Metode şi tehnicide colectare a informaţiilor

Noţiunea de eveniment este foarte divers definitã: când desemneazã un fenomencare se produce în lume, când un fapt ieşit din comun, când se confundã cu ştirea însãşi (de exemplu, anunţarea unui fapt punctual cum ar fi deturnarea unui avion), când este un dat natural, când este provocat. Polisemia acestui cuvânt impune câteva clarificãri.

Când vorbim despre eveniment, trebuie sã precizãm mai întâi în ce plan se poartã discuţia: în cel al realului sau în cel al informaţiei.

În planul realului, în amonte de mass-media, evenimentul este ocurenţa spaţio-temporalã, antecedentul cronologic (M. Mouillaud, J.-F. Tétu, 1989), materia care alimenteazã, din afarã, sistemul mediatic.

În aval de mass-media, avem de-a face cu informaţia, produsul, punerea în formã(discursivã).

Opoziţia eveniment/informaţie sfârşeşte, la nivelul practicilor profesionale, într-unmimetism ideal, justificare a deontologiei breslei: fidelitatea faţã de fapte (Facts are sacred, cum sunã lozinca presei anglo-saxone).

Cu totul alta este situaţia la nivelul conceptelor: dualitatea eveniment-informaţiese traduce prin opoziţia real/discurs. Ce mai rãmâne din conformitatea cu realul? Evenimentul în spaţiul informaţiei este deja construit, afirmã analiştii. Presupoziţiile pe care se bazeazã ideologia pozitivistã (evidenţa realului, transparenţalimbajului, inocenţa informaţiei), care dau mãsura naturii specifice a retoricii ziaristice, sunt demontate, aşa cum aratã diverse cercetãri de sociologie profesionalã, în confruntarea cu natura realã a activitãţii acestora.

Textele ziaristice nu înregistreazã un real dotat cu un sens unic şi imuabil(prealabil intervenţiei ziaristului, percepţiei sale), nu îl redau în forme de limbajtransparente (formele retorice alese pentru a relata evenimentul influenţeazã sensulpe care îl capãtã acesta şi informaţia care îl conţine) şi nu au scopul unic de ainforma (activitatea de informare este guvernatã de o strategie de influenţare a receptorilor). Prin urmare, este vorba despre reprezentãri sociale, percepţii orientatede concepţii implicite asupra realitãţii. Este vorba despre existenţa evenimentuluiprin discurs (prefigurarea unor moduri diferite de a relata acelaşi eveniment). În sfârşit, este vorba despre alegeri, operaţii de selecţie şi ierarhizare.

Evenimentele, în planul informaţiei, al discursului, nu sunt faptele din realreflectate fidel, ci construcţii simbolice ale acestora, materializând discursuri socialepreexistente şi larg împãrtãşite (H. Molotch, M. Lester, 1996; G. Tuchman, 1978;M. Fishman, 1998).

Astfel, din ansamblul ocurenţelor brute (planul realului), reprezentanţii mass--media le aleg pe cele care li se pare cã meritã sã fie fãcute publice, creditându-le

cu o valoare de informaţie. Ele formeazã evenimentele mediatice (în general, faptenotabile). În aceastã viziune despre eveniment, accentul se deplaseazã de la noţiuneade ceva care s-a petrecut/se petrece în mod neprevãzut - o ocurenţã unicã,neprevãzutã şi irepetabilã, în planul realului . la ideea de ceva care se transformãîn eveniment, ceva care dobândeşte pertinenţã în funcţie de o perspectivã şi faceobiectul atenţiei publice (proces de evenimenţializare). Promovarea ocurenţelor larangul de evenimente publice derivã din nevoia de evenimente a celor care asigurãaceastã promovare (H. Molotch, M. Lester, 1996, p. 27).

Atribuirea unei importanţe anume şi individualizarea evenimentelor (reducereacomplexitãţii şi a eterogenitãţii lor) sunt douã dimensiuni importante ale constituiriisimbolice a evenimentului (E. Neveu, L. Quéré, 1996).

Harvey Molotch şi Marilyn Lester (1996, p. 28) apreciazã cã evenimentele suntconstituite din trei instanţe principale:

a) cei care promoveazã informaţii (surse care identificã o ocurenţã demnã de interes pentru ceilalţi, din diferite motive);

b) cei care asambleazã informaţii (ziariştii care prelucreazã materialul furnizat de

promotorii de informaţii şi transformã ocurenţele identificate de aceştia în evenimente publice);

c) cei care consumã informaţii (publicul receptor), care acordã atenţie unor evenimente pe care mass-media le-au adus la cunoştinţa lor şi care îşi creeazã astfel, în mintea lor, un sens al timpului public.

Privirea care structureazã evenimentul public este, prin urmare, dublã: privireasubiectului comunicator, care transformã evenimentul brut în eveniment semnificativ,şi privirea subiectului interpretant, care restructureazã evenimentul, deja dotat cu oprimã semnificaţie, conform propriei sale competenţe de înţelegere.

Activitatea de construire, bazatã pe obiective imediate, care se desfãşoarã lafiecare nivel, eliminã sau inhibã un mare numãr de posibilitãţi de a crea evenimente.În chiar aceastã închidere de posibilitãţi rezidã puterea inerentã a activitãţii deinformare (H. Molotch, M. Lester, 1996, p. 28).

Existã interese de a promova anumite ocurenţe sau de a împiedica altele sã devinã evenimente publice (în funcţie de activitatea promotorului însuşi . de exemplu:birourile de relaţii publice sau conferinţele de presã/promovare directã; nevoiaproprie de evenimente a mass-media; practicile de rutinã etc.).

Mass-media are capacitatea de a provoca evenimentul în special prin alegerile pe care le face în privinţa actorilor sociali cãrora le acordã cuvântul şi prin punerea în

scenã care îi include. Aceşti actori ai spaţiului public pe care mijloacele de informarede masã îi aduc la rampa mediaticã nu sunt în mod obligatoriu şi cei direct implicaţiîn fapte, ci cei care au o anumitã vizibilitate socialã. Obligaţia de alege conformnotorietãţii (şi în special din lumea politicã) transformã mass-media într-un receptaculal discursului autoritãţii. Astfel, evenimentul nu mai rezidã în faptele însele, ci înreacţia oamenilor politici sau a personajelor importante.

În spiritul unei abordãri didactice, propunem tipologia evenimentelor publice pecare o realizeazã Molotch şi Lester (1996). Variabilele care ne ajutã sã distingem celepatru categorii (tipuri ideale) de evenimente sunt legate de gradul de intenţionalitateal faptului subiacent şi de identitatea celui care se ocupã de activitatea de promovare.

