Prof. univ. dr. Aurel IŞFĂNESCU

Universitatea „Nicolae Titulescu“ Bucureşti

Conf. univ. dr. Elena Claudia ŞERBAN Lect. Marian COVLEA

Academia de Studii Economice Bucureşti Univ. „D. Cantemir” Bucureşti

E V A L U A R E A Î N T R E P R I N D E R I I

Bucureşti 2011

2

CUPRINSUL

Introducere

Capitolul 1 Bazele teoretico-metodologice ale evaluării întreprinderii 4

1.1 Teorii privind evaluarea 4

1.2 Valoare şi preţ 8

1.3 Clasificarea evaluărilor economice 11

1.4 Momentele evaluării intreprinderii 12

1.5 Cadrul activităţi practice de evaluare 14

1.6 Standardele de evaluare 15

1.7 Principalele categorii de „valori” prevăzute în standardele de evaluare 18

1.8 Principii şi reguli ale evaluării întreprinderii 20

1.9 Organizarea şi desfăşurarea activităţii practice de evaluare a întreprinderilor 22

1.10 Codul deontologic al profesiei de evaluator 25

1.11 Abordări metodologice în procesul de evaluare 26

Capitolul 2 Diagnosticul întreprinderii în activitatea de evaluare 30

2.1 Necesitatea şi rolul diagnosticului în evaluarea întreprinderii 30

2.2 Diagnosticul juridic 31

2.3 Diagnosticul tehnic sau operaţional 33

2.4 Diagnosticul resurselor umane şi al managementului întreprinderii 36

2.5 Diagnosticul comercial 40

2.6 Diagnosticul economico - financiar 49

Capitolul 3 Evaluarea elementelor patrimoniale 67

3.1 Informaţia contabilă – element de referinţă în evaluarea afacerilor 67

3.2 Evaluarea imobilizărilor necorporale (intangibile) 69

3.3 Evaluarea imobilizărilor corporale 81

3.4 Evaluarea imobilizarilor financiare 97

3.5 Evaluarea activelor circulante 100

3.6 Evaluarea unor elemente din pasivul bilanţului 102

Capitolul 4 Model aplicat de evaluare a întreprinderii 105

4.1 Metode de evaluare patrimonială 106

4.2 Metode de evaluare bazate pe randament 113

4.3 Evaluarea prin metode combinate 129

4.4 Alte metode de evaluare 135

4.5 Alegerea metodelor de evaluare 137

Bibliografie 139

3

Introducere

Amplificarea activităţii practice de evaluare a întreprinderilor, bunurilor, afacerilor au fost

determinate de transformările economico sociale după anul 1989.

Pe baza teoriei şi practicii economice au fost elaborate mai multe lucrări în domeniu.

Prezenta lucrare este rezultatul atât al activităţii didactice, cât în special al celei practice

desfăşurate de autori. Prin caracterul său metodologic, considerăm că poate constitui un sprijin

pentru studenţii care urmează cursul de „Evaluarea întreprinderii”, precum şi pentru cei interesaţi

în perfecţionarea pregătirii profesionale în domeniul evaluării societăţilor comerciale.

Pornind de la importanţa diagnosticului în activitatea practică de evaluare, lucrarea

prezintă o anumită structură a acesteia şi a modalităţii de abordare, pe baza realităţilor din

întreprindere noastre.

Abordarea modalităţilor de evaluare în conformitate cu standardele în vigoare, se face pe

baza unor cazuri practice care considerăm că aduc o contribuţie la mai buna desfăşurare a

acestora.

Fiind convinşi că orice lucrare este perfectibilă, adresăm mulţumirile noastre celor care au

timpul şi răbdarea necesară pentru lecturarea acestei cărţi şi formularea de sugestii şi observaţii.

Autorii

4

C A P I T O L U L 1

BAZELE TEORETICO-METODOLOGICE ALE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII

1.1. TEORII PRIVIND EVALUAREA

În limbajul curent şi potrivit Dicţionarului Explicativ al limbii române, a evalua înseamnă a

aprecia, a stabili o valoare, a calcula, a socoti, a preţui, a determina un preţ care se fie utilizat într-o

anumită tranzacţie. De regulă, se afirmă că un asemene preţ se formează în cadrul „jocului liber”

dintre cerere şi ofertă. Aceasta înseamnă că ofertantul (vânzătorul) trebuie să solicite un preţ, iar

cumpărătorul să-l accepte sau să-l negocieze în funcţie de puterea sa de cumpărare, respectiv de

gradul de solvabilitate.

Conform Standardelor Internaţionale de Evaluare „evaluarea, este procesul de estimare a

valorii”.

Potrivit Standardelor Europene de Evaluare „evaluarea are menirea de-a exprima

şi certifica valoarea, în mod corect şi neambiguu, corespunzător cu legislaţia naţională şi

internaţională, în conformitate cu standardele de evaluare şi cu cele de contabilitate, iar în sectorul

Timp necesar: 180 minute

Întrebări la care vom răspunde în aceast capitol:

Care este obiectul de studiu al disciplinei „evaluarea întreprinderii“?

Cum se defineşte valoarea şi legătura ei cu preţul?

Cum se clasifică evaluările economice?

Care sunt momentele evaluării întreprinderii?

Ce standarde profesionale folosesc evaluatorii?

Care suntprincipalele categorii de „valori” prevăzute în standardele de evaluare?

Care sunt principiile şi regulile ale evaluării întreprinderii?

Cum se organizează şi desfăşoară activităţile practice de evaluare a întreprinderilor?

Există un cod deontologic al profesiei de evaluator?

Ce abordări metodologice se întâlnesc în procesul de evaluare?

00:180

5

investiţiilor compatibilitatea între evaluări pentru a construi indicii care să reflecte performanţa

financiară şi coerenţa”.

În contabilitate, evaluarea este definită „ca un proces prin care se determină valorile la care

structurile situaţiilor financiare vor fi recunoscute în bilanţ şi în contul de profit şi pierdere”.

Literatura de specialitate oferă o multitudine de opinii cu privire la acest proces. Astfel, în

revista „Viaţa economică Bănăţeană nr. 33 / 1996” se menţionează „o evaluare corectă este ceva

nedefinit, vag. Dar, atunci când este acceptată de părţi, de parteneri, înseamnă că a fost efectuată

corect.”

Istoric, evaluarea a fost corectă, dacă scenariile cuprinse în raport s-au realizat cu mici

abateri, în cazul continuării activităţii întreprinderii (şi nu în situaţii de încetare, de vânzare a

acesteia).

În alte lucrări se menţionează că „Evaluarea constă în cuantificarea şi, pe această bază,

măsurătoarea în expresie bănească a mărimii mijloacelor materiale, creanţelor şi

angajamentelor”. Tot prin evaluare se exprimă şi mărimea cheltuielilor şi rezultatelor.

Considerăm că trebuie făcută distincţia între evaluare în general şi evaluarea unei

întreprinderi, societăţi, afaceri etc. În acest sens standardul evaluare SEV 5 precizează: „Evaluarea

întreprinderii este actul sau procesul de a ajunge la o opinie sau la o estimare a valorii unei

întreprinderi, unei afaceri sau a unei participaţii la aceasta”.

Rezultă că evaluarea întreprinderii vizează stabilirea valorii afacerii la un moment dat,

măsurarea avuţiei (bogăţiei) reale şi a potenţialului acesteia de a-şi mări bogăţia în perioada

următoare. Aceasta înseamnă că evaluarea întreprinderii vizează şi capacitatea acesteia de a genera

profit, fluxuri de disponibilităţi la dispoziţia proprietarului (de exemplu, cumpărarea unei case de

locuit pentru propriile nevoi sau pentru a fi închiriată, reprezintă două situaţii diferite).

Rezultă că evaluarea întreprinderii are un caracter complex, determinat de:

natura şi mărimea întreprinderii. Domeniul în care activează întreprinderea îşi pune

amprenta asupra modalităţii de evaluare, în sensul că anumite metode se utilizează pentru o

întreprindere de producţie şi alte metode pentru una prestatoare de servicii (ex.: agenţia de

turism). Cât priveşte mărimea, aceasta se reflectă în dimensiunea activităţii de evaluare care

ca timp (durată) poate fi de ordinul lunilor;

patrimoniul firmei şi posibilităţile de valorificare a lui. Întreprinderea dispune de bunuri

materiale achiziţionate în momente şi la preţuri diferite, care trebuie să fie evaluate în

funcţie de valoarea lor de utilitate. Aceste bunuri au o valoarea intrinsecă, care se

materializează în măsura în care pot fi valorificate;

reflectarea în contabilitatea firmei a patrimoniului întreprinderii. Cu ocazia evaluării

societăţii comerciale s-au constatat diferenţe importante între datele din evidenţă şi situaţia

6

faptică din teren. Or, în aceste condiţii, echipa de evaluare a trebuit să efectueze o serie de

operaţiuni pentru a se asigura de concordanţa dintre evidenţe şi realitatea din teren;

capacitatea echipei de conducere de a gestiona şi elabora strategia firmei. Cumpărătorul nu

achiziţionează trecutul, ci viitorul, întrucât numai astfel poate să-şi recupereze investiţia

făcută. Este adevărat că „trecutul” este luat în consideraţie pentru a stabili evaluarea în

prezent.

În operaţiunea de evaluare intervin:

subiectul, cel care realizează evaluare, respectiv specialistul evaluator, care poate

avea pregătire economică, juridică, tehnică, etc. De exemplu, atunci când se

evaluează o clădire sau un utilaj specific, evaluatorul trebuie să posede cunoştinţe în

domeniul respectiv;

obiectul suspus evaluării sau reevaluării, reprezentat prin proprietăţi mobiliare sau

imobiliare, afaceri sau active intagibile;

beneficiarul evaluării, care poate fi proprietarul, cumpărătorul sau terţe persoane.

În principiu, valoarea întreprinderii reflectă rezultatul unei judecăţi care se bazează pe o

apreciere în funcţie de anumite criterii de comparaţie, pe analize, calcule sau expertize.

În literatura de specialitate, pe baza experienţei se prezintă numeroase exemple prin care se

arată complexitatea, multitudinea de factori care determină valoarea şi care trebuie luaţi în

considerare la stabilirea valorii întreprinderii. Nimeni nu a putut găsi o soluţie imuabilă cu ajutorul

căreia să se decidă o singură valoare a întreprinderii. Nu există formule tip, ca pentru determinarea

unei suprafeţe, de exemplu.

În cazul evaluării unei întreprinderi, cumpărătorul, respectiv cel care investeşte, poate

întâlni:

a) un patrimoniu imobiliar şi mobiliar, respectiv mijloace de producţie ce

încorporează un potenţial tehnic ridicat;

b) o activitate rentabilă, respectiv o sursă de câştig, rezultat care poate fi inclus în

rezerve în limitele legale, reinvestit pentru dezvoltare sau distribuit sub formă de

dividende;

c) o organizare foarte bună a activităţii, un personal calificat, metode perfecţionate

de o organizare a muncii;

d) o clientelă fidelă, ce reprezintă baza pentru menţinerea performanţelor economico

financiare în viitor.

Combinarea acestor elemente determină, în ultimă instanţă, valoarea întreprinderii şi fiecare

grupă trebuie să fie avută în vedere de specialistul evaluator. Evident, aprecierea se face la un

moment dat, pe baza unor criterii specifice acestor elemente, astfel:

7

primul element (a) poate fi apreciat pornind de la activul net (diferenţa dintre

activul bilanţier şi totalul datoriilor), după ce s-au realizat corecţiile necesare, aşa

cum se va prezenta în capitolele următoare;

al doilea element (b) poate fi apreciat pe baza profitului realizat în ultimii ani şi

luând în considerare proiectarea acestuia pe o anumită perioadă de previziune. Pe

cumpărător nu-l interesează trecutul, ci mai degrabă prezentul şi viitorul, respectiv

ce remunerare a capitalului pe care-l investeşte va obţine;

al treilea element (c) poate fi apreciat pe baza unor indicatori specifici utilizaţi în

cadrul diagnosticului, dar şi prin luarea în considerare a primelor două elemente (a

şi b), prin evoluţia cifrei de afaceri, a profitului, a politicii de investiţii etc.;

al patrulea element (d) poate fi o explicaţie pentru situaţi în care viitorul este

valoros decât prezentul, respectiv pentru cazul în care valoarea de randament este

mai mare decât valoarea patrimonială.

Specialistul evaluator, prin metode corespunzătoare (ce se prezintă în raportul de evaluare),

stabileşte valoarea afacerii, care desigur va fi apreciată diferit de cele două părţi implicate în

tranzacţie: cumpărătorul doreşte să cumpere mai ieftin, iar vânzătorul să obţină un preţ cât mai bun

pentru afacerea sa, chiar dacă aceasta nu are performanţe deosebite.

Cum definesc standardele profesionale evaluarea?

Care sunt factorii care pot influenţa procesul de evaluare a

întreprinderii?

8

1.2. VALOARE ŞI PREŢ

În procesul de schimb (vânzare – cumpărare), preţul tranzacţiei, la prima vedere, mărimea

acestuia ar trebui să fie dată de activul net. Practica arată că preţul de vânzare respectiv de

cumpărare, poate avea abateri semnificative. Cumpărătorul îşi pune problema ce va câştiga în viitor

şi în cât timp îşi recuperează investiţia (luând în calcul şi plasamentele alternative). Dacă ştie că

poate să îşi recupereze suma investită în n ani faţă de o altă investiţie care necesită o perioadă de 2n

ani, este dispus să plătească un preţ mai bun.

În efectuarea unor tranzacţii pot să apară şi astfel de situaţii:

cumpărătorul plasează banii şi aşteaptă profit fără a se implica în administrarea şi gestiunea

firmei. Într-o asemene situaţie, tranzacţia nu se realizează sau preţul realizat al tranzacţiei

este scăzut şi determinat în principiu de activul net sau de alte tranzacţii încheiate;

cumpărătorul plasează banii şi aşteaptă un profit, dar se implică direct în afacere. În acest

caz preţul tranzacţiei poate să crească. De exemplu, obiectul tranzacţiei îl reprezintă un

restaurant evaluat la 20000 u.m care permite realizarea unei rentabilităţi de 15%, ceea ce

înseamnă 20000 * 0.15 = 3000 u.m1 profit. Dacă investitorul (cumpărătorul) doreşte o

rentabilitate de 20%, adică 4000 u.m, afacerea nu se încheie deoarece el poate obţine cei

4000 u.m prin depunerea la bancă a sumei iniţiale (20000 u.m). Dacă investitorul este avizat,

ajunge la concluzia că poate mări cifra de afaceri, respectiv profitul, de 4 ori. Deci, el va

obţine 3000 u.m * 4= 12000 u.m, ceea ce reprezintă 60% din preţul afacerii (12000 / 20000

* 100 = 60%). Dacă doreşte o rentabilitate de 20% (din afacere), preţul pe care este dispus

să-l plătească este de 60 / 20 * 20000 = 60000 u.m, pentru că această sumă investită cu 20%

aduce un profit de 12000 u.m (60000 * 0.2).

Valoarea unui bun este fondată pe noţiune de schimb, preţul fiind acel punct de echilibru în

care vânzătorul şi cumpărătorul acceptă tranzacţia. Valoarea stabilită de evaluator, este o mărime

convenţională a unui bun, a unei proprietăţi sau afaceri, care îi este atribuită în urma unor calcule

sau a unei expertize.

Potrivit teoriei valorii, valoarea unui bun (activ) este determinată de interacţiunea a

patru factori independenţi, respectiv:

utilitatea, adică capacitatea acestuia de a satisface o anumită nevoie sau dorinţă (valoare de

întrebuinţare);

raritatea, care vizează oferta prezentă sau anticipată a bunului economic raportată la cererea

pentru acesta;

1 u.m = unităţi monetare

9

dorinţa, exprimată prin intensitatea satisfacţiei pe care un bun economic o produce celui pe

care nu-l posedă, dar care are nevoie de acesta;

puterea de cumpărare (cererea solvabilă) exprimată de capacitatea unui individ sau grup –

participanţi pe piaţă, de a cumpăra bunurile oferite prin plata în bani sau în echivalent.

Interacţiunea acestor elemente se concretizează prin activitatea cunoscutei „legi” ale

economiei de piaţă: legea cererii şi ofertei, care teoretic stă la baza formării preţurilor.

Valoarea are un evident caracter subiectiv deoarece reprezintă opinia evaluatorului în

condiţiile specifice ale întreprinderii sau proprietăţii evaluate. Evaluatorul, prin parcurgerea

întregului proces de evaluare, stabileşte cel mai bine adesea un evantai de valori care se vor

constitui ca bază de pornire a negocierilor. Valoarea nu este un fapt, ci o opinie.

Preţul este rezultatul negocierii dintre vânzător şi cumpărător, respectiv suma plătită

(încasată) pentru încheierea tranzacţiei. El are un caracter obiectiv, fiind un fapt real, verificabil.

Diferenţa dintre preţ şi valoare este dată de motivaţiile vânzătorului şi cumpărătorului, de

raportul de forţe pe piaţă, precum şi de unele criterii subiective.

Opţiunea de a vinde poate fi determinată de:

scăderea nivelului afacerii, respectiv a cotei de piaţă deţinute;

nevoia urgentă de lichidităţi;

consideraţii de ordin strategic;

degradarea conjuncturii economice;

cauze naturale (de exemplu, moştenitorii proprietarului nu doresc să păstreze afacerea).

Motivaţia de a cumpăra poate fi determinată de:

dorinţa de a-şi consolida poziţia pe piaţă;

iniţierea unei afaceri noi;

rentabilitatea ridicată (prezentă sau aşteptată) a afacerii;

diversificarea activităţii pentru diminuarea riscului;

intensificarea procesului de integrare pe verticală.

Rezultă că preţule este determinat de criterii obiective şi subiective.

Criteriile obiective vizează metodele de calcul capabile să stabilească valoarea corectă a

întreprinderii, valoare care se bazează pe proprietăţile de bunuri tangibile şi activelor intangibile,

precum şi pe capacitatea acestora de a genera profit. De asemenea, se au în vedere tranzacţii trecute

recunoscute pe piaţă (achiziţionarea unui teren, a unei mărfi, contractarea unui credit etc.), acestea

având, de asemenea, un caracter verificabil.

Criteriile subiective sunt bazate preponderent pe noţiunea de utilitate, pe intensitatea

dorinţei de a vinde sau de a cumpăra. În cadrul criteriilor subiective pot fi reţinute:

10

a) elemente psihologice. În general, cel mai frecvent element psihologic îl reprezintă

notorietatea. Cumpărătorul va accepta să plătească un preţ mai mare, adică o valoare

superioară valorii economice a întreprinderii pentru că odată cu dobândirea acesteia îşi va

însuşi şi prestigiul ei.

b) elemente economice. Cele mai importante elemente din această categorie pot fi grupate

astfel:

elemente economice bazate pe raritate, respectiv posibilitatea de a cumpăra o

firmă în situaţie de monopol sau o întreprindere concurentă care îi creează

cumpărătorului o situaţie deosebit de favorabilă pe piaţă. De exemplu: achiziţionarea

unei firme din amonte (furnizor) sau din aval (client) în scopul diminuării costurilor

sau pentru penetrarea unor noi pieţe;

elemente economice bazate pe sinergie2; de exemplu, absorbirea unei firme care

are o reţea comercială importantă generează efect de sinergie. Cât priveşte preţul

efectiv al tranzacţiei, printre elementele fundamentale care îl determină, practica

arată că intervin şi anumite aspecte care vizează condiţiile în care se face transferul.

de proprietate. Dacă obiectivul esenţial este „trebuie să vindem mult şi repede”, este

evident că nu se poate „ţine la preţ” şi, în consecinţă, va fi favorizat cumpărătorul.

Dacă există un singur cumpărător cu interese „speciale”, acesta va plăti o sumă mai mare

decât ceilalţi cumpărători, pentru a fi sigur de achiziţie.

Cumpărător cu interese ,,speciale” este acela care doreşte să obţină o valoare suplimentară

prin integrarea întreprinderii cumpărate în alte afaceri pe care le deţine, după cum nu este exclusă

nici situaţia în care, prin achiziţia întreprinderii respective, să elimine un concurent.

Dacă sunt mai mulţi cumpărători cu interese ,,speciale”, aceştia îi exclud pe ceilalţi, deoarece

vor oferi preţuri mai mari, creând astfel o piaţă numai pentru ei. O asemenea situaţie este

importantă pentru vânzător în formularea preţului solicitat.

Evaluarea întreprinderii în cadrul procesului de privatizare, situaţie caracteristică pentru ţara

noastră, prezintă unele particularităţi, date fiind interesele coparticipanţilor3 .

În legătură cu privatizarea sunt de semnalat câteva elemente4:

a) privatizarea presupune o autoritate a statului, în calitate de vânzător,şi unul sau mai mulţi

investitori, în calitate de cumpătători;

b) tranzacţiile în cadrul privatizării implică o decizie de stabilite a preţului;

c) deciziile de stabilire a preţului se bazează pe evaluări, care nu în toate cazurile sunt

riguroase, corecte.

2 Synergia (grec) are sensul de „conlucrare; principiul „ 2 + 2 = 5” semnifică asocierea mai multor organe de

identificarea unei funcţii; 3 A se vedea Muth Lloyd, „Evaluare şi preţ”, Ed. Expert, pag. 3;

4 A se vedea Muth Lloyd, „Evaluare şi preţ”, Ed. Expert, pag. 3;

11

Ce probleme apar în procesul privatizării?

Guvernul este interesat să se facă privatizare rapidă şi cu succes pentru adeziune populară,

acest fapt impunând preţuri reduse;

Ministerul Finanţelor Publice are nevoie de venituri pentru finanţarea deficitului bugetar;

aceasta presupune preţuri mari;

opoziţia reproşează puterii preţurile reduse, ca urmare a subevaluării întreprinderilor;

salariaţii doresc acţiuni la societăţile unde lucrează la preţuri mici;

investitorii caută să minimizeze riscul financiar şi să-şi recupereze investiţia într-un termen

cât mai scurt, în consecinţă doresc evaluări reduse.

În legătură cu valoarea întreprinderii există mai multe curente (şcoli de gândire), care pot fi

grupate în trei mari categorii:

curentul fondist (A. Smith), după care valoarea întreprinderii este dată de fondul de muncă

investit în bunurile întreprinderii şi stocul de produse finite destinate vânzării, generatoare

de profit. Se are în vedere actualizarea profitului care urmează a se realiza în perioada

următoare;

curentul materialist sau realist, care are în vedere capitalul ca factor determinant al valorii,

în sensul că valoarea de piaţă a întreprinderii este dată de activele sale în care apare

capitalul investit;

curentul neofondist, care pune la baza valorii întreprinderii fluxurile viitoare pe care le

generează activele corporale şi necorporale în procesul de exploatare a lor.

1.3. CLASIFICAREA EVALUĂRILOR ECONOMICE

Evaluările pot fi clasificate în funcţie de:

a) Obiectul supus evaluării, distingându-se:

evaluări de bunuri, cum ar fi active fixe, elemente le activelor circulante (stocuri, creanţe);

proprietăţi imobiliare;

evaluări de active intangibile (care nu pot fi percepute prin atingere), care pot sau nu să fie

înregistrate în contabilitate; sunt identificate şi evaluate separat (licenţe, mărci, brevete,

contracte etc.) şi împreună cu afacerea (fondul comercial – good-will-ul);

evaluări de active economice (părţi dintr-o întreprindere; fabrici, secţii, ateliere, depozite,

magazine). Potrivit Legii nr. 58 / 1991 prin care se reglementează vânzarea de active ale

societăţilor comerciale, acestea sunt considerate ca fiind părţi dintr-o întreprindere care pot

Care sunt factorii care influenţează valuarea?

Care sunt factorii care determină formarea preţurilor?

12

funcţiona independent, fără a perturba activitatea acesteia;

evaluări de,societăţi comerciale (întreprinderi), respectiv evaluări ale „afacerii” în

ansamblu.

b) Scopul (obiectivul) evaluării:

evaluări administrative; se realizează, de regulă, în scopuri fiscale (pentru

determinarea masei impozabile), având la bază reglementările speciale sau

baremuri;

evaluări economice; vizează stabilirea valorii de piaţă a unei proprietăţi sau afaceri în

vânzării, privatizării etc.

c) Destinatarul evaluării

evaluări pentru proprietarii afacerii în vederea stabilirii bazei de negociere pentru

vânzare;

evaluări pentru instituţii financiar-bancare şi fiscale pentru constituirea unor

garanţii pentru credite, impozitarea unei operaţii de vânzare-cumpărare, fuziune

etc.;

evaluări pentru instituţii sau organisme publice;

evaluări pentru instanţele judecătoreşti, atunci când apar acţiuni sau litigii legate de mărirea,

diminuarea sau lichidarea patrimoniului unei persoane juridice;

evaluări pentru persoane fizice: salariaţi, moştenitori ai proprietarilor sau persoane care

doresc să achiziţioneze titluri de valoare sau să realizeze operaţiuni de asociere; .

d) Poziţia evaluatorului:

evaluări realizate de evaluatorul-consultant al vânzătorului sau al cumpărătorului;

evaluări realizate de evaluatorul-arbitru (consultant al vânzătorului şi al cumpărătorului);

evaluări realizate de evaluatorul-expert neutru, numit cel mai adesea în situaţii de litigiu;

e) Metoda de evaluare utilizată, tăcându-se distincţie între:

evaluări patrimoniale;

evaluări bazate pe randamentul afacerii;

evaluări pe bază de comparaţii;

alte metode de evaluare;

1.4 MOMENTELE EVALUĂRII INTREPRINDERII

De la început trebuie tăcută distincţie între evaluarea întreprinderii în condiţii de stabilitate

economică într-un sistem socio-economic dat şi evaluarea în situaţiile specifice determinate de

schimbări socio-politice.

Care sunt criteriile de clasificare a evaluărilor?

13

În ceea ce priveşte economia românească, menţionăm că în perioada interbelică activitatea

de evaluare s-a realizat în conformitate cu teoria şi practica în domeniu pe plan internaţional.

Printre ultimele lucrări de evaluare apărute în acea perioadă poate fi citată cea a profesorului V. V.

Protopopescu, intitulată „Valoarea intrinsecă a acţiunilor petrolifere cotate la bursă” (1942),

elaborată pe baza datelor publicate în ,,Monitorul Petrolului Român", din 15 februarie 1941.

După actul naţionalizării din anul 1948, noţiunea de valoare în general (inclusiv de valoarea

întreprinderii sau de valoarea proprietăţilor imobiliare) a suferit o schimbare radicală atât în,

doctrină, cât şi în practică; s-a făcut o evaluare (administrativă) a mijloacelor fixe în anul 1950 şi o

reevaluare de anvergură în anul 1964. Până în anul 1990 au av1lt loc şapte ,,reaşezări de preţuri”,

ceea ce a făcut ca acelaşi mijloc fix produs în ani diferiţi, cu aceeaşi tehnologie, să figureze în

patrimoniul întreprinderii cu valori diferite.

Efectuarea operaţiunilor de evaluare începând cu anul 1990, au fost determinate de

schimbările majore din economia românească, în contextul general al necesităţii realizării

condiţiilor pentru declanşarea procesului complex al privatizării. Evaluarea întreprinderii nu trebuie

însă. legată exclusiv de privatizare, dar pentru situaţia particulară a României, în etapa actuală,

această operaţiune este necesară în primul rând în procesul de transfer al unei părţi importante din

proprietatea statului în proprietatea privată. Importanţa şi complexitatea evaluării este

„supralicitată” de faptul că elementele patrimoniale nu reflectă în toate cazurile valori de piaţă, ci

valori administrative, determinate în baza unor acte normative emise după anul 1990.

În principiu, evaluarea întreprinderii este necesară în următoarele situaţii:

Operaţiuni de achiziţii, fuziuni, majorări de capital. O evaluare joacă un rol major în achiziţia

unei companii. Ea furnizează o opinie independentă privind valoarea afacerii, o marjă

înăuntrul căreia se negociază în cele mai multe cazuri preţul. Cumpărătorul sau vânzătorul

au adesea o imagine apriorică cu privire la valoarea afacerii, imagine care nu este

întotdeauna apropiată de realitate. Preţul este, aşa cum s-a arătat, bazat şi pe consideraţii

subiective, emoţionale. Sunt cazuri în care aşteptările vânzătorului sunt ridicate pentru că el

a depus mulţi ani efort şi devotament în acea afacere (situaţiile de acest tip dau naştere la

aşa-numitul „capital sentimental”, bazat pe efortul deosebit depus de vânzător.

Exproprieri. În anumite situaţii, proprietăţile pot fi expropriate de autorităţi. În funcţie de

importanţa particulară a proprietăţii sau afacerii se poate stabili pierderea determinată de

reamplasarea acesteia. În acest caz evaluatorul trebuie să . determine suma pierderilor ce vor

fi compensate alături de valoarea de piaţă a proprietăţii / afacerii expropriate. În mod uzual

despăgubirile sunt legate de pierderea definitivă sau temporară de fond comercial ca urmare

şi în timpul reamplasării. În plus, firmele pot fi compensate pentru pierderea de afacere din

timpul exproprierii. Un exemplu poate fi situaţia în care repararea străzii din faţa firmei

14

afectează traficul şi posibilitatea clienţilor de a utiliza parcajul magazinului, rezultând o

pierdere de clientelă.

Suport în caz de litigii. În ţările cu economie dezvoltată sunt multe situaţii în care prin

acţiunea în instanţă o firmă doreşte să-şi recupereze pierderile de valoare în afaceri. De

exemplu, pierderi în afaceri datorită contrafacerii produselor, nerespectarea contractelor,

denigrarea mărcii etc. În toate aceste cazuri evaluarea afacerii va furniza o valoare reală a

pierderii şi va fi folosită în instanţă pentru susţinerea cauzei.

Disputele între acţionari. Nu sunt rare cazurile în care pentru o firmă necotată la bursă apare

necesitatea evaluării afacerii pentru că un acţionar doreşte să se retragă.

Disputele între soţi. În practică este posibil ca evaluarea unei afaceri să fie necesară în cazul

divorţului, dacă unul dintre soţi deţine acţiuni la una sau mai multe companii. Sunt

cunoscute multe situaţii în care hotărârea instanţei a fost ca, înainte de a se stabili partajul, să

se realizeze evaluarea firmei (sau firmelor} la care unul dintre soţi deţinea acţiuni.

Solicitarea instituţiilor financiare. Evaluarea poate fi cerută de instituţii financiare sau alţi

furnizori de capital care vor să aibă, înainte de a decide finanţarea sau continuarea finanţării,

valoarea companiei împrumutate. De regulă, în aceste cazuri, evaluatorul prezintă atât

valoarea în condiţii de exploatare continuă, cât şi valoarea de lichidare a afacerii.

În acţiuni juridice cu scop patrimonial (succesiune, faliment, constituirea de ipoteci etc.).

5. CADRUL ACTIVITĂŢI PRACTICE DE EVALUARE

Activitatea practică de evaluare a întreprinderii, aşa cum s-a menţionat, este complexă,

datorită atât obiectului evaluării, cât şi factorilor care influenţează scara de valori posibile.

Situaţia specifică din ţara noastră a impus elaborarea unor reglementări, pentru asigurarea

caracterului unitar al procesului de evaluare a bunurilor din patrimoniul unităţilor economice cu

capital de stat.

Astfel, principalele reglementări în domeniul evaluării întreprinderilor au fost:

HG nr. 945 / 1990 privind inventarierea şi reevaluarea patrimoniului unităţilor economice

de stat;

HG nr. 776 / 1991 cu privire la regimul preţurilor şi tarifelor în condiţiile unificării

cursurilor de schimb ale monedei naţionale;

HG nr. 26 / 1992 privind reevaluarea unor active şi pasive;

HG nr. 704 / 1993 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a Legii contabilităţii nr. 82 /

1991, precum şi ordinul MFP 306 / 2002;

Când este necesară evaluarea întreprinderii?

15

HG nr. 500 / 1994 privind reevaluarea imobilizărilor corporale şi modificarea capitalului

social;

HG nr. 887 / 1995 privind evaluarea rapidă a societăţilor comerciale;

HG nr. 983 / 1998 privind reevaluarea clădirilor, construcţiilor speciale, terenurilor etc.;

HG nr. 403 / 2000 privind reevaluarea în funcţie de inflaţie;

Ordinul MFP nr. 94 / 2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu

Directiva a IV-a a Comunităţii Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de

Contabilitate;

Ordinul MFP nr. 1752 / 2005 şi altele.

Aceste acte normative au vizat efectuarea operaţiunilor de evaluare specifice perioadei

respective, vizând realizarea anumitor obiective, ele nefiind de natură să îngrădească sau să limiteze

iniţiativa şi aprecierile specialistului, dar, aşa cum s-a menţionat, au fost necesare pentru asigurarea

caracterului unitar al operaţiunii de evaluare, care în mare parte a avut un caracter administrativ.

În prezent activitatea de evaluare se realizează pe baza standardelor de evaluare care asigură

cadrul profesional metodologic.

Totuşi, şi în aceste condiţii pentru diferite operaţiuni de evaluare sunt necesari anumiţi

coeficienţi, indici, elaboraţi şi acceptaţi de organismele abilitate (de exemplu în evaluarea clădirilor,

construcţiilor, diferitelor utilaje etc.) se folosesc coeficienţi de corecţie, baremuri şi alte normative).

1.6. STANDARDELE DE EVALUARE

În ţara noastră s-a constituit în anul 1992 Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România

(ANEVAR), asociaţie profesională non-profit care are între obiectivele principale elaborarea de

standarde de evaluare a întreprinderilor şi proprietăţilor, standarde care să reprezinte punctul de

vedere al profesioniştilor în domeniu. Prima ediţie, apărută în ianuarie 1997 a realizat cerinţa

compatibilităţii cu standardele europene (EVS) şi internaţionale (IVS).

În anul 1995 ANEVAR a creat Institutul Român de Cercetare în Domeniul Evaluării

(IROVAL), instituţie specializată care are sarcina coordonării activităţii de elaborare a standardelor

de evaluare prin colaborarea cu organizaţiile europene (TEGOVA şi EUROVAL), cu Comitetul

Internaţionale pentru Standarde de Evaluare (organism specializat în cadrul ONU), precum şi cu

asociaţiile profesionale din ţările cu experienţă în domeniu (Anglia, Franţa, SUA).

Rolul declarat al standardelor de evaluare este, în principal:

să instituie proceduri care să permită certificarea valorii în condiţii comparabile cu

legislaţia internă şi internaţională, cu practica evaluării şi cu standardele contabile;

să ajute evaluatorii prin definirea elementelor fundamentale ale evaluării;

să asigure parametrii de calitate pentru beneficiarii evaluărilor;

16

să promoveze în rândul evaluatorilor de abordare orientată către client şi spre cerere;

să instituie pe conştientizarea rolului evaluatorului;

să instituie proceduri care să conducă la exprimarea exactă a certificării valorii,

corecte şi neambigue, corespunzătoare cu legislaţia naţionale şi supranaţională, cu

standardele de evaluare şi cu cele contabile5.

Standardele elaborate până în prezent sunt următoarele:

Tabelul 1.1

Nr.

crt.

Simbol Denumirea Data

1. SEV 3.02 Evaluatorul – competenţa şi calificare Iunie 1998

2. SEV 3.03 Relaţia evaluator – auditor Ianuarie 1999

3. SEV 3.04 Condiţii de angajare a evaluării Ianuarie 1999

4. SEV 4.01 Principiile evaluării şi practica raportării –

transparenţă, consistenţă şi coerenţă

Ianuarie 1999

5. SEV 4.02 Sfera de cuprindere a evaluării şi fundamente

uniforme

Ianuarie 1999

6. SEV 4.03 Valoarea de piaţă August 1999

7. SEV 4.04 Categorii de valori în afara valorii de piaţă Octombrie 1996

8. SEV 4.06 Evaluarea proprietăţii imobiliare Septembrie 2001

9. SEV 4.07 Costul de înlocuire (CIN) Ianuarie 1998

10.

SEV 4.08 Echipamente tehnologice, maşini, utilaje şi instalaţii

de lucru, aparate şi instalaţii de măsurare, control şi

reglare; mijloace de transport; mobilier şi birotică

Noiembrie 1999

11. SEV 5 Evaluarea întreprinderii Iunie 2000

12. SEV 6.01 Factorii de mediu Februarie 2000

13. SEV 6.03 Imobilizări corporale în curs Aprilie 2000

14. SEV 7.02 Evaluări pentru garantarea creditelor, ipoteci şi

gajuri

August 1996

15. SEV 7.08 Evaluarea pentru asocieri temporare în domeniul

proprietăţii imobiliare

Februarie 2000

16. SEV 8.08 Verificarea de rapoarte de evaluare Noiembrie 1999

17. SEV 9.01 Raportul de evaluare. Principiile de elaborare a

raportului de evaluare

Noiembrie 1999

18. SEV 9.02 Raportul de evaluare. Clauze generale, răspundere,

confidenţialitate, nepublicare

Noiembrie 1999

Sursa: Culegere de standarde ANEVAR, februarie 2001 şi Standardul SEV 4.06 aprobat în septembrie 2001.

În anul 1998 s-a publicat în limba română o traducere a „Ghidului Albastru” sub titulatura:

„Standarde Profesionale Europene Aprobate pentru evaluarea Proprietăţilor Imobiliare”.

Principalele organizaţii profesionale în domeniul evaluării care colaborează la elaborarea şi

armonizarea standardelor sunt:

Grupul European al Evaluatorilor Activelor Fixe /TEGOVA, 1977): standarde, recomandări,

relaţii cu CEE;

Organizaţia Europeană a Evaluatorilor (EUROVAL, 1992): interfaţa între evaluatorii

5 Champness P. (preşedinte TEGOVA), standardizarea evaluărilor de proprietăţi în Europa, Buletin IROVAL, nr. 4 / IV

– 1998, pag. 1 / 2

17

practicieni şi alte organisme;

Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România (ANEVAR, 1992): standarde,

recomandări; apără şi impune profesia;

Institutul Român de Cercetare în Domeniul Evaluării (IROVAL, 1995).

În plan regional există diferite asocieri între organizaţiile profesionale în domeniul

evaluărilor.

De menţionat că, într-o economie globală, în care graniţele geografice nu mai au un impact

major asupra mişcării capitalului, rolul evaluărilor şi îndeosebi al standardelor de evaluare creşte

semnificativ.

În acest context IROVAL a tradus şi publicat cea de a şasea ediţie a Culegerii de standarde

internaţionale de evaluare (aprilie 2003), care are următoarea structură:

1. Standardele Internaţionale de Evaluare care cuprind:

IVS 1 – evaluarea pe baza valorii de piaţă;

IVS 2 – evaluarea pe alte baze decât valoarea de piaţă.

2. Aplicaţii ale Standardelor Internaţionale de Evaluare, cum sunt:

IVA 1 – evaluare pentru raportare financiară;

IVA 2 – evaluare pentru împrumuturi, gajuri, închirieri.

3. Note de ghidare (GN):

GN 1 – proprietatea reală;

GN 2 – evaluarea pentru leasing;

GN 3 – evaluarea instalaţiilor şi echipamentelor;

GN 4 – active intangibile;

GN 5 – evaluarea afacerii în contabilitate;

GN 6 – evaluarea afacerii;

GN 7 – consideraţii asupra substanţelor toxice şi periculoase în evaluare;

GN 8 – costul de înlocuire.

18

7. PRINCIPALELE CATEGORII DE „VALORI” PREVĂZUTE ÎN STANDARDELE DE

EVALUARE

În teoria şi practica evaluărilor, în special de întreprinderi (afaceri), se utilizează mai multe

„categorii de valori”, după cum urmează:

Valoarea de piaţă (sau justă, după cum se menţionează în standardele de

contabilitate) reprezintă suma estimată pentru care o proprietate ar putea fi schimbată la data

evaluării, între un cumpărător hotărât şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie echilibrată, după un

marketing adecvat, în care fiecare parte acţionează în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără

constrângeri.

Pentru înţelegerea completă a acestei definiţii sunt necesare unele precizări cu privire la

termenii folosiţi:

suma estimată semnifică preţul (exprimat în termeni monetari) plătibil pentru

proprietate într-o tranzacţie liberă; valoarea de piaţă vizează cel mai probabil preţ care

poate fi obţinut de vânzător şi cel mai avantajos preţ onorabil pentru cumpărător. Acest

nivel exclude în mod explicit un preţ influenţat de condiţii atipice de finanţare, fiind

vorba de suma plătită integral într-un interval normal de încheierea contractului;

pentru care o proprietate ar putea fi schimbată subliniază ideea că valoarea este suma

estimată şi nu un preţ predeterminat;

la data evaluării sugerează ideea că evaluarea are un „termen de garanţie”, în sensul că

schimbarea condiţiilor de piaţă modifică premisele evaluării şi deci rezultatele acesteia.

