22 DECEMBRIE 1989

studii/documente

document 2009 4 (46) 1

22 DECEMBRIE 1989 – CĂDEREA REGIMULUI CEAUŞESCU

Prof. univ. dr. IOAN SCURTU1

A nul 1989 a marcat o schimbare fundamentală în istoria Europei şi, evident, şi în cea a României.

Valul înlăturării regimurilor dictatoriale, declanşat în vara acelui an s-a propagat de la Varşovia la Budapesta, apoi la Berlin, Praga şi Sofi a. În decembrie 1989 acest val ajunsese la graniţele României şi el nu mai putea fi oprit. La 14 decembrie s-a încercat o acţiune împotriva regimului Ceauşescu la Iaşi, dar nu a reuşit. Peste două zile, fl acăra revoluţiei a izbucnit la Timişoara, care, la 20 decembrie, a fost declarat „oraş liber”.

În Bucureşti, după „spargerea” mitingului din 21 decembrie şi represiunea din cursul nopţii, a urmat ziua decisivă: 22 decembrie.

În zorii zilei de vineri, 22 decembrie, străzile din centrul Capitalei au fost măturate, iar sângele curăţat cu jeturile de apă ale pompierilor. Maşini blindate şi militari în uniformă de război au fost masaţi la intrările spre Piaţa Palatului. În clădirea Comitetului Central au fost aduşi circa 1000 de militari de la Ministerul Apărării Naţionale şi de la Direcţia a V-a a Securităţii, cu misiunea de a apăra această citadelă a regimului2.

Vestea represiunilor din noaptea de 21/22 decembrie s-a răspândit ca fulgerul în Capitală şi a amplifi cat starea de revoltă. Pe baza indicaţiilor superioare, după „spargerea” mitingului, activiştii de partid, precum şi conducătorii de întreprinderi şi instituţii nu au părăsit locurile lor de muncă, ci au rămas în rândul „oamenilor muncii”. În acele ore s-a realizat, aproape peste tot, o solidaritate între toate persoanele prezente. Starea de revoltă a generat dorinţa de a se organiza şi acţiona pentru înlăturarea dictatorului Nicolae Ceauşescu. Prin telefon, dar şi prin deplasarea de la o întreprindere la alta, cei mai mulţi activişti de partid s-au informat reciproc asupra celor petrecute în centrul Capitalei, desprinzându-se concluzia că trebuie să se iasă în strada de la primele ore ale dimineţii.

Ieşirea muncitorilor în stradă avea să constituie factorul determinat al zilei de 22 decembrie, când Ceauşescu a fost înlăturat de la putere. Încă de dimineaţă, de pe la ora 5.30, muncitorii de pe marile platforme industriale

– Pipera, Republica, „23 August”, I.M.G.B. (Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti) ş.a. – s-au îndreptat spre centrul oraşului. Era, desigur, o reacţie spontană faţă de asasinatele care au avut loc, dar şi o anumită organizare. Manifestanţii au pornit în ordine, purtau pancarte pe care era scris: „Jos călăul!”, „Jos dictatura!”, „Jos Ceauşescu!”, „Vom muri şi vom fi liberi!”, „Noi suntem poporul / Jos cu dictatorul!”, „Libertate! Libertate!”.

Între manifestanţi se afl au şi tineri de 12-13 ani care scandau: „Vom muri şi vom fi liberi!”.

În jurul orei 8, Ilie Ceauşescu a avut o discuţie cu fratele său, în sediul Comitetului Central, căruia i-a spus: „Situaţia este deosebit de critică. Trebuie destituit guvernul”. Nu a primit nici un răspuns. Apoi Ilie Ceauşescu s-a deplasat la sediul Ministerului Apărării Naţionale,

unde a întocmit o listă cu membrii noului guvern, după care a cerut viceamiralului Dinu să-i convoace pe ataşaţii militari ai Uniunii Sovietice şi Chinei3.

În jurul ore 8.30, zona centrală a Capitalei era ocupată de manifestanţi. La ora 9.10, ministrul Apărării Naţionale, generalul Vasile Milea a transmis (prin indicativul Rondoul) următorul ordin: „Nu se trage în oameni. Militarii să se retragă lângă tehnica de luptă, să nu provoace şi să nu răspundă la

„...când Nicolae Ceauşescu a părăsit Comitetul Central, care simboliza centrul vital al puterii politice în România, regimul socialist-totalitar se prăbuşise. Zecile de mii de oameni care se afl au în Piaţa Palatului au privit decolarea şi depărtarea elicopterului cu sentimentul că au scăpat de cel mai sângeros dictator din istoria României...”

Prof. univ. dr. Ioan ScurtuProf. univ. dr. Ioan Scurtu

4 (46) 2009 document2

studii/documente

provocări”4. Forţele de ordine nu au mai intervenit. TAB

- urile aduse la faţă locului au rămas în mulţime, militarii

discutând cu manifestanţii, asigurându-i că nu vor recurge la

acte de violenţă5.

Nici măcar în ceasul al 12-lea, Ceauşescu nu a acceptat

să cedeze. El i-a reproşat generalului Milea că nu a fost în

stare să restabilească ordinea deplină. Ministrul Apărării

Naţionale, cuprins de remuşcări pentru implicarea sa în

represiunile din noaptea precedentă şi neacceptând să-şi lege

numele de alte jertfe umane, a decis să-şi pună capăt zilelor. În

jurul orei 9.30, el s-a sinucis în clădirea Comitetului Central.

Actul lui Vasile Milea marca „prin sacrifi ciul de sine, semnalul

rupturii totale între armată şi <<comandantul suprem>>”6.

Vestea sinuciderii lui Milea l-a bulversat pe Ceauşescu. Afl at

în clădirea Comitetului Central, Ilie Verdeţ – care cunoştea

situaţia în Capitală – s-a dus la Ceauşescu, pe care l-a găsit

„într-o stare deplorabilă, aşa cum era el în momentele foarte

grele şi îşi pierdea echilibrul”. Verdeţ i-a cerut să nu se tragă

în oameni, iar Ceauşescu a răspuns: „Nu s-a tras şi nu se va

trage în oameni”. În timp ce rostea aceste cuvinte, „a început să

tremure şi atunci a spus: <<Dar, avem trădarea. A trădat ţara şi

poporul generalul Milea>>”7.

La ora 9.45 a început ultima şedinţă a Comitetului Politic

Executiv8. Nicolae Ceauşescu l-a luat la întrebări pe Radu

Ion:

„Ce-ai făcut, Radu?” La care acesta a răspuns: „Am fost,

aşa cum aţi ordonat. A fost imposibil să intrăm în discuţii. Nu

am izbutit să intrăm în uzină. Plecau de la ICEM şi de la

Turbomecanica din Militari. Au plecat şi de la <<23 August>>.

Tovarăşul Avram nu a putut să-i reţină. S-a oprit toată

activitatea la cuptoare”.

Nicolae Ceauşescu: „Acum reiese clar că acţiunea este bine

organizată şi pusă la punct. Cu puţin înainte generalul Milea

s-a împuşcat”.

A precizat: „Generalul Milea a plecat de la mine şi după

două minute am fost informat ca s-a împuşcat. Având în vedere

şi comportarea sa în această perioadă reiese că el, de fapt, a sabotat

aplicarea măsurilor şi a lucrat în strânsă legătură cu străinii.

Acest lucru reiese clar. S-a creat o situaţie gravă”.

Apoi el i-a întrebat pe membrii C.P.Ex.: „care este hotărât

să lupte şi care nu?” şi s-a adresat direct lui Paul Niculescu-

Mizil, iar acesta a răspuns printr-o întrebare: „Dacă lupt sau

nu lupt?”. Într-o formă sau alta, toţi au declarat că „luptă”.

Ceauşescu a continuat: „Să declarăm imediat starea de

necesitate în întreaga ţară. Aceasta este conform Constituţiei şi

Copertă, prof. univ. dr., 1989 Revoluţia Română

București, Piaţa Palatului, colecţia Gelu DaeBucurești, Piaţa Palatului, colecţia Gelu Dae

studii/documente

document 2009 4 (46) 3

este dreptul preşedintelui. Nu trebuie să convocăm Consiliul de Stat”. Toţi cei prezenţi au fost de acord. Silviu Curticeanu a afi rmat că, dacă manifestanţii trag în militari, „tragem şi noi”. Gheorghe Rădulescu a apreciat că trebuia „evitată vărsarea de sânge”, Dăscălescu a spus că „trebuie să chibzuim dacă trebuie să tragem în muncitorii cinstiţi”, dar Tudor Postelnicu a replicat că „nu muncitorii cinstiţi sunt aceia care vor deschide focul, ci lepădăturile şi pleava”. Nicolae Ceauşescu a ţinut să precizeze: „Sigur că nu putem trage în muncitori. Noi suntem reprezentanţii muncitorilor şi nu putem trage în muncitori, dar sunt şi lichele”. El a conchis: „Trădătorul Milea este de vină şi probabil că mai sunt şi alţii”. Nicolae Ceauşescu a menţionat că l-a chemat pe primul adjunct al ministrului, generalul Victor Atanasie Stănculescu, care „este deja la dispoziţia mea”. Şedinţa s-a terminat într-o stare de confuzie:

„N. Ceauşescu: Ce facem?Vlad Iulian: Procedăm cum aţi spus.Tudor Postelnicu: Aşa facem”.Nu este însă clar ce a „spus” secretarul

general al partidului. Cuvintele cu care se încheia această ultimă şedinţă a Comitetului Politic Executiv arată limpede că Ceauşescu nu mai era stăpân pe situaţie. Intransigenţa din ziua precedentă cedase în faţa ştirii că în stradă ieşiseră muncitorii. Clasa muncitoare nu numai că nu sprijinea regimul, dar se ridicase împotriva acestuia. Oarecum resemnat, Ceauşescu a trebuit să declare că „nu putem trage în muncitori”. Fără a da ordin armatei să se retragă în cazărmi, Ceauşescu abandonase practic ideea folosirii forţei împotriva demonstranţilor. Dar nici măcar atunci, când fuseseră omorâţi oameni, nici un membru al acestui organism nu a avut curajul să se disocieze de secretarul general şi de politica lui, inclusiv de represiunile din noaptea precedentă.

După şedinţă, Nicolae Ceauşescu a cerut să se elaboreze un decret prezidenţial privind introducerea stării de necesitate în întreaga ţară. Decretul, citit la radio la ora 10.11, şi la Televiziune de la ora 10.50, menţiona: „Având în vedere încălcarea gravă a ordinii publice prin acte teroriste, de vandalism şi de distrugere a unor bunuri obşteşti”, în temeiul art. 75 din Constituţie se instituia starea de necesitate în întreaga ţară. Toate unităţile armatei, Ministerul de Interne şi formaţiunile patriotice erau puse în stare de alarmă. Pe timpul stării de necesitate se interziceau orice întruniri publice, precum şi circulaţia în grupuri mai mari de cinci persoane; se interzicea circulaţia pe timpul nopţii, începând cu ora 23, cu excepţia persoanelor care lucrau în schimbul de noapte etc. Decretul se încheia cu aceste

cuvinte: „Întreaga populaţie a ţării este obligată să respecte cu stricteţe legile ţării, ordinea şi liniştea publică, să apere bunurile obşteşti, să participe activ la înfăptuirea normală a activităţii economico-sociale”. Decretul nu a avut nicio urmare practică; în stradă se afl au sute de mii, poate milioane de români, în întreaga ţară, unde scandau împotriva lui Ceauşescu şi a regimului său9.

Momentul psihologic decisiv s-a consumat la ora 10.59, când la postul de radio s-a anunţat că ministrul Apărării Naţionale „a acţionat ca un trădător, împotriva independenţei şi a suveranităţii României şi, dându-şi seama că este descoperit, s-a sinucis”. În acel moment exista sentimentul că generalul Vasile Milea a fost împuşcat la cererea lui Nicolae Ceauşescu, deoarece ministrul refuzase să execute ordinul de a înăbuşi în sânge revolta populară. Rămasă fără comandantul ei nemijlocit, armata a fraternizat cu manifestanţii, care au primit astfel drum liber pentru a lua cu asalt clădirea



4 (46) 2009 document4

studii/documente

Comitetului Central.Generalul Stănculescu sosise de la Timişoara în cursul

nopţii şi pentru a se sustrage de la o eventuală implicare a sa în represiunea manifestanţilor din Bucureşti s-a deplasat la Spitalul Militar Central unde şi-a pus piciorul în ghips, după care a revenit acasă. Primind în dimineaţa zilei de 22 decembrie ordin de la Nicolae Ceauşescu să se prezinte imediat la Comitetul Central, Stănculescu s-a conformat.

Imediat ce a ajuns, în jurul orei 10, Ceauşescu i-a cerut să preia conducerea Armatei, deoarece ministrul Vasile Milea s-a sinucis. Aşadar, generalul Stănculescu a devenit ministrul Apărării Naţionale printr-un ordin verbal, în acea situaţie nemaipunându-se problema elaborării unui decret prezidenţial, care să fi e semnat de Ceauşescu şi publicat în „Buletinul ofi cial”.

Informat că spre sediul Comitetului Central se îndreptau două regimente, unul de tancuri şi unul mecanizat, Stănculescu a cerut căpitanului Marius Tufan, de la grupa operativă de transmisiuni a armatei afl ată în clădirea C.C., să comunice „numaidecât ordinul meu să se întoarcă în cazărmi”. Generalul a apreciat corect situaţia, deoarece era practic imposibil ca armata să câştige în confruntarea cu zecile de mii de manifestanţi care ocupaseră centrul Capitalei. După ce a dat acest ordin, Stănculescu a venit la Nicolae Ceauşescu, raportându-i că „unităţile sunt pe drum şi vor ajunge, sper, la timp, dar presiunea din piaţă a crescut şi trebuie să vedem ce soluţie avem, părerea mea este: <<Mai bine ar fi să plecaţi din sediu>>”10.

La rândul său, generalul Iulian Vlad a dat ordin special trupelor de securitate, care asigurau zona Pieţei Palatului şi a sediului C.C. al P.C.R., să nu se tragă în mulţimea care afl uia spre acest perimetru11. Un ordin similar a transmis, din dispoziţia generalului Vlad, şi generalul Romeo Câmpeanu, locţiitorul inspectorului general al Miliţiei12.

Practic, de la orele 10.15, Nicolae Ceauşescu era abandonat de toate structurile de forţă: Armată, Securitate, Miliţie. În acel moment, Comitetul Politic Executiv nu mai putea lua vreo decizie, iar membrii acestuia nu aveau curajul să-i propună să-şi prezinte demisia. Nicolae Ceauşescu, bolnav de diabet, bulversat de evoluţia evenimentelor, era incapabil să mai acţioneze. Ieşirea muncitorilor în stradă, după represiunea din noaptea precedentă, „trădarea” generalului Milea, ştirea că mulţimile afl uiau spre Comitetul Central scandând lozinci împotriva lui, erau fapte pe care Ceauşescu nu le înţelegea şi nu le putea accepta. Voinţa lui era paralizată şi nu mai avea cui se adresa. Elena Ceauşescu era alături de el, iar cei doi mai ieşeau din când în când pe hol, unde se afl au militari şi lăzi cu armament, dar nu

ştiau ce să le spună, astfel că se retrăgeau din nou în biroul secretarului general. Membrii Comitetului Politic Executiv, prezenţi în sediu, erau şi ei descumpăniţi, nu aveau nici o reacţie, ieşeau pe hol, se priveau unii pe alţii, temători, apoi se închideau în birourile lor.

Decretul privind instituirea stării de necesitate a mai fost difuzat de câteva ori la radio şi la televiziune. Emisiunea TV s-a închis la ora 11.4613. În acel moment s-a pus capăt unei epoci din istoria televiziunii române, ca instrument de propagandă în slujba socialismului totalitar. Ar fi trebuit, conform programului tipărit, ca emisiunea să se reia la ora 19 cu telejurnalul, urmat de documentarul Deplina independenţă economică şi politică a ţării – realizare istorică a epocii Nicolae Ceauşescu, prezentat de Vartan Arachelian, apoi un alt documentar: România în lume (redactor Paul Şoloc) etc., până la ora 22, când programul se încheia. La radio programul a continuat cu difuzarea unor cântece patriotice.

Represiunea din noaptea de 21/22 decembrie a fost adusă la cunoştinţa opiniei publice mondiale încă din zorii zilei de



studii/documente

document 2009 4 (46) 5

22 decembrie. Mulţi cameramani străini, instalaţi la ferestrele

Hotelului Intercontinental au fi lmat scene de groază, pe care

le-au transmis apoi în eter.

Conducerea sovietică se menţinea, în continuare, într-o

poziţie rezervată, dar dorea să cunoască punctele de vedere

ale ţărilor vecine României, care erau bine informate despre

evenimentele de la Bucureşti. Adjunctul ministrului de

Externe sovietic, Aboimov, l-a primit, în dimineaţa zilei de

22 decembrie, pe Jozef Birnbauer, consilierul Ambasadei

Ungariei la Moscova, căruia i-a comunicat atitudinea lui

Ceauşescu faţă de declaraţiile făcute de Şevardnadze, la

Bruxelles, în legătură cu victimele din România, pe care

liderul român le-a califi cat ca un amestec nepermis în treburile

interne ale României. Aboimov a precizat că partea sovietică

a respins cu hotărâre asemenea acuzaţii. Jozef Birnbauer a

declarat că el nu deţinea informaţii suplimentare, dar ştia

că „la Budapesta era până de curând o atmosferă de doliu şi de

îngrijorare”, că se răspândise zvonul potrivit căruia Tökes ar

fi fost ucis. Diplomatul era convins că „evenimentele ultimelor

ore vor schimba dramatic această stare de spirit.”14

Aboimov a avut în aceeaşi dimineaţa o discuţie cu

ambasadorul Iugoslaviei, la cererea acestuia; el a ţinut să

transmită părţii sovietice informaţiile pe care le deţinea, în

principal de la consulul general al Iugoslaviei la Timişoara şi

de la numeroşi cetăţeni iugoslavi întorşi din România. El a

descris evenimentele din Timişoara de după 16 decembrie:

„Sursele iugoslave spun că în ciocniri au murit câteva sute de

oameni, estimări neverifi cate spun că victimele depăşesc 2.000

[…]. Muncitorii au ocupat uzinele şi ameninţă să le arunce în

aer, dacă ofi cialităţile nu satisfac cererile oamenilor”. Ofi cialii

Consulatului iugoslav au afl at că „unii soldaţi şi miliţieni arată

simpatie faţă de demonstranţi. S-au auzit şi sloganuri de genul

<Armata nu va împuşca studenţi şi copii de şcoală>”15.

În Bucureşti, evenimentele se precipitau cu o viteză

uluitoare. La ora 11, la Ambasada S.U.A. au venit ambasadorii

Belgiei, Franţei, Spaniei, Marii Britanii şi Olandei care

s-au retras în „camera securizată a Ambasadei, un clopot de

sticlă”, unde au discutat „ceea ce trebuie să facem”16. Aceştia

se implicaseră în sprijinirea disidenţilor, făcându-le vizite

la domiciliu, primind scrisori de la ei pe care le expediau la

„Europa Liberă”, trimiseseră guvernelor lor documente şi

materiale privind situaţia din România, pe care aceasta le-au

folosit pentru a condamna regimul Ceauşescu.

Nu au apucat să convină asupra a ceea ce

urmau să facă, deoarece Nicolae Ceauşescu

îşi trăia ultimele ore în calitatea sa de secretar

general al P.C.R. şi de preşedinte ale Republicii

Socialiste România. Mulţimea afl ată în zona

Piaţa Universităţii – Hotel Intercontinental -

Piaţa Romană a început să se deplaseze spre

Comitetul Central, fără a întâmpina vreo

rezistenţă din partea forţelor de ordine; în câteva

minute a ocupat Piaţa Palatului, pregătindu-se

să ia cu asalt clădirea Comitetului Central.

Nicolae Ceauşescu a ieşit în balcon pe la

ora 11.30, cu o portavoce în mână, încercând

să potolească spiritele. Nu a reuşit să vorbească

deoarece a fost întâmpinat cu huiduieli, iar

mulţi au aruncat în direcţia sa cu diverse obiecte

afl ate la îndemână. Dezorientat şi incapabil să

mai facă faţă situaţiei, a trebuit să se retragă.

București, Piaţa Palatului, în mijloc Ion Iliescu București, Piaţa Palatului, în mijloc Ion Iliescu și Petre Roman, fototeca Serviciului Istoric al Armateiși Petre Roman, fototeca Serviciului Istoric al Armatei

București, Piaţa Palatului, București, Piaţa Palatului, fototeca Serviciului Istoric al Armateifototeca Serviciului Istoric al Armatei

4 (46) 2009 document6

studii/documente

La Ministerul Apărării Naţionale, Ilie Ceauşescu i-a primit, în jurul ore 12.00, pe reprezentantul Tratatului de la Varşovia şi pe ataşatul militar sovietic pe care i-a informat că în cursul zilei se va anunţa constituirea unui nou guvern şi ruga ca Uniunea Sovietică să dea dovadă de reţinere, deoarece cercurile imperialiste au organizat un complot internaţional cu scopul de a distruge socialismul şi de a scoate România din sistemul socialist şi din Tratatul de la Varşovia. Ilie Ceauşescu s-a declarat convins că poporul român era capabil să îşi rezolve singur problemele17.

În sfârşit, după ce timp de o săptămână conducerea sovietică a evitat să-şi exprime public poziţia faţă de situaţia din România, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, Congresul Deputaţilor Poporului ai U.R.S.S. a fost informat de Gorbaicov că a primit veşti de la Ambasada sovietică la Bucureşti despre evenimentele din noaptea precedentă, drept care a propus elaborarea unei declaraţii politice. Declaraţia, adoptată cu o covârşitoare majoritate (1890 voturi pentru, 32 împotrivă şi 65 de abţineri), avea următorul conţinut: „Congresul Deputaţilor Poporului ai U.R.S.S îşi exprimă îngrijorarea serioasă în legătură cu ştirile referitoare la evenimentele dramatice din România, care au dus la victime omeneşti. Aceasta trezeşte un sentiment de profund regret. Ne exprimăm speranţa că, în cel mai scurt timp, în România vor fi găsite posibilităţi de reglementare paşnică a problemelor apărute, în spiritul răbdării, umanismului şi respectării drepturilor omului.”18

În timp ce la Moscova se adopta acest document, în Bucureşti revoluţionarii pătrundeau în clădirea Comitetului Central, iar militarii din interior, deşi aveau la dispoziţie armament şi muniţie, nu au opus rezistenţă. Mulţi revoluţionari au pus mâna pe arme, fi ind gata să riposteze în cazul că ar fi atacaţi.

Generalul Neagoe, şeful Direcţiei a V-a din Ministerul de Interne, a avut iniţiativa solicitării unor elicoptere cu care să fi e evacuaţi Nicolae Ceauşescu şi ceilalţi lideri politici. Generalul Stănculescu a vorbit cu generalul Iosif Rus, comandantul Aviaţiei, să trimită elicopterele; unul dintre ele a aterizat pe clădirea Comitetului Central. Când primii revoluţionari au ajuns pe platforma clădirii, Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu, precum şi Emil Bobu şi Manea Mănescu erau deja urcaţi în elicopter. Un militar, maiorul David Aurel, le-a cerut să se oprească: „Vă rog, rămâneţi pe loc! Vă rog să nu vă apropiaţi!”. Aparatul a decolat în direcţia Bulevardului Magheru, pentru a nu survola piaţa ocupată de manifestanţi.

La ora 12.06, când Nicolae Ceauşescu a părăsit Comitetul Central, care simboliza centrul vital al puterii politice în România, regimul socialist-totalitar se prăbuşise. Zecile de mii de oameni care se afl au în Piaţa Palatului au privit decolarea şi depărtarea elicopterului cu sentimentul că au scăpat de cel mai sângeros dictator din istoria României. Dintr-un alt elicopter au fost lansate manifeste în care era scris: „Duşmanii v-au ademenit să faceţi rău ţării. Aceştia doresc haosul şi dezordinea, ca pe acest fond să cucerească Transilvania, România întreagă. Opriţi acţiunile nechibzuite până nu este prea târziu”19. Manifestele fuseseră tipărite de Secţia Propagandă Specială a Ministerului Apărării Naţionale.

Pentru a evita o stare de confuzie în rândul militarilor, la ora 13.00, generalul Stănculescu a semnat o notă telefonică prin care dădea ordin ca armata să se subordoneze numai Ministerului Apărării Naţionale20.

București, Piaţa Palatului, în mijloc Ion Iliescu și Petre Roman, București, Piaţa Palatului, în mijloc Ion Iliescu și Petre Roman, fototeca Serviciului Istoric al Armateifototeca Serviciului Istoric al Armatei

București, Piaţa Palatului, în mijloc Gelu Voican Voiculescu, București, Piaţa Palatului, în mijloc Gelu Voican Voiculescu, fototeca Serviciului Istoric al Armateifototeca Serviciului Istoric al Armatei

studii/documente

document 2009 4 (46) 7

o nouă putere politică, ale cărei obiective au fost formulate

în Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării

Naţionale, cu puţin timp înainte de miezul nopţii. În

document se preciza: „Scopul Frontului Salvării Naţionale

este instaurarea democraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului

român”22.

22 decembrie 1989 marca sfârşitul dictaturii şi trecerea la

un regim democratic, act ce marca o nouă etapă în evoluţia

istorică a României.

Cu câteva minute înainte de căderea lui Ceauşescu (la ora 14.00, ora Moscovei - ora 13.00 ora României), ambasadorul român Ion Bucur a fost convocat la Ministerul de Externe, unde I.P. Aboimov a exprimat punctul de vedere al conducerii sovietice în legătură cu expunerea liderului român din 20 decembrie: „În spiritul sincerităţii, caracteristic pentru relaţiile dintre noi, am dori să vă spunem că ne-a surprins tonul acestuia şi afi rmaţia privind poziţia şi rolul U.R.S.S. în legătură cu evenimentele din Timişoara. Noi respingem hotărât declaraţiile privind campania antiromânească ce s-ar desfăşura în U.R.S.S., nemaivorbind de acuzaţia potrivit căreia, chipurile, acţiunile împotriva României ar fi planifi cate în cadrul Tratatului de la Varşovia. Asemenea afi rmaţii sunt neîntemeiate şi absolute inacceptabile. La fel de absurde sunt şi declaraţiile unor persoane ofi ciale româneşti despre intenţiile pe care le-ar avea U.R.S.S., de a efectua o intervenţie în România.”

Adjunctul ministrului de Externe a reiterat faptul că ţara sa respecta principiul suveranităţii, independenţei, egalităţii în drepturi, neamestecului în treburile interne, dar pentru că în România s-au înregistrat victime omeneşti, cetăţenii sovietici şi-au exprimat „îngrijorarea serioasă şi regrete profunde.”

Aboimov a ţinut să amintească faptul că Uniunea Sovietică s-a pronunţat împotriva convocării Consiliului de Securitate în legătura cu evenimentele din România, considerând că aceasta ar însemna amestecul în treburile interne ale unui stat suveran din partea unei organizaţii internaţionale. Diplomatul sovietic a încheiat cu afi rmaţia că Uniunea Sovietică dorea dezvoltarea în continuare a relaţiilor între cele două ţări “în interesul popoarelor noastre, cauzei păcii şi socialismului”21.

Vestea înlăturării de la putere a lui Nicolae Ceauşescu a fost transmisă prin radio şi TV, fi ind primită cu entuziasm pe întreg teritoriul României. Cetăţenii au luat cu asalt sediile comitetelor de partid, înlăturând autorităţile instalate în timpul lui Ceauşescu. La nivel central şi local se structura

București, Piaţa Palatului, în mijloc Ion Iliescu, București, Piaţa Palatului, în mijloc Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, fototeca Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, fototeca Serviciului Istoric al ArmateiServiciului Istoric al Armatei

București, Piaţa Revoluţiei

4 (46) 2009 document8

studii/documente

11 Crisitian Troncota, Duplicitarii O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Bucureşti, Editura Triton, 2003, p. 12412 Alex. Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat in România, vol. 4, Bucureşti, Editura RAO, 2004, p. 40913 Teodor Brateş, Trilogia revoluţiei române în direct. Câteva zile din viaţă, vol. I. 22 decembrie în studioul 4 al TVR, Bucureşti, Editura Ager - Economistul, 2004, p. 8614 Ioan Scurtu, Revoluţia Română din Decembrie 1989 în context internaţional, Bucureşti, Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate, 2009, p. 23215 Ibidem16 Martor al revoluţiei: Coen Stork, fost ambasador al Olandei în România (1983-1993), în Revista “22”, din 24 decembrie 2007-7 ianuarie 200817 Viceamiral (r) Ştefan Dinu, Condamnat la discreţie,Bucureşti, Editura Neverland, 2009, p.24318 Constantin Sava şi Constantin Monac, op. cit. ,p.20619 Sfârşitul dictaturii…, p. 4420 Generalul revoluţiei… p. 5321 1989. Principiul dominoului. Prăbuşirea regimurilor comuniste europene. Ediţie de Dumitru Preda şi Mihai Retegan, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, pp. 484-48522 “Monitorul Ofi cial”, nr. 1, 22 dec. 1989

1989 December 22nd - Th e fall of Ceausescu Regime – univ. prof. Ioan Scurtu, Ph.D.

1989 December 22nd is a fundamental date in the Romanian recent history, the fall of the dictatorial regime of Nicolae Ceausescu. Th e events’ chronology, the communist leaders and the international reactions are presented in details with scientifi cally strictness.

Key words: protest meeting, bloody repression, general revolt, communist regime, intervention

1 Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 19892 Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere, decembrie 1989, Bucureşti, Editura All, 2005, p. 1683 Alesandru Dutu, Revoluţia din 1989. Cronologie, Bucureşti, Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989, 2006., p. 183-1844 Ibidem5 Sfârşitul dictaturii. Bucureşti 21-25 decembrie 1989, Craiova, Editura Clio, 1990, pp. 39-396 Armata romana în revoluţia din decembrie 1989. Coordonator Costache Codrescu, Bucureşti, Editura Militară, 1998, p. 1127 Ilie Verdeţ, In memoriam, f.a., p.p. 86-878 Stenograma din 22 decembrie 1989 (Şedinţa C.P.Ex. – în sediul Comitetului Central al P.C.R), în Sergiu Nicolaescu, Lupta pentru putere…, p. 289; Costantin Sava şi Constantin Monac, Adevăr despre Decembrie 1989. Conspiraţie. Diversiune. Revoluţie, Bucureşti, Editura Forum, 1999, p. 78-81; „Clio 89”, nr. 1/2007, p. 147-1519 Televiziunea Română, Revoluţia română în direct, vol. I. Coordonator Mihai Tatulici, Bucureşti, Tiparul Combinatul Poligrafi c Bucureşti, 1990, p. 1910 Dinu Săraru în dialog cu Victor Atanasie Stănculescu. Generalul Revoluţiei cu piciorul în ghips. Interviu-fi şe pentru un posibil roman, Bucureşti, Editura RAO, 2005, pp. 40-41

NOTE

Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu și Cazimir Ionescu

studii/documente

document 2009 4 (46) 9

S-au insinuat mai multe variante de îndepărtare a sa

(cea mai vehiculată fi ind înlocuirea cu Nicu Ceauşescu, fi ul

său mai mic, la vremea respectivă prim-secretar de judeţ la

Sibiu). Pentru a înlătura orice speculaţie, infl exibila birocraţie

comunistă de la Bucureşti a dispus ca propunerea pentru

desemnarea „secretarului general al

partidului” să fi e discutată şi validată

înaintea desfăşurării Congresului, de

către fi ecare organizaţie de partid

în parte. Propunerea se referea,

bineînţeles, la realegerea lui Nicolae

Ceauşescu în funcţia supremă în

partid.

Contrar aşteptărilor, în câteva colective de pe marile

platforme industriale ale oraşelor s-a creat un sentiment de

frustrare şi neputinţă, de nemulţumire atât faţă de procedura

impunerii de la vârful puterii a unui personaj, cât şi faţă de

personajul care urma să le conducă viaţa în următorii cinci

ani. Organele de securitate şi aparatul de partid au reuşit să

liniştească, pentru moment, populaţia, mai ales că discuţiile

contradictorii se purtau mai mult la nivelul membrilor de

partid.

Însă starea de tensiune şi de confuzie a persistat şi

s-a difuzat în medii extinse până la Congres şi chiar s-a

amplifi cat după acest eveniment. Pe acest fond, încă din 10

- 11 decembrie 1989 (Timişoara, Iaşi, Suceava, Sibiu, Cluj -

Napoca, Bucureşti) au fost împrăştiate manifeste cu lozinci

anticeauşiste, de mobilizare a oamenilor să se manifeste public

împotriva regimului: „Jos dictatura!”, „Jos tirania ceauşistă!”, „Moarte dictatorului!”.

Pe 14 decembrie 1989, la Iaşi o formaţiune politică

necunoscută autorităţilor (Frontul Popular Român sau

Frontul de Salvare Naţională) a lansat o chemare către

populaţie să se adune la un miting în faţa Palatului Culturii

pentru a demonstra împotriva regimului. „Chemarea” era

foarte concretă şi se referea la îmbunătăţirea condiţiilor de

viaţă şi la perspectiva unei ierni groaznice pentru locuitorii

Iaşului. „Să punem capăt foamei, frigului, fricii şi întunericului care stăpânesc de 25 de ani!”, se spunea în „Chemare”, „Stă în puterea noastră şi numai a noastră să ne eliberăm de cel mai odios jug pe care l-a avut vreodată ţara noastră!” 3. Încercarea a

eşuat, dar a premers revoltei timişorenilor din 16 decembrie

1989, deşi la Timişoara ( şi nici în alte oraşe) nu s-a cunoscut

despre această iniţiativă pentru că autorităţile comuniste au

reuşit să o blocheze şi informaţional.

Aproape toate studiile, comunicările şi lucrările despre

evenimentele din decembrie de la Timişoara menţionează

că pretextul pentru declanşarea revoltei în primul oraş

Lect. univ. dr. ALEXANDRU OŞCA1

În România conceptele reformiste lansate de Gorbaciov

nu au provocat o dezbatere publică, regimul le-a

respins şi a făcut tot posibilul pentru a nu fi cunoscute de

marele public. Nici o personalitate nu s-a exprimat public,

invocând cunoscutele teze gorbacioviste perestroika, glasnosti, uskarenie, novoie mîşlenie, etc, atât de

prezente în mass-media din ţările

vecine şi chiar din Occident.

Probabil şi din acest motiv drumul

României către Revoluţie a fost diferit

de cel al celorlalte ţări foste socialiste;

în orice caz, nu a fost infl uenţat

nemijlocit, vizibil, de schimbările de

la Moscova. Nu înseamnă că nu există asemănări în privinţa

etapelor instituirii regimului democratic după înlăturarea

dictaturii, dar demolarea structurilor vechiului regim s-a făcut

într-o modalitate diferită, în care populaţia şi liderii implicaţi

nu s-au folosit de nici un model anterior.2

Încă în vara anului 1989 în principalele oraşe ale României,

în mediile intelectuale şi profesionale, s-a creat un orizont de

aşteptare în legătură cu posibilitatea plecării de la conducerea

Partidului Comunist a lui Nicolae Ceauşescu, cu ocazia

Congresului al XIV-lea al acestui partid (noiembrie 1989) .

PRIMELE ZILE ALE REVOLUŢIEI LA TIMIŞOARA

„Cea mai dramatică dintre zilele Revoluţiei de la Timişoara s-a dovedit a fi ziua de 17 decembrie 1989. Reacţia forţelor de represiune era cu totul disproporţionată şi ilegală chiar în raport cu legislaţia comunistă a timpului”.

Copertă carte Alexandru Oșca Revoluţia Română în Banat

4 (46) 2009 document10

studii/documente

al României în care a izbucnit Revoluţia, l-a constituit o

decizie aberantă a autorităţilor de a reacţiona disproporţionat

împotriva unor credincioşi reformaţi şi câtorva susţinători

ocazionali ai lor, adunaţi în faţa bisericii, în ziua în care

pastorul Laszlo Tökes, demis din post de către episcopul

său, trebuia să fi e evacuat. Analizând stenogramele şedinţelor

C.P.Ex. şi ale teleconferinţelor cu primii secretari judeţeni din

zilele de 17, 20, 21 decembrie 1989, precum şi cuvântările

lui Nicolae Ceauşescu din această perioadă, observăm

că dictatorul folosea orice prilej pentru a pune pe seama

comportamentului pastorului evenimentele grave din oraş,

la care nu uita să completeze că marile puteri şi din Vest şi

din Est, au declanşat o agresiune împotriva socialismului,

a suveranităţii şi integrităţii teritoriale a României. Sigur,

în intervenţiile sale dictatorul nu avea

cum să recunoască motivul real al

revoltei timişorenilor, nu le putea spune

apropiaţilor săi - şi cu atât mai puţin

populaţiei României - că cetăţenii

oraşului de pe Bega nu mai suportau

regimul inefi cient, antidemocratic şi

inuman impus de Bucureşti, că nu-l mai

suportau pe el şi familia lui la conducerea

ţării, că viaţa într-o Românie izolată

internaţional devenise imposibilă. El

prefera să arunce întreaga vină pentru

ce se întâmpla la Timişoara pe refuzul

unui personaj de a se supune legii şi

pe acţiunile lui provocatoare contra

autorităţilor.

Interesant că aceste afi rmaţii pe

care dictatorul le-a făcut în decembrie 1989 - explicabile

din punctul de vedere al condiţiei sale - au devenit direcţii

de cercetare pentru majoritatea celor care au publicat lucrări

despre Revoluţia română, inclusiv pentru studiile dedicate

Timişoarei. În ce mă priveşte consider necesar, mai degrabă,

să întăresc punctul de vedere pe care-l considerăm corect

(şi care a fost exprimat în câteva lucrări sau luări de poziţii)

potrivit căruia evenimentele de la Timişoara - începute la 16

decembrie 1989 - îşi au cauze şi determinări mai profunde,

reprezintă momentul exploziv al unei serii de întâmplări

care, mai devreme sau mai târziu, trebuia să-şi găsească un

sfârşit. Nu înseamnă că evenimentele din 15 decembrie 1989

şi din ziua următoare din jurul parohiei reformate nu au nici

o semnifi caţie pentru Revoluţie. Dimpotrivă, ele se înscriu în

Colecţia Gelu Dae

Colecţia Gelu Dae

studii/documente

document 2009 4 (46) 11

seria de evenimente anti regim şi reprezintă

momentul fi nal al acestora, ultimul gest

pe care locuitorii Timişoarei n-au mai

fost dispuşi să-l tolereze autorităţilor

comuniste.

Starea de tensiune se accentuase în

Timişoara încă din perioada de pregătire şi

în timpul lucrărilor Congresului Partidului

Comunist (noiembrie 1989).