1. Evenimentele de rutinã:a) faptele subiacente acestor evenimente sunt deliberate;b) iniţiatorii lor sunt aceiaşi care le promoveazã la rang de evenimente.Evenimentul de rutinã prototip este conferinţa de presã. În aceastã categorie intrã majoritatea evenimentelor care apar în presa cotidianã (conferinţele diferitelor partidepolitice, briefingul sãptãmânal de la Guvern, ceremonii-celebrãri, inaugurãri).

2. Accidentele:a) faptele subiacente nu au caracter intenţional;b) cei care le promoveazã ca eveniment public nu sunt şi cei care le-au provocat. Accidentele (inundaţii, mareea neagrã, pierderea involuntarã a unei bombe etc.) se bazeazã pe o eroare de calcul, pe o rupturã în ordinea fireascã a lucrurilor. Spre deosebire de evenimentele din prima categorie, acestea favorizeazã revelaţii privindaspecte deliberat ascunse de cei care deţin mijloacele de a crea evenimente de rutinã.

3. Scandalurile:a) implicã transformarea unei ocurenţe în eveniment printr-o activitate cu caracter intenţional, ca şi evenimentele de rutinã;b) cei care declanşeazã aceste evenimente nu sunt la originea promovãrii lor. Convertirea în eveniment public îi surprinde, în general, pe iniţiatori. Ca şi accidentele, scandalurile (masacre ale civililor, sânge contaminat etc.) scot la ivealã aspecte ascunse ale vieţii indivizilor sau ale proceselor instituţionale.

4. Hazardul fericit:a) se bazeazã pe un fapt neprevãzut, ca şi accidentele;b) este promovat ca eveniment de cel care îl iniţiazã (ca şi în cazul evenimentelor de rutinã). Exemplele sunt mai rare pentru aceastã categorie (eroul autoproclamat, cel care realizeazã un act fãrã sã-l prevadã, dar actul se dovedeşte a fi curajos şi dorit din punct de vedere social).

Perspectiva abordãrii propuse de Molotch şi Lester este aceea cã mass-media nu reflectã o lume exterioarã, ci practicile celor care au puterea sã condiţioneze experienţa altora (1996, p. 38).

Raţionalizarea producerii de informaţie

Mizând pe cartea eficienţei şi a rentabilitãţii, sistemul de producere a informaţiei -asemenea unui proces industrial . tinde sã-şi raţionalizeze metodele curente de reperare, selectare şi tratare a infinitei şi fluctuantei materii prime evenimenţiale. Reperare nu doar în sensul unei aşteptãri a informaţiei distribuite sau anunţate (de sursele oficiale/instituţionale), care nu constituie decât o parte a realitãţii sociale, ci şi rod al investigaţiei, curiozitãţii active a ziaristului (informaţia discretã). Selecţie nu doar prin prisma calitãţilor intrinsece ale evenimentelor, ci şi ţinând cont de scopurile, resursele şi structura de organizare (constrângerile) ale întreprinderilor de presã. Tratarea şi prezentarea (ambalajul) materiei prime nu sunt decât o prelungire a selecţiei iniţiale.

Selectarea mesajelor emise de sursã

Grila de lecturã pe care ziariştii o aplicã realitãţii are în compunere caracteristicile care definesc o ştire bunã (actualitatea evenimentului sau a mesajului sursei, impactul sau consecinţele evaluate în funcţie de numãrul actorilor implicaţi în eveniment sau personalitatea, celebritatea lor, starea de conflict, proximitatea spaţialã, elementele de interes uman). Aceste caracteristici sunt cele care determinã ca doar anumite evenimente şi mesaje sã fie reţinute ca materiale pentru construirea ştirilor (J.K. Buckalew, R.W. Clyde, 1969; J. Galtung, M.H. Ruge, 1970).

Criteriile de selecţie intrinseci evocate se regãsesc sintetizate în formulãrile evenimentul care se remarcã şi temele majore de informare, propuse de Michel Mathien (1992), criterii care ţin în viziunea sa de contextul sociocultural. Aprecierea caracterului remarcabil al unor evenimente, noteazã Mathien, depinde de percepţia pe care o au ziariştii despre aceste evenimente şi de reprezentarea interesului, real sau presupus, al publicului faţã de ele.

Ziariştii aleg evenimentele care se remarcã prin originalitate (frecvenţã nulã) şi, de cele mai multe ori, printr-o formã specificã de originalitate: caracterul senzaţional, spectaculosul. Exploatarea emoţionalitãţii publicului constituie un imperativ al logicii comerciale care dominã pe piaţa produselor mass-media.

În viziunea mijloacelor de informare de masã, anumite surse, de obicei cele careţin de sfera puterii sau de lumea starurilor, nu au cum sã nu producã evenimente remarcabile; prin urmare, mesajele lor devin a priori remarcabile şi nu pot fi ignorate de sistemul mediatic.

Temele majore fac parte din meniul tuturor suporturilor de informare. Acesteasunt subiectele legate de viaţa politicã, fenomenele sociale şi economice (şomajul, inflaţia, costul vieţii etc.), problemele de sãnãtate şi educaţie, faptul divers cu tot ce înseamnã cotidianul colectiv şi perturbarea sa (de exemplu: transportul în comun şi grevele sau creşterea tarifelor în acest sector). Mass-media privilegiazã astfel mesajele care se referã la interesele şi preocupãrile categoriilor de public vizate.

Operaţia de selectare are, dupã cum am mai spus, şi o componentã care ţine decadrul organizaţional sau de funcţionarea întreprinderilor de presã în formularea lui

Michel Mathien (1992, p. 176). Acest aspect consacrã criteriile costurilor de exploatarea mesajelor ce urmeazã a fi selectate sau de acoperire a evenimentelor, precumşi costurile de comunicare a acestora (timpul, distanţa şi fidelitatea transmisiei), care au în vedere funcţionarea cât mai rentabilã a suporturilor de informare.

Un alt criteriu de .funcţionare. care intervine în selecţia mesajelor este relaţia dintre întreprinderile de presã şi sursele lor (M. Mathien, 1992, p. 179). Este vorba despre sursele instituţionale, care au puterea sã determine impunerea sau, dimpotrivã, reţinerea unei informaţii. Când mijloacele de informare sunt în situaţie de dependenţã faţã de acestea, nu mai funcţioneazã nici un alt criteriu de selecţie. Singura lor libertate de mişcare constã, în acest caz, în modul de tratare şi de punere în formã a respectivei informaţii.