Orice valoare estimată a unei proprietăţi sau afaceri se bazează pe circumstanţele reale

ale pieţei la data realizări evaluării;

un cumpărător hotărât se referă la faptul că cel care cumpără este motivat, dar nu

forţat să cumpere. El nu va plăti un preţ mai mare decât cel practicat pe piaţă;

un vânzător hotărât arată că nici vânzătorul nu este grăbit sau forţat să încheie

tranzacţia şi nici nu este dispus să aştepte până ce va obţine preţul pe care el îl consideră

rezonabil;

într-o tranzacţie echilibrată este situaţia în care cele două părţi nu au interes sau relaţii

speciale care putea influenţa nivelul preţului (de exemplu, relaţia între proprietar şi

chiriaş);

după un marketing adecvat precizează că proprietatea ar fi „expusă” la vânzare pe piaţă

într-o manieră adecvată şi în cadrul unei perioade rezonabile care să permită obţinerea

celui mai bun preţ;

în care fiecare parte a acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent presupune că cele două

părţi sunt informate asupra naturii şi caracteristicile proprietăţii sau afacerii şi asupra

19

condiţiilor de pe piaţă la data evaluării;

fără constrângeri semnifică faptul că părţile nu sunt obligate de o anumită conjunctură

sau situaţie să încheie tranzacţia.

Categorii de valori în afara valorii de piaţă. Deşi în majoritatea cazurilor evaluarea se

referă la valoarea de piaţă, sunt situaţii care solicită şi alte categorii de valori de piaţă.

Obiectivele majore ale standardului care se referă la categoriile de valori în afara valorii de

piaţă (SEV 4.04) sunt:

să identifice şi să explice alte categorii de valori;

să permită deosebirea acestor categorii valorice de valoare de piaţă.

Valoarea de utilizare se referă la valoarea cu care un activ contribuie la valoarea

întreprinderii din care face parte, fără a avea în vedere cea mai bună utilizare sau suma ce s-ar

obţine prin vânzarea acestuia. Aici se încadrează activele cu caracter social sau cultural (cămine de

nefamilişti, creşe, grădiniţe, cluburi etc.) deţinute de societăţi comerciale, care au fost vândute după

privatizarea acestora. Tot în această categorie se încadrează şi proprietatea cu piaţă limitată, care

reprezintă acea proprietate sau afacere care, datorită condiţiilor pieţei, atrage relativ puţini

cumpărători potenţiali, la un moment dat. Vânzarea unor astfel de proprietăţi sau afaceri necesită o

durată de marketing mai mare. Proprietăţi speciale, cu destinaţie specială sau proiectate special

au o utilizare restrânsă şi sunt rareori vândute pe piaţa liberă, în afara cazului când reprezintă parte

dintr-o întreprindere. Această categorie vizează rafinăriile, centralele atomoelectrice, utilităţile

publice, bisericile, muzeele etc.

Valoarea de asigurare reprezintă valoarea unei proprietăţi ce face obiectul unui contract de

asigurare;

Valoarea sau costul de înlocuire reprezintă estimarea valorii în funcţie de valoarea

pe piaţa curentă a terenului, construcţiilor şi utilajelor, corectată cu uzura fizică şi morală;

Valoarea de recuperare reprezintă valoarea unei proprietăţi (exclusiv terenul) vândută

pentru materialele recuperabile şi nu pentru utilizarea în continuare. În lucrare, se va folosi şi

termenul de valoare reziduală;

Valoarea de lichidare sau de vânzare forţată reprezintă suma ce poate fi obţinută

în mod rezonabil din vânzarea unei proprietăţi sau afaceri într-un interval de timp prea mic pentru a

îndeplini condiţiile din definiţia valorii de piaţă;

Valoarea specială se referă la un element de valoare cu caracter extraordinar, superior

valorii de piaţă. Valoarea specială apare adesea prin asocierea fizică, economică sau funcţională cu

o altă proprietate. De exemplu, o firmă poate plăti un preţ mai mare decât preţul pieţei la acel

20

moment pentru o mică suprafaţă de teren; situaţia specială a apărut deoarece terenul respectiv se

află în vecinătatea imediată a proprietăţii sale, permite ieşirea la o arteră comercială şi mai ales îi dă

posibilitatea să realizeze dimensiunile optime pentru o construcţie posibilă;

Valoarea pentru garantarea creditelor, ipoteci şi gajuri. Acest standard are o importanţă

deosebită îndeosebi în lumea financiar-bancară, a creditului ipotecar în speţă, fapt confirmat de

rolul important al evaluatorilor în lumea financiar-bancară din SUA, Marea Britanie, Canada etc.,

dar valabil şi în România, prin asigurarea profesională a derulării normale a operaţiilor de creditare

a construcţiilor de locuinţe.

În ţara noastră, băncile comerciale au elaborat norme metodologice pentru evaluarea

bunurilor care fac obiectul garanţiei creditului.

Standardul de evaluare îşi propune să asigure cadrul în care evaluatorul poate executa

asemenea lucrări pentru alte instituţii care asigură finanţarea şi care solicită garantarea rambursării

cu active specificate. Sunt cazuri în care evaluatorul va lua în considerare valoarea de lichidare sau

alte categorii de valori în afara valorii de piaţă, în funcţie de circumstanţe sau cerinţe ale părţilor,

ţinând seama de finanţatorii sunt interesaţi de garantarea rambursării şi nu de preluarea activului

sau afacerii respective.

Referitor la valoarea întreprinderii există mai multe abordări, în raport de standardele

europene, respectiv internaţionale astfel: „Valoarea afacerii este valoarea globală a unei

întreprinderi care va continua să funcţioneze şi în care repartizarea acestei valori globale a afacerii

pe părţile ei componente se face în funcţie de contribuţia lor la afacerea totală, şi nu în funcţie de

piaţa însumată a componentelor ei”.

Considerăm că, în principiu, valoarea unei întreprinderi este dată de suma prezentată a

patrimoniului propriu (averea întreprinderii) şi potenţialul acesteia de a genera venituri viitoare.

1.8. PRINCIPII ŞI REGULI ALE EVALUĂRII ÎNTREPRINDERII

Ca în orice disciplină ştiinţifică şi activitatea practică, şi în evaluarea întreprinderii s-a

conturat un fundament teoretico-metodologic propriu, acesta fiind constituit din standarde,

principii, reguli şi metode de evaluare.

Cele mai importante principii generale de evaluare menţionate de literatura de

Care sunt principalele tipuri de valori folosite la evaluarea

întreprinderii?

Cum se defineşte valoarea de piaţă (justă)?

Cum se defineşte valoarea de utilizare?

Cum se defineşte valoarea de înlocuire?

Cum se defineşte valoarea de lichidare?

21

specialitate (Evaluarea proprietăţilor imobiliare – ANEVAR, Bucureşti, 2001, pag. 31) sunt:

1. Principiul anticipării potrivit căruia valoarea proprie din beneficiile viitoare, anticipate

care urmează a fi generate de proprietatea obţinută.

Pe piaţă investitorii au în vedere beneficiile probabile în riscurile ataşate unui plasament de

capital şi mai puţin costul istoric al proprietăţii respective.

2. Principiul substituţiei; atunci când pe piaţă sunt disponibile mai multe bunuri similare cu

preţuri diferite, acela care are preţul cel mai mic se va epuiza primul.

În domeniul evaluării acest lucru înseamnă că un activ nu valorează mai mult decât costul

de înlocuire al tuturor părţilor componente.

3. Principiul schimbării: schimbarea este rezultatul acţiunii legii cauză – efect.

Schimbările care apar în cadrul factorilor care influenţează valoarea mai multor

întreprinderi sunt permanente. De exemplu, schimbarea legislaţiei fiscale are impact asupra valorii

unei afaceri.

4. Principiul cererii şi ofertei: preţul unei mărfi (proprietăţi) variază direct, dar nu neapărat

proporţional cu oferta.

Atunci când pe piaţă sunt oferte mai multe, alternative, investiţionale (acţiuni, obligaţiuni

etc.) care cumulează o ofertă mai mare decât cererea solvabilă, realizarea echilibrului cerere –

ofertă va determina scăderea preţului de vânzare.

5. Principiul contribuţiei: valoarea unei proprietăţi (afaceri) depinde de cât de mult

contribuie aceasta la valoarea întregului sau de cât de mult reduce valoarea întregului în absenţa sa.

6. Principiul valorii activelor tangibile: cât este mai mare valoarea activelor tangibile

(estimată ca valoare de utilizare sau de lichidare, cu atât este mai mare valoarea întreprinderii.

Se au în vedere următoarele elemente:

valoarea de utilizare presupune continuarea activităţii întreprinderii. Astfel, activele

tangibile cum sunt clădirile sau echipamente de unică utilizare au de obicei o valoare de

utilizare mai mare decât valoarea de lichidare. În consecinţă, atunci când se estimează

activul net corectat, valoarea acestuia va fi influenţată de ponderea unor asemenea

active.

deşi se presupune continuarea activităţii, nu trebuie exclusă şi posibilitatea falimentului.

Teoretic, cu cât valoarea de lichidare la data evaluării este mai mare, cu atât riscul

cumpărătorului este mai mic şi, prin urmare, rata de fructificare acceptată de cumpărător

este mai mică.

22

1.9. ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA ACTIVITĂŢII PRACTICE DE EVALUARE A

ÎNTREPRINDERILOR

1.9.1 Contractarea activităţii de evaluare

Specialistul evaluator (echipa de evaluare) îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract

(convenţie) încheiat cu beneficiarul evaluării. Contractul sau convenţia se încheie fie în urma

câştigării unei licitaţii organizată de beneficiarul evaluării, fie la cererea de ofertă a acestuia către o

firmă de consultanţă. În cazul evaluării întreprinderilor cu capital total sau parţial de stat trebuie să

se organizeze licitaţii în conformitate cu reglementările legale în acest domeniu.

În general, beneficiarul anunţă prin presă intenţia de a face o evaluare, întocmind caietul de

sarcini în care se prezintă şi se formulează condiţiile şi obiectivele care se urmăresc.

Firmele interesate cumpără caietul de sarcini şi formulează ofertele în care se prezintă şi se

arată condiţiile în care îşi propun să efectueze lucrarea, întocmind oferta tehnică şi cea financiară.

Comisia de licitaţie a beneficiarului analizează ofertele şi dă câştig firmei care îndeplineşte

în cea mai bună măsură acoperirea sarcinilor şi responsabilităţilor stabilite. Criteriul principal după

care se judecă, de regulă, aceste oferte este capabilitatea evaluatorului (umană, tehnică etc.),

terminată în principal de:

experienţa firmei de consultanţă în domeniul evaluării afacerilor, în general, şi în cel în care

activează firma ce va fi evaluată, în special;

competenţa echipei de consultanţă (persoane calificate, cu experienţă, echipă omogenă etc.);

infrastructura deţinută de firma de consultanţă;

propunerea de colaborări cu alte firme / specialişti la realizarea lucrării etc.

Alături de aceste criterii un rol important revine ofertei financiare, respectiv preţului

solicitat de consultant pentru realizarea lucrării. Sunt frecvente cazurile când predomină prestigiul

firmei, experienţa acesteia, care constituie garanţia unei activităţi competente şi de calitate. Nu este

esclusă situaţia în care firma respectivă trebuie să fie agreată de anumite organisme (de exemplu,

beneficiarul sau destinatarul lucrării poate solicita ca firma de consultanţă să fie membră a

ANEVAR).

După câştigarea licitaţiei, firma îşi numeşte coordonatorul lucrării şi echipa de evaluatori

care va lucra efectiv. În cadrul membrilor echipei trebuie să fie experţi tehnici, contabili, jurişti etc.,

persoane cu pregătire diversă, care să poată acoperi inclusiv aspectele specifice ale sectorului din

care face parte firma evaluată. Este posibil ca firma evaluatoare să încheie contracte de

subcontractare a anumitor părţi din raportul de evaluare cu alte firme sau cu persoane fizice.

Contractul (convenţia) trebuie să conţină în principal următoarele elemente:

23

părţile contractante, cu o scurtă prezentare;

definiţii ale termenilor utilizaţi în contract;

obligaţiile firmei de consultanţă;

obligaţiile beneficiarului;

valoarea contractului şi condiţiile de plată;

clauze asiguratorii;

diverse alte prevederi;

anexe, în care să se prezinte modalitatea de punere la dispoziţia echipei de evaluare a

informaţiilor necesare.

Pentru colaboratorii externi se încheie convenţii (contracte) în care se specifică obligaţiile

acestora cu privire la obiectul lucrării, termenele de execuţie şi condiţiile de plată.

În cazul în care evaluarea se face de o persoană fizică, aceasta trebuie să fie autorizată, în

conformitate cu prevederile legale în vigoare.

Elementele în detaliu pe care le conţine contractul (convenţia) sunt cuprinse în standardul de

evaluare SEV 3.04 (elaborat în februarie 1999).

1.9.2. Cunoaşterea preliminară şi pregătirea activităţii de evaluare

Începerea acţiunii de evaluare economică a întreprinderii este marcată de un prim

contact al echipei cu conducerea întreprinderii evaluate, care face o prezentare a întreprinderii din

punct de vedere al:

evoluţiei sale de la înfiinţare până la momentul dat;

structurii organizatorice şi funcţionale;

profilului de activitate şi schimbărilor intervenite în ultimii ani, precum şi proiecţiile

pentru perioadele următoare;

poziţiei întreprinderii în cadrul ramurii de activitate, pe piaţa internă şi externă etc.;

altor informaţii privind activitatea firmei.

În această etapă se recomandă vizitarea întreprinderii, pentru formarea unei imagini directe

asupra firmei evaluate

Întrucât în contract este prevăzut termenul de executare a lucrării, echipa de evaluare trebuie

să-şi elaboreze un grafic de realizare în care se prevăd obiectivele şi timpul necesare, pe ansamblul

echipei şi pe componenţii ei (aceasta respectă în linii generale etapele de realizare a raportului

prezentat în oferta tehnică). Acest lucru este absolut necesar întrucât realizarea unei acţiuni este

condiţionată de cele care o preced. De exemplu, nu se poate determina activul net corectat dacă nu

s-a făcut evaluarea tuturor elementelor patrimoniale.

24

Pentru buna desfăşurare a întregii activităţi. a echipei de evaluare este necesar să se

stabilească o persoană din partea beneficiarului care are ca sarcină. asigurarea unei relaţii

corespunzătoare între beneficiar şi consultant pe perioada de realizare a evaluării.

1.9.3 Structura raportului de evaluare

Raportul de evaluare este produsul final al activităţii desfăşurate de echipa de evaluare.

Pentru a putea fi utilizat în conformitate cu scopul pentru care s-a realizat evaluarea societăţii

comerciale (activului, bunului etc.) el trebuie să conţină în mod obligatoriu câteva elemente.

În teorie şi practică sunt prezentate deferite variante de structură a raportului de

evaluare6 adaptate de fiecare societate de consultanţă care întocmeşte un asemenea raport.

Considerăm că nu este obligatoriu ca acest raport să aibă o structură tip, dar trebuie să conţină

elementele necesare care să-l facă util scopului pentru care a fost elaborat.

O structură a raportului de evaluare poate fi următoarea:

1. Titlul raportului: „Raport de evaluare. a societăţii comerciale …”

2. Prezentarea succintă a întreprinderii evaluate, respectiv: denumire, adresă, act de

înfiinţare, număr de înregistrare la Registrul Comerţului, codul fiscal, obiectul de activitate etc.

3. Scopul evaluării şi beneficiarul şi / sau destinatarul lucrării. Se precizează distinct

scopul pentru care s-a elaborat raportul de evaluare: privatizare, vânzare, înscriere la bursă etc.

De asemenea, trebuie menţionat cadrul legal care reglementează diferite operaţiuni în

domeniul în care acţionează întreprinderea respectivă. De exemplu, acte normative care

reglementează cesiunea de creanţe, închirieri de bunuri, valori normative pentru anumite servicii

etc.

4. Diagnosticul întreprinderii pentru evaluare, cu principalele elemente, respectiv:

diagnostic juridic;

diagnostic tehnic (industrial – operaţional);

diagnosticul resurselor umane şi al managementului;

diagnosticul comercial;

diagnosticul economico – financiar;

concluziile finale ale diagnosticului.

5. Aplicarea metodelor de evaluare, respectiv:

procedura de evaluare şi motivaţia alegerii metodelor utilizate. Echipa de evaluare

trebuie să menţioneze că evaluarea s-a făcut în conformitate cu regulile, procedurile,

standardele existente în domeniu; dacă sunt anumite norme obligatorii stabilite de

diferite organisme. În ceea ce priveşte motivaţia alegerii metodelor de evaluare se

6 Vezi ANEVAR, „Evaluarea întreprinderilor” nr. 1 / 1995, Anexa 7.1, pag. 235

25

prezintă succint argumentele pentru opţiunea respectivă;

aplicarea propriu-zisă a metodelor de evaluare; se prezintă detaliat procedura de

evaluare, argumentele şi ipotezele care au condus la utilizarea metodelor respective;

sinteza rezultatelor, în care evaluatorul îşi exprimă opinia asupra valorii

întreprinderii (activului, bunului) sau limitelor în cadrul cărora se încadrează zona

negocierilor;

recomandări sau precizări finale, echipa de evaluare face unele menţiuni, în special

pentru destinatar (utilizatorul raportului), cum ar fi: la data de …pentru un pachet

minoritar de acţiuni a fost stabilită valoare de … mii lei etc.

alte precizări.

7. Autentificări. Se precizează locul şi data întocmirii raportului de evaluare; se

menţionează clar numele şi prenumele persoanelor din echipa de evaluare şi semnăturile acestora.

În legătură cu forma de prezentare, raportul se redactează integral şi cuprinde, de regulă, un volum

distinct cu anexele referitoare la raportul de evaluare. În situaţia în care dimensiunea lucrării este

semnificativă se prezintă şi o sinteză a raportului în scopul punerii în evidenţă doar a concluziilor

cheie şi a rezultatelor evaluării.

1.10. CODUL DEONTOLOGIC AL PROFESIEI DE EVALUATOR

Ca în cazul oricărei profesii liberale şi evaluatorii au un cadru deontologic în care se

circumscrie activitatea lor. Aceasta face parte integrată din Statutul ANEVAR şi urmăreşte

stabilirea unei linii de conduită pentru evaluatori, astfel încât aceştia să desfăşoare o activitate

competentă, conformă eticii profesionale şi corespunzătoare standardelor internaţionale.

Codul deontologic7 stabileşte ca principiu fundamental că „valoarea determinantă trebuie să

fie obiectivă şi să nu fie influenţată de voinţa, dorinţa sau nevoia clientului care angajează serviciile

evaluatorului”. Toate cerinţele activităţii de evaluare decurg din acest principiu esenţial pentru

activitatea desfăşurată de evaluatori.

Referitor la îndatoririle şi responsabilităţile evaluatorilor (capitolul 2 din Codul

deontologic al profesiei) sunt stabilite în principal următoarele:

obligaţia evaluatorului de a determina tipul potrivit de evaluare pentru fiecare situaţie;

evaluatorul trebuie să execute competent şi conştiincios fiecare evaluare să fie imparţial,

loial şi util clientului său;

evaluatorul are obligaţia de a evita abordarea greşită sau aproximările foarte largi pentru a

nu furniza rezultate false ale evaluării.

7 Codul deontologic al profesiei de evaluator este prezentat în „Buletin informativ ANEVAR” nr. 2 (50) / 2005

26

Între obligaţiile evaluatorului faţă de client sunt stabilite următoarele cerinţe:

prezentarea către client a concluzii lor şi rezultatelor precise şi reale asupra evaluării făcute,

indiferent de dorinţa şi indicaţiile clientului;

angajarea evaluatorului într-o lucrare este o chestiune confidenţială, evaluatorul având

obligaţia de a nu dezvălui angajarea sa de către client unor terţe persoane şi, de asemenea,

obligaţia de a nu dezvălui sau folosi rezultatele evaluării fără permisiunea scrisă şi

prealabilă a clientului său, sau fără să fie obligat de o procedură judiciară;

nu este corect ca evaluatorul să accepte un contract de evaluare pentru un domeniu pentru

care nu este calificat, cu excepţia cazurilor în care a adus la cunoştinţa clientului acest fapt

sau în cazul în care s-a asociat cu un alt evaluator care are calificarea necesară;

dacă serviciile unui evaluator sunt solicitate de doi sau mai mulţi clienţi pentru aceeaşi

lucrare, evaluatorul nu poate accepta decât pe unul dintre aceştia, cu excepţia cazului

când există acceptul părţilor implicate.

Practicile lipsite de etică şi de profesionalism în activitatea de evaluare sunt legate de:

acceptarea unui contract a cărui plată este condiţionată de:

preţul de vânzare a proprietăţii sau afacerii evaluate;

decizia judecătorească privitoare Ia proprietate în favoarea clientului;

orice informaţie, indicaţie, concluzie furnizată apriori dec1ient;

solicitarea unei plăţi care reprezintă procent din valoarea rezultată în urma evaluării;

acceptarea de către evaluator a unui contract ce priveşte o afacere sau o proprietate

pentru care el are interese (actuale sau viitoare).

Cadrul etic şi de disciplină în Asociaţia evaluatorilor din ţara noastră (ANEVAR) este

asigurat prin Comisia de etică în care se analizează eventualele cazuri de încălcare a Prevederilor

statutare. În Buletinele informative se publică măsurile adoptate în astfel de situaţii.

1.11. ABORDĂRI METODOLOGICE ÎN PROCESUL DE EVALUARE

În teoria şi practica economică s-au conturat mai multe metode, procedee de

evaluare a unui bun, activ sau întreprindere (afacere), în funcţie de modul de abordare. Standardele

de evaluare menţionează: .

abordarea pe bază de active;

abordarea pe bază de venit;

abordarea prin comparaţie.

Fiecare mod de abordare implică diferite metode, care pot fi utilizate în funcţie de tipul de

întreprindere, cantitatea şi calitatea informaţiilor disponibile, scopul evaluării etc.

27

Pentru evaluarea întreprinderii în ansamblul ei, evaluatorul trebuie să folosească cel puţin

două abordări. Acest lucru este necesar pentru a verifica dacă s-a ajuns la o valoare credibilă.

1.11.1 Abordarea pe bază de active (patrimonială)

Abordarea pe bază de activ derivă din principiul substituţiei, potrivit căruia un activ nu

valorează mai mult decât costul de înlocuire a tuturor părţilor sale componente. Aceasta nu

înseamnă că preţul tranzacţiei nu poate fi mai mare sau mai mic decât valoarea stabilită de

evaluator.

Din punct de vedere tehnic, aceasta înseamnă evaluarea tuturor elementelor patrimoniale prin

diferite metode şi corectarea ultimului bilanţ sau a unui bilanţ întocmit în acest scop .

Abordarea patrimonială prezintă avantajele:

este credibilă şi utilizată în multe cazuri în instanţă, acţiuni de partaj, fuziune, lichidare etc.;

este relevantă în evaluarea unui. pachet de control, a titlurilor de participaţie şi a altor

plasamente;

este indispensabilă în operaţiuni de vânzare-cumpărare de active, în special pentru folosinţă

personală;

Dezavantaje:

implică un volum mare de muncă pentru inventarierea şi reevaluarea tuturor elementelor

patrimoniale;

este mai puţin aplicabilă pentru imobilizările necorporalii;

în unele tranzacţii trebuie să fie completată cu altă metodă.

1.11.2 Abordarea pe bază de venit

Metodele şi tehnicile din acest grup decurg din principiul anticipării, potrivit căruia valoarea

rezultă din beneficiile viitoare care urmează a fi generate de proprietatea deţinută.

Aplicarea metodelor presupune:

estimarea „beneficiilor viitoare” reprezentate de profitul ce urmează a fi realizat, respectiv

dividendele şi / sau fluxul de disponibilităţi (cash-flow-ul);

stabilirea unei rate de actualizare.

Valoarea rezultă din împărţirea venitului estimat la rata de actualizare.

Principalele avantaje sunt:

este aplicabilă pe pieţele financiare pentru a estima preţul acţiunilor; în funcţie de acesta se

28

orientează deciziile de investire / dezinvestire;

se consideră din punct de vedere teoretic ca fiind cea mai corectă pentru stabilirea valorii

proprietăţii care generează fluxuri de disponibilităţi;

Dezavantaje:

se pot obţine valori discutabile dacă estimarea veniturilor viitoare nu este credibilă sau dacă

se folosesc rate de actualizare neconcludente;

nu este aplicabilă în cazul întreprinderilor în dificultate.

1.11.3 Abordarea prin comparaţie

Având în vedere principiul substituţiei, metoda presupune că un cumpărător informat nu ar

plăti pentru un bun mai mult decât suma cu care ar achiziţiona un bun comparabil cu aceeaşi

utilitate.

În esenţă, abordarea prin comparaţie constă în aprecierea gradului de similitudine între

obiectul supus evaluării şi tranzacţii similare efectuate sau/şi diferenţele dintre acestea.

În practică are o largă aplicabilitate, în special în tranzacţii de proprietăţi imobiliare,

terenuri, titluri de valoare.

Utilizarea metodelor din această grupă necesită asigurarea unor baze de date şi stabilirea

unor parametri de echivalenţă care să permită efectuarea comparaţiei. De exemplu: raportul

„preţ/cifră de afaceri” sau „preţ/profit net” pentru evaluarea unei afaceri în derulare, sau „preţ /m2

de suprafaţă construită” pentru spaţii comerciale sau clădiri.

Avantaje:

este uşor de aplicat şi permite o bună estimare a valorii de piaţă (valoarea justă);

are largă aplicabilitate în evaluarea de bunuri, active, terenuri etc.;

Dezavantaje: '

necesită un volum însemnat de informaţii referitoare la tranzacţiile din domeniul respectiv;

nu este aplicabilă în cazul în care tranzacţiile încheiate au fost influenţate de factori

conjuncturali (de exemplu, în prezent, în unele zone ale ţării terenurile agricole se tranzac-

ţionează la preţuri inferioare valorii reale);

este mai puţin acceptată în litigii.

În activitatea practică de evaluare se aplică şi metode combinate, respectiv o metodă

patrimonială şi una bazată pe venit.

Standardul de evaluare SEV 5 menţionează că „selectarea şi credibilitatea abordărilor, a

metodelor adecvate şi a calculelor depind de judecata evaluatorului”.

În consecinţă, evaluatorul trebuie să analizeze aplicabilitatea fiecărei abordări la cazul dat, în

29

funcţie de relevanţa informaţiilor existente, să-şi motiveze opţiunea pentru metoda aplicată şi să

propună o valoare sau un interval de valori.

30

C A P I T O L U L 2

DIAGNOSTICUL ÎNTREPRINDERII ÎN ACTIVITATEA DE EVALUARE

2.1. NECESITATEA ŞI ROLUL DIAGNOSTICULUI ÎN EVALUAREA ÎNTREPRINDERII

Conceptul de „diagnostic” în plan economic, la nivelul unei întreprinderi, presupune

identificarea unor eventuale disfuncţionalităţi ale activităţii ei, analiza acestora, stabilirea cauzelor

şi prezentarea măsurilor care să conducă la reglarea situaţiei. Totodată, diagnosticul trebuie să

evidenţieze şi elementele pozitive ale activităţii, care sunt necesare pentru estimarea

performanţelor.

Prin diagnosticarea unei întreprinderi în vederea evaluării, se urmăreşte cunoaşterea tuturor

laturilor activităţii acesteia, respectiv juridică, operaţională, resurse umane, economico-financiară

etc., precum şi a punctelor forte şi punctelor slabe corespunzătoare fiecăruia.

În cadrul diagnosticului trebuie să-şi găsească răspuns probleme cum sunt:

poziţia pe piaţa pe care operează;

statutul juridic al proprietăţii care se evaluează, dacă sunt sau nu satisfăcătoare şi de ce;

modul în care au fost obţinute;

potenţialul uman şi de management;

infrastructura tehnică pentru susţinerea activităţii de bază;

măsurile care urmează a fi întreprinse, atât pe termen scurt cât şi pe termen lung;

infrastructura tehnică pentru susţinerea activităţii de bază.

Timp necesar: 180 minute

Întrebări la care vom răspunde în aceast capitol:

De ce este necesar şi care este rolul diagnosticului în evaluarea întreprinderii?

Care este importanţa şi cum se realizează diagnosticul juridic?

Care este importanţa şi cum se realizează diagnosticul tehnic sau operaţional?

Care este importanţa şi cum se realizează diagnosticul resurselor umane şi

al managementului întreprinderii?

Care este importanţa şi cum se realizează diagnosticul comercial?

Care este importanţa şi cum se realizează diagnosticul economico – financiar?

00:180

31

În cadrul activităţii practice de evaluare a unei întreprinderi, diagnosticul trebuie să

furnizeze informaţiile necesare aprecierii situaţiei trecute şi prezente, care constituie o bază

pentru estimarea elementelor şi variabilelor „cheie” ce trebuie avute în vedere în cazul

aplicării diferitelor metode de evaluare. Întrucât evaluarea întreprinderii nu înseamnă o aplicare

mecanică a unor tehnici, ci presupune o apreciere profundă a performanţelor întreprinderii, echipa

de evaluare trebuie să opereze cu parametri consideraţi normali pentru mediul de activitate al firmei

evaluate şi la momentul efectuării evaluării.

Pe baza diagnosticului întreprinderii evaluate se pot construi scenarii pertinente, care trebuie

să stea la baza evaluării întrucât diagnosticul pentru evaluare nu are doar rolul de a prezent situaţia

firmei la un anumit moment, ci şi acela de a direcţiona şi susţine proiecţiile economico-financiare.

Realizarea diagnosticului unei întreprinderi în scopul evaluării presupune

parcurgerea următoarelor etape:

stabilirea problemelor supuse analizei:

asigurarea informaţiilor şi analiza documentelor care stau la baza lor;

analiza şi prezentarea rezultatelor într-un raport.

Considerăm că diagnosticul unei firme nu poate fi încadrat în tipare fixe, ci trebuie să aibă o

structură adaptabilă în funcţie de scopul urmărit. Pentru evaluarea unei întreprinderi, diagnosticul

poate fi structurat în mai multe componente, respectiv: diagnostic juridic, tehnic, al resurselor

umane, comercial şi economico-financiar.

Între acestea rolul esenţial revine diagnosticul economico-financiar, care cuantifică prin

instrumente specifice rezultatele analizei din celelalte secţiuni şi realizează o interfaţă între cele

două componente de bază ale procesului de evaluare a afaceri (diagnostic şi evaluare propriu-zisă).

2.2. DIAGNOSTICUL JURIDIC

Diagnosticul juridic are drept scop juridic verificarea aspectelor legale privind activitatea

întreprinderii sau a activului de evaluat. Realizarea acestuia presupune analiza elementelor specifice

în următoarele domenii:

Dreptul societăţilor comerciale. În acest domeniu se verifică: contractul de societate,

statutul şi modificările ulterioare înfiinţării, registrul adunării generale a acţionarilor (asociaţilor),

registrul acţionarilor, registrul acţiunilor, contractele de vânzare-cumpărare, de închiriere,

contractele de locaţie de gestiune (o variantă a contractului de închiriere), cele de concesiune etc.

Dreptul civil. Se analizează şi se verifică actele şi contractele privind:

dreptul de proprietate asupra construcţiilor;

situaţia juridică a terenurilor întreprinderii (drept de proprietate, contract de închiriere etc.);

32

situaţia juridică a imobilizărilor necorporale de natura brevetelor, licenţelor, mărcilor

înregistrate şi a altora de aceeaşi natură (se verifică dacă acestea sunt înregistrate la

organismele abilitate, cine este titularul dreptului de inventator sau autor, existenţa

certificatului de inventator sau autor, durata legală de protecţie etc.);

situaţia imobilizărilor financiare (titluri de participare, titluri imobilizate ale activităţii de

portofoliu, creanţe imobilizate etc.);

situaţia împrumuturilor primite, a garanţiilor constituite, existenţa creditelor nerambursate la

scadenţă, eventualitatea declarării stării de faliment;

situaţia asigurării societăţii prin efectul legii (imobiliară şi de răspundere civilă) şi în

virtutea unor contracte de asigurare împotriva unor riscuri (calamitate naturală, furt etc.),

situaţia achitării primelor de asigurare etc.;

Dreptul fiscal. Se verifică:

situaţia obligaţiilor legale (impozite, taxe, contribuţii etc.) şi a plăţilor restante comparativ

cu termenele exigibile;

ultimul control fiscal, rezultatele sale şi modul de valorificare a actelor de control.

Nu de puţine ori în practică se întâlnesc firme care din proprie iniţiativă îşi calculează şi

înregistrează contabil penalităţile pentru neplata la termen a obligaţiilor fiscale. Pentru evaluator

este foarte importantă reţinerea acestor informaţii datorită influenţei directe asupra determinării

valorii patrimoniale a întreprinderii.

Dreptul muncii. Se verifică şi se analizează existenţa contractelor colective şi individuale

de muncă, a regulamentului de ordine interioară, a contractului de management. Un punct important

la acest subcapitol al diagnosticului juridic îl reprezintă informaţiile în baza cărora se poate aprecia

dacă oamenii cheie pot sau nu să fie menţinuţi în această întreprindere după schimbarea

proprietarului, sau dacă noul proprietar este obligat să menţină un anumit număr de salariaţi sau al

salariului etc.

Dreptul mediului. Se verifică dacă activitatea întreprinderii evaluate se desfăşoară în cadrul

impus de legislaţia de mediu; prin prisma restricţiilor privind efectele activităţii asupra mediului

interesează dacă firma are un studiu de impact, dacă au fost obţinute autorizaţiile de mediu, dacă

sunt litigii cu alte întreprinderi sau cu autorităţile (şi dacă astfel se creează obligaţia decontării sau a

plăţii unor daune interese).

Problemele de mediu tind să capete un rol semnificativ în cadrul activităţii de evaluare,

aceasta fiind o tendinţă determinată de „semnalele” provenite de pe piaţa vânzării-cumpărării

întreprinderilor (probleme de poluare cu relevanţă în procesul de privatizare din ţara noastră sunt

bine cunoscute). Au existat cazuri când nu s-au vândut pachetele de acţiuni ale întreprinderilor de

stat mai multor societăţi comerciale deoarece potenţialii investitori nu au acceptat să preia şi pasivul

ecologic, respectiv obligaţia de a face cheltuieli semnificative de depoluare.

33

În practica evaluării din ţările dezvoltate se evaluează în mod curent activele şi pasivele

ecologice, rezultatul acestui demers influenţând direct valoarea afacerii (în cadrul metodelor

patrimoniale se includ corecţii asupra elementelor de activ / pasiv, iar în aplicarea metodelor de

randament, profitul sau cash-flow-ul se calculează prin includerea fluxurilor implicate de activele /

pasivele ecologice).

O problemă distinctă se referă la litigii. Se verifică dacă întreprinderea evaluată este

implicată în litigii, instanţele judecătoreşti şi ce posibilităţi de rezolvare sunt. În cazul existenţei

unor litigii de muncă se verifică stadiul de rezolvare a acestora. În toate cazurile situaţia litigiilor

reprezintă un punct important ce are implicaţii directe asupra valorii patrimoniale, realizându-se

corecţii atunci când nu s-au constituit provizioane, cât şi asupra valorilor de randament.

După verificarea şi analiza domeniilor juridice prezentate, juristul din echipa evaluare

formulează concluziile diagnosticului juridic sub forma punctelor forte şi punctelor slabe ale

cadrului juridic, acesta constituindu-se ca parte importantă a raportului de evaluare.

Ca punct forte ale cadrului juridic pot fi exemplificate următoarele: statutul corespunzător,

relaţiile contractuale conforme cu prevederile legale, absenţa litigiilor de muncă, absenţa amenzilor

şi penalităţilor fiscale, contracte pe termen lung avantajoase (pe linia aprovizionării, desfacerii,

finanţării), relaţii favorabile cu parteneri comerciali, băncile, fiscul, deţinerea unor drepturi de

proprietate nematerială (marca înregistrată, brevete protejate, acorduri noncompetiţie cu

managementul şi persoanele cheie din întreprindere etc.).

Ca punte slabe ale cadrului juridic pot fi amintite următoarele: existenţa unor litigii

comerciale, de muncă, plata unor amenzi şi penalităţi fiscale, riscul pierderii oamenilor cheie

(datorită fisurilor contractului de muncă), lipsa contractelor de asigurare, a acordurilor

noncompetiţie etc.

În raportul de evaluare trebuie să se facă referire concretă la actele normative ale căror

prevederi nu au fost respectate sau a fost dată o altă interpretare decât cea normală.

2.3. DIAGNOSTICUL TEHNIC SAU OPERAŢIONAL

În esenţă, aceasta presupune o analiză detaliată a factorilor tehnici de producţie, a

tehnologiilor de fabricaţie a produselor, precum şi a organizării producţiei şi muncii.

Astfel, în legătură cu activele fixe incluse în patrimoniul societăţii comerciale,

precum şi a celor pe care le foloseşte fără a fi proprietatea ei, evaluatorii trebuie să se pronunţe cu

privire la:

starea de funcţionare a maşinilor, utilajelor, gradul de uzură fizică;

performanţele acestora în raport cu cele care se produc în momentul respectiv;

34

posibilităţile de utilizare în viitor;

mijloacele fixe înregistrate în patrimoniul unităţii, dar care nu mai pot fi folosite datorită

schimbărilor intervenite în structura producţiei;

încadrarea mijloacelor fixe pe categorii conform Catalogului privind clasificarea şi

duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe privind amortizarea capitalului

imobilizat în active corporale şi necorporale;

situaţia reevaluării activelor fixe în conformitate cu reglementările în vigoare;

oportunitatea trecerii în conservare a unor active fixe (dacă este cazul), condiţiile în care

s-a făcut aceasta şi perspectivele de punere în funcţiune. Într-o asemenea situaţie

specialiştii trebuie să se pronunţe cum vor fi tratate aceste active fixe în procesul de

evaluare;

valoarea investiţiilor în curs de execuţie, stadiul lor în raport cu graficele de execuţie,

posibilităţile de finalizare şi influenţa lor asupra potenţialului tehnico-productiv sau a

prestaţiilor de servicii;

posibilităţile pe care le are societatea comercială a a-şi asigura utilităţile necesare pentru

desfăşurarea normală a activităţii; gradul de dependenţă faţă de utilităţile furnizate de

regiile autonome sau companii de profil.

În legătură cu clădirile, în raportul de evaluare, experţii tehnici, în urma

examinării lor, se pronunţă asupra:

concordanţei situaţiei din teren cu planurile de construcţie; modificările aduse, baza

legală a acestor modificări, implicaţiile asupra funcţionalităţii şi siguranţei în exploatare;

situaţiei structurii de rezistenţă în raport cu seismele prin care au trecut clădirile

respective;

schimbările intervenite în destinaţia unor clădiri şi posibilităţile de folosire în viitor;

situaţia clădirilor din patrimoniul unităţii şi impactul lor asupra realizării activităţii de

bază precum şi a rezultatelor economico-financiare;

în ceea ce priveşte mijloacele de transport (dacă firma evaluată are parc propriu), în urma

examinării structurii parcului pe categorii de mijloace de transport (auto, feroviar, aerian şi de apă)

se vor face referiri la:

gradul de folosire a parcului propriu, pe categorii de mijloace de transport;

modul de utilizare a capacităţii mijloacelor proprii de transport;

stare tehnică, gradul de uzură;

gradul de reînnoire;

valoarea cu care sunt înregistrate în contabilitate comparativ cu cea de înlocuire;

dacă se justifică sau nu existenţa parcului;

35

posibilităţile de folosire în viitor a parcului propriu, încadrarea parametrilor mijloacelor

autor în standardele impuse pe plan naţional şi internaţional.

În ceea ce priveşte acest ultim punct se prezintă un caz interesant care confirmă relaţia

directă dintre diagnosticul tehnic şi valoarea întreprinderii. În urma diagnosticului la o firmă de

transporturi internaţionale s-a stabilit că investiţiile realizate în ultima perioadă în maşini de

transport internaţional (achiziţionate second-han) nu au vizat „amănuntul” încadrării parametrilor

acestor mijloace fixe în limitele anunţate de Uniunea Europeană ca fiind operabile de la 1 ianuarie

1997 pentru autovehiculele care circulă în spaţiul comunitar.

Referitor la terenurile de incintă se examinează:

concordanţa dintre categoriile de suprafeţe existente (construită, aferentă reţelelor, căilor

de acces, liberă) şi cele din certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenului, dobândit în conformitate cu H.G. nr. 834 / 1991;

îmbunătăţirile aduse unor categorii de terenuri;

schimbarea destinaţiei unor suprafeţe de teren; baza legală şi implicaţiile asupra

activităţii întreprinderii;

valoarea cu care sunt înregistrate terenurile în contabilitate, avându-se în vedere

prevederile din standardele de evaluare şi de contabilitate.

În legătură cu producţia şi tehnologiile de fabricaţie:

se prezintă succint principalele produse fabricate, servicii etc.;

se face o scurtă descriere a procesului tehnologic, eventual prezentarea sub formă de

schemă, schiţă;

aprecieri asupra tehnologiilor, în raport cu ceea ce există în domeniul respectiv;

organizarea generală a producţiei;

organizarea transportului intern;

calitatea producţiei;

impactul asupra mediului;

alte aspecte referitoare la producţie sau la serviciile pe care le prestează, în funcţie de

obiectul de activitate.

