- infiintare: 1987

- scop: crearea unui stat islamic palestinian

- sprijin extern: fonduri din Iran, palestinienii emigranti din Europa si America.

HEZBOLLAH (Partidul lui Dumnezeu)

- infiintare: 1982

- scop: eliberarea Palestinei

- sprijin extern: fonduri, antrenament, explozibili, sprijin politic si logistic Siria.

JIHADUL ISLAMIC PALESTINIAN (PIJ)

- infiintare: anii ’70;

- scop: crearea unui stat palestinian;

- sprijin extern: ajutor financiar Iran, asistenta logistica Siria.

KAHANE CHAI (Kach)

62

- infiintare: 1994

- scop: refacerea statului biblic al Israelului;

- sprijin extern: simpatizanti din SUA si Europa.

PARTIDUL MUNCITORILOR DIN KURDISTAN (PKK) (Congresul pentru

Libertate si Democratie al Kurdistanului – KADEK)

- infiintare: 1974

- scop: crearea unui stat kurd

- sprijin extern: Siria, Irak, Iran – ajutoare modeste, fonduri din Europa.

PATRIA BASCA SI LIBERTATEA (ETA)

- infiintare: 1956

- scop: crearea statului independent al bascilor (N Spaniei si S Frantei);

- sprijin extern: antrenament Libia, Liban si Nicaragua, refugiul unor membrii in Cuba.

6. TEHNICILE TERORISMULUI

Scopul organizatiilor teroriste este de a dobandi legitimitate politica. Isi propun sa

castige puterea prin mijloace violente deoarece nu pot prin mijloace legale.

a) Profilul carierei de terorist:

- persoane cu acut simt al justitiei – acele persoane care simt ca prin ele “vorbeste “ vocea

eticii, a dreptatii, etc; acest simt vine din natura umana.

- autodidacti foarte bine motivati; in general sunt persoane izolate de grup, cu o

importanta capacitate de autodidacticism.

- pregatire organizata si asistata; sunt persoane care vor sa invete lucrurile foarte bine si

care urmeaza programe de instruire.

- capacitati militare, de supravietuire, tehnice, psihice si morale; pot fi supusi la

“tratamente inumane” fara sa li se para injusta aceasta decizie, au o puternica pregatire

militara.

- organizarea in grupuri.

63

- competitia pentru recunoasterea publica. Toate actele teroriste cer vizibilitate publica

deci, pentru a iesi in evidenta, cel mai bun “partener” al teroristului este jurnalistul.

b) Sfarsitul carierei de terorist:

- eliminarea fizica sau arestarea;

- integrarea politica - la un moment dat individul isi gaseste un partid politic;

- uzura sau disolutia interna - cel mai des intalnita este competitia din interiorul grupului;

- abandonarea sau pierderea sustinerii politice - nu mai beneficiaza de sprijin economic,

politic. Toate organizatiile teroriste trebuie sa fie finantate si sustinute de cineva.

Sustinerea politica este facuta de asa zisele “organizatii culturale”.

c) Sursele terorii

- Armele – albe;

- de foc (cu care ameninta si ataca);

- explozibilii;

- armele chimice, biologice, sau nucleare (care sunt mult mai vatamatoare).

- Actiunile – atacuri cu bomba

- asasinari;

- deturnarea si/sau distrugerea unor mijloace sau infrastructuri publice;

- luari de ostatici si rapiri de persoane.

Atacuri cu bomba

-sunt posibile doarece accesul la informatiile producerii unei bombe si la materialele

explozibile este foarte facil;

-impactul si consecintele sunt foarte vizibile, de regula tragice, spectaculoase;

-diversitatea formelor de realizare si de disimulare a bombelor;

-diversitatea “vectorilor”;

-diversitatea tintelor - persoane, infrastructuri, mijloace de transport in comun, etc;

64

-rolul identitar si confirmator al atacului cu bomba - tot timpul vor exista mai multe

organizatii teroriste care revendica acelasi atentat.