Raţionalizarea procesului de selecţie a evenimentelor şi a mesajelor urmãreştecreşterea productivitãţii sistemului mediatic, dar şi reducerea subiectivitãţii în triere. Inconvenientul apare în comportamentul mimetic al mijloacelor de informare, care duce la uniformizarea informaţiei generale.

Selectarea surselor

Ziaristul este dependent de surse. Dar aceastã dependenţã nu are un sens unic. La rândul lor, sursele au nevoie de ziarişti pentru a-şi aduce mesajele la cunoştinţa publicului.

Se poate vorbi despre o relaţie de cooperare, dar în acelaşi timp şi despre una deopoziţie (neîncredere, conflict). Pentru a sublinia prezenţa celor douã dimensiuni .colaborarea şi opoziţia ., Jean Charron (J. Charron, J. Lemieux, F. Sauvageau, 1991, pp. 171-202) concepe raportul dintre ziarişti şi surse ca pe o negociere între parteneri cu obiective complementare. Unii vâneazã informaţia, alţii doresc ca o anumitã informaţie sã fie difuzatã de mass-media. Ziaristul cautã informaţia care rãspunde cel mai bine exigenţelor concepţiei de ştire (sau oricãrui alt gen publicistic). Sursele deţin informaţii şi încearcã sã-şi adapteze oferta la cerere. Compromisul se înscrie astfel chiar în produsul negocierii (ştirea); miza negocierii este în final controlul producţiei jurnalistice.

Pentru a asigura o alimentare constantã cu ştiri, procesul de producere a informaţiei tinde sã instituţionalizeze relaţia dintre ziarişti şi sursele lor cele mai importante.

Sursele de informare sunt multiple şi de importanţã inegalã. Portarul, funcţionarulsuperior, martorul la eveniment, purtãtorul de cuvânt, ministrul, şoferul de taxi,barmanul, secretara, prietenii, confraţii, rudele, toţi pot deveni surse pentru ziarist.Adesea, chiar el însuşi.

Sursa este întotdeauna o sursã de discurs: mãrturia directã, citatul preluat,extrasul din documente, un mozaic de elemente de informaţie constituie materiaprimã cu care lucreazã ziaristul.

Existã o bogatã tipologie a surselor. Ne vom opri la câteva criterii de clasificare

semnificative şi complementare.Alegând drept criteriu statutul sursei, Michel Mathien (1989, pp. 174-

189)propune cinci tipuri de surse: instituţionale, oficiale, grupurile de presiune, lideriide opinie, .olimpienii..

Sursele instituţionale întreţin relaţii stabile cu mass-media; fiind la origineamultor informaţii şi adesea chiar a unor evenimente, acestea pot sã .asigure uncontrol indirect asupra conţinutului redacţional în ceea ce le priveşte. (p. 174).Preponderenţa informaţiei instituţionale în mass-media este evidentã.

În esenţã, aceste surse sunt (p. 176):. instanţele alese şi organele executive (de exemplu: consilii municipale, generale);. administraţiile de stat (de exemplu: prefecturi);. organisme parapublice (de exemplu: camere de comerţ şi industrie);. mari instituţii ale statului (de exemplu: Armata, Biserica);. organisme permanente care au ca scop o manifestare periodicã (de exemplu:târguri, expoziţii, colocvii);. partide politice şi grupãri profesionale;. tribunale, servicii de poliţie şi jandarmerie, pompieri, salvare;. grupãri asociative (de exemplu: cluburi sportive, case ale studenţilor).

Funcţionând în aval de sursele de informare propriu-zise, surse la rândul lor,agenţiile de presã sunt şi ele incluse în aceastã categorie.

Sursele oficiale, vârful ierarhic al surselor instituţionale, emit mesaje a prioricredibile. Sunt singurele care pot furniza informaţii specifice exclusive (de exemplu:preşedinţia, guvernul, ministerele), de interes incontestabil pentru mass-media. Încazul în care nu doresc sã fie citate, aceste surse devin oficioase.

Grupurile de presiune, .surse de interferenţe. (de exemplu: sindicatele, asocia-ţiile de veterani), dintre care multe se înscriu în procesul instituţional, luptând sã-şiimpunã sau sã-şi apere interesele materiale sau ideologice, .se manifestã direct încâmpul evenimentelor, ca orice actor al vieţii sociale, sau indirect, exercitând opresiune asupra întreprinderii de presã, a conducãtorilor sãi, a redacţiei sau a unuiziarist. (p. 182). Ele doresc sã se facã .remarcate. de mass-media şi, prin intermediulacestora, sã aibã un impact asupra opiniei publice.

Evidenţiaţi încã din anii .40, în SUA (vezi Paul Lazarsfeld, The People.s Choice,1944, şi Elihu Katz, Paul Lazarsfeld, Personal Influence, 1955), liderii de opinie,aceşti oameni .influenţi. în procesul de elaborare a deciziilor publicului receptor almesajelor mass-media şi surse de informare pentru propriile grupuri, constituie, de

asemenea, surse importante pentru ziarişti.Ei acţioneazã ca emiţãtori ai opiniei grupurilor lor de apartenenţã, ca

surse demesaje (adesea puncte de vedere proprii) cãtre mass-media, de feedback la informaţiile primite, de presiuni mai mult sau mai puţin directe asupra redacţiilor.

O altã categorie de surse, intens exploatate de mass-media, o reprezintã .olimpienii. (termen preluat de la sociologul Edgar Morin, L.Esprit du temps, 1962). Acestea sunt vedetele din orice domeniu, .fabricate de cultura de masã., valori.a priori sigure. pentru mass-media fiindcã .ţin de proximitatea culturalã şi mai alesafectivã. (p. 188).

În funcţie de modalitatea de acces a ziariştilor la surse, acestea sunt directe(contactate direct în cursul anchetelor, al reportajelor) şi indirecte (.intermediarii.informaţiei, la care ziariştii ajung pe cãi de rutinã, de exemplu, conferinţa de presã).

Criteriul duratei colaborãrii cu mass-media face distincţia între sursele permanente (cele care furnizeazã informaţii în mod regulat şi prezintã astfel un grad ridicat de siguranţã, de credibilitate; de exemplu: agenţiile de presã, corespondenţiipermanenţi, ziarele şi posturile de radio şi televiziune concurente, birourile de presãale instituţiilor etc.) şi ocazionale (contactate doar cu prilejul anumitor evenimente).