Pentru caracterizarea sintetică a potenţialului tehnic se recomandă următorii indicatori:

100 x ieadeproductCapacitate

obtinuta Productia productie de icapacitati a folosire de Gradul

100 x fixe active Total

utilaje si Masini fixe active in total utilajelor a simasinilor Ponderea

100 x inventar de Valoarea

cumulata aAmortizare fixeactivelor a uzura de Gradul

36

100 x inventar de Valoarea

noi fixer mijloacelo Valoarea fixeactivelor a reinnoire de Gradul

100 x reevaluata valoareala fixe Active

afaceri de Cifra fixe active lei 1.000 la afaceri de Cifra

100 x reevaluata valoareala fixe Active

exploataredin Rezultat fixe active lei 1.000 la exploataredin Rezultat

În vederea efectuării evaluării, în special prin metode patrimoniale, în sinteza diagnosticului

tehnic, specialiştii trebuie să se pronunţe asupra modificărilor care vor fi efectuate pornind de la

ultimul bilanţ încheiat şi care urmează a fi folosit în evaluare.

2.4. DIAGNOSTICUL RESURSELOR UMANE ŞI AL MANAGEMENTULUI

ÎNTREPRINDERII

În cadrul acestui segment se urmăreşte furnizarea de informaţii asupra resurselor umane din

punct de vedere al evoluţiei, structurii, comportamentului şi eficienţei utilizării lor, precum şi

performanţa echipei de conducere a întreprinderii.

Diagnosticul resurselor umane ale societăţii comerciale în vederea evaluării impune

folosirea unui sistem de indicatori privind dimensiunea, structura, comportamentul, precum şi

eficienţa folosirii lor.

2.4.1 Dimensiunea, structura şi comportamentul potenţialului uman

Dimensiunea potenţialului uman. Pentru a caracteriza dimensiunea potenţialului

uman se pot folosi următorii indicatori:

a) numărul mediu de salariaţi (cu contract de muncă), stabilit în conformitate cu

metodologia în vigoare la data evaluării;

b) numărul mediu de personal (cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată şi cu

contract de muncă pe o perioadă determinată), care se stabileşte prin adăugarea la

numărul mediu de salariaţi a numărului mediu de colaboratori angajaţi pe bază de

contract de muncă pe o perioadă determinată;

c) numărul maxim de personal, care reprezintă limita superioară stabilită în funcţie de

volumul efectiv de activitate şi productivitatea muncii prevăzută.

100 x precedent) anuldin ce(sau prevazuta anuala tateaProductivi

realizata adaugata) rea(sau valoa afaceri de Cifra Nmax

sau

37

100

I x N N

q0

max

În care:

Iq = indicele volumului de activitate exprimat prin cifra de afaceri, valoarea adăugată etc.;

N0 = numărul mediu de personal prevăzut pentru perioada respectivă sau din perioada

precedentă.

d) numărul mediu de personal calculat pe baza celui prezent la lucru, care reflectă

situaţia la un moment dat.

Considerăm că acest indicator este de natură să permită evidenţierea dimensiunii

potenţialului uman, care se corelează cu rezultatele obţinute de întreprindere.

Structura resurselor umane. Principalele criterii de structurare utile în diagnosticarea

resurselor umane sunt:

a) categoriile de personal, respectiv: muncitori (direct productivi, indirect productivi, de

deservire generală); personal tehnic-ingineresc (ingineri, tehnicieni, maiştri); personal de

administrare şi conducere;

b) vechimea în întreprindere, personalul se poate structura în următoarele grupe: sub 1

an; între 2 – 5 ani; între 6 – 10 ani; între 11 – 15 ani; între 15 – 20 ani; peste 20 ani.

Analiza structurii după vechime şi evoluţia sa în timp poate furniza informaţii cu privire

la strategia angajărilor efectuate de întreprindere, dar şi la eforturile sale pentru

stabilizarea personalului. În mod normal, structura după vechime trebuie să fie

echilibrată (nici prea tânără, nici prea bătrână), manifestându-se astfel o politică

adecvată de formare a personalului;

c) vârsta personalului, pot fi utilizate grupele: până la 30 de ani; între 31 – 40 de ani; 41 –

50 de ani; peste 50 de ani. Un dezechilibru accentuat în structura după vârstă a

personalului poate să dăuneze echilibrul psihologic al întreprinderii. Astfel, angajarea

masivă la un moment dat a tinerilor frânează posibilităţile acestora de promovare;

d) modalităţi de calificare. Se impune structurarea personalului pe nivele de pregătire

(superior, mediu, profesional) şi pe categorii de personal.

Un alt aspect care trebuie analizat îl constituie perfecţionarea pregătirii profesionale, pe

forme de realizare (la locul de muncă, cursuri postliceale, postuniversitare etc.).

Comportamentul personalului. În practică se pot folosi următorii indicatori:

a) gradul de utilizare a timpului maxim disponibil exprimat în ore – om (Gu):

disponibil maxim Timpul

lucrat efectiv Timpul Gu

b) indicatorii circulaţiei forţei de muncă:

N

I intrarilor ulCoeficient

38

N

E plecarilor ulCoeficient

N

E I totalemiscarilor ulCoeficient

în care:

I = numărul total al intrărilor de personal în cursul perioadei;

E = numărul total al ieşirilor de personal;

c) indicatorii comportamentului individual:

100 x om - orein exprimat disponibil maxim Timpul

om) - (ore nemotivate absente de totalNr. uluiabsenteism a generala Rata

De asemenea, se are în vedere structura timpului nelucrat pe cauzele pe care l-au provocat

(boli, accidente de muncă, maternitate, evenimente familiale, concedii fără plată, absenţe

nemotivate etc.).

c) indicatori de conflictualitate. În cazul în care conflictualitatea a luat o formă colectivă se

impune analiza următorilor indicator;

numărul de greve în cursul anului;

numărul de zile de grevă = durata grevei x numărul de grevişti;

salariati de lNumar tota

grevisti deNumar ereintreprind de nivel la grevei a importanta de gradul

grevisti deNumar

greva de zile deNumar greveie a eintensitat de gradul

În situaţia formelor individuale de conflictualitate se urmăresc indicatorii:

număr de litigii care au necesitat intervenţia inspecţiei de muncă;

număr de litigii care au ajuns în faţa instanţei de judecată.

2.4.2 Diagnosticul eficienţei utilizării resurselor umane

Analiza eficienţei utilizării forţei de muncă în cadrul întreprinderii în vederea

evaluării se realizează cu ajutorul sistemului indicatorilor de reflectare a productivităţii muncii.

Pentru a urmări dinamica productivităţii muncii la nivelul întreprinderii, precum şi în comparaţie cu

alte firme din aceeaşi ramură de activitate se folosesc indicatori financiari şi valorici, construiţi ca

raport efect / efort sau efort / efect.

În calitate de efect pot fi folosiţi indicatorii: cifra de afaceri (CA), producţia exerciţiului

(Qe), veniturile din exploatare (Ve) sau valoarea adăugată (Qa), în funcţie de specificul activităţii

societăţii evaluate. Pentru exprimarea efortului se pot folosi indicatorii: numărul mediu de personal

(N), timpul total de muncă exprima în zile – om (Tz) sau în ore – om (Th).

39

Astfel, în cazul determinării productivităţii muncii pe baza cifrei de afaceri, indicatorii

utilizaţi sunt:

productivitatea medie anuală pe o persoană: n

CA W

productivitatea medie zilnică: Tz

CA W

productivitatea medie orară: Th

CA W

Aspectele relevante cu privire la eficienţa utilizării resurselor se pun în evidenţă şi prin

analiza productivităţii muncii pe principalele produse (cele care deţin mai mult de 50% din totalul

producţiei întreprinderii). În acest sens se poate folosi indicatorul „productivitatea muncii”,

exprimată prin timpul consumat pe unitatea de produs, care poate fi folosit pentru comparaţii în

dinamică la nivelul întreprinderii, precum şi pentru comparaţii în spaţiu pe plan naţional şi

internaţional.

În final, evaluatorul trebuie să facă o sinteză a principalelor puncte forte şi slabe în legătură

cu resursele umane ale firmei.

Cu titlu de exemplu pot fi avute în vedere următoarele puncte forte: personalul este bine

calificat; structura pe vârste este echilibrată; personalul este capabil să se adapteze la înnnoire;

productivitatea muncii este în creştere; absenţa grevelor; reducerea numărului litigiilor individuale

de muncă; protecţia muncii corespunzătoare, reflectată prin reducerea sau diminuarea accidentelor

de muncă.

Ca puncte slabe se pot exemplifica: utilizarea necorespunzătoare a timpului de muncă în

cadrul zilei; productivitatea muncii în scădere; personal supradimensionat în activităţi de

întreţinere; existenţa conflictelor de muncă etc.

2.4.3 Diagnosticul managementului firmei

În ceea ce priveşte conducerea firmei evaluate, în cadrul diagnosticului se prezintă

următoarele aspecte:

a) echipa de conducere (nume, prenume, funcţia, vârsta, experienţa în domeniu etc.);

b) baza legală în virtutea căreia îşi exercită prerogativele funcţiei;

c) poziţia echipei de conducere faţă de acţionarii firmei, bănci, administraţia financiară etc.;

d) referiri şi aprecieri asupra stilului de conducere (pe obiective, autoritar, cu delegarea

autorităţii, colegial, centralizat, descentralizat etc.);

e) obiectivele negociate şi prevăzute în contractul de management;

f) gradul de realizare a criteriilor de performanţă.

În finalul acestui diagnostic evaluatorul formulează punctele forte şi slabe ale

40

managementului firmei.

Ca puncte forte se pot menţiona: echipa de conducere tânără, dinamică; realizarea şi

depăşirea criteriilor de performanţă negociate cu acţionarii; îmbunătăţirea poziţiei firmei pe piaţă;

colaborarea bună cu sindicatele etc.

Ca puncte slabe se pot avea în vedere: nerealizarea numitor criterii de performanţă; slăbirea

poziţiei firmei în cadrul mediului ei concurenţial; tensiuni în relaţiile cu sindicatele marcate prin

creşterea numărului zilelor de grevă; lipsa de preocupare pentru stimularea iniţiativei şi creativităţii

tehnice a personalului etc.

2.5. DIAGNOSTICUL COMERCIAL

Diagnosticul comercial vizează piaţa de desfacere a produselor întreprinderii şi cea de

aprovizionare. Obiectivul de bază al diagnosticului comercial constă în estimarea pieţei actuale şi

potenţiale a întreprinderii şi a locului ei pe piaţă.

În cadrul diagnosticului comercial se recomandă a fi abordate următoarele aspecte esenţiale:

evoluţia vânzărilor; analiza structurală a vânzărilor pe produse şi pieţe de desfacere, a clienţilor

întreprinderii, a repartiţiei vânzărilor în funcţie de ciclul de viaţă al produselor.

2.5.1. Analiza evoluţiei vânzărilor

În activitatea de evaluare a unei firme interesează vânzările de bunuri, lucrări şi

servicii care formează obiectul de activitate, exprimate prin cifra de afaceri.

Cifra de afaceri, din „contul de profit şi pierdere ”, este evaluată în unităţi monetare

curente. Pentru o corectă apreciere a performanţelor comerciale ale firmei în timp se impune

corectarea acesteia cu indicele preţurilor domeniului de activitate, respectiv evaluarea ei în preţuri

comparabile.

Relaţia de calcul a cifrei de afaceri în preţuri comparabile este:

preturilor almediu Indicele

curente preturiin Ca realaCA

Evoluţia în timp a vânzărilor mărfurilor trebuie analizată şi comparativ cu dinamica

vânzărilor pe piaţa sectorului de activitate ale acesteia pentru a se evidenţia întărirea sau diminuarea

poziţiei întreprinderii pe piaţă.

Pentru a exemplifica se folosesc datele din tabelul nr.2.1:

41

Tabelul nr. 2.1

Nr.

crt.

Specificaţie N-2 N-1 N

1. Cifra de afaceri în preţuri curente (mii lei)

%

2. Indicele preţurilor (cu bază fixă)

3. Cifra de afaceri în preţuri comparabile (mii lei)

%

4. Indicele vânzărilor pe piaţa sectorului de activitate

5. Diferenţa faţă de dinamica sectorului

Pe baza datelor astfel structurate se pot formula concluziile pertinente referitoare la:

evoluţia vânzărilor în preţuri curente şi comparabile, marcându-se astfel dimensiunea reală a

volumului de activitate;

schimbările intervenite în ceea ce priveşte poziţia întreprinderii în cadrul sectorului în raport

de firmele concurente.

Cuantificarea creşterii sau scăderii pierderii vânzărilor proprii în cadrul vânzărilor totale pe

piaţă se face pe baza relaţiei:

în care:

ICAf = indicele cifrei de afaceri a firmei evaluate

ICat = indicele cifrei de afaceri a sectorului

gf0 = ponderea vânzărilor proprii în vânzările totale ale sectorului în baza de comparaţie.

Cifra de afaceri evoluează sub influenţa unor factori (direcţi sau indirecţi) specifici

domeniului de activitate al întreprinderii. Ca model de analiză general valabil se recomandă

aprecierea dinamicii vânzărilor în funcţie de doi factori direcţi: volumul fizic al vânzărilor şi

preţurile medii de vânzare:

pi x qi CA n

1i

în care:

qi = volumul fizic al vânzărilor pe produse sau grupe de produse;

pi = preţul (tariful) mediu pe unitate de produs.

Potrivit modelului prezentat, factori direcţi de influenţă sunt:

cantitatea totală vândută (Q, dacă producţia este omogenă)

001 p x Q - Q în care:

0p = reprezintă preţul mediu de vânzare;

0

CAt

CAf xgf1I

I

42

structura producţiei vândute

0101 pQ - pq

produsele de vânzare pe produse

pq - pq 0111

Modelul de analiză menţionat prezintă importanţă pentru evaluator, deoarece furnizează

informaţii necesare estimării evoluţiei vânzărilor în perioada următoare.

Cifra de afaceri poate fi analizată şi pe baza unor modele multiplicative specifice

domeniului de activitate al întreprinderii. Astfel, pentru analiza vânzărilor în ramurile productive se

recomandă următorul model:

Qe

CA x

Mf

Qe x

N

Mf x N CA

în care:

N = numărul mediu de personal;

Mf = valoarea medie anuală a mijloacelor fixe folosite de întreprindere, indiferent dacă sunt sau nu

în proprietatea ei;

Qe = producţia exerciţiului;

CA = cifra de afaceri.

Pe baza acestui model evaluatorul obţine informaţii referitoare la:

influenţa modificării factorului uman asupra vânzărilor;

dinamica gradului de înzestrare tehnică a muncii (MF / N) şi impactul asupra vânzărilor;

eficienţa utilizării mijloacelor fixe, caracterizată prin volumul de activitate productivă (Qe)

în corelaţie cu valoarea medie a mijloacelor fixe (Mf) şi impactul asupra vânzărilor;

evoluţia gradului de valorificare a producţiei exerciţiului (factor extrem de important, ce

pune în evidenţă legătura activităţii firmei cu piaţa) şi contribuţia acestuia la variaţia cifrei

de afaceri.

În cazul întreprinderilor din sfera comerţului se recomandă următoarele modele:

x WaN CA

ks x Nl N

dz x Nz Wa

în care:

Nl = numărul locurilor de muncă;

Ks = coeficientul schimbărilor;

Nz = numărul mediu de zile lucrate;

Dz = desfacerea medie zilnică pe un salariat.

Modelul de mai sus se recomandă a fi folosit în cazul unităţilor comerciale care practică

43

forma clasică de vânzare, cu plata la vânzător.

În cazul unităţilor comerciale care desfac mărfurile prin sistemul cu autoservire se

recomandă modelul:

2m

d x Sc CA şi

100

m

di x g

m

d

n

1i2si

2

în care:

Sc = suprafaţa comercială;

d / m2 = desfacerea medie pe unitatea de suprafaţă;

gsi = structura suprafeţei comerciale pe grupe de mărfuri;

di / m2 = vânzarea medie pe unitatea de suprafaţă pe grupe de mărfuri.

Pentru unităţile comerciale, în formularea concluziilor, în funcţie de profilul întreprinderii,

are în vedere structura consumatorilor (clienţilor), evoluţia probabilă a acestora, modificarea

posibilă a cererii solvabile, precum şi alţi factori care pot influenţa volumul vânzărilor.

2.5.2 Analiza structurală a vânzărilor pe produse şi pieţele de desfacere

Vânzările unei întreprinderi se impun a fi studiate de către evaluator pe produse sau grupe

de produse omogene, ţinând seama, în acelaşi timp, de pieţele unde se desfac acestea. Scopul

acestui mod de analiză a cifrei de afaceri îl reprezintă necesitatea furnizării de informaţii pentru

fundamentarea proiecţiilor (estimărilor) în perioada de previziune. Datele necesare se prezintă după

modelul din tabelele 2.2 şi 2.3.

Tabelul nr. 2.2

Nr.

crt.

Produse N-2 N-1 N

sumă % sumă % sumă %

1. A

2. B

3. C

4. D

5. E

6. F

TOTAL

Tabelul nr. 2.3

Nr.

crt.

Piaţa N-2 N-1 N

sumă % sumă % sumă %

1. Piaţa internă

2. Export din care:

2.1 - Europa Occidentală

2.1 Orientul Mijlociu

2.3 Alte zone

TOTAL

44

Informaţiile astfel structurate permit formularea de concluzii cu privire la:

dinamica vânzărilor pe produse şi pieţe;

modificarea structurii vânzărilor pe produse şi pieţe (zone geografice).

Acestea, corelate cu alte informaţii de ordin economico-social şi de altă natură permit

echipei de evaluare să aprecieze cât mai corect tendinţa vânzărilor.

2.5.3 Analiza clienţilor întreprinderii

Analiza vânzărilor prin prisma clientelei urmăreşte, în primul rând, evoluţia structurală a

cifrei de afaceri pe clienţi. În formularea concluziilor este necesar să se ţină seama de poziţia

întreprinderii într-un lanţ al intercondiţionării fabricaţiei şi consumului unui produs. Datele

necesare pot fi prezentate ca tabel nr. 2.4

Tabelul nr. 2.4

Clienţi N-2 N-1 N

sumă % sumă % sumă % Clienţi interni 1 2 : n Alţi clienţi interni 1 2 : n Alţi clienţi TOTAL

Evoluţia cifrei de afaceri pe principalii clienţi interni şi externi furnizează informaţii cu

privire la existenţa unor relaţii tradiţionale, relaţii ce se pot constitui ca suport pentru evoluţia

viitoare a vânzărilor societăţii comerciale. O asemenea concluzie este importantă pentru evaluator,

îndeosebi în ceea ce priveşte proiecţia activităţii firmei pentru aplicarea metodelor de randament.

Un alt aspect esenţial în ceea ce priveşte analiza clienţilor îl reprezintă urmărirea duratei de

imobilizare a creanţelor (Di). Relaţia de calcul este următoarea:

T x Rdi

Sdi Di

în care:

T = perioada de analiză exprimată în număr de zile;

Sdi = suma medie a soldurilor debitoare ale conturilor de creanţe;

Rdi = suma rulajelor debitoare ale conturilor de creanţe (în practică se utilizează adesea cifra de

45

afaceri).

Durata medie de imobilizare a creanţelor poate fi şi în funcţie de structura creanţelor (gi) şi

a duratei de imobilizare pe categorii de creanţe (di) pe baza relaţiei de calcul:

100

di x gi

Di 1

n

i

în care:

T x Rdi

Sd di x100

Rdi

Rdi gi

Sursa de informaţii pentru calculul duratei medii de imobilizare a creanţelor o reprezintă

contabilitatea sintetică şi analitică (pe clienţi). Dacă în ceea ce priveşte numitorul relaţiei informaţia

se regăseşte ca atare în fişa sintetică a contului „Clienţi” (Contul 411) şi în analiticele acestuia,

numărătorul relaţiei, respectiv soldul mediu, trebuie determinat pe total întreprindere şi pe fiecare

client în parte, folosindu-se media cronologică:

1 -n

2

Sdf... Sd Sd

2

Sdi

Sd21

în care:

Sdi = soldul iniţia, respectiv soldul contului la sfârşitul exerciţiului financiar precedent;

Sdf = soldul final, respectiv soldul la sfârşitul exerciţiului financiar;

Sd1, Sd2, … = soldurile subdiviziunilor de timp luate în calcul în cursul anului (lunar, trimestrial) pe

care le regăsim în balanţele de verificare.

Prin compararea duratei de imobilizare pe clienţi cu termenul contractual de decontare se

poate realiza o grupare a clienţilor, respectiv a creanţelor, pe grade de vechime, operaţiune necesară

în evaluarea acestora în funcţie şi de termenul de încasare.

În finalul analizei clientelei întreprinderii, evaluatorul trebuie să aprecieze în ce măsură

firma are o piaţă de desfacere care să poată fi luată în considerare în calculul previziunilor necesare

aplicării metodelor de randament.

2.5.4 Analiza repartiţiei vânzărilor în funcţie de ciclul de viaţă al produselor

O latură importantă a diagnosticului vânzărilor o reprezintă studierea cifrei de afaceri pe

stadii ale ciclului de viaţă al produselor. Un asemenea diagnostic prezintă importanţă pentru

evaluator deoarece îi dă posibilitatea aprecierii potenţialului de evoluţie a firmei faţă de punctul

critic al rentabilităţii şi al asigurării surselor necesare finanţării activităţii. Datele se structurează ca

în tabelul nr. 2.5.

46

Tabelul nr. 2.5

Nr. crt. Faza ciclului de viaţă N-2 N-1 N

sumă % sumă % sumă %

1. Lansare

2. Creştere

3. Maturitate

4. Declin

TOTAL

Datele astfel prezentate permit formularea de concluzii cu privire la:

localizarea în timp a procesului de reînnoire a produsului;

evoluţia vânzărilor pe fazele în care se află principalele produse;

influenţa pe care o au produsele din faza de lansare şi declin asupra cifrei de afaceri.

Studierea repartiţiei şi dinamicii cifrei de afaceri în funcţie de ciclul de viaţă al produselor

din portofoliul societăţii comerciale permite evaluatorului estimarea cu un grad mai ridicat de

certitudine a mărimii cifrei de afaceri şi a profitului în perioada de previziune.

2.5.5. Analiza pieţei de aprovizionare

Piaţa de aprovizionare a firmei reprezintă un punct semnificativ în diagnosticul comercial

pentru evaluare. Principalele aspecte urmărite de evaluator vizează:

gruparea furnizorilor pe categorii, respectiv furnizori de materii prime, materiale,

semifabricate, utilităţi, prestări de servicii etc.;

structurarea furnizorilor, în special a celor de materii prime şi materiale în funcţie de

cantitatea şi valoarea aprovizionărilor;

stabilirea criteriilor de alegere a acestora (de exemplu, după preţurile practicate, după

cantităţile aprovizionate, distanţă, termene şi condiţii de plată etc.);

analiza numărului de furnizori pentru tip de resursă aprovizionată şi a calităţii

aprovizionărilor;

aprecierea dependenţei faţă de anumiţi furnizori şi care sunt implicaţiile acesteia;

analiza gradului de integrare a activităţii firmei evaluate;

durata medie de utilizare a surselor atrase reprezentate de obligaţiile faţă de furnizori (Df)

calculată pe baza relaţiilor:

T x Rc

Sc Df

T x CA

Sc Df

în care:

Sc = suma soldurilor medii creditoare ale conturilor de furnizori;

Rc = suma rulajelor creditoare ale conturilor de furnizori.

47

Durata medie de folosire a surselor atrase poate fi studiată şi pe baza relaţiei:

100

dfi x gi

Df 1

n

i

în care:

T x Rci

Sci dfi x100

Rci

Rci gfi

dfi = structura obligaţiilor faţă de furnizori, stabilită pe baza rulajului creditor al acestora;

gfi = durata de folosire a sursei atrase reprezentată de datoria faţă de furnizorul i.

Prin compararea duratei de folosire a surselor atrase pe fiecare furnizor în parte cu termenul

contractual de onorare a obligaţiilor rezultă dacă întreprinderea considerată şi-a respectat sau nu

obligaţiile contractuale. Totodată, trebuie estimate implicaţiile pe care le-ar avea întreruperea

relaţiilor contractuale de către unii furnizori cu firma evaluată.

2.5.6 Studierea concurenţei şi a modului de distribuire a produselor

Piaţa de desfacere a firmei, respectiv spaţiul în care oferta specifică a societăţii comerciale

se întâlneşte cu cererea, reprezintă un segment esenţial al diagnosticului comercial, care nu poate fi

completat dacă nu se analizează şi competiţia, ca element fundamental al pieţei.

Analiza concurenţei trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:

normalizarea principalilor concurenţi;

stabilirea cotei de piaţă (cpi) deţinută de întreprinderea evaluată, precum şi cea a

principalilor competitori de pe piaţă, pe baza relaţiei:

100 x CAt

CAi cpi

în care:

Cai = cifra de afaceri a firmei i;

Cat = cifra de afaceri totală a sectorului de activitate al firmei i.

ierarhizarea firmelor care acţionează pe piaţa sectorului de activitate pe baza cotei de piaţă

deţinute pe orizontul de timp supus diagnosticării.

Referitor la concurenţa externă pe piaţă se menţionează:

firmele concurente (denumire, ţară de origine şi locul unde se fabrică produsele);

modul de organizare şi durata serviciilor de garanţie şi postgradaţie. Se va aprecia dacă

dispun de unităţi proprii sau activitatea de service este cedată unei singure firme sau la mai

multe;

raport preţ – calitate la produsele concurenţei şi la cele proprii. Sunt frecvente cazurile în

care concurenţa practică preţuri mai mici la produsele care „aparent” sunt de calitate mai

48

bună;

modalităţi de distribuţie a produselor (reţea proprie, distribuitor unic etc.);

puterea concurenţială internaţională, marcată prin cifra de afaceri, productivitatea muncii,

cota de piaţă etc. (în măsura în care de dispune de informaţiile necesare);

forme de cooperare cu unii distribuitori internaţionali.

În analiza posibilităţilor de penetrare pe anumite pieţe trebuie să se facă deosebire între

diferitele categorii de pieţe, cum ar fi:

piaţa deschisă, în care pătrunde sau extinderea cotei este posibilă, neexistând anumite

restricţii juridice sau de altă natură;

piaţa închisă, în care nu există posibilitatea de intrare datorită barierelor care protejează

producătorii autohtoni;

piaţa protejată, respectiv o piaţă caracterizată prin existenţa unor bariere de intrare care nu

inhibă intrarea noilor veniţi.

Existenţa de zone de liber schimb, precum şi angajarea unor acorduri internaţionale au drept

consecinţă o deschidere a pieţelor, situaţia ce face ca lupta între competitori să capete un caracter

tot mai global.

Organizarea distribuţiei produselor constituie un alt element al diagnosticului comercial,

care se referă în principal la:

forma juridică a distribuitorului (distribuţia exclusivă, franchisa etc.);

existenţa unei reţele proprii de distribuţie (număr de centre de desfacere, magazine,

amplasarea în teritoriu, personal calificat etc.);

durata contractelor de distribuitori (analiza detaliată a contractelor cu durată sub un an şi a

celor de lungă durată – peste un an);

obligaţiile şi drepturile întreprinderii faţă de distribuitori;

alte aspecte privind distribuţia produselor.

În ceea ce priveşte promovarea produselor societăţii, aceasta vizează:

evoluţia costurilor cu reclama şi ponderea lor în cifra de afaceri;

imaginea întreprinderii şi a produselor / serviciilor sale pe piaţă.

În finalul diagnosticului comercial, evaluatorul trebuie să facă referiri asupra perspectivelor

activităţii comerciale, atât în ceea ce priveşte posibilităţile de aprovizionare, cât şi de desfacere a

produselor în scopul estimării veniturilor din exploatare pentru intervalul de prognoză. În acest

context se recomandă prezentarea factorilor favorizaţi (puncte forte), precum şi a celor defavorizaţi

(punctele slabe), previzibil a acţiona asupra rezultatelor şi performanţelor firmei.

49

2.6. DIAGNOSTICUL ECONOMICO - FINANCIAR

2.6.1 Rolul diagnosticului economico – financiar în evaluarea întreprinderii

Diagnosticul economico – financiar are ca obiectiv esenţial studiul static şi dinamic al

activităţii desfăşurate de întreprindere, care să permită expertului să-şi exprime o opinie asupra

rezultatelor obţinute, a echilibrelor financiare referitoare la sursele de finanţare şi destinaţiile

acestora, precum şi în legătură cu randamentul capitalului investit.

Acest diagnostic se realizează pe baza datelor cuprinse în situaţiile financiare de sinteză,

întocmite în conformitate cu reglementările contabile în vigoare.

Bilanţul contabil, ca document oficial de gestiune, trebuie să asigure imaginea

fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a rezultatelor şi situaţiei financiare.

În acest scop trebuie respectate principiile contabile, respectiv:

principiul continuităţii activităţii;

principiul permanenţei metodelor;

principiul prudenţei;

principiul independenţei exerciţiului;

principiul evaluării separate a elementelor de activ şi pasiv;

principiul intangibilităţii. Bilanţul de deschidere al unui exerciţiu trebuie să coincidă cu

bilanţul de închidere al exerciţiului precedent;

principiul necompensării. Valorile elementelor ce reprezintă active nu pot fi compensate cu

valorile elementelor ce reprezintă pasive, respectiv veniturile şi cheltuielile, cu excepţia

compensărilor permise de reglementările legale.

În activitatea practică este recomandabil ca diagnosticul economic-financiar şi aplicarea

metodelor de evaluare bazate pe profit sau flux de disponibilităţi (cash-flow), ce necesită proiecţii

economico-financiare, să fie realizate de acelaşi specialist sau grup de specialişti, tocmai pentru a

asigura convergenţa celor două mari componente ale procesului de evaluare: diagnostic şi evaluare

propriu zisă.

Din punct de vedere tehnic este necesar ca metodologia utilizată în diagnosticul economico-

financiar să fie practicată şi în realizarea proiecţiilor, aşa cum se prezintă în fig.2.1.

Fiecare firmă de consultanţă îşi construieşte propria metodologia de realizare a evaluării

afacerilor, în general, şi a diagnosticului economico-financiar, în special.

În continuare nu ne propunem să dezvoltăm propriu-zis o metodologie de diagnostic

economico-financiar, ci doar să oferim puncte de vedere cu privire la zonele de interes ce pot fi

abordate în cadrul raportului de evaluare.

50

Figura nr. 2.1

2.6.2 DIAGNOSTICUL FINANCIAR – PATRIMONIAL

2.6.2.1 Diagnosticul patrimonial net

Patrimoniul net se determină ca diferenţă între activele totale şi datoriile totale, reflectând

activele firmei negrevate de datorii la un moment dat. în esenţă, patrimoniul net reprezintă averea

întreprinderii la o anumită dată (are un caracter static).

În activitatea de evaluare a unei firmei, cunoaşterea evoluţiei patrimoniului net reprezintă

importanţă în alegerea metodelor de evaluare, precum şi în ceea ce priveşte determinarea unor

elemente necesare aplicării diferitelor metode de evaluare.

Pentru determinarea patrimoniului net, informaţiile din bilanţul contabil se structurează ca

în tabelul 2.6.

Pe baza datelor din tabel, în raportul de evaluare se fac aprecieri asupra patrimoniului net,

prezentându-se semnificaţia economică a elementelor care au determinat modificarea acestuia.

Astfel, scăderea valorii rămase a activelor imobilizate, iar în cadrul acestora a mijloacelor fixe,

poate fi pusă pe seama amortizării lor.

Creşterea valorii activelor circulante trebuie apreciată diferit în raport cu elementele care au

determinat-o. de exemplu, sporirea valorii creanţelor în lei are o influenţă negativă asupra valorii

economice a întreprinderii, întrucât acestea rămân la valoarea lor contabilă de înregistrare.

Creşterea stocului de produse finite are, de asemenea, influenţă nefavorabilă asupra valorii

întreprinderii pentru că, odată cu trecerea timpului, valoarea actuală a produselor finite este mai

mică decât cea înregistrată, iar actualizarea preţurilor de vânzare le poate face nevandabile.

Mărirea disponibilităţilor poate semnifica o accelerare a vitezei de rotaţie a activelor

circulante, situaţie care conduce la o amplificare a capacităţii de plată şi la posibilitatea onorării la

timp a obligaţiilor întreprinderii.

DIAGNOSTIC

ECONOMIC-FINANCIAR

PROIECŢII

ECONOMICO-FINANCIARE

Situaţia

patrimoniului

N-2 N-1 N

Contul de

rezultate

N-2 N-1 N

Alte informaţii

N-2 N-1 N

Tabloul de

cash-flow

N+1 N+2 …

Situaţia

patrimoniului

N+1 N+2 …

Contul de

rezultate

N+1 N+2 …

Alte informaţii

N+1 N+2 …

Tabloul de

cash-flow

N-2 N-1 N

51

Stocul de producţie în curs de execuţie trebuie apreciat în funcţie de stocul şi de

posibilităţile de valorificare în activitatea viitoare, stabilită prin diagnosticul tehnic (în cadrul

acestui capitol al diagnosticului firmei se apreciază care este valoarea stocurilor de materiale care

nu mai pot fi utilizate în activitatea de producţie, precum şi eventualele comenzi sistate şi care

urmează a avea o altă semnificaţie).

Tabelul nr. 2.6

Nr. crt. Indicatori N-2 N-1 N

1. Active imobilizate (total), din care:

1.1 - Imobilizări necorporale

1.2 - Imobilizări corporale, din care:

1.2.1 - Terenuri

1.2.2 - Mijloace fixe

1.3 - Imobilizări financiare

2. Active circulante (total), din care:

2.1 - Stocuri

2.2 - Creanţe

2.3 - Disponibilităţi şi plasamente

3. TOTAL ACTIV (1+2)

4. DATORII TOTALE

5. PATRIMONIUL NET (3-4), din care finanţat pe seama:

6. - Capital social

7. - Rezerve

8. - Rezultat reportat

9. Fonduri proprii

10. Subvenţii pentru investiţii

11. Provizioane reglementate

NOTĂ: Subvenţiile pentru investiţii şi provizioanele reglementate se cuprind în patrimoniul

net ce s-a dedus impozitul pe profit latent cuprins în aceste sume (se include în datorii).

Patrimoniul net este finanţat pe seama următoarelor surse:

capital social;

rezerve;

fonduri proprii;

rezultatul nerepartizat (profit nerepartizat / pierdere neacoperită);

subvenţii pentru investiţii şi diferenţe din reevaluare;

provizioane reglementate.

Primele patru surse formează ceea ce în literatura de specialitate poartă denumirea de

„situaţie netă”.

Referitor la structura surselor de finanţare a patrimoniului net, se poate remarca faptul că

ponderea capitalului social scade în condiţiile unei evoluţii normale a activităţii firmei (capitalul

social ca sumă absolută menţinându-se) şi creşte ponderea rezervelor (până la o anumită limită

pentru rezervele legale) şi a fondurilor proprii.

52

2.6.2.2 Diagnosticul corelaţiei fond de rulment – necesar de fond de rulment; trezorerie netă

Fondul de rulment (FR) reprezintă acea parte a capitalului permanent destinată şi utilizată

pentru finanţarea activităţii curente, îndeosebi a celei aferente exploatării. În consecinţă, se

determină ca diferenţă dintre capitalul permanent şi activele imobilizate. În mod normal, fondul de

rulment trebuie să fie pozitiv. În situaţia în care diferenţa este negativă, întreprinderea se confruntă

cu un deficit (insuficienţă) de fond de rulment.

Nevoia de fond de rulment (NFR) reprezintă partea din activele circulante care trebuie

finanţată din fondul de rulment. Se determină ca diferenţa dintre activele circulante (exclusiv

disponibilităţile) li obligaţiile pe termen scurt. În cazul în care diferenţa este pozitivă, aceasta

reprezintă activele circulante de natura stocurilor şi creanţelor ce urmează a fi finanţate din fondul

de rulment. Atunci când diferenţa este negativă se înregistrează o degajare de surse atrase.

Variaţia nevoii de fond de rulment este un element important în determinarea fluxului de

disponibilităţi şi, implicit, în stabilirea valorii întreprinderii prin metoda fluxurilor actualizate de

lichidităţi. Ca urmare, se impune aprofundarea analizei NFR în funcţie de elemente aferente

exploatării care au caracter de continuitate, respectiv de cele din afara exploatării.

Trezoreria netă (TN) se poate stabili ca diferenţă între fondul de rulment şi necesarul de

fond de rulment:

TN = FR – NFR

În diagnosticul corelaţie dintre fondul de rulment, nevoia de fond de rulment şi trezoreria

netă se are în vedere situaţia existentă şi dinamica în perioada analizată în vederea proiecţiei

elementelor necesare aplicării metodelor de evaluare bazate pe remunerarea capitalului. În acest

scop, informaţiile din bilanţ se structurează ca în tabelul nr. 2.7.

Tabelul nr. 2.7

Nr.

crt.

Indicatori N-2 N-1 N

1. Capital propriu

2. Datorii pe termen mediu şi lung

3. Capital permanent (1+2)

4. Active imobilizate

5. FOND DE RULMENT (3-4)

6. Active circulante

7. Disponibilităţi şi plasamente

8. Active circulante, exclusiv disponibilităţi

9. Datorii pe termen scurt

10. Nevoia de fond de rulment (8-9)

11. Trezoreria netă (5-10)

În estimarea unor elemente necesare în cazul aplicării metodei de evaluare bazate pe fluxul

53

de lichidităţi sunt necesari şi indicatorii viteză de rotaţie a NFR şi viteza de rotaţie a FR.

Relaţiile de calcul ale vitezei de rotaţie exprimată ca durată sunt:

T x CA

NFR NFR a rotatie de Viteza

T x CA

FR FR a rotatie de Viteza

unde T reprezintă numărul de zile ale perioadei.

2.6.2.3 Diagnosticul corelaţiei creanţe - obligaţii

Pentru activitatea financiară a firmei este importantă cunoaşterea evoluţiei dintre creanţe şi

obligaţii, întrucât aceasta influenţează în mod direct capacitatea de plată.

În ceea ce priveşte noţiunile utilizate, creanţele reprezintă anumite drepturi băneşti,

realizabile la diferite termene. Formarea lor este în legătură directă cu rotaţia capitalului, cu

momentele parcurse în procesul schimbării formei acestuia. Apariţia creanţelor este determinată, în

principal, de relaţiile care se formează între firmă, în calitate de furnizor, şi clienţii săi.

Opusul creanţelor îl reprezintă obligaţiile sau datoriile firmei către terţi, formate în cadrul

relaţiilor acesteia cu furnizorii, acţionarii, salariaţii, bugetul statului etc.

Întrucât în literatura de specialitate şi în practica economică se folosesc mai multe noţiuni,

se propune următoarea terminologie:

obligaţii, în care să se includă datoriile firmei către terţe persoane fizice şi juridice

obligaţiile fiscale;

datorii curente, care să cuprindă obligaţiile, împrumuturile pe termen scurt şi ratele

scadente pentru împrumuturile pe termen mediu şi lung;

datorii totale, respectiv datoriile curente şi împrumuturile pe termen mediu şi lung.

O asemenea precizare este importantă pentru calcularea unor indicatori prin care se

caracterizează starea financiară a firmei. Întreprinderea poate contracta un împrumut pentru

producţie, deci o sursă de finanţare care poate fi utilizată pentru stingerea unei obligaţii, dar care

devine la rândul ei obligaţie la termenul de rambursare.

În cadrul diagnosticului se cercetează, în primul rând, evoluţia creanţelor şi obligaţiilor, în

raport cu cifra de afaceri, pentru a pune în evidenţă raportul dintre imobilizările capitalului firmei şi

folosirea surselor atrase.

Asemenea aspecte pot fi puse în evidenţă şi cu ajutorul indicatorilor:

Durata de imobilizare a creanţelor (Di):

CAsau Rd

T x Sd Di

în care:

54

Sd = soldul mediu debitor al conturilor de creanţe

Rd = rulajul debitor al conturilor de creanţe

CA = cifra de afaceri

T = perioada de timp considerată

În practică se foloseşte de regulă cifra de afaceri, datorită faptului că bilanţul nu furnizează

informaţii referitoare la rulajul conturilor.

Durata de folosire a surselor atrase (Df):

CAsau Rc

T x Sc Df

în care:

Sc = soldul mediu creditor al conturilor de obligaţii

Rd = rulajul creditor al conturilor respective

Cunoaşterea acestor aspecte este absolut necesară în practica evaluării pentru a se putea

determina capitalul permanent necesar exploatării. Evaluatorul va trebui să aprecieze şi să motiveze

evoluţia probabilă a acestor indicatori, ce vor fi utilizaţi ulterior.