În august şi septembrie 1989 un grup

de tineri timişoreni au scris pe ziduri cu

mijloace improvizate texte anticeauşiste şi

lozinci4.

Mai târziu, organele de securitate

au descoperit în oraş, manifeste

anticomuniste, pentru ca, pe 15 noiembrie,

coloana de suporteri de la meciul România

- Danemarca să se transforme într-o

manifestaţie de stradă care s-a oprit la judeţeana de partid

unde a scandat: „LIBERTATE! LIBERTATE!” (după unele

relatări, chiar „JOS CEAUŞESCU!”). Coloana s-a îndreptat

spre Complexul studenţesc (fără folos - n.n.), apoi spre

Catedrală, dar a fost oprită şi înconjurată de securitate. Au

urmat anchete şi, mai mult ca sigur, ele urmau să se fi nalizeze

după Congres5.

O parte din lucrătorii U.M.T. (membri şi nemembri de

partid), de exemplu, au anunţat că nu doresc ca Ceauşescu să

fi e reales secretar general al partidului (pe 23 noiembrie). Ei

au fost identifi caţi şi au rămas sub supravegherea autorităţilor,

urmând să suporte, la momentul oportun, repercursiuni dintre

cele mai drastice pentru atitudinea lor6.

După Congres, la jumătatea lunii decembrie, în toată

Timişoara se aşteptau măsurile care urmau să fi e luate

împotriva revoltaţilor, precum şi persoanele anchetate în acest

caz. Îngrijorarea se instalase în aproape toate comunităţile

profesionale şi în cartierele oraşului.

Pe acest fond de aşteptare a unor măsuri de forţă din

partea autorităţilor, o adunare a câtorva enoriaşi strânşi în faţa

parohiei reformate din Piaţa Maria, în ziua de 15 decembrie

(putea fi orice alt pretext - n.n.) a stârnit curiozitatea multor

trecători din zonă (foarte aglomerată - n.n.), mai ales că,

spre stupoarea lor, forţele de ordine (cu un echipament purtat

pentru prima dată - bastoane şi scuturi albe - o noutate pentru

timişoreni - n.n.), încercând să-i împrăştie, au intervenit



4 (46) 2009 document12

studii/documente

decembrie, când oraşul era în mâinile revoluţionarilor, cineva

şi-a amintit de pastor şi a trimis un mesaj către liderii F.D.R.

din balconul Operei. Mesajul nu a fost difuzat publicului din

piaţă.9

Lozincile demonstranţilor erau de acum foarte clare: „Jos dictatorul!”, „Jos Ceauşescu!”, „Jos cu realesul!”, „Vrem pâine!”, „Vrem căldură!”. Concomitent, grupurile de manifestanţi

cântau fragmente din „Deşteaptă-te române” şi „Hora

Unirii”. Piaţa Maria era plină de manifestanţi, mulţi coborâţi

din tramvaiele de pe linia blocată de Ion Monoran, care a tras

pantograful unui tramvai.

Forţele de ordine - între care scutierii miliţieni – nu

au reuşit, în primul moment, să împrăştie mulţimea care a

dat foc steagurilor roşii, a ars un autovehicul al pompierilor

şi a spart vitrinele librăriilor pentru a da foc „operelor”

conducătorului. Confruntarea violentă a continuat în Piaţa

Maria până către orele 19,00 când o parte din manifestanţi,

în coloane, au hotărât să se deplaseze la judeţeana de partid,

refuzând dialogul cu primarul Moţ, ieşit în întâmpinarea lor.

Ajunşi la sediul judeţenei, ei au forţat pătrunderea în clădire

şi au provocat mici distrugeri, au îndepărtat câteva pancarte şi

tablouri şi apoi s-au retras10.

Un alt grup de manifestanţi au rămas pe loc în Piaţa

Maria, iar o coloană s-a deplasat în Piaţa Operei unde, atacată

de scutieri, a scandat lozinci împotriva regimului. S-a format

o nouă coloană care a încercat să-i atragă pe studenţi, însă

mulţi dintre aceştia erau, deja, plecaţi în vacanţă.

disproporţionat, lovindu-i fără motiv şi discernământ atât pe

enoriaşi cât pe alţi cetăţeni fără legătură cu protestul. Acest

fapt i-a revoltat pe cei prezenţi, care au început să reacţioneze

solidar cu cei loviţi, împotriva agresorilor.

În loc să se dezamorseze, confl ictul s-a permanentizat şi

a căpătat amploare. Curând, toţi cei implicaţi în confruntări

cu forţele de ordine, fără a se fi cunoscut dinainte şi, în orice

caz, fără să-şi fi propus din timp acest lucru, au început să

acţioneze unit împotriva forţelor agresoare şi împotriva unor

instituţii simbol ale regimului.

Bănuind că motivul revoltei îl reprezintă decizia de

evacuare a pastorului şi încercând să o anihileze înainte de a

se amplifi ca, la faţa locului s-a deplasat Petre Moţ - primarul

municipiului şi Ion Rotărescu, un secretar al Comitetului

Judeţean Timiş, însoţiţi de activişti şi de Tinu, ofi ţer de

securitate, pentru a-l asigura pe pastor că s-a renunţat la

măsura evacuării lui. După discuţii cu pastorul Tokeş, acesta

i-a rugat, într-adevăr, pe cei prezenţi să plece la casele lor7.

Însă timişorenii implicaţi n-au luat în seamă acest apel,

au continuat să se adune în diferite locuri pe străzi şi în pieţe

şi să comenteze represiunea la care fuseseră supuşi. Discuţiile

nu mai aveau legătură cu situaţia de la biserica reformată,

oamenii se pregăteau să înfrunte din nou - cu mai mult

succes - forţele de ordine.

Ziua următoare, 16 decembrie, confl ictul a escaladat.

Fără nici un motiv, la orele 08.00, strada din faţa parohiei

reformate a fost blocată din nou de forţele de ordine, ceea ce

a atras curiozitatea cetăţenilor surprinşi de o asemenea risipă

de forţă. În doar două - trei ore au sosit în zonă câteva sute

de manifestanţi, care au refuzat să degajeze Piaţa Maria şi au

sfi dat şi atacat forţele de ordine.

Măsurile de liniştire a spiritelor luate de primul secretar

judeţean nu au avut nici un efect. A fost refuzat şi îndemnul

pastorului care le cerea, din nou, celor prezenţi să plece pentru

că el „este liber”. „Plecaţi acasă, nu vă periclitaţi viaţa pentru mine”, le spunea pastorul îngrijorat.

În desfăşurarea evenimentelor din zilele următoare nu

se mai aminteşte numele pastorului, poate şi pentru că,

între timp, el a fost evacuat la Mineu, jud. Sălaj.8 După 20


București, Clădirea Bibliotecii Centrale Universitare

studii/documente

document 2009 4 (46) 13

Momentul escaladării revoltei este

asociat cu spargerea vitrinelor de la

magazinele din Piaţa Operei, fapte folosite

ca pretext pentru sporirea măsurilor

represive împotriva manifestanţilor.

Autorii acestor spargeri nu se cunosc

nici astăzi. Se evocă, în context, prezenţa

nejustifi cată în zonă a unor „turişti”

sovietici precum şi ai unor conaţionali

români întorşi din Occident incognito. Nu s-au înregistrat morţi dar au fost

mulţi răniţi şi s-a procedat la numeroase

arestări, cele mai multe arbitrare. Printre

răniţi şi arestaţi nu s-au regăsit străini sau

transfugi11.

Înainte de ora 20.00 a zilei de

16 decembrie 1989 devenise clar

pentru autorităţile locale că acţiunea

timişorenilor revoltaţi nu mai era legată

de cazul pastorului maghiar, iar cererile

manifestanţilor vizau obiective de ordin politic, care puneau

în discuţie însăşi bazele regimului comunist. În consecinţă,

atât primul secretar cât şi celelalte autorităţi locale s-au

adresat structurilor superioare, cerând indicaţii şi sprijin. Din

acest moment protestul mulţimii, care aparent, cerea anularea

evacuării pastorului, se transformă într-o revoltă împotriva nu

a unei hotărîri judecătoreşti, ci a regimului.

Radu Bălan, prim-secretar al judeţului Timiş, i-a convocat

de urgenţă pe Moţ, primarul Timişoarei şi pe şeful de Stat

Major al Gărzilor Patriotice - colonelul Cristea Petre şi le-a

ordonat să mobilizeze 204 luptători din Gărzile Patriotice.

Aceştia, împreună cu activişti de partid, s-au adunat la

Comitetul Municipal de unde au pornit spre Piaţa Maria

pentru a contracara protestele timişorenilor.

În acelaşi timp, Popescu Ion, inspectorul-şef al Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne, trimite şi el în jur de 100 de lucrători de la Miliţie şi Securitate în Piaţa Maria pentru a evalua situaţia şi pentru dispersarea manifestanţilor. Sunt trimise şi două maşini de pompieri pentru împrăştierea celor afl aţi în piaţă. Se produc primele altercaţii dintre forţele de ordine şi manifestanţi. Mulţimea nu renunţă şi porneşte în coloană spre Regionala C.F.R., ajunge la Catedrală de unde un grup pleacă spre Complexul Studenţesc. De la Complex, coloana trece de Podul Michelangelo, ajunge la Hotelul „Continental” unde se uneşte cu o altă coloană care venea dinspre Operă. Manifestanţii pornesc spre Comitetul Judeţean de Partid. Aici ei sunt aşteptaţi de plutonul de intervenţie al M.I. dotat cu căşti, scuturi şi bastoane. În

ajutorul lor sunt trimişi lucrători de la Securitate şi Miliţie.

Observând că manifestanţii se îndreaptă extrem de revoltaţi către Judeţeana de Partid, Popescu ordonă trimiterea la sediul respectiv, a încă trei subunităţi de la Brigada de Securitate şi două subunităţi de la Trupele de Grăniceri. În faţa Comitetului Judeţean manifestanţii sunt întâmpinaţi cu jeturi de apă şi apoi cu bastoane şi scuturi de către organele de ordine, care intervin în forţă, violent, folosind şi fi ole lacrimogene. Se fac primele arestări, iar mulţimea se retrage către Hotel „Continental”, după care se regrupează spre Piaţa Maria.

Impresionat de amploarea revoltei care părea, iniţial, nesemnifi cativă, Radu Bălan îl sună pe ministrul Apărării, generalul Milea şi cere ajutorul Armatei, afi rmând că forţele Ministerului de Interne nu pot

face faţă manifestanţilor.

București, Palatul Regal

București, sediul Direcţiei a V-a

4 (46) 2009 document14

studii/documente

Pentru dispersarea manifestanţilor de pe Podul Traian

au intervenit forţe ale Ministerului de Interne şi trei maşini

de pompieri, dar mulţimea n-a cedat şi a atacat maşinile

respective. Una dintre ele, care nu s-a retras la timp, a fost

distrusă de manifestanţi.

Înainte de miezul nopţii, în faţa Catedralei se

adunaseră peste 1.000 de manifestanţi. Ei au pornit din nou

în coloane spre Complexul Studenţesc şi spre platformele

industriale. Grupurile respective se măresc cu muncitorii din

schimbul doi care au ieşit de la lucru. Una dintre coloane

s-a întors spre Operă. Furia mulţimii era de neoprit. S-au

spart magazinele din zonă. Aproape toată noaptea au loc

confruntări cu forţele de ordine, se fac arestări numeroase, la

întâmplare şi de către forţe neabilitate.

Privite retrospectiv, pot fi reţinute câteva obiective şi scopuri ale acţiunii revoluţionarilor, cu menţiunea că ele s-au articulat şi dezvoltat de la moment la moment.

În primul rând, preocuparea lor constantă a fost să evite izolarea faţă de majoritatea populaţiei Timişoarei. Strategia organelor de forţă tocmai acest lucru îl urmărea, încă de la început. Diversiunea (dacă se va confi rma că a fost făcută de securitate - n.n.) cu spargerea şi devalizarea magazinelor din câteva zone centrale era pe cale să reuşească, mulţi locuitori dezaprobând distrugerile „făcute de manifestanţi”12. Califi carea manifestanţilor ca „huligani” a creat şi aceasta confuzie în primele momente. Concomitent, structurile de forţă, bine pregătite informativ, anihilau imediat orice persoană care putea deveni lider autoritar, arestându-l sau pur şi simplu, ucigându-l cu prima ocazie.

Pentru a evita izolarea, grupurile de manifestanţi s-au împărţit pe coloane compacte care se deplasau în marş pe diferite itinerare, în ideea de a atrage alături de ei câţi mai mulţi concitadini. Aşa s-au format coloane încă în după amiaza zilei de 16 decembrie care s-au deplasat către Comitetul Judeţean, către căminele studenţeşti, către Piaţa Operei. Noaptea coloanele - mai mici sau mai mari - s-au afl at într-o permanentă mişcare prin oraş. În zilele următoare, până pe 20 decembrie, scenariul s-a repetat. Peste tot, mai ales la trecerea peste Bega sau la mari intersecţii, coloanele erau oprite şi între forţele de represiune şi manifestanţi se desfăşurau adevărate lupte de stradă.

Începând cu noaptea de 16/17 decembrie au fost câteva cazuri de răniţi şi mulţi arestaţi. Din cauza unei

asemenea riposte şi a riscului imens pentru viaţa şi libertatea


București, Piaţa RevoluţieiBucurești, Piaţa Revoluţiei

studii/documente

document 2009 4 (46) 15

cetăţenilor, până în dimineaţa zilei de 18 decembrie, numărul

manifestanţilor nu a sporit foarte mult.

Cea mai dramatică dintre zilele Revoluţiei de la Timişoara

s-a dovedit a fi ziua de 17 decembrie 1989. Reacţia forţelor

de represiune era cu totul disproporţionată şi ilegală chiar în

raport cu legislaţia comunistă a timpului.

La fel, s-a procedat abuziv în privinţa arestărilor din

noaptea de 16/17 decembrie şi următoarele, pe lângă faptul

că foarte multe reţineri au fost absolut întâmplătoare. Art.

31 din Constituţie prevedea: „Nici o persoană nu poate fi

reţinută sau arestată dacă împotriva ei nu există probe sau

indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită

prin lege ... Nimeni nu poate fi arestat decât pe baza unui

mandat de arestare emis de Tribunal sau procuror”

Evenimentele sângeroase au început imediat după miezul

nopţii de 16/17 decembrie. Iată o relatare sugestivă făcută

de Sorin Oprea - unul din liderii importanţi ai Revoluţiei

- despre întâmplările din noaptea de 16 spre 17 decembrie

1989. După ce s-a adresat tinerilor de pe treptele Catedralei, a

format o coloană şi a plecat în oraş : „Era, aproximativ, miezul

nopţii...traseul a fost următorul: Catedrală, Operă, Podul

Michelangelo, Complexul Studenţesc, Liceul Ion Vidu,

Podul Michelangelo, Catedrală, Spitalul de Copii, Facultatea

de Construcţii, Calea Circumvalaţiunii, Piaţa Dacia. Aici -

era către ora 04.00 - demonstraţia a fost spulberată”13.

Să vedem cum se forma şi cum funcţiona o astfel de

demonstraţie: „Am plecat de la Catedrală vreo 6 - 700 de

tineri. M-am comportat ca o cloşcă. Am fost atent tot timpul

la cei tineri, la adolescenţi, în special la copii, deoarece se

găseau printre noi şi băieţi de 14 - 15 ani, îmi formasem de

altfel un fel de corp de curieri, patru fl ăcăi de 18 - 20 de ani

erau mereu în preajma mea, pe ei trimiţându-i într-o parte,

în alta, în spate, în faţă, pentru a îndemna oamenii să nu se

răsfi re, mie părându-mi-se important să rămânem un grup

omogen, compact”14.

Ce făceau aceste coloane? Să revenim la relatarea lui Sorin

Oprea - cea mai expresivă, dar asemănătoare cu alte relatări:

„Noi nu am spart vitrine, dar în ceea ce priveşte pancartele

ceauşiste, tablourile lor...nu ne-a scăpat nici unul. Când şi

când ne opream, din motive organizatorice. La Operă, am

ridicat mâna prima dată, m-am urcat pe soclul unui stâlp să

văd dacă nu ne împrăştiaserăm şi, fi reşte, să le spun oamenilor

câte ceva care să le ridice moralul, să-i însufl eţească...”15.

Către dimineaţă starea de tensiune era pretutindeni

prezentă, dar, aparent, liniştea se restabilise. O parte din

București, Palatul Regal și Biblioteca Centrală Universitară

București, sediul Direcţiei a V-a

4 (46) 2009 document16

studii/documente

patrulele militare au fost retrase în cazărmi, însă supravegherea

oraşului s-a menţinut pe căi discrete. Noaptea, la Bucureşti,

Ceauşescu făcea, precipitat, împreună cu apropiaţii săi, analize

peste analize, încercând să găsească metode de a lichida revolta

prin aplicarea vechilor procedee de forţă.

Timişoara, în lumina dimineţii de 17 decembrie, arăta ca

un oraş devastat de război. Vitrine sparte, magazine devastate,

cioburi de sticlă şi pietre de pavaj peste tot. Lucrătorii de la

municipalitate, împreună cu meseriaşi de la întreprinderi

au înlocuit grăbit geamurile sparte, au reparat magazinele

devastate şi au curăţat oraşul, în încercarea autorităţilor de a-i

reda aspectul de normalitate.

În jurul orei 06.30 a sosit la Timişoara un grup operativ,

de 12 ofi ţeri de la Departamentul Securităţii Statului, condus

de generalul Macri Emil, şeful Direcţiei Contrainformaţii

Economice. Din grup mai făceau parte: colonel Teodorescu

Filip, locţiitor al şefului Direcţiei Contraspionaj, colonel

Anastasiu Gabriel, locţiitor al şefului Direcţiei Informaţii

Interne şi maiorul Pop Vasile, de la aceiaşi instituţie.

La ora 07.00, colonelul Deheleanu a întâmpinat, la Gara

de Nord, un alt grup operativ de la Ministerul de Interne,

condus de general-maior Mihale Velicu, locţiitor al şefului

Inspectoratului General al Miliţiei. Din grup mai făceau

parte: colonel Ghircoiaş Nicolae, directorul Institutului de

Criminalistică, colonel Roşiu, şeful Direcţiei Judiciar, colonel

Onţanu, locţiitorul şefului Direcţiei Cercetări Penale, colonel

Ştefan, locţiitorul şefului Direcţiei Circulaţie, locotenent-

colonel Voicu Ilie, locţiitorul şefului Direcţiei Economică,

colonel Obăgilă, locţiitorul şefului Direcţiei Pază şi Ordine

şi alţii ofi ţeri.

În mod inexplicabil (pentru cei de astăzi), Ceauşescu

a ordonat ca armata să execute o demonstraţie de forţă în

Timişoara, însă, fi e limbajul său militar era limitat, fi e

ministrul Milea sau comandanţii de la Timişoara au înţeles

greşit, până la urmă s-a organizat o paradă militară ca şi

când s-ar fi sărbătorit un eveniment cu semnifi caţii istorice.

În grabă - şi oarecum improvizat, neînţelegînd nici ele rostul

unei astfel de manifestări care în mod obişnuit se făceau la

sărbătorile naţionale - câteva detaşamente cu armament,

drapel de luptă şi fanfară au defi lat pe străzi, în dimineaţa zilei

de 17 decembrie, sub privirile nedumerite şi dezaprobatoare

ale populaţiei. Pe traseu, militarii au fost loviţi de civili, jigniţi

şi ameninţaţi16.

În acest timp, din faţa Catedralei mulţi manifestanţi au

hotărât să plece pe traseul Bulevardul Republicii, pe sub

viaduct în Circumvalaţiunii, Piaţa Dacia, Calea Aradului,

Calea Lipovei şi înapoi spre Operă şi Catedrală. În zona

Piaţa Dacia manifestanţii au fost înconjuraţi de forţele de

represiune. Dinspre Calea Aradului au intervenit militarii de

la Trupele de Grăniceri, iar dinspre Strada Gheorghe Lazăr au

apărut militarii din cadrul M.Ap.N. Militarii au fost susţinuţi

de lucrători de la Miliţie şi Securitate. Manifestanţii au fost

atacaţi în forţă şi împrăştiaţi.

Pe tot traseul: Calea Aradului, Piaţa Dacia,

Circumvalaţiunii şi în zona centrală a oraşului s-au făcut

arestări masive. Manifestanţii care încearcă să fugă sau să

se ascundă au fost căutaţi prin grădini, curţile caselor, prin

blocuri, bătuţi şi arestaţi. Lucrătorii de la Miliţie şi Securitate

care au patrulat cu autoturisme în zona centrală a oraşului,

au arestat orice persoană întâlnită. Oamenii au fost bătuţi cu

bestialitate şi duşi în curtea Inspectoratului de Interne şi în

alte locaţii improvizate.

Într-adevăr, după ora 13.00, acţiunile protestatarilor

au luat proporţii neaşteptate: 4.000 de demonstranţi au

blocat arterele din centrul municipiului, scandând lozinci:

„Libertate!”, „Jos teroarea!”, „Jos Ceauşescu!”, „Nu vă fi e frică!”,

„Acum ori niciodată!.

București, sediul fostului C.C. al P.C.R.

Bucureşti, Comemorarea Eroilor Revoluţiei

studii/documente

document 2009 4 (46) 17

Th e fi rst days of Timisoara Revolution – assistant professor Alexandru Osca, Ph.D.

Th e dramatic events from December 1989 began at Timisoara. Th ey started as a revolt against the persecution of pastor Laszlo Tokes, but became a fi ght against an anachronic regime.

Key words: dictatorship, repression, revolt, demonstration, slogans.

NOTE

1 Universitatea din Craiova2 Mihail Decean supralicitează, după părerea noastră, rolul acestui concept în declanşarea evenimentelor de la Timişoara: „În România, perestrioika a început la Timişoara în decembrie 1989, pe fondul nemulţumirii generale a populaţiei întregii ţări privind traiul zilnic” (Iosif Costinaş, Întrebări...,p. 25)3 Despre acţiunea de la Iaşi vezi detalii în: Cassian Maria Spiridon, Gheorghe I. Florescu, Iaşi,14 decembrie 1989. Începutul Revoluţiei Române?, Oradea, Editura Cogito, 2000.4 Iosif Costinaş , Întrebări....,p 19. Liderul grupului a fost Adrian Kali rănit pe data de 17 decembrie la Podul Decebal.5 Idem, p. 21.6 Ibidem.7 Despre rolul pastorului Tokeş în evenimentele din Piaţa Maria sunt foarte multe mărturii. Cea mai importantă o constituie propria mărturie pe care a făcut-o doctorului Traian Orban, lui Gino Rado şi Marius Mioc, care au reuşit să obţină şi să publice un amplu interviu cu pastorul. Despre situaţia profesională şi raporturile pastorului cu ierarhii săi, vezi mărturia lui Petre Petrişor, în Titus Suciu, Lumea.bună a balconului, Editura IRRD, 2008, p. 263 – 264 . În alte lucrări, pastorul Tokeş este comparat - subliniind diferenţele - cu părintele Gapon care a condus o mulţime de săraci spre Palatul de Iarnă, împotriva ţarului, cu 12 ani înainte de revoluţia bolşevică.(Vezi: Mariana Cernicova ,,Noi suntem poporul, p. 24-25. Vezi şi George Galloway, Bob Wylie, Prăbuşirea, Bucureşti, Editura IRINI, 2004, p.108 - 116. (Indicaţia bibliografi că se referă la întreaga atitudine şi situaţie a pastorului în preajma Revoluţiei).8 Sunt foarte multe relatări despre declanşarea violenţelor în ziua de 16 decembrie. Recomandăm, fără să afi rmăm că sunt cele mai complete, mărturiile din: Titus Suciu, Lumea....., p.153-155.9 Mariana Cernicova, Noi suntem poporul, Reşiţa, Editura InterGraf, 2004, p. 25. Autoarea redă un mesaj al unui electrician care cerea să se constituie o echipă pentru căutarea pastorului.10 Despre prezenţa unor grupuri compacte - descrise uneori ca fi ind omogene ca vârstă, tunsoare, îmbrăcăminte, metode de acţiune - întâlnim informaţii în foarte multe lucrări, atât ale celor care se bazează pe informaţii din unităţi ale armatei, ale fostelor structuri de securitate şi miliţie, cât pe relatări ale revoluţionarilor. Martorii sau inculpaţii din Procesele Revoluţiei evocă şi ei episoade despre activitatea unor asemenea grupuri. Cei din Securitate şi Miliţie, cei din Aparatul politic îi consideră lucrători din serviciile secrete străine trimişi cu misiunea de a destabiliza regimul politic

din România (Vezi, între altele, lucrările semnate de Nicolae Mavru, Filip Teodorescu şi Ion Coman). Revoluţionarii consideră, dimpotrivă, că autorii distrugerilor au fost lucrători din Securitatea Statului care făceau aceste distrugeri pentru a-i determina pe timişoreni să ia atitudine împotriva adevăraţilor manifestanţi şi a determina implicarea armatei împotriva lor. 11 Sunt multe documente şi relatări despre prezenţa străinilor în zonă dar puţine, aproape deloc, mărturii despre implicarea lor în acţiuni concrete. Supoziţii sunt, dar fără argumente. Am reţinut o consemnare cu trimitere la evenimentele din 21 decembrie de la Caransebeş în lucrarea Revoluţia din Decembrie percepută în documentele vremii (autori Constantin Sava şi Constantin Monac), p. 122: „Organele de securitate identifi că printre elementele agresive, care incită la violenţă pe foşti fugari în străinătate, afl aţi în evidenţele organelor respective înapoiaţi în ţară pe căi necunoscute”12 Sunt încă, discuţii în legătură cu cei care au făcut aceste spargeri, adevărate provocări pentru cetăţenii oraşului.Literatura despre aceste fapte este bogată şi, din această cauză, cercetarea trebuie extinsă chiar în arhive străine.Cele mai multe relatări ale foştilor securişti îi identifi că pe spărgători cu nişte străini antrenaţi şi care dispuneau de mijloace speciale.În campaniile de presă ale unor publicaţii se pun pe seama securităţii aceste provocări, pentru a avea pretext să declanşeze represiunea.13 Titus Suciu, Lumea... p. 187.14 Idem, p. 188.15 Idem.16 Despre această acţiune sunt mai multe relatări, care, în general, converg. Vezi în detaliu: Constantin Sava, Constantin Monac, Revoluţia...,p. 96 – 97. Au fost organizate patru coloane, începând cu ora 10.00. Defi larea - pentru că aşa au înţeles-o executanţii - a durat până la ora 13.00. Cea mai numeroasă coloană a fost formată din 200 de militari de la U.M. 01942, comandată de lt. col. Ciobanu Constantin şi s-a deplasat pe itinerarul Cazarma Oituz, Judeţeana de Partid, Poştă şi înapoi la Cazarma Oituz. Cea mai atacată coloană a fost formată din 165 de militari de la U.M.01008, comandată de căpitanul Nicolae Roman.Traseul acesteia trecea, din nefericire pentru militarii respectivi, chiar prin focarul revoltei: Calea Şagului, Bdul 6 Martie, Piaţa Maria, Catedrală, Operă, Piaţa Mărăşti, Cazarma Oituz. În zona podului Maria şi în Piaţa Operei asupra militarilor s-a aruncat cu pietre şi sticle sparte. Soldaţii erau incitaţi să-şi omoare ofi ţerii. Comandantul detaşamentului a fost nevoit să ia măsuri speciale pentru protejarea drapelului de luptă.

Bucureşti, Comemorarea Eroilor Revoluţiei

4 (46) 2009 document18

studii/documente

Bucureşti, Căminul Militar Haiducului

Comandor dr. MARIAN MOŞNEAGU1

,,Tăcuţi, dar strângând cu fermitate patul armelor automate şi simţind că, în sfârşit, a sosit şi pentru

ei clipa cea mare, studenţii militari s-au îmbarcat în maşini, cu misiunea de a apăra Revoluţia la sediul Ministerului Apărării Naţionale – şi cu toţii, aceşti peste 300 de viitori ingineri militari, cu toţii într-un acelaşi gând şi simţire au plecat la luptă. Niciunul nu a întrebat, niciunuia nu i-a fost frică. Pentru ei, aceasta însemna clipa de a contribui la făurirea viitorului, pentru noi, cadrele didactice care i-am însoţit, era aproape nesperată şansa de a arăta discipolilor noştri că gândim şi acţionăm la fel ca ei.

La numai 30 de minute, ei, aceşti tineri îmbrăcaţi în uniforma de studenţi ai Academiei Militare aveau să cunoască botezul focului. Şi a fost cumplit acest botez. Tot ce are mai de preţ un om, capul, lipsit chiar şi de elementara cască militară, s-a afl at sub urgia de plumb a celor ce n-au avut nimic omenesc în ei.

În cinci rafale consecutive cu foc de plumb ucigători, au pierdut cinci dintre cei mai bravi dintre ei, la care se mai adaugă aproape de două ori atâţia răniţi”.

Colonel ing. CONSTANTIN BODIN *

* *În cele două decenii care s-au scurs de la evenimentele din

decembrie 1989, despre Revoluţia Română s-au scris sute de lucrări istorice, foto-documentare şi memorialistice care au încercat să explice, cât mai argumentat posibil, contextul politic intern şi internaţional, cauzele, modul de acţiune, evoluţia evenimentelor, efectele diversiunii, interacţiunea cu adevăraţii

STUDENŢII MILITARI ÎN REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE 1989

sau falşii terorişti, biografi a victimelor şi, în general, preţul câştigării libertăţii.

Între aceste voci, nu puţine au fost acelea în care Armata Română a fost fi e blamată, fi e contestată, fi indu-i adesea minimalizate rolul, importanţa, sacrifi ciile şi aportul la înlăturarea dictaturii.

În multe din locurile fi erbinţi ale Revoluţiei Române au fost implicaţi, alături de cadrele militare active şi de militarii în termen, şi studenţii Academiei Tehnice Militare (A.T.M. - n.a.). Graţie domnului colonel Cristian Mihalache, fost ofi ţer cu pregătirea militară la Secţia Armament, Rachete şi Muniţii a A.T.M. în zilele fi erbinţi ale Revoluţiei, în prezent şef de birou în cadrul Direcţiei Financiar-Contabile a M.Ap.N., am intrat în posesia mărturiilor unora dintre camarazii săi, ofi ţeri şi studenţi, care au participat atât la acţiunile de luptă desfăşurate în Piaţa Unirii, cât şi la apărarea localului Academiei Militare din Şoseaua Panduri şi a sediului Ministerului Apărării Naţionale din Drumul Taberei, cu preţul a 5 morţi şi 8 răniţi.

În baza Ordinului Circular al ministrului Apărării Naţionale nr. O.C. 1 din 25 martie 1990, în toate comandamentele de armă, marile unităţi şi unităţile militare au fost constituite comisii de analiză şi propuneri pentru rezolvarea unor probleme în armată, după Revoluţia din decembrie 1989.

,,Revoluţia, având în oştire spijinul moral şi forţa necesară Victoriei, a impus stabilirea strategiei de reconstrucţie a armatei şi, în acest context, modalităţile în care principiile democratice trebuie să funcţioneze la toate eşaloanele, astfel încât instituţia militară să-şi îndeplinească misiunile specifi ce în noile condiţii social-politice” – se subliniază în acest document. Astfel, analizând evenimentele şi activităţile desfăşurate în decembrie 1989, Comisia de analiză şi propuneri constituită în A.T.M. a ajuns la următoarele concluzii:

„1. După alarmarea unităţii din data de 17 decembrie 1989, în rândul personalului s-a creat o stare de tensiune din cauza lipsei informaţiilor, stare care s-a accentuat în seara zilei de 20 decembrie şi în mod deosebit în după-amiaza zilei de 21 decembrie, când s-a distribuit muniţia de război.

Astfel, pregătirea unui detaşament de 500 de oameni, gata de a îndeplini o misiune în noaptea de 21/22 decembrie, precum şi trimiterea unui detaşament de circa 120 cadre în Piaţa Unirii în dimineaţa zilei de 22 decembrie, s-au executat în condiţiile existenţei unei stări de spirit ostile participării la acţiuni represive împotriva populaţiei, făcându-se auzite chiar manifestări verbale de blamare a dictatorului.

Întregul personal al A.T.M. a primit cu bucurie manifestată vestea căderii dictaturii, fapt demonstrat şi prin manifestaţia studenţilor din jurul orei 10.00, în care s-a exprimat neîncrederea în adevărul veştii de sinucidere a ministrului Milea şi, de asemenea,

studii/documente

document 2009 4 (46) 19

Tancuri în faţa Ministerului Apărării Naţionale

Tancuri în faţa Ministerului Apărării Naţionale

prin faptul că această veste a fost afl ată de detaşamentul de cadre din Piaţa Unirii după ce deja fraternizase cu manifestanţii.

Subliniem faptul că până în seara zilei de 22 decembrie nu s-a tras niciun foc de armă, efectivele din A.T.M. neparticipând la niciun fel de acţiuni de reprimare a manifestanţilor.

2. Începând cu seara zilei de 22 decembrie, un detaşament format din două companii (circa 350 studenţi şi 10 cadre), a participat la acţiunile de luptă de apărare a M.Ap.N., restul personalului asigurând paza cazărmii şi contribuind cu o grupă de studenţi şi două autoblindate la apărarea localului Academiei Militare din Şoseaua Panduri.

3. Referitor la acţiunile de luptă desfăşurate pentru apărarea localului A.T.M. şi la participarea la apărarea localului din Şoseaua Panduri, menţionăm că, deşi acestea nu s-au desfăşurat în condiţiile unei mari densităţi de forţe înarmate, dar nu şi cu un grad corespunzător de instruire, nu au fost semnalate cazuri de împuşcături accidentale.

De asemenea, nu au fost ucise sau rănite persoane civile găsite în apropierea cazărmii, chiar dacă au fost considerate suspecte la un moment dat, acesta fi ind reţinute un timp mai lung sau mai scurt pentru verifi cări, după care au fost puse în libertate.

4. Referitor la pregătirea şi deplasarea detaşamentul care a participat la apărarea M.Ap.N., se impun următoarele precizări:

a. Ordinul primit, referitor la constituirea şi trimiterea detaşamentului de studenţi, a fost lapidar şi incomplet, iar comanda batalionului şi gl. mr. dr. ing. Angheloiu Ion au manifestat superfi cialitate în pregătirea detaşamentului, respectiv în verifi carea acesteia.

Astfel, nu s-au făcut precizările strict necesare pentru îndeplinirea misiunii, nu a fost numit un comandant de detaşament, nu a fost numit un direcţional al statului major al batalionului pentru a însoţi detaşamentul, nu a fost corespunzătoare asigurarea materială, iar cea medicală a lipsit, nu au fost stabilite modalităţile concrete de acces în minister, nu a fost comunicată concret subordonarea companiilor pe durata acestei misiuni ş.a.

b. Cu toate că gl. lt. Logofătu Gh. personal a dat ordin de constituire şi de plecare a detaşamentului şi, afl ându-se în

clădirea M.St.M., a fost anunţat telefonic de gl. mr. Angheloiu Ion despre plecarea detaşamentului din localul 2 al Academiei Militare, aproximativ la ora 01.00 în ziua de 23 decembrie 1989, această informaţie nu a fost utilizată.

Astfel, nu au fost informaţi despre sosirea iminentă a detaşamentului şi despre structura acestuia nici col. Anastasiu Viorel din M.St.M. care coordona apărarea ministerului şi nici cadrele care asigurau paza Punctului de Control de la intrarea principală, pe care detaşamentul primise ordin să intre în minister.

c. Din cauza unui blocaj existent chiar în faţa Punctului de control al M.Ap.N., coloana a oprit cu primul autobuz în faţa bl[ocului] A 1 de pe strada Drumul Taberei, moment în care a început un schimb de focuri între forţele luptătoare din incinta M.Ap.N. şi teroriştii din blocurile din jur. Era aproximativ ora 01.30.

După debarcarea rapidă, studenţii s-au adăpostit în teren, concomitent au luat poziţii de tragere şi au deschis şi focul. În urma schimburilor de focuri s-au înregistrat următoarele pierderi: 5 morţi (sublocotenenţii post-mortem Franga Eugen, Pătcaş Ioan, Pintea Ciprian, Bucur Cristian şi Dumitraş Ştefan) şi 8 răniţi (locotenenţii Pol Romulus, Bota Marius, Huţanu Vasile, Suşman Dan, Popescu Cristian, Lupu Sorin, Dumitrache Valentin şi Tihon Valentin).

Direcţia cea mai probabilă din care s-a tras asupra studenţilor a fost dinspre blocul B 3 sau A 2 de pe Drumul Taberei. Subliniem că pentru unul din morţi şi un rănit există chiar certitudinea că au fost loviţi din această direcţie, iar din faptul că cei cinci morţi au fost loviţi cu câte un singur glonţ, patru în cap respectiv unul în piept, rezultă că au fost utilizate sisteme precise de ochire în timp de noapte.

Forţele de apărare din clădirea D.M.A.C.T. nu au executat foc direct împotriva efectivelor de studenţi masate în parcarea dintre blocuri.

4 (46) 2009 document20

studii/documente

În curtea Ministerului Apărării NaţionaleÎn curtea Ministerului Apărării Naţionale

d. Intrarea în incita M.Ap.N. s-a făcut pe grupuri, după „tratative” pentru identifi care duse de fi ecare grup în parte de cei afl aţi la paza Punctului de Control, încheindu-se abia dimineaţa, la ora 06.30.

e. Până în 29 decembrie 1990, detaşamentul format din cele două companii şi-a îndeplinit misiunile de pază şi apărare primite de la grupa operativă care ordona apărarea incintei M.Ap.N.2

NotăÎn noaptea de 22 decembrie 1989, în jurul orelor 24.00, plutonul

1 din Compania a IV-a, cu un efectiv de 48 studenţi şi un ofi ţer, având asupra personalului armament şi muniţie (120 cartuşe/om), s-a îmbarcat în autobuzul nr. 4 pentru a pleca la M.Ap.N., în vederea apărării acestuia. Compania a IV-a, comandată de col. dr. ing. Constantin Gheorghe, ajutor col. ing. Bodin Constantin, având în componenţa sa toate plutoanele, a făcut deplasarea la sediul ministerului, urmând ca acolo să primească misiunea de luptă. Personalul era dotat cu armament, muniţie, mască de gaze, neavând în schimb căşti de protecţie.

O grupă din acest pluton, formată din 11 elevi, comandată de lt. maj. Chifulescu Decebal a fost debarcată la localul nr. 1 al Academiei, pentru a ajuta la apărarea acestuia.