Dupã starea fizicã (M. Mencher, 1991), sursele sunt umane şi scrise/fizice (deexemplu: agenţii de presã, bãnci de date, ziare, rapoarte, broşuri etc.).

În funcţie de domeniul de activitate, sursele sunt specifice: de exemplu, poliţia,judecãtoriile, preşedinţia etc.

Andreas Freund (1991, p. 29) împarte sursele dupã criteriul calitãţii: bune, releşi îndoielnice. Mass-media trebuie sã fie circumspectã faţã de surse, susţine ziaristulfrancez. Nimic nu garanteazã cã sursele bune, ale cãror informaţii s-au doveditvalabile în trecut, nu se pot înşela într-o bunã zi sau cã sursele rele, de la care s-auobţinut doar informaţii false, vagi ori deformate, nu pot furniza la un moment datinformaţii care sã se verifice.

Sursele îndoielnice (majoritatea provenind din surse contactate recent) sunt celemai derutante fiindcã ziaristul nu poate aprecia în ce mãsurã distorsionarea informaţiei va fi sistematicã.

Concepţia asupra informaţiei şi organizarea mijloacelor de informare tind sãprivilegieze anumite tipuri de surse.

Criteriul costurilor care vizeazã funcţionarea economicã rentabilã a întreprinderiimediatice şi se aplicã, dupã cum am vãzut, în selecţia mesajelor (M. Mathien, 1992)

privilegiazã agenţiile de presã. Acestea dispun de reţele complexe de corespondenţişi furnizeazã, în principiu, ceea ce suporturile de informare nu-şi pot procura prinpropriile mijloace (în principal, acoperirea evenimentelor la scarã mondialã). Tehnologiadin ce în ce mai performantã a transmisiilor reduce semnificativ costurile defuncţionare.

Acelaşi criteriu îi determinã pe ziarişti sã recurgã la serviciile de presã sau derelaţii publice ale diferitelor instituţii sau organizaţii. În acest caz, costurile redusede obţinere a informaţiei (informaţia este distribuitã direct în redacţii sau anunţatãdinainte) sunt corelate cu avalanşa de mesaje din ce în ce mai riguros construite, înformã şi conţinut, lansate de birourile de presã.

Acest criteriu de selecţie este corelat cu cel al productivitãţii surselor (cantitateaşi calitatea mesajelor furnizate cu regularitate, la un cost minim). Cele douã tipuri desurse menţionate mai sus rãspund perfect şi acestui criteriu.

Credibilitatea este şi ea la fel de importantã în selectarea surselor. O datã în plus,sunt plasate în poziţie privilegiatã agenţiile de presã şi sursele oficiale/instituţionale.Mesajele acestora din urmã, difuzate de birourile de presã şi de relaţii publice, carejoacã pe cartea transparenţei şi a colaborãrii, poartã în primul rând marca autoritãţii (de exemplu: comunicate, dosare de presã, luãri de poziţie). Sunt surse care dispunde un .monopol. de date (M. Mathien, 1989) în domenii precise de competenţã (deexemplu: autoritatea militarã, administraţia centralã, poşta şi telecomunicaţiile etc.).În ceea ce priveşte ştirile furnizate de agenţiile de presã, acestea sunt în generalreproduse fãrã modificãri majore şi fãrã verificarea informaţiei.

În acelaşi spectru al surselor credibile se situeazã şi mijloacele de informareconcurente. Fiecare mijloc de informare urmãreşte tot ce publicã sau difuzeazãconcurenţa. Reacţia confraţilor faţã de unele evenimente poate orienta tratarea uneiinformaţii de cãtre un anumit suport de informare. Corespondenţii agenţiilor depresã mondiale au ca sursã de informare esenţialã mass-media din ţãrile în care îşidesfãşoarã activitatea.

Tot agenţiile de presã sunt surse privilegiate şi din perspectiva altui criteriu fundamentalde selecţie: factorul timp. O informaţie are o valoare de piaţã cu atât maimare cu cât este mai rapid pusã la dispoziţia celor interesaţi. Informatizarea opera-ţiilor în agenţii asigurã o transmisie rapidã şi fiabilã, în timp real, a evenimentelor.

Toate aceste surse privilegiate, principali furnizori de informaţie ai întreprinderilorde presã prin accesul regulat în mass-media şi capacitatea lor de a oferi ştiri bune(ele au iniţiativa informaţiei şi adesea a evenimentelor . .pseudoevenimentele.),exercitã o influenţã asupra opiniei publice, încercând sã-şi impunã prin .realitateamediaticã. propria viziune asupra realitãţii sociale. În mãsura în care accesul la mass--media constituie pentru unii un mijloc de a-i influenţa pe ceilalţi actori ai vieţii socialeîn redefinirea realitãţii, acest acces reprezintã un potenţial instrument de putere.

Standardizarea producţiei de ştiri

Agenţiile de presã se aflã întotdeauna în centrul sistemului mediatic din fiecare ţarã.Ele joacã rolul de angrosişti cu o funcţie triplã: de colectare, tratare şi distribuireîn flux continuu a informaţiei.

Chiar de la înfiinţarea lor, spre mijlocul secolului al XIX-lea, agenţiile de presãau fost concepute pentru şi de cãtre mass-media. Diversificarea pieţei informaţiei nua modificat deloc relaţia privilegiatã care existã între agenţii şi mijloacele deinformare. Un procent important din substanţa acestora din urmã îl constituieinformaţia de agenţie. Este vorba în primul rând despre acoperirea evenimentelorinternaţionale. Cu excepţia cazurilor în care mijloacele de informare îşi pot permitesã întreţinã corespondenţi în strãinãtate, proporţia serviciului de agenţie la rubrica.Internaţional. poate depãşi frecvent 80-90%.

Existã o mare varietate de agenţii de presã în funcţie de natura, forma şi obiectullor. Dupã categoriile de informaţii colectate şi distribuite, ele se împart în agenţii deinformaţii generale şi agenţii specializate.

Agenţiile de informaţii generale sunt grupate în trei categorii dupã întindereareţelei geografice de colectare. Agenţiile naţionale (de exemplu: APA . Austria,înfiinţatã în 1946; AAP . Australia, 1935; BTA . Bulgaria, 1898; SANA . Siria,1965; TT . Suedia, 1921; ZANA . Zambia, 1969 etc.) se cantoneazã la culegereaşi difuzarea ştirilor despre ţara lor de origine. Cel mai adesea, ele se alimenteazã cuştiri internaţionale de la alte agenţii. Se întâmplã însã ca şi agenţiile naţionale sã aibãpropriii corespondenţi în strãinãtate, de obicei în capitale de importanţã politicã,economicã şi culturalã, dar în numãr mai restrâns.