Asasinarile

- asasinari individuale - sunt vizate persoanele politice si se produc in public;

- asasinari colective - au menirea de a semana teroarea in randul comunitatii si de a arata

neputinta autoritatilor. Sunt vizati membrii unor comunitati, unor confesiuni sau unor

etnii. Pot lua forma unui razboi;

- rolul “purificator” al asasinatelor - in care sangele purifica, razbuna.

Deturnarea si/sau distrugerea unor mijloace sau infrastructuri publice.

- implicarea si responsabilizarea autoritatilor si institutiilor publice;

- securitatea spatiilor si infrastructurilor publice;

- securitatea mijloacelor de transport public;

- generalizarea nesigurantei si insecuritatii;

- rolul publicitar al actiunilor.

Luarile de ostatici si rapiri de persoane.

Motivatia si obiectivele

- luarile de ostatici au ca scop satisfacerea unor interese de natura politica, doresc

vizibilitate publica;

- rapirile de persoane au in vedere satisfacerea obiectivelor de natura financiara, nu

doresc vizibilitate publica, nu o fac in locuri publice.

Asigurarea vizibilitatii publice se intalneste la luarile de ostatici.

Impactul “emotional” si de responsabilitate

- in cazul luarilor de ostatici responsabilitatea este publica;

- in cazul rapirii de persoane responsabilitatea si impactul emotional apasa doar pe umerii

familiei.

“Disponibilitatea” spre negociere se intalneste doar in luarile de ostatici.

65

Riscurile ostaticilor si a persoanelor rapite

- in cazul luarilor de ostatici, de a fi folosit pe post de argumente – suprimarea ostaticului,

alierea ostaticului cu rapitorul;

- in cazul rapirilor de persoane, uitarea locului in care persoana rapita a fost ascunsa.

d) Mediatizarea actiunii teroriste

- miza publica si politica a mediatizarii actiunii teroriste;

- efectele mediatizarii actiunilor teroriste – vizibilitatea publica si spectaculozitatea

evenimentului (este indicat ca un astfel de efeniment sa nu fie ratat de catre mass-media);

- efectele negative sau neprevazute: 1. coalizarea terorizatilor; 2. raspunsul neasteptat al

autoritatilor; 3. amplificarea temerii teroriste; 4. competitia pentru imagine a institutiilor

si autoritatilor publice din domeniul securitatii.

7. JURNALISTI IN TEATRE DE OPERATII MILITARE.

a) Statutul jurnalistilor pe timpul conflictelor armate internationale.

Conventia de la Geneva (1949) Protocol aditional I art.79

Jurnalistii in misiune profesionala sunt considerati persoane civile;

Vor fi protejati in aceasta calitate cat timp actiunea lor nu contravine statului si

misiunii pentru care au fost acreditati;

Calitatea le este atestata de o carte de identitate eliberata pentru zona si perioada

conflictului.(Cartea de identitate este recunoscuta doar de statele care au semnat

Conventia de la Geneva).

b) Prezenta jurnalistilor in teatre de operatii militare.

- jurnalisti neluati in evidenta;

- jurnalisti inregistrati - jurnalistii care se prezinta la centrele de presa organizata pe baza

coordonatelor militare; ei au dreptul sa primeasca informatii si eventual invitatii la

conferintele de presa, etc.

- jurnalisti acreditati - beneficiaza de acces la informatii, sunt invitati la conferinte de

presa, primesc newsletter si la cerere si cu aprobarea comandantului pot face

documentare in zona de responsabilitate a comandantului.

66

- jurnalisti incorporati - se asigura transport militar, acces la mijloace de comunicare

militara, hrana, iar jurnalistii americani au fost si platiti. In acest caz se ridica multe

probleme legate de: obiectivitatea jurnalistului, statutul jurnalistului, probleme pentru

armata.

8. ACOPERIREA MEDIATICA A CONFLICTULUI DIN IRAK 2003.

a) inceputul razboiului martie 2003 – 2.700 acreditari de presa;

- jurnalisti incorporati 600;

- CNN 250, NBS 200, FOX 150;

- Vietnam 700 reporteri.

b) 25-30 milioane dolari pentru acoperirea mediatica (retele de televiziune americane)

c) sfarsitul razboiului

- jurnalisti incorporati 23;

- jurnalisti dez-incorporati 24;

- jurnalisti ucisi 1991 (4).