Pentru evaluarea întreprinderii, creanţele şi obligaţiile trebuie analizate în raport cu

vechimea lor. Intervalele utilizate sunt diferite, dar în mod normal considerăm că acestea pot fi

grupate în:

creanţe / obligaţii până la 30 de zile;

creanţe / obligaţii între 30 şi 90 de zile;

creanţe / obligaţii între 90 de zile şi un an;

creanţe / obligaţii peste un an.

2.6.2.4 Diagnosticul lichidităţii şi solvabilităţii întreprinderii

Lichiditatea, la modul general, poate fi definită ca fiind proprietatea elementelor

patrimoniale de a transformate în bani.

Solvabilitatea reprezintă capacitatea firmei de a face faţă obligaţiilor sale la termenele

scadente.

În unele lucrări8 se menţionează „Lichiditatea se referă la disponibilităţile în numerar în

viitorul apropiat, după luarea în calcul a obligaţiilor financiare aferente acestei perioade. În

schimb, solvabilitatea se referă la disponibilităţile de numerar pe o perioadă mai lungă ce urmează

să onoreze angajamentele financiare scadente”.

Pentru a caracteriza lichiditatea unei întreprinderi, în studiile de bonitate realizate de bănci,

în cazul solicitării de credite, precum şi în studiile de evaluare, se folosesc următorii indicatori:

8 M. Ristea, M. Dima, Contabilitatea societăţilor comerciale, Ed. Universitară, 2002, pag. 16

55

Rata lichidităţii generale

curente Datorii

circulante Active Lg

Se apreciază că situaţia lichidităţii generale este satisfăcătoare în condiţiile încadrării în

intervalul 1,2 şi 1,8. În unele lucrări apar şi limitele 2 / 2,25.

Rata lichidităţii curente (intermediare)

curente Datorii

Stocuri - circulante Active Lc

Intervalul 0,65 – 1 se consideră ca fiind satisfăcător. În mod normal, raportul trebuie să fie

supraunitar.

Rata lichidităţii imediate

curente Datorii

itatiDisponibil Li

Rata solvabilităţii patrimoniale

lung simediu termen pe iImprumutur propriu Capital

propriu Capital Sp

Valoarea minimă a ratei solvabilităţii patrimoniale se apreciază că trebuie să se încadreze în

limitele 0,3 – 0,5, iar peste 0,5 situaţia poate fi considerată normală.

Rata solvabilităţii globale

totaleDatorii

totaleActive Sg

Această rată indică în ce măsură datoriile totale sunt acoperite cu active circulante. Cu cât

valoarea ratei solvabilităţii generale este mai mare decât 1, cu atât situaţia financiară de ansamblu a

întreprinderii e mai bună.

2.6.2.5 Diagnosticul pe baza ratelor de echilibru economico - financiar

Echilibrul financiar al firmei reprezintă un sistem de corelaţii prin care se stabilesc

anumite proporţionalităţi în cadrul şi între diferite fluxuri financiare. El reprezintă o premisă, dar şi

o consecinţă a desfăşurării normale a activităţii firmei, în conformitate cu obiectul de activitate.

Ca premisă, trebuie avute în vedere corelaţiile obiective dintre necesităţile de resurse,

materiale (în sens general) şi posibilităţile de finanţare. De modul în care sunt utilizate şi

valorificate aceste resurse, depinde asigurarea echilibrului economico-financiar sau dereglarea

acestuia. Evident, pentru fiecare corelaţie şi flux financiar există indicatori specifici, care au fost

utilizaţi în cadrul acestui diagnostic.

Pentru exprimarea sintetică a multiplelor corelaţii implicate de echilibrul financiar, literatura

de specialitate oferă o mulţime de indicatori (uneori calculaţi în mod diferit sau cu diverse

56

denumiri). în practică se utilizează cu precădere următorii indicatori:

Rata autonomiei financiare:

imprumutat Capital propriu Capital

propriu Capital Raf

Rata de finanţare a stocurilor:

Stocuri

rulment de Fond Rfs

Rata de finanţare activelor circulante:

circulante Active

rulment de Fond Rfac

Rata de finanţare a necesarului de fond de rulment:

NFR

rulment de Fond NFR Rf

Rata de autofinanţare a activelor:

circulante Active fixe Active

propriu Capital Raa

Rata datoriilor:

activelor a areautofinant de Rata - 1 Rd

2.6.3 DIAGNOSTICUL RENTABILITĂŢII

În teoria şi practica evaluării, diagnosticul rentabilităţii prezintă o deosebită importanţă,

întrucât oferă informaţii asupra situaţiei. trecute şi prezente, realizând premise utile pentru

prefigurarea viitorului afacerii care formează obiectul evaluării.

Cumpărătorul potenţial al unei firme, cel care investeşte, doreşte nu numai să

recupereze suma avansată, dar şi să obţină un profit superior unui plasament fără risc. Cu cât o

afacere este mai rentabilă, cu atât valoarea rentabilităţii este absolut necesară pentru aplicarea

metodelor de evaluare bazate pe randament, indiferent de modul de exprimare a acestuia (profit

net, dividend pe acţiune, flux de disponibilităţi etc.). În activitatea de evaluare a întreprinderii,

diagnosticul rentabilităţii poate fi structurat in forme diferite, care să valorifice cât mai bine

informaţia furnizată de sistemul contabil.

Principala sursă de informare in realizarea diagnosticului rentabilităţii o reprezintă „Contul de

profit şi pierdere” care arată modul in care s-a atins o anumită stare, un anumit rezultat, care au fost

fluxurile de venituri şi cheltuieli.

Se recomandă ca diagnosticul rentabilităţii să cuprindă probleme privind situaţia generală a

rezultatelor, analiza factorială pe baza ratelor de rentabilitate, determinarea punctului critic şi a

57

intervalului de siguranţă.

2.6.3.1 Situaţia generală a rezultatului pe baza contului de profit şi pierdere

Prezentarea situaţiei generale a rezultatului vizează, în special, două aspecte importante

pentru operaţiunea de evaluare, respectiv evoluţia profitului şi modul de formare. Primul dintre

aspecte este necesar pentru aprecierea „trendului”, iar al doilea in formularea unor judecăţi de

valoare asupra activităţilor desfăşurate de firmă in trecut şi posibilităţile existente pentru perioada

de previziune (prognoză).

Informaţiile furnizate de contul de profit şi pierdere pot fi structurate ca în tabelul nr.2.8.

Tabelul nr. 2.8

Nr.

crt.

Indicatori Anul N-2 Anul N-1 Anul N

1. Vânzări (cifra de afaceri netă)

2. Subvenţii

3. Alte venituri

4. Total venituri din exploatare

5. Cheltuieli variabile aferente veniturilor

6. Marja brută de exploatare (4 – 5)

7. Cheltuieli fixe

8. Rezultatul exploatării (6 – 7)

9. Rezultatul financiar

10. Rezultatul extraordinar

11. Rezultatul înainte de impozitare (8+9+10)

12. Impozitul pe profit

13. Profitul net (11 – 12)

Pe baza acestor date se formulează concluzii cu privire la:

dinamica rezultatului total şi din exploatare;

modul de formare a rezultatului;

explicarea modificării rezultatului prin componentele sale.

Întrucât datele sunt exprimate în preţurile curente ale, perioadei, pentru aprecierea cât mai

corectă a situaţiei se recomandă şi folosirea preţurilor comparabile.

Asemenea elemente sunt necesare pentru estimarea rezultatelor în perioada de prognoză.

2.6.3.2. Diagnosticul factorial al rezultatului exploatării

În operaţiunea de evaluare, diagnosticul factorial al rezultatului din exploatare este necesar

pentru a explica, care au fost principalii factori care, au contribuit la modificarea acestuia de la o

perioadă la alta. Cunoscându-se aceste elemente, ele pot fi valorificate de echipa de evaluare în

stabilirea rezultatului probabil pentru perioada de prognoză.

58

Literatura de specialitate recomandă mai multe modele. Astfel, un model cu aplicabilitate

generală, indiferent de profilul de activitate al firmei, este:

V

Ch 1 x V RE

în care:

RE = rezultatul exploatării;

V = venituri din exploatare;

Ch = cheltuieli aferente veniturilor din exploatare.

Modificarea rezultatului faţă de perioada precedentă se explică prin:

1) Influenţa sumei veniturilor din exploatare:

0

0 0

0

01

V

Ch 1x V

V

Ch 1 x V

2) Influenţa rezultatului la 1 leu venituri (sau a cheltuielilor la 1 leu venituri):

0

0 1

1

11

V

Ch 1x V

V

Ch 1 x V

În baza diagnosticului, echipa de evaluare va alege şi aplica soluţia pe care o consideră

fezabilă pentru perioada de prognoză, respectiv sporirea veniturilor cu menţinerea relativ constantă

a ratei rentabilităţii sau o combinaţie a posibilităţilor existente.

Pentru societăţile comerciale cu profil industrial, diagnosticul rezultatului (profitului P)

aferent producţiei vândute poate fi realizat pe baza modelului:

qc - qp P

în care:

q= cantitatea vândută;

p = preţul de vânzare (fără T.V.A.);

c = costul pe unitatea de produs.

După cum se apreciază în lucrările de specialitate, factorii direcţi care influenţează rezultatul

din exploatare sunt analizaţi cu ajutorul următoarelor relaţii de calcul:

influenţa cantităţii vândute (volumului producţiei) = P0 x Iq – P0

influenţa structurii producţiei vândute = ( q 00101 I x P -) lcq - pq

influenţa costului pe unitatea de produs = - ( lcq - cq 0111 )

influenţa preţului de vânzare = ( pq - pq 0111 )

Iq reprezintă indicele producţiei vândute stabilit pe baza relaţiei:

59

00

01

qpq

pq I

Pentru aplicarea acestei metodologii este necesar ca informaţiile furnizate de contul de

profit şi pierdere să fie completate cu doi indicatori:

producţia vândută (sau cifra de afaceri) recalculată 01pq , respectiv cantitatea

vândută din perioada curentă exprimată în preturile de vânzare din baza de comparaţie;

cheltuielile aferente producţiei vândute recalculate 01cq respectiv, cantitatea vândută

din perioada curentă exprimată în costurile din baza de comparaţie.

În urma acestor calcule pot fi formulate concluzii cu privire la:

politica preţurilor de vânzare în condiţiile unei rate a inflaţiei date în ce măsură

aceasta poate fi continuată şi în perioada de prognoză şi care va fi efectul asupra

vânzărilor;

evoluţia volumului vânzărilor, ritmul acestora şi informaţiile necesare pentru

prognoza acestuia;

orientarea întreprinderii spre produse sau grupe de produse în raport de rentabilitate

a acestora. Folosirea factorului de structură trebuie practicată cu prudenţi Întrucât

modificarea raportului cerere - ofertă poate influenţa substanţial rentabilitatea unor

produse;

evoluţia costurilor reprezintă o deosebită importanţă în stabilirea competitivităţii

produselor.

În urma acestei analize, echipa de evaluare îşi poate forma o imagine asupra rezultatelor

obţinute în activitatea de bază a întreprinderii şi, cunoscând domeniul, îşi formulează opţiunile pe

perioada prognozată.

Asemenea calcule permit formularea unor concluzii utile evaluatorului pentru activitatea

practică, cu privire la:

influenţa numărului de personal, în condiţiile în care întreprinderea se află într-un proces de

restructurare şi se impune o redimensionare a necesarului de personal;

investiţiile puse în funcţiune, precum şi influenţa lor asupra productivităţii muncii şi implicit

asupra volumului de activitate;

evoluţia cheltuielilor la 1 leu venituri din exploatare şi efectul lor asupra profitului;

modificarea gradului de valorificare a producţiei exerciţiului şi cauzele care au generat-o.

Pentru întreprinderile comerciale, diagnosticul rezultatului din exploatare poate fi realizat

cu ajutorul unor modele specifice, ca de exemplu:

100

N - CCA RE

60

în care:

C = cota medie de adios commercial

N = nivelul mediu al cheltuielilor de circulaţie

2.6.3.3 Diagnosticul factorial al profitului brut (înainte de impozitări) al întreprinderii

Metodele de evaluare pe bază de randament operează cu profitul total al întreprinderii, şi nu

numai cu cel din exploatare. În acelaşi timp, activitatea de exploatare poate fi complexă, în ea se

pot regăsi mai multe ramuri de activitate. Or pentru previzionarea profitului este necesar să se

cunoască nivelul de rentabilitate pe sectoare de activitate, precum şi contribuţia acestora la

formarea rezultatului total al întreprinderii.

Pentru o astfel de analiză sunt necesare date suplimentare care pot fi obţinute din

contabilitatea financiară şi de gestiune.

Modelul de analiză este:

P = Vt x R

în care:

P = profitul înaintea impozitării

Vt = venitul total

R = rata rentabilităţii veniturilor totale

Sau

Ri x Vi P

în care:

Vi = veniturile pe categorii de activităţi

Ri = rata rentabilităţii veniturilor pe categorii de activităţi

Modificarea rezultatului total faţă de anul precedent se explică prin influenţa:

sumei veniturilor: Vt1 x R0 – Vt0 x R0;

structurii veniturilor pe activităţi: Vt1 x R‟ – Vt1 x R0;

ratei rentabilităţii veniturilor pe categorii de activităţi: Vt1 x R1 x Vt1 x R‟

Notă: R' reprezintă rata rentabilităţii veniturilor, recalculată în funcţie de structura din

perioada curentă şi rata rentabilităţii pe activităţi din baza de comparaţie.

Prin compararea rezultatelor întreprinderii cu cele medii pe ramură sau la alte societăţi

comerciale, evaluatorul va aprecia în ce măsură, în viitor, mai poate fi aplicată o asemenea

strategie.

61

2.6.3.4. Pragul de rentabilitate şi intervalul de siguranţă

Cunoaşterea pragului de rentabilitate şi a intervalului de siguranţă este utilă în activitatea

practică de evaluare, întrucât se pot face judecăţi corespunzătoare asupra comportamentului firmei

în cazul modificării unor variabile care influenţează mecanismul de funcţionare al acesteia.

Potrivit metodologiei oferite de literatura de speciali late, pragul de rentabilitate, respectiv

cifra de afaceri minimă care asigură în cazul iniţierii unei afaceri recuperarea cheltuielilor, este

dată de suma cheltuielilor variabile şi fixe sau folosindu-se relaţia (în cazul iniţierii unei afaceri):

cheltuieli Total

qc1

F Q

v

Q = cifra de afaceri minimă;

F = Suma cheltuielilor fixe;

vqc = cheltuieli variabile

Pentru o afacere în derulare se foloseşte relaţia:

CA

qc1

F Q

v

Pentru activitatea practică de evaluare, cunoaşterea unei asemenea situaţii este deosebit de

importantă în alegerea metodelor de evaluare, precum şi pentru previzionarea profitului care se va

lua în calcul.

Metodele de diagnostic al rentabilităţii prin intermediul sumei profitului trebuie considerate

ca fiind „tipuri” în baza cărora pot fi construite şi alte modele, în raport cu specificul fiecărei

unităţi.

2.6.3.5 Diagnosticul pe baza ratelor de rentabilitate

În efectuarea diagnosticului firmei, ratele de rentabilitate permit realizarea de comparaţii

în spaţiu, precum şi în raport cu anumite norme sau standarde elaborate şi acceptate de

organisme abilitate în domeniul evaluărilor .

Exprimarea relativă a nivelului de rentabilitate completează diagnosticul prin capacitatea

informaţională a indicatorilor respectivi. Fiecare formă de exprimare a rentabilităţii,în raport cu

elementele luate în calcul, are o anumită putere informaţională, îndeplinind o funcţie specifică în

activitatea practică de gestionare a capitalului şi plasamentelor de capital.

Literatura de specialitate operează cu o multitudine de rate, având diverse denumiri,

62

indicându-se şi anumite limite, considerate a fi normale, în care trebuie să se înscrie acestea.

Pentru activitatea practică de evaluare considerăm că se pot utiliza, în principal, următoarele

forme de exprimare a rentabilităţii:

a) Rata rentabilităţii veniturilor (Rv), care se determină prin raportul:

100 x V

P Rv

în care:

P = profitul înaintea impozitării;

V = veniturile totale aferente perioadei.

Prin conţinut, rata rentabilităţii veniturilor caracterizează eficienţa întregii activităţi a firmei în

cursul exerciţiului şi este utilă în poziţionarea firmei pe piaţă în raport cu altele cu care este în

concurenţă.

b) Rata rentabilităţii economice a activului (Re) caracterizează eficienţa elementelor

patrimoniale angajate în activitatea firmei. Opţiunea pentru o asemenea rată este dată de

faptul că întregul capital folosit de firmă este investit în elemente de activ, care într-o

formă sau alta, direct sau indirect, contribuie la obţinerea profitului. Acest indicator

prezintă importanţă în gestionarea capitalului, în dimensionarea eforturilor pentru obţinerea

unui anumit profit în raport cu rezultatele concurenţei sau diferite mărimi normative,

specifice domeniului în care funcţionează întreprinderea:

100 x A

P Re

unde A reprezintă totalul activului, respectiv active imobilizate (Ai) şi active circulante (Ac) (se

recomandă folosirea de valori medii anuale).

Pentru analiza ratei rentabilităţii economice a activului poate fi utilizată şi următoarea

relaţie:

100 x V

P x

A

V Re

în care:

V/A = viteza de rotaţie a activului;

P/V = rata rentabilităţii veniturilor.

Aceşti doi factori determină modificarea ratei rentabilităţii economice a activului faţă de un

anumit criteriu.

Ca parte componentă poate fi şi rata rentabilităţii economice aferente exploatării, ceea ce

presupune luarea în calcul a rezultatului exploatării şi, corespunzător, activele de exploatare.

63

Modificarea ratei rentabilităţii economice se explică prin influenţa:

vitezei de rotaţie a activului:

0

0

0

1

1 Re - 100 x A

P x

A

V

rentabilităţii veniturilor:

100 x A

P x

A

V - Re

0

0

1

11

În activitatea practică se impune analiza structurii activului, în vederea depistării

elementelor materiale care au contribuit la modificarea vitezei de rotaţie, având în vedere

faptul că fiecare element are o semnificaţie proprie şi, în consecinţă, se impun măsuri specifice

pentru dimensionarea lor normală. În aceste condiţii se recomandă următorul model de analiză

a ratei rentabilităţii economice a activului, derivat din cel prezentat anterior:

100 x

V

Ac

V

AiV

P

Re

în care:

Ai/V = 1/R, unde R reprezintă randamentul activelor imobilizate;

Ac/V = 1/n, unde n este viteza de rotaţie a activelor circulante, exprimată în număr de rotaţii. .

Ca atare:

n

1

R

1

Rv Re

În consecinţă, factorii care influenţează modificarea ratei rentabilităţii economice a activului

sunt:

randamentul activelor imobilizate:

Re -

n

1

R

1

Rv

01

0

viteza de rotaţie a activelor circulante:

n

1

R

1

Rv

11

0

-

n

1

R

1

Rv

01

0

rata rentabilităţii veniturilor:

n

1

R

1

Rv Re

11

01

Acest model îl completează pe precedentul, întrucât viteza de rotaţie a activului este

64

defalcată pe elementele componente.

Rata rentabilităţii resurselor consumate (Rc) (în literatura de specialitate se regăseşte

sub denumirea de rentabilitatea costurilor). Aşa după cum rezultă din denumire, rata rentabilităţii

resurselor consumate caracterizează eficienţa costurilor. În activitatea practică ea prezintă

importanţă în estimarea şi negocierea preţurilor de vânzare a produselor sau tarifelor pentru

prestări de servicii. De asemenea, permite poziţionarea produselor sub aspectul rentabilităţii faţă de

media pe întreprindere. Elementele de calcul al ratei rentabilităţii resurselor consumate sunt

rezultatul exploatării (RE) şi cheltuielile de exploatare (∑ q x c) aferente producţiei vândute:

100 - qc

qc - qp 100 x

qc

RE Rc

Din relaţia de mai sus rezultă factorii direcţi de influenţă, respectiv:

structura cifrei de afaceri (producţiei vândute):

0

01

0101Rc - 100 x

cq

cq - pq

costurile pe produse:

100 x cq

cq - pq 100 x

cq

q - q

01

0101

11

1101

cp

preţurile de vânzare pe produse:

100 x cq

cq - pq Rc

11

1101

În practica evaluării întreprinderii, rata rentabilităţii costurilor este utilă în estimarea

profitului aferent producţiei vândute, ca parte importantă a cifrei de afaceri pentru întreprinderile

industriale.

O altă grupă de rate vizează eficienţa capitalului investit, respectiv utilizat. Literatura de

specialitate recomandă, în principal, doi indicatori, şi anume:

rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu (Rf), calculată ca raport între profitul

net (Pn) şi capitalul propriu (Kp):

100 x Kp

P Rf

n

rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent (Rp) (denumită în unele lucrări

rentabilitate economică):

100 x Ki Kp

P Rp

65

în care:

P = profit brut;

Ki = capital împrumutat pe termen mediu şi lung.

În contabilitatea financiară, respectiv în structura contului de profit şi pierdere, nu apare

noţiunea de profit brut. De aceea, în activitatea practică s-a folosit profitul înaintea impozitării sau

rezultatul exerciţiului înainte de deducerea sarcinilor financiare, respectiva dobânzilor şi

impozitului pe profit.

Criteriul principal în orientarea plasamentului de capital îl constituie corelaţia dintre rata

rentabilităţii financiare a capitalului propriu (Rf), rata rentabilităţii financiare a capitalului

permanent (Rp) şi rata dobânzii (d). În consecinţă, pentru calculul ratei rentabilităţii financiare a

capitalului permanent se poate lua în calcul profitul net la care se adaugă dobânda plătită pentru

capitalul împrumutat pe termen mediu şi lung (costul capitalului).

În acest caz, legătura dintre cele două rate de rentabilitate financiară se exprimă prin relaţia:

Kp

Ki x d - Rp Rp Rf

Firma poate apela la credite pe termen mediu şi lung pentru finanţarea activităţii când Rp > d,

asigurându-şi astfel şi un profit suplimentar.

Întrucât rezultatul final este în directă legătură cu ansamblul activităţii firmei, rata

rentabilităţii financiare a capitalului propriu poate fi evidenţiată prin relaţia:

în care:

Pn = profitul net;

V = veniturile totale;

A = active le totale.

Din relaţia de mai sus rezultă că rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu este

dependentă de:

viteza de rotaţie a activelor totale (V/A), care exprimă volumul vânzărilor pe unitate

monetară investită. Cu cât rotaţia activelor este mai mare, cu atât sporeşte eficienţa

capitalului investit, dacă în activitatea de exploatare se obţine profit;

pârghia financiară (A/Kp), prin care se exprimă în mod sintetic corelaţia dintre structura

financiară şi capitalul împrumutat;

rentabilitatea netă a veniturilor (Pn/V) în care se reflectă, în principal, eficienţa activităţii de

exploatare. În acelaşi timp, indicatorul este util în poziţionarea firmei în raport cu altele din

aceeaşi ramură sau domeniu de activitate. Dacă rata este peste media sectorului (ramurii)

există un avantaj competiţional faţă de concurenţi, ceea ce constituie un element de siguranţă

66

în activitatea viitoare.

În finalul etapei de diagnostic, echipa de evaluare trebuie să realizeze o sinteză a

principalelor concluzii (favorabile sau nefavorabile) în baza cărora se vor face estimările

principalilor indicatori economico-financiari, necesari în aplicarea unor metode de evaluare.

67

C A P I T O L U L 3

EVALUAREA ELEMENTELOR PATRIMONIALE

3.1. INFORMAŢIA CONTABILĂ – ELEMENT DE REFERINŢĂ ÎN

EVALUAREA AFACERILOR

Estimarea valorii unei afaceri nu are incidenţă asupra înregistrărilor contabile (ar fi contrazise

cel puţin două principii contabile – cel al costului istoric şi al prudenţei), dar „imaginea fidelă” pe

care o oferă contabilitatea se constituie ca unul dintre punctele de referinţă pentru evaluator, atât în

aplicarea metodelor patrimoniale de evaluare a întreprinderii (contabilitatea furnizează „fotografia”

patrimoniului la un moment dat), cât şi a celor de randament (sistemul contabil oferă informaţii

despre realizările economico-financiare pe o perioadă trecută). Din acest punct de vedere s-a

considerat utilă prezentarea unor elemente de evaluare şi înregistrare contabilă, apreciind, de

asemenea, că înţelegerea principiilor şi regulilor contabile este necesară în realizarea procesului de

evaluare a întreprinderii.

Directiva a IV-a a Uniunii Europene precizează în secţiunea 7, intitulată „Reguli de

evaluare9”, principiile de evaluare şi înscriere în conturile anuale a elementelor din patrimoniul unei

întreprinderi. În conformitate cu prevederile directivei, evaluarea posturilor care compun conturile

anuale se realizează după următoarele principii:

a) societatea se consideră ca fiind în exploatare, ceea ce înseamnă că îşi continuă activitatea;

b) modalităţile de evaluare nu pot fi modificate de la un exerciţiu la altul;

9 M. Ristea şi colectiv, „Contabilitatea şi fiscalitatea întreprinderii”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1995, pag.

52

Timp necesar: 180 minute

Întrebări la care vom răspunde în aceast capitol:

Cum folosim informaţia contabilă – element de referinţă în evaluarea afacerilor?

Cum evaluăm imobilizărilor necorporale (intangibile)?

Cum evaluăm imobilizările corporale?

Cum evaluăm imobilizarile financiare?

Cum evaluăm activele circulante?

Cum evaluăm elementele din pasivul bilanţului?

00:180

68

c) principiul prudenţei trebuie să fie aplicat în orice situaţie;

d) cheltuielile şi veniturile exerciţiului la care se referă conturile vor fi luate în calcul indiferent

de data de plată sau de încasare a acestora;

e) elementele componente ale posturilor de activ şi pasiv se evaluează separat;

f) bilanţul de deschidere a unui exerciţiu trebuie să corespundă cu bilanţul de închidere a

exerciţiului precedent.

La baza evaluării elementelor patrimoniale stau două criterii, respectiv valoarea de utilitate

şi timpul.

Primul are în vedere faptul că valoarea trebuie să reprezinte costul aducerii în patrimoniu a

unui bun sau echivalentul a ceea ce s-ar obţine dacă bunul ar fi vândut pe piaţă.

Al doilea criteriu, respectiv timpul, are în vedere plasarea în timp a momentului evaluării:

trecut, prezent şi viitor.

În consecinţă, potrivit prevederilor din Legea Contabilităţii şi Standardelor de contabilitate,

se stabilesc următoarele reguli de înregistrare şi evaluare contabilă:

1. La data intrării în patrimoniu bunurile se evaluează şi se înregistrează în contabilitate la

valoarea de intrare, denumită valoare contabilă, care se stabileşte astfel:

pentru bunurile reprezentând aport la capital sau obţinute cu titlu gratuit, se reţine în

contabilitate valoarea de utilitate, în funcţie de preţul pieţei, utilitatea, starea şi

amplasamentul acestora;

bunurile procurate cu titlu oneros sunt înregistrate în contabilitate la valoarea de cumpărare,

denumită cost de achiziţie;

activele produse în unitatea patrimonială se evaluează la costul de producţie.

2. Valoarea elementelor patrimoniale cu ocazia inventarierii se determină la valoarea actuală a

fiecărui element, respectiv la valoarea de inventar, stabilită în funcţie de utilitatea bunului şi de

preţul pieţei.

3. La închiderea exerciţiului, elementele patrimoniale se evaluează şi se înscriu în bilanţ la

valoarea contabilă pusă în acord cu rezultatele inventarierii, luându-se în considerare, de

asemenea, principiile contabile.

4. La data ieşirii din patrimoniu sau la darea în consum, bunurile se evaluează şi se scad din

gestiune la valoarea lor de intrare.

Unele elemente patrimoniale pot fi sub sau supraevaluate din punct de vedere contabil în

momentul în care se efectuează evaluarea întreprinderii datorită neînregistrării în contabilitate a

diferenţelor în plus dintre valoarea de inventar şi valoarea de intrare pentru elementele de activ şi /

sau a diferenţelor în minus pentru elementele de pasiv.

În acelaşi timp, este necesar să ţinem seama şi de alte elemente cum ar fi: evoluţia inflaţiei,

dinamica raportului de schimb al monedei naţionale, starea funcţională concretă în care se află

69

întreprinderea.

În consecinţă, în operaţiunea de evaluare este necesar să se aducă o serie de corecţii

elementelor patrimoniale. Aceste corecţii trebuie realizate în raport cu valoarea de piaţă a fiecărui

element, de capacitatea potenţială de a produce profit şi de gradul (probabilitatea) de valorificare a

acestora. O asemenea regulă este esenţială pentru realizarea evaluării întreprinderii în ipoteza

continuării activităţii.

3.2. EVALUAREA IMOBILIZĂRILOR NECORPORALE (INTANGIBILE)10

În cadrul marilor firme de succes, activele necorporale deţin ponderi din ce în ce mai mari în

totalul activelor imobilizate. În combinaţie cu munca şi capitalul, activele intangibile au transformat

substanţial activitatea economică mondială.

Companiile vând şi cumpără active intangibile, constituie societăţi mixte pe baza lor, în timp

ce băncile le acceptă drept garanţii pentru credite (cu excepţia băncilor din România).

Activele intangibile, în funcţie de posibilitatea de identificare şi / sau deţinător, pot fi

grupate în:

Grupa 1. Active intangibile neidentificabile ale afacerii. Această grupă include, în general,

active intangibile cu o durată de viaţă nedeterminată (ele neputând fi amortizate), care se evaluează,

de regulă, ca sistem. Aceasta nu înseamnă că activele neidentificabile ale afacerii nu depind de

efortul întreprinderii (ele includ ideea de investiţie), dar nu există o modalitate logică de determinare

a reducerii de valoare (una dintre cerinţele construirii programului de amortizare).

Principalele active din această grupă sunt:

sistemul (ansamblul): proprietate imobiliară + utilaje + echipamente, manifestat prin

existenţa uneia sau mai multor unităţi productive;

disponibilitatea personalului calificat;

sisteme, metode, modalităţi de control care au fost dezvoltate ca părţi ale unei operaţii;

existenţa clientelei;

avantajul amplasamentului, care se reflectă în însăşi valoarea de piaţă a proprietăţii (sau a

proprietăţilor) imobiliare;

reputaţia locală, naţională, internaţională care poate fi judecată pe baza (re)cunoaşterii de

către public sau clienţi, dependenţa acestora de firmă (calitatea serviciilor şi produselor),

preţul serviciilor şi produselor, standing-ul de creditare (bănci, instituţii financiare, clienţi

etc.).

10

Vezi „Evaluarea activelor necorporale”, S. Stan, I. Anghel, IROVAL, 1999 şi A. Işfănescu şi colectiv „Ghid practic

de evaluare a întreprinderii”, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2001

70

Grupa 2. Active intangibile neidentificabile ale persoanei. Activele din această grupă sunt

elemente unice în asociere cu persoanele din cadrul afacerii. În cele mai multe cazuri ele se

consideră a avea o durată de viaţă nedeterminabilă. Unele dintre aceste active fac parte din valoarea

necomercială (netransferabilă) a întreprinderii.

Cele mai importante active din această grupă sunt:

reputaţia personală a angajaţilor sau a proprietarilor afacerii pentru publicul larg, clienţi, alţi

angajaţi, alţi proprietari sau instituţii de creditare;

îndemânarea, abilitatea specifică a angajaţilor, inclusiv cunoştinţele tehnice;

abilitatea generală a angajaţilor, managerilor şi acţionarilor în domenii cum ar fi relaţiile cu

clienţii, relaţiile cu angajaţii, spirit managerial, abilităţi pentru administrare.

Grupa 3. Active intangibile identificabile ale afacerii. În această grupă se includ activele

intangibile care pot fi evaluate individual şi, care, de regulă, au o durată de viaţă determinabilă.

Din această grupă fac parte:

marca;

numele produsului;

metode şi procese tehnologice secrete;

contractele (cu salariaţii, contracte de cumpărare, de vânzări, de finanţare, de publicitate

etc.);

informaţii, liste cu furnizorii, clienţii etc.;

formule secrete;

licenţe;

patente;

franchise;

drepturi asupra unor terenuri petroliere, zone piscicole etc.

Este important de subliniat că activele din cele trei grupe pot fi prezente într-o afacere,

dar aceasta nu înseamnă că ele sunt în orice situaţie generatoare de supraprofit sau că

determină o valoare nematerială a afacerii.

Un alt criteriu de clasificare a activelor intangibile este al cauzei care le determină,

stabilindu-se patru grupe:

drepturile şi / sau avantajele determinate de contracte;

relaţiile;

proprietăţile intelectuale;

fondul comercial (goodwill-ul) şi valoare de exploatare continuă.

Drepturile şi / sau avantajele determinate de contracte. Orice societate comercială deţine

drepturi prin contractele încheiate cu alte firme, persoane sau organizaţii publice. La nivelul minim,

o firmă are dreptul de a desfăşura activităţile precizate în statut prin înregistrarea legală a firmei.

71

Drepturile şi / sau avantajele există în baza contractelor, stabilesc natura drepturilor / avantajelor

dobândite, durata acordurilor / avantajului etc.

Relaţiile. Pentru a exista, orice întreprindere are stabilite relaţii cu alte firme, agenţii,

persoane. Ele nu au la bază contracte şi, de regulă, sunt, în acelaşi timp, efemere şi foarte importante

pentru mersul afacerii. Cele mai importante relaţii pentru valoarea unei afaceri vizează:

relaţii cu clienţii. Pentru caracterizarea acestora şi înţelegerea mecanismului prin care ele

creează valoare nematerială pentru întreprindere sunt două componente care le definesc:

inerţia (explicată de realitatea că orice întreprindere are clienţi, dar nu orice întreprindere are

relaţii cu clienţii) şi informaţiile disponibile despre clienţi (un punct sensibil mai ales pentru

afacerile în care competiţia este accentuată, iar migrarea clienţilor către alt ofertant este

facilă);

relaţiile cu forţa de muncă, ansamblul potenţialului uman. Una dintre primele şi cea mai

importantă relaţie a unei organizaţii este cea cu angajaţii. Cu cât munca este mai specializată

iar valoarea adăugată de întreprindere este mai ridicată, cu atât costul ansamblului este mai

mare, şi, în mod firesc, valoarea întreprinderii creşte;

relaţiile cu distribuitorii etc.

O categorie specială de active intangibile o reprezintă proprietatea intelectuală, care se referă

la patente, mărci, licenţe etc., pentru că ele sunt unice iar proprietarul lor este protejat de lege

împotriva exploatării neautorizate, contrafacerii etc.

Principalele avantaje rezultate din deţinerea lor sunt determinate de:

sporirea costurilor materiale;

sporirea productivităţii muncii (de exemplu, prin creşterea vitezei de manufacturare);

diminuarea costurilor de transport, manipulare, depozitare;

eliminarea sau reducerea rebuturilor, pierderilor;

creşterea gradului de reciclabilitate postutilizare;

reducerea consumurilor de combustibil, energie;

eliminarea sau reducerea riscurilor de mediu şi a impactului negativ asupra naturii;

realizarea unui avantaj competitiv;

crearea şi menţinerea unei bune imagini pe piaţă etc.

În conformitate cu Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii, imobilizările necorporale

sunt delimitate după cum urmează:

În cadrul imobilizărilor necorporale se cuprind: cheltuielile de constituire, de dezvoltare,

concesiunile, brevetele, licenţele şi mărcile de fabrică, alte drepturi şi valori similare,

fondul comercial şi alte imobilizări necorporale.

Cheltuielile de constituire (contul 201) reprezintă costurile ocazionate de înfiinţarea şi

modificarea activităţii unităţii patrimoniale (taxe şi alte costuri cu înmatriculare, cheltuieli

72

privind emiterea şi vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni, cheltuieli de prospectare a pieţei şi de

publicitate, alte cheltuieli de această natură legate de iniţierea sau modificarea activităţii

firmei). Asemenea cheltuieli se amortizează într-o perioadă de cel mult cinci ani. În

abordarea patrimonială a evaluării acestor active se porneşte de la ideea că ele reprezintă

consumuri de resurse recuperabile prin amortizare, care în multe situaţii nu prezintă valoare

pentru cumpărător. Efectul existenţei lor se reflectă în susţinerea ipotezei exploatării

continue şi în indicatori de rezultate construiţi în cadrul proiecţiilor financiare. În

consecinţă, ele se consideră nonvalori şi se scad din activul bilanţului.

Cheltuielile de dezvoltare cuprind costurile ocazionate de realizarea unor lucrări sau

obiective de cercetare – dezvoltare strict individualizate, care prezintă garanţia realizării

efectelor scontate prin aplicarea lor în cadrul firmei. Contabilitatea analitică a acestor

cheltuieli se poate dezvolta pe categorii de lucrări sau obiective. Sunt supuse operaţiunii de

evaluare numai dacă sunt suportate din surse proprii. Dacă proiectele de cercetare sunt

finanţate din surse externe întreprinderii nu sunt contabilizate şi în consecinţă nu se

evaluează.

În practic de evaluare, cheltuielile de dezvoltare pot fi grupate în două mari categorii:

a) costuri care s-au efectuat, nu sunt amortizate şi nu există certitudinea că vor produce efecte

asupra activităţii viitoare. În această situaţie soldul acestora se scade din activul bilanţier

întrucât nu prezintă interes pentru cumpărător;

b) cheltuielile de dezvoltare efectuate, neamortizate, care se materializează în produse noi,

reduceri de costuri, creşteri de productivitate etc. evaluarea acestora se poate face prin mai

multe procedee, cum ar fi:

metoda costului de reproducţie sau de înlocuire, care în esenţă presupune corectarea

sumelor cuprinse în bilanţ cu un coeficient care reflectă indicele preţurilor de consum

sau coeficientul evoluţiei cursului de schimb. Aplicarea acestui procedeu implică

identificarea precisă a costurilor pe obiective de cercetare care sunt generatoare de

efecte favorabile pentru întreprindere;

De exemplu, contul 203 „Cheltuieli de dezvoltare” are la finele anului N un sold de 500 mii

lei, din care 200 mii lei reprezintă cheltuieli efectuate în N – 1.

Valoarea la data evaluării este:

200 x 0,889 = 178 mii lei

300 x 0,952 = 286 mii lei

TOTAL = 464 mii lei

Notă:

coeficientul 0,889 a fost stabilit pe baza evoluţiei cursului euro / lei de la data evaluării şi cel

de la sfârşitul anului N – 1 (3,5008 / 3,9378);

73

coeficientul 0,952 s-a obţinut pe baza cursului din momentul efectuării evaluării şi cel de la

sfârşitul anului N (3,5008 / 3,6771).

metoda comparaţiilor de piaţă, potrivit căreia se au în vedere tranzacţiile efectuate. În

acest scop se pot folosi diferiţi coeficienţi, stabiliţi pe baza valorii reevaluate a

cheltuielilor de dezvoltare şi a valorilor contabile. Aceasta presupune existenţa unei

baze de date;

metoda actualizării profiturilor (veniturilor) viitoare (avantajul profitului); aceasta

presupune identificarea efectelor care se materializează în perioada următoare,

concretizate în profitul suplimentar şi / sau fluxul de disponibilităţi.

În literatura de specialitate11

determinarea fluxului de disponibilităţi aferente cheltuielilor de

dezvoltare are în vedere următoarele:

mii lei

1. Vânzările suplimentare ca urmare a aplicării rezultatelor cercetării 20.000

2. Costul vânzărilor suplimentare (costuri variabile) 12.000

3. Marja brută (1 – 2) 8.000

4. Cheltuielile generale şi de administraţie aferente proiectului 2.400

5. Cheltuielile de distribuţie şi de vânzare 120

6. Costurile de dezvoltare specifice care se realizează până la finalizarea

proiectului

2.500

7. Alte costuri aferente proiectului 20

8. Profitul brut (3 – 4 – 5 – 6 – 7) 2.960

9. Impozitul pe profit (se ţine seama de cota legală de impozitare, în prezent 16% 474

10. Profitul net (8 – 9) 2.486

11. Amortizarea aferentă activelor fixe utilizate în realizare proiectului 120

12. Fluxul brut de disponibilităţi 2.606

13.

Modificarea necesarului de fond de rulment ca urmare a aplicării rezultatelor

cercetării (-) 135

14. Flux net de disponibilităţi (12 – 13) 2.741

Dacă se admite că rata de actualizare este de 15% şi efectul se produce pe durată

nedeterminată, valoarea proiectului este de 18.273 mii lei (0,15

2.741).

Aplicarea metodei presupune:

precizarea criteriilor de stabilire a costurilor generale, de administraţie şi de distribuţie care

11

Vezi Sorin Stan, „Evaluarea întreprinderilor”, Editura Teora, Bucureşti, 1996

74

revin activităţii de dezvoltare, respectiv obiectelor de cercetare. În cazul dat s-a practicat un

procent aplicat asupra cheltuielilor variabile;

determinarea modificării necesarului de fond de rulment s-a făcut pe baza vitezei de rotaţi

astfel:

0

0NFR

CA n

n

CA NFR

0

'

0

0

' NFR - NFR NFR

în care:

n = numărul de rotaţii ale necesarului de fond de rulment prin cifra de afaceri;

CA = cifra de afaceri;

NFR = necesar de fond de rulment;

0 = nivelul din perioada considerată ca bază de referinţă;

„ = nivelul estimat după aplicarea rezultatelor activităţii de cercetare.