Când unele agenţii naţionale îşi extind acoperirea evenimenţialã la un numãr mai

mare sau mai mic de ţãri, ele dobândesc un caracter internaţional. Este cazulagenţiilor ANSA (Italia, 1945), DPA (Germania, 1949), EFE (Spania, 1938),ITAR-TASS (Rusia, 1925), KYODO (Japonia, 1945) etc.

Agenţiile mondiale au ambiţioasa vocaţie de a-şi ţine abonaţii la curent cu toate evenimenteleimportante care se produc la nivel planetar. Acestea sunt, la ora actualã, înnumãr de trei: una francezã . AFP, una britanicã . Reuters, una nord-americanã . AP.

Agenţiile specializate în anumite sectoare ale informaţiei, cum ar fi cel economic,bursier, comercial, juridic, ştiinţific, turistic etc., difuzeazã buletine zilnice sausãptãmânale, articole şi chiar pagini integrale pe care ziarele le pot prelua.

Din categoria agenţiilor specializate fac parte şi agenţiile fotografice (de exemplu:marile agenţii franceze GAMMA . 1967, MAGNUM PHOTOS . 1947, SIPA PRESS .1973 şi SYGMA . 1973). Alte agenţii specializate propun abonaţilor rubrici decuvinte încrucişate, jocuri sau benzi desenate.

Consecinţele fireşti ale funcţionãrii agenţiilor de presã în regim de .producţie deserie. sunt normarea operaţiilor de selectare, triere, tratare şi formatare a informaţiei, precum şi diviziunea strictã a sarcinilor ziariştilor.

Activitatea agenţiei se organizeazã în jurul serviciilor de producţie şi a celor detratare şi difuzare a informaţiei, numite desks (secretariate de redacţie). Primele suntconstituite de ziarişti care au ca misiune acoperirea actualitãţii în ţarã, în regiuneasau pe subiectul care intrã în competenţele lor şi trimiterea informaţiei în redacţiacentralã. Aici, ştirile sunt tratate ţinându-se cont de interesul pe care îl pot prezentapentru abonaţi şi sunt ierarhizate într-o ordine de prioritãţi în difuzare, în funcţie deimportanţa faptelor relatate.

Producţia agenţiei de presã rãspunde atât unor norme redacţionale, cât şi logiciide piaţã (satisfacerea unei clientele formate din mass-media şi alţi abonaţi). Cuminformaţia devine un produs care ia în considerare aşteptãrile clienţilor, viziuneaagenţiei în selectarea acesteia este una geopoliticã şi geofinanciarã.

Rolul agenţiilor de filtru primar al informaţiei şi de distribuitori angro ai sãideterminã natura specificã a produsului lor . ştirea de agenţie . şi reguli fundamentaleale acestui tip de jurnalism.

Factuale, precise, complete, cu sursele citate, ştirile de agenţie trebuie, teoretic,sã poatã fi publicate, fãrã modificãri esenţiale, de orice organ de presã, indiferent deorientarea lui politicã. Aceastã exigenţã obligã agenţiile la o neutralitate strictã. Dar,dupã cum am spus, funcţionarea lor privilegiazã, prin criterii de selecţie ideologiceşi comerciale, anumite informaţii sau categorii de informaţii.

Prin urmare, rãmâne ca exigenţa neutralitaţii sã se afirme în regulile interne aleagenţiei şi în textul produs. Ceea ce înseamnã cã autorul ştirii de agenţie trebuie sãse eclipseze din informaţia pe care o furnizeazã; dupã cum nu trebuie sã aparã nicidestinatarul ei. ªtirea trebuie sã fie un mesaj complet neutru. Codul agenţiei care aspirã la neutralitate .traduce un limbaj (.) şi o regulã a jocului., dupã cum afirmã Marc Paillet (1974, p. 98). El se bazeazã pe folosirea unui limbaj mediu (p. 86).Componentele acestuia sunt vocabularul, sintagmele verbale şi sintaxa.

Vocabularul corespondenţilor este în general impregnat de discursul primar(parlamentar, judiciar, al show businessului etc.), cel al instituţiilor implicate înevenimente. Distanţarea faţã de acesta se face prin rescrierea, în secretariatele deredacţie (desks), a informaţiei în forme de limbaj caracteristice agenţiilor. Se foloseşteregistrul limbii culte, care exclude vulgaritãţile, se evitã polisemiile şi orice fel dejudecatã de valoare pentru care nu se dã sursa. Agenţia indicã riguros fiabilitateainformaţiilor pe care le transmite. Termenii ofensatori sau peiorativi nu sunt acceptaţidecât prin atribuirea sursei (în citate).

Conţinutul informaţiilor poate fi nuanţat şi prin sintagmele verbale în raport cupoziţia pe care o adoptã agenţia faţã de sursele ei: distanţare, aprobare, neutralitate(de exemplu: verbe de distanţare . a avansa ideea, a pretinde, a merge pânã la aafirma etc.; verbe de aprobare . a confirma, a justifica, a denunţa, a sublinia etc.;verbe neutre . a declara, a adãuga, a continua, a indica etc.). Folosirea verbelor lamodul condiţional trebuie decodatã ca un semn de îndoialã din partea ziaristului deagenţie.

Sintaxa frazelor este cea mai simplã. Constatarea şi juxtapunerea în timp înlocuiescrelaţiile cauzã-efect (care pot apãrea ca judecãţi) etc.

Manualele AFP, Reuters şi AP (manuale redacţionale şi glosare de termenitehnici destinate ziariştilor de agenţie) recomandã cuvintele directe, verbele la diatezaactivã şi frazele scurte. De multe ori însã, ziariştii rãmân prizonierii formulelorstereotipe, omnibus, din limbajul instituţional (de exemplu, în ştirile despre reuniunipolitice, conferinţe diplomatice, congrese):

Conferinţa s-a desfãşurat într-un spirit de cooperare (.). El a relevat cã rezultateleconferinţei sunt de naturã sã dea un impuls guvernelor de a analiza cu atenţie mãsurile cese impun a fi întreprinse de acum înainte. .Conferinţa a atins cu siguranţã obiectivul pecare şi l-a propus: ea a adus o contribuţie substanţialã la crearea unui ansamblu de date

pe baza cãrora sã poatã fi luate deciziile necesare pentru viitor., a conchis LordulClashfem (Rompres).