9. CARTA SECURITATII JURNALISTILOR IN ZONE DE CONFLICT SAU

DE

TENSIUNE MILITARA – RST.

Cuprinde 8 principii:

Principiul 1 – ANGAJAMENTUL.

Institutiile mass-media, puterile publice si jurnalistii sunt de acord ca trebuie sa-si

coordoneze eforturile in vederea informarii, pregatirii si echiparii jurnalistilor din

zonele de conflict.

Principiul 2 – LIBER CONSIMTAMANTUL

Calitatea de corespondent in zonele de conflict este liber asumata de jurnalisti si

nu poate fi impusa; institutiile nu vor exercita presiuni profesionale asupra

jurnalistilor daca solicitarile presupun asumarea unor riscuri suplimentare.

Principiul 3 – EXPERIENTA.

67

In zonele de conflict este promovata misiunea in echipa. Jurnalistii fara experienta

nu pot fi trimisi singuri in misiune.

Principiul 4 – PREGATIREA

Jurnalistii care isi desfasoara activitatea in zona de conflict trebuie sa beneficieze

de cursuri de pregatire.

Principiul 5 – ECHIPAMENTUL

Jurnalistii in misiune vor fi dotati cu echipamente de siguranta (vesta anti-glont,

casca), de comunicatii si localizare, de supravietuire si de prim-ajutor.

Princiupiul 6 – ASIGURAREA

Jurnalistii vor avea o asigurare care sa acopere imbolnavirea, repatrierea,

invaliditatea si decesul. (Singura societate de asigurari pentru jurnalisti, in

Europa, este in Franta).

Principiul 7 – SUSTINEREA PSIHOLOGICA.

Jurnalistii in zone periculoase vor beneficia de sprijin psihologic pentru a putea

depasii situatiile traumatizante.

Principiul 8 – PROTECTIA JURIDICA

Atacul deliberat asupra jurnalistului care respecta prevederile art.79 Protocol I,

soldat cu moartea sau cu afectarea grava a integritatii fizice si psihice a

jurnalistului va fi considerata crima de razboi.

68

Bibliografie:

1. Axford, Barrie&Huggins, Richard (ed.): „New Media and Politics”, Sage, U.K.;

2. Bennet, Lance W. şi Entman, Robert M. (2001): „Mediated Politics:

Communication in the Future of Democracy”, Cambridge University Press;

3. Blommaert, Jan; Verschueren, Jef (ed.) (1991): “The Pragmatics of Intercultural

and International Communication”, John Benjamins Publishing Company,

Amsterdam/Philadelphia;

4. Calhoun, Craig (ed.) (1994): “Social Theory and Politics of Identity”, Blackwelll,

Oxford UK / Cambridge USA;

5. Charaudeau, Patrick (1998): “Discours médiatique de l’information”, INA, Paris;

6. Dahlgren, Peter (2001): „The Public Sphere and the Net: Structure, Space, and

Communication” în „Mediated Politics: Communication in the Future of

Democracy”, Cambridge University Press;

7. Ferguson, Marjorie (ed.) (1990) : “Public Communication. The new Imperatives”,

Sage Publications, London;

8. Gerstlé, Jacques (1998): “Effets des médias et transformation de l’espace public”

în “Les enjeux de la communication politique”, Institutul de Sociologie,

Bucuresti;

9. Goodin, Robert T. (ed.) (1996): “The Theory of Institutional Design”, Cambridge

University Press;

10. Miege, Bernard (1995): „L’espace public: au-delà de la sphere politique” în

HERMES 17-18, “Communication et politique”, CNRS éditions, Paris;

11. Morley, David and Kevin, Robins (1995): “Spaces of Identity. Global Media,

Electronic Landscapes and Cultural Boundaries”, Routledge, London and NY;

12. Moog şi Sluyter-Beltrao (2001): „The Transformation of Political

Communication?” în Axford, Barrie&Huggins, Richard (ed.): „New Media and

Politics”, Sage, U.K.;

13. Muchielli, Alex (1996) : “Les sciences de l’information et de la communication”,

Hachette Supérieur, Paris;