Cu diferenţa dintre această valoare şi soldul contului 203 „Cheltuieli de dezvoltare” se

corectează activele necorporale din bilanţ.

În ipoteza că rezultatele cercetării se vor materializa în modernizări tehnologice, reducerea

poluării, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, acestea pot fi luate în calcul la valoarea contabilă.

În cadrul activelor imobilizate în concesiuni şi alte drepturi similare se cuprinde valoarea

bunurilor preluate cu acest titlu în patrimoniu de către unitatea primitoare potrivit

contractelor încheiate.

Brevetele, licenţele, mărcile de fabrică şi de comerţ, precum şi alte drepturi de proprietate

intelectuală similare, aduse ca aport, achiziţionate sau dobândite pe alte căi, se înregistrează în

conturile de imobilizări necorporale la valoarea de aport (de utilitate), costul de achiziţie sau costul

de producţie, după caz. Acestea se amortizează pe durate prevăzută pentru utilizarea lor de către

unitatea patrimonială care le deţine.

Evaluarea acestor elemente ale activelor intangibile se face, în general, prin metodele

prezentate. În continuare se fac unele exemplificări:

I. Brevetele de invenţie reprezintă un element important al proprietăţii intelectuale, care

poate fi evaluat distinct şi care în multe cazuri poate avea o valoare importantă.

În ţara noastră, aspectele juridice legate de brevetele de invenţie sunt reglementate prin Legea

nr. 64 / 1991.

Evaluarea brevetului de invenţie, ca element al proprietăţii intelectuale se face în funcţie de

următoarele trei situaţii posibile12

:

a) brevetul este în proprietatea unei firme sau persoane, iar drepturile patrimoniale deţinute sunt

12

S. Stan, I. Anghel, „Evaluarea activelor necorporale”, IROVAL, 1999, pag. 115

75

transmise fie prin cesiune, fie printr-un contract de licenţă exclusivă sau neexclusivă;

b) brevetul urmează a fi cumpărat de o firmă pentru un preţ total plătit;

c) brevetul a fost obţinut de o firmă care îl exploatează în activitatea proprie.

Pentru evaluarea brevetelor se pot utiliza mai multe metode, cum ar fi:

A. Metoda contribuţiei la profit

Potrivit acestei metode, valoarea brevetului poate fi determinată pe baza venitului aşteptat

(încasării anuale) pe o durată de timp determinată.

În acest caz, valoarea se obţine prin capitalizarea unei serii de beneficii constante, potrivit

relaţiei:

i

i)(1

1 - 1

x B Vn

în care:

V = valoarea brevetului;

B = beneficiul anual;

i = rata de capitalizare;

n = numărul de ani de viaţă economică a brevetului.

De exemplu, o invenţie este protejată printr-un brevet care aduce o încasare anuală de 40 mii

lei. Durata de viaţă este de 6 ani. Dacă impozitul pe profit este de 16% şi se utilizează o rată de

actualizare de 15%, valoarea brevetului este:

B = 20 (1 – 0,16) = 16,8 mii lei

lei mii 64 0,15

0,15)(1

1 - 1

x 16,8 V6

În cazul în care soldul contului 205 „Concesiuni, brevete, licenţe, mărci – analitic brevete”

este de 50 mii lei, cu diferenţa de + 14 mii lei se corectează activul bilanţier (metoda activului net

corectat).

Dacă întreprinderea a cumpărat brevetul pentru o sumă forfetară (dinainte stabilită la o sumă

globală), valoarea acestuia reprezintă diferenţa dintre suma plătită şi amortizarea cumulată, corectată

cu indicele preţurilor dintre momentul evaluării şi momentul achiziţiei. Astfel, dacă o întreprindere a

achiziţionat în urmă cu doi ani un brevet de 80 mii lei, durata de protecţie fiind de 5 ani iar rata

inflaţiei în momentul evaluării este de 8,6 %, valoarea brevetului se stabileşte astfel:

V = (80 – 32) x 1,086 = 52 mii lei

32 = 80 / 5 x 2

2 = anii de când a fost achiziţionat brevetul.

B. Metoda economiei de costuri

76

Aplicarea invenţiei în producţie de către titular are ca efect în mod curent reducerea unor

categorii de cheltuieli materiale sau cu personalul.

În acest caz, valoarea brevetului se obţine prin actualizarea economiei de costuri13

.

De exemplu, un brevet are ca efect:

reducerea unor elemente de cheltuieli materiale cu 4%;

reducerea cheltuielilor cu personalul cu 2,5%;

durata estimată de viaţă economică este de 5 ani;

rata de actualizare 20%.

Economia de costuri se stabileşte astfel:

mii lei

1. Costuri totale anuale, din care: 25.000

- materiale (70%) 17.500

- salariale (30%) 7.500

2. Economii la cheltuielile materiale (17.500 x 0,04) 700

3. Economii la cheltuielile salariale (7.500 x 0,025) 188

4. Economii anuale (2 + 3) 888

5. Factor de capitalizare 2,9905*

6 Valoarea brevetului (4 x 5) 2.656

*Factorul de capitalizare 2,9905 0,2

0,2)(1

1 - 1

5

Alte metode utilizate în evaluarea brevetelor sunt: economia de redevenţe, actualizarea

fluxurilor de disponibilităţi, precum şi comparaţia de piaţă.

II. Mărcile. Potrivit dicţionarului limbii române, marca reprezintă „un semn distinctiv pus de

întreprinderi pe produselor lor pentru a le deosebi de ale altor întreprinderi”14

. Ca şi celelalte

elemente ale activelor intangibile, marca (de fabrică sau comerţ) este un bun mobil necorporal din

afacerea unei societăţi comerciale sau unei persoane.

În literatura de specialitate se menţionează că marca reprezintă orice cuvânt, nume, simbol

sau combinaţie între acestea, care identifică şi distinge bunurile în funcţie de producător sau

comerciant şi indică sursa mărfurilor.

Marca reprezintă un instrument pentru garantarea calităţii produsului sau serviciului, fiind

astfel un mijloc important de atragere a clientelei15

.

Pentru evaluarea mărcii de fabrică pot fi folosite metodele generale de evaluare. Una dintre

13

A. Işfănescu şi colectiv, „Ghid practic de evaluarea întreprinderii”, Editura Tribuna Economică, 2001, pag. 146 14

V. Breban, „Dicţionar al limbii române contemporane”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, pag. 335 15

Detalii în legătură cu această problemă sunt tratate în „Evaluarea activelor necorporale” de S. Tan şi I. Anghel,

IROVAL, începând cu pag. 133

77

ele este „metoda actualizării supraprofitului”.

Această metodă se bazează pe profitul suplimentar obţinut prin diferenţa de preţ dintre

produsul cu marcă şi produsul generic.

De exemplu, se presupun următoarele ipoteze de lucru pentru evaluare:

preţul de vânzare a produsului cu marcă 200 lei / buc.

preţul de vânzare a produsului generic 170 lei / buc.

costul unitar al produsului cu marcă 152 lei / buc.

costul unitar al produsului generic 156 lei / buc.

vânzările anuale ale produsului cu marcă 2000 buc

În condiţiile:

unei cote de impozit pe profit de 16%

unei durate estimate a menţinerii supraprofitului de 5 ani

unei rate de actualizare 15%

Valoarea mărcii se determină astfel:

1. Supraprofitul brut:

(200 – 170) + (156 – 152) x 2000 = 68.000 lei

2. Supraprofitul net:

68.000 (1 – 0,16) = 57.120 lei

3. Factorul de actualizare (an)

3,352 0,215

0,15)(1

1 - 1

an 5

4. Valoarea mărcii (2 + 3) = 57.120 + 3,352 = 191.466 lei

Metoda este vulnerabilă din punct de vedere al identificării produselor generice luate în

calcul şi a costurilor aferente acestora.

În acelaşi timp este posibil ca în perioada respectivă să apară produse de substituţie, care prin

preţ să afecteze vânzarea produselor de marcă şi, în consecinţă, volumul vânzărilor să scadă.

III. Fondul comercial (goodwill-ul) este un element particular al imobilizărilor necorporale.

Fondul comercial, evidenţiat în contul 207, reprezintă partea din fondul de comerţ care nu

figurează în cadrul celorlalte elemente de patrimoniu, dar care contribuie la menţinerea sau

dezvoltarea potenţialului de activitate a întreprinderii; este reprezentat de clientelă, vad comercial,

reputaţie, debuşee, poziţie geografică etc. Din punct de vedere contabil, fondul comercial este o

imobilizare necorporală care se determină ca diferenţă între valoarea de achiziţie reală (stabilită ca

valoare recunoscută de piaţă în cadrul tranzacţiilor directe) şi valoarea înregistrată în contabilitate

pentru bunurile identificabile care au făcut obiectul tranzacţiei.

În legătură cu natura şi funcţiile contului „Fond comercial”, acesta apare şi se contabilizează

78

numai în procesul de achiziţionare a întreprinderii sau în condiţii de aport la capital, fiind interzisă

„alimentarea” lui cu elemente încorporate echivalente create prin activitatea întreprinderii.

Aşa cum se menţionează în unele lucrări, noţiunea de „fond comercial” este reprezentată de

toate elementele necorporale ataşate unei întreprinderi, unei afaceri în sens larg; el este o parte

componentă a unui fond de comerţ16

. La rândul său, fondul de comerţ reprezintă o universalitate

juridică, un ansamblu de elemente corporale şi necorporale ce contribuie la menţinerea sau

dezvoltarea potenţialului de activitate a întreprinderii, fiind întotdeauna ataşat unui fond

comercial

Referitor la elementele necorporale ce formează fondul comercial, P. Vizzavona enumeră17

:

elemente legate de clientela întreprinderii (fidelitatea şi atitudinea clienţilor faţă de

întreprindere, calitatea şi numărul clienţilor, relaţiile cu clienţii, potenţialul de creştere a

clientelei etc.);

elemente legate de furnizorii întreprinderii (calitatea serviciilor şi produselor livrate de

aceştia, puterea de negociere cu furnizorii etc.);

elemente legate de personalul întreprinderii (cunoştinţe acumulate de personal, fluctuaţia

redusă a personalului, tensiuni reduse în rândul angajaţilor, relaţii bune între administraţie şi

salariaţi etc.);

elemente legate de furnizorii de capital (capacitatea şi uşurinţa de a obţine surse de

finanţare);

elemente legate de alţi terţi ai întreprinderii (calitatea relaţiilor cu fiscul, cu asigurările

sociale, cu sindicatele etc.);

elemente legate de patrimoniul întreprinderii (calitatea imobilizărilor productive, calitatea şi

amplasamentul construcţiilor, buna reputaţie şi calitatea mărcilor, modelelor şi altor drepturi

similare etc.);

elemente legate de producţia/serviciile întreprinderii (calitatea produselor / serviciilor

fabricate/prestate, renume le produselor/serviciilor, preturi competitive etc.);

elemente legate de concurenţă (gradul competiţiei pe piaţă, calitatea concurenţilor etc.).

În activitatea practică, în baza unor reglementări, în cazul cumpărării de active de la terţe

persoane juridice la o valoare mai mare decât valoarea contabilă a fiecărui bun în parte care

formează activul, diferenţa respectivă se poate evidenţia fie prin repartizare asupra bunurilor care

fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare, fie în contul „Fond comercial”.

Trebuie menţionat că, în mod normal, în „fondul comercial” se include diferenţa dintre preţul

de cumpărare (sau valoarea de aport) şi valoarea substanţială a activului.

De exemplu, o firmă deţine o clădire evaluată la un moment dat la valoarea X. Datorită

16

Vezi N. Feleagă şi I. Ionaşcu, „Contabilitate financiară”, vol. II, Editura Economică, Bucureşti, 1993 17

Vezi P. Vizzavona, „Evaluation des entreprises”, Atol Edition, 1991

79

amplasamentului se vinde la valoarea X + D. Acest D reprezintă fondul comercial pe care

cumpărătorul îl va înregistra în contul 207 „Fond comercial”.

În consecinţă, aşa cum s-a menţionat, din punct de vedere contabil şi fiscal se înregistrează

doar fondul comercial achiziţionat sau adus ca aport.

Notă: În documentul care atestă cumpărarea nu se face precizarea cât din valoarea clădirii

reprezintă fondul comercial, dar se întocmeşte o anexă în care cumpărătorul, cu acordul AGA,

menţionează cât din valoarea facturii reprezintă fondul comercial şi în baza acesteia se va înregistra

suma corespunzătoare în contul 207 „Fond comercial”. Fondul comercial cuprinde numai

elementele (activele) necorporale din cadrul fondului de comerţ şi care nu pot fi evaluate individual,

ci numai în conexiunea şi intercondiţionarea lor, luând în calcul funcţionarea întreprinderii.

În cadrul unei întreprinderi, fondul comercial reprezintă . capacitatea de a realiza un profit

suplimentar într-un context dat de exploatare. Valoarea întreprinderii va fi mai mare, corespunzător

valorii fondului comercial, iar cumpărătorul va fi dispus să plătească deoarece are certitudinea

recuperării sumei investite. Ca atare, în momentul în care se face evaluarea întreprinderii iar în

bilanţul contabil apare contul menţionat este necesară reevaluarea fondului comercial. Această

operaţiune se poate face prin:

compararea cu tranzacţii similare efectuate în perioade apropiate de data evaluării

specificate;

corectarea soldului din bilanţ cu indicele preţurilor sau cu evoluţia cursului de schimb al

monedei naţionale.

De exemplu, în bilanţul de la 31 decembrie anul N, contul 207 ,,Fond comercial” are un sold

de 10 mii lei corespunzător achiziţionării unei proprietăţi comerciale în decembrie N - 1. După ce

evaluatorul confirmă în cadrul diagnosticu1ui faptul că nu sunt modificări semnificative care ar

putea influenţa valoarea fondului comercial achiziţionat, poate evalua acest activ nematerial pe baza

evoluţiei cursului de schimb al monedei naţionale în intervalul de la data achiziţiei şi cel al evaluării.

lei mii 8,9 1 - 31.12.N la Lei/Euro 3,9378

evaluarii data la Lei/Euro5080,3 x lei mii 10 Vfd.com

Rezultă o corecţie asupra contului 207 „Fond comercial” de -1,1 mii lei.

evaluarea fondului comercial se poate face şi prin alte metode, ca de exemplu prin

actualizarea supraprofitului, care va fi prezentată în capitolele următoare.

Amortizarea fondului comercial se face pe durata probabilă de utilizare pe baza unui plan de

amortizare. Directiva a IV - a europeană prevede o durată de amortizare de 5 ani, dar menţionează şi

opţiunea statelor membre de a deroga de la această durată în anumite condiţii.

80

IV. Evaluarea dreptului de leasing (credit bail)

Leasingul reprezintă o operaţiune similară, în linii generale, cu împrumutul de active fixe,

prin care chiriaşul obţine avantaje legate de posesiunea bunurilor închiriate, în timp ce finanţarea

este realizată de societatea de leasing.

Participanţii care intervin în această operaţiune. sunt: proprietarul sau producătorul, garantul

(finanţatorul) şi chiriaşul.

Valoarea dreptului de leasing este dată de diferenţa de efort financiar dintre chiria plătită de

chiriaş şi costurile necesare pentru achiziţionarea unui bun similar. Aprecierea valorii dreptului de

leasing trebuie privită prin prisma a două elemente:

capitalizarea economiei de chirie;

supravaloarea determinată de raritate; de exemplu, în cazul unui leasing comercial,

elementele care pot justifica supravaloarea pot fi:

- posibilitatea de a subînchiria;

- posibilitatea de a extinde activitatea prin închirierea altor imobile aflate în vecinătate;

- posibilitatea închirierii de apartamente sau camere în clădirea imobilului;

- amplasamentul deosebit al proprietăţii.

Exemplu: Se presupune că este necesară evaluarea dreptului de leasing pentru o proprietate

comercială situată într-o zonă foarte bună, în care este posibilă aplicarea cu succes a comerţului cu

amănuntul (amplasamentul beneficiază de clientelă de trecere). Perioadele de închiriere sunt de 3,6

şi 9 ani. Pentru primii trei am se prevede o chirie de 4000 lei anual în vreme ce pentru localuri

similare se plăteşte o chirie de 4500 lei anual. Economia de chirie în această perioadă se prezintă în

tabelul 3.1.

Notă: Cititorul poate să-şi pună întrebarea: de ce proprietarul acceptă o chirie mai mică decât

cea practicată pe piaţă? Răspunsul poate comporta mai multe comentarii. În esenţă, trebuie avute în

vedere câteva elemente cum ar fi:

dorinţa proprietarului de valorificare a bazei de care dispune pe termen mediu şi lung, ceea

ce îi asigură un venit permanent şi stabil;

cererea solvabilă care se înscrie în limite care-i asigură chiriaşului o rentabilitate

convenabilă, având în vedere că, după expirarea termenului de contractare, poate să cumpere

activului respectiv la un preţ convenabil.

Tabelul nr. 3.1

Nr. crt. Indicatori Anul

1 2 3

1. Chiria rezultată din contract (lei) 4000 4000 4000

2. Chiria practicată pe piaţă (lei) 4500 4500 4500 3. Economia de chirie (1-2) 500 500 500 4.

Rata de actualizare 15% (

n

i1

1

0,8696 0,7561 0,6575

5. Economia de chirie actualizată (3x4) 435 378 329

6. Total economie de chirie actualizată (lei) 1142

Valoarea dreptului de leasing este de 1.142 lei.

81

Dacă asemenea proprietăţi sunt foarte rare, valoarea dreptului de leasing poate fi majorată

după cum se menţionează în literatura de specialitate cu un procent de până la 80%. Apreciind că în

exemplul nostru utilizăm procentul maxim de corecţie a valorii determinate, rezultă valoarea

dreptului ca fiind de 2056 lei, sumă care poate intra în preţul tranzacţiei de vânzare - cumpărare a

afacerii totale care funcţionează în acel amplasament.

3.3 EVALUAREA IMOBILIZĂRILOR CORPORALE

Imobilizările corporale cuprind terenurile şi activele fixe, care sunt înregistrate în

contabilitate la data intrării lor în - patrimoniu la valoarea de intrare (contabilă).

3.3.1 Evaluarea terenurilor

Contabilitatea terenurilor se ţine pe două categorii distincte, şi anume: terenuri şi amenajări

la terenuri. În contabilitatea analitică, terenurile sunt evidenţiate, de regulă, pe următoarele grupe:

terenuri agricole şi silvice, terenuri fără construcţii, terenuri cu zăcăminte, terenuri construite etc.

Terenurile se înregistrează contabil la intrarea în patrimoniu la valoarea stabilită potrivit legii,

în funcţie de clasele de fertilitate, suprafaţă, amplasament şi alte criterii, la costul de achiziţie sau

valoarea de aport, după caz. Problema stabilirii valorii terenului, respectiva preţului, este complexă

şi mult discutată în teoria şi practica economică.

Până în anul 1990, în ţara noastră terenurile nu au fost înregistrate valoric în patrimoniul

întreprinderilor, unităţile economice fiind titularele unui simplu drept real de utilizare asupra

terenurilor aflate de facto în folosinţa lor. Prin H.G. nr. 746 / 24 octombrie 1991 privind stabilirea

valorii de patrimoniu a terenurilor agricole în vederea aplicării articolelor 36 şi 38 din Legea

fondului funciar nr. 18/1991, valoarea de intrare-în patrimoniu a terenurilor agricole aflate în

proprietatea societăţilor comerciale agricole, înfiinţate potrivit Legii nr. 15 / 1990, a fost stabilită pe

cinci clase de fertilitate, după cum urmează:

clasa V: 70.000 lei / ha;

clasa IV: 100.000 lei / ha;

clasa III: 170.000 lei / ha;

clasa II: 240.000 lei / ha;

clasa I: 300.000 lei / ha.

Potrivit reglementărilor menţionate, valoarea de patrimoniu a terenurilor agricole aparţinând

societăţilor comerciale cu capital de stat nu se amortizează şi nu se poate folosi în tranzacţiile privind

vânzarea şi cumpărarea de terenuri.

H.G. nr. 834 / decembrie 1991 prevede modul de stabilire şi evaluare a unor terenuri deţinute

82

de societăţile comerciale cu capital de stat (publicată în Monitorul Oficial nr. 259 / 20 decembrie

1991). în baza articolului 2 din această hotărâre de guvern, Ministerul Economiei şi Finanţelor a

emis „Criteriile nr. 2665 / 28 februarie 1992 privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în

patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat”, care reglementează cadrul organizatoric şi

metodologic al operaţiunii de stabilire şi evaluare a terenului fiecărei societăţi comerciale cu capital

de stat. H.G. nr. 331 / 15 iunie 1992 privind vânzare a unor terenuri ale societăţilor comerciale cu

capital de stat prevede:

terenurile aferente activelor vândute anterior datei eliberării certificatului de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate în patrimoniul societăţii comerciale

vânzătoare vor fi incluse, în certificat şi vor fi vândute cumpărătorilor activelor respective, la

cererea acestora;

preţul de vânzare al acestor terenuri se determină prin negociere. directă între părţile

contractului vânzare - cumpărare, fără a putea fi sub valoarea de circulaţie a terenului

stabilită cu respectarea Criteriilor nr. 2665 / 1992.

Art. 5 din H.G. 500/1994 privind reevaluarea imobilizărilor corporale şi modificarea

capitalului social prevede că terenurile aflate în evidenţele agenţilor, cu excepţia terenurilor

agricole, vor fi evaluate pe baza coeficienţilor determinaţi în funcţie de indicii de preţ la 30 iunie

1994, stabiliţi în corelaţie cu evoluţia cursului de schimb valutar al leului.

Prin H.G. 983 / 1998 se prevede că terenurile societăţilor comerciale, indiferent de forma de

proprietate, vor fi reevaluate în funcţie de evoluţia preţurilor pe perioada 30 iunie 1994 - 30 iunie

1998.

Trebuie menţionat că în activitatea practică s-au făcut unele ajustări ale-valorilor obţinute

prin aplicarea prevederilor hotărârii menţionate, în funcţie de valorile utilizate în tranzacţiile

încheiate în zona respectivă sau posibil de realizat.

Acestea sunt principalele acte normative care au reglementat operaţiile de evaluare a

terenurilor în diferite scopuri, în special în cel al transmiterii dreptului de proprietate. Acţiunea de

evaluare a terenurilor nu trebuie redusă la aplicarea mecanică a unor modele sau normative. Acestea

constituie doar un cadru pentru practician, el trebuind să ia în considerare o multitudine de elemente

ce privesc: încadrarea în mediul ambiant, posibilitatea de folosire şi valorificare superioară a

terenurilor etc. În acelaşi timp, trebuie luate în calcul implicaţiile pe care le are evoluţia generală a

economiei naţionale în corelaţie cu schimbările care se produc pe plan naţional.

Teoria şi practica economică recomandă câteva metode de evaluare a terenurilor:

a) Metoda comparaţiei de piaţă (preţului pieţei), care înseamnă aducerea la zi a valorii

contabile a terenului în funcţie de preţul la care se efectuează tranzacţii comerciale pentru categorii

similare de terenuri. Aplicarea metodei presupune un volum însemnat de informaţii cu privire la

nivelul şi evoluţia preţului terenului pe zone.

83

În ipoteza în care tranzacţia vizează terenuri din proprietatea publică sau privată a statului sau

a societăţilor comerciale cu capital total sau majoritar de stat, trebuie să se ţină seama de existenţa

unor acte normative, dispoziţii şi ordine emise de departamentele de profil sau organisme ale

administraţiei locale, care pot stabili anumite condiţii de utilizare a metodei, cum ar fi:

precizarea momentului în care se consideră „preţul zilei”, aşa cum în recensăminte se

stabileşte punctul critic;

limitarea nivelului de preţul în sensul că se admite evaluarea la preţul zilei, dar acesta nu

poate fi mai mic faţă de ... ;

precizarea categoriilor de terenuri la care se poate sau nu aplica această metodă;

Trebuie menţionat că nivelul şi evoluţia preţurilor terenurilor sunt influenţate de o serie de

factori, cum ar fi:

categoria localităţii;

amplasarea terenului în cadrul localităţii;

funcţiile economice şi sociale ale localităţii şi perspectivele de dezvoltare;

poziţia faţă de reţelele de transport;

gradul de echipare tehnico-utilitară a zonei;

caracteristicile geotehnice ale terenului;

nivelul poluării zonei şi evoluţia viitoare a acesteia şi altele .

b) Metoda normativă sau administrativă, care se bazează pe norme stabilite de organismele

abilitate. Astfel, potrivit Criteriilor nr. 2665 / 28 februarie 1992, terenurile aflate în patrimoniul

societăţilor comerciale cu capital de stat, la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii

conform obiectului lor de activitate, se evaluează în lei pe baza formulei:

V= Vb x (1 +N)

în care:

V = valoarea terenului;

Vb = valoarea de bază a terenului, determinată ca limită minimă la un nivel de 495 lei m.p.,

reprezentând preţul de 5 lei m.p. pentru 99 de ani, perioada de concesionare;

N = coeficientul de corecţie, reflectând suma notelor acordate pe bază de criterii, care poate fi cel

mult egal cu 9.

Criteriile în baza cărora se acordă' notele sunt:

Categoria localităţii:

- sat 0,1;

- sat, reşedinţă de comună 0,2;

- oraş 0,4;

- municipiu 0,6;

84

- municipiu, reşedinţă de judeţ 1,0;

- municipiul Bucureşti 1,5 (aici se încadrează şi staţiunile şi zonele cu potenţial balnear,

climateric şi turistic);

Amplasarea terenului:

- teren în afara localităţii 0,3;

- teren în zona periferică localităţii 0,5;

- teren în zona mediană a localităţii 0,8;

- teren în zona centrală a localităţii 1,0;

Funcţiile economice şi caracteristicile sociale ale localităţii:

- localităţi cu activitate preponderent agricolă 0,5;

- localităţi cu funcţie economică limitată în industrie şi prestări servicii 0,8;

- localităţi cu funcţii economice complexe (industriale, prestări servicii, agricultura) 1,0;

Poziţia terenurilor faţă de acestuia la reţelele de transport:

- transport rutier 0,2; .

- transport feroviar 0,3;

- transport fluvial 0,5;

- transport maritim 0;5;

- transport aerian 0,5;

Echiparea tehnico-edilitară a zonei în care se află terenul:

- reţele de apă canal 0,5;

- reţele de energie electrică 0,5;

- reţele de energie termică 0,5;

- reţele de gaze naturale 0,5;

- reţele de telefonie 0,5;

- reţele de transport urban 0,5.

Caracteristicile geotehnice ale terenului:

- terenuri normale 1,0;

- terenuri care necesită îmbunătăţiri, cum ar fi compactări, coloane de balast etc. (-0,2);

- terenuri care necesită desecări şi măsuri contra inundaţiilor (-0,4);

- terenuri situate în zone instabile - alunecări de versanţi, ruperi de maluri ( -O, 7);

Restricţiile de folosire a terenului conform planului urbanistic general şi regulamentelor

aferente:

- funcţiune incompatibilă cu planul urbanistic (-1,5);

- funcţiune compatibilă cu planul urbanistic cu restricţii (-1,0);

- funcţiune compatibilă cu planul urbanistic 0,5.

Terenuri poluate cu reziduuri:

85

- gazoase (-0,3):

- solide (-0,5);

- lichide (-0,7).

Valoarea astfel stabilită se recalculează pe baza coeficienţilor determina ţi în funcţie de indicii

de preţ la 30 iunie 1994 stabiliţi în corelaţie cu evoluţia cursului de schimb valutar al leului şi indicii

de preţ la 30 iunie 1998. Potrivit H.G. nr. 500/1994, pentru terenuri, coeficientul a fost 8,873, care

se aplică valorii determinate potrivit R.G. nr. 834/1991. Conform H.G. 983/1998, coeficientul de

actualizare a preţului terenului în intervalul 30 iunie 1994 - 30 iunie 1998 a fost de 7,352.

De exemplu, pentru o societate comercială situată în Bucureşti, care ocupă o suprafaţă de

65.000m.p., în funcţie de criteriile menţionate s-a stabilit un punctaj de 8,5. În consecinţă:

Vb = 495 x (l + 8,5) = 4.702S lei / m.p.;

V = 65.000 x 4.702,5 = 305.663 mii lei;

Conform H.G. 500 / 1994:

V = 305.663 x 8,873 = 2.712.148 mii lei;

Cu această valoare a fost înregistrat terenul în bilanţul contabilla31 dec.1994. Ulterior, prin

H.G. 983/1998, valoarea terenului a fost majorată cu coeficientul de 7,352, respectiv:

V = 2.712.148 x 7;352 = 19.939.712 mii lei;

Este posibil ca un asemenea preţ să depăşească nivelul unor tranzacţii care s-au realizat în

zonă. În asemenea condiţii, evaluatorul poate să propună un preţ mai mic, care trebuie să fie

motivat. Dacă există restricţii, în raportul de evaluare rămâne preţul stabilit, urmând a fi negociat de

vânzător şi cumpărător.

La unităţile care nu dispun de titlul de proprietate, obţinut în condiţiile legii, terenurile nu se

evaluează, ele rămânând în patrimoniu şi implicit în capitalul social, cu valoarea anterioară. După

obţinerea titlului de proprietate se va proceda la reevaluare şi, dacă unitatea s-a privatizat, urmează

operaţiunea de negociere între vânzător şi cumpărător.

c) Metoda celei mai bune utilizări. În evaluarea terenurilor se utilizează şi metoda bazată pe

aşa zis cea mai bună utilizare”, care este un concept fundamental pentru piaţa imobiliară, întrucât

identifică cea mai profitabilă utilizare în care poate fi exploatat un anumit activ patrimonial.

Ca definiţie, „cea mai bună utilizare reprezintă” utilizarea rezonabilă, probabilă şi legală a unui

teren liber sau construit care este fizic posibilă, fundamentată adecvat, fezabilă financiar şi are ca

rezultat cea mai mare valoare18

.

De exemplu, pentru un teren liber există două alternative de construcţii:

A) construirea unei vile a cărei valoare de piaţă este de 150 mii lei (inclusiv terenul);

B) construirea unei case mai mici cu o valoare de piaţă de 70 mii lei (inclusiv terenul).

18

„Evaluarea activelor şi întreprinderilor”, coord. G. Bădescu, Biblioteca ANEVAR, nr. 1 / 1998, pag. 63

86

Nr.crt. Indicatorul Varianta A Varianta B

1. Valoare de piaţă (mii lei) 150 70

2. Costul construcţiei (mii lei) 110 40

3. Profitul constructorului (mii lei) 22 6

4. Valoarea reziduală a terenului (1 – 2 – 3) 18 24

Rezultă că cea mai bună utilizare pentru un teren este alternativa B, care determină o valoare de

24 mii lei.

Pentru terenurile pe care sunt construcţii, în literatura de specialitate se menţionează că

valoarea terenului reprezintă cca. 30% din valoarea construcţiei. Dar trebuie să se ţină seama şi de

natura construcţiei, întrucât în intravilan se achiziţionează de multe ori clădiri, în special pentru

teren.

d) Metoda proporţiei sau alocării

De exemplu: o anumită suprafaţă de teren este adecvată pentru construcţii de locuinţe

unifamiliale, care în zonă se vând la un preţ de piaţă de 200.000 - 250.000 Euro.

Într-o zonă învecinată, un lot de teren asemănător pentru o astfel de construcţie se poate

cumpăra cu 65.000 Euro, iar costul construcţiei realizate în antrepriză este de cca. 167.000 Euro.

Rezultă că ponderea valorii terenului în valoarea totală a proprietăţii este de 28%:

100 167.000 65.000

000.165 x

în consecinţă, valoarea estimată a terenului este între:

- 56.000 Euro (200.000 x 0,28)

- 70.000 Euro (250.000 x 0,28)

Pe această bază poate fi stabilit un preţ pe m2 de teren. O variantă a metodei normative o

reprezintă stabilirea de către administraţia publică a unor valori pe hectarul de teren agricol, pe zone,

care stau la baza taxelor notariale pentru vânzări, moşteniri etc. De menţionat că, în unele cazuri,

asemenea valori nu se pot obţine, cel puţin în prezent, în tranzacţii de vânzare-cumpărare.

Notă: În lucrarea „Ghid practic de evaluarea întreprinderii”, Ed. Tribuna Economică, 2001

sunt prezentate şi alte metode. de evaluare a terenurilor, în special pentru .construcţii.

Pentru terenurile agricole pot fi utilizate şi metode bazate pe venit, respectiv prin capitalizarea

rentei, profitului la ha, pe categorii de terenuri.

3.3.2 Evaluarea activelor fixe

Activele fixe sunt o componentă importantă a imobilizărilor corporale,reflectate în

contabilitate cu ajutorul conturilor19

:

19

Reglementări contabile pentru agenţi economici, M.F.P., Ed. Economică, pag. 193

87

- 212 „Clădiri”;

- 213 „Instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii”;

- 214 „Mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor umane şi materiale şi

alte active corp orale”.

Imobilizările corporale pot fi supuse reevaluării care se efectuează potrivit reglementărilor

legale, caz in care sunt prezentate în bilanţ la valoarea reevaluată şi nu la costul istoric. Reevaluarea

la valoarea justă se efectuează, de regulă, de evaluatori autorizaţi.

Dacă un activ nu poate fi reevaluat, pentru că nu există o piaţă activă, bunul respectiv se

prezintă în bilanţ la valoarea netă, respectiv costul, mai puţin amortizarea cumulată.

Date fiind schimbările politico-economice din ţara noastră după anul 1989, considerăm

necesar să fie prezentate unele aspecte privind evaluarea şi reevaluarea mijloacelor fixe.

Începând cu anul 1990, odată cu procesul de liberalizare a preţurilor, au avut loc câteva etape

de evaluare şi reevaluare a mijloacelor fixe20

.

O primă etapă s-a realizat în anul 1990, în baza HG . nr. 945 / 1990 privind inventarierea

şi reevaluarea patrimoniului unităţilor economice de stat. În acţiunea de inventariere şi reevaluare au

fost cuprinse toate mijloacele fixe, înregistrate în contul „Mijloace fixe” întocmindu-se liste separat

pentru:

- mijloace fixe neamortizate, în funcţiune;

- mijloace fixe cu durata de serviciu normată neexpirată, dar care sunt uzate moral sau au o

uzură fizică avansata;

- mijloace fixe a căror utilizare nu mai este eficientă în unitatea respectivă şi urmează a fi

scoase din funcţiune potrivit prevederilor Decretului-lege nr. 50 / 1990.

Reevaluarea mijloacelor fixe a avut în vedere stabilirea valorii rămase reactualizate le 30

iunie 1990, în funcţie de:

- valoarea de inventar din evidenţa unităţilor economice de stat;

- valoarea de înlocuire a mijlocului fix;

- gradul de uzură fizică estimat la 30 iunie 1990.

Valoarea de înlocuire, aşa cum s-a mai arătat, reprezintă totalitatea cheltuielilor ce trebuie

efectuate la data reevaluării pentru înlocuirea unui mijloc fix existent în patrimoniul întreprinderii

cu un altul în stare nouă, cu caracteristici tehnico economice similare celui care se înlocuieşte.

Pentru mijloacele fixe care nu au avut preţuri, de producţie şi de livrare, acestea s-au

determinat având în vedere data fabricaţiei, parametrii tehnico-funcţionali, folosindu-se

următoarele metode:

Notă: La data respectivă, preţul de producţie reprezenta costul plus beneficiul, iar preţul de

livrare era format din preţul de producţie la care se adăuga impozitul pe circulaţia mărfurilor.

20

Până în anul 1990, evaluarea mijloacelor fixe a fost reglementată în special prin Decretul 555 / 1953, Legea nr. 62 /

1968 şi HCM nr. 260 / 1967

88

Metoda identificării, care a constat în stabilirea identităţii mijlocului fix pentru care se

determină, valoarea de înlocuire, cu un mijloc fix care a avut un preţ de producţie şi de

livrare.

Metoda asimilării, care presupune compararea mijlocului fix pentru care se determină

valoarea de înlocuire, cu un mijloc fix cu un preţ de producţie sau de livrare care are

parametrii esenţiali foarte apropiaţi ca mărime.

Metoda corelării, care s-a aplicat în situaţiile când se iau ca bază de calcul unul sau mai

multe mijloace fixe ce se evaluează şi la care mărimea parametrului diferă esenţial faţă de

utilajul existent pe teren, cu mai mult de ± 5%, fără însă ca diferenţa să fie exagerată.

Metoda indicilor de actualizare a preţurilor de producţie şi de livrare, care s-a aplicat în

cazuri excepţionale, când nu au putut fi aplicate celelalte metode. Aceşti indici au fost

stabiliţi pe baza modificării preţurilor în perioada 1970-1990.

În baza actului menţionat s-a stabilit gradul de uzură fizică estimat (U) care s-a determinat

luând în considerare:

durata de serviciu consumată (DC), respectiv perioada în ani de la data punerii în funcţiune

până la 30 iunie 1990;

durata de serviciu rămasă, adică perioada în ani cât mijlocul mai poate funcţiona, ţinând

seama de starea concretă în momentul inventarierii;

durata de serviciu estimată (DE), care rezultă din însumarea duratei de serviciu consumată cu

durata de serviciu rămasă stabilită de specialişti.

În consecinţă, gradul de uzură fizică estimat s-a calculat e baza relaţiei:

100 x UDE

DC

De exemplu:

1. Valoarea de inventar la 30.06.1990 60.000 lei

2. Durata normată 10 ani

3. Durata consumată 5 ani

4. Durata rămasă 5 ani

5. Durata rămasă estimată de specialişti 3 ani

6. Valoarea de înlocuire stabilită pe baza

preţurilor în vigoare la data respectivă 90.000 lei

5. Grad de uzură estimat 0,625 3 5

5

estimata Durata

consumata Durata

6. Valoare amortizată 90.000 x 0,625 = 56.250 lei

7. Valoarea rămasă 90.000 – 56.250 = 33.750 lei

A doua etapă de reevaluare s-a efectuat în anul 1992, în baza HG nr. 26 / 1992. Prin

această operaţiunea s-a urmărit actualizarea valorii mijloacelor fixe aflate în patrimoniul agenţilor

89

economici cu capital de stat (indiferent de ponderea acestuia) în funcţie de preţurile negociate de

agenţii economici în baza prevederilor HG nr. 776 / 1991. Noile valori stabilite au constituit baza de

plecare în operaţiile de licitaţie prevăzute de lege, precum şi la reconsiderarea capitalului social al

agenţilor economici, pe baza valorii rămase actualizate.

Determinarea valorii rămase actualizate la 31 dec. 1992 s-a făcut pe baza valorii de înlocuire,

valorii de inventar recalculate şi amortizării mijloacelor fixe. Semnificaţia acestor indicatori este

următoarea:

Valoarea de înlocuire a mijloacelor fixe reprezintă noul preţ de vânzare cu ridicata a

mijlocului fix, negociat în condiţiile legii, la care se adaugă toate cheltuielile de achiziţie şi

montaj.

Gradul de uzură fizică, folosit în calculul pentru determinarea uzurii scriptice la 31 martie

1992, a fost cel stabilit la reevaluarea realizată în baza HG nr. 945/1990, plus gradul de uzură

înregistrat în perioada 1 ian. 1991 - 31 martie 1992.

Valoarea de inventar recalculată reprezintă noua valoare a mijloacelor fixe care s~a

înregistrat în contabilitate.

Valoarea rămasă actualizată reprezintă partea din valoarea recalculată a mijloacelor fixe

care trebuie recuperată prin actualizate după data de 31 martie 1992.

De exemplu:

1. Valoarea de inventar la 31.XII.I991 90.000 lei

2. Valoarea de înlocuire în 1992 900.000 lei

3. Gradul de uzură la 31.III.I992 (62,5 +1,5)

4. Uzura scriptică la 31.III.1992 (2 x 3 /100) 576.000 lei

5. Uzura înregistrată la 31.XII. 1992 (1 x 3 / 100) 57.600 lei

6. Valoarea de inventar recalculată (2 + 5 - 4) 381.600 lei

7. Valoarea rămasă actualizată (6 - 5) 324.000 lei

Cu această valoare s-au înregistrat mijloacele fixe în contabilitatea unităţii la 31 martie 1992.

Pentru „Clădiri” şi „Construcţii speciale”, valoarea de înlocuire s-a determinat pe baza

indicilor de actualizare (tabelul 3.2) stabiliţi pe categorii şi perioade de intrare în patrimoniul unităţii.

Indicii medii de actualizare a valorii clădirilor şi construcţiilor speciale din grupele de

obiecte cuprinse în categoria 1 „Clădiri” şi 2 „Construcţii speciale” conform Clasificării

aprobate prin HCM nr. 260/1967 şi a Legii nr. 62/1968 sunt diferenţiaţi pe perioade de

execuţie, de dare în funcţiune şi de înscriere în inventar a obiectivelor respective.