Cum agenţia de presã furnizeazã texte prefabricate, bune de publicat, pe lângãnormele de limbaj, standardizarea mesajelor impune şi reguli de scriiturã de .serie..Redactarea ştirii de agenţie în .piramidã rãsturnatã. (ordine descrescãtoare a importanţei informaţiei) comportã a mare supleţe în folosire. Aceasta se poate scurta dupãorice paragraf care succedã lead-ului, pentru a se adapta spaţiului redacţional afectat.

Tratarea stereotipã a mesajului este dublatã şi de o standardizare în prezentareatehnicã a ştirii. Formatul standard, care a fãcut obiectul a numeroase acorduri internaţionale, constã în semnale de deschidere în zona de comandã a ştirii, coduri informatice,coduri de destinaţie, coduri de identificare a ştirii, un anumit numãr de rânduriîn zona de text, un anumit numãr de semne pe rând, prezentarea lead-ului etc.

Agenţiile mondiale

Charles-Louis Havas, un bancher scãpãtat, înfiinţeazã la Paris, în 1832, un Birou detraduceri din presa strãinã pe care îl va numi Agenţie, în 1835. Ziariştii agenţiei vorconcretiza deviza lui Havas .Mereu mai repede, peste tot primii., înţelegându-ipertinenţa pentru viitorul meseriei.

În 1849, doi angajaţi germani, Bernhard Wolff şi Paul-Julius Reuter, îl pãrãsescpe Havas. Fiecare îşi va crea propria agenţie: primul la Berlin în acelaşi an, cel de-aldoilea la Londra în 1851.

Peste Ocean, în Statele Unite ale Americii, şase proprietari de ziare din NewYork pun bazele unui serviciu propriu de informaţie în 1848 . New York AssociatedPress. În urmãtorii ani, vor apãrea filiale în mai multe regiuni: Western AssociatedPress, Southern Associated Press, New England Associated Press.

În 1859, agenţiile Havas, Reuters şi Wolff îşi împart zonele geografice fãcândschimb reciproc de informaţii. Havas preia Europa Meridionalã, imperiul colonialfrancez pe cale de a se constitui şi America Latinã; Wolff . devenitã ContinentalTelegraphen . se va ocupa de zonele Europei Centrale, de Est şi de Nord, iarReuters, de Regatul Unit, imperiul sãu colonial şi Extremul Orient.

În 1872, agenţiei Western Associated Press (devenitã independentã în 1855) i seva atribui o a patra zonã a lumii . America de Nord. În 1892, Western Associated

Press se transformã în Associated Press (AP), prima agenţie naţionalã nord-americanã.

Acordurile de colaborare dintre cele patru mari agenţii sunt desfiinţate cu puţintimp înainte de primul rãzboi mondial. Agenţia germanã dispare sub regimul nazist.

În 1944, Agenţia France-Presse preia Oficiul Francez de Informaţie (1940),fostul serviciu de ştiri al Agenţiei Havas naţionalizatã de Guvernul de la Vichy.

În Statele Unite, E.W. Scripps, proprietarul unui important grup de presã, creeazãîn 1907 agenţia United Press Association (UPA). Doi ani mai târziu, alt magnat alpresei americane, W.R. Hearst, înfiinţeazã International News Service. Cele douãagenţii fuzioneazã în 1958 sub numele de United Press International (UPI)1.

Dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, aceste mari agenţii intrã într-o concurenţãacerbã pe plan tehnic şi economic. Pentru a rãmâne competitive, ele nu se limiteazãdoar la a oferi servicii redacţionale de calitate, exacte şi exhaustive, ci înfruntãexigenţe noi legate de revoluţia tehnologicã din ultimii ani şi evoluţia paralelã a pieţeimediatice.

Bãncile de date pe care le oferã clienţilor permit selecţia automatã a informaţiilorcare rãspund unor nevoi specifice. Noi servicii sunt create pentru a alimenta directreceptori video. Legãturi directe asigurã afişarea pe ecranele calculatoarelor dinredacţii a serviciului de agenţie, facilitând operaţiile de triere şi tratare a textelor.

1. UPI îşi pierde statutul de agenţie generalistã mondialã la începutul anilor .90, când trece înproprietatea unui grup saudit.

Concluzii

Aceleaşi criterii aplicate în proporţie covârşitoare de mijloacele de informare demasã în selecţia evenimentelor şi a mesajelor . criterii intrinsece, care ţin decaracteristicile faptului însuşi şi corespund concepţiei de ştire bunã, şi criteriiorganizaţionale, care ţin de funcţionarea rentabilã a întreprinderii de presã ., aceleaşitipuri de surse privilegiate . agenţii de presã, surse oficiale/instituţionale ., standardizareamesajelor (reguli de scriiturã şi norme de limbaj) şi a formatului de prezentarea acestora (constrângeri tehnice) conduc practic la standardizarea informaţiei înmass-media.

Logicile care stau la baza raţionalizãrii producerii de informaţie sunt cea comercialã (rentabilizarea cu costuri reduse) şi cea tehnologicã (informatizarea facilitând

conectarea la reţelele de distribuire a informaţiei de cãtre agenţiile de presã, precumşi simplificarea operaţiilor de selecţie şi tratare).

La acestea se adaugã imperativul legitimãrii profesiei, de atâtea ori pusã în cauzã.Credibilitatea ziaristului depinde de evenimente şi surse credibile. Sursele privilegiatesunt a priori credibile. Reducând subiectivitatea din operaţiile de selecţie şi de trierea evenimentelor prin folosirea unor criterii standard şi recurgând la reguli de scriiturãmarcate de o retoricã a obiectivitãţii, ziariştii se pun la adãpost de riscurile meseriei.

Colectarea informaţiei

Accesul la informaţie

Reglementãrile privind accesul la informaţie apar în câteva texte legislative. Constituţia României prevede la articolul 31 dreptul neîngrãdit al oricãrei persoane de aavea acces la .orice informaţie de interes public.. Acest drept .nu trebuie sãprejudicieze mãsurile de protecţie a tinerilor sau siguranţa naţionalã..

Accesul la informaţiile de interes public este reglementat şi prin Legea 544, din12 octombrie 2001. Legiuitorul calificã, la articolul 1, .accesul neîngrãdit alpersoanei la orice informaţii de interes public. ca fiind un .principiu. al relaţiilordintre persoane şi autoritãţile publice.