14. Pippa, Norris (2000): „A Virtous Circle. Political Communication in Post-

Industrial Societies”, Cambridge University Press;

69

15. Queré, Louis (1991) : “D’un modèle epistemologique de la communication à un

modèle praxeologique”, RESEAUX 46-47, CNET, Paris;

16. Pelissier, Nicolas (2001): „L’internet de proximité: dévalorisation ou

révalorisation du territoire régional?”, Journée d’Etudes, Laboratoire

„Communication et Politique”, C.N.R.S, Paris;

17. Page şi Pellisier (ed.) (2001): „Territoires de la communication”, L’Harmattan,

Paris;

18. Preston, Paschal (2001): „Reshaping Communications Technology. Information

and Social Change”, Sage Publications, 2001;

19. Scannell, Paddy; Schlesinger, Philip; Sparks, Colin (ed.) (1992) : “Culture and

Power. A Media Culture & Society Reader”, Sage Publications, London;

20. Wolton, Dominique (1998) : “Penser la communication”, Flammarion, Paris;

Marshall McKuhan - Galaxia Gutemberg, Colectia Idei Contemporane,

Ed. Politica, Bucuresti, 1975, O dezbatere asupra acestui subiect a avut loc recent

la postul «Prima TV», avand ca invitat pe senatorul George Pruteanu.

Un bun exemplu se da in capitolul «A esuat liberalismul» (Al. Tasnadi, C. Doltu

- Mirajul neoclasicismului, Ed. Economica, Bucuresti).

Vezi Lumea, nr. 6-7/1993.

Vezi nr. 27/7-13 iunie 1993.

Peter F. Drucker - Societatea postcapitalista, Ed. Image, Bucuresti, 1999.

Giovanni Giovannini - De la silex la siliciu - Istoria ,ijloacelor de comunicare in

masa, Ed. Tehnica, Bucuresti, 1989.

O adancire a problematicii se va realiza la cursul Economia comunicarii si

imformatiei.

Catalin Zamfir, Lazar Vlasceanu - Dictionar de sociologie, Ed. Babel, 1993.

Vezi si cursul de Comunicare financiara.

Vezi cursul de Epistemologie si limbaj economic, predat la forma masterat de la

Facultatea de Economie Generala.

Spre exemplu, in filmul Intalnire de gradul III realizat in 1997 de Steven Spilberg

(cu Richard Dreyfuss, François Triffaut si Teri Garr) se folosesc pentru

comunicarea cu extraterestrii simboluri asemanatoare limbajului pentru surdo-

muti.

Denis McQuail - Comunicarea, Institutul european, Iasi,1999.

Insusirea «limbajului economic» este esentiala in acest caz.

Scrisoare, telefon, afis, casetofon, in general tot ce tine de comunicarea

mediatica.

70

Denis Mc Quail - op.

Sultana Craia, Teoria comunicarii, Ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti,

2000.

In cadrul seminariilor, studentii vor evidentia aceste elemente in cazul concret al

comunicarii de afaceri, financiare, sociale etc.

In cadrul seminariilor studentii vor identifica si alte criterii de clasificare.

Vezi, pentru detalii, capitolele 9, 10 si 11.

Guy Lochard, Henri Boyer, Comunicarea mediatica, Ed. Institutul European, Iasi,

1998.

Curs prevazut pentru anul IV la Facultatea de Economie Generala, pachetul

optional «Comunicare Economica».

Pentru detalii se va lectura cursul Comunicare scrisa si audio-vizuala predat la

Facultatea de Economie Generala, pachetul optional «Comunicare Economica».

Vezi in acest sens disciplinele sau lucrarile de profil (cum ar fi, spre exemplu, cele

din colectia Enciclopedia RAO, 2000).

O comunicare eficace cu partenerii financiari poate duce la o reducere

semnificativa a costurilor de tranzactie (vezi teoria si rezultatele obtinute de

Douglas North, laureat Nobel pentru economie, in 1993).

La seminarii se va dezbate semnificatia acestei activitati, care se impune tot mai

mult in universul comunicarii din economie si nu numai.