Împreună cu celelalte autobuze am ajuns în zona M.Ap.N., unde coloana s-a oprit deoarece şoseaua era blocată de un tanc. Imediat asupra noastră s-a deschis foc de peste şosea (zona D.C.E., intrarea la directiv). Şoferul autobuzului a deschis uşile şi a fugit, autobuzul rămânând cu motorul primit.

Am comandat debarcarea şi adăpostirea în zona dintre cele două blocuri (A 1 şi A 2). Nici nu se terminase focul de peste şosea şi a început să se tragă în noi de pe blocul B 3. Imediat studenţii au răspuns cu foc împotriva celor de pe B 3. Cu mare greutate am reuşit să opresc acest foc, deoarece, în caz contrar, riscam să intrăm în minister fără muniţie.

În acest grup, format în jurul meu la debarcare, au fost studenţi din mai multe plutoane, atât din Compania a IV-a, cât şi a V-a. În această zonă au fost loviţi mortal studenţii Pătcaş Ioan, comandantul grupei a IV-a din plutonul 1 şi elevul Franga Eugen, pistolar. De asemenea, au fost răniţi destul de grav studenţii Huţanu Daniel şi Şuşman Dan.

După ce s-a oprit focul dinspre B 3 am comandat deplasarea, prin spatele blocului A 1, către intrarea în minister. Studenţii m-au urmat şi la capătul blocului A 1, partea dinspre ghenă, ne-am întâlnit cu Compania a VI-a din Regimentul de Gardă, comandată de lt. maj. Şega. Comandantul respectiv m-a informat că are deja morţi şi răniţi şi că asupra lui se trage din zona blocului B 9.

Am format un grup de recunoaştere dintre studenţii Academiei şi soldaţi ai Regimentului de Gardă, cu ajutorul căruia a luat legătura cu ministerul şi am asigurat intrarea personalului în Ministerul Apărării Naţionale.

În perioada 23-28 decembrie 1989 am acţionat împreună cu plutonul pe care l-am comandat la îndeplinirea mai multor misiuni în cadrul ministerului: apărarea

intrării în acesta, apărarea clădirii de la intrare în minister, paza şi apărarea subsolului în care erau depuşi arestaţii Bobu, Postelnicu, Dincă şi alţii.

Remarc faptul că studenţii s-au comportat admirabil în acele zile de foc, neexistând nici cel mai mic gest de a comenta un ordin sau eventual de insubordonare. De asemenea, remarc faptul că nu au fost pregătiţi pentru acest gen de lupte, că lipsa aparatelor de vedere pe timp de noapte a constituit un real handicap şi că s-a simţit lipsa unui plan clar şi efi cient al apărării localului ministerului.

Pe măsură ce zilele de luptă au trecut, studenţii au început să se adapteze cu succes condiţiilor reale de luptă şi să devină mai efi cienţi. Consider că acest botez al focului îi va urmări toată viaţa, marcându-le defi nitiv cariera de viitori ingineri şi subingineri militari3.

Comandantul plutonului 1/Compania a IV-a Colonel ing. CHERECHEŞ TUDOR

17 aprilie 1990

Intrarea în Obiectivul DT1 Intrarea în Obiectivul DT1

studii/documente

document 2009 4 (46) 21


Poarta de acces în Obiectivul DT1

** *

Raport cu privire la activitatea pe care am desfăşurat-o în zilele Revoluţiei

[...] În jurul orei 22.00 am primit ordin să ne dispunem cu plutonul în jurul B.I.P.P.-ului pentru apărare în caz de atac. După mai puţin de un sfert de oră de la primirea acestei misiuni s-a ordonat să ne adunăm pe platou grupaţi pe plutoanele stabilite în caz de alarmă. Pe platou s-au cerut cinci voluntari care cunoşteau ceva elemente de autoapărare pentru arestarea generalului Neagoe. Din plutonul meu s-au oferit voluntari doi elevi, lt. Burcuţă şi sg. Bădescu. Am rămas pe platou cam 30-45 minute după care efectivele Secţiei M şi L au primit ordin să se îmbarce în autobuze. Nu reţin să se fi anunţat ofi cial în faţa frontului misiunea ce urma să ni se încredinţeze.

În maşina în care s-a îmbarcat plutonul din care făceam parte s-a urcat şi o grupă de elevi din secţia M care urma să coboare la Localul 1 să ne asigure trecerea, după care să întărească apărarea acestui local.

Autobuzul nostru era a patra sau a cincia maşină din formaţie, dar pentru a nu ne depărta prea mult de coloana de maşini în momentul în care urma să lăsăm grupa destinată pentru întărirea pazei Localului 1, am primit ordin să trecem în faţa coloanei.

Am plecat din Localul 2 în jurul orei 24.00, am ajuns la Localul 1 unde am lăsat să coboare grupa destinată întăririi apărării acestui local, după care am continuat drumul spre M.Ap.N. Când am ajuns în dreptul clădirii M.Ap.N. am observat soldaţi pe trotuar în faţa gardului ministerului - aceşti soldaţi am afl at ulterior se deplasau pentru a intra în minister şi a întări apărarea acestuia, iar pe bulevardul din faţa ministerului patrulau maşini blindate şi tancuri. În faţa autobuzului mergea un tanc care la un moment dat a fost nevoit să vireze stânga şi să treacă peste rondul de fl ori, deoarece drumul era blocat de două maşini avariate. În acel moment, şoferul autobuzului şi-a dat seama că nu mai poate continua drumul, a oprit motorul şi a deschis uşile autobuzului. Domnul cpt. rg. 1 Albu a scos pistolul şi a ordonat „După mine!”.

Am coborât din autobuz după domnul cpt. rg. 1 Albu şi mi-am dat seama că nici nu cunoşteam exact care este intrarea principală în minister, pe unde trebuia să intrăm cu autobuzele. Am întrebat câţiva civili şi militari care se afl au în faţa blocului în dreptul căruia oprise autobuzul nostru, cum se poate ajunge la poarta principală a ministerului. După ce ne-am informat că mai aveam foarte puţin până la intrarea în minister, ne-am deplasat printre maşini până în dreptul intrării principale în minister, unde mi-am dat seama că împreună cu mine şi cu domnul cpt. rg. 1 Albu mai erau doar 3 sau 4 elevi - restul au rămas în urmă, fapt pentru care m-am întors puţin înapoi şi le-am ordonat să se deplaseze mai repede celor rămaşi în urmă. La intrarea în minister a fost din nou puţină confuzie, pentru că am impresia că cei de la poartă nu aveau cunoştinţă de venirea noastră. Această neclaritate a fost înlăturată de domnul cpt. rg. 1 Albu care a strigat „Suntem Academia!”, la care cei de la poarta ministerului ne-au cerut să intrăm cât mai repede în minister. Pot aprecia că odată cu mine şi cu domnul cpt. rg. 1 Albu au mai intrat în minister cam 15-20 elevi.

După ce am intrat în minister, un ofi ţer de la intrare mi-a ordonat să rămân cu câţiva elevi în Punctul de Control al

ministrului pentru a întări apărarea. Am întrebat un ofi ţer de la Localul 1 care se afl a în Punctul de Control cum arată cei care ne atacă şi de unde vin, la care acesta mi-a răspuns foarte evaziv oricând şi de oriunde, adică trebuia să ne apărăm, dar nu ştiam cine ne atacă şi de unde vin. Alt ofi ţer m-a întrebat dacă mai sunt de la Academie elevi care nu au intrat în minister. După ce i-am raportat că marea majoritate a elevilor a rămas în afara ministerului, acesta a încercat să ia legătura cu cineva de la Academie care se afl a în afara ministerului pentru a asigura intrarea în minister a celor rămaşi adăpostiţi lângă blocurile din faţa ministerului. Tot acest ofi ţer a transmis ordinul ca toţi militarii care apărau latura din faţa ministerului să nu tragă, pentru că în faţa lor se afl au cei de la Academie. După ce am intrat în minister, imediat a avut loc un schimb puternic de focuri, dar nu pot aprecia de unde s-a tras deoarece în faţa geamului de la Punctul de Control unde

4 (46) 2009 document22

studii/documente

Autobuz al Ministerului Apărării Naţionale Autobuz al Ministerului Apărării Naţionale în Drumul Tabereiîn Drumul Taberei


mă afl am, sunt nişte brazi care mă împiedicau să văd de unde se trage, dar după zgomot focurile erau concentrate în zona blocurilor din faţa ministerului.

După circa un sfert de oră de la intrarea în minister, un ofi ţer mi-a ordonat ca să asigur apărarea ministerului în partea dinspre Centrul de Calcul al ministerului, unde se afl a un teren viran şi de unde se presupunea că ne-ar ataca câţiva terorişti. Pentru aceasta, am ordonat elevilor care se grupaseră în spatele Punctului de Control să se iasă în lanţ de trăgători în lungul gardului de beton dinspre Centrul de Calcul al ministerului, după care am rămas în acest dispozitiv până dimineaţa. Tot cu aceşti elevi care se afl au în spatele Punctului de Control făceam asigurarea la intrarea sau ieşirea maşinilor din minister. Pe timpul nopţii au fost câteva schimburi de focuri din partea pe care am primit-o pentru apărare, dar cele mai puternice acţiuni s-au desfăşurat pe latura din faţa ministerului.

În următoarele zile cât am rămas în minister, plutonul din care făceam parte a primit mai multe misiuni, pe 23 decembrie am asigurat apărarea în interior a blocului alimentar a ministerului, iar de pe 24 până pe 28 decembrie am asigurat apărarea în locaşuri amenajate lângă clădirile ministerului4.

Lt. maj. ing. VASIU DAN

** *

Declaraţie

[ ...] Mergeam cu viteză mare şi în zona Ministerului s-a tras în autobuzul în care mă afl am. Acesta a oprit şi a început debarcarea între trei blocuri într-o parcare. Cum am debarcat s-a tras asupra noastră foc cu foc, după care imediat s-a trecut la foc automat.

Cele foc cu foc nu ştiu de unde veneau exact, dar în momentul în care s-a tras foc automat, acesta era dinspre zona Ministerului spre noi.

Am ripostat cu foc asupra Ministerului (nimeni aproape nu ştia unde ne afl ăm), nu ştia cine şi în cine tragem.

După riposta noastră au urmat câteva secunde de linişte, după care au urmat schimburi de focuri în alte direcţii, inclusiv asupra blocurilor vecine (pe acoperişurile acestora). Totul a durat cinci-zece minute, după care am intrat într-o scară dintr-un bloc. Situaţia era dramatică. Nimeni nu ştia ce se întâmplă, ce-i de făcut.

Erau în jur de 30 de studenţi împreună cu colonelul Constantin. Am intrat într-un apartament de la parter unde locuiau doi bătrâni. Colonelul Constantin a intrat împreună cu mine şi încă câţiva colegi.

Am primit ordin de la colonelul Constantin să ieşim pe geamul de la sufragerie în partea cealaltă a blocului. Am ajuns lângă geam de la care m-am întors şi am spus că nu are nici un rost să trecem dincolo, ci mai bine să rămânem în scară şi să luăm legătura cu Academia. Colonelul Constantin a fost de acord.

Am format numărul pe întuneric şi i-am dat receptorul colonelului, spunându-i să raporteze unde ne afl ăm, lucru pe care l-am afl at de la locatari.

Apoi, am ieşit afară din bloc deoarece colegii mei de afară spuseseră că se apropie un civil de bloc. L-am somat, am schimbat câteva cuvinte cu el, după care, cu mâinile ridicate, l-am pus să meargă până la blocul vecin. M-am întors în scară şi la scurt timp am auzit că strigă cineva la noi.

Am ieşit din bloc şi am vorbit la distanţă cu căpitanul Stoica care se afl a în Minister. Acesta a întrebat cine suntem şi cine ne conduce. I-am răspuns, la care acesta m-a trimis să-l chem pe colonelul Constantin să vorbească cu el. Colonelul Constantin a refuzat, iar eu am ieşit din nou din bloc şi am reluat discuţia cu acel căpitan. Acesta nu vroia să vorbească decât cu colonelul Constantin.

Am revenit în scara blocului, dar din nou colonelul a refuzat spunând să merg eu până la Minister cu încă un coleg. I-am răspuns că nu eu sunt comandantul şi nu cu mine vrea să vorbească.

Am mers din nou afară, dar discuţia nu a mai avut loc, afl ând că nu a sosit colonelul Constantin.

studii/documente

document 2009 4 (46) 23

Se descarcă muniţiaSe descarcă muniţia

În faţa clădirii Ministerului Apărării NaţionaleÎn faţa clădirii Ministerului Apărării Naţionale

După aceasta am plecat la scara vecină să văd cine mai trăieşte şi ce se mai întâmplă.

Afară gemeau colegii, nu se ştie câţi. Doi colegi au luat un alt student rănit pe care l-au dus în scara vecină şi l-au lăsat dintr-un apartament de la etajul I în hol. Am căutat un doctor, ceva, am găsit pe cineva, o doctoriţă la parter care a refuzat să ne ajute pe motivul că dacă vede sânge i se face rău (?!). M-am deplasat la scara în care intrasem prima dată şi am vorbit cu o asistentă bătrână. Ni s-au dat pansamente, şi am plecat împreună cu sergentul major Mândruţă Constantin la rănit. L-am lăsat pe acesta să-i dea primul ajutor, eu întorcându-mă să dau telefon la salvare.

Am vorbit cu Academia şi aici am discutat cu maistrul Ciobănescu, care mi-a spus interiorul unde îl pot găsi pe generalul-locotenent Ispas Ştefan. Am vorbit apoi cu domnul general, căruia i-am raportat unde ne afl ăm, că avem morţi şi răniţi, adresa exactă. Nu am primit un ordin concret şi am înţeles că mai bine este să stăm că apărăm scara în care ne afl ăm.

Telefon la Salvare a dat între timp sergentul major Ghercioiu Dragoş, care a dat adresa unde ne afl ăm. Am ieşit apoi din apartament şi am auzit un coleg că domnul general-maior Ion Angheloiu a dat ordin să trecem la atac. Era în jur de ora 04.30 dimineaţa, şi majoritatea nu ştiau unde se afl ă şi pe cine să atacăm. Auzind aceasta am spus că domnul general-locotenent Ispas Ştefan a dat ordin să rămânem să apărăm scara. Colonelul Constantin nu ştia ce decizie să ia, aşa că am mai analizat odată că ar fi bine să rămânem până se luminează sau până primim o veste, ceva, de la Academie sau Minister.

Până la urmă toţi au fost de acord şi am rămas în scară până spre ora 06.30, când am ieşit şi în dezordine ne-am deplasat spre Minister, unde am intrat după câteva minute de haos.

Specifi c că orele pe care le-am dat sunt aproximative5. Sergent major BOCANU LIVIU, student Anul III

** *

Declaraţie

[...] Pe 22.12. dimineaţa, întorcându-mă împreună cu studenţii, cu ajutorul autobuzelor, am văzut în curtea Fabricii „Electromagnetica” lume multă adunată, pentru a merge la miting.

După ce s-a prezentat la televizor comunicatul despre ministrul Apărării Naţionale, un grup de studenţi, care vociferau, susţinând că afi rmaţia făcută cu privire la generalul Milea nu poate fi adevărată, deoarece ei nu-l considerau pe cel în cauză trădător.

La sosirea ofi ţerilor din Compania cadre şi a ofi ţerilor-elevi din Localul 1 în curtea Localului nr. 2 cu fl ori în mâini, s-a produs acea explozie de bucurie unanimă.

În această stare euforică, un număr destul de mare de studenţi, având în frunte fanfara unităţii, au plecat spre poartă cântând „Deşteaptă-te, române”; personal, faţă de această formă de manifestare am avut o oarecare reţinere, deoarece coloana alcătuită s-ar fi deplasat către centrul oraşului, nu participau la această pornire spontană decât o parte din studenţii secţiei, iar armamentul studenţilor nu se găsea în siguranţă, fi ind depozitat în sălile de clasă.

Coloana a fost întoarsă pe platou, iar în cadrul adunării ce s-a desfăşurat au luat cuvântul gl. mr. Ardelean, gl. mr. dr. ing. Ispas, col. ing. Bodin.

După-amiază s-a primit ordin, prin ofi ţerul de serviciu, să se predea armamentul şi muniţia.

Cpt. Mihalache Cristian

4 (46) 2009 document24

studii/documente

TAB între blocurile învecinate ministerului

Urme de gloanţe pe faţada blocurilorUrme de gloanţe pe faţada blocurilor

În jurul orei 19.00 o parte din studenţi au plecat către Căminul Sălaj, dar s-au întors la ofi ţerul de serviciu pe local, raportând că se trage în apropierea cazărmii şi cereau să li se distribuie armele.

Având cutia cu chei de la magazia cu armament, am trecut la distribuirea armamentului, cu toate că gl. Angheloiu încerca să se eschiveze de la a da ordin de distribuire.

În legătură cu distribuirea muniţiei, menţionez că s-a petrecut ceva asemănător, plt. Cojocaru Dan întrebând de câteva ori pe gl. Angheloiu şi pe gl. Ardelean ce trebuie să execute. Primul a dat ordin să nu se distribuie muniţia, cel de-al doilea dând ordin să se distribuie, subliniind că are calitatea de comandant de batalion şi că va răspunde pentru ordinul dat.

După primirea armamentului şi muniţiei, întregul efectiv al secţiei s-a adunat pe platou, unde s-a aşteptat ordine timp de 1.30 h - 2 h.

După ora 22.30 s-a primit ordin de a ocupa dispozitiv de luptă pentru apărarea cazărmii (în spatele clădirii B.I.P.P. – pavilionul Laboratoare – poartă popotă).

După aproximativ 30 minute s-a primit ordin de adunare pe platou, pentru a se pleca în misiune.

Studenţii lt. Mitrofan Marius şi lt. Pătrulescu Dumitru – M 14 – îndeplinind funcţia de radişti, s-au prezentat la Laboratorul de Transmisiuni pentru a ridica staţiile radio, dar s-au întors fără aceste mijloace de transmisiuni, raportându-mi că cei de la laborator le-au comunicat că s-a primit ordin să nu se distribuie staţiile radio.

Până la venirea autobuzelor, împreună cu cadrele companiei am organizat două echipe: prima, formată din studenţii cunoscători ai proceselor de autoapărare, în care s-au înscris voluntari: lt. Fitărău Adrian – M 15, lt. Burcuţă Dan – M 55, el. sg. maj. Bădescu Mircea – M 53 şi el. frt. Moldovan Emil – M 71 şi a doua, formată din 11 studenţi din anul I, din gupa M 11, condusă de către lt.

maj. Chifulescu Decebal, ofi ţer-elev în cadrul aceleiaşi grupe, cu misiunea de întărire a pazei Localului nr. 1.

Aceştia din urmă s-au îmbarcat în autobuzul destinat plutonului 1, împreună cu restul efectivului campaniei şi la poarta dinspre Şoseaua Panduri a Localului nr. 1 au debarcat, dar au întâmpinat foarte mari greutăţi până la intrarea în interiorul localului respectiv, datorită faptului că cei care aveau misiunea de apărare a porţii respective nu cunoşteau nimic despre sosirea grupei de studenţi.

Pe timpul îmbarcării în autobuze, l-am văzut pe cpt. Iancu Traian, echipat, cu armă şi cartuşe, lângă primul autobuz. Purtând cu acesta o discuţie foarte scurtă, am afl at că la Minister (acolo unde trebuie să mergem) este „ploaie de foc”, apreciere pe care am ţinut-o pentru mine, deoarece nu aveam de unde să cunosc realitatea.

După îmbarcarea studenţilor, am urcat în ultimul autobuz, împreună cu comanda companiei şi cu plutonul 5 comandat de cpt. ing. Codreanu.

Pe timpul deplasării mi-au atras atenţia următoarele: în dreptul bisericii din zona Răzoare, pe partea dreaptă un troleu era rămas în pană; în aceeaşi zonă, doi bărbaţi cu banderole pe braţ făceau semne din mâini; în zona Ho şi Min, pe lângă gardul din apropierea Direcţiei Comerţ Exterior, am observat un grup de militari deplasându-se în coloană câte unu cu armele pregătite pentru tragere; tot cam în aceeaşi zonă am văzut o şa (autotren) al cărui şofer era mort, căzut în apropierea cabinei.

Văzând acestea, am dat ordin de încărcare a armamentului înainte de oprirea autobuzului. Datorită faptului că autobuzele din coloană s-au oprit, s-a oprit şi autobuzul în care eram. Comandantul companiei, col. dr. ing. Constantin a dat ordin de debarcare. Pe timpul debarcării (în autobuz mai erau aproximativ 15 studenţi) s-a deschis foc asupra noastră, dinspre clădirea Direcţiei Comerţ Exterior.

Pe grupuri mici, sub comanda cadrelor, studenţii s-au adăpostit în spaţiile verzi de pe lângă blocuri sau pe casele scărilor din blocurile vecine.

Personal, împreună cu mai mulţi studenţi din grupele M 12 A, M 12 B, M 111 am reuşit să ne grupăm în spatele blocului A 1,

studii/documente

document 2009 4 (46) 25

Tancuri în dispozitivTancuri în dispozitiv

Revoluţionari intrând în curtea ministerului

de unde, prin salturi executate în pauzele de foc, am ajuns la colţul blocului, dinspre Complexul ,,Orizont”. De aici, am fost îndrumaţi de către un civil cu banderolă tricoloră spre poarta M.Ap.N.

De la debarcare şi până la intrarea în curtea M.Ap.N. nu am primit nici un fel de ordin de la comandantul companiei.

Pe timpul unei pauze de foc am reuşit să traversez împreună cu studenţii b-dul Drumul Taberei, adăpostindu-ne după aceasta în spatele unui tanc, de unde, câte unul, am intrat în curtea M.Ap.N.

În interiorul curţii ne aştepta cpt. Iancu Traian, care ne-a dirijat către clădirea cazărmii, unde l-am găsit pe col. ing. Cherecheş Tudor, împreună cu un grup mai mare de studenţi.

Pe timpul nopţii, în această clădire a mai sosit încă un grup de câţiva studenţi. În această clădire, am rămas până dimineaţa, când s-a ordonat adunarea celor două companii.

În dimineaţa zilei de 23 decembrie, la executarea apelului, din totalul studenţilor care executaseră deplasarea la M.Ap.N. absentau 9 (nouă) astfel: patru morţi (identifi caţi personal de subsemnatul), patru răniţi şi un însoţitor (el. sg. Bălan Gabriel – mutat la secţia „L”) care a mers cu răniţii la spital, după care s-a prezentat la Localul nr. 2.

Menţionez, că morţii fuseseră împuşcaţi în cap, obraz şi piept6.

Căpitan MIHALACHE CRISTIAN 19 aprilie 1990

** *

Notă de relaţii

[ …] Pe 24 decembrie 1989 a fost atacat Localul 2 şi când se trăgea din pavilionul dormitoare spre stradă, am ieşit din birou pe hol, am scos pistolul şi am băgat glonţ pe ţeavă. Eram pe hol împreună cu mr. Moldovan şi cu ceilalţi colegi din catedră,

care toţi aveau armele în mână. Când am plecat la popotă cu mr. Moldovan şi am ajuns la poarta popotei s-a auzit o împuşcătură şi din copacul sub care m-am adăpostit eu şi mr. Moldovan a căzut o creangă. Apoi am scos pistolul şi i-am tras piedica.

Când m-am întors în birou am fost anunţat de colegi că trebuie să mă duc imediat la M.St.M., că mă cheamă col. Papuc pentru ca să aduc muniţie şi căşti.

M-am prezentat la gl. Angheloiu, care mi-a zis să mai aştept apoi, după ce m-am prezentat din nou la dânsul, a spus că după ce vine T.A.B. cu Spânu voi pleca.

Când a venit acesta, m-a chemat şi m-a întrebat de ce am nevoie. I-am răspuns că este nevoie de muniţie pentru apărarea M.St.M. şi mi-a răspuns că nu îmi dă muniţie deoarece aceasta este grija M.St.M.

Am vorbit cu m.m. Ciota Iosif şi împreună cu Spânu am luat două lăzi de muniţie de la Ciota şi le-am urcat în T.A.B.

Am ajuns la M.St.M. în poartă şi am deschis oblonul, iar când am ieşit se trăgea dintr-un bloc de 10 etaje asupra noastră. M-am adăpostit după un zid crăpat de unde trăgea un soldat cu puşcă cu lunetă. Apoi am scos pistolul şi după ce s-a încetat focul m-am prezentat la col. Papuc care era împreună cu col. Bodin.

Colonelul Bodin mi-a dat în subordine 10 ofi ţeri elevi din anul 5 cu care să apăr intrarea în clădire. Toată noaptea nu am dormit. S-a tras şi a fost împuşcat un terorist (?!) care a scăpat de sub escortă.

În aceeaşi noapte când i-am auzit pe subordonaţii care erau în post că somează şi bagă glonţ pe ţeavă, am ieşit afară şi i-am recunoscut vocea lui lt. col. Aluneanu şi când l-am întrebat dacă e el, mi-a spus: „Jenică, spune-le să nu tragă”. Apoi, subordonaţii mei când au auzit focuri de armă, mi-au spus că sunt terorişti la etajul 1. Le-am spus că nu este adevărat. Mi-au răspuns că mişcă

4 (46) 2009 document26

studii/documente

Punctul de acces în Obiectivul DT1Punctul de acces în Obiectivul DT1

Centrul de Calcul al Ministerului Apărării NaţionaleCentrul de Calcul al Ministerului Apărării Naţionale

cineva acolo şi le-am replicat că sunt de-ai noştri şi să nu tragă că ne împuşcăm între noi.

Pe 25 decembrie 1989 ziua nu am dormit, a venit doctorul Paraipan şi împreună cu el şi încă doi studenţi ne-am dus la infi rmerie, unde mi s-au dat medicamente, după care studenţii au plecat, iar eu am mai rămas un minut de vorbă cu col. dr. Matei, care mi-a spus că în camerele de lângă noi sunt terorişti, dar să nu mă sperii că sunt păziţi în faţa uşii de câte un ofi ţer. Am plecat pe hol şi am ajuns la o cameră cu gratii la uşă, uşa deschisă, în faţa uşii un scaun unde trebuia să stea ofi ţerul care-i păzea pe terorişti7.

Locotenent-colonel EUGEN SITEANU

** *

[ ...] Imediat ce a oprit am coborât, încercând să mă orientez şi să-mi găsesc o poziţie de apărare convenabilă, deoarece în acel moment se trăgeau focuri răzleţe. M-am adăpostit în cele din urmă în spatele unei maşini afl ată între cele două blocuri, parcată pe trotuar unde se afl a un alt coleg de al meu, Bota Marius. După câteva momente, focul s-a înteţit, iar unul din geamurile maşinii a fost găurit de un glonte aşa încât am fost nevoiţi să ne culcăm la pământ. Am avut timp totuşi să observ că se trăgea asupra noastră dintr-un lateral al clădirii Ministerului, cât şi dintr-un bloc afl at în spatele nostru şi în spatele celor două de la şosea.

În timp ce aşteptam jos ca focul să se mai calmeze, am simţit că sunt atins în ambele picioare.

După poziţia în care eram culcat şi după traiectoria glonţului am dedus mai târziu că posibila direcţie din care am fost lovit se pare că ar fi Centrul de Calcul de lângă Minister. Glonţul a venit paralel cu pământul, deoarece eu am fost lovit în ambele picioare în momentul în care eram culcat, şi a trecut înainte de aceasta pe sub maşina lângă care mă adăpostisem.

Aproape instantaneu l-am observat pe colegul meu Dumitraş, care se afl a în stânga mea, căzând, dar n-am putut să-i fi u de nici un ajutor deoarece nu mai puteam mişca decât piciorul stâng.

După aproximativ 3-4 minute, când focul a mai încetat din intensitate, am încercat să părăsesc zona aceea „caldă”, ajutându-mă de un singur picior. Am reuşit să ajung într-unul din blocurile din faţă şi, ajutat de nişte studenţi care se afl au pe scară, să ajung până la etajul I al blocului unde ni s-a deschis o uşă şi am intrat să-mi dau seama de ceea ce am.

Între timp, mi-am legat picioarele cu nişte garouri, iar un alt farmacist din blocul respectiv a venit să mă dezinfecteze.

Singura soluţie la care am putut recurge a fost ca, ajutat de persoanele care se afl au în apartament, să telefonez la Academie la Localul II şi să anunţ că am fost rănit şi să trimită o maşină pentru a putea fi transportat deoarece, cu toate încercările mele, sângele nu s-a oprit.

Mi s-a comunicat că o maşină de transport putea veni abia dimineaţă, deoarece zona era periculos de traversat.

Sâmbătă dimineaţă pe 23 decembrie, orele 07-07.30 a sosit un Aro cu care am fost transportat, deoarece nu mai puteam mişca nici celălalt picior şi dus la Spitalul Militar Central, internat cu diagnosticul: „Plagă transfi xiantă prin împuşcare la 1/3 media coapsa dr.; 1/3 distanţă coapsa stângă-operat” unde am fost internat la Secţia Traumatologie.

Pe data de 28 decembrie, când tatăl meu a putut ajunge în Bucureşti şi, implicit, la spital, am cerut să fi u mutat la infi rmeria Academiei, deoarece cele văzute acolo au acţionat destul de intens asupra stării mele psihice şi aveam nevoie de linişte8.

Elev sergent POPESCU CRISTIAN

** *

TABEL CU ELEVII RĂNIŢI

Bota Marius – Plagă prin împuşcare baza hemitoracelui drept, cu leziune hepato-frenică şi pulmonară. Proiectil intra-arterial axial. Vindecat.

Huţanu Vasile – Plagă împuşcată hemitorace stâng cu pneumatorax. Vindecat.

studii/documente

document 2009 4 (46) 27

Tancuri pe Str. Drumul Taberei

ABI cu luptători U.S.L.A. (presupuşi terorişti)

în faţa Centrului de Calcul al Ministerului Apărării Naţionale

Popescu Cristian – Plagă împuşcată transfi xiantă coapsa dr. Plagă delabrantă prin împuşcare 1/3 distală coapsă stg. Vindecat.

Şuşman Dan – Fractură deschisă prin împuşcare glezna dreaptă. Vindecat.

Lupu Sorin – Plagă împuşcată 1/3 medie coapsa dreaptă. Vindecat.

Dumitrache Valentin – Plagă împuşcată a peretelui abdominal. Vindecat.

Tihon Vladimir – Contuzie a regiunii perioculare dr. Prin cablu metalic. Vindecat.

Pol Romulus – Plagă împuşcată abdominală cu secţiune de nerv sacrat şi leziune de ureter. Se afl ă încă în Spitalul Militar Central Secţia Urologie9.

Colonel medic dr. DUMITRU MLADINAŞ 27 aprilie 1990

** *

SUBLOCOTENENTUL POST-MORTEM FRANGA EUGEN

S-a născut la 5 octombrie 1967, în municipiul Constanţa.

Absolvent al Liceului Industrial, era student în anul I la Facultatea de Armament, Rachete şi Muniţii, specialitatea subingineri de artilerie.

Având conştiinţa datoriei împlinite, a depus eforturi susţinute

pentru obţinerea de rezultate foarte bune la învăţătură.S-a caracterizat printr-un înalt simţ al

corectitudinii în relaţiile cu colegii şi şefi i săi.A căzut la datorie, în noaptea de 22-23 decembrie 1989, în

luptele cu teroriştii la intrarea în dispozitivul de luptă pentru apărarea localului M.Ap.N.

A fost avansat sublocotenent post-mortem prin Ordinul M.Ap.N. nr. M.C. 770 din 30.12.1989.

SUBLOCOTENENTUL POST-MORTEMPĂTCAŞ IOAN

S-a născut la 28 iunie 1967, în localitatea Remetea, jud. Alba.

Absolvent al Liceului Militar ,,Mihai Viteazul” din Alba Iulia, era student în anul IV la Facultatea de Armament, Rachete şi Muniţii, specialitatea ingineri armament de aviaţie a Academiei Tehnice Militare.

Student deosebit, obţinea rezultate foarte bune la învăţătură. Era caracterizat printr-un spirit organizatoric care îi permitea executarea misiunilor în condiţii foarte bune, disciplinat, loial în relaţiile cu colegii şi şefi i săi. A fost un exemplu şi un model de comportare.

A căzut la datorie, în noaptea de 22-23 decembrie 1989, în luptele cu teroriştii la intrarea în dispozitivul de luptă pentru apărarea localului M.Ap.N.


SUBLOCOTENENTUL POST-MORTEM PINTEA ION-CIPRIAN

S-a născut la 13 aprilie 1968, în municipiul Bacău.

Absolvent al Liceului Energetic ,,Lucreţiu Pătrăşcanu” din Bacău, era student în anul III la Facultatea de Aviaţie şi Blindate,

4 (46) 2009 document28

studii/documente

Dispozitiv de apărare în faţa ministerului

Dispozitiv de apărare în faţa ministeruluiDispozitiv de apărare în faţa ministerului

specialitatea subingineri aeronave militare şi motoare de aviaţie a Academiei Tehnice Militare.

Disciplinat şi ordonat, obţinea rezultate bune la învăţătură.Manifesta un înalt simţ al datoriei în achitarea atribuţiilor

şi executarea misiunilor de luptă.A căzut la datorie, în noaptea de 22-23 decembrie 1989, în



SUBLOCOTENENTUL POST-MORTEMDUMITRAŞ SORIN ŞTEFAN

S-a născut la 22 martie 1969 în oraşul Dorohoi, jud. Botoşani.

Absolvent al Liceului Militar ,,Mihai Viteazul” din Alba Iulia, era student în anul II la Facultatea de Armament, Rachete şi Muniţii, specialitatea ingineri muniţii, explozivi şi combustibili pentru rachete a Academiei Tehnice Militare.

Student sârguincios, a dovedit dragoste pentru meseria aleasă prin obţinerea de rezultate bune la învăţătură.

Ordonat şi disciplinat, a executat la timp misiunile încredinţate, fi ind caracterizat printr-un simţ al datoriei deosebit.

A căzut la datorie, în noaptea de 22-23 decembrie 1989, în luptele cu teroriştii la intrarea în dispozitivul de luptă pentru apărarea localului M.Ap.N.


SUBLOCOTENENTUL POST-MORTEMBUCUR SIMION CRISTIAN-REMUS

S-a născut la 17 februarie 1969 în municipiul Cluj-Napoca.

Absolvent al Liceului de matematică-fi zică ,,Liviu Rebreanu” din Bistriţa, era student în anul II la Facultatea de Armament, Rachete şi Muniţii, specialitatea ingineri artilerie şi rachete a Academiei Tehnice Militare.

A obţinut rezultate bune la învăţătură. Disciplinat, îşi îndeplinea atribuţiile ca student, dovedind corectitudine şi promptitudine.

Loial şi cu respect faţă de colegii şi şefi i săi.A căzut la datorie, în noaptea de 22-23 decembrie 1989, în



** *

Notă privind principalele aspecte ale activităţii desfăşurateîn perioada Revoluţiei din Decembrie 1989

[ ...] Se pare că, iniţial, focul s-a executat dinspre Centrul de Calcul, afl at în partea M.Ap.N. Împreună cu efectivele de studenţi ce coborâseră din autobuzul al doilea, m-am aruncat la pământ, în spaţiul de peste trotuarul din dreapta, vizavi de M.Ap.N., între trei blocuri afl ate în dreptul autobuzelor oprite.

Afl at în poziţia culcat, am urmărit să determin locurile de unde se execută foc asupra noastră, în atenţie fi ind etajele superioare

studii/documente

document 2009 4 (46) 29

Autoturisme incendiate vis-a-vis de Centrul de Calcul al Ministerului Autoturisme incendiate vis-a-vis de Centrul de Calcul al Ministerului

Paza Ministerului înspre Paza Ministerului înspre Căminul Militar „Haiducului”Căminul Militar „Haiducului”

ale blocurilor între care ne afl am. Mulţimea ricoşeurilor pe pereţii celor trei blocuri, datorită focului executat pentru acoperire dinspre minister şi a focului executat de studenţi, nu a permis localizarea teroriştilor. Şi totuşi, de pe aceste blocuri s-a tras asupra noastră; am în vedere următorul aspect: fi ind în poziţia culcat, sub aceste blocuri, am receptat două bufnituri, două lovituri în sol, în dreapta capului, la un interval de timp între ele de 1-2 secunde; am rămas nemişcat câteva secunde şi apoi am efectuat un salt înainte, moment în care am observat că studentul de lângă mine, aviator, rămas nemişcat la sol, avea faţa plină de sânge. Acest aspect, ca şi datele obţinute ulterior, din care rezultă că alţi doi studenţi au fost ucişi prin lovirea craniului, mă fac să afi rm că pe blocurile din jurul nostru s-au afl at câţiva terorişti, înarmaţi cu armament semiautomat, care au deschis foc asupra noastră.

În momentele următoare, împreună cu studenţii, prin salturi scurte şi târâş, am ocolit blocul din stânga, am ajuns în colţul vizavi de intrarea în M.Ap.N. Aici, cpt. Iancu T. intrase în legătură cu militarii ce asigurau paza Ministerului şi care solicitau parola. Fără să le fi spus parola, deoarece nu o primisem, având la bază afi rmaţia noastră că suntem de la Academie, militarii ne-au permis intrarea în M.Ap.N.

În timp ce pătrundeam în fugă în Minister, de pe aleea din interior, din dreptul intrării principale, un transportor blindat a deschis focul pe deasupra noastră. Acest aspect şi altele relatate anterior mă determină să cred că nu toţi apărătorii M.Ap.N. au cunoscut faptul că urma să sosim.

Între momentul debarcării din autobuze şi cel corespunzător intrării în M.Ap.N. au trecut, după părerea mea, 5-7 minute; în acest interval de timp, după cum am constatat ulterior, 200 de studenţi din cele două companii au tras câte un încărcător complet, iar alţii mai puţin, ceea ce înseamnă că s-au consumat cel puţin 6.000 de cartuşe. Dacă la aceasta adăugăm focul teroriştilor şi focul deosebit de susţinut al apărătorilor M.Ap.N., precum şi timpul scurt de acţiune, se poate

aprecia densitatea deosebit de mare a focului; se înţelege, astfel, de ce n-a fost posibilă intrarea în M.Ap.N. din primul moment şi în formaţie, pe subunităţi.

Efectivele plutoanelor au urmat, în cea mai mare parte a lor, traseele alese de comandanţi, deplasarea spre intrarea în M.Ap.N. făcându-se prin salturi şi târâş.

În aceste condiţii deosebit de grele, pierderile suferite de cele două companii s-au cifrat la 5 morţi şi 7 răniţi, dintre care un mort (slt. p.m. Pintea Ciprian) şi trei răniţi (lt. Pol Romulus, lt. Lupu Sorinel şi lt. Dumitrache V.) au fost din Compania a V-a, comandată de mine.