În aceastã lege sunt incluse şi excepţiile de la liberul acces (articolul 12):. informaţiile din domeniile apãrãrii naţionale, siguranţei şi ordinii publice, dacãfac parte din categoriile informaţiilor clasificate;. informaţiile privind deliberãrile autoritãţilor, dacã fac parte din categoriile informaţiilor clasificate;. informaţiile privind procedurile judiciare, procedura în timpul anchetei penalesau disciplinare dacã se pericliteazã rezultatul anchetei, se dezvãluie surseconfidenţiale ori se pun în pericol viaţa, sãnãtatea, integritatea corporalã a uneipersoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfãşurare;. informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii;. informaţiile a cãror publicare prejudiciazã mãsurile de protecţie a tinerilor.

Accesul jurnaliştilor la surse devine uşor atunci când acestea, în special celeinstituţionale/oficiale, au mesaje de transmis.

Conform Constituţiei, prevederile dreptului internaţional au întâietate în raportcu legislaţia internã. Libertatea de exprimare şi accesul la informaţie sunt prevãzute

şi în reglementãri internaţionale care privesc drepturile omului, cum ar fi DeclaraţiaUniversalã a Drepturilor Omului, adoptatã de Adunarea Generalã a ONU în 1948(articolul 19) şi Convenţia europeanã pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia de la Roma din 1950), ratificatã de România în 1994(articolul 10). Acestea prevãd dreptul fiecãrei persoane la libertatea de expresie,libertatea de a cãuta, de a primi şi de a transmite informaţii şi idei .prin oricemijloace., .fãrã vreun amestec din partea autoritãţilor publice. şi .independent defrontierele de stat..

Atribuirea de informaţii unei surse

Potrivit unei recomandãri a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, bazatã pearticolul 10 din Convenţia europeanã a drepturilor omului, ziariştilor li se admitedreptul de a nu-şi divulga sursele de informare şi de a exploata informaţii din surseconfidenţiale.

Atribuirea unei informaţii importante unei surse demne de încredere, dar carerãmâne nenumitã este, de altfel, un fapt curent în practica jurnalisticã. Uneori, însã,se întâmplã ca promisiunea confidenţialitãţii sã fie încãlcatã. Sursa poate fi atuncipierdutã definitiv.

Informaţia off the record (datã .în afara înregistrãrii., confidenţial, doar pentruştiinţa reporterului) îi deschide ziaristului noi piste de investigaţie, îl ajutã sã înţeleagãmai bine un eveniment, o situaţie.

Informaţia obţinutã on deep background, informaţia de .context ascuns., nu sepoate folosi prin citare directã şi nici nu se poate atribui sursei. Ziaristul poate sã opreia pe cont propriu.

Informaţia de .context., on background, se poate cita ca atare fãrã a i se identificasursa. Formulãrile sub care aceasta îşi pãstreazã anonimatul sunt, de obicei, .unoficial., .un înalt funcţionar., .o sursã demnã de încredere., .un apropiat al pre-şedinţiei., .cercuri bine informate. etc.

Informaţia care se poate folosi integral prin numirea/calificarea sursei (nume,funcţie) este cea on the record (.pe bandã., .pentru înregistrare.).

Este obligaţia ziaristului sã stabileascã din primele momente ale colaborãrii salecu sursa aceste convenţii de atribuire a informaţiei.

Metode de colectare a informaţiei

Demersul ziariştilor de culegere a informaţiei se bazeazã pe trei metode esenţiale:documentarea, observaţia şi intervievarea.

În mod normal, un material bine realizat este rezultatul îmbinãrii celor trei metode.

Sarcina ziariştilor este aceea de a informa, dar şi de a explica. Pentru a fi elînsuşi un observator calificat al realitãţii, pentru a şti totul sau cât mai mult despreun subiect sau despre un personaj, pentru a culege informaţia de context, pentru a overifica, reporterul trebuie sã se documenteze. Documentarea se poate face princonsultarea unor surse scrise, dar şi prin intervievare şi observaţie (culegerea de dateimportante, interesante, obiective de la persoane abilitate, avizate).

Când evenimentul este prevãzut sau previzibil, ziaristul procedeazã la o predocumentare.Înaintea redactãrii materialului, dupã documentarea pe teren, pentru unplus de rigoare, el trebuie sã verifice exactitatea tuturor componentelor informaţiei:cifre, statistici, declaraţii, ortografia numelor proprii etc. (postdocumentare).

Sursele de documentare pot fi publice şi particulare. Printre sursele publice senumãrã centrele de informare şi documentare (oferind anuare, rapoarte, buletine,studii etc.), publicaţiile oficiale (de exemplu: Monitorul Oficial), serviciile dedocumentare ale ziarelor, bibliotecile, fototecile, bãncile de date instituţionale,internetul etc.

Sursele particulare sunt documente precum arhive personale, jurnale intime,dosarele şi fişierele proprii ale ziaristului etc.

Pentru a face informaţia pe care o desprinde din documentele consultate accesibilãpublicului (documente administrative, bilanţuri, rapoarte judiciare, rapoarte alepoliţiei, studii ştiinţifice etc.), ziaristul decodeazã limbajul instituţional al acestora,potrivit grilei sale de lecturã.

O mare parte din informaţie se obţine prin metoda observaţiei (împrumutatã dinsociologie şi antropologie).

Observaţia poate fi practicatã cu sau fãrã dezvãluirea identitãţii reporterului.Dezvãluirea identitãţii poate modifica atitudinea grupului sau a persoanei observate(reticenţã sporitã sau, dimpotrivã, o mai mare deschidere). Situaţia de .incognito.(nedezvãluirea identitãţii) ridicã unele probleme de eticã. Cât se poate dezvãluidintr-o informaţie obţinutã sub o identitate falsã?

Observaţia este o practicã frecventã în activitatea reporterului, dacã nu chiar o

rutinã (de exemplu: reporterii sportivi). Curiozitatea, ochiul critic fac din reportermai mult decât un simplu martor la eveniment. Detaliul descriptiv viu, detaliulmãrunt, detaliul dramatic dau culoare oricãrui articol şi stârnesc emoţia publicului.

Principalele tipuri de observaţie sunt: participantã, neparticipantã şi discretã.

În observaţia participantã, realizatã cu sau fãrã dezvãluirea identitãţii, reporterulse alãturã unui grup sau unei persoane despre care doreşte sã scrie (de exemplu: sealãturã unei echipe de pompieri şi participã la stingerea unui incendiu). El trãieşteastfel o experienţã pe pielea lui.

Trãind situaţia, reporterul poate valorifica mai bine latura dramaticã şi evitaşabloanele, dar se poate şi implica mai mult alãturi de sursele sale, dând dovadã desubiectivitate în aprecieri; dupã cum poate, de asemenea, afecta desfãşurareaevenimentului, dacã identitatea îi este cunoscutã de grup sau persoanã.