De exemplu:

1. Mijloc fix executat şi dat în funcţiune anterior datei de 1iulie 1990.

2. Date de identificare:

- denumire: depozit materiale;

90

- cod;

- număr inventar;

- perioada de execuţie şi .data înregistrării în contabilitate.

3. Valoarea de inventar stabilită în conformitate cu HG nr.945/1990: 70 mii lei

4. Valoarea de înlocuire 70 X 14,10 = 987 mii lei

Asemenea operaţiuni s-au efectuat pentru categoriile de mijloace fixe, stabilindu-se valoarea

cu care s-a majorat capitalul social.

Tabelul nr. 3.2

Cod Denumirea categoriei şi grupei de obiecte Indici de actualizare pentru valoarea clădirilor şi

construcţiilor speciale executate, date în funcţiune şi

înscrise în inventar în perioada:

Anterior date de 1

iulie 90 şi reevaluate

la 30 iunie 90 şi în

perioada 1 iulie 90 -

1 nov. 90

1 nov. 09

– 1 apr. 91

1 apr. 91 –

1 iulie 91

1 iulie 91 –

15 nov. 91

01. Clădiri

10 Clădiri industriale 14,30 4,95 4,15 1,75

11 Clădiri agricole 14,30 4,85 4,25 1,65

12 Clădiri transport şi telecomunicaţii

A. cu caracter civil 13,55 4,75 3,60 1,75

B. cu caracter productiv 13,90 4,90 3,70 1,70

13 Clădiri pentru circulaţia mărfurilor 13,60 4,45 3,85 1,75

14 Clădiri de locuit 13,90 4,85 3,85 1,75

15 Clădiri pentru depozitare 14,10 4,75 3,75 1,70

16 Clădiri pentru învăţământ, ştiinţă, artă, cultură 13,30 4,75 3,75 1,70

17 Clădiri pentru ocrotirea sănătăţii, asistenţă

socială, cultură fizică

13,35 4,75 3,75 1,75

18 Clădiri administrative 13,40 4,80 3,75 1,70

02. Construcţii speciale

20 Construcţii speciale industriale 13,80 4,75 4,00 1,75

21 Construcţii speciale agricole 19,90 70 4,15 1,70

22 Construcţii hidrotehnice 12,60 4,40 3,75 1,65

23 Construcţii speciale pentru transport şi

telecomunicaţii

13,10 4,65 3,95 1,70

24 Construcţii pentru depozitare 13,90 4,70 3,70 1,70

25 Construcţii pentru transportul energiei electrice 13,80 4,85 4,10 1,90

26 Construcţii pentru alimentări cu apă, canalizare 12,50 4,70 4,05 1,65

27 Construcţii pentru transportul şi distribuţia

produselor petroliere, gazelor şi conducte

tehnologice pentru termoficare

13,60 5,35 3,90 1,75

Coeficienţii de actualizare a activelor corporale în clădiri, construcţii speciale, maşini şi

utilaje în preţurile din luna iunie 1994 – pe baza bilanţului la 31 decembrie 1993.

Tabelul nr. 3.3

Grupa Coeficienţii de actualizare în preţurile din luna iunie 1994 pentru active:

Existente

la 31

martie

1992

Intrate în perioada

1992 1993

TR. II TR. III TR. IV TR. I TR. II TR. III TR. IV TR. I 1994

A 1 2 3 4 5 6 7 8 9

I Clădiri speciale 8,400 6,400 4,918 3,876 3,196 2,427 1,981 1,503 1,235

II Terenuri 8,873 - - - - - - - -

III Maşini, utilaje şi instalaţii - - - - - - - - -

Construcţii metalice şi părţi componente 8,325 7,614 6,670 5,085 4,987 3,215 2,487 1,805 1,138

Structuri şi tâmplării metalice 10,079 9,599 8,018 5,694 4,893 4,160 2,681 1,508 1,302

Rezervoare, cisterne şi containere metalice 7,495 7,495 5,101 4,482 4,463 3,248 2,718 1,856 1,192

Generatoare de aburi (cu excepţia cazanelor pentru încălzire)

12,068 8,127 5,056 4,622 2,219 1,995 1,995 1,629 1,449

91

Produse metalice obţinute prin deformarea plastică

6,654 6,477 4,654 4,270 3,328 2,783 1,995 1,658 1,518

Produse de tăiat 5,244 4,802 4,802 3,468 3,321 2,625 1,446 1,434 1,434

Scule de mână 6,183 6,043 5,907 4,198 3,069 2,905 1,813 1,534 1,248

Recipienţi, containere şi alte produse

similare din oţel

9,500 7,917 6,333 5,352 4,104 3,224 2,694 2,385 1,818

Ambalaje din metale uşoare 9,450 7,997 6,251 5,121 4,937 3,112 2,241 1,763 1,227

Motoare şi turbine (excepţie motoare pentru

avioane şi vehicule)

7,725 5,133 4,113 4,389 3,972 2,731 1,792 1,374 1,270

Pompe şi compresoare 6,845 6,224 6,224 3,883 3,710 3,057 2,722 2,150 1,513

Lagăre, angrenaje şi organe mecanice de transmisie

6,966 6,966 6,966 4,841 4,384 3,311 2,264 1,549 1,217

Cuptoare industriale şi arzătoare 7,213 7,128 6,967 4,345 4,203 2,828 2,047 1,445 1,162

Echipamente de ridicat şi manipulat 4,385 4,385 4,376 3,143 2,964 2,794 2,131 1,465 1,102

Echipamente de ventilare şi condiţionare a aerului

10,754 8,754 5,936 4,585 3,990 3,908 2,980 2,007 1,243

Alte echipamente de utilizare generală 4,966 4,888 2,847 2,822 2,283 1,711 1,145 1,119 1,033

Tractoare 5,130 5,021 4,867 4,755 4,711 3,184 2,603 1,986 1,000

Alte maşini şi utilaje agricole şi forestiere 6,293 6,135 5,977 3,651 3,651 2,544 1,858 1,692 1,257

Maşini unelte 10,543 10,236 9,567 8,649 7,851 4,950 4,110 2,908 1,183

Utilaje pentru metalurgie 10,880 10,708 7,428 6,103 4,533 4,179 2,928 1,801 1,118

Utilaje pentru mine, cariere şi construcţii 10,966 10,966 9,365 7,935 4,470 3,569 3,375 1,983 1,720

Utilaje pentru prelucrarea produselor

alimentare, băuturi şi tutun

6,748 5,881 5,480 4,148 3,350 3,107 1,692 1,328 1,138

Utilaje pentru industria textilă, a îmbrăcămintei şi a pielăriei

6,968 6,961 4,341 4,016 3,091 2,227 2,227 2,169 1,284

Utilaje pentru industria hârtiei şi cartonului 6,583 6,203 4,190 4,100 2,995 2,210 2,010 1,975 1,248

Utilaje pentru foraj şi exploatare sonde 12,200 10,167 8,683 7,615 7,093 4,477 3,792 2,330 1,678

Alte maşini şi utilaje specifice 7,792 7,784 7,784 6,543 5,719 2,664 2,304 1,615 1,432

Maşini şi aparate electrocasnice 6,590 6,581 6,571 3,951 3,777 2,862 1,883 1,372 1,067

Aparate neelectrice 5,100 5,092 5,083 3,781 3,353 2,603 2,009 1,415 1,146

Maşini de birou 8,276 8,154 6,093 5,984 3,966 3,238 1,779 1,156 1,075

Calculatoare şi alte echipamente electronice 10,723 9,784 8,906 8,111 6,464 5,793 4,464 4,039 1,026

Motoare, generatoare şi transformatoare

electrice

6,305 5,617 4,833 3,926 3,019 2,765 1,946 1,467 1,026

Aparate pentru distribuţie şi comandă

electrică

5,408 5,398 5,383 3,551 3,150 2,555 2,1215 1,508 1,254

Acumulatori, baterii şi pile electrice 5,091 5,091 3,377 3,308 3,097 2,595 2,024 1,743 1,200

Emiţătoare radio+TV, echipamente şi aparate telefonice şi telegrafice

10,260 9,748 9,748 7,264 6,140 3,929 3,301 2,718 1,278

Receptoare radio-TV, aparate de

înregistrare şi reprod. audio-video

6,310 5,074 4,935 3,296 2,519 1,772 1,465 1,296 1,117

Aparatură şi instrumente medicale 10,046 8,719 7,750 6,707 5,030 4,935 2,276 1,098 1,098

Aparatură şi instrumente de măsură,

verificare

11,838 11,838 11,363 7,441 6,667 5,581 3,701 3,277 1,804

Echipamente de măsură, reglare şi control

pt. procese industriale

5,705 5,246 3,304 3,256 3,049 2,459 1,977 1,472 1,363

Aparatură şi instrumente optice şi

fotografice

13,573 9,049 6,463 5,540 3,421 2,569 1,690 1,575 1,124

Autovehicule 5,938 5,141 4,543 3,919 3,569 2,969 2,156 1,639 1,160

Caroserii, remorci şi semiremorci 6,118 6,118 5,997 3,701 2,996 2,372 1,805 1,304 1,000

Nave maritime şi fluviale 5,523 5,210 4,602 4,091 3,321 3,266 1,555 1,545 1,371

Mijloace de transport feroviar şi material

rulant

6,434 6,434 6,156 5,869 5,496 4,847 4,584 4,490 1,234

Aeronave 8,419 6,379 4,125 3,853 2,845 2,421 1,916 1,461 1,041

Scaune (exclusiv cele din metal) 7,399 6,389 5,657 4,230 3,410 2,891 2,317 1,662 1,509

Mobilier pentru birouri şi magazine (exclusiv din metal)

5,246 4,554 4,177 4,060 3,363 2,725 1,859 1,402 1,155

Mobilier pentru bucătării 8,897 7,676 6,833 6,052 4,883 3,699 2,652 1,820 1,396

Alte tipuri de mobilier 7,346 6,371 5,382 4,875 3,773 2,707 2,126 1,572 1,146

Mobilier din metal pentru birouri şi magazine

12,500 9,976 8,333 7,353 6,185 4,513 4,022 1,761 1,286

Articole sportive 15,088 15,113 15,073 11,816 9,229 5,813 5,666 1,988 1,194

Cărţi şi lucrări de artă 10,910 10,690 10,450 8,890 8,510 7,070 5,450 2,730 1,500

A treia etapă a reevaluării a avut loc in anul 1994, în baza HG nr. 500 / 1994 privind

reevaluarea imobilizărilor corporale şi modificarea capitalului social. Au fost supuse acţiunii de

reevaluare imobilizării corporale (terenurile, amenajările de terenuri şi mijloace fixe) aflate în

patrimoniul agenţilor economici, reflectate în bilanţul contabil încheiat la 31 dec. 1993, precum şi

cele intrate în patrimoniu în trimestrul 1 1994.

în acest scop s-a stabilit valoarea actualizată rămasă în funcţie de:

92

- valoarea de intrare a imobilizărilor corporale la 31 dec. 1993, din bilanţul contabil;

- amortizarea înregistrată în contabilitate la 31 dec. 1993;

- coeficienţii de actualizare determinaţi în funcţie de indicii de preţuri la data de 30 iunie 1994

(tabelul 3.3).

Aşa după cum rezultat din datele prezentate în tabelul pentru clădiri şi construcţii speciale şi

maşini, utilaje şi instalaţii, coeficienţii de actualizare sunt diferenţiaţi pe momente, respectiv:

- existent la 31 martie 1992;

- intrate în anul 1992, trim. II; III şi IV;

- intrate în anul 1993, trim. de la 1 la IV;

- intrate în trim. I 1994.

Pentru imobilizările corporale din import, coeficienţii de actualizare au fost determinaţi prin

raportarea cursului valutar la 30 iunie 1994, la cel existent la data întocmirii documentelor vamale.

Rezultatele reevaluării imobilizărilor corporale au fost cuprinse în raportările contabile

întocmite Ia 30 sept. 1994.

După această dată, au intervenit şi alte reevaluări în conformitate cu prevederile actelor

normative.

Evaluarea pe baza acestor reglementări a avut un caracter administrativ, bazându-se pe anumiţi

coeficienţi de actualizare aplicabili valorii contabile.

În activitatea practică de evaluare economică a întreprinderii se porneşte de la aceste valori ale

mijloacelor fixe, care se corectează cu elemente noi. În acest scop, experţii tehnici procedează la

identificarea mijloacelor fixe pe categorii şi evaluarea acestora pe baza normativelor în vigoare.

De principiu, pentru evaluarea mijloacelor fixe de natura utilajelor, mijloacelor de transport etc.

se foloseşte metoda comparaţiilor directe cu alte, tranzacţii şi metoda costului de înlocuire net,

prevăzută de standardul de evaluare SEV 4.08, care în principiu constă în corectarea valorii de

achiziţie a unui utilaj nou cu gradul de depreciere fizică a utilajului care urmează a fi evaluat.

Exemplu (evaluarea unui război de ţesut)21

1. Denumire: Război de ţesut tip ... , 300 bătăi / minut;

2. Nr. inventar: xxxxx;

3. Anul punerii în funcţiune: 1995;

4. Situaţia utilajului: stare de funcţionare;

5. Valoarea de inventar: 60.000 mii lei;

6. Amortizarea cumulată: 48.000 mii lei;

7. Durata normată de funcţionare: 10 ani;

8. Durata consumată: 8 ani;

9. Valoarea de înlocuire: 180.000 mii lei, model de referinţă cu 400 bătăi / minut;

21

Prelucrat după „Ghid practic de evaluare a întreprinderii”, Ed. Tribuna Economică, 2001, pag. 183-184

93

10. Diferenţă pentru principala caracteristică: 1 - 300/400 = 0;25;

11. Valoarea de înlocuire corectată: 180.000 x (1 - 0,25) = 135.000 mii lei;

12. Depreciere fizică: 8/10 x 100 = 80%;

13. Cost de înlocuire net: 135.000 x (1 - 0,8) = 27.000 mii lei.

Dacă la o asemenea valoare utilajul nu poate fi valorificat sau nu este acceptat drept garanţie

de către bănci, se fac ajustările corespunzătoare.

3.3.3 Evaluarea construcţiilor (clădirilor)

Clădirile, construcţii1e se evaluează în funcţie de destinaţie, suprafaţa construită, posibilităţi

de utilizare. De regulă, se corectează costul pe m.p. de suprafaţă construită cu diferiţi coeficienţi

stabiliţi periodic de ,organismele abilitate. Valorile astfel obţinute pot fi ajustate de către echipa de

evaluare în funcţie de poziţia clădirii, dotări, starea tehnică, cheltuieli necesare pentru asigurarea

stării funcţionale etc.

În principiu, toate ajustările care se efectuează trebuie să ţină seama, aşa după cum s-a

precizat, pe lângă valoarea de patrimoniu, şi de implicarea şi modul în care fiecare element de

patrimoniu influenţează afacerea şi implicit rezultatul care se obţine în prezent şi în perspectivă.

Pentru evaluarea clădirilor pot fi folosite mai multe metode.

Astfel:

1) Metoda costurilor, care se bazează pe ideea că nici un cumpărător avizat nu va plăti mai

mult pentru un activ decât costul de a obţine altul cu o utilitate şi atractivitate asemănătoare.

Metoda este adecvată pentru:

- construcţii noi sau aproape noi;

- construcţii aflate în stadiu de proiect;

- clădiri cu destinaţie specială ce nu se tranzacţionează frecvent pe piaţă;

- clădiri sau construcţii cu vechime mai mare, dacă evaluatorul obţine suficiente informaţii pentru

estimarea gradului de uzură, în cadrul metodei costurilor există următoarele posibilităţi de abordare:

a) Costul de înlocuire / reconstrucţie:

Costul de înlocuire presupune considerarea efortului pentru a realiza o clădire sau o

construcţie cu utilitate echivalentă cu cea a activului evaluat, folosind tehnologii şi materiale

moderne, planuri de arhitectură actualizate (se elimină toate deficienţele, supradimensionările

clădirii evaluate).

b ) Metoda comparaţiilor unitare porneşte de la costul unitar pe unitatea de suprafaţă (costul de

barem) al unor construcţii similare. Aceste costuri unitare se actualizează la data evaluării (prin

intermediul indicilor) şi se corectează în funcţie de parametrii specifici ai clădirii evaluate.

Pentru exemplificare, se prezintă metodologia de evaluare a unei clădiri cu destinaţie

94

comercială (vilă de vacanţă pe litoral) .

Notă: Datele sunt ipotetice, dar au la bază corelaţii cu situaţii reale.

Pentru efectuarea evaluării se prezintă caracteristicile tehnice ale construcţiei, referitoare la

fundaţii, structura de rezistenţă, tâmplărie, compartimentare, instalaţii sanitare, tencuieli, zugrăveli

etc.

Se determină suprafaţa desfăşurat. De exemplu, 450 m2, având înălţimea de 3,15 m.

Pentru asemenea clădiri (catalog 120), preţul harem este-de 755 lei/m2 (ROL)

Valoarea = 450 x 755 = 339.750 lei.

În funcţie de caracteristicile construcţiei se fac anumite corecţii, ca de exemplu:

- înălţime mai mare de 3 m

450 x (3,15 - 3) x 160 lei/m2 = + 10.800 lei;

- grupuri sanitare separate

10 buc x 4500 lei / buc = + 45.000 lei;

- împrejmuire teren aferent clădirii cu plasă şi sârmă

85 m x 80 lei/m = + 6.800 lei;

- apă caldă menajeră

450 x 251ei/m2 = + 11.250 lei;

- utilizare sezonieră

450 x 80 lei/m2 = - 36.000 lei;

Total + 37.850 lei;

Valoarea totală = 339.750 + 37.850 = 377.600 lei.

Pentru asemenea clădiri, la data respectivă, coeficientul de actualizare stabilit a fost de 2.727.

Ca atare, valoarea actualizată este:

377.600 x 2.727 = 1.029.715 mii lei

în funcţie de vechimea clădirii şi normativele in vigoare (Anexa 4 la Normativul P 135 / 1999);

echipa de evaluare stabileşte un grad de uzură de 35%. în consecinţă, valoarea clădirii este de:

1.029.715 x 0,65 = 669.315 mii lei

Date fiind poziţia clădirii şi tranzacţiile încheiate, această valoare poate fi corectată cu

anumiţi coeficienţi care variază între diferite limite, ca de exemplu 1,95 - 3. Dacă echipa de evaluare

optează pentru valoarea maximă (şi justifică o asemenea opţiune), valoarea de circulaţie va fi:

669.315 x 3 = 2.007.945 mii lei.

În funcţie de oferte se va negocia şi stabili 'preţul pentru încheierea tranzacţiei de vânzare a

clădirii.

Dacă această clădire va constitui garanţia unui credit, valoarea stabilită anterior va fi

reconsiderată în funcţie de metodologia proprie a băncii finanţatoare.

Metoda comparaţiilor unitare este folosită adesea in practică datorită simplităţii ei şi

95

posibilităţii de verificare, întrucât se operează cu coeficienţi recunoscuţi de organismele abilitate.

c) Metoda costurilor segregate utilizează costuri unitare pentru diferite componente ale clădirii

(structura de rezistenţă, pardoselile, finisajele etc.).

Utilizând această metodă,. evaluatorul se bazează pe cantitatea reală a consumurilor pentru

fiecare unitate de suprafaţă sau de volum (costul unui metru liniar de fundaţie, costul unui metru cub

de excavare, costul unui metru pătrat de fundaţie). Costurile de regie şi profitul constructorului se

pot include în costul unitar.

Metoda costurilor segregate permite o apreciere precisă a costului de reconstrucţie sau de

înlocuire.

d) Metoda devizelor este una din cele mai laborioase şi mai complete ·în condiţiile în care se iau

in considerare cantitatea şi calitatea tuturor materialelor utilizate şi costurile de manoperă şi de

materiale la care se adaugă cheltuielile de regie şi profitul antreprenorului.

2) Metoda comparaţiei directe

este metoda care se bazează cel mai puţin pe subiectivismul evaluatorului. ea poate fi

aplicată oricărui tip de activ patrimonial atunci când există suficiente tranzacţii recente, cu

informaţii care să indice tendinţele şi nivelul pieţei pentru acel tip de active (de exemplu, preţul pe

m2 de suprafaţă construită).

etapele de determinare a valorii unei construcţii prin această metodă sunt:

cercetare pieţei în vedere obţinerii unor informaţii despre tranzacţii active similare;

verificarea informaţiilor;

stabilirea unor criterii relevante pentru comparaţie (factori cheie) şi realizarea unei analize

comparative pe baza factorilor cheie;,

compararea proprietăţilor tranzacţionale cu cea evaluată realizarea ajustărilor necesare;

analiza rezultatelor evaluării şi propunerea unei valori (sau marje de valori) pentru clădirea

evaluată.

3) metode bazate pe randament

această grupă de metode consideră activul patrimonial ca o investiţie generatoare de profit.

cumpărătorul este interesat mal degrabă de rezultatele investiţiei decât de costurile proprietăţi

similare. în acest caz, de regulă se foloseşte metoda capitalizării chiriei.

dacă metodele bazate pe costuri, pe comparaţii directe sunt aplicabile tuturor tipurilor de

clădiri / construcţii, capitalizarea chiriei este posibil de utilizat doar pentru acele proprietăţi care

generează venituri.

Vi

VNC

unde:

v = valoarea estimată;

vnc = venitul net anual din chirii;

96

i = rata de actualizare

venitul net din chirii (vnc) se determină astfel:

vnc = vbc – p – ch - imp

unde:

vbc= venitul bn1t din chirii (chiria unitară înmulţită cu suprafaţa utilă);

p = pierderi datorate gradului de neocupare, neplata chiriei de către chiriaşi etc.;

ch = cheltuieli suportate de proprietar (impozite, asigurare etc.);

imp = impozitul pe profit

3.3.4 Evaluarea imobilizărilor în curs

Imobilizările corporale în curs reprezintă investiţiile neterminate efectuate în regie proprie

sau antrepriză, care se evaluează la costul de producţie, respectiv la costul de achiziţie, reprezentând

preţul de deviz al investiţiei. dacă obiectivul de investiţie se încadrează în graficul de execuţie,

evaluarea se face la nivelul costului de realizare, la preţul zilei.

dacă la obiectivul respectiv lucrările au fost sistate, în evaluare se ţine seama de:

stadiul fizic de execuţie a lucrărilor;

caracteristicile tehnico - constructive;

posibilităţile de finalizare în raport cu cerinţele de utilizare;

eventuala schimbare a destinaţiei obiectului de investiţie.

în asemenea cazuri particulare, echipa de evaluare va determina valoarea actualizată la data

evaluării şi va stabili gradul de uzură real. valoarea actualizată se stabileşte pe baza coeficienţilor de

recalculare a preţurilor stabilite de organismele abilitate.

În cazul în care investiţiile în curs reprezintă o componentă semnificativă în cadrul

patrimoniului întreprinderii evaluate, recomandarea este ca evaluarea să se facă pe baza metodei

ediţiei de capital, respectiv să se estimeze valoarea capitalului adiţional necesar punerii în funcţiune

a investiţiei şi apoi să se determine valoarea de afacere a noului obiectiv. În aceste condiţii, valoarea

investiţiei în curs va fi egală cu valoarea afacerii (prin metode de randament) minus capitalul

adiţional necesar punerii în funcţiune a investiţiei.

Vinv = Vaf - Ca

în care:

Vinv = valoarea investiţiei neterminate;

Vaf = valoarea ca afacere a obiectivului după punerea în funcţiune;

Ca = capital adiţional necesar finalizării obiectivului.

97

Această abordare se dovedeşte cea mai raţională pentru evaluarea investiţiilor în curs

(amintindu-ne de acel principiu care spune că valoarea este orientată spre viitor), dar, adesea, şi cel

mai dificil de aplicat în practică. Principalele dificultăţi sunt legate de:

estimarea pieţei de desfacere a vânzărilor şi profiturilor noilor investiţii;

estimarea ratei de actualizare / capitalizare;

corectarea valorii estimate a capitalului adiţional.

3.4. EVALUAREA IMOBILIZARILOR FINANCIARE

Imobilizările financiare cuprind titlurile de participare, interese de participare

deţinute, titlurile imobilizate ale activităţii de portofoliu, alte titluri şi creanţe imobilizate. În esenţă,

aceste elemente reprezintă surse potenţiale de venituri, cu exercitarea sau nu a controlului sau altor

influenţe. În contabilitate sunt reflectate în grupa 26 „Imobilizări financiare”, defalcate în conturi

analitice de gradul III şi IV.

La intrarea în patrimoniu, titlurile de participare şi alte titluri imobilizate se evaluează la

costul de achiziţie, prin care se înţelege preţul de cumpărare sau valoarea determinată prin

contractul de achiziţie a acestora.

3.4.1 Evaluarea titlurilor de participare

Evaluarea acţiunilor deţinute la alte societăţi se face diferit, după cum acestea sunt sau nu

cotate la bursă.

În cazul întreprinderilor cotate, valoarea titlurilor de participare este dată de cursul acţiunii,

întrucât acesta poate fi fluctuant, se poate lua în calcul cursul zilei în care se face evaluarea sau un

curs mediu. în cazul întreprinderilor necotate ia bursă, evaluarea titlurilor de participare se poate

face prin mai multe procedee.

Un procedeu foloseşte două elemente de bază, respectiv:

profitul net pe acţiune al firmei la care societatea comercială este deţinătoare de titluri (D);

coeficientul preţ – câştig (Price Earnings Ratio - P.E.R ), stabilit ca raport între cursul

acţiunii şi profitul net pe acţiune, pentru întreprinderile cotate la bursă. Acest coeficient se

corectează în plus sau în minus în funcţie de elementele care diferenţiază cele două firme,

cum ar fi: mărimea întreprinderii, necotarea la bursă, dependenţa faţă de clienţi şi furnizori,

calitatea activelor etc.

Deci, V = D x PER22

22

Vezi I. Popa, "Bursa", 1995, p. 204; Sorin Stan, "Evaluarea Întreprinderilor", Editura Teora, Bucureşti, 1996, pag.

108

98

De exemplu:

1. PER, pentru fuma cotată la bursă 15,0

2. Necotarea firmei la care se deţin acţiunile - 0,45

3. Nivelul calitativ al activelor + 0,60

4. Dependenţa de furnizori - 0,30

5. Total: 14,85

6. Profitul net pe acţiune 5.000 lei

7. Valoarea acţiunii (5 x 6) 74.250 lei

Această valoare se înmulţeşte cu numărul de acţiuni şi se află noua valoare a titlurilor de

participaţie.

În ipoteza în care elementele patrimoniale sunt prezente în bilanţ la valoarea de piaţă (justă),

valoarea titlurilor de participare poate fi stabilită pe baza activului net. În acest caz sunt necesare

informaţii de la întreprinderea respectivă.

O altă modalitate de evaluare a acţiunilor este prin „actualizarea dividendelor”, potrivit

căreia valoarea de piaţă a unei acţiuni este egală cu valoarea actuală a fluxurilor viitoare de

lichidităţi degajate.

Aplicarea metodei presupune efectuarea unor previziuni pentru un orizont de timp, fiind

necesare informaţii asupra întreprinderii respective.

Valoarea unei acţiuni (V) se stabileşte pe baza relaţiei:

nt

cp

r

cp

tn

1t C 1

V

C 1

D V

în care:

Dt = dividendul pe acţiune în anul t;

Ccp = costul capitalului propriu;

Vr = preţul de vânzare al unei acţiuni în anul n.

Dacă dividendele pe acţiune se consideră constante, iar perioada de deţinere este nelimitată,

atunci valoarea unei acţiuni se determină pe baza relaţiei:

C

D V

cp

t

3.4.2 Evaluarea obligaţiunilor

Obligaţiunea este o valoare mobiliară negociabilă, care conferă deţinătorului

calitatea de creditor. El are dreptul de a încasa de la emitent dobânzile pentru suma dată cu

împrumut. Rata dobânzii poate fi fixă sau variabilă.

99

Valoarea unei obligaţiuni, exprimată în procente faţă de valoarea nominală., se stabileşte pe

baza următoarei relaţii (rambursarea se face la sfârşitul perioadei de acordare a împrumutului):

nt

dd

fn

1t r 1

% 100

r 1

r V

în care:

rf = rata dobânzii pentru obligaţiunea cumpărată;

rd = rata dobânzii pentru împrumuturile de referinţă;

n = numărul de ani.

Exemplu23

:

Societatea comercială „X” a cumpărat 100 obligaţiuni emise de societatea „Y”, în

următoarele condiţii:

- valoarea nominală: 25 lei

- preţul de de emisiune: 248,88 lei, respectiv 99,52% din valoarea nominală;

- durata: 3 ani;

- rata anuală a dobânzii: 10%

- rambursarea are loc la sfârşitul perioadei de 3 ani;

- rata dobânzii la titlurile de stat emise pentru o asemenea perioadă la data evaluării este de 9%.

Valoarea unei obligaţiuni a societăţii „Y” la data evaluării este:

84,94%

%9 1

% 100

9% 1

10% V

3

3

1t

Valoarea actuală a unei obligaţiuni este de 21,23 lei (25 lei x 84,94%)

Valoarea totală = 100 buc x 21,23 lei / buc. = 2.130 lei

3.4.3. Evaluarea împrumuturilor pe termen lung

Evaluarea împrumuturilor pe termen lung acordate altor firme, inclusiv filialelor, se

efectuează în funcţie de valoarea rămasă de rambursat şi o rată de actua1izare stabilită.ca diferenţa

dintre rata dobânzii pe piaţa creditului şi rata percepută.

Valoarea actuală a sumei de rambursat se determină astfel:

01 rd rd 1

imprumut sold V

în care:

rd1= rata dobânzii pentru împrumuturi comparabile;

rd0 = rata dobânzii pentru împrumutul acordat.

23

Prelucrat după „Ghid practic de evaluarea întreprinderii”, Ed. Tribuna Economică, 2001, pag. 204

100

Exemplu: Societatea comercială „A” a acordat un împrumut de 200 mii lei societăţii „B”

pentru 2 ani, cu o dobândă de 10%.

Rata dobânzii pentru credite comparabile este de 7,5%.

lei mii 205

975,0

200

0,10 0,0751

200 V

Cu diferenţa de 7,5 mii lei se majorează valoarea împrumutului acordat.

3.5. EVALUAREA ACTIVELOR CIRCULANTE

Elementele activelor circulante, în baza HG 945/1990, au fost inventariate şi evaluate la

preţurile de aprovizionare. Prin HG 776/ 1991 au fost reglementate modalităţile de stabilire a noilor

preţuri şi tarife ca urmare a unificării cursurilor de schimb ale monedei naţionale, prin negociere şi

respectiv indexare cu indici maximi de modificare prevăzuţi de HG 464 / 1991.

De la această dată, elementele activelor circulante sunt înregistrate în contabilitate în

conformitate cu prevederile regulamentului de aplicare a Legii Contabilităţii.

În practica evaluării întreprinderii, elementele activelor circulante trebuie să fie analizate din

punct de vedere al existenţei cantitative, al cuantumului valoric şi al posibilităţilor de valorificare în

procesul de producţie sau prin vânzare.

3.5.1. EVALUAREA STOCURILOR DE MATERII PRIME,

MATERIALE, SEMIFABRICATE, PRODUSE FINITE

Stocurile de materii prime şi materiale se inventariază faptic şi se evaluează, de regulă, la

preţul zilei. Actualizarea preţurilor se poate face pe baza indicilor de preţuri comunicaţi de Comisia

Naţională de Statistică. Se poate practica şi corectarea valorii stocurilor din ultimul bilanţ cu

indicele cursului de schimb al monedei naţionale. Cu ocazia inventarierii se stabilesc cantităţile şi

respectiv valorile materiilor prime şi materialelor care nu pot fi utilizate conform destinaţiei iniţiale,

urmând a fi valorificate separat. În consecinţă, valoarea acestora se scade din activul bilanţului, în

cazul evaluării patrimonial.

Semifabricatele, produsele finite şi mărfurile care fac obiectul unor contracte sau comenzi

ferme se evaluează la preţul prevăzut în aceste documente, iar restul produselor se evaluează la

preţul de cost, respectiv de aprovizionare.

Producţia neterminată se evaluează pe baza preţurilor produselor finite, corectate cu gradul

de finisare tehnică stabilit cu ocazia inventarierii producţiei în curs. Întrucât operaţiunea este

complexă şi necesită timp, practic se poate recurge la corectarea soldului producţiei în curs de

execuţie din bilanţ cu cheltuielile aferente comenzilor sistate, care urmează a fi valorificate separat.

101

3.5.2. Evaluarea creanţelor

Creanţele reprezintă drepturi băneşti potenţiale, realizabile la anumite termene. În

tranzacţiile de vânare-cumpărare, interesul părţilor este diferit. Astfel, vânzătorul doreşte să-şi

recupereze prin preţ valoarea totală a creanţelor; în schimb, pentru cumpărător, o sumă care se va

încasa peste un anumit termen nu mai are aceeaşi valoare. De aceea, în etapa de diagnostic, în

special dacă acestea au o valoare însemnată, trebuie să se facă o analiză detaliată a creanţelor din

punct de vedere al gradului de vechime, al posibilităţilor de încasare şi al termenului de realizare,

efectuându-se corecţiile necesare asupra soldului conturilor respective. Astfel:

creanţele certe se iau în calcul la valoarea lor contabilă;

creanţele exprimate într-o altă monedă decât cea naţională se actualizează în funcţie de

evoluţia cursului de schimb.

Creanţele pentru care se apreciază că încasarea va avea loc cu o anumită întârziere (de ex. o

lună) se corectează în funcţie de costul imobilizării capitalului pe perioada amânării încasării

(echivalent cu dobânda bancară).

Exemplu:

Procentul de dobândă lunară: 0,32%

Valoarea creanţelor: 4000 lei

Creanţe corectate: 4000 x (1 – 0,0032) = 3987 lei

Pentru creanţele cu o vechime mari, valoarea contabilă a acestora poate fi discontată cu

indicele mediu al inflaţiei. De exemplu, în cazul unei inflaţii medii lunare de 0,30%, situaţia poate fi

prezentată astfel:

Tabelul nr. 3.4

Nr. crt. Specificaţie Vechimea creanţelor Total

până la 3

luni

3 – 6 luni 6 – 12 luni

1. Sold creanţe 14.000 2000 1200 17.200

2. % corecţie 0,45 1,35 2,7 x

3. Pierdere (1 x 2) 63 27 32 122

4. Sold corectat (1-3) 13.937 1973 1168 17.078

Notă: procentul de corecţie s-a stabilit ca media intervalului x procentul de dobândi.

Exemplu:

0,45 = 1,5 x 0,3

1,35 = (3+6) / 2 x 0,3

2,7 = (6+12) / 2 x 0,3

Creanţele care se apreciază că nu mai pot fi încasate sau au fost prescrise se scad din activul

bilanţului.

102

3.5.3 Evaluarea disponibilităţilor băneşti

Disponibilităţile băneşti şi alte valori în moneda naţională nu se actualizează,

luându-se în calcul soldurile conturilor respective.

Sunt supuse reevaluării disponibilităţile în alte valute, in funcţie de cursul de schimb dintre

moneda, naţională şi moneda respectivă.

3.5.4 Evaluarea altor elemente din activul bilanţului

Cheltuielile înregistrate în avans (ct. 471), care urmează a fi repartizate eşalonat pe costuri,

în baza unui scadenţar, în perioadele următoare de activitate şi care vor influenţa profitul, se

consideră „non valori” şi nu sunt luate în calcul;

Decontări din operaţiuni în curs de clarificare (ct. 473). În operaţiunea de evaluare este

necesară analiza naturii acestor operaţiuni şi formularea unei opinii asupra posibilităţilor de

soluţionare. În funcţie de aceasta, sumele respective pot fi luate în calcul la valoarea contabilă

respectivă, la altă valoare sau se exclud din calcul.

3.6. EVALUAREA UNOR ELEMENTE DIN PASIVUL BILANŢULUI

În general, la elementele din pasivul bilanţului nu se fac corecţii, întrucât obiectul

operaţiilor de vânzare-cumpărare îl constituie la bunurile materiale evidenţiate în activul bilanţului.

Totuşi, sunt unele elemente care trebuie să fie analizate şi corectate ,pentru stabilirea activului net

corectat (ANC), ca una dintre metodele patrimoniale de evaluare. Acestea se referă la:

Obligaţiile contractate într-o altă monedă, care se calculează în funcţie de cursul de

schimb la data evaluării. În legătură cu obligaţiile, în cadrul evaluării este important să fie

identificate eventualele obligaţii potenţiale, neînregistrate în contabilitate cum ar fi:

- litigii de natură fiscală;

- amenzi şi penalizări posibil de plătit pentru acţiunile juridice în curs;

- plata unor drepturi salariale sau de altă natură faţă de personalul propriu ca urmare a

nerespectării contractului. colectiv de muncă;

Împrumuturile pe termen mediu şi lung care intră în componenţa capitalului permanent;

acestea se corectează cu diferenţa dintre dobânda zilei şi cea cu care a fost contractat

împrumutul, dacă . există clauza unei dobânzi fluctuante. Dacă nu există o asemenea clauză,

aceste împrumuturi se iau în calcul la valoarea din bilanţ;

Majorarea obligaţiilor cu provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli (ct. 151), în cazul în

care acestea au o valoare stabilită pentru un scop anume. De exemplu, în momentul

efectuării evaluării, societatea comercială este într-un litigiu privind drepturile salariale în

103

care instanţa s-a pronunţat în: favoarea creditorilor,fără ca sentinţa să fie definitivă, dar cu

puţine şanse de a câştiga în final.

Acelaşi tratament îl au aceste provizioane dacă echipa de evaluare apreciază că există o

mare probabilitate de utilizare reală a lor (existenţa unor datorii în devize care devin scadente, iar

cursul monedei naţionale are tendinţă de scădere).

Un regim identic îl au şi provizioanele pentru riscuri, dacă acestea au fost identificate şi sunt

inevitabile pentru activitatea societăţii comerciale.

Efectuarea acestor operaţiuni se justifică prin faptul că provizioanele, în general, „au

caracterul unor datorii probabile, ocupând o poziţie intermediară între rezervele şi obligaţiile

întreprinderii24

”. Dată fiind natura acestor provizioane (de datorii probabile sau venituri, respectiv

rezerve), echipa de evaluare trebuie să le acorde o atenţie deosebită, pentru delimitarea corectă a

obligaţiilor care se vor lua în calcul activului net.

Un alt element care trebuie avut' in vedere îl reprezintă deducerea economie de impozit

latent, aferentă cheltuielilor înregistrate în avans şi provizioanelor reglementate. Este cunoscut

faptul că prin provizioanele reglementate se asigură o anumită reglare în timp a raporturilor cu

fiscalitatea, prin sustragerea temporară sau definitivă de la plata unei părţi din impozitul pe profit.

Acestea sunt incluse în aşa-numita grupă a „impozitelor amânate” şi se utilizează prin dispoziţii

legale speciale.

Dacă asemenea provizioane au fost constituite şi neimpozitate, după deducerea impozitului,

cu valoarea lor se vor majora datoriile.

De exemplu:

1. Datorii totale conform bilanţului: 3000 lei

2. Cheltuieli înregistrate în avans (ct. 471): 960 lei

3. Provizioane reglementate (admiţând utilizarea lor): 74

4. Impozit amânat: 166 lei

- cheltuieli înregistrate în avans (960 x 0,16) 154

- provizioane reglementate (74 x 0,16) 12

5. Cheltuieli înregistrate în avans şi provizioane

reglementate corectate (2+3 – 4) 868

6. Total datorii corectate (1 + 5) 3.868

În final, se întocmeşte sinteza corecţiilor care se fac asupra bilantului folosit în evaluare. Un

model de sinteză poate fi următorul:

24

M. Ristea şi colectiv, "Contabilitatea şi fiscalitatea întreprinderii", Editura Tribuna

104

Tabelul nr. 3.5

Nr. crt. ACTIV Nr. crt. PASIV

Denumirea postului Corecţii + / - Denumirea postului Corecţii + / -

Cu datele astfel structurate se corectează bilanţul folosit în evaluarea întreprinderii prin

metode patrimoniale.

105

C A P I T O L U L 4

MODEL APLICAT DE EVALUARE A ÎNTREPRINDERII

Evaluarea unei întreprinderi este o activitate complexă, care, de regulă, se efectuează în

echipă de specialişti, buni cunoscători ai domeniului. În capitolul anterior au fost prezentate

modalităţile de evaluare a elementelor care compun averea întreprinderii la un moment dat, acestea

constituind operaţiuni preliminare activităţii propriu-zise de stabilire a valorii întreprinderii, care

trebuie realizate în baza unor metode şi procedee verificate şi acceptate de cei interesaţi.

Trebuie menţionat faptul că nu poate fi utilizată o metodă unică pentru evaluare, întrucât

fiecare întreprindere reprezintă un caz particular, chiar dacă, prin profil sau tehnologie, sunt mai

multe unităţi asemănătoare.