Un caz aparte de rănire îl reprezintă studentul Tihon Vladimir care a fost accidentat la ochi de un cablu de troleu ce a căzut ca urmare a secţionării lui prin foc. Studentul Tihon V., deşi acuza pierderea parţială a vederii, n-a

vrut să se interneze în spital şi a acţionat în continuare în M.Ap.N.; ca urmare a faptului că n-a fost spitalizat, n-a fost înregistrat ca rănit şi n-a benefi ciat de avansarea la gradul de locotenent ca şi ceilalţi colegi ai săi răniţi, deşi l-am propus la avansare în mai multe rânduri.

Revenind la intrarea în M.Ap.N., menţionez că o parte mică din efectivele companiei, datorită focului puternic, au rămas peste noapte în unul din blocurile vizavi de Minister. Dintre aceştia, mai mulţi studenţi au acţionat pentru ajutorarea răniţilor şi trimiterea lor la spital, pentru ridicarea morţilor şi raportarea evenimentelor petrecute la Localul 2.

Un comportament remarcabil în ajutorarea răniţilor l-a avut studentul Bocanu Liviu. Dintre studenţii rămaşi peste noapte în blocul vizavi de Minister, parte au intrat dimineaţa în M.Ap.N., iar altă parte (lt. Cătană Eusebiu, studenţii Bogdan Daniel şi Manole Dragoş), care n-au reuşit acest lucru, s-au întors la Localul 2 al Academiei.

4 (46) 2009 document30

studii/documente

Autoturism distrus în zona FavoritAutoturism distrus în zona Favorit

ABI cu luptători U.S.L.A. distrus în faţa

Centrului de Calcul al Ministerului Apărării

Naţionale

În cadrul M.Ap.N., participarea companiei a V-a la apărarea acestuia a debutat chiar în noaptea de 22/23 decembrie 1989, aproximativ orele 03.00, când reprezentantul M.Ap.N. – maiorul Pinţa ne-a solicitat un pluton pentru ocuparea unui dispozitiv de apărare.

Ulterior, în perioada 23-28 decembrie 1989, Compania a IV-a şi a V-a au primit ca misiune principală apărarea sălii de festivităţi şi a popotei Ministerului, cu organizarea unor poziţii de apărare în exteriorul acestor săli. Totodată, în toată această perioadă, parte din plutonul comandat de lt. Nichifor Răzvan a primit misiunea de a acţiona pe clădirea M.St.M., asigurând apărarea acesteia. Timp de cinci zile, acest pluton a acţionat cu mult curaj împotriva teroriştilor afl aţi în blocurile vizavi de M.Ap.N. sau care au încercat să pătrundă în Minister prin Drumul Taberei. Pentru modul deosebit în care a acţionat acest pluton, pe data de 28 decembrie 1989, la plecarea din M.Ap.N., am primit mulţumiri din partea unor ofi ţeri superiori din cadrul M.St.M.10

Colonel dr. ing. PAPUC FLORINEL

** *

Declaraţie

[ ...] Peste un timp a venit un elev din anul I, de la M 111 (Tiţă cred că-l cheamă) şi a cerut să-l ajute cineva să care un rănit. M-am oferit eu. L-am luat pe Huţanu Daniel din zona D, apoi l-am dus în scara 2, unde împreună cu câţiva colegi am insistat şi mi s-a deschis cu greu, încercând apoi să-l ajutăm cât de cât, dezbrăcându-l şi spălându-l de sânge. Era lovit de un glonţ, care îi pătrunsese prin spate, în partea de jos stânga a abdomenului şi ieşise tot prin stânga, dar sus, deasupra inimii. Presupunând că în momentul lovirii era culcat pe pământ, traiectoria glonţului înseamnă că era aproape paralelă cu pământul, adică cred eu, că fusese împuşcat de undeva din spatele lor, de pe pământ, adică de un coleg.

A apărut ulterior şi o individă care s-a prezentat ca fi ind medic, sau studentă la medicină, care cu vată a reuşit să-i oprească hemoragia.

În urma apelurilor repetate la telefon, la spital şi la Academie, în sfârşit către ora 03.30-04.00, a sosit salvarea, o salvare civilă, în care împreună cu un coleg l-am urcat pe Huţanu şi pe un alt coleg, rănit ceva mai uşor la picior şi care stătuse într-un apartament vecin. Nu sunt sigur, dar s-ar putea să mai fi fost încărcat şi un alt coleg.

Apoi un băiat şi o fată de vreo 16-17 ani, care erau pe acolo m-a întrebat dacă „îi cunosc pe ăştia”.

Am fost surprins văzând câţiva dintre colegi morţi şi am încercat să-i identifi c, să văd dacă era vreun cunoscut. Dintre ei

nu l-am putut recunoaşte decât pe Dumitraş Sorin11.

Elev sergent STĂNESCU DRAGOŞ

** *

Adeziunea studenţilor militari

Ne adresăm atât de târziu Frontului Salvării Naţionale prin intermediul T.R.L., până în prezent fi ind reţinuţi prin misiunea noastră de luptă.

Studenţii Facultăţii Tehnice din Academia Militară, fraţi cu toţi studenţii, cu toţi tinerii ţării, inimă în brava Armată Română, am fost alături de Revoluţie prin jertfele colegilor noştri şi o apărăm prin braţul celor vii. Oră după oră, din zi şi din noapte, începând cu primele clipe ale Revoluţiei defi nite de sublimele cuvinte:

studii/documente

document 2009 4 (46) 31

ABI cu luptători U.S.L.A. distrus ABI cu luptători U.S.L.A. distrus în faţa Centrului de Calcul în faţa Centrului de Calcul al Ministerului Apărării Naţionaleal Ministerului Apărării Naţionale

ABI cu luptători U.S.L.A. distrus ABI cu luptători U.S.L.A. distrus în faţa Centrului de Calcul în faţa Centrului de Calcul al Ministerului Apărării Naţionaleal Ministerului Apărării Naţionale

„Armata e cu noi!” am stat şi stăm cu arma în mână luptând în punctele fi erbinţi ale Capitalei, Academia Militară şi Ministerul Apărării Naţionale, pentru a nu permite nimănui să atenteze la adevărata libertate, la mulţumirea sufl etească şi materială a fraţilor şi părinţilor noştri.

Acum avem posibilitatea să ne exprimăm idealurile noastre tinereşti, expresie a preocupărilor noastre comune ştiinţifi ce, de afi rmare a adevăratelor valori naţionale, astfel încât să ne aducem contribuţia fi rească la revitalizarea spiritualităţii româneşti.

Pentru aceasta, dorinţa noastră este de a ne integra noilor structuri democratice studenţeşti, exprimând astfel voinţa de unitate a tuturor studenţilor din România liberă.

Suntem alături de Frontul Democratic al Studenţilor din România, de toţi colegii din ţară, noi, studenţii cu arma în mână12.

Citită la telefon comandantului Academiei Militare, astăzi, 27 decembrie 1989, orele 14.10. Comandantul a apreciat elogios sentimentele studenţilor, le mulţumeşte şi le urează sănătate.

** *

Declaraţie

[ ... ] Când s-a mai liniştit puţin schimbul de focuri, nu mai ştiu după cât timp exact de la coborârea din autobuz, am vrut să înaintez târâş spre blocul B 3 unde se găseau teroriştii.

Înaintând 1-2 metri din poziţia avută anterior m-am lovit de bocancii unui coleg care se găsea în faţa mea. I-am spus să înainteze, văzând că nu mă ascultă am înaintat pe lângă el. Când am ajuns în dreptul capului lui, l-am privit şi mi-am dat seama că nu mai era în viaţă, fi ind împuşcat în cap.

Nu pot să spun cu exactitate cine este, dar cu siguranţă pot să afi rm că era îmbrăcat în haine kaki şi avea grade de elev.

Am înaintat până la colţul din spate al blocului B 1 şi pentru faptul că toţi colegii dinaintea mea au înaintat pe direcţia Complex ,,Orizont”, am luat şi eu această direcţie.

Ajungând aproximativ la jumătatea blocului B 1, în spatele acestuia am observat 2-3 civili în colţul blocului B 1 dinspre ghena de gunoi. Sincer să fi u nu aveam încredere în ei, dat fi ind faptul că la momentul respectiv credeam că ne luptăm cu trupele de securitate şi U.S.L.A., care purtau şi haine civile.

Tot insistau să mergem cu ei. Noi fi ind dintre ultimii care am coborât din autobuze, am pierdut legătura cu comandanţii noştri şi cu marea parte a detaşamentului.

Rămăsesem 7 studenţi în spatele blocului B 1, culcaţi la pământ şi nu ştiam practic ce să facem. Nu fusesem pregătiţi pentru misiune,

nu ni s-a spus cum să acţionăm, sincer să fi u nu ştiam exact unde este în Minister, dacă cei de acolo ştiau că venim să-i apărăm, având în vedere faptul că s-a tras asupra noastră în momentul sosirii.

Fiind cel mai mare în grad dintre ei, nu i-am lăsat să se disperseze prin preajmă, am propus să ne regrupăm, făcând ca pericolul de a fi împuşcaţi sau de a ne împuşca între noi că şi asta era posibil fi ind noapte şi necunoscând terenul plus teama care era fi resc în sufl etul fi ecăruia dintre noi.

La un moment prielnic, după aproximativ ½-1 oră de staţionare în poziţie de luptă în spatele blocului B 1, am propus celorlalţi 6 colegi să ne retragem în prima scară a blocului B 3 şi să mai stăm acolo până la ivirea zorilor ca, ulterior, să încercăm să ne strecurăm în Minister pe zi, să fi m observaţi că suntem din cadrul M.Ap.N. şi să nu se mai tragă asupra noastră.

4 (46) 2009 document32

studii/documente

Fraternizarea cu populaţia civilă


Când am ajuns în scară, am pus doi colegi la ieşire să facă gardă să păzească scara, iar ceilalţi ne-am căţărat până la etajul 2 la geamurile scării câte doi, ca să observăm ce se petrece în jur.

Venind zorii, am ieşit grupat din scară, am ridicat armele colegilor ucişi, cât şi pe ei şi am vrut să-i transportăm în Minister.

Am improvizat cu armele un fel de targă cu care am transportat colegii ucişi13.

Locotenent MITROFAN MARIUS 24 mai 1990

** *

Notă explicativă

[...] De la studentul caporal Bărbulescu, care avusese învoire şi fusese la sediul C.C., am afl at că Ceauşescu a dat ordin să se tragă în oameni în oraş. În acest context, fi ind şef de maşină şi comandant de pluton, l-am rugat pe studentul Panaite Marius să stea în preajma mea şi, în cazul în care primesc ordin să comand plutonul pentru a trage în mulţime, să-l împuşte imediat pe acel mesager dacă îmi era mie imposibil să execut acest lucru.

La ora 3.45 am debarcat şi am mers la culcare.

Pe 22 decembrie 1989, după ce am audiat decretul prin care ministrul Milea era declarat trădător, le-am explicat colegilor de grupă şi celor veniţi din alte grupe că nu este

adevărat, căci dacă ar fi vrut, ministrul Apărării Naţionale putea să controleze, cu armata, întreaga ţară în 24 de ore, iar ofi ţerii i-ar fi fost credincioşi. Acelaşi lucru i-am spus şi domnului gl. mr. Ardeleanu (neştiind că este cuscrul ministrului), căruia i-am cerut să ne informeze ce se întâmplă în realitate în oraş.

În jurul orei 14.00, dl. cpt. Greu Victor ne-a explicat ce vrea mulţimea, acestea fi ind primele informaţii ofi ciale pe linie de comandă.

După comunicatul din 22 decembrie 1989, ora 15.30, am primit ordin să predăm armamentul şi muniţia, lucru pe care tocmai îl terminasem în jurul orei 18.00, când a început să se audă tot mai aproape focul teroriştilor.

Deşi cu o zi înainte fuseserăm toţi înarmaţi, pentru a sprijini camarila ceauşistă, de această dată tovarăşul gl. mr. Angheloiu nu a aprobat decât pentru subunitatea de intervenţie să ridice armamentul şi muniţia.

Văzând că încă nu se obţinuse nici un rezultat în „discuţia” purtată de studenţii adunaţi în faţa conacului şi dl. gl. mr. Angheloiu, m-am dus la depozit şi i-am spus lt. maj. Pană Daniel că a dat ordin dl. gl. mr. Ardelean să se distribuie armamentul.

Tocmai când am terminat echiparea, au sosit la depozit şi alţi studenţi care au spus că dl. gl. mr. Angheloiu a aprobat să ridice armamentul (cine vrea).

Am ridicat apoi muniţia, iar după circa 20-30 minute i-am raportat dl. col. Radu că plutonul este echipat pentru luptă. În timp ce dl. col. Radu a fost plecat cu plutoanele I şi II să organizeze apărarea laturii dinspre sala de sport a cazărmii, am lăsat agent şi din proprie iniţiativă am organizat pentru apărare clădirea din partea de sud-vest a cazărmii (între P.C. şi Popotă).

De abia terminasem căci agentul ne-a chemat la adunare, unde am afl at că vor veni autobuzele şi ne vom deplasa la Ministerul Apărării.

Am trecut la pregătirea plutonului în diverse variante de acţiune, explicându-le studenţilor cum trebuie să procedeze în diferite situaţii.

Am pus accent pe executarea focului ochit, economia de muniţie, păstrarea calmului şi sprijinul reciproc cu foc.

studii/documente

document 2009 4 (46) 33

Tanc în zona Favorit

Tanc în zona FavoritTanc în zona Favorit

Am cerul dl. col. Radu să ne mai distribuie muniţie, deoarece U.F. este 300 cartuşe la P.M., iar la Minister riscăm să nu avem de unde ne aproviziona. Dânsul a fost de acord şi ca urmare am mai ridicat trei lăzi cu muniţie, pe care le-am împărţit subordonaţilor.

Secţia K nu a mai plecat la M.Ap.N., iar eu am primit ordin să pregătesc, să amenajez şi să apăr clădirea pe care o mai pregătisem din proprie iniţiativă cu puţin timp înainte.

În dimineaţa zilei de 23 decembrie am reuşit să salvez de la moarte un civil, care o luase la fugă în momentul în care un terorist a tras câteva focuri înspre popota unităţii. Acesta s-a băgat sub o Dacie albastră care, de fapt, a şi fost perforată de cel puţin două gloanţe. Pot da amănunte studenţii Simion Laurenţiu şi Mincă Casian.

În jurul orei 9.00 afl ând de la lt. maj. Plachide Luis că în depozit nu sunt grenade de mână, cartuşe de semnalizare şi iluminare, iar muniţie de P.M. numai pentru o zi de luptă, m-am oferit împreună cu studenţii Gruia Cristian şi Dumitru Popescu Dan să participăm la aducerea muniţiei, prilej cu care m-am prezentat la dl. gl. mr. Angheloiu iar apoi la dl. gl. mr. Ardelean care era împreună cu dl. gl. mr. Ispas.

Afl ând de aducerea transportoarelor, am solicitat dl. gl. mr. Ispas să mă lase să merg întrucât mă pricep foarte bine la această tehnică. La Clinceni am plecat în jurul orei 15.00 împreună cu echipa de la Catedra de Tancuri şi Auto şi cu studenţii Gruia Cristian şi Dumitru Popescu Dan.

Ne-am întors în jurul orei 19.00, iar începând cu ora 20.00 am trecut la punerea în stare de operativitate a T.A.B.-urilor, operaţiune ce s-a terminat pe data de 24 decembrie 1989, ora 03.00.

În acest timp am executat următoarele:Am solicitat pe dl. gl. mr. Angheloiu să

dea ordin pentru distribuirea muniţiei şi realizarea legăturii radio între T.A.B.-uri;

Am luat în primire muniţia pentru toate cele trei T.A.B.-uri;

Am organizat desfăşurarea operaţiunile de desconservare a mitralierelor şi benzilor operaţiune pentru care adusesem din Clinceni 5 litri de benzină (negăsind spirt);

Am organizat încărcarea benzilor cu cartuşe;

Am modifi cat dispunerea transportoarelor în dispozitivul ordonat întrucât T.A.B. -ul nu poate trage A.A., unghiul maxim de înclinare al ţevilor fi ind de 45°;

Am cerul dl. gl. mr. Angheloiu să dea ordin pentru pregătirea grenadelor întrucât, la nevoie, ar dura mult desfacerea cutiilor cu focoase. Dânsul nu a fost de acord şi chiar m-a certat.

[ ... ] După încărcarea cu muniţie a tuturor benzilor m-am instalat în T.A.B.-ul 5x112 şi am aşteptat până dimineaţa atacul unui desant aerian tactic debarcat.

Duminică, 24 decembrie 1989 dimineaţa, în jurul orei 09.00 m-am oferit să acţionez

împotriva unor terorişti (sau unui terorist) care acţionau cu foc dintr-o turlă a unei biserici din apropierea cazărmii.

Nu am fost lăsat de dl. gl. mr. Angheloiu să acţionez în vreun fel, am cerut să trag cu M.T.B. (mitralierele de pe T.A.B.) cu A. 67 sau cu grenade de mină.

În aceeaşi zi, 24 decembrie 1989, în jurul orei 11.00, am solicitat domnului gl. mr. Angheloiu să merg eu cu T.A.B.-ul 5x112 pentru a-l transporta pe dl. gl. lt. Logofătu de la M.Ap.N. la Localul I al Academiei Militare.

În condiţiile în care tocmai fusese chemat la telefon de dl. gl. lt. Logofătu, i-am raportat dl. gl. mr. Angheloiu să-l anunţe pe comandant că în 15 minute T.A.B.-ul 5x112 va fi la M.Ap.N.

Am ajuns, într-adevăr, în 15 minute, dar la intrarea în M.Ap.N. nu se ştia că venim, iar dacă eu nu stăteam sus pe transportor, cei de la pază deschideau foc asupra noastră.

4 (46) 2009 document34

studii/documente

Tanc la intrarea principală a Ministerului Apărării Naţionale

Aşteptându-l pe dl. gl. lt. Logofătu, i-am explicat unui domn sergent major, al cărui nume nu-l mai reţin, că sunt dispus să execut orice misiune pentru că eu pentru a lupta m-am pregătit în ultimii nouă ani şi nu este normal ca în condiţiile respective să nu pot contribui cu nimic. După circa 10 minute, sergentul major mi-a propus să merg într-o misiune mai deosebită. Am fost de acord şi mi-a explicat că avem şi aprobarea dl. gl. lt. Logofătu, care mi l-a dat ca şef pe cpt. Turtoi.

L-am transportat apoi pe comandant la Localul I, pe comandantul Comandamentului Apărării Civile la sediul din Herăstrău, iar apoi ne-am prezentat la sediul C.C., unde au mai venit trei T.A.B.-uri din Minister.

În sediul C.C. au intrat trei ofi ţeri superiori, comandanţii celorlalte trei T.A.B.-uri şi sergentul major. Eu am plecat şi am îndrumat mecanicul conductor spre locul de parcare din faţa intrării „D” a C.C., pentru a fi mai aproape. Apoi, sergentul major m-a chemat înăuntru. Ofi ţerii superiori s-au ocupat de luarea în primire a suspecţilor (întocmirea procesului verbal), iar eu şi sergentul major ne-am ocupat cu transportul şi îmbarcarea lor în T.A.B.-uri. Deoarece ni s-a spus că sunt foarte periculoşi, am luat măsuri de siguranţă destul de drastice.

La ultimul transport a venit dl. col. Bărbat şi i-a cerut şefului de eşalon să mai iau în primire pe cineva pentru că se dăduseră lupte grele cu o noapte înainte în sediul C.C. şi există pericolul ca să fi e eliberaţi. Iniţial am crezut că este vorba de soţii Ceauşescu şi i-am raportat domnului col. Bărbat că voi lua măsuri pentru îmbarcarea demnitarilor, iar dânsul să obţină aprobarea necesară.

Ajuns la T.A.B.-uri, am redistribuit suspecţii, iar la ultimul T.A.B. am solicitat ca soldaţii să se îmbarce în altul. Împreună cu locotenentul de infanterie şi sergentul major tot de infanterie, cărora le-am spus în particular despre ce este vorba, ne-am deplasat la col. Bărbat, care ni i-a dat în primire pe Postelnicu Tudor, Nicolae Andruţa Ceauşescu şi Ion Dincă. Am organizat îmbarcarea celor trei demnitari, iar după aceea m-am întors şi am raportat că cele patru T.A.B.-uri sunt gata de deplasare. Cu acest prilej i-am raportat domnului colonel Rădulescu Iordan, membru în F.S.N.,

că sunt dispus ca după îndeplinirea misiunii în curs de derulare, să vin să îl ajut pentru a organiza paza în fostul sediu al C.C. pentru că civilii pe care îi avea în subordine erau insufi cient pregătiţi în acest sens.

Dânsul a fost de acord să obţin aprobarea spre a mă reîntoarce şi l-am întrebat dacă poate asigura armamentul necesar. Am spus că vin cu arma pe care o am în dotare ca ofi ţer, iar după aceea mi-a dat un P.M. cu ţeavă scurtă pentru a-l lua în primire şi îmbarca în ultimul T.A.B. şi pe fostul prim-ministru Dăscălescu. După îndeplinirea acestei ultime sarcini am predat acel P.M. tip U.S.L.A., civilului care executa paza la intrare „D” a sediului fostului C.C. Mi-am reluat arma şi m-am instalat în T.A.B.-ul cu cei patru demnitari.

După ce coloana a ajuns la M.Ap.N. am aşteptat circa o oră, iar apoi am debarcat suspecţii şi cei patru demnitari şi i-au luat în primire alţi ofi ţeri de la Academia Militară (Facultatea de Comandă şi Stat Major).

Şeful de eşalon a hotărât să plec împreună cu încă un echipaj, să-l însoţim într-o misiune pe M.Ap.N. Aducând la cunoştinţă echipajul noua misiune, plt. Poroşnicu mi-a raportat că are pană la roţile din dreapta ale punţii unu şi doi, iar dispozitivul pentru umfl area automată a pneurilor nu mai funcţionează.

Astfel, am afl at că, în timp ce eu eram în interiorul clădirii fostului C.C., se trăsese asupra studentului Dumitru Popescu Dan prilej cu care fuseseră împuşcate cele două roţi ale punţilor directoare.

Am explicat la rândul meu şefului de eşalon şi i-am propus să mă lase să merg şi eu cu domnul ministru, în echipajul unuia din cele două T.A.B.-uri care-l însoţea, întrucât chiar dacă nu sunt paraşutist am sufi cientă pregătire ca ofi ţer, dar nu mi s-a aprobat.

M-am prezentat apoi la „grupa operativă”, am telefonat la cazarmă şi prin intermediul ofi ţerului de serviciul pe Localul II am obţinut aprobarea să rămân peste noapte în sediul M.Ap.N. Cu acest prilej am afl at că infi rmeria cerea un T.A.B. pentru a transporta doi răniţi la S.M.C., iar din discuţia celor prezenţi am constatat că în afară de cele două trimise, pentru dl. ministru altele nu mai sunt. Am vorbit din nou cu plt. Poroşnicu şi cum aceasta nu remediase defecţiunea am renunţat la ideea de a transporta răniţii cu T.A.B.-ul nostru.

M-am deplasat înspre parcul auto şi am luat legătura cu un ofi ţer care era comandant pe un T.A.B. aparţinând unei unităţi din Galaţi. I-am explicat situaţia şi a fost de acord să meargă la S.M.C. cu răniţii. Am mers din nou la grupa operativă şi alături de soluţia propusă, am solicitat să merg şi eu la S.M.C., întrucât nimeni din echipajul T.A.B.-ului nu cunoaşte Bucureştiul. Mi-a arătat un domn colonel unde să trag T.A.B.-ul, iar în timp ce au fost îmbarcaţi doi morţi şi doi răniţi, eu am intrat în autosanitară şi am deplasat-o pentru a elibera drumul T.A.B.-ului.

În legătură cu acest moment poate da amănunte şi elevul ofi ţer căpitan Moşneag Gh. (Localul 1).

În timp ce eram în autosanitară s-a auzit o împuşcătură şi am fost nevoiţi să mai îmbarcăm un mort.

studii/documente

document 2009 4 (46) 35

În apărarea Centralei telefonice de la Piaţa Drumul Taberei ( fostă Moghioroş)

În T.A.B. a urcat şi şoferul de pe salvare care cunoştea locul pe unde se intră în S.M.C. şi care mi-a explicat că nu mai este folosită intrarea principală.

Datorită incidentului care tocmai se consumase şi datorită faptului că nu mai era nevoie de mine ca „ghid” m-am întors la echipajul meu şi am rămas în T.A.B. până în zorii zilei de 25 decembrie 198914.

Locotenent major BALABAN ADRIAN 19 aprilie 1990

** *

Declaraţie

În noaptea de 21/22 decembrie 1989 am primit ordin să fi e pregătită Compania Cadre pentru îndeplinirea unei misiuni în afara unităţii. Ofi ţerii cadre, componenţi ai campaniei, erau înarmaţi cu pistolete din dotare şi 16 cartuşe.

La orele 07.00, pe 22 decembrie 1989, numai ofi ţerii cadre din companie am fost îmbarcaţi în autobuze fără a li se preciza misiunea ce urma să o execute.

Autobuzele au trecut pe la Localul 1 fără a debarca şi apoi s-au deplasat pe itinerarul Opera Română, Universitate, magazinul ,,Cocorul”, unde am debarcat în jurul orei 07.20-07.30. Ne-am deplasat încolonaţi spre dispozitivul din Piaţa Unirii. Dispozitivul era constituit şi structurat astfel: un rând de militari înarmaţi cu pistoale mitralieră, situaţi la extremitatea sudică a magazinului ,,Unirea” (aripa nouă), T.A.B.-uri cu militari pe ele, la circa 50 metri, pe podul unde Dâmboviţa iese prin sifonare, se afl a detaşamentul format din ofi ţeri-cadre şi ofi ţeri elevi din Academia Militară, Localul 1, sub comanda col. Cristache Traian, lateral stânga se afl au un grup de membrii ai gărzilor

patriotice şi detaşamente de tineret, neînarmaţi, în partea de sud

dispozitivul era asigurat de o formaţie de trei tancuri orientate

spre Parcul Tineretului. Noi ne-am ocupat locul în dispozitiv

pe partea carosabilă, alături de detaşamentul col. Cristache T.,

lăsând trotuarele libere.

În calitate de comandant şi locţiitor al comandamentului

Companiei Cadre declarăm că nu am primit concret nici o

misiune de luptă şi nici ordine precise privind subordonarea sau

cooperarea cu subunităţile din dispozitiv.

În dispozitiv se găsea o staţie radio cu indicativul „Pasărea 5”.

Col. Cristache T. ne-a transmis ordinul ministrului Milea

Vasile de a nu folosi armamentul împotriva demonstranţilor.

Tot timpul ocupării dispozitivului, pe ambele trotuare am

lăsat liberă circulaţia oamenilor, care se îndreptau în număr mare

spre Piaţa Universităţii.

Menţionăm următoarele elemente semnifi cative:

- în jurul orei 09.00 o fată plasează fl ori, pe caldarâm, în faţa

fi ecărui soldat din faţa dispozitivului;

- în jurul orei 09.15-09.30 un grup de tineri se apropie de

tancurile din dispozitiv şi oferă fl ori, ţigări şi dulciuri militarilor,

scandând „Hai, Steaua”, „Ole, Ole, ....”.

- în aceeaşi perioadă, persoane civile se opreau în dreptul

nostru şi făceau apel la sentimente umane, patriotice şi de

solidaritate, contra dictaturii;

- reţinem faptul că un maior de miliţie, de la Circulaţie, s-a

adresat unui grup de cetăţeni, de pe trotuar, rugându-i să ne lase în pace şi să meargă în Piaţa Universităţii să manifesteze şi să strige acolo ce vor;

- în jurul orei 09.30-10.00 în zona Sfântu Gheorghe – Colţea, mulţimea ocupase deja partea carosabilă a bulevardului

4 (46) 2009 document36

studii/documente

1848 şi numărul manifestanţilor creştea vertiginos;

- în aceeaşi perioadă, locul a fost survolat la joasă înălţime de un elicopter, după care am observat o ceaţă în zona respectivă, pe toată lăţimea bulevardului şi am auzit ţipete şi huiduieli;

- în intervalul 09.30-10.00 am primit ordin, de la col. Cristache T., de deplasare a Campaniei Cadre la intrările metroului din dreptul cofetăriei de lângă Hanul lui Manuc, pentru întărirea

dispozitivului existent acolo şi format din ofi ţeri elevi de la Localul 1;

- la insistenţele noastre şi ale mr. Moldovan Radu, ofi ţer C.I. la Localul 2, l-am convins pe col. Cristache T. să retragă detaşamentul de ofi ţeri-elevi existent la intrarea metroului în dispozitivul nostru, ceea ce s-a întâmplat;

- numărul manifestanţilor creştea continuu, astfel încât în jurul orei 10.00 au ajuns în dreptul magazinului ,,Unirea”, ocupând întreg bulevardul;

- la 10.30 presiunea acestora asupra primului rând de militari se face simţită, neagresiv şi fără incidente. În această situaţie am cerut să se raporteze, prin staţia radio, starea de fapt şi să se precizeze măsurile concrete pe care trebuie să le luăm. Ni s-a ordonat să părăsim în ordine dispozitivul;

- la 10.45 participanţii la dispozitiv, din partea A.M., ne-am retras pe gazonul şi aleile din jurul fântânilor, iar T.A.B.-urile şi tancurile s-au încolonat şi au părăsit piaţa, deplasându-se prin dreptul Hanului lui Manuc, pe cheiul Dâmboviţei;

- în aceste momente mulţimea a început să scandeze „Armata e cu noi!”, au venit să ne îmbrăţişeze şi să ne strângă mâinile; această lozincă şi sentimentul de bucurie s-a propagat de-a lungul întregului bulevard. Piaţa vuia de strigăte de bucurie;

- în jurul orei 11.00 când organizam deplasarea din piaţă, am afl at de la cei care aveau aparate de radio portabile despre comunicatul privind „sinuciderea trădătorului Milea”;

- împreună cu col. Cristache T., am hotărât să ne deplasăm, pe jos, pe bulevardul G. Coşbuc până la Localul 2, unde am ajuns în jurul orei 11.45;

- pe tot traseul am fost aclamaţi de cetăţeni, scandându-se lozinca „Armata e cu noi!”;

- ajunşi la Localul 2, am constatat o atmosferă de mare bucurie şi entuziasm patriotic, studenţii aruncau tablourile dictatorului şi rupeau lozincile şi fotomontajele „pavoazării”. Fanfara a ieşit pe platou şi a intonat „Deşteaptă-te române” şi „Hora Unirii”;

- în jurul orelor 13.00 am primit ordin să predăm armamentul şi muniţia.

În continuare am primit misiuni legate de apărarea Localului 2, nepărăsind dispozitivul cu misiuni exterioare15.

Bucureşti 14 aprilie 1990

Comandantul Companiei Cadre Col. dr. ing. PETRU OTLĂCAN

Locţiitorul comandantului Cpt. rg. 1 dr. ing. DAN IONESCU

** *

Domnule Prim-Ministru,

Bernard Show spune, se pare, că tragedia oamenilor se datorează faptului că sunt când actori, când spectatori.

Evident că pentru cei mai mulţi dintre noi este mai comod să fi m spectatori şi să amendăm eventualele greşeli ale actorilor.

Diferenţa dintre un cerc mai restrâns dintre noi şi dumneavoastră constă în faptul că, în timp ce pe dumneavoastră astăzi vă priveşte întreaga ţară, pe noi, ca de altfel şi pe dumneavoastră până mai ieri, ne privesc studenţii noştri.

Desigur, între a te privi milioane de cetăţeni şi numai câteva sute de studenţi este o mare, o foarte mare deosebire. Dacă planurile se deosebesc prin marea lor dimensiune, din punct de vedere calitativ ele sunt în ultimă instanţă planuri morale.

Dar să mă explic.Ferice acestei ţări că în vremuri noi i-au fost hărăziţi oameni

noi! În cele ce vă scriem vă înţelegem perfect. Dumneavoastră, care împreună cu tineretul şi studenţimea Capitalei aţi înfruntat gloanţele tiranului, aţi considerat că vă faceţi o datorie de mare onoare repartizând studenţimii Capitalei locaşul celei mai înalte şcoli de îndoctrinare a defunctului partid confi scat de dictatură.

Aţi făcut acest lucru ca un modest omagiu faţă de jertfele de sânge ale studenţimii române care a cucerit Revoluţia.

Dar, domnule prim-ministru, s-ar putea să nu ştiţi, că în această Capitală trăieşte de 40 de ani o studenţime necunoscută şi aceasta se numeşte studenţimea militară.

Această studenţime (care în anul înfi inţării ei era grupată în patru şi apoi în şapte facultăţi) a ajuns în anul 1 al Revoluţiei să numere multe sute de studenţi. Pot exista de bună seamă multiple explicaţii pentru care am rămas necunoscuţi, dar se pare că nu cea mai din urmă constă şi în aceea că inginerii militari i-au stat mereu „tiranului” în gât.

Dar să nu ne pierdem în amănunte.La acea zi fi erbinte de 22, la transmiterea comunicatului că

ministrul „a trădat”, ei, au strigat cu toţii: „Minciună, ruşine, nu este adevărat!”. Iar acest gest era spontan, fără ca agerimea minţilor lor tinere să le dea vreo garanţie cu privire la evoluţia ulterioară a evenimentelor.

Situaţi în fostul Seminar Central Nifon16, pe Calea Rahovei, aceşti tineri au fost martorii clocotitoarelor coloane muncitoreşti ce afl uiau să confere o nouă dimensiune Revoluţiei, plătită cu jertfele atâtor tineri.

Când în după-amiaza zilei de 22 decembrie, conform ordinelor primite de la superiorii lor, ei au depus armele cu intuiţia evoluţiei viitoare pe care nu pot avea decât conştiinţele cele mai neîntinate, au mers la „conac” şi au cerut arme pentru a ajuta Revoluţia, numai şi sub o anumită presiune le-au primit.

Către miezul nopţii, când cerul Capitalei acestei zbuciumate Românii era brăzdat de gloanţe trasoare – iar ei ştiau mai bine decât oricare alţii, că cele care nu se văd sunt cu mult mai multe – s-a cerut constituirea unui detaşament ce avea să îndeplinească o misiune de o importanţă cu totul deosebită, în care riscul era numai viaţa.

Nu vom uita niciodată că în câteva secunde, în faţă frontului au ieşit mult mai mulţi studenţi militari decât numărul cerut.

Tăcuţi, dar strângând cu fermitate patul armelor automate şi

Cpt. rg. 1 dr. ing. Dan Ionescu (în foto cu gradul de contraamiral)

studii/documente

document 2009 4 (46) 37

simţind că, în sfârşit, a sosit şi pentru ei clipa cea mare, studenţii militari s-au îmbarcat în maşini, cu misiunea de a apăra Revoluţia la sediul Ministerului Apărării Naţionale – şi cu toţii, aceşti peste 300 de viitori ingineri militari, cu toţii într-un acelaşi gând şi simţire au plecat la luptă. Niciunul nu a întrebat, niciunuia nu i-a fost frică. Pentru ei, aceasta însemna clipa de a contribui la făurirea viitorului, pentru noi, cadrele didactice care i-am însoţit, era aproape nesperată şansa de a arăta discipolilor noştri că gândim şi acţionăm la fel ca ei.

La numai 30 de minute, ei, aceşti tineri îmbrăcaţi în uniforma de studenţi ai Academiei Militare aveau să cunoască botezul focului. Şi a fost cumplit acest botez. Tot ce are mai de preţ un om, capul, lipsit chiar şi de elementara cască militară, s-a afl at sub urgia de plumb a celor ce n-au avut nimic omenesc în ei.

În cinci rafale consecutive cu foc de plumb ucigători, au pierdut cinci dintre cei mai bravi dintre ei, la care se mai adaugă aproape de două ori atâţia răniţi.

Domnule prim-ministru, după 7 zile petrecute în linia întâi, şi aceşti studenţi s-au întors în cazarmă ca toţi ostaşii, pentru a primi alte misiuni, să vegheze la liniştea ţării.

După o scurtă perioadă de odihnă, acordată numai studenţilor cu familie în provincie, în ziua de 15 ianuarie 1990 Facultăţile Tehnice au început cursurile.

Dacă în conştiinţa neamului va rămâne veşnic înscrisă contribuţia studenţimii române din Capitală şi celelalte oraşe-martir la cucerirea Revoluţiei, istoria va trebui să consemneze şi modestul aport al studenţimii militare la apărarea Revoluţiei.

Pe multe din sălile de clasă am putut citi în acea zi „Sala-amfi teatru sublocotenent post-mortem FRANGA ..., DUMITRAŞ ..., BUCUR ..., PĂTCAŞ ..., PINTEA ...”

Dascălilor li se frângea sufl etul, dar în acelaşi timp le creştea inima văzând pe table negre, scris cu cea mai pură culoare – cea albă – „Glorie şi veşnică amintire vouă, eroilor noştri!”. Cineva din ei a avut inspiraţia să o parafrazeze pe micuţa Ana Frank şi a adăugat în josul acestui înscris „Colegi, noi v-am iubit, vegheaţi!”.

Ei au înţeles că pentru studenţii militari, a veghea înseamnă a rămâne credincioşi şi deci datori Revoluţiei, în primul rând, prin munca şi comportamentul de fi ecare zi. Spre cinstea lor, prima datorie a constat în a-şi stăpâni lacrimile şi a participa cu şi mai multă îndârjire la cursuri.

Şi, spre marea lor cinste, ei care au luptat pe frontul Revoluţiei, care şi-au pierdut colegii, au găsit totuşi acele resurse care sălăşluiesc îndeosebi în piepturile fragede, de a nota – este adevărat, într-o linişte mai profundă – mesajele informaţionale transmise cu voci emoţionate de către dascălii lor.

Este evident, că în atmosfera generală de întrebări legate de viitorul lor şi studenţimea militară a procedat la fel ca şi studenţimea Capitalei şi a întregii ţări şi n-au făcut deloc rău că şi-au reamintit comportamentul de dinainte şi de după Revoluţie al dascălilor lor.

Dar, cu excepţia unei singure dimineţi mai fi erbinţi în care au apărut mesaje scrise, de genul „Teoctist a ales – alegeţi şi dumneavoastră!”, toate aceste fi le au fost marcate de o notă dominantă de demnitate şi responsabilitate matură.

S-au adunat şi ei, aşa cum au făcut studenţii acestei ţări şi au gândit cu voce tare la viitorul lor, căci acest drept le-a fost conferit şi lor de sângele celor mai buni dintre ei, vărsat pentru apărarea Revoluţiei.

Am asistat împreună cu alţi colegi la un dialog atât de civilizat cu ei, desfăşurat pe un ton scăzut, pe care nu-l putea conferi decât credinţa

în justeţea cererilor lor, încât mi-a părut rău că nu au participat toţi dascălii lor, pentru că zău! Aveau într-adevăr ce învăţa.