În cea mai mare parte a cazurilor, reporterul practicã observaţia neparticipantã.El priveşte, este martor, nu şi actor al evenimentului (de exemplu: urmãreşte într-osalã de operaţii o echipã de medici).

Îşi declinã sau nu identitatea. Stã de vorbã cu persoanele implicate, dar prezenţasa trebuie sã aibã un impact redus asupra cursului evenimentelor.

În aceste douã tipuri de observaţie, persoanele observate sunt conştiente de prezenţa observatorului, deşi nu întotdeauna şi de identitatea sa (K. Metzler, 1986, p. 132).

În cazul observaţiei discrete, reporterul, comparat de Walter Lippmann (apudM. Mencher, 1991) cu .o muscã pe perete., este un observator detaşat, neluat înseamã de cei pe care îi observã. El trage cu urechea, se uitã pe gaura cheii, violând .în opinia multora . intimitatea unui grup.

În mod curent, acest tip de observaţie este folosit pentru a reda culoarea.Reporterul, aflat la o masã într-un bar, trage cu urechea la conversaţiile din jur şiscrie apoi un articol despre viaţa de celibatar; ori, aflat pe un mare bulevard,reporterul noteazã subiectele de conversaţie ale trecãtorilor.

Spre deosebire de observaţie, în care reporterul se confruntã doar cu versiuneaproprie asupra faptelor/situaţiei, intervievarea oferã, prin pluralitatea vocilor, perspectivemultiple asupra unui subiect.

În intervievare, organizarea preliminarã este crucialã. Reporterul trebuie sã stabileascã ordinea în care doreşte sã strângã informaţiile, cu ce şi cu cine îşi începe explorarea.

Ziariştii abordeazã aceastã metodã în douã scopuri (M. Mencher, 1991): a) pentru a strânge informaţii despre un eveniment, o situaţie (explicaţie, interpretare, context) şi b) pentru a realiza profilul unei persoane.

Pe lângã însuşirea tehnicii documentãrii, un bun reporter trebuie sã ştie cum sãabordeze oamenii (un politician, un muncitor, un bancher, un actor etc.). Stãpânireaprincipiilor intervievãrii este esenţialã.

Cele patru principii formulate de Melvin Mencher (1991), a) pregãtirea temeinicãa intervievãrii; b) stabilirea unei relaţii conversaţionale cu sursa; c) formulareaunor întrebãri de naturã sã stimuleze sursa sã vorbeascã; d) ascultarea atentã ainterlocutorului, pun în valoare tehnicile variate pe care le foloseşte reporterul.Aceste principii se referã la momentele de dinainte şi din timpul intervievãrii.

Pregãtirea presupune cinci etape (J. de Broucker, 1995).1. Alegerea obiectului şi/sau a subiectuluiReporterul pleacã ori de la o temã de interes şi cautã persoana cea mai indicatãsã o abordeze, ori de la o personalitate aflatã în atenţia opiniei publice şi încearcãsã gãseascã tema/temele posibile pentru convorbire.2. Documentarea prealabilã asupra interlocutoruluiReporterul trebuie sã afle date despre viaţa, profesia, pasiunile etc. persoaneirespective, fãcând apel la surse scrise sau la surse umane care pot oferi, în diversecalitãţi (colegi, prieteni, rude etc.), detalii despre interlocutor.3. Studierea prealabilã a temeiCa şi în etapa precedentã, reporterul procedeazã la o predocumentare pentru aavea o mai bunã înţelegere a problematicii, pentru a se familiariza, dacã estecazul, cu limbajul specific al interlocutorului, pentru a formula întrebãri pertinenteşi a şti cum sã reacţioneze în faţa unor rãspunsuri vagi.4. Formularea întrebãrilorDe obicei, acestea sunt formulate în scris; este bine totuşi sã fie memorate, şi nucitite şcolãreşte. În general, sunt indicate întrebãrile deschise, clare, nu întrebãrilemultiple. Se pot construi întrebãri specifice, care sã acopere subiectul în discuţie,şi întrebãri generale, care sã destindã atmosfera sau sã relanseze conversaţia.5. Fixarea întâlniriiSe poate face prin telefon, fax, scrisoare. La solicitarea, prin telefon, a întrevederii,reporterul va comunica tema, va explica motivul alegerii persoaneiinterlocutorului, va fixa data, locul şi durata convorbirii.

Reuşita demersului depinde, mai ales, de abilitatea reporterului de a pune înpracticã celelalte principii ale intervievãrii.

O sumã de reguli, tratate generos în literatura de specialitate, ghideazã comportarea acestuia în timpul intervievãrii (politeţea elementarã, declinarea identitãţii,expunerea scopului, situarea în contextul actualitãţii), ca şi modul de punere aîntrebãrilor, modul de înregistrare a convorbirii.

Modul de punere a întrebãrilor poate determina structura interviului: de laîntrebãri generale la întrebãri din ce în ce mai specifice (modelul .pâlniei.; cf.B.D. Itule, D.A. Anderson, 1991) sau invers (modelul .pâlniei rãsturnate.). Primulse aplicã în cazul unor interlocutori timizi, reticenţi, care nu au experienţa interviurilorsau pentru care durata interviului nu conteazã; cel de-al doilea, în cazulinterlocutorilor obişnuiţi sã dea interviuri sau care nu au mult timp la dispoziţie (deexemplu: oamenii politici). Întrebãrile pe care reporterul le-a conceput dinaintetrebuie adaptate coerent rãspunsurilor primite.

Cum scopul intervievãrii este culegerea de informaţii cât mai numeroase şivalabile, relaţia conversaţionalã cu interlocutorul trebuie sã se bazeze pe sinceritate,deschidere şi interes din partea reporterului. În acelaşi scop, reporterul devine unascultãtor atent al interlocutorului sãu, nu întrerupe expunerea unei idei şi nu încearcãsã-şi impunã punctele de vedere proprii.

Luarea de notiţe se face discret, iar înregistrarea convorbirii pe reportofon are loccu acordul interlocutorului.

La sfârşitul întrevederii, interlocutorul, destins, se poate lansa în abordarea unoraspecte interesante, nemenţionate anterior. Aceste situaţii pot fi fructificate.

Concluzii

Un material bine realizat este, de obicei, rodul îmbinãrii celor trei metode decolectare a informaţiei. Observaţia calificatã presupune documentare; intervievareatrece automat prin documentare; documentarea se poate realiza şi prin intervievareşi observaţie.