În funcţie de cele trei abordări de bază folosite în evaluarea unei întreprinderi, pot fi

identificate mai multe metode şi tehnici de evaluare a unei întreprinderi, respectiv:

a) metode de evaluare patrimonială;

b) metode de evaluare bazate pe rentabilitate;

c) metode de evaluare bazate pe fluxul de disponibilităţi (cash- flow);

d) metode bazate pe valoarea bursieră;

e) metode (combinate;

f) alte metode, utilizate în anumite cazuri particulare.

În continuare, se prezintă aceste metode, fără a se constitui într-un raport de evaluare

monografică. De asemenea, se folosesc aceleaşi informaţii, ceea ce nu înseamnă că, în practică, la

evaluarea unei societăţi comerciale sunt aplicabile toate aceste metode.

Timp necesar: 180 minute

Întrebări la care vom răspunde în aceast capitol:

Cum se aplică metodele de evaluare patrimonială?

Cum se aplică metodele de evaluare bazate pe randament?

Cum se realizează evaluarea prin metode combinate?

Cum se aplică alte metode de evaluare?

Cum se face alegerea metodelor de evaluare?

00:180

106

4.1. METODE DE EVALUARE PATRIMONIALĂ

Evaluarea patrimonială a unei întreprinderi are în vedere valoarea actuală a elementelor

materiale, ale capitalului propriu respectiv forma concretă de utilizare a acestuia. În stabilirea

valorii, patrimoniale se porneşte de la ultimul bilanţ contabil sau unul întocmit special pentru

operaţiunea de evaluare. Pentru exemplificarea diferitelor metode patrimoniale se foloseşte

următorul bilanţ simplificat (tabelul nr. 4.1).

Tabelul 4.1

Nr. crt. Soldurile conturilor mii lei

1. Imobilizări necorporale 24

2. Imobilizări corporale 21.600

3. Imobilizări în curs 1.280

4. Imobilizări financiare -

5. Total active imobilizate (de la 1 la 4) 22.904

6. Stocuri 14.800

7. Creanţe 16.000

8. Disponibilităţi 800

9. Total active circulante (de la 6 la 8) 31.600

10. Total activ (5 + 9) 54.504

11. Capital social 24.000

12. Rezerve, fonduri proprii, diferenţe din reevaluare 6.400

13. Capital propriu (11 + 12) 30.400

14. Împrumuturi şi datorii asimilate, din care

- împrumuturi pe termen mediu şi lung

16.000

3.304

15. Furnizori şi datorii asimilate 8.104

16. Datorii totale (14 + 15) 24.104

17. Total pasiv (13 + 16) 54.504

În cadrul metodelor patrimoniale se includ:

- activul net evidenţiat sau contabil;

- activul net actualizat sau reevaluat;

- activul net corectat sau corijat;-

- valoarea substanţială a patrimoniului;

- activul net de lichidare .

4.1.1. Activul net evidenţiat sau contabil

Activul net evidenţiat (ANE) sau patrimoniul net contabil, cunoscut şi sub denumirea de

valoare matematică. de patrimoniu, reprezintă metoda cea mai simplă de evaluare folosită în ţara

noastră pentru privatizarea întreprinderilor mici prin metoda MEBO recomandată şi de HG nr.

107

887/1995 pentru evaluarea societăţilor comerciale cu capital de stat care se privatizează potrivit

Legii nr. 55 / 1995.

Potrivit acestei metode, activul. net evidenţiat se stabileşte ca diferenţa dintre activ şi datorii

totale, ceea ce echivalează cu capitalul propriu:

ANE = Total activ – Datorii totale

ANE = 54.504 – 24.104 = 30.400 mii lei

Aceasta ar reprezenta „valoarea” întreprinderii la data închiderii bilanţului contabil. În

condiţiile în care, potrivit reglementărilor în vigoare, se face reevaluarea elementelor patrimoniale,

această valoare poate fi considerată credibilă, în special în cazul întreprinderilor care aplică ordinul

M.F.P 1752 / 2005.

Dacă valoarea nominală a unei acţiuni este de 2,5 lei, rezultă că numărul de 9.600.000

acţiuni (24.000 mii lei / 2,5 lei), iar valoarea contabilă este 3,17 lei / acţiune (30.400 mii lei /

9.600.000 acţiuni).

Evident, metoda este foarte simplă şi rapidă, dar nu ţine seama în toate cazurile de valoarea

de utilitate a bunurilor, ceea ce poate fi, de exemplu, în favoarea cumpărătorului şi în defavoarea

vânzătorului în condiţiile unui mediu economic inflaţionist (care nu utilizează un sistem contabil

adaptat la inflaţie). De aceea, în multe situaţii poate fi pusă şi problema aducerii la zi a valorii

contabile.

4.1.2 Activul net actualizat sau reevaluat

Activul net actualizat (ANA) sau reevaluat reprezintă patrimoniul net la valorile

actualizate ale activelor imobilizate şi activelor circulante.

În activitatea practică de evaluare, se recomandă a fi utilizat în perioada cu inflaţie

accentuată sau / şi o variaţie semnificativă a cursului de schimb.

Valoarea activului net actualizat se stabileşte prin corectarea elementelor patrimoniale cu

coeficienţi calculaţi pe baza evoluţiei preţurilor sau cursurilor de schimb, pe elemente, sau pe total,

ca un indice mediu.

Se presupune că în bilanţul contabil sunt cuprinse:

- cheltuieli de înfiintare: 6 mii lei;

- creanţe în valută: 4.000 mii lei;

- disponibilităţi în valută:, 2.000 mii lei;

Calculul sintetic al activului net actualizat se prezintă astfel:

108

Tabelul nr. 4.2

Nr.

crt.

Specificaţie Calcul Valori (mii lei)

1. Active imobilizate, mai puţine cheltuieli de înfiinţare 22.904 – 6 22.898

2. Active circulante care se corectează:

- creanţe în valută

- disponibilităţi în valută

- stocuri utilizate

TOTAL

4.000

2.000

14.800

20.800

20.800

3. Total active care se corectează (1 + 2) 43.698

4. Coeficient de corecţie (lei / Euro) 3,526 (la data evaluării

3,6671 (31.XII.N)

0,9615

5. Active corectate (3 x 4) 40.016

6. Active care nu se corectează 31.600 – 20.800 10.800

7. Total active (5 + 6) 52.816

8. Datorii totale 24.104

9. Activ net actualizat (7 – 8) 28.712

În aceste condiţii, valoarea unei acţiuni este de 3,00 lei (2.872 mii lei / 9.600.000 acţiuni).

Dacă întreprinderea are înregistrate obligaţii ,în valută sau dacă dobânda la împrumuturile

pe termen mediu şi lung este fluctuantă, atunci se fac corecţii şi asupra datoriilor totale.

Notă: De menţionat că, în activitatea practică, această metodă este mai puţin utilizată, dar

poate fi recomandată în cazuri de „urgenţă” pentru. o primă estimare a valorii întreprinderii;

4.1.3 Activul net corectat

Activul net corectat (ANC) se obţine în urma efectuării corecţiilor asupra bilanţului contabil

ca urmare a verificărilor, inventarierii şi reevaluării realizate de echipa de evaluatori a elementelor

patrimoniale. Această valoare patrimonială este cea mai des folosită. La ea se recurge îndeosebi în

situaţia în care se are în vedere continuarea activităţii întreprinderii.

Activul net corectat sau corijat are la bază şi valoarea de utilitate a elementelor patrimoniale

necesare întreprinderii; elementele care nu sunt necesare exploatării sunt evaluate separat, în funcţie

de posibilităţile de valorificare.

În ceea ce priveşte criteriul de utilitate a elementelor de activ, acesta prezintă o deosebită

importanţă, dar în acelaşi timp şi un instrument prin care: pot acţiona factori subiectivi subordonaţi

sau dictaţi de interese.

Ca element de particularitate o întreprindere poate să fie proprietara unui imobil de locuit

construit înainte de anul 1990, care are:

valoarea de inventar: 500.000 lei;

amortizare: 499.999 lei

valoarea rămasă: 1 leu.

109

În prezent, valoarea imobilului a crescut de „n” ori şi, în consecinţă , trebuie si fie evaluat la

preţul zilei, cu luarea în considerare a raportului cerere-ofertă şi a gradului de uzură estimat.

Sunt frecvente cazuri în care echipamente şi utilaje au fost complet amortizate, dar care

continui să funcţioneze. Uzura morală şi fizică reprezintă un alt element care reduce valoarea de

utilitate. Performanta unei maşini nu este singurul criteriu al valorii de utilitate, pot să apară factori

specifici, conjuncturali.

Anul 1990 a găsit unităţile noastre intr-o anumită situaţie din punct de vedere al dotării

tehnice şi al obiectului de activitate. Întrucât în obiectul de activitate au intervenit schimbări, o parte

din activele fixe au devenit inutilizabile. Este cazul unor întreprinderi specializate pentru anumite

categorii de lucrări. Or, în această situaţie, este normal ca în practica de evaluare, în special pentru

privatizare, să fie luat în considerare criteriul de utilitate a elementelor patrimoniale, dar in acelaşi

timp să se găsească soluţia pentru o valorificare cât mai bună a acestor elemente.

Pentru stabilirea activului net, corectat care, in conformitate cu ordinul M.F.P. 1752 / 2005

reprezintă capitalul propriu, se presupune că, în urma diagnosticului şi a evaluării elementelor de activ

şi pasiv, efectuate pe baza metodologiei prezentate, se constată:

subevaluarea unei clădiri cu 8.000 le;

supraevaluarea unui teren cu 40.000 lei;

din totalul stocurilor, 10% sunt inutilizabili din cauza degradării;

din totalul creanţelor 25% sunt în valută;

200 mii lei reprezintă echivalentul disponibilităţilor în valută;

cheltuielile de înfiinţare şi de cercetare care nu se finalizează cu rezultate utilizabile sunt de

10.000 lei.

Pentru calculul activului net corectat se folosesc datele din tabelul nr. 4.3, după cum urmează:

Tabelul nr. 4.3

Nr. crt. Specificaţie Sold

bilanţ

mii lei

Corecţie mii lei

1. Imobilizări necorporale 24 - 10 14

2. Imobilizări corporale 21.600 + 8

- 40

21.568

3. Investiţii în curs 1.280 - 1.280

4. Stocuri 14.800 14.800 x 0,9 13.320

5. Creanţe 16.000 16.000x0,25 = 4.000

4.000x0,9615x)

= 3.846

3.846 – 4.000 = – 154

15.846

6. Disponibilităţi 800 200 x 0,9615 = 192

192 – 200 = - 8

792

7. Total 1 la 6 54.504 52.820

8. Datorii totale 24.104 - 24.104

9. Activ net corectat (7 – 8) x x 28.716 x)

vezi tabelul nr. 4.2 rândul 4.

În aceste condiţii, valoarea unei acţiuni este de 2,99 lei (28.716 mii lei / 9.600.000 acţiuni) .

110

Valoarea astfel stabilită este la o anumită dată calendaristică, care se precizează în raportul de

evaluare ca fiind data evaluării. Dacă tranzacţia se efectuează la o dată ulterioară, poate fi pusă

problema actualizării raportului de evaluare. Ideea de bază este că un raport de evaluare are un

„termen de garanţie” respectiv faptul că premisele care au stat la baza raportului se pot schimba

rapid, caz în care este necesară o refacere a procesului de evaluare.

4.1.4 Valoarea substanţială a patrimoniului

Totalitatea mijloacelor corporale ale întreprinderii angajate şi organizate pentru realizarea

obiectului de activitate, fără a ţine seama de modul de finanţare, reprezintă valoarea substanţială a

patrimoniului. Aceasta înseamnă că la totalul activelor corporale proprii se adaugă valoarea

activelor folosite de întreprindere, dar care nu sunt în proprietatea ei.

Valoarea substanţială se referă de regulă numai la activitatea de bază şi poate fi folosită în

practică pentru aplicarea unor metode de randament. Se utilizează următoarele mărimi ale valorii

substanţiale:

a) Valoarea substanţială brută (VSB), care cuprinde valoarea bunurilor materiale (Vm) folosite

de întreprindere, la care se adaugă valoarea activelor proprii date în locaţie, a terenurilor aferente

(Nc) şi se scad toate elementele corporale care nu sunt necesare exploatării (Ev), respectiv bunuri

uzate, producţie neterminată sistată:

VSB=Vm + Nc - Ev

b) Valoarea substanţială redusă (VSR), care se obţine prin scăderea din valoarea substanţială

brută a datoriilor pe termen scurt (Dts) aferente activităţii de bază:

VSR = VSB - Dts

c) Valoarea substanţiali netă (VSN), care se obţine prin scăderea din valoarea substanţială redusă

a datoriilor pe termen mediu şi lung (Dt):

VSN = VSR – Dt sau

VSN = VSB – Datorii totale

Pentru exemplificare se folosesc următoarele date:

mii lei

1. Total activ 54.504

2. Imobilizări necorporale 24

3. Investiţii în curs 1.280

4. Active de exploatate (1 - 2 - 3) 53.200

5. Active folosite în sistem de leasing 800

6. Valoarea bunurilor materiale (4 + 5) 54.000

7. Valoarea activelor date în locaţie -

111

8. Elemente corporale care nu sunt necesare exploatării

(14.800 x 0,10 = stocuri inutilizabile) 148

9. Valoarea substanţială brută (6 + 7 - 8) 53.852

10. Datorii pe termen scurt (12.696 + 8.104) 20.800

11. Valoarea substanţială redusă (9 - 10) 33.052

12. Datorii pe termen mediu şi lung 3.304

13. Valoarea substanţială netă (11 - 12) 29.748

În unele lucrări25

sunt şi alte abordări ale valorii şi substanţiale a patrimoniului.

Astfel, valoarea substanţială netă se poate obţine prin corectarea activului net corectat cu:

valoarea de lichidare a activelor din afara exploatării care nu participă la obţinerea fluxurilor

(se scade);

valoarea activelor tangibile şi intangibile care participă la producerea fluxurilor, dar nu sunt

evidenţiate în contabilitate, inclusiv active pentru care există doar dreptul de utilizare

(pentru aceste elemente se face evaluarea separat; rezultatul se adună la activul net corectat).

Aceste trei valori substanţiale (VSB, VSR, VSN) sunt diferenţe ca mărime prin însăşi

elementele care stau la baza determinării lor. Ele sunt utile în stabilirea preţului, în transmiterea

dreptului de proprietate a întreprinderilor în funcţiune şi care, evident, vor continua să funcţioneze.

Nu se poate spune care dintre cele trei valori se foloseşte într-un caz sau altul; ţinând seama

de elementele care le diferenţiază se pot face, de către experţi, judecăţi asupra valori de patrimoniu

şi în special asupra capacităţii de valorificare superioară în viitor. De exemplu, o diferenţă mare

între valoarea substanţială netă şi redusă atestă existenţa unor datorii pe termen lung, ceea ce

reprezintă un grad ridicat de îndatorare, fapt ce poate afecta în viitor echilibrul financiar al firmei.

Similar, poate fi pusă şi problema raportului dintre valoarea substanţială redusă şi cea brută,

în sensul că datoriile pe termen scurt afectează capacitatea de plată.

4.1.5 Activul net de lichidare

Activul net de lichidare (ANL) reprezintă un caz particular de evaluare pentru societăţile

comerciale care îşi încetează activitatea. Procedura reorganizării şi lichidării judiciare a societăţilor

comerciale este reglementată în ţara noastră de Legea nr. 64 / 20 iunie 1995 cu completările şi

modificările ulterioare.

Obiectivul acestui act. normativ îl constituie stabilirea modalităţii de reorganizare, având ca

scop achitarea debitorilor şi plata pasivului sau lichidarea averii debitorului, care cuprinde

totalitatea bunurilor şi drepturilor patrimoniale ale acestuia, inclusiv cele dobândite în cursul

procedurii de lichidare. Lichidarea reprezintă ansamblul operaţiilor care, după declararea dizolvării

25

ANEVAR, „Evaluarea întreprinderilor”, Nr. 1 / 1995, pag. 160; D. Dumitrescu, V. Dragotă, „Evaluarea

întreprinderilor, Ed. Economică, 2000, pag. 72”

112

unei societăţi, au ca obiect realizare a elementelor de activ şi plata datoriilor; în vederea partajării

valorii rămase intre asociaţi26

.

Dizolvarea societăţii comerciale poate avea loc, de regulă, în următoarele cazuri:

- expirarea termenului prevăzut în contractul de asociere;

- imposibilitatea realizării obiectului de activitate;

- hotărârea adunării generale;

- reducerea capitalului social sub 50 % sau micşorarea lui substanţială, dacă asociaţii nu

procedează la. completarea lui.

Pentru lichidarea întreprinderii se estimează „valoarea lichidare” valoarea de vânzare

forţată, definită astfel: ,,suma care poate fi încasată în mod rezonabil în urma vânzării unei

proprietăţi într-o perioadă de timp prea scurtă pentru a fi conformă cu perioada timp rezonabil în

urma vânzării unei proprietăţi într-o perioadă de timp specificată în definiţia valorii de piaţă. În

unele ţări, valoarea de vânzare forţată, în particular, poate implica, de asemenea, un vânzător obligat

să vândă şi un cumpărător sau nişte cumpărători care cumpără, fiind conştienţi de dezavantajul

vânzătorului27

.

Operaţiunea de lichidare poate fi concepută în două situaţii:

întreprinderea este în dificultate şi în conformitate cu procedura legală îşi încetează

activitatea. În acest scop se determină activul net de lichidare (ANL) sau situaţia netă (SN)

ca diferenţă între activul inventariat evaluat la valoarea de piaţă şi datoriile exigibile. Sau se

poate pomi de la activul net corectat (ANC), din care se scad cheltuielile de lichidare şi

obligaţiile fiscale asupra rezultatelor lichidării;

întreprinderea este în dificultate temporară, dar este redresabilă. Într-o asemenea situaţie se

lichidează ca firmă, dar va continua să funcţioneze, prin fuziunea cu altă firmă, sau la alţi

proprietari.

În acest caz, valoarea întreprinderii se determină ca diferenţă dintre valoarea la termen

actualizată şi capitalul investit:

cp

in

1

V V t

în care:

Vt = valoarea la termen, stabilită printr-o metodă de evaluare (de regulă, de randament);

i = rata de actualizare cu prima de risc;

n = numărul de ani dintre data evaluării, respectiv a efectuării investiţiei, şi cea a reluării activităţii;

cp = capitalul investit de cumpărători pentru redresarea societăţii.

26

Vezi M. Ristea şi colab., "Contabilitatea şi fiscalitatea întreprinderii", Ed. Tribuna Economică, Bucureşti. 1995,

pag. 321

27

„Evaluare întreprinderii”, Ed. Rribuna Economică, 2001, pag. 23

113

Exemplu: Se consideră:

- valoarea la termen stabilită pe baza rentabilităţii: 30. 000lei;

- necesaru1 de capital pentru redresarea societăţii se estimează la 7.500 mii lei;

- întreprinderea îşi poate relua activitatea peste 2 ani;

- rata de actualizare este 15%.

În consecinţă, valoarea de lichidare este:

lei mii 184.15500.7

0,15 1

30.000 V

2

Potenţialii cumpărători pot fi:

- firmele concurente, care dispun de resurse financiare şi doresc să-şi întărească poziţia pe

piaţă;

- investitorii care urmăresc creşterea gradului de integrare pe verticală în vederea obţinerii

unor profituri suplimentare;

- investitori care cumpără firma respectivă şi urmează să-i schimbe profilul de activitate, în

conformitate cu interesele proprii, inclusiv valorificare terenului.

4.2. METODE DE EVALUARE BAZATE PE RANDAMENT

Valoarea întreprinderii este dată atât de averea actuală, cât şi de posibilităţile de creştere a

acesteia. Noţiunea de randament este definită, în general, ca fiind capacitatea de a produce efect util

într-o unitate de timp sau pe o caracteristică funcţională.

Metodele de evaluare pe bază de randament au în vedere, în esenţă. tocmai capacitatea

întreprinderii, a capitalului investit, de a realiza venituri, de a produce profit, acordarea de dividende

etc. În funcţie de modul de exprimare a „randamentului” se practică diferite procedee de stabilire a

valorii de randament, baza calculului constituind-o rezultatele pe care le poate aştepta, în mod

rezonabil, un cumpărător, ţinând seama de situaţia existentă şi viitoare, în condiţiile specifice ale

întreprinderii.

De regulă, în activitatea practică de evaluare, pentru exprimarea randamentului se folosesc

profitul sau / şi dividendele, precum şi fluxul de disponibilităţi (cash-flow).

Dacă pentru exprimarea randamentului se foloseşte „profitul”, metoda de evaluare este

denumită „evaluare prin rentabilitate” care, în esenţă, exprimă valoarea actuală a profiturilor

viitoare generate de proprietatea respectivă.

Aplicarea ei presupune soluţionarea următoarelor aspecte (din care unele sunt necesare şi

pentru alte modalităţi de evaluare):

estimarea profitului;

114

stabilirea ratei de actualizare;

delimitarea perioadei de previziune.

4.2.1 Estimarea profitului

Scopul unei afaceri, în principiu, este obţinerea unui profit, prin care să se amortizeze

capitalul investit şi să se realizeze şi un venit suplimentar. Rezultatul (profitul sau pierderea) este

evidenţiat în bilanţul contabil, încheiat ·la sfârşitul exerciţiului, stabilit pe baza contului de profit şi

pierdere.

Dacă se are în vedere faptul că operaţiunile contabile se efectuează în baza unor reguli şi

principii care urmăresc să redea o „imagine fidelă”, rezultatul exerciţiului poate fi considerat ca

fiind real.

Practica arată că sunt o serie de elemente care pot să conducă la denaturarea rezultatului.

Acestea se referă la aplicarea metodologiei, principiilor şi. regulilor contabile, în special în ceea ce

priveşte contabilitatea de gestiune (analitică), fiscalitatea, inflaţia, precum şi, nu în ultimul rând,

denaturarea voită a rezultatului, pentru diminuarea sarcinilor fiscale.

Evaluarea prin rentabilitate implică precizarea unor aspecte care se referă la profitul care

urmează a fi luat în calcul, respectiv brut sau net, cel aferent exploatării sau total.

La prima întrebare, literatura de specialitate prezintă alternativa (brut sau net), fără a preciza

criteriul de alegere. Or, dacă se foloseşte profitul brut, se obţine o valoare mai mare şi, de aici

„preţul” creşte, respectiv situaţia inversă, ceea ce poate constitui un criteriu, dar apreciat în optică

diferită de vânzător şi cumpărător. Folosirea profitului brut este în avantajul vânzătorului care, în

principiu, poate obţine un preţ mai mare. În realitate, cumpărătorul nu va accepta această optică

întrucât, atunci când va prelua afacerea, trebuie să plătească obligaţiilefisca1e. În consecinţă se

consideră că trebuie folosit profitul net, deoarece:

investitorul aşteaptă un venit echivalent unui alt gen de plasament, respectiv un venit

degrevat de sarcini fiscale care să-i permită amortizarea investiţiei efectuate într-un interval

de timp dat;

presupunând că vânzătorul va investi suma respectivă în titluri de valoare, dividendele pe

care le încasează au ca sursă profitul după impozitare.

Referitor la al doilea aspect, în general, literatura de specialitate se referi la rezultatul aferent

exploatării (activităţii de bază), urmând ca celelalte rezultate să fie tratate separat, fără a se preciza

cum. Or, din moment ce dividendele se plătesc din profitul net al societăţi, considerăm că trebuie să

se folosească în calcule de evaluare profitul net al exerciţiului, întrucât angajarea unor obligaţii

financiare (credite, împrumuturi) sau realizarea unor venituri financiare sunt în directă legătură cu

activitatea de bază.

115

Evident, atunci când se pune problema evaluării unei părţi a afacerii, toate operaţiunile de

evaluare vizează activitatea respectivă şi, în consecinţă, se va stabili profitul net care-l generează.

Evaluarea întreprinderii prin rentabilitate impune estimarea profitului net{p) ce se va obţine

în perioadele următore, rezultat în care este „interesat cumpărătorul” şi care influenţează „preţul”

tranzacţiei. O asemenea operaţiune în mod normal trebuie să fie făcută de societate, pe baza

programelor de activitate, care prefigurează activitatea în următorii ani.

Modalităţile de previzionare a profitului sunt:

a) previzionare pe bază de calcule analitice privind producţia, vânzările şi cheltuielile

aferente. Nu poate fi o întreprindere viabilă fără o strategie a producţiei (ca volum şi structură

sortimentală) a vânzărilor (cantitativ, valoric şi pieţe) şi cheltuielilor în corelaţie directă cu politica

de preţuri. În acest scop se efectuează şi o proiecţie a activităţii, viitoare a firmei în mai multe

variante (optimistă, pesimistă). Prin Ordinul M.F.P nr. 616 / 2000, societăţile comerciale, indiferent

de forma de proprietate, trebuie să întocmească bugetul de venituri şi cheltuieli (BVC). Firmele de

consultanţă dispun de programe informatice care, pe baza unor date de intrare, într-un timp redus

obţin informaţiile necesare. Echipa de evaluare trebuie să analizeze aceste rezultate şi să-şi

motiveze opţiunea pentru o anumită variantă;

b) previzionare prin calcule sintetice, cu ajutorul ritmului mediu, ratelor de eficienţă,

rentabilităţii cifrei de afaceri, a capitalului etc. Este procedeul cel mai des utilizat datorită

volumului mai redus de muncă şi gradului apropiat de aproximaţie faţă de procedeul analitic. Şi în

acest caz este necesar, să se menţioneze nivelul indicatorilor folosiţi în calcul.

Indiferent de modul de previziune a profitului, trebuie precizat dacă s-a lucrat în preţuri

constante sau cu luarea în consideraţie a evoluţiei inflaţiei, sursa de date sau motivarea indicilor

utilizaţi.

De asemenea, se impune să menţionăm şi faptul că asemenea operaţiuni trebuie făcute de

specialişti, buni cunoscători ai domeniului, întrucât activitatea viitoare a. societăţii comerciale este

influenţată de factori cu acţiune complexă. Într-un fel se analizează evoluţia viitoare a activităţii

unei întreprinderi de construcţii şi altfel la o societate comercială producătoare de jucării. Astfel, in

primul caz, activitatea firmei este condiţionată de politica de investiţii in zonă, de posibilităţile de

finanţare, de structura populaţiei etc. În al doilea caz, intervin situaţia demografică, natalitatea,

veniturile populaţiei, cererea solvabilă etc.

Dacă societatea comercială a făcut aceste previziuni, ,echipa de evaluare le analizează din

punct de vedere al credibilităţii, in sensul că faţă de trecut au o evoluţie care poate fi considerată

normală, că acestea pot fi argumentate prin politica de investiţii, reducerea costurilor, .creşterea

productivităţii muncii, evoluţia pieţei, a cererii etc.

116

În situaţia in care nu pot exista aceste informaţii pentru previziuni, ele trebuie făcute de

echipa de evaluare împreună cu specialiştii din întreprindere, urmând ca în raportul de evaluare să fie

explicate şi argumentate opţiunile, aşa după cum s-a precizat.

Se presupune că în urma diagnosticului se fac următoarele estimări:

există posibilitatea ca in următorii trei ani cifra de afaceri să crească in medie cu 10% anual.

O asemenea prezumţie s-a făcut pe baza evoluţiei din ultimii. ani şi a factorilor previzibili a

acţiona in viitor, fără a lua in considerare inflaţia;

datorită creşterii previzibile a preţurilor la unele materii prime şi a preţurilor cheltuielile

variabile la 1000 lei cifră de afaceri se menţin la nivelul din anul de bază;

amortizarea activelor fixe reprezintă 5% din cifra de afaceri. Celelalte cheltuieli fixe rămân

la nivelul din anul de bază;

rezultatul financiar se va modifica, în sensul creşterii cu 3,34 puncte a ponderii sale în

rezultatul exploatării (doar în primul an); în anii următori, ponderea rezultatului financiar în

rezultatul exploatării va rămâne constantă;

rezultatul extraordinar va înregistra o creştere cu 0,5 puncte a ponderii acestuia în rezultatul

exploatării (în primul an) ca urmare a încasării unor prime de asigurare aferente unor

evenimente din anul trecut. Pentru anii următori nu se estimează o valoare a rezultatului

extraordinar.

În baza acestor elemente se procedează la estimarea profitului pe baza datelor din tabelul nr.

4.4. (datele pentru anul n se consideră cunoscute):

Tabelul nr. 4.4

mii lei

Nr.

crt.

Indicatori N N + 1 N + 2 N + 3

1. Cifra de afaceri 16.000 17.600 19.360 21.296

2. Alte venituri 1.800 1.800 1.800 1.800

3. Venituri din exploatare (1+2) 17.800 19.400 21.160 23.096

4. Cheltuieli de exploatare variabile 12.592 13.851 15.236 16.760

5. Cheltuieli fixe, din care amortizare 2.800

800

2.880

880

2.968

968

3.065

1.065

6. Cheltuieli din exploatare 15.392 16.731 18.204 19.825

7. Rezultat din exploatare (3-6) 2.408 2.669 2.956 3.271

8. Rezultat financiar 40 53 59 65

9. Rezultat extraordinar 48 66 - -

10. Rezultat înainte de impozitare

(7+8+9)

2.496 2.788 3.015 3.336

11. Impozit pe profit 399 446 482 534

12. Profit după impozitare (10-11) 2.097 2.342 2.533 2.802

Cifra de afaceri (CA): pentru anul N+1 este 17.600 mii lei (16.000 x 1,1), care în continuare

se corectează cu procentul menţionat;

117

Cheltuieli variabile la 1.000 lei CA:

- în anul N: leix 7871000000.16

12.592

- în anul N+1: 17.600 x 0,787 = 13.851 mii lei;

Cheltuieli fixe:

- în anul N: 2.800 mii lei, din care amortizarea 800 mii lei;

- în anul N+1: 17.600 x 0,05 = 880 + 2000 = 2.800 mii lei

Rezultatul financiar:

- în anul N: %66,1100408.2

40 x

- în anul N+1: 1,66 + 0,34 = 2%; 2.669 x 0,02 = 53 mii lei;

Rezultatul extraordinar:

- în anul N: %99,1100408.2

48 x

- în anul N+1: 1,99 + 0,5 = 2,49%; 2.669 x 0,0249 = 66 mii lei;

Profitul mediu estimat pentru următorii trei ani (P):

lei mii 559.23

2.802 2.533 2.342

Notă: În unele lucrări („Ghid pentru diagnostic şi evaluarea întreprinderii”, M. Toma şi M.

Chivulescu, Ed. CECCAR, 1994 şi altele se foloseşte termenul de „capacitate beneficiară” – CB).

4.2.2 Stabilirea ratei de actualizare

Actualizarea este o metodă prin care se asigură comparabilitatea unor parametri economici

de cheltuieli şi efecte, care se produc şi se realizează în perioade diferite de timp. Din punct de

vedere economic, actualizarea asigură echivalarea parametrilor (efect şi efort), prin cuantificarea

influenţei' factorului timp, care se manifestă în mod diferit în activitatea economică.

Raţionamentul de bază al actualizării acela de a aduce la zi valoarea unui leu investit. Astfel,

dacă un leu investit astăzi echivalează peste un an cu o sumă mai mare, respectiv 1 + i, peste n ani,

valoarea unui leu investit în prezent va avea o sumă egală cu (1 + i)D , în care i reprezintă rata de

actua1izare. Astfel, sumă X investită astăzi, peste n ani va reprezenta X (1 + i)D = Y.

Formulând invers ipoteza, se pune întrebarea care este valoarea actuală a unor venituri

viitoare. Sau ce mărime reprezintă o sumă de bani astăzi, dar care se va încasa peste n ani, având în

vedere că aceasta ar putea fi valorificată cu un randament i.

n)i1(

1 Y X

în care:

118

(1+i)n = factor de fructificare (capitalizare)

n)i1(

1

= factor de actualizare

Rezultă că regula de aplicare a celor doi factori este următoarea:

dacă dorim să echivalăm în viitor valori realizate în prezent, se foloseşte factorul de

fructificare;

dacă dorim să echivalăm în prezent anumite valori ce se realizează în viitor, atunci se

foloseşte factorul de actua1izare.

Determinarea nivelului ratei de actualizare se poate face prin mai multe abordări, în funcţie

de specificul activităţii întreprinderii evaluare de informaţiile disponibile pentru evaluator etc.

Astfel pot fi menţionate:

a) Modelul primei globale de risc:

Alegerea ratei de actua1izare nu este întâmplătoare, ci se face în funcţie de anumite criterii.

De regulă, rata (coeficientul) de actualizare este formată din rata de bază, care corespunde unor

plasamente fără risc şi se stabileşte la nivelul dobânzii pentru obligaţiunile de stat, sau o rată de

rentabilitate considerată normală (12 - 15%). A doua componentă o formează prima de risc, care

este cu atât mai mare cu cât instabilitatea economică şi politică este mai accentuată.

Rata de actualizare pe baza modelului primei globale de risc se poate determina pe baza

relaţiei:

i = in x (1 + R) în care:

in = rata neinflaţionistă;

R = rata de risc care, potrivit uzanţelor internaţionale, poate lua următoarele valori:

0,25 - pentru risc mic; 0,50 - pentru risc mediu;

1,00 - pentru risc puţin ridicat; 1,50 - pentru risc ridicat;

2,00 - pentru risc foarte ridicat.

În unele lucrări se indică mărimea în procente pentru R, cum ar fi de exemplu 20% faţă de

rata de bază deflatată (fără inflaţie). Respectiv, dacă rata normală, de bază, este de 15%, iar R =

20%, atunci i = 15 x (1 + 0,2) = 18%.

b) Modelul primei de risc în trepte

Corespunzător acestui model, construirea ratei de actualizare se bazează pe un proces de

agregare a diferitelor elemente de risc la o rată de bază fără risc. Ideea fundamentală este că rata de

actualizare (rentabilitatea aşteptată de investitori) are o componentă fixă (rata de remunerare fără

risc a capitalului investit) şi o componentă variabilă în funcţie de dimensiunea riscului implicat de

investiţia în afacerea respectivă.

Dacă în privinţa ratei de bază (componenta fixă) nu sunt probleme semnificative,

identificarea punctelor de risc pentru întreprindere şi cuantificarea acestora este un proces bazat în

119

mare parte pe cunoştinţele, experienţa, intuiţia evaluatorului (componenta subiectivă este

preponderentă în acest caz).

Un exemplu de calcul al ratei de actualizare este prezentat în tabelul nr. 4.5.

Determinarea şi cuantificarea elementelor de risc se bazează pe diagnosticul întreprinderii;

evaluatorul reţine doar acele elemente care pot afecta în mod direct şi semnificativ activitatea

viitoare a întreprinderii evaluate.

Pentru stabilirea ratei de risc se mai recomandă şi posibilitatea adăugării la rata de bază a

unui număr de puncte, în funcţie de gradul de risc pentru etapa respectivă, luat global sau pe

categorii de riscuri.

În unele lucrări de specialitate se foloseşte următorul exemplu28

:

- 8% rata de referinţă (compensarea aşteptată);

- 5% prima de risc investiţional;

- 4% prima de risc pentru sector;

- 2% prima de risc naţional;

- 1 % prima de risc proprie societăţii evaluate.

Total rată de actualizare: 20%.

Tabelul nr.4.5

Rata de bază şi treptele de riscuri Punctaj Explicaţie

Rata de bază 6% Rata reală a dobânzii la obligaţiunile

Guvernamentale (de stat)

Riscuri din exteriorul întreprinderii

- creşteri probabile ale preţului utilităţilor şi

combustibilului

2% Preţul gazului natural se va alinia la

nivelul preţului pe piaţa mondială

- reglementările antipoluare 3% Se află în faza de proiect o reglementare

care va limita nivelul noxelor, fapt ce va

afecta întreprinderea evaluată

- dependenţa de furnizorii de materii prime 2% Există doar doi furnizori pentru una din

materiile prime de bază

Riscuri din interiorul întreprinderii

- calitatea produselor

2% Compania nu a asimilat sistemul de

asigurare a calităţii ISO – 9001

- dotarea tehnică şi tehnologică 2% Diagnosticul tehnic a evidenţiat uzura

fizică şi morală la o serie de

echipamente de bază

- structura de finanţare 1% Creditele au atins 35% din total pasive,

nivel situat peste media sectorului.

TOTAL 18% (Rata de actualizare)

Există şi alte structuri în trepte a ratei de risc. Un exemplu de evaluare este următorul29

rata neinflaţionistă 6%;

riscul pentru talia întreprinderii 2%;

riscul pierderii managerilor cheie 1%;

28

vezi ANEVAR nr. 1 / 1995 pag. 171 29

Vezi Sorin Stan „Evaluarea întreprinderii”, Editura Teora, Bucureşti, pag. 58

120

riscul financiar 0%;

riscul pentru structura producţiei 3%;

riscul pentru dependenta de clienţi 1%;

riscul aferent previziunilor 4%;

riscul de ţară 5%;

RATA CU PRIMĂ DE RISC: 22%.

Pentru fiecare categorie de risc se practică limita minimă şi maximă, evaluatorul urmând să

facă încadrarea întreprinderii în funcţie de situaţia concretă a acesteia.

Dacă întreprinderea utilizează împrumuturi pe termen mediu şi lung, în stabilirea ratei de

actualizare se ţine seama şi de structura financiară, calculându-se costul mediu ponderat al

capitalului (Cmpc), pe relaţia:

)1( Rf Cmpc cCiCp

Cid

CiCp

Cp

în care:

Rf = rata rentabilităţii financiare a capitalului propriu;

Cp= capitalul propriu;

Ci= capitalul împrumutat pe termen mediu şi lung;

d = procentul mediu al dobânzii pentru capitalul împrumutat;

c = cota medie de impozit.

Dacă previziunile sunt exprimate în preţurile perioadei, actualizarea se face cu rata

inflaţionistă, iar în cazul în care se utilizează preţurile constante se foloseşte rata neinflaţionistă (in)..

Relaţia dintre cele două rate este:

r

rii l

1

în care:

i = rata neinflaţionistă

il = rate inflaţionistă

r = rata inflaţiei

De exemplu, dacă rata inflaţionistă este de 20%, iar rata anuală a inflaţiei este 9% rata

neinflaţionistă este:

%09,1009,01

920

i

Stabilirea mărimii ratei de actualizare care se utilizează în operaţiunea de evaluare prezintă o

deosebită importanţă întrucât favorizează vânzătorul (dacă este mică) sau cumpărătorul (dacă este

mare). De aceea, în evaluarea întreprinderilor din ţara noastră în vederea privatizării prezintă o

foarte mare importanţă stabilirea şi practicarea unei rate care să asigure efectuarea unor tranzacţii

121

echitabile. Hotărârea de guvern nr. 887 / 1995 a recomandat pentru evaluarea rapidă a societăţilor

comerciale o rată de actualizare constantă de 19%.

În condiţiile unei inflaţii accentuate, se poate practica sistemul calculelor în valută la cursul

zilei. Aceasta înseamnă că valoarea întreprinderii este stabilită la o anumită dată şi urmează a fi

indexată, dacă între data evaluării şi cea a efectuării tranzacţiei intervine un interval de timp.

4.2.3 Stabilirea perioadei de previziune

De obicei, perioada se ia în ani şi nu există reguli·bine conturate care să delimitează

orizontul de timp. Evaluatorii sunt cei care stabilesc perioada, luându-se în considerare:

- durata de viaţă a produselor societăţii;

- ciclul normal de investire;

- cantitatea şi calitatea informaţiilor de care dispune echipa de evaluare pentru a face previziunile;

- durata de amortizare fiscală şi tehnică;

- durata de recuperare a investiţiei făcută de cumpărător;

- anumite norme sau precizări ale organismelor abilitate în domeniul evaluării întreprinderilor;

- perioade practicate la evaluări similare.

Literatura de specialitate arată că perioada pentru care se fac previziuni este de regulă de 3 -

6 ani. În situaţii de relativă stabilitate economică, monetară etc., perioada este spre limita superioară

a intervalului, întrucât probabilitatea de recuperare a investiţiilor este mai mare şi invers.

4.2.4 Evaluarea prin rentabilitate

În principal, această metodă derivă din teoria utilităţii, care conferă o anumită valoare unui

bun cumpărat în măsura în care posesorul aşteaptă şi realizează diferite rezultate din exploatarea

bunului respectiv. Se practică mai multe categorii de valori .

4.2.4.1 Valoarea de rentabilitate

Această valoare are la bază capitalizarea veniturilor şi constă în corectarea profitului mediu

cu un multiplicator (Km), care reprezintă rata de plasament a disponibilităţilor pe piaţa financiară:

i

lKm

Acest coeficient este inversul ratei de capitalizare şi exprimă numărul de ani de profituri

nete pe care cumpărătorul este dispus să-l plătească. În consecinţă:

Vr = P x Km

sau:

122

i

PVr

De unde rezultă că valoarea de rentabilitate este direct proporţională cu capacitatea

întreprinderii de a produce profit şi invers proporţională cu rata de actualizare:

Dacă i = 15%, rată neinflaţionistă,

lei mii 060.170,15

2.559Vr

În acest fel se exprimă termenul de recuperare a investiţiei tăcute de cumpărător, care

produce anual în medie un venit de 2.559 mii lei. Respectiv:

lei mii 060.17559.26667,60,15

1 x

O asemenea metodă se practică în ipoteza în care se consideră că întreprinderea

funcţionează o perioadă nedeterminată, iar variaţia profitului mediu anual este nesemnificativă.