Aceasta se întâmplă în după-amiaza zilei de vineri.Sâmbătă, 19 ianuarie, la prima oră ne-am dus la cursuri, unii

chiar pentru al 36-lea an şcolar consecutiv în această instituţie.În atmosfera de permeabilitate ce a fost tot timpul posibilă, unul

din studenţi spune că localul de la staţia Leu a fost atribuit studenţilor din Bucureşti şi nu aşa cum se aşteptau, în urma demersurilor făcute, ca această clădire să revină Academiei Militare Tehnice.

Pentru ei, aceasta a constituit un adevărat şoc, căci le era cunoscut faptul că pe frontonul respectivei clădiri cineva scrisese deja: LOCAL AL ACADEMIEI MILITARE TEHNICE.

Desigur că vă veţi întreba cine a pus „fi rma” şi cu ce drept. Nu suntem în măsură să vă spunem cine a pus-o, dar la elucidarea întrebării „cu ce drept” am putea contribui şi noi cu ceva: acolo sus, la „Leu”, a fost clădită cu aproape o sută de ani în urmă o cazarmă care a adăpostit succesiv Regimentul de Geniu, apoi Şcoala de Ofi ţeri de Geniu şi Transmisiuni, iar din anul 1949 – prima serie de studenţi ai Academiei Militare Tehnice, din care avea onoarea să facă parte şi semnatarul acestor rânduri.

Şi în această calitate am încercat să explic studenţilor noştri că localul de la ,,Leu” nu va fi repartizat decât după ce această clădire, care a făcut parte din averea defunctului partid, nu va fi luată în primire pe bază de bilanţ. Studenţii au ripostat că informaţia este adevărată şi că sunt decişi să meargă acolo şi să ocupe clădirea. Vă veţi întreba, desigur şi pe bună dreptate, cu ce drept. Evident, nu ai dreptul să te hrăneşti cu promisiuni dar este vina noastră, a celor ce le-am spus, pe baza unor demersuri înalte întreprinse în acest sens, că există şansa ca această posibilitate să se poată transforma în realitate, bucurându-se că am putea reveni de unde cândva am plecat.

Domnule prim-ministru, ca om care aţi stat sub refl ectorul unui seminar, al unui amfi teatru şi acum al întregii ţări, dumneavoastră ştiţi că întrebările cer şi răspunsuri şi fi ecare le dăm aşa cum putem. Iar noi nu am putut da studenţilor noştri decât asemenea răspunsuri: „Şi acum ce vreţi, băieţi - să ne aşezăm în faţa voastră, să mergem acolo şi să strigăm ,,Noi suntem poporul”...?

Şi ca să putem intra în atmosfera cursului de toate zilele, li s-a promis studenţilor că în pauză vom merge împreună cu ei la conducere, cum zicem noi, la „conac”, pentru a verifi ca informaţia. Acolo, la „conac”, erau deja adunaţi câteva sute de studenţi care, în mod paşnic, au ales reprezentanţii care – pe cale ierarhică – să meargă la conducerea Frontului Salvării Naţionale, căruia să-i ceară să procedeze la reanalizarea deciziei luate, rugând să se ţină seama că în capitala României există de 40 de ani şi aceşti studenţi politehnişti militari, care îşi desfăşoară cursurile în modesta clădire a fostului Seminar Nifon, de altfel revendicat deja de deţinătorii expropriaţi pe nedrept. Faptul că politehniştii noştri militari au laboratoarele situate la zeci de kilometri în afara Capitalei, le conferă statutul de studenţi itineranţi la orele de laborator. Mai mult, aceşti studenţi militari locuiesc într-un cămin construit cu aproape 40 de ani în urmă şi fac cursuri în săli unde, în timpul verii, atât ei cât şi cadrele didactice nu pot parcurge coridoarele decât astupându-şi nările. Este adevărat, că acum câţiva ani acestor studenţi militari le-a fost atribuit un nou cămin în Ferentari, dar în camerele acestuia apa rămasă pe timpul nopţii îngheaţă până dimineaţa.

Studenţilor militari nu li s-au putut asigura condiţii pentru a convieţui împreună cu familia decât prin generozitatea colegilor lor de la Universitatea din Bucureşti.

4 (46) 2009 document38

studii/documente

Th e military students in the Revolution of December 1989 – captain (N) Marian Mosneagu, Ph.D.

During the days of December 1989, Technique Military Academy students proved their patriotism by blood sacrifi ce. Unpublished testimonies regarding extraordinary events of Romanian history are presented now.

Key words: fi ghting order, terrorists, hero, demonstrator, mechanism.

NOTE

Domnule profesor, ştiind că pe umerii dumneavoastră apasă

importanta şi de neinvidiat sarcină de prim-ministru al României

Libere, vă solicităm doar un singur lucru: îngăduiţi-vă în calendarul

dumneavoastră atât de încărcat acest mic respiro şi faceţi un lucru

pentru care nu vă vor uita niciodată studenţii militari. Reanalizaţi

Decizia nr. 55 de atribuire a localului Academiei defunctului partid,

ţinând seama de situaţia întregii studenţimi din Capitală, printre

care au astăzi mai mult ca oricând dreptul de a se număra şi studenţii

militari. În condiţiile în care dumneavoastră nu aţi cunoscut situaţia

studenţimii militare, de a cărei activitate puteţi foarte bine să nu fi

fost niciodată informat, dată fi ind politica de „carantină” care ne-a

fost impusă, se poate aprecia ca îndreptăţită decizia dumneavoastră,

dar nu şi dreaptă. Asiguraţi guvernul ţării că studenţimea militară

va arăta că prima şi cea mai sfântă datorie faţă de Revoluţie este

aceea de a răspunde prezent, astăzi, la posturile învăţăturii şi mâine,

la fruntariile ţării17.Colonel ing. CONSTANTIN BODIN

23 ianuarie 1990

1 Serviciul Istoric al Armatei2 Arhiva Academiei Tehnice Militare, Local 2, Fond Comisia de analiză şi propuneri, dosar nr. 1, f. 121-125.3 Ibidem, dosar nr. 3, f. 1-2.4 Ibidem, f. 5-6.5 Ibidem, f. 7-8.6 Ibidem, f. 24-27.7 Ibidem, f. 52-53.8 Ibidem, f. 55.9 Ibidem, f. 63.10 Ibidem, f. 66-67.

11 Ibidem, f. 71-72.12 Ibidem, f. 77.13 Ibidem, f. 84-85.14 Ibidem, dosar nr. 5, f. 1-11.15 Ibidem, dosar nr. 8, f. 5-6.16 În 1989, Facultatea Tehnică Militară se afl a în subordinea Academiei Militare Generale şi funcţiona în Localul 2 din Piaţa Chirigii, actualmente George Coşbuc. Şeful Facultăţii Tehnice Militare era generalul-maior dr. ing. Gheorghe Ardelean, iar locţiitorul comandantului Academiei Militare Generale pentru învăţământul tehnic generalul-maior dr. ing. Ion Angheloiu.17 Ibidem, dosar nr. 12, f. 1-6.

studii/documente

document 2009 4 (46) 39

trupelor de securitate cuprinse în structura organizatorică

a Marii Unităţi, din acea vreme, respectiv Brigada 21 a

Trupelor de Securitate Constanţa, a cărei rază de acţiune

(zonă de responsabilitate), cuprindea judeţele Constanţa,

Tulcea, Galaţi, Buzău, Vrancea, Ialomiţa, Brăila, Călăraşi.

Credem că publicarea acestui

document (alături de alte peste 70

similare, care se vor regăsi curând

în volumul dedicat Revoluţiei din

Decembrie 1989 în Dobrogea, afl at sub

tipar la Institutul Revoluţiei Române

din Decembrie 1989, sub semnătura

prof. univ. dr. Marian Cojoc), are darul

de a limpezi, în bună parte, unele

incertitudini privind acţiunea trupelor de securitate în acea

încordată perioadă istorică şi, evident, va devoala realităţi

indubitabile, alungând suspiciunile legate de misiunile

reale ale trupelor de securitate de atunci, la nivelul întregii

Românii. Cercetarea şi publicarea materialului de faţă nu

ar fi fost posibilă fără sprijinul

deosebit al comandantului

Grupării de Jandarmi Mobile

„Tomis” Constanţa şi al Serviciul

Secretariat, Documente Clasifi cate

şi Relaţii cu Publicul cărora le

mulţumim în mod deosebit, pe

această cale.

MINISTERUL DE INTERNE NESECRETUNITATEA MILITARĂ 0406

CONSTANŢA Ex. nr. 2

- Stat major - Exemplar nr. 1 x Nr. 11591 din 18.03.1991Multiplicat xerox la U.M. 0608 CţaConf. Nr. 5356/03.06.2009

în 1 exemplarRM 0380 din 24.04.2009

Prof. univ. dr. MARIAN COJOC1

Există o preocupare aproape constantă în ultimii 20

de ani cu privire la importanţa Revoluţiei Române

din decembrie 1989. De cele mai multe ori, însă, încercarea

de a afl a adevărurile evenimentului epocal are parte, mai

degrabă, de secvenţe dintr-un fi lm mai

mult sau mai puţin complet, derulat

în mare parte sub ochii participanţilor

direcţi, în stradă sau în locurile fi erbinţi

ale acelor zile. Sunt mărturiile vii fără de

care nu putem înţelege istoria imediată

a acelui timp irepetabil.

Pe de altă parte, sunt puţine

întreprinderile elaborate, în metru

ştiinţifi c, din perspectivă istoriografi că, întemeiate pe

documentele acelor vremuri, realmente istorice.

În cazul de faţă, punem la dispoziţia cititorului un

document sinteză a intervalului 16 - 30 decembrie 1989,

cu privire la activitatea concretă şi misiunile subunităţilor

SITUAŢIA TRUPELOR DE SECURITATE ÎN DECEMBRIE 1989.

CAZUL BRIGĂZII 21 CONSTANŢA

„...unităţile şi subunităţile brigăzii au îndeplinit numeroase misiuni împreună cu unităţi şi subunităţi ale M.Ap.N., cu care a existat o bună coordonare a acţiunilor, o bună cooperare, nefi ind înregistrate situaţii confl ictuale...”

Troiţa din Constanţa închinată eroilor din Decembrie 1989,

foto: Stefan Ciocan, Grupul Mass-Media al Forţelor Navale.

4 (46) 2009 document40

studii/documente

RAPORTprivind

ACTIVITATEA ŞI MISIUNILE DESFĂŞURATE DE MAREA UNITATE ÎN PERIOADA 16-30.12.1989

Constanţa1991

1. STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A MARII UNITĂŢI LA DATA DE 16.12.1989

BRIGADA 21 SECURITATE CONSTANŢAZonă de responsabilitate - judeţele:CONSTANŢA

TULCEA -GALAŢI -BUZĂU -VRANCEA -IALOMIŢA -BRĂILA -CĂLĂRAŞI -

ORGANIZARE:COMANDAMENTUL BRIGĂZII -BATALIONUL 12 SECURITATE CONSTANŢA -BATALIONUL 27 SECURITATE TECUCI -BATALIONUL 38 SECURITATE FETEŞTI -BATALIONUL 47 SECURITATE TULCEA -

COMANDAMENTUL BRIGĂZII:I. COMANDAMENT:

- Comandă- Statul major

a) Operaţiib) Evidenţă - gradaţii - soldaţic) Mobilizared) Transmisiunie) Legături cifrate

3. Consiliul politic- Muzică reprezentativă

4. Pregătirea de luptă5. Servicii:

a) Intendenţăb) Cazarmare

6. Tehnic7. Cadre8. Sanitar - veterinar9. Financiar10. Secretariat şi documente secrete

II. SUBUNITĂŢI DE BRIGADĂ:1. Compania 1 Securitate Obiective Speciale

Neptun.2. Compania a 2-a Asigurare de Luptă,

Aprovizionare şi Transport:a) Plutonul transmisiuni;b) Plutonul geniu-chimic;c) Plutonul mitraliere a.a. de 14,5 mm Z.U. - 2d) Plutonul aprovizionare şi transport

BATALIONUL 12 SECURITATE CONSTANŢA - Zona de responsabilitate judeţul CONSTANŢA

I. COMANDAMENTUL BATALIONULUI:1. Comanda.2. Statul major:

Comemorarea eroilor din Constanţa, foto: Stefan Ciocan, Grupul Mass-Media al Forţelor Navale.

studii/documente

document 2009 4 (46) 41

a) Operaţiuni şi pregătire de luptă;b) Transmisiuni;c) Evidenţă gradaţi - soldaţi;d) Hărţi, literatură militară, documente secrete

şi secretariat.3. Comitetul de partid.4. Servicii:

a) Alimente;b) Echipament;c) Cazarmare;

5. Tehnic:a) Auto-carburanţi şi lubrifi anţi;b) Armament - geniu-chimic.

6. Sanitar.II. SUBUNITĂŢI DE LUPTĂ

1. Compania 1-a Securitate Obiective Chimpex - Constanţa;

2. Compania a 2-a Securitate Obiective Midia - Năvodari;

3. Compania a 3-a Securitate Constanţa;4. Compania a 4-a Apărare Antiteroristă Aerogara

Mihail Kogălniceanu - Constanţa;5. Compania a 5-a Securitate Miliţie -

Constanţa;6. Compania a 6-a Securitate Miliţie -

Constanţa;7. Compania a 7-a Securitate - intervenţie Şcoală

gradaţi Constanţa;8. Plutonul de securitate - Miliţie Hipo

Medgidia.III. SUBUNITĂŢI DE BATALION:

1. Plutonul transmisiuni;2. Grupa câini serviciu;

BATALIONUL 38 SECURITATE FETEŞTI - Zonă de responsabilitate judeţele BRĂILA, IALOMIŢA şi CĂLĂRAŞI

I. COMANDANTUL BATALIONULUI1. Comanda2. Statul major:


şi secretariat.3. Comitetul de partid.4. Servicii şi tehnic:

a) Alimente;b) Echipament;c) Cazarmare;d) Auto carburanţi şi lubrifi anţi;e) Armament - geniu-chimic.

5. Sanitar.6. Financiar.

II. SUBUNITĂŢI DE LUPTĂ:1. Compania 1-a Securitate Cernavodă;2. Compania a 2-a Securitate Slobozia;3. Compania a 3-a Securitate Brăila;4. Compania a 4-a Apărare Intervenţie Şcoală

gradaţi - Feteşti;5. Plutonul Securitate - Miliţie T.F. Feteşti.

III. SUBUNITĂŢI DE BATALION:1. Plutonul de transmisiuni;2. Grupa de câini serviciu.

IV. La data de 16.12.1989 în cazarma Batalionului 38 Securitate FETEŞTI, funcţiona un curs de pregătire antiteroristă subordonat Brigăzii 21 Securitate Constanţa,

Bucureşti, Ceremonie în Piaţa Revoluţiei

4 (46) 2009 document42

studii/documente

cu efective din Brigada 21 Securitate Constanţa, din Unităţile Securitate Bacău, Fălticeni şi Cîmpulung şi Brigada 11 Securitate. Centrul de Instrucţie era organizat astfel: 6 plutoane x 30 - 40 militari în termen, fi ecare având un efectiv total de 237 militari în termen.

BATALIONUL 47 SECURITATE TULCEA - Zona de responsabilitate judeţul Tulcea

I. COMANDANTUL BATALIONULUI:1. Comanda2. Statul major:


şi secretariat.3. Comitetul de partid.4. Servicii şi tehnic:

a) Alimente;b) Echipament;c) Cazarmare;d) Auto-carburanţi - lubrifi anţi;e) Armament - geniu-chimic.

5. Sanitar.6. Financiar.

II. SUBUNITĂŢI DE LUPTĂ:1. Compania 1-a Securitate Tulcea;2. Compania a 2-a Securitate-intervenţie Tulcea;3. Compania a 3-a Securitate-intervenţie Şcoală

gradaţi Tulcea;

4. Plutonul Securitate Miliţie Tulcea;III. SUBUNITĂŢI DE BATALION:

1. Plutonul de transmisiuni;2. Plutonul aruncătoare 82 mm şi aruncătoare de

grenade A.G. 9 - D; 3. Grupa de câini serviciu.

Red.CI/dact.MF/2 ex.Rd.s/212/5/2/113418.03.1991

2. NOTA CU ACTIVITĂŢILE ŞI MISIUNILE DESFĂŞURATE DE UNITĂŢI ŞI SUBUNITĂŢI, ÎN PERIOADA 16-30.12.1989 PE SUBPERIOADE DE 30 ZILE

2.1. ÎN PERIOADA 16.12.1989 – 22.12.1989, ORELE 12.00

17.12.1989- Conform Ordinului Comandamentului Trupelor de

Securitate nr. T/075075/15.12.1989, începând cu data de 17.12.1989, orele 08.00 până la 21.12.1989, orele 08.00, s-au aplicat în Brigadă, măsurile prevăzute de situaţia nr. 2 din Ordinul M.I. nr. 0230/1973 [Ministerul de Interne - n.r.]. Ordinul nu preciza motivul, dar s-a dedus că este determinat de plecarea fostului şef al statului în Iran;

- Conform Ordinului Comandamentului Trupelor de Securitate fără număr, primit în ziua de 17.12.1989, orele 16.55 s-a trecut la executarea măsurilor prevăzute la „ALARMA DE EXERCIŢIU” în urma căruia au fost


studii/documente

document 2009 4 (46) 43

aduse în cazărmi şi la Obiective toate cadrele militare şi personalul civil;

- Conform Ordinului Comandamentului Trupelor de Securitate fără număr, primit prin radio, începând cu 17.12.1989, orele 19.30 s-a ordonat şi s-a trecut la executarea măsurilor prevăzute la „ALARMA DE EXERCIŢIU” , mai puţin desfacerea plicului special din plastic, confi rmat la orele 21.15 cu nr. T/07082/17.12.1989 - în urma căruia au fost luate măsuri de întărire a pazei şi apărării Obiectivelor şi cazărmilor şi de pregătire a subunităţilor disponibile pentru noi acţiuni, toate cadrele militare au rămas în cazărmi, s-au suspendat concediile, permisiile şi învoirile, fi ind luate măsuri pentru aducerea celor afl aţi în faţa garnizoanelor, au fost suspendate tragerile şi aplicaţiile, convocările şi cursurile de toate felurile, iar programul de instrucţie s-a executat în cazărmi. Au fost luate legături telefonice cu comandanţii unităţilor Ministerului de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale locale pentru schimb de informaţii privitoare la situaţia din zona de responsabilitate;

- Conform Ordinului Comandamentului Trupelor de Securitate nr. T/07084 din data 17.12.1989, orele 21.37 s-a transmis la Compania I securitate Obiective speciale Neptun, ca începând cu data şi ora primirii ordinului de mai sus, subunitatea să treacă de la executarea serviciului de pază fără muniţie la executarea serviciului cu muniţie de război (15 cartuşe în geanta portîncărcătoare sigilată).

18.12.1989- În ziua de 18.12.1989 - la solicitarea şefi lor I.J.M.I.

[Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne - n.r.] Galaţi şi Buzău prin comandantul Batalionului

27 Securitate Tecuci, comandatul Brigăzii 21 Securitate Constanţa, a aprobat dislocarea a câte 10 militari în termen de la reşedinţa Batalionului Tecuci la compania Galaţi şi respectiv Compania Buzău, pentru întărirea dispozitivelor de pază şi ordine;

- În ziua de 18.12.1989, orele 14.00 - s-a primit Ordinul C.T.S. nr. T/07091 [Comandamentul Trupelor de Securitate - n.r.] prin care se transmite introducerea „stării de necesitate”, precizându-se luarea tuturor măsurilor pentru asigurarea îndeplinirii ireproşabile a tuturor misiunilor specifi ce încredinţate şi prevenirea oricăror evenimente negative. Au fost luate măsuri de transmitere la unităţi şi de prelucrare cu cadrele din comandamentul brigăzii;

- începând cu data de 18.12.1989 la cererea I.J.M.I. Brăila şi Tulcea militarii în termen din subunităţile de pază şi ordine din aceste municipii, au trecut la executare serviciului cu muniţie de război (30 de cartuşe în geanta portîncărcătoare, iar la armă încărcător gol);

- în zilele de 19, 20, 21 / 1989 s-a continuat aplicarea măsurilor ordonate anterior, cadrele militare şi personalul civil bărbaţi au rămas în cazărmi desfăşurând activităţile specifi ce, controale la subunităţi.

- În ziua de 20.12.1989 la solicitarea şefului securităţii judeţului Galaţi, pentru dislocarea unui pluton de la reşedinţa B. [Batalion - n.r.] Tecuci la Cp. [Compania - n.r.] Galaţi, pentru întărirea măsurilor de ordine în municipiul Galaţi, s-a raportat la C.T.S. şi s-a aprobat dislocarea de subunităţi solicitate.

- În ziua de 20.12.1989, orele 17.00, C.T.S., prin ofi ţerul de serviciu principal, a transmis la brigadă şefului de stat

Apărarea clădirii Ministerului Apărării Naţionale

4 (46) 2009 document44

studii/documente

major, să ia măsuri suplimentare de pază şi control acces în cazărmi şi Obiective. În acest timp, s-au transmis măsurile respective la unităţi, iar la reşedinţa brigăzii au fost luate următoarele măsuri: s-au înfi inţat 2 posturi de santinelă şi una patrulă de pază şi legătura.

21.12.1989- În ziua de 21.12.1989 pe baza ordinelor primite în

unităţi şi subunităţi, s-au desfăşurat adunări cu personalul pentru prelucrarea problemelor rezultate din comunicatul privind situaţia de la Timişoara şi de exprimare a adeziunii faţă de măsurile luate împotriva elementelor turbulente şi destabilizatoare, aşa cum se preciza în comunicatele ofi ciale;

- În ziua de 21.12.1989, orele 13.43, ofi ţerul de serviciu principal pe Punctul de Comandă Operativ al Comandamentului Trupelor de Securitate a transmis la Batalionul Feteşti ordinul pentru alarmarea subunităţilor din Centrul de Instrucţie Antiteroristă care funcţiona în această unitate;

- În ziua de 21.12.1989, orele 13.45, comandatul trupelor de securitate, a ordonat telefonic, ca 5 plutoane din Centrul de Instrucţie Antiteroristă Feteşti, cu armamentul din dotare şi 1 unitate de foc de muniţie pentru fi ecare gură de foc să fi e alarmate şi trimise urgent la Bucureşti, cazarma Băneasa. Subunităţile ordonate au început deplasarea din garnizoana Feteşti la orele 15.00 şi au sosit în Bucureşti la orele 19.30, fi ind subordonate operativ Brigăzi 11 Securitate Bucureşti (Se anexează alăturat nota-raport a lt.col. Bancos Gheorghe, comandantul detaşamentului). Pe timpul activităţilor, în Capitală a fost rănit uşor la mână soldatul Malaxa Gheorghe. Subunităţile s-au înapoiat la data de 29.12.1989.

22.12.1989- În ziua de 22.12.1989, până la orele 12.00, cadrele şi

militarii în termen din brigadă au continuat îndeplinirea misiunilor specifi ce, au urmărit la televiziune şi prin radio comunicatele transmise.

Pe toată durata perioadei 16 - 22.12.1989, orele 12.00, în zona de responsabilitate a brigăzii nu au avut loc incidente şi alte manifestări în care să fi e angajate efectivele, nu s-au făcut uz de armă în nici o împrejurare despre care s-a raportat zilnic la C.T.S.

2.2. ÎN PERIOADA 22.12.1989, ORELE 12.00 – 31.12.1989:

22.12.1989După orele 12.00 cadrele şi militarii în termen neangajaţi

în misiuni au urmărit la televiziune comunicatele despre plecarea dictatorului şi celelalte manifestaţii şi acţiuni din Capitală şi din ţară.

În ziua de 22.12.1989, orele 15.30, comandantul brigăzii a adunat cadrele şi a stabilit măsuri pentru punerea efectivelor brigăzii în slujba organelor noi constituite şi pentru prevenirea pătrunderilor în cazărmile şi Obiectivele păzite unor elemente care să le pună în pericol.

- În ziua de 22.12.1989, orele 16.00, la reşedinţa brigăzii s-a prezentat cetăţeanul Tisa, reprezentant la Comitetul Local de Acţiune Constanţa, care a solicitat luarea de măsuri pentru paza surselor de apă şi staţiilor de pompare din municipiul Constanţa şi împrejurimile acestuia. Comandantul brigăzii a stabilit luarea sub pază a acestora cu doi ofi ţeri, doi subofi ţeri şi 24 de militari în termen din Compania Asigurare Luptă Aprovizionare şi Transport. Au fost luate sub pază militară sursele de apă de pe strada

Tanc în dispozitiv de luptăTanc în dispozitiv de luptă

studii/documente

document 2009 4 (46) 45

Călăraşi, staţiile de pompare Constanţa Nord, Ovidiu şi Palas, misiune care s-a executat până la 04.01.1990;

- Pe baza ordinului C.T.S. transmis de P.C.O. [Punct Comandă Operativă - n.r.] al C.T.S. începând cu 22.12.1989, orele 18.40, s-au transmis la batalioane că subunităţile de securitate-miliţie nu vor mai acţiona în subordinea organelor de miliţie, acestea urmând a rămâne în cazărmi;

- În ziua de 22.12.1989 orele 18.45, comandantul Batalionului Tecuci, raportat că s-a solicitat de către Primăria Oraşului Tecuci, un pluton de militari care să asigure măsuri de ordine în municipiu, comandantul brigăzii a aprobat;

- În ziua de 22.12.1989, orele 17.05, Comitetul de Acţiune Constanţa, a solicitat un pluton pentru întărirea pazei la Postul de Miliţie Mamaia, pentru prevenirea sustragerilor de armament şi muniţie (unde se presupune că s-au îndreptat grupuri de indivizi), sosite la Postul de Miliţie, au găsit revoluţionari care luaseră în pază; subunitatea s-a înapoiat la cazarmă;

- În ziua de 22.12.1989, orele 19.20, Comitetul de Acţiune şi şeful Miliţiei municipiului Constanţa au solicitat un pluton pentru paza sediului organului municipal de miliţie: Comandantul brigăzii a ordonat să fi e trimis un pluton din Compania A.L.A.T. şi un pluton de la B. 12 Securitate Constanţa. Subunităţile au luat în pază sediul miliţiei până la 23.12.1989 orele 04.30, când paza a fost preluată de subunităţi de marinari ai Ministerului Apărării Naţionale. Nu au avut loc incidente şi alte situaţii deosebite;

- În ziua de 22.12.1989, la orele 20.00, a fost primit de la Comandamentul Marinei Militare Ordinul nr. 38/22.12. semnat de gl. col. Victor Stănculescu, prin care se preciza: comandanţii militari să asigure paza Obiectivelor civile cu subunităţi înarmate, care să nu folosească focul decât numai atunci când sunt atacate de grupuri înarmate sau cu arme de foc iar pentru stabilirea priorităţilor, comandanţi militari să se pună de acord cu organele locale; ordinul a fost prelucrat cu toate cadrele şi a fost transmis la toate unităţile şi subunităţile. Ordinul preciza să se raporteze la Comandamentul Marinei Militare din două în două ore situaţia din brigadă;

- În ziua de 22.12.1989, orele 20.45, în urma pătrunderii revoluţionarilor în sediul I.J.M.I. Constanţa, comandantul brigăzii a ordonat B. 12 Securitate Constanţa, să retragă garda cu armamentul, muniţia şi documentele la reşedinţa unităţii, activitate care s-a executat în ziua de 23.12.1989;

- În ziua de 22.12.1989, orele 20.57, la reşedinţă, Cp. Securitate Slobozia a comunicat că va prelua paza sediului I.J.M.I., iar Cp. Securitate să se disloce la sediul R. Mc. Comandantul brigăzi a comunicat acordul, iar Cp. Securitate Slobozia să predea muniţia sigilată subunităţii Ministerului Apărării Naţionale sosite să ia în pază sediul I.J.M.I. şi a reluat misiunea în 23.12.1989, orele 12.00;

- În ziua de 22.12.1989, orele 21.30, la solicitarea comandantului Batalionului Pază Aeroport Mihail Kogălniceanu Constanţa de a se preda muniţia stoc luptă a Cp. 4 Apărare Antiteroristă. Brigada a transmis aprobarea cu precizarea că predarea-primirea să se facă cu acte legale;

Ultimele ştiri

4 (46) 2009 document46

studii/documente

- În ziua de 22.12.1989, orele 22.50, la solicitarea cetăţeanului Tisa - reprezentant al Comitetului de Acţiune (F.S.N.) [Frontul Salvării Naţionale - n.r.] Constanţa, comandantul brigăzii a aprobat un pluton din Cp. A.L.A.T., dotat cu armament şi muniţie, pentru sprijinul Comitetului Local de Acţiune în realizarea măsurilor de ordine şi pază pe principalele artere din municipiul Constanţa; subunitatea s-a înapoiat în cazarmă pe 23.12.1989, în jurul orelor 05.00, fără probleme;

- În ziua de 22.12.1989, orele 22.15, comandantul trupelor de securitate a transmis că începând cu această dată şi oră, Comandamentul Trupelor de Securitate intră în subordinea Ministerului Apărării Naţionale; ordinele date pe plan local se vor executa şi apoi se vor raporta la C.T.S. Ordinul a fost transmis la toate unităţile.

- În ziua de 22.12.1989, orele 22.30, la solicitarea comandantului Batalionului Securitate Tulcea de a se aproba un pluton pentru luarea în pază a staţiei de Transformare Somova (la cererea Comitetului de Acţiune), comandantul brigăzii a aprobat. Misiunea s-a executat în perioada 23.12.1989-12.01.1990, nu au fost probleme deosebite;

- În ziua de 22.12.1989, orele 22.45, comandantul trupelor de securitate a transmis ca la sosirea reprezentanţilor Comitetului Local pentru inventarierea bunurilor existente în Obiectivul Neptun, să li se permită accesul în Obiectiv;

- În ziua de 22.12.1989, orele 22.53, comandantul brigăzii a fost chemat la Comandamentul Militar constituit la Muzeul Marinei Române, pentru un schimb de informaţii şi instructaj;

- În ziua de 22.12.1989, orele 23.17, la cererea colonelului Bârsan, şeful de stat major al gărzilor patriotice al judeţului Călăraşi şi a preşedintelui Comitetului Local de Acţiune, avocat Doru Tărăşilă, pentru a fi dislocate în Călăraşi 2 plutoane din B. Securitate Feteşti, comandantul brigăzii a aprobat după ce a obţinut acordul Comandantului Trupelor de Securitate. Cele două subunităţi au început deplasarea imediat, îndeplinind misiuni de pază la sediul C.F.S.N. local până la data de 19.01.1990;

- În ziua de 22.12.1989, orele 23.35, comandantul brigăzii, pe baza ordinului contraamiralului [Gheorghe - n.r.] Angelescu, a transmis ordin la Compania Neptun pentru a interzice prin toate mijloacele aterizarea unei formaţii de elicoptere suspecte care s-ar apropia de elicopterul din cazarma subunităţii;

23.12.1989- În ziua de 23.12.1989, orele 0.20, comandantul brigăzii,

pe baza instructajului de la Comandamentul Marinei Militare, a transmis măsuri suplimentare de întărire a pazei Obiectivelor Chimpex şi Midia, prin trimiterea de ofi ţeri din comandamentul Batalionului Securitate Constanţa şi înfi inţarea de noi elemente de dispozitiv;

- În ziua de 23.12.1989, orele 06.10, la ordinul contraamiralului [Constantin - n.r.] Iordache din Comandamentul Marinei Militare, două plutoane din Batalionul Securitate Constanţa, s-au pregătit şi au intervenit în sprijinul Penitenciarului la data de 06.01.1990;

- În ziua de 23.12.1989, orele 06.40, comandantul Companiei I Securitate - Obiectiv Neptun, a raportat că ofi ţerii de la marină afl aţi în subunitate, au comunicat apariţia unor ţinte aeriene dinspre mare; nu au fost sesizate deasupra Obiectivului, compania nu a deschis foc, în schimb au fost auzite focuri de armă în apropiere executate de Marina Militară;

- În ziua de 23.12.1989, orele 06.42, comandantul Batalionului Securitate Tulcea, a raportat că a intervenit cu un pluton în sprijinul forţelor de pe Aeroportul Mihail Kogălniceanu; asigurând întărirea dispozitivului de pază până la 24.12.1989;

- În ziua de 23.12.1989, orele 08.45, la Compania Securitate Neptun, a sosit o comisie din partea Comitetului Local de Acţiune pentru inventarierea bunurilor afl ate în Obiectiv, care şi-au îndeplinit sarcinile fără probleme;

- În ziua de 23.12.1989, orele 10.30, la ordinul comandantului Marinei Militare, garda I.J.M.I. Constanţa, a predat cu acte armamentul şi muniţia şi paza Obiectivului subunităţii Ministerului Apărării Naţionale, sosite, efectivele fi ind retrase la reşedinţa unităţii;

- În ziua de 23.12.1989, orele 11.28, un pluton din Batalionul Securitate Tulcea, împreună cu o subunitate a Ministerului Apărării Naţionale şi subofi ţerii de miliţie, au cercetat pădurea Agighiol, unde se deţineau informaţii că s-au lansat paraşutişti. Pe timpul cercetării nu au fost descoperiţi paraşutişti sau alte elemente, nu au fost probleme deosebite;

Sediul C.C. devastat

studii/documente

document 2009 4 (46) 47

- În ziua de 23.12.1989, orele 16.00, la ordinul comandantului militar Tulcea cp. rg. 1 Ivancu, Batalionul Securitate Tulcea a luat în pază militară Poşta Judeţeană cu o gardă din una grupă. Misiunea s-a executat până la data de 27.01.1990;

- În ziua de 23.12.1989, orele 18.45, întrucât în apropierea cazărmii reşedinţei marii unităţi s-au auzit puternice focuri de armă şi trageri cu cartuşe de semnalizare, comandatul brigăzii a hotărât: alarmarea gărzii, alarmarea plutonului cadre, alarmarea companiei A.L.A.T. şi realizarea dispozitivului de pază întărită a cazărmii. După încetarea focului, cazarma nefi ind atacată s-au ordonat măsuri pentru revenirea la situaţia normală;

- În ziua de 23.12.1989, orele 19.05, contraamiralul Iordache a solicitat intervenţia cu 2-3 plutoane în zona gării, unde se trage puternic şi unde au izbucnit incendii, iar comandantul brigăzii a transmis prin şeful de stat major al brigăzii comandantului B. 12 Securitate Constanţa, că pregătesc o companie şi sub conducerea şefului de stat major să se deplaseze în apropierea gării, să se identifi ce asupra situaţiei şi să încerce să ia legătura cu şefi i sau comandanţii care acţionează pentru a determina încetarea focului. Compania a plecat, în 12 min., cu un efectiv de 5 ofi ţeri, un subofi ţer şi 72 militari în termen, iar la sosirea în zona gării, constatând că se trage puternic, a încercat să se apropie cu o grupa de recunoaştere, dar nu s-a putut pătrunde, iar după circa 30 de min., focul încetând, a putut constata că de fapt duelul de foc avusese loc între o companie infanterie şi o companie de marinari. Nu s-au constatat victime şi nu s-a folosit armamentul. Forţele existente în zona gării au comunicat că au reţinut un palestinian, informaţia care nu s-a confi rmat ulterior;

- În ziua de 23.12.1989, orele 23.00 - 06.30, un pluton din Compania Securitate Buzău, din Batalionul 27 Securitate Tecuci, a participat la paza şi apărarea sediului local al Consiliului Frontului Salvării Naţionale Buzău. Nu au fost probleme deosebite;

- În ziua de 23/24.12.1989, orele 23.00 - 06.30, Plutonul de Securitate Focşani, din Compania Securitate Buzău din Batalionul 27 Securitate Tecuci, a participat la

paza şi apărarea Consiliului Local al Frontului de Salvare Naţională. Nu au fost probleme deosebite;

- În ziua de 23.12.1989, orele 22.30, până la 24.12.1989, orele 05.30, Plutonul de Securitate Feteşti, a participat la cererea comandantului D. Mc. [Diviziei Mecanizate - n.r.] Brăila, colonel Rizea, pentru a interveni în sprijinul Comitetului Local al F.S.N. Brăila, iar ulterior la paza acestuia.

Pe timpul acţiunilor, comandantul plutonului locotenent major Balaban Gheorghe a fost împuşcat cu o mitralieră de pe T.A.B. al unei subunităţi M.Ap.N., iar în drum spre spital ofi ţerul a decedat. Ulterior ofi ţerul a fost avansat post-mortem la gradul de căpitan şi declarat „Erou al Revoluţiei din Decembrie 1989”.

- În zilele de 23.12.1989, orele 20.00 şi 24.12.1989, orele 09.00, la Compania Securitate Slobozia din Batalionul Securitate Feteşti, în urma încercuirii sediului I.J.M.I. Ialomiţa şi a altor Obiective din apropiere de către elemente înarmate, compania a acţionat împreună cu cp. l din R. Mc. [Regimentul Mecanizat - n.r.] Slobozia pentru paza şi apărarea întărită a Obiectivelor respective.

- În jurul orelor 01.00 au fost semnalate 6 -7 autovehicule din care se executau focuri de armă. Subunitatea M.Ap.N. după apeluri prin gigafoane pentru încetarea focului, la care nu s-au conformat, a deschis foc, iar ulterior a deschis foc şi subunitatea de securitate. În urma schimbului de focuri, au fost împuşcaţi doi indivizi terorişti, iar celelalte maşini au dispărut în direcţia localităţii Ţăndărei. În urma acestor acţiuni nu au avut loc pierderi şi nu s-au produs evenimente deosebite.

- În perioada 23 - 25.12.1989, un echipaj A.B.I. din Cp. Securitate Buzău din B. Securitate Tecuci, împreună cu subunităţile M.Ap.N. au participat la verifi carea unor informaţii privind deţinerea ilegală de arme şi muniţii, fi ind recuperate 50 de arme de foc mitralieră, 8.000 de cartuşe de război, 3 arme de vânătoare şi 1.200 cartuşe de vânătoare care au fost predate la Comandamentul Armatei a 2-a.

- În zilele de 23-24.12.1989, orele 04.00, la cererea comandantului militar al garnizoanei Focşani, 1 cp. a executat cercetarea împrejurimilor şi a hotelului „Unirea”

Dispozitiv de apărare în clădirea fostului C.C. al P.C.R.Dispozitiv de apărare în clădirea fostului C.C. al P.C.R.

Recuperarea arhivei din fostul sediu C.C. al P.C.R.

4 (46) 2009 document48

studii/documente

din municipiul Focşani, pentru capturarea unor elemente suspecte semnalate în această zonă. Misiunea s-a încheiat la orele 07.00 fără probleme deosebite; informaţia nu s-a confi rmat;

- În ziua de 24.12.1989, orele 11.00, comandantul B. Securitate Feteşti, a raportat că de la Consiliul Local al F.S.N. a primit informaţii precum că spre oraşul Feteşti se apropie grupuri de „terorişti” venind dinspre Slobozia , iar în oraşul Ţăndărei, se aud focuri de armă. S-a solicitat să se intervină cu un pluton pentru oprirea „teroriştilor”. Comandantul B. Feteşti a organizat realizarea unui punct de sprijin de pluton la intrarea în oraşul Feteşti dinspre Slobozia. Informaţia nefi ind reală, subunitatea a continuat, din ordin, să execute fi ltru la intrarea în oraş, acţiune care sa executat până la data de 25.12.1989. Nu au fost probleme deosebite:

- La 24.12.1989, orele 14.45, la garda I şi II din Cp. Securitate Obiective Chimpex din B. 12 Securitate Constanţa, s-au auzit focuri de armă în apropiere, au fost semnalate unele persoane suspecte pe clădirile şi blocurile din împrejurimi. Au fost luate măsuri de trecere la pază întărită pe laturile respective, de pregătire a rezervelor şi de intensifi care a supravegherii împrejurimilor. Focurile încetând la scurt timp, iar persoanele suspecte dispărând, subunitatea şi-a reluat programul normal, fără a se fi produs evenimente deosebite;

- În ziua de 24.12.1989, orele 16.00, la ordinul comandantului militar al garnizoanei Tulcea, a fost luat în pază sediul Consiliului Local al F.S.N. Tulcea. Misiunea s-a executat până la 10.01.1990, orele 14.00; nu au fost probleme deosebite;

- În ziua de 24.12.1989, orele 16.30, la ordinul comandantului militar Tulcea, cpt. rg. 1 Ivancu, două plutoane din B. Securitate Tulcea, au intervenit în

sprijinul gărzii M.Ap.N. de la Depozitul C.M.M. „Codru” [Comandamentul Marinei Militare - n.r.] pentru întărirea pazei. Misiunea s-a executat până la 28.12.1989. Pe timpul misiunii nu au fost probleme deosebite.

- În ziua de 24.12.1989, orele 16.45, una grupă securitate şi un echipaj A.B.I. din B. Securitate Feteşti a intervenit la cererea comandantului militar Feteşti, pentru întărirea pazei la Podul Borcea. Acţiunea s-a încheiat în aceeaşi zi fără probleme;

- În ziua de 24.12.1989, orele 19.00, Brigada Securitate Constanţa, din ordinul contraamiralului Iordache, a trecut la executarea următoarelor misiuni:

* organizarea şi executarea măsurilor de ordine şi control în Sectorul nr. 7 din municipiul Constanţa, cuprins între Bd. Filimon Sârbu, Bd. Aurel Vlaicu, Şos. Mangaliei, organizând 4 patrule de pază şi ordine, fi ecare cu un ofi ţer şi 7 militari în termen;

* organizarea control-fi ltru la intrarea în municipiul Constanţa dinspre Cernavodă (Bd. Filimon Sîrbu);

* organizarea măsurilor de pază şi ordine în staţia PECO „Aurel Vlaicu” cu una grupă;

- Aceste misiuni s-au executat până la data de 10.01.1990; nu au fost probleme deosebite.

- La data de 24.12.1989, orele 21.30, la ordinul comandantului militar al garnizoanei Tecuci, un pluton din B. Securitate Tecuci a luat în pază podul C.F. şi rutier de peste râul Siret de la Coshoreşti, misiune executată până la data de 04.01.1990;

- În ziua de 24.12.1989, orele 10.30, din ordinul Consiliului Local al F.S.N. Feteşti, un pluton din B. Securitate Feteşti a trecut la executarea măsurilor de pază şi ordine în oraşul Feteşti acţiune care s-a executat până la data de 05.01.1990;

Gardă în fostul sediu al C.C. al P.C.R.

Urme de gloanţe în fostul C.C. al P.C.R.

studii/documente

document 2009 4 (46) 49

25.12.1989 - în ziua de 25.12.1989, orele 10.30, din ordinul

contraamiralului Iordache, ofi ţerii fostului Birou de Contrainformaţii Militare predau armamentul, muniţia şi toate documentele şi se subordonează comandanţilor de unităţi şi vor fi utilizaţi conform pregătirii acestora. În baza ordinului primit s-a trecut la executare. Documentele fostului Birou C.I. [Contrainformaţii Militare - n.r.] al Brigăzii 21 Securitate fuseseră predate încă din 22 decembrie 1989 la Serviciul C.I. al Comandamentului Marinei Militare;

- în ziua de 25.12.1989 orele 14.00 comandantul trupelor a transmis ordinul nr. T/014819 prin care se interzice folosirea A.B.I.-urilor în misiuni. Au fost luate măsuri de transmitere la unităţi şi de executare;

- în ziua de 25.12.1989, la ordinul contraamiralului Iordache, Brigada 21 Securitate participă la întărirea măsurilor de pază şi ordine împreună cu organele de miliţie şi gărzile patriotice, cu o patrulă mixtă auto cu doi ofi ţeri şi patru militari în termen.

- în ziua de 25.12.1989 subunităţi din B. Securitate Feteşti, au executat următoarele misiuni:

- paza Combinatului de Celuloză şi Hârtie Călăraşi, cu un pluton, până la 19.01.1990;

- paza Băncii Naţionale, ofi ciului P.T.T.R., C.E.C.-ului, fabricii de hârtie, spitalului orăşenesc şi policlinicii Feteşti cu două plutoane din B. Feteşti, în perioada 25 decembrie 1989-10.01.1990;

- în ziua de 25.12.1989, orele 19.30 la ordinul comandantului militar al M.Ap.N. pentru zona Neptun,

un echipaj A.B.I. din Cp. Securitate Neptun, a intervenit în sprijinul Cp. Grăniceri Neptun. Pe timpul acţiunilor de sprijin, fi ind noapte, iar din lizieră executându-se focuri de armă spre subunitatea de grăniceri, s-a ripostat cu foc de către cp. de grăniceri, cp. de marinari sosită în sprijin şi echipajul A.B.I.; (s-au consumat 770 cartuşe mitralieră şi 300 cartuşe pistol mitralieră de la A.B.I.). Nu au fost probleme deosebite.

26.12.1989- în ziua de 26.12.1989, orele 9.30, la ordinul

comandantului militar al garnizoanei Tecuci, un pluton din B. Securitate Tecuci a executat cercetarea pădurii Barcea, unde se deţineau informaţii că se ascund şase elemente înarmate. Nu au fost găsite elementele căutate. Subunitatea s-a înapoiat la cazarmă fără probleme deosebite.

- în ziua de 26.12.1989, orele 10.40, la ordinul comandantului militar al garnizoanei Cernavodă, Cp. Securitate Obiective Cernavodă se subordonează operativ comandantului compania Pază Poduri Cernavodă, continuând să îndeplinească misiunea încredinţată, reintrând în subordinea B. Feteşti, la 21.12.1989, orele 08.00.

27.12.1989- în ziua de 27.12.1989, orele 01.45, patrula de pază şi

ordine din B. 12 Securitate Constanţa, a reţinut pe Bogoş Cornel, de 27 de ani, cu domiciliul în judeţul Vaslui, recunoscut de organele de miliţie, ca fi ind autorul unei crime comise în urmă cu cca. trei săptămâni. Individul a fost predat organelor de miliţie;

- în ziua de 27.12.1989, orele 10.30 - 16.30 la cererea comandantului militar al Garnizoanei Mangalia, un pluton din Compania Securitate Neptun a executat cercetarea pădurii Jupiter din apropierea Cp. Grăniceri Mangalia. Nu au fost probleme deosebite;

- în ziua de 27.12.1989, orele 12.30, din ordinul comandantului militar al garnizoanei Constanţa, la comandamentul Brigăzii 21 Securitate a început să funcţioneze o grupă operativă din doi ofi ţeri de stat major din C.M.M. pentru probleme de cooperare cu C.M.M.; grupa operativă a funcţionat până la data de 10.01.1990.

- în ziua de 27.12.1989, orele 14.00 din ordinul comandantului militar al garnizoanei Tulcea, un pluton din B. Securitate Tulcea, a luat în pază Penitenciarul Chilia; misiunea s-a executat până la data de 06.01.1990.

28.12.1989Conform Ordinului C.T.I. [Comandamentul Trupelor

de Infanterie - n.r.] nr. T.S./2077/28.12.1989 începând cu această dată, subunităţile, unităţile şi marile unităţi ale trupelor de securitate îşi modifi că denumirea în subunităţi, unităţi şi mari unităţi de infanterie, păstrându-şi numeraţia şi indicativele.

- în ziua de 28.12.1989, orele 13.30, din ordinul C.T.I., se predă eliportul din cazarma Cp. Inf. Obiectiv Neptun, Regimentul de Elicoptere Tuzla, pe bază de proces-verbal;

- în ziua de 28.12.1989, orele 20.30, câte un pluton din B. Inf. [Batalion de Infanterie - n.r.] Feteşti şi Tecuci, au intervenit în sprijinul Penitenciarului Brăila şi Focşani pentru

Urme de gloanţe în fostul C.C. al P.C.R.

4 (46) 2009 document50

studii/documente

întărirea măsurilor de pază, întrucât la acestea avuseseră loc acţiuni de răzvrătire a deţinuţilor. Acţiunile s-au încheiat la 03.01.1990 la Brăila şi 31.01.1990 la Focşani.

29.12.1989- în ziua de 29.12.1989, orele 10.15, un pluton din B.

Tecuci, a executat cercetarea unor acoperiri din apropierea localităţii Brohăşeşti pentru realizarea unor elemente suspecte semnalate. Misiunea s-a încheiat în jurul orelor 17.00 fără probleme deosebite;

- în ziua de 29.12.1989, orele 11.00, câte un pluton din B. Inf. Feteşti, Tecuci şi Tulcea, au participat la întărirea măsurilor de pază la Penitenciarul Galaţi, Slobozia şi respectiv Tulcea;

- Acţiunile s-au încheiat la Galaţi pe 30.01.1990, Tulcea pe 06.01.1990 şi Slobozia pe 04.01.1990;

30.12.1989- în ziua de 30.12.1989, orele 08.15 - 12.00, la ordinul

contraamiralului [Ion - n.r.] Boian, comandantul militar al garnizoanei Mangalia, două grupe din Cp. Inf. Obiectiv Neptun au participat la cercetarea pădurii Olimp împreună cu o subunitate de marină. Nu au fost probleme deosebite;

- în ziua de 30.12.1989, orele 11.30, la cererea comandantului militar Tulcea, s-a organizat o patrulă mixtă din 1 ofi ţer, 2 militari în termen din B. Tulcea, cu un ofi ţer de poliţie şi un luptător din gărzile patriotice pentru pază şi ordine în municipiul Tulcea.

Red.AC/dact.MF/2 ex.rd.1135/18.03.1991

În perioada 16-22.12.1989 orele 12.00, Brigada 21 Securitate Constanţa, a îndeplinit misiunile permanente şi temporare specifi ce în zona de responsabilitate nr. 2 şi nr. 3 din Ordinul M.I. nr. 0230/1973, precum şi cele prevăzute pentru starea de necesitate.

- Unităţile şi subunităţile nu au fost angajate în nici un fel de situaţii confl ictuale, Obiectivele păzite nu au fost atacate, nu au fost agresate cadre şi militari în termen, nu s-au produs evenimente negative în îndeplinirea misiunilor şi nu s-au folosit armamentul şi muniţia de război.

- În perioada 22.12.1989 - orele 12.00 până la 30.12.1989, înţelegând just Obiectivele şi cauzele revoluţionare, întregul efectiv de cadre şi militari în termen din brigadă, s-au alăturat din primele momente revoluţiei, au fost stabilite contacte cu noile autorităţi şi comandamentele militare constituite, unităţile şi subunităţile brigăzii au îndeplinit numeroase misiuni împreună cu unităţi şi subunităţi ale M.Ap.N., cu care a existat o bună coordonare a acţiunilor, o bună cooperare, nefi ind înregistrate situaţii confl ictuale.

- Consumul muniţiei din perioada 21.12.1989 - la 30.12.1989 a fost determinat de îndeplinirea misiunilor de apărare a Obiectivelor şi pe timpul intervenţiei în sprijinul unităţilor M.Ap.N. în condiţiile complexe existente, inclusiv prin deschiderea focului din afara acestora de către persoanele necunoscute, majoritatea muniţiilor au fost folosite de efectivele dislocate la Bucureşti în dispozitivul de apărare al cazărmii Băneasa.

- Pe timpul acţiunilor, în care s-a utilizat muniţie de către unităţile şi subunităţile M.U., nu au fost accidente sau victime, cu excepţia sold. Malaxa Gheorghe care a fost accidentat la cazarma Băneasa.

- Marea unitate a continuat îndeplinirea misiunilor specifi ce şi după 30.12.1989, luând în pază Obiective noi, participând la măsurile de ordine şi pază în municipii şi oraşe, reluând misiunile de transport corespondenţă secretă, transporturi feroviare şi P.C.T.F. misiunile executându-se fără evenimente şi probleme deosebite.

- Pe toată durata evenimentelor din decembrie şi până la campania electorală din mai 1990, în brigadă am avut o ordine şi disciplină militară foarte bună, neavând nici o abatere disciplinară, ceea ce demonstrează spiritul civic al întregului personal.

- Cadrele şi militarii în termen dovedind o bună pregătire profesională, au acţionat cu devotament şi hotărâre pentru executarea tuturor misiunilor şi sarcinilor primite, pentru care s-au primit aprecieri din partea organelor militare şi civile locale.

COMANDANTUL BRIGĂZII Colonel,

BURIU NĂSTASESemnătură indescifrabilă

Th e security troops situation in December 1989. Brigade 21 Constanta Case – univ. prof. Marian Cojoc, Ph.D.

Th e participation of security troops at the events from December 1989 is a subject of controversy and debates for specialists and also for the population. A situation shown for being analyzed is the one of Brigade 21 Constanta.

Key words: security troops, mission, cooperation, alarm, garrison

NOTE

1 Universitatea „Ovidius” Constanţa

studii/documente

document 2009 4 (46) 51

dat şi se mai dă pentru dominarea acestui spaţiu geografi c. În 1943, Mackinder revine în articolul „Th e Round

World and the Winning of the Peace” asupra conceptului de „Heartland”, propunând înlocuirea lui cu expresiile „regiune-

pivot” şi „stat-pivot”. „Heartland-ul” anului 1943 se întindea de la coastele Arcticei până la deşerturile Asiei Centrale, iar în vest, până la istmul larg care separă Marea Baltică de Marea Neagră. În cadrul acestui „Heartland” se pot întâlni cea mai vastă câmpie de pe glob şi câteva fl uvii care străbat

această zonă, unele dintre ele vărsându-se în Oceanul Arctic şi nefi ind accesibile dinspre ocean, iar altele în mări interioare cum este Marea Caspică. Această zonă corespundea în 1943 cu spaţiul U.R.S.S., cu o singură excepţie: direcţia siberiană, respectiv regiunea siberiană, la est de Yenisei, pe care o numeşte „Lenaland”, după numele fl uviului Lena. Un “Heartland” cu o suprafaţă de 10.000.000 km2 şi o populaţie de peste 170.000.000 de locuitori. În cursul celui de-al doilea război mondial, Armata Roşie a apărat o frontieră deschisă spre vest, având în spate vasta câmpie a „Heartland-ului”, cu o imensă valoare strategică, întrucât are pe laturi zone inaccesibile (Oceanul Arctic în nord, masivi muntoşi în sud). Mackinder concluziona în studiul din 1943: „Dacă Uniunea Sovietică termină războiul victorioasă, atunci va fi sigur că este cea mai mare putere de uscat, mai mult, va fi puterea care ocupă

Aniversarea a 200 de ani de la izbucnirea Marii Revoluţii Franceze de la 1789 a oferit opiniei publice

internaţionale şi mass-media spectacolul desfăşurării unei alte revoluţii. O revoluţie care a marcat în variate forme, „de catifea” sau sângeroase, destrămarea glacisului strategic al Uniunii Sovietice, având drept rezultat eliberarea Europei Centrale şi de Est de sub ocupaţia directă şi brutală a Armatei Roşii, precum şi înlăturarea regimului social-economic şi politic generat de ideologia comunistă. În geopolitică una dintre legile principale este afi rmarea dualismului fundamental, refl ectat în organizarea geografi că a planetei şi în tipologia istorică a civilizaţiilor, respectiv în opunerea dintre „telurocraţie” (forţa terestră) şi „talasocraţie” (forţa maritimă). „Războiul Rece” (1946-1991) a relevat faptul că „talasocraţia” s-a identifi cat cu Statele Unite, iar „telurocraţia” cu Uniunea Sovietică.

În ianuarie 1904, geograful englez Halford J. Mackinder (1861-1942) va susţine o comunicare la Societatea Geografi că, intitulată „Pivotul geografi c al istoriei”, în care va analiza trăsăturile care deosebesc puterile continentale de cele maritime şi va vorbi despre faptul că Puterea care va reuşi să-şi asigure o bază sufi cient de puternică pe mări, dar şi pe continent va provoca o ruptură a echilibrului de putere pe plan mondial. Halford J. Mackinder va reveni, în 1919, asupra concepţiei sale despre „Regiunea-pivot” (Eurasia) a politicii mondiale, simplifi când la maximum lectura planisferei şi vorbind despre o masă continentală unică, înconjurată de oceanul planetar, pe care o denumeşte „Insula Mondială” (ansamblul Europa-Asia-Africa). Inima acestei mase continentale (heartland) coincide cu Rusia. Analizele geopolitice au evidenţiat că „zona-pivot” eurasiatică şi heartland-ul central-estic european reprezintă trambuline esenţiale pentru atingerea dominaţiei asupra continentului. „Cine conduce Europa de Est stăpâneşte heartland-ul; cine conduce heartland-ul stăpâneşte Eurasia şi Africa; cine conduce Eurasia şi Africa stăpâneşte lumea” sintetiza geopoliticianul Mackinder concepţia sa despre geopolitica lumii. Cel de-al doilea război mondial (1939-1945) urmat de perioada „Războiului Rece” (1946-1991) au relevat pe deplin bătălia ce s-a

GEOPOLITICA KREMLINULUI ÎN ULTIMELE CLIPE DE „RĂZBOI RECE”

Dr. CONSTANTIN CORNEANU

Cancelarul Helmut Kohl alături de liderii de care depinde soarta reunifi cării germane

„O să facem un lucru nemaipomenit, o să vă lipsim de duşmanul vostru !

Gheorghi Arbatov, politolog rus”

4 (46) 2009 document52

studii/documente

poziţia de apărare cea mai avantajoasă din punct de vedere strategic. Heartland-ul reprezintă cea mai mare fortăreaţă de pe pământ şi pentru prima dată în istorie este ocupat de o forţă militară care îşi este sufi cientă atât din punct de vedere al cantităţii, cât şi al calităţii”1. Mackinder insistă asupra ideii de creare a comunităţii nord-atlantice în care Statele Unite reprezintă „arsenalul”, iar Marea Britanie un „aerodrom” avansat.

Geopoliticianul Nicolas Spykman (1893 – 1943) a propus ca formula geopolitică a lui Mackinder să fi e înlocuită cu formula sa: „Cel care domină asupra Rimland-ului domină asupra Eurasiei, cel care domină asupra Eurasiei are soarta lumii în mâinile sale”. Spykman era convins de faptul că un control absolut asupra Rimland-ului din partea „puterilor maritime” va duce la victoria defi nitivă şi irevocabilă asupra puterilor de uscat care, de acum încolo, se vor afl a, întru totul sub control. Aceasta a fost, de fapt, dezvoltarea maximă a „tacticii anacondei” pe care a fundamentat-o amiralul Alfred Mahan. Geopoliticianul Mahan considera că Statele Unite nu trebuiau să asiste pasiv la evoluţia relaţiilor internaţionale, ci să încerce să ocupe o poziţie de frunte în relaţiile economice, strategice şi chiar ideologice. Principalul pericol pentru „civilizaţia maritimă”, în opinia amiralului Mahan, era reprezentat de statele continentale ale Eurasiei, respectiv Rusia, China şi Germania. Amiralul Mahan a transpus la nivel planetar principiul „anacondei”, aplicat de generalul McKlellan în războiul civil dintre anii 1861 - 1865 din America de Nord, respectiv blocarea teritoriilor duşmane dinspre mare şi pe liniile de ţărm, ceea ce duce la epuizarea strategică a adversarului. „Inamicul” geopolitic (Rusia, China, Germania) trebuie sugrumat în inelele „anacondei” prin scoaterea de sub controlul acestei mase continentale a zonelor de ţărm şi închiderea după posibilităţi a ieşirilor acestor state

spre spaţiile maritime. În perioada „Războiului Rece” liniile de bază ale strategiei N.A.T.O. (concepţia „stăvilirii” este identică cu concepţia strategică şi geopolitică a „anacondei”), dar şi ale altor blocuri politico-economice îndreptate spre stăvilirea Uniunii Sovietice, respectiv A.S.E.A.N., A.N.Z.U.S., C.E.N.T.O., sunt dezvoltarea directă a tezelor principale ale amiralului Alfred Mahan.

În cadrul acestui curent de gândire geopolitică se poate integra şi apariţia, la 29 iulie 1921, la New York, a Consiliului pentru Relaţii Externe (C.F.R. - Council on Foreign Relations, ramura americană a Institute of International Aff airs - Institutul Afacerilor Internaţionale), înfi inţat la 30 mai 1919. Conducerea era sub controlul membrilor Round Table (Masa rotundă) - un grup semisecret internaţional cu sediul în Londra. Articolele publicate în revista „Foreign Aff airs”, organul de presă al C.F.R., aveau să prezinte soluţii care în perspectivă vor conduce la globalism. C.F.R. a jucat un rol important în elaborarea, după 12 septembrie 1939, a unor analize şi previziuni de politică externă, care au permis după război instaurarea hegemoniei S.U.A. în lume. Până la sfârşitul războiului, parteneriatul dintre C.F.R. şi Departamentul de Stat a generat 682 de note confi denţiale pentru guvern cu fonduri asigurate în parte de Fundaţia Rockefeller. Analiştii şi planifi catorii C.F.R.-ului anticipau că înfrângerea Germaniei şi Japoniei, şi distrugerile din Europa în urma războiului vor lăsa Statele Unite într-o poziţie incontestabilă de dominaţie a economiei postbelice. Cu cât acea economie era mai deschisă la comerţ şi investiţii străine, cu atât mai repede vor fi Statele Unite în stare să o domine. Planurile întocmite de grupurile de planifi care ale Departamentului de Stat şi ale C.F.R. au pus un accent deosebit pe crearea unui cadru instituţional, necesar edifi cării unei economii mondiale deschise.

Delegaţia Germaniei la OSCE

studii/documente

document 2009 4 (46) 53

Nota EB 342 elaborată la 24 iulie 1941 referitor la problemele pe termen lung ale războiului şi al planurilor de pace, avea să schiţeze conceptul „unei Mari Zone”, pe care S.U.A. va trebui să o domine din punct de vedere economic şi militar, asigurând astfel materiile prime necesare industriei americane, cu „cele mai mici neplăceri posibile”3. Minimul necesar al acestei mari zone ar fi urmat să cuprindă majoritatea lumii ne-germane. Dimensiunea preferenţială ar fi cuprins emisfera vestică, Marea Britanie, restul Commonwealth-ului, Indiile Orientale Olandeze, China şi Japonia.

Conceptul schiţat în cuprinsul notei implica dezvoltarea integrării economice, cu un nucleu cât mai întins posibil şi apoi, lărgirea acestuia pentru extinderea lui şi în alte regiuni, în funcţie de circumstanţe. Se propunea crearea unor instituţii fi nanciare mondiale pentru stabilizarea valutelor şi facilitarea programelor de investire a capitalului în dezvoltarea regiunilor înapoiate sau subdezvoltate. Această recomandare combinată cu o serie de propuneri similare, înaintate de Harry White, de la Departamentul American al Trezoreriei, au condus la înfi inţarea Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.), urmând ca acesta să răspundă de păstrarea stabilităţii şi lichidităţii valutelor, pentru a facilita comerţul şi a Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, cunoscută îndeobşte sub numele de Banca Mondială, ce a fost înfi inţată pentru a facilita investiţiile de capital în regiunile înapoiate şi subdezvoltate şi a le deschide pentru dezvoltare. Toate aceste planuri se subordonau unui singur scop: cucerirea celui de al treilea cerc geopolitic al lumii.

Victoria de la 9 mai 1945, de pe fronturile europene, urmată de capitularea Japoniei, la 2 septembrie 1945, a permis

Statelor Unite să-şi pună în aplicare ideile privind cucerirea şi dominarea celui de-al treilea cerc geopolitic, prin intermediul „Planului Marshall” şi al N.A.T.O.

Zbigniew Brzezinski aprecia, în lucrarea „Marea tablă de şah” (1997) că scopul geopolitic central al S.U.A. îl reprezintă consolidarea, printr-un parteneriat transatlantic veritabil, a capului de pod stabilit pe continentul eurasiatic, respectiv Europa unită, astfel încât această Europă, în curs de lărgire, să poată deveni o trambulină mai viabilă pentru proiectarea în Eurasia a noii ordini internaţionale concepută în Biroul Oval de la Casa Albă.

Perioada „Războiului Rece” (1946-1991) a fost prima formă de opoziţie dintre Uscat şi Mare, dintre „telurocraţie” şi „talasocraţie”. Blocul sovietic avea frontiere maritime, la Nord şi Est, care erau mai uşor de apărat decât cele de uscat iar, Uniunea Sovietică a obţinut ca urmare a economiei centralizate o autarhie comercială şi un statut militar de supraputere. Totodată, Uniunea Sovietică s-a străduit să-şi extindă infl uenţa sa şi pe alte continente. Blocul Răsăritean dispunea de imense frontiere de uscat ceea ce reprezenta o defi cienţă geopolitică majoră. În partea de sud a Imperiului Sovietic frontierele coincideau cu lanţul de munţi eurasiatici, în timp ce în zona de vest frontiera trecea prin mijlocul câmpiei Europei, care era capul de pod strategic al „talasocraţiei”. Munţii din zona sudică au constituit nu numai un sistem de apărare, dar şi un obstacol, închizând drumul pentru o posibilă expansiune şi ieşire spre mările sudice. Totodată, Tratatul de la Varşovia a fost silit să-şi concentreze forţele militaro-strategice, economice, intelectuale, de producţie şi resursele naturale în unul şi acelaşi centru geopolitic. Această stare de lucruri contrasta în mod evident

Tancurile Armatei Roşii Tancurile Armatei Roşii se retrag din Afganistanse retrag din Afganistan

4 (46) 2009 document54

studii/documente

cu situaţia geopolitică a „talasocraţiei” a cărui centru se afl a în S.U.A., apărată în întregime de „frontierele maritime”, şi având Europa de Vest drept bază terestră pentru S.U.A. şi „cordon sanitar”, totodată, în relaţia cu spaţiul sovietic. Integrând strategic Europa de Vest, Statele Unite obţineau controlul asupra unei părţi considerabile a ţărmului eurasiatic, astfel încât toate confl ictele potenţiale au fost scoase în afara teritoriului strategic de bază. Blocul sovietic avea doar două soluţii: 1) să întreprindă o expansiune militară în Occident, cu scopul de a cuceri Europa până la Atlantic pentru a-şi putea asigura nişte frontiere maritime liniştite şi un potenţial intelectual industrial şi tehnologic, urmată, în paralel, de eforturi similare şi în sud, pentru a ieşi la mările calde şi a rupe „inelul anacondei” sau 2) retragerea U.R.S.S. şi a Armatei Roşii din Europa Centrală şi de Est în schimbul retragerii din Europa Occidentală a forţelor N.A.T.O. şi crearea unui Bloc European neutru.

Rememorând drumul parcurs pe scena politică sovietică, de la 11 martie 1985 şi până în seara zilei de 25 decembrie 1991 când Mihail S. Gorbaciov şi-a prezentat demisia din calitatea de preşedinte al U.R.S.S., ultimul secretar general al P.C.U.S. reamintea concetăţenilor săi faptul că societatea sovietică, la venirea lui la putere, „se sufoca în constrângerea sistemului de comandament administrativ, condamnat să servească ideologia şi să poarte greutatea îngrozitoare a militarizării fără limită”4.

Convulsiile lagărului socialist (Berlin-1953, Budapesta-1956, Praga-1968), mişcările „Carta ’77” şi „Solidaritatea” poloneză, precum şi dorinţa liderilor politici occidental de-a se pune capăt contradicţiilor „schizofrenice” între integrarea economică a Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi fragmentarea sa în domeniul politic, ca urmare a „Raportului Tindemans” (decembrie 1975), au fost percepute ca o veritabilă provocare strategică pentru Uniunea Sovietică. Intervenţia sovietică în Afganistan (decembrie 1979) a accentuat drama Uniunii Sovietice şi a amplifi cat crizele de care avea să fi e cuprins întreg spaţiul sovietic în condiţiile unei sărăcii generale, în lipsurile şi disperarea tuturor. Programul administraţiei Reagan,

intitulat „Iniţiativa de Apărare Strategică (Războiul stelelor)”, anunţat la 23 martie 1983, va accentua sufocarea economică a Uniunii Sovietice şi va provoca o mare îngrijorare la Kremlin într-un context în care progresul armamentelor convenţionale deschidea noi perspective strategiei clasice. În aceste condiţii, liderii de la Moscova au înţeles că era nevoie de o cotitură hotărâtoare în politica internă şi externă a Imperiului. Pe 7 februarie 1972, ministrul comerţului din Cabinetul Nixon, Maurice Stans, avea să deschidă lucrările unei conferinţe despre perspectiva lumii industriale şi a lumii afacerilor în anul 1990. Această întrunire a 1.500 de oameni de afaceri din S.U.A. s-a încheiat cu o declaraţie memorabilă şi profetică a lui Roy L. Ash, preşedintele fi rmei „Litton Industries”: „(…) capitalismul de stat poate constitui forma în care se vor face afacerile pe plan mondial, deoarece ţările din vest se îndreaptă tot mai mult înspre o economie unifi cată şi controlată, pentru o mai mare efi cienţă, iar tendinţa statelor comuniste spre sistemul liberului schimb devine tot mai accentuată. Problema pusă (în timpul conferinţei), asupra căreia s-au ridicat o mulţime de opinii divergente, a fost dacă Estul şi Vestul se vor întâlni undeva la mijloc, în jurul anului 1990”5. Extrem de interesantă şi de tulburătoare această întâlnire în perspectiva marilor jocuri geopolitice de la sfârşitul secolului XX, printre care şi această „perestroikă” şi „glasnosti” desfăşurată în intervalul 1985-1991.

Încă din anii ’70 o eminentă comisie de experţi ai K.G.B. a ajuns la concluzia că dacă evoluţia Uniunii Sovietice continua conform programului, atitudinilor, mentalităţilor şi prejudecăţilor existente, baza economică prin care se dorea dominarea lumii avea să se prăbuşească. Iuri Vladimirovici Andropov, secretar general al P.C.U.S. din 1982, a ajuns la conştiinţa necesităţii unei reforme complete a sistemului şi putem vorbi de faptul că el este părintele „perestroikăi”. Prognozele realizate, în 1980, de către generalul Mihail Liubimov6, şeful Secţiei Prognoze din Direcţia Principală I a K.G.B. (Primul Directorat Suprem, astăzi Serviciul de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse), vizând totala catastrofă economică şi politică a U.R.S.S. au întărit credinţa că era nevoie de ceva nou şi hotărâtor atât în arena relaţiilor internaţionale cât şi în interior. Viaceslav Daşicev, germanist de renume din cadrul Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. şi specialist în problemele politicii externe sovietice, a prezentat C.C. al P.C.U.S., la data de 22 aprilie 1982, un studiu intitulat „O analiză a situaţiei prezente a relaţiilor Est-Vest” în care afi rma că „intervenţia trupelor noastre (sovietice – n.n.) în Afganistan, fără nici un dubiu, a încălcat limitele admise ale confruntării Est-Vest pe arena lumii a treia”7. Analistul Viaceslav Daşicev considera că „avantajele unei astfel de mişcări nu înseamnă nimic în comparaţie cu dezavantajele”8 şi avertiza asupra faptului că „Uniunea Sovietică a creat un al treilea şi extrem de periculos front - după cel din Europa de Est împotriva Europei de Vest şi cel din Asia de Est împotriva Chinei - în fl ancul său sudic, în condiţii geografi ce şi socio-politice foarte nefavorabile”9. Analizând evenimentele afl ate în curs de desfăşurare în arena relaţiilor internaţionale, Viaceslav Daşicev scria: „Extinderea continuă a ofensivei noastre politico-militare în lumea a treia va fi contracarată de către Occident printr-o deplasare spre o poziţie din ce în ce mai apropiată de un război «rece» sau «semi-rece» şi prin sporirea presiunii exercitate asupra Uniunii Sovietice în ceea ce priveşte sfera politică, cea

Iuri Vladimirovici Andropov, liderul din umbră al restructurării Imperiului sovietic

studii/documente

document 2009 4 (46) 55

economică, cea militaro-strategică şi cea de propagandă/psihologică. O revenire treptată la destindere poate fi atinsă prin abandonarea angajamentelor noastre militare, dar numai în cazul în care criza nu se răspândeşte în alte regiuni, mai cu seamă în Europa de Est”10.

La 10 ianuarie 1983, Viaceslav Daşicev a înaintat secretarului general al P.C.U.S., Iuri Vladimirovici Andropov, un nou raport asupra politicii externe sovietice în care afi rma: „Uniunea Sovietică are acum o poziţie extrem de difi cilă. Aproape toate marile puteri ale lumii, cu excepţia Indiei, s-au aliat împotriva ei. A opune rezistenţă acestui enorm potenţial depăşeşte în mod periculos capacitatea Uniunii Sovietice. Căile de reducere a presiunii «excesive» exercitate de «contra-coaliţie» asupra Uniunii Sovietice constituie în prezent principala preocupare a politicii externe sovietice. Este cât se poate de limpede că acest ţel poate fi atins de Uniunea Sovietică doar printr-o autorestricţionare treptată şi prin adoptarea unei conduite atente pe scena mondială”11.

Cu puţin timp înainte să moară, în 1984, Iuri Vladimirovici Andropov, a aprobat în formă defi nitivă planul lui Liubimov, ce purta numele de cod „Golgota”, conform destăinuirilor lui Mihail Liubimov şi care avea patru etape esenţiale: 1) dezorganizarea sistematică a rânduielilor politice şi economice din U.R.S.S.; 2) introducerea forţată a sistemului capitalist în varianta lui sălbatică; 3) prelungirea direcţionată a haosului şi 4) revoluţia socialistă12.

Conducerea K.G.B. adoptase, la 4 iulie 1983, un text care stabilea modalităţile de organizare şi exploatare a reţelelor de agenţi „pentru a întări din punct de vedere calitativ sistemul de agenţi”13. Principiul reformei în K.G.B. se rezuma într-o frază: „Sistemul de agenţi ai organelor K.G.B. trebuie să fi e excepţional şi puţin numeros”14.

În ceea ce priveşte „noua gândire politică”15 sovietică în planul relaţiilor internaţionale, Anatoli Goliţin, un defector sovietic şi un specialist în materie de dezinformare strategică a K.G.B., avertiza, încă din 1984, că mai întâi va avea loc o „liberalizare” în Europa Centrală şi de Est, apoi retragerea unuia sau mai multor state din Pactul de la Varşovia pentru a mina structurile actuale ale N.A.T.O. şi pentru a le înlocui cu un sistem european de securitate colectivă. Principalul ţel va fi acela de a răsturna în mod ireversibil echilibrul mondial al puterilor. Programul politic lansat de Mihail Gorbaciov a dus în fi nal, vis-à-vis de N.A.T.O. şi Occident, la ceea ce avea să-i declare politologul rus Gheorghi Arbatov, în 1989, unui general american, în timpul unei vizite la Bonn: „O să facem un lucru nemaipomenit, o să vă lipsim de duşmanul vostru !”. Afi rmaţiile lui Gheorghi Arbatov devin cu atât mai interesante în condiţiile în care politologul rus, care este şi directorul Institutului din Moscova pentru Statele Unite şi Canada, a fost identifi cat ca fi ind ofi ţer acoperit al Direcţiei Principale I a K.G.B., cu numele de cod VASILI.

Mihail Gorbaciov cu cât descoperea mai multe despre vechiul sistem, cu atât mai mult îşi dădea seama că acesta merita cele mai aspre critici. În plenul Comitetului Central, în 1987, a lansat conceptul de glasnost şi a criticat aspru epoca Brejnev, caracterizând-o ca fi ind una de stagnare.

La Plenara Comitetului Central, din 18 februarie 1988, Mihail Gorbaciov va declara că „este absolut necesar să se facă deosebire între momentul instaurării efective a socialismului şi deformările sale ulterioare…(trebuie ca poporul) să-şi poată forma prin instrucţie o conştiinţă istorică corectă…”16.

Plenara din septembrie 1988 va avea drept rezultat decizia de a reorganiza conducerea aparatului de partid prin împărţirea Secretariatului C.C. al P.C.U.S. în 10 comisii, astfel

George W. Bush şi Mihail Gorbaciov la Malta

4 (46) 2009 document56

studii/documente

încât Comitetul Central avea să fi e lipsit de statul său major operaţional şi va fi distrusă, foarte curând, şi ierarhia verticală care forma scheletul statului sovietic.

La 25 septembrie 1987, Filip Bobkov17, primul-adjunct al preşedintelui K.G.B., avea să rezume într-un discurs, rolul K.G.B. în desfăşurarea procesului de perestroikă: „Scopul nostru fi nal este să asigurăm dezvoltarea perestroikăi prin mijloace cekiste, să apărăm revoluţia în noile condiţii, aşa cum cekiştii au făcut-o şi după glorioasele zile din Octombrie”18. Dintr-o astfel de perspectivă, pot fi înţelese şi dorinţa lui Filip Bobkov de-a se publica parţial arhivele de care dispunea K.G.B., astfel încât P.C.U.S. va putea fi ajutat la „formarea unei opinii publice sănătoase”19, iar pe de altă parte „societatea va înţelege mai bine acţiunile noastre (ale conducerii de partid şi a K.G.B. – n.n.), muncitorii se vor convinge că ele sunt necesare”20.