În aplicarea metodei prezintă importanţă şi corelaţia dintre rata de actualizare şi nivelul de

rentabilitate pe care-l realizează firma, în raport cu cea estimată. Dacă în operaţiunea de evaluare se

practică o rată de actualizare mai mare decât rentabilitatea, această situaţie este în favoarea

cumpărătorului şi invers.

Exemplu:

1. Profitul net în perioada de prognoză 2.559 x 3 = 7.677

2. Cifra de afaceri cumulată 58.256

3. Rata rentabilităţii (1/2 x 100) 13,18%

4. Rata de actualizare 15%

5. Profitul net mediu anual (mii lei) (58.256 x 0,15)/3 = 2.913

6. Valoarea de rentabilitate (mii lei) 2.913 / 0,15 = 19.420

7. Valoarea stabilită anterior (mii lei) 17,060

8. Diferenţa (6 – 7) (mii lei) +2.360

Evident, o asemenea problemă este, în principal, de ordin teoretic, dar are implicaţii

practice, întrucât sunt suficiente întreprinderi care realizează un nivel redus de rentabilitate, iar

condiţiile concrete impun folosirea unei rate de actualizare ridicate. Într-un fel, este şi normal, dat

fiind. faptul că nimeni nu investeşte bani mulţi într-o afacere nerentabilă sau care nu devine

profitabilă într-un termen scurt.

4.2.4.2 Valoarea de rentabilitate limitată

Această valoare se bazează pe actualizarea profiturilor anuale viitoare, limitate la un număr

de ani întrucât numărul de ani poate influenţa sensibil valoarea, se ia în calcul şi aşa numita valoare

reziduală (Vz):

123

nt i

Vz

i )1()1(

P V

n

1 t

l

În legătură cu valoarea reziduală,în literatura de specialitate sunt exprimate multe opinii cu

caracter teoretic, şi mai puţin practic, atât în ceea ce priveşte definirea acesteia, cât şi posibilitatea

de estimare.

Astfel, în legătură cu primul aspect, valoarea reziduali reprezintă valoarea materialelor

(deşeuri, alte materiale utilizabile) rezultate din scoaterea din funcţiune a unui mijloc fix prin

casarea lui30

sau valoarea reziduală exprimă valoarea posibilă de realizat după încheierea duratei de

viaţă a investiţiei (prin vânzare, prin valorificarea pieselor, sub ansamblurilor rezultate la casare

etc.). De obicei, după îndeplinirea duratei tehnice, valoarea reziduali ajunge aproape la zero sau la

mărimi nesemnificative pentru gestiunea financiară31

.

O astfel de abordare a valorii reziduale are în vedere încheierea duratei de viaţă a bunurilor.

Practic, mărimea valorii reziduale este dată de veniturile realizate din vânzarea materialelor

rezultate din casare şi cheltuielile aferente. Nu este exclusă şi posibilitatea ca suma cheltuielilor de

lichidare să depăşească veniturile obţinute (rezultând o valoare negativi).

În operaţiunea de evaluare, valoarea reziduală. este valoarea estimată a proprietăţii, respectiv

întreprinderii evaluate, la sfârşitul perioadei explicite de previziune. Mărimea ei este dată de

momentul in care se face evaluarea pe durata de viaţă a întreprinderii. Cu cât evaluarea se face mai

aproape de încheierea ciclului de viaţă, cu atât scade ponderea valorii reziduale în valoarea globală

a întreprinderii. De aceea, determinarea cât mai corectă a acestei valori prezintă deosebită

importanţă, întrucât vânzătorul este interesat de o valoare reziduală cât mai mare, iar cumpărătorul

de o valoare mai mică, pentru a reduce efortul pe care-l face odată cu cumpărarea întreprinderii sau

bunului respectiv.

Din punctul de vedere al conţinutului economic, valoarea reziduală cuprinde valoarea

estimată a elementelor corporale şi necorporale, precum şi a rezultatelor pe care la generează după

perioada de prognoză şi până la scoaterea din funcţiune, cu luarea în considerare a cheltuielilor de

lichidare.

Pentru calculul valorii rezidual, literatura de specialitate recomandă procedee patrimoniale şi

de randament.

În cadrul procedeelor patrimoniale pot fi menţionate:

30

Vezi Gh. Bistriceanu şi alţii, „Lexicon de finanţe-credit şi informatică financiar contabilă”, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1981, pag. 718 31

Vezi I. Stancu, „Finanţe”, Editura Economică, Bucureşti, 1996, pag. 211

124

valoarea reziduală egală cu activul net de la sfârşitul perioadei de funcţionare diminuat cu

cheltuielile de lichidare32

. Aplicarea metodei prezintă unele dificultăţi în ceea ce priveşte

identificarea momentului scoaterii din funcţiune şi estimarea activului net la data respectivă,

precum şi a cheltuielilor de lichidare. Este o abordare mai mult teoretică.

valoarea reziduală = activul net corectat din anul în care se face evaluarea + profitul investit

în fiecare an din perioada prognozată + amortismentul fiscal din fiecare an - investiţii de

menţinere a capacităţii întreprinderii în perioada prognozată33

.

În consecinţă practica din ţara noastră s-a folosit, în general următorul procedeu:

valoarea reziduală = valoarea evaluată la clădiri şi construcţii speciale + valoarea evaluată a

terenurilor - valoarea globală a investiţiilor ce urmează a fi efectuate, diminuate cu amortizarea

aferentă.

O asemenea practică are în vedere durata mare de viaţă a clădirilor şi construcţiilor speciale,

neamortizarea valorii terenurilor, precum şi valoarea rămasă a investiţiilor care se vor efectua din

momentul evaluării până la scoaterea din funcţiune a obiectivelor.

Ca procedee de randament pentru calculul valorii reziduale pot fi menţionate:

corectarea profitului net sau a fluxului de disponibilităţi din ultimul an de prognoză cu un

multiplu (m), calculat prin comparaţii cu coeficienţii utilizaţi pe piaţă care, de regulă, au

valori între 3 şi 6:

corectarea profitului din ultimul an cu un coeficient (m) stabilit prin modelul Gordon:

gk

1 m

în care:

k = rata de actualizare;

g = ritmul anual de creştere a profitului după perioada de previziune.

corectarea fluxului de disponibilităţi din ultimul an de prognoză cu raportul curs / profit net

pe acţiune previzionat după perioada explicită.

Dacă m = 6 (stabilit pe baza experienţei)

Vz = 2.802 x 6 = 16.812 mii lei

lei mii 848.1615,1

812.16

15,1

802.2

15,1

533.2

15,1

2.342 Vl

332

4.2.4.3 Valoarea de rentabilitate continuă

Potrivit acestui procedeu se consideră că valoarea întreprinderii, este dată de profitul mediu

anual previzionat, ca un fel de rentă perpetuă la care se adaugă valoarea de rentabilitate. Astfel,

32

Vezi M. Toma, M. Chivulescu, „Ghid pentru diagnostic şi evaluare a întreprinderii”, Editura CECCAR, pag. 141 33

HG nr. 855 / 23 oct. 1995 şi Stan Sorin. „Evaluarea întreprinderilor”, pag. 53

125

vânzătorul prin preţul tranzacţiei, doreşte să-şi recupereze profitul cedat ca sumă fixă anuală şi

valoarea actualizată acestuia pe durată nedeterminată.

În valoarea de rentabilitate continuă se determină pe baza relaţiei:

i

PP Vrc

respectiv:

miilei619.1915,0

2.5592.559 Vrc

4.2.4.4 Valoarea de rentabilitate pe baza raportului preţ / câştig pe acţiune

Un asemenea procedeu intră în categoria metodelor de evaluare bursiere şi se aplici în cazul

întreprinderilor cotate la bursă. Cu unele corecţii poate fi aplicată şi pentru cele necotate. Estimarea

valorii se bazează pe multiplicarea profitului estimat cu raportul preţ / câştig pe acţiune (P.E.R -

Price Earnings Ratio) realizat în ultimul an. Acest raport (cursul acţiunii / profit pe acţiune)

semnifică îmbogăţirea teoretică a acţionarilor în cursul unui an. Deşi nu tot profitul net se

repartizează ca dividend, el constituie un element esenţial pentru aprecierea valorii unei acţiuni şi

implicit a întreprinderii.

Pentru determinarea valorii întreprinderii se foloseşte relaţia:

V=P x PER

Pentru exemplificare se folosesc următoarele date:

1. Capi1al social 24.000 mii lei

2. Valoarea nominală a unei acţiuni 2,5 lei

3. Număr de acţiuni 9.600.000 buc.

4. Profitul net din anul N 2.097 mii lei

5. Profitul pe acţiune (4 /3) 0,22 lei

6. Cursul acţiunii / valoare bursieră 0,99 lei

7. Raportul preţ / profit pe acţiune (6 / 5) 4,5

8. Profitul mediu previzionat 2.559 mii lei

9. Valoarea întreprinderii (7 x 8) 11.516 mii lei

Rezultă o valoare care se înscrie în limitele celor care au fost stabilite anterior. În aprecierea

valorii astfel calculate, trebuie avută în, vedere semnificaţia acestui raport, care este folosit şi în alte

împrejurări.

În esenţă, acest raport arată cât de scumpă este o acţiune faţă de profitul pe care-l aduce (se

face abstracţie de faptul că nu întregul profit net se distribuie ea dividend). Ca atare, dacă PER are

tendinţă de creştere, sporeşte şi valoarea întreprinderii şi invers.

126

Cât priveşte mărimea considerată normală nu se emit limite precise. Se apreciază că o

valoare în jur de 20 /1 este bună. Aceasta nu exclude şi valori mai mari pentru firme care sunt în

plină ascensiune şi în consecinţă prezintă interes pentru investitorii care sunt dispuşi să plătească un

preţ mai mare, în speranţa obţinerii unor câştiguri viitoare. Dar, aşa după cum arată teoria şi practica

economică, la un câştig sperat. mare şi riscul este ridicat. Un nivel al raportului de până la 10 /1 se

consideră a fi redus. Or, o astfel de situaţie poate fi în favoarea unui cumpărător care achiziţionează

întreprinderea la un preţ mai scăzut, dar care poate obţine venituri suplimentare în viitor, printr-un

management corespunzător.

4.2.5 Evaluarea pe baza fluxurilor de disponibilităţi (cash - flow)

Această metodă se încadrează în abordarea evaluării pe bază de venit, cu deosebirea că

,,randamentul" este exprimat prin fluxul de disponibilităţi.

Termenul de „flux de disponibilităţi” (cash – flow) are mai multe semnificaţii, în

funcţie de sfera de cuprindere. Astfel, dacă este utilizat pentru evaluarea rentabilităţii unei investiţii,

el reprezintă fluxul ce urmează a fi generat de investiţia respectivă.

Dacă se are în vedere întreprinderea în ansamblul ei, fluxul de disponibilităţi rezultă din

totalitatea operaţiunilor economico – financiare realizate de întreprindere într-un exerciţiu.

În operaţiunea de evaluare a întreprinderii, calculul fluxului de disponibilităţi se bazează pe

următoarele elemente:

profitul net previzionat pe perioada de prognoză;

amortizarea şi provizioanele;.

investiţiile ce urmează a fi efectuate (inclusiv rambursări de credite pe termen mediu şi

lung);

variaţia nevoii de fond de rulment (capitalul de lucru);

valoarea reziduală a afacerii.

De principiu, valoarea întreprinderii se. obţine prin actualizarea fluxului de disponibilităţi

(trezorerie).

Pentru aplicarea metodei este necesară determinarea elementelor de calcul. Astfel:

a) profitul net previzionat şi amortizarea activelor fixe sunt . preluate din tabelul nr. 4.4;

b) investiţiile care se efectuează în perioada de prognoză. Dacă urmează a se efectua investiţii

majore pentru retehnologizare, dezvoltarea capacităţii de producţie, modernizare etc., suma

necesară şi eşalonarea pe ani sunt prevăzute în planul de investiţii pentru lucrările respective. în

ipoteza că se efectuează investiţii curente de înlocuire a mijloacelor fixe uzate, valoarea acestora

127

poate fi stabilită, pe baza diagnosticului, ca un procent din cifra de afaceri. Se presupune că acestea

reprezintă 3,5% din cifra de afaceri previzionată.

În consecinţă rezultă:

Anul N + 1: 17.600 x 0,035 = 616 mii lei;

N + 2: 19.360 x 0,035 = 678 mii lei

N + 3: 21.296 x 0,035 = 745 mii lei

c) rambursările de credite pe termen mediu şi lung. De principiu, ratele lunare de rambursat sunt

prevăzute în contractul de împrumut. În exemplul folosit, se consideră că soldul împrumutului se

rambursează în rate anuale egale.

În bilanţul din anul N, soldul împrumuturilor este de 16.000 mii lei, din care 3.304 mii lei

termen lung, ce urmează a fi rambursat în următorii 3 ani, respectiv 1.101 mii lei (3.304 / 3).

Modificarea nevoii de fond de rulment poate fi determinată pe baza vitezei de rotaţie din

anii precedenţi, care poate fi corectată cu anumiţi coeficienţi, în funcţie de diferiţi factori identificaţi

în cadrul diagnosticului.

Pentru anul N, viteza de rotaţie a nevoii de fond de rulment se determină astfel:

1. Active circu1ante fără disponibilităţi (31.600 – 800) = 30.800 mii lei

2. Datorii curente (24.104 – 3.304) = 20.800 mii lei

3. Nevoia de fond de rulment (1 - 2) = 10.000 mii lei

4. Cifra de afaceri: 16.000 mii lei

5. Număr de rotaţii (4/3): 1,6;

6. Durata în zile a unei rotaţii (365 / 1,6): 228 zile;

În perioada următoare se estimează că există posibilitatea accelerării vitezei de rotaţie în

fiecare an cu 5 zile.

În consecinţă, rezultă că în anul:

N + 1: număr de rotaţii: 365 / (228 – 5) = 1,64;

nevoia de fond de rulment: 17.600 / 1,64 = 10.732 mii lei

N+ 2: număr de rotaţii: 365 / (223 – 5) = 1,67;

nevoia de fond de rulment: 19.369 / 1,67 = 11.593 mii lei

N+ 2: număr de rotaţii: 365 / (218 – 5) = 1,71;

nevoia de fond de rulment: 21.296 / 1,71 = 12.454 mii lei

Pe baza acestor elemente, fluxul de disponibilităţi pentru perioada de prognoză se prezintă

astfel:

128

Tabelul nr. 4.6

mii lei

Nr. crt. Indicatori Anul

N + 1 N + 2 N + 3

1. Profitul net 2.342 2.533 2.802

2. Amortizare 880 968 1.065

3. Investiţii suplimentare 616 678 745

4. Rambursări de credite 1.101 1.101 1.101

5. Modificarea NFR +732 +861 +861

6. Flux de disponibilităţi

(1 + 2 – 3 -4 - 5)

773 861 1.160

Evaluarea pe baza fluxurilor de disponibilităţi (FD) poate prezenta următoarele

variante:

1. Metoda disponibilităţilor succesive

Potrivit acestei metode, valoarea este egală cu suma actualizată a fluxurilor anuale. Se

utilizează pentru întreprinderile aflate în faza de creştere, când pot să existe diferenţe sensibile între

suma anuală a fluxurilor de disponibilităţi, ca urmare a variaţiei investiţiilor sau / şi a nevoii de fond

de rulment.

ti)1(

FD V

n

1 t

Dacă rata de actualizare este de 15%, rezultă:

lei mii 504.2)15,01(

160.1

)15,01(

861

15,01

773 V

32

2. Metoda standard

Acest procedeu ia în calcul şi valoarea reziduală, care se stabileşte după metodele

prezentate, cu deosebire că baza de calcul este fluxul de disponibilităţi din ultimul an de prognoză.

nt i

Vz

i )1()1(

FD V

n

1 t

Dacă m = 6, Vz = 1.160 x 6 = 6.960 mii lei

lei mii 162.6)15,01(

960.6

)15,01(

160.1

)15,01(

861

15,01

773 V

332

Rezultă valori inferioare celor stabilite anterior, fapt explicabil prin valoarea estimată a

elementelor luate în calcul întrucât acestea pot să conţină aspecte de subiectivism. De aceea

apreciem că aplicarea lor în practică trebuie făcută cu prudentă şi argumentare.

129

4.3. EVALUAREA PRIN METODE COMBINATE

Orice modalitate de evaluare din cadrul celor trei „abordări” prezintă anumite limite. De

aceea, în activitatea practică au fost concepute metodele combinate, prin care, în unele cazuri, se

apreciază că se ajunge la o estimare mai. corectă a valorii unei întreprinderi.

4.3.1 Evaluarea pe bază de fond comercial (goodwill sau supraprofit)

Aşa după cum s-a menţionat, fondul comercial (goodwill-ul) reprezintă în esenţă elementele

unei afaceri care-i determină pe clienţi să utilizeze produsele / serviciile oferite de această afacere

şi care, în general, permit firmei să genereze un profit superior (supraprofit), fată de profitul aşteptat

în mod rezonabil pentru toate activele afacerii, inclusiv beneficiul. Şi pentru toate acele active

intangibile care pot fi identificate şi evaluate separat. în consecinţă, supraprofitul este dat de

diferenţa dintre rentabilitatea realizată. de întreprindere şi rentabilitatea normală sau realizată în

medie în ramura respectivă, fapt ce permite rambursarea capitalului cu o rată superioară celei de

plasament a capitalului pe piaţa financiară. Aceasta înseamnă că este o valoare superioară celei

aferente activelor înscrise în bilanţ şi aduce un profit suplimentar.

Comparativ cu elementele patrimoniale şi unele nepatrimoniale, fondul comercial se

distinge prin câteva particularităţi:

este în legătură directă cu rentabilitatea firmei,pe care o influenţează o amplifică prin

elementele sale. În momentul în care rentabilitatea scade, se transformă în pierderi (bad-

will) şi diminuează valoarea întreprinderii;

este o valoare „nematerială” pe care o întreprindere o poate poseda peste cea a activelor sale

şi care se materializează numai dacă aceasta funcţionează; ca atare, nu poate fi ataşată unui

patrimoniu care nu este în funcţiune;

care este limitat în timp el există atât timp cât acţionează elementele care-l determină;

nu poate fi transferat separat, ci numai împreună cu întreprinderea şi în condiţiile în care

cumpărătorul acţionează pentru menţinerea şi chiar amplificarea lui.

Pot exista situaţii în care acest supraprofit să apară într-o ramură care într-o perioadă să fie

mai rentabilă, fapt ce atrage noi investitori şi creşte concurenţa. În aceste condiţii, profitul ajunge la

limite normale, făcând să dispară supraprofitul. Practic, acesta constituie partea nevăzută a

întreprinderii. reprezentând acele elemente care fac din fiecare organism economic un caz

particular şi care sunt în măsură ca, in condiţii egale de dotare tehnică şi tehnologică, la asigurarea

cu forţă de muncă, să dea un surplus de eficienţă acelei întreprinderi care va şti să le exploateze mai

bine. El este expresia tuturor cauzelor care justifică atribuirea unei valori economice superioare

profitului net.

În aceste condiţii, valoarea întreprinderii (V) rezultă din relaţia:

130

V = ANC + Gw34

În cazul unor tranzacţii încheiate, mărimea fondului comercial se determină ca diferenţă

dintre valoarea (preţul) tranzacţiei şi activul net corectat sau contabil.

În practica evaluării întreprinderii, fondul comercial trebuie estimat, pentru a fi ataşat valorii

patrimoniale. În acest scop, se recomandă mai multa metode, cum ar fi:

4.3.1.1 Metoda comparaţiilor de piaţă

Are în vedere tranzacţii încheiate in domeniul respectiv. Din punct de vedere tehnic,

aplicarea metodei presupune stabilirea unui coeficient al fondului comercial faţă de cifra de afaceri

sau activul net corectat, la tranzacţiile încheiate. Acest coeficient, care eventual poate fi corectat de

echipa de evaluare, se aplică la întreprinderea evaluată.

De exemplu:

În anul N, pe baza tranzacţiilor efectuate, a rezultat că raportul dintre fondul comercial şi

cifra de afaceri este de 1,5 – 2%.

Întreprinderea evaluată are o cifră de afaceri medie anuală estimată la19.400 mii. Rezultă că

fondul comercial este de 340 mii lei (19.400 x 1,75%)35

.

Dacă se ia în considerare activul net corectat, stabilit anterior, valoarea întreprinderii este de

29.056 mii lei (28.716 + 340).

4.3.1.2 Metoda capitalizării directe

Această metodă se bazează pe capitalizarea directă pe durată nedeterminată a diferenţei de

profit realizată comparativ cu rata medie a ramurii sau un alt criteriu, cum ar fi procentul mediu de

dobândă. Această diferenţă poartă denumirea de rentă de supraprofit şi se determină pe baza

relaţiei:

i

r x ANC - P Gw

în care:

r = rata medie a rentabilităţii sau rata de plasament a

disponibilităţi1or pe piaţa financiară;

i = rata de actualizare care include şi primă de risc.

De exemplu:

- ANC = 28.716 mii lei

- P = 2.559 mii lei

34

Se foloseşte simbolizarea termenului de goodwill întrucât este prezentă în lucrările de specialitate 35

S-a luat în calcul media intervalului

131

- r = 8%

- i = 15%

miilei745.115,0

0,08 x 28.716 - 2.559 Gw

În aceste condiţii:

V = 28.716 + 30.461 mii lei

Dacă rata medie de rentabilitate a sectorului este superioară celei estimate pentru

întreprindere, valoarea acesteia scade.

De exemplu:

- rata remunerării patrimoniului propriu este de 8,91% (2.559 / 28.716);

- rata rentabilităţii medii a sectorului este de 10%;

miilei087.215,0

0,1 x 28.716 - 2.559 Gw

Valoarea întreprinderii = 28.716 + 2.087 = 26.629 mii lei

4.3.1.3 Metoda remunerării valorii substanţiale brute

Valoarea substanţială brută, aşa cum s-a menţionat, reprezintă totalitatea mijloacelor

întreprinderii angajate în realizarea obiectului de activitate, indiferent de sursa de finanţare.

In acest caz, renta de supraprofit rezultă ca fiind diferenţa dintre profitul previzionat şi

remuneraţia valorii substanţiale brute, pe baza unei rate de plasament a disponibilităţilor pentru o

perioadă determinată:

i

ni 1

1 - 1

x r) x VSB - (P Gw

În exemplul dat, rezultă:

1. Valoarea substanţială brută 53.852 mii lei

2. Remuneraţia valorii substanţiale brute 2.559 mii lei

3. Rata medie de rentabilitate a sectorului 6%

4. Rata de actualizare 15%

5. Durata în ani 3.

lei mii 1.534 -

15,0

0,15 1

1 - 1

x 0,06) x 53.852 - (2.559 Gw

3

Valoarea întreprinderii va fi: 28.716 – 1.534 = 27.182 mii lei

132

Întreprinderea, având o rentabilitate sub nivelul mediu al sectorului (2.559 / 53.852 x 100 =

4,75 % < 6%), în loc de supraprofit înregistrează o pierdere, care afectează valoarea întreprinderii.

4.3.1.4 Metoda remunerării capitalului permanent necesar exploatării (CPNE)

Capitalul permanent trebuie să asigure finanţarea imobilizărilor şi nevoia de fond de

rulment. Amplificarea activităţii implică în mod normal efectuarea de noi investiţii şi o sporire a

nevoii de fond de rulment care trebuie finanţat din capitalul permanent, astfel ca întreprinderea să se

afle într-un echilibru financiar.

Evaluarea fondului comercial prin această metodă se bazează pe diferenţa dintre profitul

previzionat şi cel aferent capitalului permanent, necesar exploatării, stabilit pe baza rentabilităţii

medii a sectorului. Aplicarea metodei presupune determinarea „mijloacelor materiale

suplimentare” pentru fiecare an din perioada de prognoză, formate din:

a) rambursări de credite din anii precedenţi;

b) investiţii care se vor efectua în perioada de prognoză;

c) modificarea nevoii de fond de' rulment.

Aceste elemente au fost calculate anterior şi se prezintă astfel:

Tabelul nr. 4.7

mii lei

Nr. crt. Indicatori Anul

N + 1 N + 2 N + 3

1. Rambursări de credite 1.101 1.101 1.101

2. Investiţii suplimentare 616 678 745

3. modificarea NFR +732 +861 +861

4. Total mijloace suplimentare 2.449 2.640 2.707

Capitalul permanent necesar exploatării pentru anul N se determină astfel:

1. Imobilizări corporale 21.600 mii lei

2. Necesarul de fond de rulment 10.000 mii lei

3. Capitalul permanent necesar exploatării 31.600 mii lei

Pentru activitatea practică de evaluare trebuie soluţionate unele aspecte referitoare la:

- durata rentei de supraprofit. Nu există un răspuns precis, de regulă se foloseşte un interval de 3 - 7

ani. în cazul unui supraprofit există tentaţia unui interval mare, iar în caz de pierdere, invers;

- perioada de referinţă, respectiv:

perioadele trecute (istorice) de 3 - 7 ani pentru care se face calculul capitalului permanent

necesar exploatării sau valorii substanţiale brute şi implicit a supraprofitului. Este preferată

de vânzător, în cazul existenţei supraprofitului;

133

perioadele viitoare reprezintă procedeul utilizat în general. Prin aceasta se pune în evidenţă

dorinţa cumpărării performanţelor firmei. Aceasta presupune preferinţe pentru risc, în

detrimentul certitudinii;

perioada mixtă, respectiv îmbinarea trecutului cu viitorul, obţinând o armonizare a

interesului vânzătorului şi cumpărătorului.

Întrucât cumpărătorul achiziţionează afacerea pentru viitor, se optează pentru variante

corespunzătoare.

Calculul capitalului permanent necesar exploatării şi implicit al supraprofitului se prezintă

astfel:

Tabelul nr. 4.8

mii lei

Nr.

crt.

Indicatori Anul

N + 1 N + 2 N + 3

1. Mijloace suplimentare necesare 2.449 2.640 2.707

2. Capitalul permanent necesar exploatării din anul

precedent

31.600 34.049 36.689

3. Total 1 + 2 34.049 36.689 39.395

4. Remunerarea capitalului permanent necesar exploatării pe

baza rate medii de rentabilitate a sectorului (6%) (4 x 3)

2.043 2.201 2.364

5. Profitul mediu previzionat 2.559 2.559 2.559

6. Supraprofit (5 – 4) 516 358 195

7. Rata de actualizare 15% 1,15 1,32 1,52

8. Supraprofit actualizat (6 / 7) 449 271 128

9. Total supraprofit actualizat 848

10. Activul net corectat 28.716

11. Valoarea întreprinderii (10 + 10) 29.564

4.3.2 Alte metode combinate

O variantă a metodelor combinate o poate constitui stabilirea valorii întreprinderii pe baza

mediei aritmetice simple dintre o valoare patrimoniali şi una de rentabilitate, respectiv:

lei mii 22.888 2

17.060 28.716

2

P ANC

V

i

Deşi poate fi contestată, sunt situaţii in care este necesar să fie aplicată, in special in cazul

unor întreprinderi cu un potenţial tehnic . ridicat care, din cauza unor factori conjuncturali, nu poate

fi valorificat in condiţii de eficienţă sporită.

134

O altă variantă o constituie aşa numita metoda practicienilor (ponderată), care se aplică in

cazul in care valoarea de ansamblu este determinată mai mult sau mai puţin de valoarea

patrimonială sau de cea de randament. Formula generală este:

21

21

K K

i

P K ANC x K

V

în care K1 şi K2 reprezintă coeficienţi de ponderare.

Alegerea coeficienţilor se face de către evaluatori, în funcţie de situaţia curentă. In general,

se poate practica pentru întreprinderile cu un potenţial tehnic ridicat, dar care, aşa cum s-a

menţionat nu este utilizat în mod eficient. Se recomandă pentru întreprinderi din industria

metalurgică, siderurgică, petrochimică etc. sau pentru întreprinderile cu un patrimoniu redus, dar cu

rentabilitate mare (de exemplu, întreprinderi de comerţ exterior, turism etc.).

O asemenea metodă a fost utilizată pentru stabilirea preţului pe acţiune, potrivit

metodologiei de evaluare rapidă a societăţilor comerciale, conform HG nr. 887/1995.

Astfel:

N

Vpc x k) - (1 Vpn k x actiunePret /

în care:

k - coeficientul specific sectoru1ui de activitate,care are valori între 0,4 pentru comerţ exterior,

finanţe, bănci, asigurări şi 0,8 pentru resurse (cărbune, petrol, gaz metan etc.);

Vpn - valoarea patrimonială stabilită pe baza bilanţului contabil la 30 sept. 1995, ca diferenţă între

total activ şi datorii totale, în care sunt incluse şi conturile de regularizare de pasiv;

Vpc - valoarea profitabilităţii continue, stabilită după formula:

i

PN PN Vpc

în care PN reprezintă profitul net / pierdere, calculat ca medie între profitul realizat de societatea

comercială în 1994 şi cel estimat a fi realizat în 1995, conform formulei:

în care:

9594

9594

95Vt 1,3 x Vt

0,62 x PBR 1,3 x PN x VtPN

1,3 = coeficientul de inflaţie;

PBR = profitul brut / 1995, stabilit prin corectarea profitului realizat la 30 sept. 1995 cu coeficientul

1,33, ca o extrapolare lineară;

0,62 = 1 – 0,38 cote de impozit pe profit;

Vt = veniturile totale din anul1995 stabilite prin corectarea veniturilor realizate la 30 sept. 1995 cu

coeficientul 1 ,33;

i = rata de actualizare de 19%.

135

Literatura de specialitate recomandă diferite. procedee de ponderare care iau în considerare

ramura şi tipul de activitate. Cu titlu de exemplu se prezintă câteva procedee:

Comerţ cu amănuntul sau en-gros:

- întreprinderi mici: 5

VP 4VM

- întreprinderi mari: 4

VP 3VM

Activitate industrială, întreprinderi medii:

5

VP 4VM

în care:

VM = valoarea matematică, respectiv activul net evidenţiat;

VP = valoarea de productivitate, respectiv de rentabilitate;

4.4. ALTE METODE DE EVALUARE

Oferta şi cererea pentru o categorie sau alta de. întreprinderi pot constitui elemente

importante în fixarea preţului tranzacţiei. în consecinţă, se practică diferite metode de evaluare

simplificate care, în general, se bazează pe evaluarea prin comparaţie.

4.4.1 Evaluarea în funcţie de cifra de afaceri

Se foloseşte, de regulă, pentru întreprinderi comerciale cu amănuntul şi are în vedere cifra

de afaceri, din ultimul an, fie media pe trei ani, la care se aplică un coeficient care variază în funcţie

de tipul exploatării şi obiectul tranzacţiei. Mărimea acestui coeficient se stabileşte pe baza unor

tranzacţii anterioare, respectiv valoarea tranzacţiei raportată la cifra de afaceri.

4.4.2 Evaluarea după suprafaţă

Clădirile pentru locuit, spaţiile comerciale, hotelurile etc. pot fi evaluate şi după alte criterii

decât rezultatul exploatării. Astfel, pentru un magazin sunt importante plasamentul, mărimea

vitrinelor etc. Suprafaţa (m2) constituie baza pentru determinarea valorii. Pentru spaţiile aderente

(depozite, anexe etc.), preţul pe m2 poate fi corectat faţă de cel de bază cu anumiţi coeficienţi (de

exemplu 0,5 - 0,3 din preţul de bază). Preţul pe m2 se stabileşte prin comparaţie cu tranzacţii

similare, care au avut loc anterior, luându-se în considerare factorii specifici domeniului şi perioadei

136

4.4.3 Evaluarea prin comparaţie bursieră

Se utilizează în cazul în care societatea nu este cotată la bursă; dar este comparabilă cu una

cotată. În acest caz, se foloseşte valoarea bursieră a societăţii cotate, care poate fi corectată cu un

coeficient ce marchează diferenţa de lichiditate, rentabilitate etc. stabilită pe baza ratei rentabilităţii

financiare, luându-se în calcul riscuri suplimentare, legate, în primul rând, de gradul mai redus de

lichiditate a acţiunilor .

4.4.4 Evaluarea prin metoda baremurilor

Termenul ,,active” a fost introdus în teoria şi practica noastră economică prin Legea nr. 58 /

1991şi respectiv HG nr. 634 / 1991, cu privire la vânzarea de active.

Normele metodologice pentru aplicarea actelor normative menţionate precizează că prin

„activ” se înţelege unitatea din structura societăţilor comerciale ca magazine, restaurante, hoteluri,

cabane, depozite, ateliere, secţii, fabrici şi altele asemenea care poate fi organizată şi poate

funcţiona mod independent.

Potrivit reglementărilor în vigoare, activele care se vând nu pot depăşi 75% din valoarea

înregistrată a activelor întregii societăţi comerciale, iar cele care rămân societăţii trebuie să-i asigure

acesteia funcţionarea normală potrivit obiectului de activitate.

În vederea înstrăinării lor, activele trebuie să fie evaluate folosindu-se în acest scop

metodele de evaluare prezentate pentru bunuri şi întreprinderi sau unele procedee specifice, în

funcţie de particularităţile activului.

Metoda baremurilor sau simplă se aplică în general unităţilor cu profil comercial (cu

amănuntul) la care fondul de comerţ include şi ansamblul elementelor corporale. În consecinţă,

acesta se stabileşte pe baza unor baremuri care se aplică la:

cifra de afaceri, exprimată sub forma încasărilor zilnice, săptămânale, lunare sau anuale. În

unele cazuri se poate folosi cifra de afaceri medie pe ultimii trei ani. De exemplu, o brutărie

în oraş are o cifră de afaceri anuală de 130.000 mii lei. Baremul care se aplică este între 70

– 90%. Se propune 80%. Deci valoarea activului va fi 130.000 x 0,8 = 104.000 mii lei, Sau:

o băcănie (lăptărie, alimentară) are o încasare zilnică de 700 lei. Pentru un astfel de magazin,

baremul este între 70 - 110 ori încasarea zilnică. Dată fiind poziţia deosebit de favorabilă din

punct de vedere al zonei se optează pentru nivelul maxim, iar valoarea activului va fi 700 x

110 = 77.000 lei.

profitul net (anual sau medie pe ultimii 3 - 5 ani). Se recomandă profitul mediu anual, pentru

a elimina unele influente. conjuncturale. De exemplu, un magazin de jucării realizează un

137

profit mediu anual de 6.000 mii lei. Baremul pentru un asemenea magazin este 3. Deci,

valoarea activului va fi 6.000 x 3 = 18.000 mii lei

4.5. ALEGEREA METODELOR DE EVALUARE

De la început trebuie precizat faptul că nu există reguli precise după care să se facă alegerea

metodelor de evaluare, după cum nu se poate utiliza o metodă universală.

Metodele de evaluare prezentate în general se diferenţiază prin importanţa care se

acordă unor elemente cum sunt:

patrimoniul întreprinderii (P);

rentabilitatea (R), respectiv fluxul de disponibilităţi;

cifra de afaceri (CA.).

În consecinţă, teoretic, valoarea întreprinderii poate fi dată de relaţia:

V = X x P + Y x R + Z x CA

în care X + Y + Z = 1 reprezintă coeficienţi de ponderare.

În funcţie de ponderea care se acordă, se pot alege metodele de evaluare. Dar mărimea

ponderii fiecărui element depinde în mod necesar de circumstanţele specifice în fiecare caz,în

funcţie de natura întreprinderii şi perspectivele sale.

În principal, factorii care stau la baza selectării metodelor de evaluare sunt:

a) natura întreprinderii, respectiva ramurii din care-face parte şi obiectul de activitate. Dacă este o

întreprindere cu profil metalurgic (siderurgie, petrochimie), în care capitalul investit este mare, pre-

dominant se aplică metodele patrimoniale. În schimb, la o întreprindere comercială, şi în special cu

activitate de export import, vor preleva metodele de randament şi cele-bazate pe cifra de afaceri;

b) patrimonial întreprinderii şi posibilităţile de valorificare a potenţialului tehnico - productiv

al acestuia. Patrimoniul, prin natura sa, are o valoare. Prin mecanismul de funcţionare a

întreprinderii el produce venituri, respectiv profit. În măsura în care acest profit se înscrie în limite

normale şi este de durată, este firesc ca alături de metodele patrimoniale să fie folosite şi cele de

randament, favorizând astfel vânzătorul. Dacă, dimpotrivă, randamentul este scăzut, folosirea

metodelor care se bazează pe rentabilitate îl avantajează pe cumpărător;

c) mediul economico - social şi politic în care îşi desfăşoară activitatea întreprinderea

reprezintă de asemenea un element de care trebuie să se ţină seama în alegerea metodelor de

evaluare, întrucât acesta poate constitui un factor de condiţionare a valorificării potenţialului

tehnico - productiv;

d) poziţia întreprinderii pe piaţa financiară, respectiv, dacă deţine titluri de plasament, dacă

acţiunile proprii sunt sau nu cotate la bursă.

138

Practica demonstrează că este necesară folosirea simultană a unui evantai de metode, atât

pentru verificarea apropierii dintre valori, cât şi pentru a se crea o zonă de negociere a părţilor

implicate în tranzacţie.

În orice caz, evaluatorul trebuie să justifice, în raportul de evaluare, opţiunea pentru o

metodă sau alta, iar valorile obţinute să constituie pentru oricare parte a negocierii o informare

loială şi sinceră.

În activitatea practică de evaluare există situaţii în care părţile pot cere evaluatorului

aplicarea unui număr şi gen de metode de evaluare. De exemplu, pentru evaluarea întreprinderilor

noastre în vederea privatizării se precizează că trebuie folosite cel puţin două metode: una

patrimonială şi una de randament. Combinarea acestora se realizează în funcţie de specificul

întreprinderii şi ramurii din care face parte.

139

B I B L I O G R A F I E

ANEVAR, Evaluarea întreprinderii, Ed. III, Bucureşti, 1995;

ANEVAR, Standardele Internaţionale de Evaluare, ANEVAR, 2006;

ANEVAR, Buletin Informativ;

CHARREAUX, G., Gestion Financiere, Ed. Litec, Paris, 1991;

COŢOVANU, C., NISTOR, P., Evaluarea mijloacelor fixe în perioada de tranziţie

economică, Biblioteca ANEVAR, nr. 2a / 1996;

DUMITRESU, D., DRAGOTĂ, V., Evaluarea întreprinderii, Ed. Economică, 2000;

BĂDESCU, Gh., CERNEA, C., ANGHEL, I., Abordare în contextul dezvoltării durabile,

Bucureşti, 1996;

BIRCEA, I., Evaluarea întreprinderii, Ed. Dacia, 2005;

IŞFĂNESCU, A., TUŢU, A., Practica evaluării economice a întreprinderii, Tribuna

economică, nr. 2 / 1995;

MĂRGULESCU, D., şi colectiv, Analiza activităţii economico-financiare, Ed. Tribuna

economică, Bucureşti, 1994;

MEREUŢĂ şi colectiv, Analiza diagnostic a societăţilor comerciale în economia de

tranziţie, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1994;

PETRE, M., ANGHEL, I, Puncte de vedere privind goodwill-ul şi activele intangibile,

Buletin informatic ANEVAR, nr. 2 / 1997;

RISTEA, M., DIMA, M., Contabilitatea societăţilor comerciale, Ed. Universitară, 2002;

RISTEA, M., şi colectiv, Contabilitatea şi fiscalitatea întreprinderii, Ed. Tribuna

economică, Bucureşti, 1995;

ROBU, V., şi colectiv, Evaluarea întreprinderii, ASE, 2003;

STAN, S., ANGHEL, I., Evaluarea activelor necorporale, IROVAL, 1999;

IŞFĂNESCU, A., ANGHEL, I., ROBU, V., STAN, S., Ghid practic de evaluare a

întreprinderii, Ed. Tribuna economică, 2001;

IŞFĂNESCU, A., ROBU, V.,ANGHEL, I., Evaluarea întreprinderii, Ed. Tribuna

economică, 2001;

IŞFĂNESCU, A., STĂNESCU, C., BĂICUŞI, A., Analiza economico-financiară, Ed. a

IIa, Ed. Economică, Bucureşti, 1999;

THIBAUT, J.P., Le diagnostic d’entreprise, Ed. Dunod, Paris, 1990;

TOMA, M., CHIVULESCU, M., Ghid pentru diagnostic şi evaluarea întreprinderii,

CECCAR, 1994;

VIZZAVONA, P., Evaluation des entrepises, Tome 2, Atol Edition, 1991;

VIZZAVONA, P., Etudes de cas corrigees de gestion financiere et de d’evaluation des

entreprises, Tome 3, Atol Edition, 1992.