Eforturile aparatului K.G.B. în ceea ce priveşte perestroika şi glasnost-ul, au fost analizate de către instanţele conducătoare ale K.G.B., la 10-12 decembrie 1987, în prezenţa lui Anatoli Lukianov, responsabil, în cadrul Secretariatului, cu activitatea organelor de securitate sovietice în faţa C.C. al P.C.U.S. Analiza muncii desfăşurate de ofi ţerii K.G.B. va releva faptul că „apare ceva asemănător unei opoziţii”21. Viktor Cebrikov, preşedintele K.G.B., va cere perfecţionarea muncii cu reţelele de agenţi şi utilizarea mijloacelor de informare în asigurarea victoriei perestroikăi. Vice-preşedintele Bobkov va prezenta un referat intitulat “Democratizarea societăţii sovietice şi perestroika organelor de securitate”. La 22 ianuarie 1988, Filip Bobkov va raporta: „Am intrat într-o etapă decisivă a perestroikăi, toate planurile noastre încep să capete o formă concretă…Avem acum un program de acţiune pentru viitor…”22.

La 14 octombrie 1988, conducerea K.G.B. emite o circulară cu un titlu extrem de explicit: „Îmbunătăţirea muncii cu agenţii în actualele condiţii”. Ordinele erau extrem de clare pentru ofi ţerii K.G.B.: „Fiecare ofi ţer trebuie să stăpânească arta de a lucra cu masele…Fiecare ofi ţer trebuie să ştie să poarte un dialog în atmosfera cea mai politizată cu putinţă, fără a cădea în confruntare şi fi lozofi e inutilă. (...) Cekiştii trebuie să facă mult mai des referiri la valorile umane comune, să pună accentul pe apărarea drepturilor omului, pe nonviolenţă, pe dreptate socială”23.

Aceste ordine şi indicaţii erau date într-o clipă în care unii dintre agenţii folosiţi pentru a controla elementele naţionaliste căzuseră sub infl uenţa lor, iar unii intelectuali au refuzat să mai colaboreze cu ofi ţerii K.G.B. Apariţia Fronturilor Populare este rezultatul întrunirii, în martie 1988, într-o vilă de la periferia Moscovei, a unui mic grup de experţi şi de responsabili ai partidului care vor pune la punct o politică naţională coerentă.

La 6 martie 1988, juristul Boris Kuraşvili, un apropiat al lui Alexandr Iakovlev, va publica în „Nouvelles de Moscou” un articol intitulat „Trebuie să formăm fronturi naţionale ?”. Unul dintre iniţiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan, Hikmet Hadjizadeh, avea să mărturisească: „Înţelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breşă: deci exista încuviinţarea de sus şi acest fapt ne-a hotărât. Speranţa că vom profi ta de breşă a pus stăpânire pe noi”24. Apariţia Fronturilor Populare în republicile sovietice va antrena în scurt timp, în ciuda precauţiilor luate de iniţiatorii din umbră şi-a supravegherii acţiunii de către ofi ţerii K.G.B., o evoluţie pe care iniţiatorii perestroikăi nu o doriseră. „Greşeala noastră, a lui Gorbaciov, a mea şi a altora este de a nu ne fi gândit, când vorbeam despre glasnosti şi democraţie, că toate acestea vor avea repercusiuni asupra problemei naţionaliştilor”25, avea să mărturisească Nikolai Rîjkov.

Modul în care Alexandr Iakovlev a reuşit să adoarmă vigilenţa membrilor Biroului Politic, alarmaţi de rapoartele K.G.B., privind recrudescenţa naţionalismului în Lituania, a îndreptăţit-o pe Françoise Th om să concluzioneze că, în fond, perestroika „a fost mai curând o lovitură de stat în interiorul conducerii politice sovietice, desfăşurată cu încetinitorul, rămasă multă vreme într-o stare larvară, care s-a manifestat vizibil din ce în ce mai des în 1990-1991, pentru a culmina cu puciul din august 1991”26.

Robert Gates, ex-director C.I.A., referindu-se la „perestroika”, afi rma: „Am avut încredere în eforturile făcute de Gorbaciov în primi doi ani şi jumătate petrecuţi la conducere pentru implementarea reformei, dar…am prevăzut cu precizie că încercarea de a restructura sistemul economic centralizat de stat nu va avea succes…Începând cu 1987, agenţia a furnizat detalii precise despre eşecul reformei lui Gorbaciov şi despre criza economică tot mai mare din Uniunea Sovietică. Neîncrederea agenţiei în politica economică a lui Gorbaciov s-a refl ectat, în decembrie 1987, într-un raport în care se spunea: «Prevederile reformei constituie măsuri incomplete care lasă la locul lor stâlpii reformei planifi cate socialiste centralizate…». Acelaşi studiu pronostica cu acurateţe efectele negative provocate economiei de către reformele inadecvate ale lui Gorbaciov”27.

În condiţiile în care experienţa istorică ne relevă faptul că Rusia a fost, este şi va rămâne Ţara Matrioşcilor, respectiv a păpuşilor care ies una din alta, se naşte întrebarea dacă Administraţia de la Casa Albă percepuse jocurile de culise ale “perestroikăi” ? Fostul secretar de stat din perioada primei administraţii Reagan, George Schultz, avea să declare cu referire la evenimentele de la Kremlin şi la analizele şi interpretările factorilor de decizie politică, militară şi informaţională de la Washington: „Când Gorbaciov a apărut la orizont, C.I.A. a spus că «numai gura e de el», că era doar o încercare a sovieticilor de a ne trage pe sfoară. Când această părere a

Mihail Gorbaciov discută mai mult decât amical cu Ronald Reagan

studii/documente

document 2009 4 (46) 57

început să pară tot mai absurdă, C.I.A. a schimbat tonul: Gorbaciov chiar voia schimbarea, dar U.R.S.S. avea un sistem bine înrădăcinat şi care funcţiona în general, dar care nu putea fi schimbat…Când schimbările din URSS au devenit evidente, linia adoptată de C.I.A. a fost că schimbările nu vor marca o diferenţă importantă faţă de trecut”28.

În 1986, Robert Gates într-un discurs intitulat „Un război în altă formă” declara „Este imperativ ca în ultimă instanţă americanii să recunoască semnifi caţia strategică a ofensivei sovietice, care este în realitate un război, un război purtat între naţiuni şi împotriva infl uenţei şi prezenţei Occidentului, împotriva dezvoltării economice, împotriva valorilor democratice. S-a pornit acest război fără o declaraţie în acest sens, fără mobilizare, fără masarea armatelor”29. Gates era convins de faptul că sovieticii căutau doar o „perioadă de înmuiere a tensiunii cu Vestul”30 în timp ce pe de altă parte reformau sistemul sovietic şi încercau „să câştige energie pentru un alt confl ict”31.

Pe 18 ianuarie 1989, Henry Kissinger, fost secretar al Departamentului de Stat al S.U.A., afl at la Kremlin, îi propunea lui Mihail Gorbaciov organizarea unor întâlniri şi negocieri la nivel înalt (S.U.A..-.U.R.S.S.) pentru a se ajunge la realizarea unor înţelegeri unele formale, altele informale, vis-à-vis de limitele celor două mari puteri în promovarea intereselor proprii în Europa de Est. „Kissinger îi expuse propunerea sa referitoare la o înţelegere în privinţa Europei Răsăritene. Ar putea avea Uniunea Sovietică vreun interes în cazul unei asemenea înţelegeri? Gorbaciov se aplecă în faţă, ridică dintr-o sprânceană şi zâmbi cu jumătate de gură: Îmi dau seama că în spatele acestei întrebări mai există o întrebare, spuse el. Bănuia că Bush, folosindu-l pe Kissinger ca intermediar, încerca să-l păcălească şi să-l facă să-i dezvăluie cât de mult era dispus să renunţe la controlul asupra Europei de Est”32, scriau Michael R. Beschloss şi Strobe Talbott într-o lucrare referitoare la evoluţiile din arena relaţiilor internaţionale de pe parcursul anului 1989. După plecarea emisarului de taină

al Casei Albe, Mihail Gorbaciov avea să se consulte, conform

declaraţiilor ofi ciale, cu consilierul său personal pentru Europa

de Est, Gheorghi Şahnazarov, care îl va sfătui să sprijine

planul lui Kissinger. Pe 12 mai 1989 preşedintele George Bush

analizând relaţiile sovieto-americane, în conformitate cu o

Directivă de Securitate Naţională (N.S.D.-23), a concluzionat

că politica îngrădirii s-a dovedit plină de succes: „Deşi sperăm să depăşim politica îngrădirii, trebuie să spunem că ne afl ăm de abia la începutul unui nou drum. Ne vom confrunta cu multe pericole şi incertitudini”33.

În mai 1986, Mihail Gorbaciov îşi afi rma noile principii

şi metode de politică externă în faţa funcţionarilor superiori

din Ministerul de Externe al U.R.S.S.: „În prezent trebuie să învăţăm cât se poate de repede a transpune ideile şi orientările în acţiuni concrete şi s-o facem având mereu în minte - atât în lucrurile mari cât şi în cele mici - obiectivele momentului şi perspectivele strategice. (...) Este neapărat necesar a evalua cu precizie situaţia şi a stabili planuri concrete. Trebuie acordată mai multă atenţie elaborărilor, previziunii evenimentelor, trebuie sesizată orice posibilitate de creştere a efi cacităţii, facultăţii de manevră raţională şi a dinamismului global al politicii noastre externe”34.

În contextul noilor transformări din arena relaţiilor

internaţionale, Bettino Craxi, primul-ministru al Italiei în

exerciţiu şi preşedinte al Consiliului European, a vizitat Moscova

după venirea lui Gorbaciov la putere şi a dat semnalul unui nou

început în relaţiile dintre Comunitatea Economică Europeană

(C.E.E.) şi Blocul Estic. Mihail Gorbaciov avea să declare

după întâlnirea cu liderul politic italian, că este timpul „de a organiza relaţii reciproc avantajoase între C.A.E.R. şi C.E.E. în chestiuni economice”35. Liderul de la Kremlin comunica,

totodată, faptul că “în măsura în care ţările C.E.E. acţionează ca o «entitate politică», noi suntem gata să căutăm un limbaj comun cu ea şi asupra problemelor internaţionale”36. În iunie

1985, secretarul C.A.E.R., Viaceslav Sîciov, i-a comunicat

ofi cial preşedintelui Comisiei Europene, Jacques Delors, că

Cancelarul Helmut Kohl îl primeşte

în vizită pe liderul RDG, Erich Honecker

4 (46) 2009 document58

studii/documente

organizaţia pe care o reprezintă doreşte să stabilească relaţii ofi ciale cu C.E.E. Relaţiile dintre C.E.E. şi U.R.S.S., secondată de Blocul ţărilor socialiste, aveau să se dezvolte, în perioada imediat următoare vizitei lui Bettino Craxi la Moscova, mai mult pe tărâm economic decât politic. Jacques Delors avea să declare, la 17 ianuarie 1989, în Parlamentul European, că, la întâlnirea la vârf de la Rhodos (2 – 3 decembrie 1988) a Consiliului European, el „şi-a exprimat regretul personal că, faţă de cooperarea economică, celei politică i se făcea puţin loc, iar cei Doisprezece nu doreau să cadă de acord asupra unor poziţii comune sau să ia iniţiative unite în dialogul Est-Vest”37. Abia la 24 aprilie 1989, Consiliul Afacerilor Generale al Miniştrilor de Externe din ţările membre ale C.E.E. a decis că trebuie să existe o abordare coerentă a politicii C.E.E. faţă de Europa de Est. „Dezvoltările politice rapide au convins, evident, ţări precum Marea Britanie şi Franţa de nevoia unei coordonări mai bune, chiar dacă aceasta înseamnă o oarecare încălcare a ariei relaţiilor politice Est-Vest pe care statele membre le păzeau cu atâta gelozie pentru ele”38, scria un observator al evenimentelor afl ate în desfăşurare în acele clipe.

În cadrul Consiliului European de la Madrid din 26-27 iunie 1989, liderii politici ai ţărilor membre ale C.E.E. „au reafi rmat deplina valabilitate a abordării cuprinzătoare, integrând aspectele politice, economice şi de cooperare pe care Comunitatea Europeană şi statele ei membre le urmează în relaţiile lor cu U.R.S.S. şi cu ţările din Europa Centrală şi de Est”39. Liderii politici europeni şi-au reafi rmat hotărârea lor şi a statelor membre ale Comunităţii Europene „de a juca un rol activ în sprijinirea şi încurajarea schimbărilor pozitive şi a reformei”40.

La întâlnirea G-7 de la Paris din 14-16 iulie 1989, C.E.E. s-a manifestat ca principalul actor al relaţiilor Occidentului cu

Blocul Estic reformator. Liderii G-7 au decis că politica faţă de reformele afl ate în derulare în Europa de Est urma să subsumeze următoarelor trei scopuri: 1) ajutorul C.E.E. intenţiona să faciliteze reformele economice; 2) reformele urmau să ajute fi ecare ţară din Europa de Est să se integreze în economia mondială şi 3) crearea unei nou cadru de securitate europeană regională. „Demonstraţia practică a relevanţei Comunităţii pentru reconstrucţia Europei ca întreg a facilitat apariţia unui consens în interiorul Comunităţii şi, într-adevăr în afara ei: C.E. ca atare era ideal plasată pentru a devein piatra unghiulară a noii construcţii europene”41, scria Peter Ludlow în studiul intitulat „Th e Politics and Policies of the European Community in 1989”.

Vizita secretarului general al P.C.U.S. în R.F.G., în perioada 12-15 iunie 1989, avea să reprezinte clipa când cancelarul Helmut Kohl a simţit că aude „răsunând paşii lui Dumnezeu trecând prin evenimente”42. În Declaraţia Comună dintre R.F.G. şi U.R.S.S., semnată la fi nalul vizitei, se menţionează faptul că „omenirea se afl ă în pragul mileniului trei în faţa unor sfi dări istorice”43 ce nu pot fi soluţionate decât „numai împreună”44, de către toate statele şi popoarele, ceea ce presupune „o nouă gândire politică…”45. Cei doi şefi de stat apreciau în Declaraţia Comună că „Europei îi revine un rol de prim rang în modelarea unui viitor paşnic”46 şi că „această evoluţie trebuie să fi e sprijinită”, în ciuda „divizării de decenii a continentului”47. Întâlnirea dintre Mihail Gorbaciov şi Helmut Kohl avea să fi e începutul unei relaţii politice extrem de fructuoase şi care va culmina în seara zilei de 10 februarie 1990 cu declaraţia preşedintelui URSS, Mihail Gorbaciov: „Cred că între Uniunea Sovietică, Republica Federală şi R.D.G. nu există diferenţe de opinii cu privire la unitate şi asupra

Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov dezbat marile probleme ale lumii

studii/documente

document 2009 4 (46) 59

dreptului oamenilor de a năzui către unitate şi de a hotărî singuri asupra evoluţiei în continuare. Între dumneavoastră şi mine există concordanţă asupra faptului că germanii trebuie să decidă singuri opţiunea lor. Germanii din Republica Federală şi din R.D.G. trebuie să ştie mai bine drumul pe care vor să meargă”48. Decizia preşedintelui U.R.S.S. i-a bulversat pe Valentin Falin şi Alexander Bondarenko, precum şi pe ceilalţi membri ai Biroului Politic de la Moscova, iar Pravda avea să scrie, a doua zi, 11 februarie 1990, că „secretarul general Gorbaciov şi cancelarul federal german sunt de acord că germanii ar putea să realizeze unitatea patriei lor prin autodeterminare liberă, dacă ei doresc acest lucru”49. Cele inserate în paginile ofi ciosului P.C.U.S. au constituit o mare surpriză pentru cancelarul federal german, deoarece nu era obişnuit ca „substanţa convorbirilor şi înţelegerile să fi e difuzate voalat şi chiar retuşate”50, dar reprezenta „un indiciu în plus că întreaga chestiune era orchestrată de Gorbaciov şi apropiaţii săi şi strecurată pe lângă capetele betonate din Comitetul Central de atunci”51.

În ultimul interviu pe care l-a acordat televiziunii vest-germane, la 10 octombrie 1991, la Moscova, Erich Honecker avea să declare că este o greşeală grosolană să se presupună că cei care la Leipzig proclamau în cor „Noi suntem poporul !”, precum şi în alte părţi, au provocat schimbarea pe care a cunoscut-o R.D.G. În opinia fostului lider politic est-german este necesară revizuirea ideii care există în legătură cu acest episod al istoriei. După derularea evenimentelor din 1989 din europa Centrală şi de Est, opinia publică internaţională avea să fi e informată de către dizidentul sovietic Vladimir

Bukovski, prin intermediul ziarului parizian „Libre Journal”, din septembrie-octombrie 1990, de existenţa unei „antene” ultra-secrete a K.G.B., codifi cată „Linci” („Fulgerul”), care acţionase în R.D.G., de la mijlocul anilor ’80, independent de sediul K.G.B. de la Karlshorst şi fără să aibă vreo legătură cu STASI. „Linci” aparţinea Departamentului 4 (R.F.G., R.D.G. şi Austria), din Direcţia Principală I a K.G.B.- ului din Moscova, afl at sub comanda generalului Anatoli Novicov, şi avea drept misiune „restructurarea peisajului politic est-german, conform strategiei Kremlinului în vederea reunifi cării”52. Uriaşele demonstraţii de masă din R.D.G., cu caracter anticomunist şi antisovietic, ce însumau câte 100.000 de oameni, compromiterea unor lideri politici est-germani, precum Hans Modrow, demolarea Zidului Berlinului, şi nu numai, sunt, după cum confi rmă istoricii germani Ralf Georg Reuth şi Andreas Bonte în lucrarea „Das Komplot” (München, 1993), opera „Linci”. La 21 noiembrie 1990, cu prilejul unui interviu referitor la politica „Casei europene comune” a lui Mihail Gorbaciov, Erich Honecker declara că destituirea lui din funcţia de şef al partidului şi al statului est-german este rezultatul unei manevre de mare anvergură, planifi cată de multă vreme la scară europeană şi chiar mondială, în condiţiile în care reunifi carea Germaniei era considerată ca fi ind o contribuţie însemnată la construirea „Casei Comune Europene” iar acest lucru nu putea fi atins decât printr-o transformare a sistemului politic din R.D.G. Nemulţumirile şi destăinuirile foştilor lideri politico-militari est-germani provin din faptul că cererile foştilor ofi ţeri şi agenţi H.V.A., care se temeau de persecuţii după reunifi care, au fost întâmpinate cu o atitudine rezervată

Bucuria reuşitei în difi cilele negocieri sovieto-americane Bucuria reuşitei în difi cilele negocieri sovieto-americane privind reducerea armamentului nuclear şi convenţionalprivind reducerea armamentului nuclear şi convenţional

4 (46) 2009 document60

studii/documente

de către sovietici. „A fost – mărturisea generalul Markus Wolf – ultima trădare (de către sovietici – n.n.) a prietenilor lor est-germani, a căror activitate de peste patru decenii contribuise la întărirea infl uenţei sovietice în Europa”53.

Ambasadorul României în S.U.A., Ion Stoichici, comunica M.A.E. de la Bucureşti, la 24 august 1989, că în urma întâlnirii cu Robert Hutchings, director pentru afaceri politice cu Europa de Est în Consiliul Securităţii Naţionale al S.U.A., desfăşurată în cursul zilei de 23 august, s-au desprins următoarele concluzii: „S.U.A. sprijină schimbările care au loc în Europa de Est şi, în mod deosebit, schimbările de ordin politic şi economic pe calea liberalizării, că acest mod de abordare pentru Ungaria şi Polonia este valabil pentru toate celelalte ţări Est-europene”54 şi, totodată, „S.U.A. nu doresc să se amestece în treburile interne (ale Ungariei şi Poloniei – n.n.), ceea ce fac este treaba Ungariei şi Poloniei, dar S.U.A. doresc să se acţioneze pe calea reconcilierii”55. „Dialogul” sovieto-american, început la 18 ianuarie 1989, la Kremlin, avea să se dezvolte pe parcursul întregului an 1989 şi să se concretizeze în întâlnirea la nivel înalt de la Malta din 2-3 decembrie 1989. La 28 noiembrie 1989, Helmut Kohl îi scria preşedintelui Statelor Unite, George W. Bush, cu referire la întâlnirea la nivel înalt sovieto-americană care urma să se desfăşoare la Malta: „(…) Întâlnirea de la Malta ar trebui să evite orice aparenţă de întâlnire la nivel înalt pentru păstrarea statu-quo-ului. (…) Din acest unghi de vedere ar trebui să fi e tratată o problemă pe care secretarul general Gorbaciov o va aborda cu mare probabilitate faţă de dumneavoastră: respingerea oricărei destabilizări, creşterea stabilităţii prin reforme. Aş dori să vă recomand să fi ţi pe deplin de acord – şi în numele meu – cu aceste ţeluri”56. Totodată, Helmut Kohl îl conjura pe preşedintele Statelor Unite: „Vă rog foarte cordial să nu fi ţi de acord la Malta cu nici o decizie care ar putea limita marja de acţiune a politicii noastre în problema germană”57.

„Jocul diplomatic” dintre cele două superputeri avea să fi e relevat preşedintelui Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, la data de 1 decembrie 1989, prin Nota strict secretă cu nr. 0075/989 înaintată olograf de către generalul-colonel Iulian Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului (D.S.S. - n.n.), care menţiona următoarele: „În cadrul noilor convorbiri la nivel înalt dintre S.U.A. şi U.R.S.S., organizate la iniţiativa sovieticilor, cele două părţi vor aborda cu prioritate problem privind redefi nirea sferelor de infl uenţă şi elaborarea unei noi strategii comune care să le asigure, în continuare, un rol dominant în toate problemele internaţionale. (…) Se urmăreşte stabilirea unui nou echilibru pe continentul European care să permit atenuarea treptată a diferenţelor de sistem politic şi economic între ţările socialiste şi cele capitaliste şi asigurarea transpunerii în practică a conceptelor privind «dezideologizarea relaţiilor internaţionale» şi crearea aşa-numitei «case commune europene»”58. Analiştii D.S.S. de la Bucureşti apreciau că la Malta „ar urma să se discute şi problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de «reforme reale», fi ind avute în vedere îndeosebi R.P.Chineză, Cuba şi România”59. Aleksander Bessmertnâh, fost ambasador al Uniunii Sovietice la Washington şi, mai apoi, Ministru de Externe al U.R.S.S., avea să-şi amintească: „Dacă n-ar fi fost Malta, Uniunea Sovietică n-ar fi renunţat niciodată aşa de uşor la controlul asupra Europei răsăritene şi a ţărilor baltice”60.

La 4 decembrie 1989, ambasadorul Ion Stoichici de la Washington informa M.A.E. de faptul că „în cercurile politico-diplomatice de la Washington se apreciază că recentele convorbiri din Malta au constituit «o afi rmare publică extraordinară a unor noi relaţii dintre U.R.S.S. şi S.U.A.»”61. Ion Stoichici informa conducerea de partid şi de

Reconciliere fr anco-germană: Mitt erand şi Kohl înfr ăţiţi prin strângerea de mână

studii/documente

document 2009 4 (46) 61

stat de la Bucureşti că Mihail Gorbaciov şi George W. Bush au hotărât, la Malta, că „se impune «abandonarea caracteristicilor Războiului Rece»”62. Ambasadorul României îl informa pe preşedintele Nicolae Ceauşescu, prin intermediul Centralei M.A.E., de faptul că la conferinţa de presă „nu au existat păreri diferite faţă de probleme care, în mod tradiţional, generau dispute Est-Vest”63. În cursul zilei de 5 decembrie 1989, ambasadorul Ion Stoichici a revenit cu o nouă telegramă în care informa că preşedintele George W. Bush, pe parcursul întâlnirii de la Malta, a apreciat că „există o multitudine de probleme în care U.R.S.S. şi S.U.A. pot conlucra în interesul lor pentru o cauză comună”64.

„Baletul” diplomatic sovietic a continuat, după întâlnirea sovieto-americană de la Malta, de o întâlnire la nivel înalt franco-sovietică la Kiev. Ambasadorul României la Paris, Petre Gigea, telegrafi a la Bucureşti, la 11 decembrie 1989, că Francois Mitterand şi Mihail Gorbaciov au decis, la Kiev, că „este nevoie de noi mecanisme pentru a servi construcţia Case Comune Europene”65. În timpul discuţiilor dintre Francois Mitterand şi Mihail Gorbaciov s-a abordat rolul S.U.A. în noua dinamică a relaţiilor internaţionale avându-se în vedere „participarea Statelor Unite ale Americii - ca un element necesar şi de anvergură - la noua etapă a construcţiei europene”66. Cel mai fi erbinte subiect al momentului, reunifi carea Germaniei, a fost abordat de către cei doi lideri politici „într-o manieră detaliată”67. Mihail Gorbaciov şi-a exprimat, cu această ocazie, preocuparea pentru „viitorul continentului «nostru», care se

pronunţă tot mai activ în favoarea a ceea ce se poate numi noua mentalitate, noua gândire politică pentru dezvoltarea cooperării pe multiple planuri, pentru întărirea păcii pe continent, pentru dezarmare”68.

Analizând evoluţiile diplomatice ale lui Mihail Gorbaciov şi ale echipei sale în arena relaţiilor internaţionale putem spune că noua linie de politică externă inaugurată la Kremlin după 11 martie 1985 avea să reprezinte o aplicare la politica internaţională a strategiei ideologului comunist italian Antonio Gramsci, respectiv renunţarea la cucerire prin intermediul luptei de clasă şi recurgerea la strategia şantajului nu prin forţă ci prin slăbiciune, în parte reală, în parte simulată, pentru a-şi asigura ajutorul şi simpatiile occidentale. Jean-Francois Deniau, om politic şi diplomat francez afi rma că Uniunea Sovietică îşi propusese drept scop acela de „a pleca pentru a rămâne”69. În perioada care a urmat căderii regimurilor politice de la Varşovia, Praga, Budapesta, Sofi a, Berlin de Est şi Bucureşti, ca urmare a noii gândiri politice sovietice, Kremlinul va superviza destructurarea Uniunii Sovietice urmărind două ţinte precise: a) să nu se înregistreze nici o modifi care de frontiere între republicile componente ale U.R.S.S. şi b) minoritatea rusă să rămână în cuprinsul acestora, evitându-se, astfel, mişcări masive de populaţie.

Walter Lippmann purtătorul de cuvânt al „realiştilor”, una din şcolile de gândire în domeniul politicii externe americane, susţinea că politica de stăvilire va conduce la supraextindere psihologică şi geopolitică şi cerea ca politica externă a S.U.A.

Căderea Zidului Berlinului (9 noiembrie 1989)

4 (46) 2009 document62

studii/documente

să fi e călăuzită de analizarea intereselor americane, în fi ecare caz în parte, şi nu de principii generale, presupuse a fi universal valabile. „O politică veritabilă - scria Walter Lippmann - ar avea, prin urmare, ca obiectiv primordial stabilirea unor reglementări care să conducă la evacuarea Europei…Puterea americană trebuie să fi e disponibilă nu pentru a-i «stăvili» pe ruşi în puncte disparate, ci pentru a ţine sub control întreaga maşină militară rusească şi pentru a exercita o presiune sporită în sprijinul unei strategii diplomatice care are ca obiectiv concret o reglementare care înseamnă retragere”70. Retragerea visată de Walter Lippmann avea să se petreacă în miraculosul an 1989 şi în anii ’90 iar dezmembrarea U.R.S.S. şi retragerea strategică, de 1.400 km, a trupelor sovietice din Europa Centrală şi de Est avea să surprindă lumea occidentală în postura unui spectator stupefi at de cele ce se întâmplau.

Cu gândul la viitoarele mişcări din arena relaţiilor internaţionale, de după încheierea Războiului Rece, şi cu implicaţii în geopolitica lumii, fostul secretar de stat al S.U.A., Henry Kissinger, avea să scrie: „Dominarea de către o singură putere a oricăreia dintre cele două sfere principale ale Eurasiei - Europa şi Asia - rămâne o bună defi niţie a pericolului strategic pentru America, cu sau fără Război Rece. Deoarece o asemenea grupare ar avea capacitatea să depăşească America economic şi, în cele din urmă, militar. Acestui pericol va trebui să-i fi e opusă rezistenţă chiar şi acolo unde puterea dominantă este aparent binevoitoare, deoarece în cazul în care intenţiile s-ar schimba vreodată, America s-ar trezi cu o capacitate de rezistenţă efectivă puternic diminuată şi cu o incapacitate de a modela evenimentele sporite”71. Extinderea N.A.T.O., de la Marea Baltică la Marea Neagră, precum şi eforturile care se fac, de-o parte şi de alta, pentru includerea Georgiei în N.A.T.O., ne dau dreptul să concluzionăm că Statele Unite au început bătălia pentru cucerirea celui de-al patrulea cerc geopolitic al lumii, prin efortul de-a controla „Rimland”-ul. În opinia geopoliticianului Nicholas Spykman, „Rimland”-ul reprezintă regiunea de margine sau „bordura maritimă”

Zidul Berlinului – un simbol al Războiului Rece

a Eurasiei, care începe cu Finlanda şi Ţările Scandinave, continuă cu Polonia, România, Turcia şi Georgia, cuprinde zona Orientului Apropiat şi a Indiei şi se încheie pe teritoriul Mongoliei, Chinei şi Japoniei.

La 25 decembrie 1991, ora 1900, Mihail S. Gorbaciov şi-a prezentat demisia din calitatea de preşedinte al U.R.S.S., afi rmând, cu această ocazie, în faţa mass-media interne şi internaţionale, că a renunţat la luptă în condiţiile în care a câştigat linia pentru dezmembrarea ţării şi dizlocarea statului. „Îmi părăsesc postul cu nelinişte. Dar şi cu speranţă, cu încredere în voi, în înţelepciunea şi forţa voastră de spirit. Suntem moştenitorii unei mari civilizaţii şi, în prezent, depinde de toţi şi de fi ecare în parte ca ea să renască la o nouă viaţă, modernă şi demnă”72, avea să declare Mihail Gorbaciov în faţa presei şi, implicit, a compatrioţilor săi. A doua zi ziarul „Komsomolskaia Pravda” scria: „A făcut tot ce a putut. Şi ceea ce s-a făcut nu putea să fi e făcut decât de el”73. Ziarul „Moskovskaia Pravda” scria, la 26 decembrie 1991, că „perestroika ne-a adus libertatea cuvântului şi a gândirii”74, şi, totodată, perestroika „ne-a dăruit şi ne-a spulberat multe speranţe”75.

Kremlin’s Geopolitics in the last moments of “Cold War” – Constantin Corneanu, Ph.D.

Th e year of 1989 meant the removal of Soviet Union infl uence from Central and East Europe and the communist regimes. Th e author presents an analysis of the events that changed the power equilibrium established after the Second World War.

Key words: revolution, communist regime, geopolitics, strategy, cold war.

studii/documente

document 2009 4 (46) 63

20 Ibidem.21 Ibidem, p. 82.22 Ibidem. Circulara nr. 066 din 2 februarie 1988 („Lărgirea drepturilor forurilor conducătorilor organelor Securităţii de Stat din U.R.S.S.”) permite ca, de acum înainte, „în caz de necesitate operaţională urgentă, grupurile operaţionale pot fi formate pentru o durată de până la doi ani, fi ind constituite din ofi ţeri detaşaţi din alte departamente, fără a se raporta la forurile centrale”.23 Ibidem, p. 83.24 Ibidem, p. 67.25 Ibidem, p. 62.26 Ibidem, p. 85.27 Christopher Andrew, CIA şi Casa Albă, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 441.28 Ibidem, p. 442.29 Ibidem.30 Ibidem.31 Ibidem.32 Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, La cele mai înalte nivele, Editura Elit, Bucureşti, 1994, p. 31.33 Christopher Andrew, op. cit., p. 453.34 Mihail Gorbaciov, Memorii, Editura Nemira, Bucureşti, 1994, p. 135.35 Karen E. Smith, Politica externă a Uniunii Europene, Editura Trei, Bucureşti, 2004, p. 61.36 Ibidem. 37 Ibidem, p. 88.38 Ibidem, p. 90.39 Ibidem, p. 91.40 Ibidem.41 Ibidem.42 Cancelarul german Otto von Bismarck declara: „De unul singur nu poţi realiza ceva, poţi doar aştepta până când auzi răsunând paşii lui Dumnezeu trecând prin evenimente; atunci să-i sari înainte şi să-i apuci colţul mantiei, asta-i tot!”.43 Helmut Kohl, Am vrut unitatea Germaniei, Editura Institutul European, Iaşi, 1999, p. 50.44 Ibidem.45 Ibidem.46 Ibidem.47 Ibidem.48 Ibidem, p. 185.49 Ibidem, p. 190.50 Ibidem.51 Ibidem.52 Cristian Troncotă, Duplicitarii. O istorie a Serviciilor de Informaţii şi Securitate ale regimului comunist din România, Editura Elion, Bucureşti, 2003, p. 132.53 Vasili Mitrokhin, Christopher Andrew, Arhiva Mitrokhin. KGB în Europa şi în Vest, Editura Orizonturi&Sirius, Bucureşti, 2003, p.457.54 Dumitru Preda, Mihai Retegan, 1989. Principiul dominoului, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000,p. 174.55 Ibidem.56 Helmut Kohl, op. cit., p. 125- 126.57 Ibidem, 128.58 Cristian Troncotă, op. cit., p. 207.59 Ibidem, p. 208.60 Michael R. Beschloss, Strobe Talbott, op. cit., p. 234.61 Dumitru Preda, Mihai Retegan, op. cit., p. 396.62 Ibidem. 63 Ibidem. 64 Ibidem, p. 401.65 Ibidem, p. 426.66 Ibidem, p. 423.67 Ibidem, p. 424.68 Ibidem.69 Crozier Brian, Phoenixul Roşu, Bucureşti, 1996, p. 107.70 Walter Lippmann, The Cold Waar: A Study in US Foreign Policy, New York/London, Harper& Brothers, 1947, p. 61-62.71 Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, p. 735.72 Andrei S. Graciov, op. cit., p. 251.73 Ibidem, p. 191.74 Pascal Lorot, Perestroika, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 139.75 Ibidem.

1 Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Geopolitica, Bucureşti, 2001, p. 53.2 A se vedea Nota internă EB 34 din 24 iulie 1941, Consiliul pentru Relaţii Externe, War-Peace Studies, NUL, în studiul lui Laurence H.Shoup şi William Winter, Shaping a New World Order: The Council on Foreign Relations Blueprint for World Hegemony, în volumul Trilateralism:The Trilateral Commission and Planing for World Management, editor Holly Sklar, Boston, South End Press, 1980, p. 157. În legătură cu infl uenţa exercitată de C.F.R. asupra evoluţiei relaţiilor internaţionale în secolele XX şi XXI se poate citi Dinu Moraru, Foreign Affairs-laboratorul Casei Albe, în Lumea Magazin, Anul IX, nr. 9 (101), 2001, p. 39 şi Idem, Un laborator de idei, în Lumea, Anul XI, nr. 10 (126), 2003, pp. 19 – 22.3 Din nota internă EB 34 din 24 iulie 1941 (a se vedea Laurence H. Shoup şi William Minter, op. cit., p. 141).4 Andrei S. Graciov, Naufragiul lui Gorbaciov. Adevărata istorie a destrămării U.R.S.S., Editura Nemira, Bucureşti, 1995, p. 249. 5 L. Fletcher Prouty, JFK, Editura RAO, Bucureşti, 1996, p. 463-464.6 Oleg Gordievski adnota, referitor la generalul K.G.B. Mihail Liubimov următoarele: „Deşi foarte inteligent şi plin de sentimente frumoase pentru Anglia, pentru literatura şi tradiţiile ei, Liubimov nu renunţase la o mulţime de idei nebuneşti de stânga. În 1976 şi 1977, după ce lucrase la Londra, încă mai putea discuta despre Trosţki cu un real interes şi, în ciuda experienţei sale din Occident, el spera în continuare să ajungă general KGB. Visul lui era să devină o binecunoscută fi gură literară, în stare să recite volume întregi de poezii englezeşti, dar să fi e, în acelaşi timp, şi general KGB – o combinaţie imposibilă” (Apud Oleg Gordievski, Următorul Pas: Execuţia, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 370).7Martin McCauley, Rusia, America şi războiul rece. 1949-1991, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.169.8 Ibidem9 Ibidem. 10 Ibidem, p. 169-170. 11 Ibidem, p. 171. 12 Florentina Dolghin, Adevăr sau diversiune ? Nume de cod „Golgota”?, în Curierul Naţional Magazin (CNM), nr. 222/1996, p. 15.13 Françoise Thom, Sfârşiturile comunismului, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 78.14 Ibidem.15 Principalele componente ale acesteia, în viziunea istoricului Martin McCauley, erau: „1) confruntarea dintre super puteri este neproductivă, de vreme ce orice avantaj tangibil câştigat de una dintre părţi o stimulează pe cealaltă să-l anuleze şi să-şi îmbunătăţească performanţele în domeniu; 2) puterea militară nu garantează securitatea, care poate fi atinsă doar prin mijloace politice şi prin căutarea unor soluţii comune; 3) securitatea unui stat nu poate fi sporită dacă aceasta se face în detrimentul unui alt stat; 4) confl ictul dintre super puteri în lumea a treia a adus Moscovei puţine avantaje tangibile, dar a contribuit la creşterea tensiunii dintre acestea; Rusia şi America ar trebui să-şi conjuge eforturile pentru a rezolva problemele lumii a treia împreună; 5) toate statele sunt interdependente, în consecinţă securitatea fi ecărui stat depinde de relaţiile cu celelalte, de interacţiunile acestora; 6) valorile universale comune, cum sunt drepturile omului, nefolosirea forţei în rezolvarea problemelor politice, democraţia şi libertatea conştiinţei ar trebui să constituie fundamentul şi inspiraţia actelor decizionale de politică externă; 7) abordarea prin prisma ideologiei de clasă a strategiei de politică externă ar trebui abandonată în favoarea intereselor commune ale omenirii; 8) Uniunea Sovietică este un stat normal, care nu are ca obiectiv stăpânirea lumii, ci îşi doreşte să se afl e în relaţii de strânsă cooperare cu toate celelalte state” (Apud Martin McCauley, Rusia, America..., p. 106).16 Françoise Thom, op. cit., p. 73.17 Filip Bobkov este considerat de către sovietologi ca fi ind mentorul discret şi popular al intelighenţiei moscovite, „creierul” din conducerea organelor K.G.B. El a jucat un rol foarte important în organizarea şi controlarea, „mişcărilor informale” din fosta U.R.S.S.18 Françoise Thom, op. cit., p. 78.19 Ibidem, p. 73.

NOTĂ

4 (46) 2009 document64

studii/documente

şi au acţionat cu entuziasm şi efi cacitate pentru iniţierea muncii de informaţii necesare tinerei armate unite române.

Ulterior, parcurgând treptele profesiei militare până la funcţii de vârf, cei doi ofi ţeri au folosit în mod optim cunoştinţele dobândite în serviciul de informaţii militare şi au contribuit în mod iscusit la desfăşurarea şi obţinerea victoriei în Războiul de Independenţă din 1877-1878.

Merită să fi e subliniată cooperarea între cei doi ofi ţeri pentru obţinerea victoriei în bătălia pentru Rahova (7-9 noiembrie 1877), când aşa numitul Grup Vid-Isker, condus de Gheorghe Slăniceanu, reuşeşte să înfrângă pe turci aproape fără pierderi. La încheierea confl ictului, Ştefan Fălcoianu este numit delegat militar al guvernului român pe lângă „Comisiunea Europeană” pentru delimitarea frontierelor de sud ale ţării, iar Gheorghe Slăniceanu ajunge ministru de război.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, un alt militar, locotenent-colonel Ioan Alecsandri (fratele marelui poet Vasile Alecsandri), este numit agent diplomatic al Principatelor Române la Paris şi, concomitent, reprezentant militar al Armatei Române. Între anii 1860-1866, ofi ţerul român acţionează în capitala Franţei ca un veritabil şi iscusit diplomat, reuşind să obţină un sprijin preţios din partea statului francez, atât în ceea ce priveşte legitimitatea unirii Principatelor Române, cât şi în ceea ce priveşte dotarea şi

instruirea tinerei armate constituită după unire. Un mare număr de

tineri români sunt primiţi în instituţiile de învăţământ

militar franceze şi o misiune militară este constituită şi trimisă în Principatele Unite pentru a sprijini în mod nemijlocit creşterea capacităţii de luptă.

Principele Carol de Hohenzollern, numit

domnitor după abdicarea

General de brigadă (r) ing. MITICĂ DETOT1

La 12 noiembrie 2009 s-a celebrat un veac şi jumătate de la emiterea de către domnitorul Alexandru

Ioan Cuza a Înaltului Ordin de Zi nr. 83, considerat un veritabil act de naştere a Statului Major General al Armatei Române, dar şi a primei structuri de informaţii militare. Este necesară această precizare pentru a sublinia punctul de plecare al diplomaţiei militare moderne, începută în timpul domnitorului Cuza şi ofi cializată pe plan european de regele Carol I, după câştigarea independenţei de stat în anul 1877.

Mai puţin cunoscută publicului, diplomaţia militară a stat în grija Serviciului Militar de Informaţii şi a constituit o componentă de specialitate a diplomaţiei statale, aducând servicii importante şi valoroase armatei şi statului român, în lupta pentru apărarea intereselor vitale şi realizarea unităţii naţionale.

Plecând de la aceste considerente şi dorind să omagieze şi să cinstească memoria personalităţilor militare care şi-au adus prinosul în politica externă românească, Asociaţia Diplomaţilor Militari în Rezervă şi în Retragere „Alexandru Ioan Cuza” a întocmit o lucrare cu biografi i care să marcheze cei 150 de ani de diplomaţie militară şi să aducă la cunoştinţa marelui public unele personalităţi şi fapte care au infl uenţat deciziile conducătorilor români, civili sau militari, în momentele de cumpănă ale ţării.

Începuturile

Primii vizaţi în lucrarea biografi că „Diplomaţi militari; 1859-2009; in memoriam” sunt ofi ţerii nominalizaţi în decretul domnitorului, sublocotenenţii Gheorghe Slăniceanu şi Ştefan Fălcoianu (viitori generali) care au pus bazele primei structuri a Serviciului de Informaţii Militare. Pentru ei era o misiune difi cilă, cu multe necunoscute şi fără benefi ciile experienţei şi tradiţiei. Totuşi, ambii ofi ţeri au înţeles necesităţile momentului

DIPLOMAŢI MILITARI ÎN MEMORIA URMAŞILOR

Stema Asociaţiei Diplomaţilor Militari

în Rezervă şi în Retragere

General Slăniceanu Gheorghe General Fălcoianu Ştefan

studii/documente

document 2009 4 (46) 65

Locotenent colonel Alecsandri Ioan

forţată a lui Cuza, continuă să folosească militari în funcţii de politică externă. În anul 1870 el îl numeşte ca agent diplomatic la Viena pe generalul Ion Ghica, un militar român de carieră, dar priceput în politica europeană. În anul 1875, Ion Ghica este rechemat în ţară şi numit agent diplomatic la Constantinopol. În această calitate reuşeşte să ferească statul român de implicare în confl ictul militar turco-sârb din 1876, deşi eram supuşi suzeranităţii turceşti care ne situa „de jure” în confl ict alături de aceştia. De asemenea, reuşeşte să protejeze frontiera de pe Dunăre raportând oportun intenţiile turcilor şi pericolele pentru România.

În anii Războiului de Independenţă, generalul Ion Ghica revine în ţară şi este numit agent diplomatic la Petersburg. În această postură el avertizează guvernul român despre intenţiile ruşilor de a folosi victoria contra turcilor pentru modifi cări de frontieră cu România şi despre înţelegerea secretă stabilită, în 1876, cu Austro-Ungaria pentru acapararea celor trei judeţe din sudul Basarabiei: Bolgrad, Cahul şi Ismail. La încheierea confl ictului, în 1878, generalul Ion Ghica se implică în mod efi cient în reglementarea tranzitării teritoriului românesc de către armatele ruse participante la război şi intervine pe lângă ţarul Rusiei pentru a obţine dreptul României de a participa la Congresul de Pace de la Berlin (iunie-iulie 1878).

Întreaga sa activitate constituie un exemplu de demnitate şi dragoste de ţară, în momente grele impuse de istorie.

Obţinerea independenţei de stat permite regelui Carol I să înceapă trimiterea legală de ataşaţi militari în principalele ţări europene. Acest lucru marchează intrarea diplomaţiei militare româneşti într-o eră nouă, la nivel european, cu reprezentanţi militari aprobaţi şi numiţi de suveran.

Un exemplu în acest sens îl constituie ataşatul militar român în Bulgaria între 1910-1913, maiorul Gheorghe A. Dabija, care în patru ani reuşeşte să cunoască, să interpreteze, să prevadă şi să raporteze regelui şi Marelui Stat Major informaţii veridice despre pericolele care se conturează pentru România. Folosind cu iscusinţă mijloacele legale existente, ofi ţerul furnizează datele necesare care determină stabilirea neutralităţii în primul război balcanic din 1912, dar şi intervenţia hotărâtă a armatei române în al doilea război balcanic din 1913. Merită să fi e subliniat accesul repetat al maiorului Dabija la regele Carol I care-i acordă încredere, îl sfătuia în acţiunile sale de la post şi îl foloseşte în încercările de reglementare pe cale paşnică a problemelor afl ate în litigiu cu bulgarii.

După aceste confl icte militare, Gheorghe Dabija revine la comanda Batalionului 2 Vânători „Regina Elisabeta”, participă la primul război mondial şi este decorat de trei ori pentru bravură. Parcurge treptele ierarhice până la gradul de general şi rămâne înscris în analele diplomaţiei militare româneşti ca un ataşat militar de succes.

Primul război mondial

Declanşarea primului război mondial constituie o serioasă încercare pentru tânăra ataşatură militară românească, afl ându-se în joc destinele naţiunii române. Ofi ţerii afl aţi în misiune externă au constituit un sprijin important pentru eforturile de război ale ţării, în momentele de mare pericol, în luptele armatei române cu un inamic superior numeric şi ca dotare.

La intrarea în război ataşaţii militari români, afl aţi în ţările aliate şi în unele ţări neutre din Europa, nu mai au legătură directă cu ţara şi sunt nevoiţi să-şi reorganizeze activitatea astfel încât să poată informa permanent şi operativ Cartierul General. Secţia 2-a din Marele Stat Major încredinţează ataşatului militar din Franţa rolul coordonator pentru camarazii din celelalte ţări, avându-se în vedere singura comunicaţie directă între Cartierul General al Armatei Franceze şi cel al Armatei Române, realizată cu mijloacele tehnice de atunci. Locotenent-colonelul Dumitru C. Soutzo, între 1916-1917 şi locotenent-colonelul Gh. Constantin Ionescu - Munte, între 1917-1919, reuşesc să se achite foarte bine de această misiune asigurând continuitatea muncii informative şi de reprezentare.

Un exemplu strălucit de sprijinire efectivă a eforturilor de război ale armatei române l-a dat colonelul Vasile Rudeanu. Încă din anul 1914 primeşte misiuni în Italia, Franţa, Germania şi Austro-Ungaria pentru a asigura realizarea comenzilor de armament, muniţie sau alte materiale necesare armatei care, din diverse motive politice, erau în pericol de anulare. Intrarea în război de partea Antantei determină eliminarea din planurile de înzestrare şi aprovizionare a surselor afl ate în ţările Puterilor Centrale şi folosirea intensă doar acelor afl ate în ţările aliate sau neutre. Ca urmare, primul ministru I.C. Brătianu îl trimite pe colonelul Rudeanu la Paris, de unde să organizeze şi să conducă achiziţiile militare necesare eforturilor de război. Ajutat de un număr de ofi ţeri români, Rudeanu prospectează, contactează şi negociază cu autorităţi şi producători din Franţa, Italia, Spania, Elveţia şi S.U.A., îşi foloseşte puterea sa de persuasiune şi talentele diplomatice şi reuşeşte să contracteze ce este necesar armatei. De asemenea, se ocupă de transporturile de materiale către ţară, mai ales după întreruperea căilor de acces europene, reuşind să folosească o rută ocolitoare care pornea din Europa de Vest, ocolea Europa prin Oceanul Arctic, folosea pentru depozitare oraşul-port Vladivostok din Orientul Îndepărtat, traversa Rusia pe calea ferată şi ajungea în cele din urmă în România. Cu eforturi mari şi riscuri multiple, Rudeanu reuşeşte să asigure aprovizionarea armatei române cu cele necesare pentru război.

Colonelul Rudeanu îşi mai găseşte timp pentru a trata

4 (46) 2009 document66

studii/documente

şi pregăti trimiterea în România a Misiunii Militare Franceze condusă de generalul Henri Mathias Berthelot, care joacă un rol important în eforturile de dotare şi instruire a armatei operative. Îşi încheie

cariera militară cu gradul de general de corp

de armată.Tot în timpul primului

război mondial, printre militarii care execută misiuni diplomatice trebuie menţionat generalul de divizie Constantin Coandă, fost ataşat militar în Austro–Ungaria (1887-1888) şi în Franţa (1890-1891), care între 1916-1917, a ţinut legătura cu Marele Cartier General al Armatei Ruse, în 1918 a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Externe, iar între 1920-1921, preşedinte al Senatului.

De asemenea, trebuie menţionat generalul Radu R. Rosetti, care între 1918-1919, a asigurat legătura şi cooperarea între Armata Română şi Armata Aliată de la Salonic, dovedindu-se un excelent diplomat, apărător al intereselor româneşti. Cu tot sfârşitul lui tragic, a rămas în memoria urmaşilor ca un mare om de ştiinţă, un iscusit diplomat şi mare lider militar.

Între cele două războaie mondiale

În perioada interbelică, între 1919 şi 1941, diplomaţia militară a acţionat cu prioritate pentru a susţine eforturile Statului român pentru a găsi căile de asigurare a apărării şi securităţii frontierelor proprii în condiţiile evoluţiilor periculoase a situaţiei politico-militare din Europa.

Încă din timpul primului război mondial începe să se afi rme un tânăr ofi ţer, Ion Antonescu, numit şef al unei misiuni politice şi militare la Petrograd şi Moghilev, în 1917, când dovedeşte reale calităţi diplomatice, ceea ce-l recomandă pentru a conduce o altă misiune politică şi militară la Constantinopol şi Belgrad în anul 1919. În anul următor, 1920, după ce conduce o misiune politică şi militară la Varşovia, participă ca membru în delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris. Urmează patru ani de diplomaţie militară ca ataşat militar în Franţa (1922-1923) şi apoi în Marea Britanie (1923-1926). Promovat general în anul 1931, îşi continuă activitatea prodigioasă îmbunătăţind preocupările pur militare cu cele diplomatice, ajungând în anul 1933 şef al delegaţiei române la Conferinţa pentru Dezarmare de la Geneva.

Din păcate, ulterior, se implică şi în activităţi cu substrat politic care-l propulsează în funcţii de conducere, ajungând chiar în vârful ierarhiei la conducerea statului român, dar şi la sfârşitul dramatic din 1946. El rămâne în memoria urmaşilor ca un desăvârşit diplomat şi un mare patriot.

În anul 1926, Ion Antonescu este schimbat la postul Londra de colonelul Nicolae Rădescu, iar acesta, în anul 1928, este schimbat de colonelul Constantin Sănătescu. Ambii ofi ţeri folosesc funcţia diplomatică pentru urmărirea evoluţiei politicii militare din Europa şi raportarea în ţară a datelor ce interesau Armata Română. Ambii ofi ţeri, ajunşi la gradul de general, joacă un rol important după 23 august 1944, conducând primele guverne de coaliţie postbelice şi organizând participarea Armatei Române la operaţiile militare de pe frontul de vest, în cooperare cu armata sovietică.

Încă din anii 1920-1921 încep contacte diplomatice între Cehoslovacia, Iugoslavia, România şi Polonia pentru a coopera la asigurarea menţinerii graniţelor naţionale în contextul ameninţărilor revanşarde şi revizioniste. Politica marilor puteri nu oferă perspective de pace şi garanţii de stabilitate ţărilor mai mici. Preocupările acestora, de a găsi căi de apărare şi securitate, se extind şi spre sud-estul Europei, incluzând Grecia şi Turcia. Contactele, reuniunile şi tratativele între ţările respective se succed cu mare frecvenţă şi solicită foarte mult pe diplomaţii militari.

La 3 martie 1921 se semnează la Bucureşti Convenţia de alianţă defensivă între România şi Polonia, iar la 23 iulie a aceluiaşi an se adoptă şi Convenţia militară corespunzătoare.

La 23 aprilie 1921 se semnează, la Bucureşti, Convenţia de alianţă defensivă între România şi Cehoslovacia, urmată de semnarea, la 27 mai a aceluiaşi an, a Convenţiei de alianţă între România şi Iugoslavia. Aceste două alianţe, împreună cu cea încheiată între Cehoslovacia şi Iugoslavia în 1920, au creat baza aşa numitei Mica Înţelegere între cele trei ţări. La 14 septembrie 1923 se semnează, la Praga, Convenţia militară tripartită care defi nitivează a c t u l constitutiv al Micii Înţelegeri.

E v o l u ţ i i l e politico-militare din Europa determină România să militeze şi pentru o alianţă balcanică şi la 9 februarie 1934 se semnează, la Atena, Pactul Înţelegerii Balcanice între Grecia, Iugoslavia, România şi Turcia, iar la 18

General Rosett i Radu

General Gârbea Titus

studii/documente

document 2009 4 (46) 67

noiembrie 1936 se semnează Convenţia militară care perfectează noua alianţă.

Simpla enumerare a acestor trei alianţe, încheiate şi perfectate prin numeroase întâlniri şi trata-tive, dovedeşte pri-oritatea diplomatică de a se găsi soluţii pentru apărarea frontierelor ţărilor respective. Fiind vorba de obiective politico-militare era normal să fi e antrenaţi ataşaţii militari din ţările respective care participau la toate activităţile. Chiar în textele unor documente ale alianţelor se prevede asigurarea prin ataşaţii militari a legăturii între Marele Stat Major şi antrenarea lor în cooperarea pe linie politică şi militară.

Din păcate, nici una din cele trei alianţe nu au putut funcţiona din cauza acţiunilor agresive ale Germaniei şi U.R.S.S. care au subminat bazele structurale ale Convenţiilor şi au fost favorizate de şovăiala şi pasivitatea principalelor ţări occidentale.

Al doilea război mondial

Iese în evidenţă activitatea diplomatică a colonelului Traian Gârbea (viitorul general) care a luat parte la tratativele şi înţelegerile încheiate în cadrul alianţelor Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică.

Ulterior, ca ataşat militar la Berlin (1938-1939), raportează orientările agresive ale politicii militare germane şi pericolele pentru securitatea României şi a altor ţări din zonă. Concluziile sale asupra pregătirii armatei germane pentru un mare război ce ar depăşi Europa, au produs senzaţie şi, probabil, au ajuns şi la urechile serviciilor de spionaj germane. Ca urmare, numai după doi ani este rechemat în ţară şi trimis în ţările nordice (Danemarca, Suedia, Norvegia şi Finlanda) unde, între anii 1939-1942, continuă să prognozeze mersul evenimentelor şi să prevadă înfrângerea Germaniei.

Un alt diplomat militar de excepţie a fost generalul Ion Gheorghe, ataşat militar la Berlin între 1940-1943 şi ministru extraordinar şi plenipotenţiar în Germania între 1943-1944. După succesele militare iniţiale ale armatei germane, el constată şi raportează schimbările negative în moralul populaţiei şi prevede înfrângerea, avertizând conducerea de atunci a României.

Colonelul Traian Teodorescu, ataşat militar în Turcia (1938-1944) şi prin extindere, în Grecia (1940-

1941) se dovedeşte un analist excepţional, care

în rapoartele sale avertizează despre peri colele care pân-desc România şi mai ales despre erorile care ne-au făcut să pierdem din teritoriul naţional. Curajul cu care îşi exprimă opiniile

critice demonstrează onestitatea şi patri-

moniul său, calităţi proprii unui adevărat

ataşat militar. Trebuie menţionat

generalul Gheorghe Băgulescu, ataşat militar în

Japonia între 1935-1938, care îşi însuşeşte repede şi bine limba japoneză, desfăşoară o largă activitate de propagandă românească pe teritoriul nipon, dar, în acelaşi timp, studiază temeinic istoria şi obiceiurile japonezilor procurând numeroase obiecte de artă pe care le-a donat ulterior Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti.

În cele din urmă, scrie şi publică un roman în trei volume, cu titlul „Sufl et japonez” în care prezintă în mod magistral Japonia feudală şi primeşte premiul Academiei de Ştiinţe nipone pentru „cel mai bun roman despre japonezi scris de un străin”. După ce revine în ţară, în anul 1941, Băgulescu este retrimis în Japonia ca ministru extraordinar şi plenipotenţiar, până în 1943, în plin război, când îşi manifestă dezacordul faţă de război şi de regimurilor totalitare şi intră în confl ict cu autorităţile japoneze. Este constrâns să părăsească postul şi să emigreze în S.U.A. şi apoi în Franţa, unde şi-a găsit sfârşitul.

La încheierea războiului, din cauza schimbărilor în spectrul politic românesc, unii foşti diplomaţi militari au avut parte de mari nedreptăţi, suferinţe şi sacrifi cii. Generalul Gheorghe Argeşanu şi generalul Radu R. Rosetti au fost ucişi în închisoare, generalul Nicolae Şova a fost condamnat la 10 ani închisoare, mareşalul Ion Antonescu a fost executat, generalul

General Băgulescu Gheorghe General Pancea Marin

4 (46) 2009 document68

studii/documente

Ion Gheorghe a fost condamnat la moarte în contumacie, generalul Titus Gârbea a fost anchetat şi trimis la canal, colonelul Eugen Tilichi a fost arestat, anchetat şi comandant, generalul Nicolae Rădescu, a fost nevoit să ceară azil politic în occident etc. Ne reamintim de ei şi regretăm nedreptăţile care au fost comise în mod arbitrar şi inuman. Biografi ile lor încearcă să readucă în memorie faptele lor săvârşite în slujba neamului românesc, ca expresie a patriotismului şi devotamentului faţă de ţară şi de armata ei.

Perioada postbelică

Este cea mai difi cilă pentru cine încearcă să se documenteze despre viaţa şi faptele unor personalităţi militare. Contextul social, aprecierile controversate asupra evoluţiei politicii militare, lipsa unor scrieri de ordin memorialistic şi chiar restricţiile existente în consultarea arhivelor, determină apelarea la mărturii, căutarea de surse publicate şi găsirea unor martori contemporani şi cunoscători.

Mai trebuie semnalată şi secretizarea excesivă din timpul regimului totalitar, după modelul sovietic, cu accent mare pe probleme militare. Aşa se explică lipsa lucrărilor cu caracter memorialistic şi interzicerea relevării personalităţilor care ar

fi putut concura cu personajele politice de vârf. Unele excepţii

priveau doar personalităţi din trecutul mai îndepărtat, dar şi

în aceste cazuri se opera cu cenzura celor scrise.

Ataşaţii militari români, afl aţi în ţările acreditate, au

putut consta abundenţa în librării a cărţilor dedicate vieţii şi

activităţii unor lideri militari autohtoni din toate timpurile,

fără restricţii de ordin politic sau social. Nu acelaşi lucru se

poate vedea în România.

Evenimentele din Decembrie 1989 au oferit libertatea

scrisului, însă o anumită inerţie, mai mult sau mai puţin

motivată, a făcut să se treacă greu la preocupări de ordin

memorialistic. Din păcate, odată cu trecerea anilor, mulţi foşti

diplomaţi militari sau persoane care cunoşteau diplomaţia

militară în perioada postbelică au trecut la cele veşnice fără

să spună sau să scrie ceva din activitatea lor, despre persoane,

fapte sau evenimente de mare interes.

Asociaţia Diplomaţilor Militari în Rezervă şi în

Retragere încearcă să înlăture inerţia şi să ofere cititorilor

personalităţi şi fapte din această perioadă puţin cunoscută.

Trecerea anilor va avea şi un efect pozitiv, permiţând o

decantare a faptelor, defi nitivând interpretarea contextului

politic şi social şi ridicând astfel nivelul obiectivităţii.

Military Diplomats in the memory of the descendants - brigade general (r.) Mitica Detot

Modern military diplomacy celebrated at November 12th, 150 years of existence. Perfect patriots, military attachés served Romanian with abnegation and devotion supported by specifi c arms.

Key words: diplomat, military attaché, report, examinations, Military Information Service

1Asociaţia Diplomaţilor Militari în Rezervă şi Retragere „Alexandru Ioan Cuza”

NOTE

studii/documente

document 2009 4 (46) 69

STATUL MAJOR GENERAL – REFORME, PROIECTE DE MODERNIZARE,

EVALUĂRI STRATEGICEPETRE OTU1

Secolul al XIX-lea a adus profunde mutaţii în domeniul organizării militare şi în cel al gândirii

strategice, în această perioadă având loc, aşa cum a arătat Michael Howard, mai multe „revoluţii” – tehnologică, în comunicaţii, administrativ-birocratică, doctrinară2. Revoluţia tehnologică a însemnat perfecţionarea rapidă a armamentului de infanterie şi artilerie, noutăţile tehnice – ţeava ghintuită, încărcarea pe la culată, magazia de cartuşe etc. – ducând la sporirea bătăii, preciziei şi cadenţei, într-un cuvânt la creşterea efi cienţei şi caracterului distructiv. Tunul cu bătaie lungă, care arunca proiectilul de la 8 până la 30 de kilometri şi chiar mai mult au făcut din artilerie principala armă de luptă, iar apariţia armamentului automat, combinat cu fortifi caţiile permanente şi pasagere au dat întâietate apărării în defavoarea ofensivei, fapt consfi nţit de operaţiile din Primul Război Mondial. Perfecţionările tehnice au generat un fenomen nou – cursa înarmărilor – în care au fost prinse toate statele lumii, cele mari şi dezvoltate având un net avantaj faţă de celelalte. În ţări, cum ar fi Germania şi Marea Britanie, s-au creat adevărate complexe militar-industriale, deşi acest termen apare ceva mai târziu3.

Paralel cu aceste mutaţii tehnologice a avut loc o revoluţie în comunicaţii, determinată în principal de dezvoltarea reţelelor de căi ferate şi a telegrafului. Primul element a contribuit la sporirea considerabilă a mobilităţii trupelor, care puteau fi concentrate cu uşurinţă pe teatrele de acţiuni militare, eliminând marşurile lungi şi obositoare, care diminuau capacitatea lor combativă. Întâiul confl ict militar care a evidenţiat avantajele, dar şi dezavantajele transportului feroviar a fost cel dintre Franţa şi Austria din 1859. Armata franceză a ajuns pe teatrul de acţiuni militare din nordul Italiei în 11 zile, faţă de aproximativ două luni cât ar fi durat deplasarea pe jos. Au urmat Războiul civil american (1861-1865), cel dintre Prusia şi Austria din 1866 şi cel franco-prusian (1870-1871), în toate cele trei confruntări, căile ferate dovedindu-se unul dintre factorii care au decis rezultatul fi nal. Motorul cu abur a revoluţionat şi marina militară, care a dispus de un mijloc tehnic net superior forţei eoliene pentru deplasarea bastimentelor. La rândul său, telegraful a înlesnit comunicarea dintre comandamente şi corpurile de trupă, pe orizontală şi verticală, ceea ce a sporit efi cienţa actului de comandă4.

Extrem de importante au fost consecinţele generate de mutaţiile masive din sfera administrativă şi birocratică. Secolul al XIX-lea a adus cu sine generalizarea serviciului militar obligatoriu, care a devenit unul din principiile fundamentale ale statului naţional. Ridicarea în masă, folosită prima dată de Revoluţia franceză şi apoi de Napoleon

fusese însuşită de toate statele europene, astfel că armatele deveniseră din ce în ce mai numeroase, cuprinzând milioane şi milioane de oameni. Războiul încetase să mai fi e, ca în secolele anterioare, un fenomen marginal în viaţa societăţii, el devenind, dacă putem să ne exprimăm aşa, o cauză şi o operă a întregii naţiuni.

Introducerea obligativităţii serviciului militar obligatoriu a determinat ca principiul „naţiunii armate” să iasă din sfera teoretică, devenind unul călăuzitor al organizării militare în toate statele europene.

Prioritatea, aşa cum se cunoaşte, au avut-o germanii, cu deosebire Prusia, care au perfecţionat sistemul serviciului militar obligatoriu, stabilind în a doua jumătate a secolului următoarea schemă: trei ani sub drapel, patru ani în rezervă şi apoi trecerea în structurile teritoriale (landwehr) subordonate armatei permanente, care avea astfel mereu o rezervă de oameni instruită. Pentru a putea coordona asemenea structuri au fost create corpurile de armată regionale (teritoriale) care răspundeau de toate activităţile militare-recrutare, instruire, dotare, mobilizare şi concentrare în zona sau în teatrul de operaţii.

Un element important al revoluţiei administrativ-birocratice, impusă de creşterea numerică a armatelor şi de perfecţionările tehnice, a fost crearea statului major şi generalizarea lui pe întreaga ierarhie militară, de la unitate până la nivel statal, în vârful piramidei fi ind Marele Stat Major. Deşi această structură birocratică a fost o iniţiativă franceză, cei care au perfecţionat-o au fost tot prusacii (germanii). Statul major prusac a fost înfi inţat de Gerhard Johann David von Scharnhorst (1755-1813) la începutul secolului al XIX-lea, dar a fost perfecţionat de feldmareşalii Helmulth von Moltke (1800-1891) şi apoi de Alfred von Schlieff en (1833-1913) în a doua jumătate a aceluiaşi veac. Până la acea dată, ofi ţerii de stat major nu se bucurau de o preţuire deosebită, ei fi ind consideraţi simpli birocraţi, lipsiţi de contactul cu trupa, cu realităţile câmpului de luptă.

„...românii au simţit nevoia unei forţe armate proprii care să fi e pusă în slujba propăşirii proprii şi al afi rmării pe arena internaţională...”

4 (46) 2009 document70

studii/documente

Moltke a format din ei un grup de elită, cu o înaltă pregătire, care executau şi stagii la unităţi combatante. Efi cienţa managementului militar a crescut semnifi cativ, victoriile germane din războaiele cu Danemarca, Austria şi Franţa fi ind datorate şi acestui instrument birocratic perfecţionat. De altfel, celelalte armate europene şi non-europene au fost obligate să introducă în organica lor o asemenea structură. Tot germanii au stabilit reguli clare pentru funcţionarea unui asemenea organism. De exemplu, în 1908, prin regulamentul serviciului în campanie ei au impus modelul hotărârii comandantului, generalizat apoi în toate armatele. În esenţă, acest document prevedea: informaţii despre inamic şi despre vecini; decizia comandantului; misiunile diferitelor elemente subordonate; dispoziţiuni pentru logistică; organizarea sistemului de legături; locul punctului de comandă al şefului5. Tot lui Moltke şi succesorilor săi li se datorează şi statutul deosebit conferit Marelui Stat Major care funcţiona autonom faţă de structura administraţiei militare centrale, respectiv Ministerul de Război (Apărării). Primul se ocupă cu pregătirea armatei pentru război, cu studiul ipotezelor şi planurilor de operaţii, în timp ce al doilea avea drept principală sarcină asigurarea armatei cu tot ce îi este necesar. Tot Ministerul Apărării sau de Război asigura legătura şi cu etajul politic, raportul civili-militari, înregistrând, în această perioadă, importante mutaţii6. Prin urmare, războiul a cunoscut în secolul al XIX-lea mutaţii semnifi cative, el devenind un fenomen de masă, puternic industrializat şi tehnicizat. Acestor trăsături le-a dat expresie tragică Primul Război Mondial, desfăşurat în anii 1914-1918.

În acest context prezentat foarte sumar, românii au simţit nevoia unei forţe armate proprii care să fi e pusă în slujba

propăşirii proprii şi al afi rmării pe arena internaţională, deziderat greu de materializat într-o societate, împărţită politic în două principate, Muntenia şi Moldova, afl ate sub suzeranitatea Imperiului Otoman ajuns muribund şi sub protectorat rusesc. Alte teritorii româneşti se afl au în componenţa imperiilor Rus (Basarabia) şi Habsburgic (Transilvania şi Banatul).

Totodată, proiectele de reformă şi de modernizare ale societăţii româneşti iniţiate de boierimea moldo-munteană, multe din ele transmise curţilor din Viena şi Petersburg, includeau între prevederile lor şi dorinţa creării unor forţe militare autohtone. Răspunsul marilor puteri la aceste doleanţe legitime, în primul rând al Rusiei, devenită prin tratatul de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829), ofi cial, protectoare a ţărilor române, a fost „miliţia pământeană”. El era, fără îndoială, nesatisfăcător, dar reprezenta un început, care a generat în opinia publică românească mult entuziasm.

De altfel, domnitorii regulamentari şi cei post-paşoptişti, Mihail Sturdza, Alexandru Dimitrie Ghica, Gheorghe Bibescu, Barbu Ştirbei, Grigore Alexandru Ghica, în pofi da multor greutăţi interne şi a climatului internaţional difi cil, au întreprins măsuri pentru dezvoltarea forţelor militare. Dar saltul calitativ în organizaţia militară, ca în multe alte domenii, s-a produs în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Sensul măsurilor luate de „domnul Unirii” în domeniul ostăşesc de care era apropiat, el însuşi fi ind ofi ţer, a fost acela de părăsire a modelului rusesc, prevalent până atunci, şi adoptarea celui occidental, recte cel francez.

Una dintre cele mai importante măsuri a fost înfi inţarea, la 12/24 noiembrie 1859, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83, a primei structuri de stat major din istoria militară modernă

Corpul I de Armată al Statului MajorCorpul I de Armată al Statului Major

studii/documente

document 2009 4 (46) 71

a României – Corpul de Stat Major General. El se compunea dintr-un „număr de ofi ţeri de toate gradele”, până la colonel inclusiv, luaţi din oştirile ambelor principate, ce posedau o pregătire adecvată, dobândită „prin studii sistematice”7.

Structura şi ordinea de bătaie a Statului Major General au fost stabilite prin Înaltul Ordinul de Zi, nr. 123 din 14/26 decembrie 1859, dar fără nominalizarea şefului acestei structuri militare. Din punct de vedere organizatoric, Statul Major General a fost organizat pe trei secţii. Secţia I se ocupa de lucrări de corespondenţă tactică şi de instrucţie, Secţia a II-a coordona lucrările topografi ce şi geodezice, iar Secţia a III-a avea în grijă lucrările de geniu şi de artilerie. În anul 1863, s-a mai înfi inţat încă o Secţie, a IV-a, care avea ca principală responsabilitate lucrările publice8.

În ianuarie 1860 a fost numit şi primul şef al Statului Major General în persoana colonelului Grigore Gărdescu, dar peste aproape o lună funcţia a fost preluată de maiorul Istrate Sămăşescu.

În decembrie acelaşi an a fost stabilită ordinea de bătaie a Statului Major General, în fruntea căruia a fost numit, la 30 mai/11 iunie 1860, colonelul Ioan Emanoil Florescu. Acesta avea două birouri, în cele două capitale, la Iaşi şi Bucureşti, care se vor reuni un an mai târziu.

La începutul lunii mai 1865, Statul Major General a fost dizolvat, atribuţiile sale trecând asupra Direcţiei 1 din Ministerul de Război. Ofi ţerii care încadrau această structură au fost repartizaţi la comandamentele celor patru divizii teritoriale şi la alte unităţi, constituind Corpul de Stat Major. Practic, s-a revenit la situaţia din noiembrie 1859, fapt ce dovedeşte că această etapă era una de căutări, dar şi de ambiguităţi privind rolul structurilor de stat major în tânăra armată română9. Prin Înaltul Ordin de Zi a

domnitorului Alexandru Ioan Cuza din 12 noiembrie 1859 s-a creat Corpul de Stat Major, dar apare şi Statul Major General ale cărei atribuţii sunt vag defi nitive

O etapă importantă în evoluţia structurilor militare româneşti din a doua jumătate a secolului trecut a fost adoptarea legilor pentru organizarea puterii armate în România, în 1864 şi 1868. Ultimul act normativ, sancţionat de către Parlament la 11/23 iunie 1868, a rămas în vigoare, cu unele modifi cări, timp de câteva decenii. Legea stabilea, la articolul 14, că Statul major al armatei se împărţea în două mari structuri – Statul Major General şi Corpul de Stat Major10.

Primul se compunea din generalii de divizie şi brigadă, care erau destinaţi a comanda corpurile de armată, diviziile şi brigăzile, iar cel de al doilea includea ofi ţerii de la gradul de colonel până la gradul de căpitan inclusiv. Potrivit tabelei de efective ataşate, Statul Major General cuprindea 12 persoane (generali de divizie şi de brigadă), iar Corpul de Stat Major 22, dintre care doi colonei, doi locotenenţi-colonei, şase maiori şi 12 căpitani. Aceşti ofi ţeri, ce benefi ciau de o pregătire înaltă, reprezentau osatura înaltelor comandamente militare. Ei urmau să constituie în timp şi treptat şi Depozitul ştiinţifi c de război, care trebuia să funcţioneze pe lângă Ministerul de resort.

După cum se observă, Statul Major General nu constituia o structură birocratică, integrată Administraţiei Centrale Militare, ci era mai mult un organism consultativ ce avea scopul să asigure expertiză în probleme importante pentru armata română.

Doi ani mai târziu s-a înfi inţat Depozitul de Război, subordonat direct Ministerului de Război, având drept

Institutul Geografi c al ArmateiInstitutul Geografi c al Armatei

4 (46) 2009 document72

studii/documente

sarcini principale elaborarea hărţii ţării şi a unor lucrări de statistică şi istorie militară. Regulamentul pentru Serviciul ofi ţerilor din Corpul de Stat Major stabilea că personalul Corpului de Stat Major se recruta din ofi ţerii ieşiţi din Şcoala Militară, singura instituţie de învăţământ militar la acea dată, după un stagiu de doi ani într-un corp de trupă, din cei care studiaseră în străinătate în şcolile de stat major, din căpitanii şi locotenenţii de la unităţi, cu o vechime de un an, respectiv doi11.

În aceeaşi perioadă s-a defi nitivat şi programa examenului pentru admiterea în Corpul de Stat Major care era destinată să suplinească lipsa unei şcoli de stat major, prevăzută a fi creată în viitor.

Proba de foc pentru serviciul de stat major al Armatei Române a fost Războiul de Independenţă din anii 1877–1878. Era prima afi rmare a românilor pe un câmp de luptă modern, după aproape două secole de cezură. În pofi da greutăţilor de tot felul, a faptului că adversari şi aliaţi erau două dintre marile puteri ale timpului, Imperiile Otoman şi Rus, comportarea tinerei armatei române a fost meritorie, fapt confi rmat de ambii beligeranţi, cât şi de alţi observatori. De altfel, subiectul a fost tratat pe larg în istoriografi a românească, astfel că o reluare a evenimentelor nu îşi găseşte locul în cadrul acestui studiu.

Mobilizarea, concentrarea şi deplasarea marilor unităţi române pe teatrul balcanic şi apoi operaţiile purtate au evidenţiat faptul că structurile de stat major erau într-un stadiu incipient, ceea ce s-a repercutat negativ asupra efi cienţei acţiunilor pe câmpul de luptă. Amintim, în acest cadru, celebrul episod al redutei Griviţa, în timpul atacului militarii români descoperind că existau două asemenea fortifi caţii. Sau inactivitatea detaşamentului Slăniceanu în bătălia Rahovei, ceea ce a permis ca detaşamentul otoman să poată ieşi din încercuire. Toate acestea refl ectau

o slabă activitate informativă şi o insufi cientă organizare a serviciului de stat major.

În perioada ulterioară, experienţa dobândită pe câmpul de luptă şi progresele realizate în domeniul organizaţiei militare pe plan internaţional au impus crearea unei structuri specializate de stat major. Acest lucru s-a realizat în anul 1882, iniţiativa având-o Ion C. Brătianu, primul ministru şi ministrul de război, personalitate politică proeminentă, care a prezidat cea mai longevivă echipă guvernamentală din istoria României de până la instaurarea regimului comunist în România. La 29 noiembrie 1882, el a înaintat regelui Carol I un raport prin care propunea înfi inţarea Marelui Stat Major. Acesta a fost aprobat de suveran prin Decretul nr. 2945 din 29 noiembrie acelaşi an. Documentul stipula că noul organism se afl a sub ordinele imediate ale Ministerului de Război şi sub direcţia şefului de Stat Major General al armatei. Atribuţiunile sale erau stabilite astfel: studiul chestiunilor de organizare militară; studiul şi pregătirea operaţiunilor în vederea războiului (mobilizarea şi concentrarea trupelor, pregătirea etapelor şi a diferitelor servicii auxiliare (cale ferată, poştă, telegraf, informaţii); elaborarea şi ţinerea la curent a hărţii ţării; studiul geografi ei şi a topografi ei ţărilor străine; studiul forţelor militare ale diferitelor state şi analiza permanentă a afacerilor lor militare12.

Organizarea Marelui Stat Major era pe trei secţii, dar numărul posturilor prevăzute era redus la doar 13 ofi ţeri dintre care cinci superiori, – un colonel, un locotenent-colonel, trei maiori şi opt căpitani. Depozitul de Război, creat în 1870, era transferat noii structuri şi forma Secţia a 3-a, care se ocupa cu elaborarea şi ţinerea la curent a hărţii ţării, studiul geografi ei ţărilor străine etc.

De remarcat este faptul că raportul lui Ion C. Brătianu către suveran invoca, drept argument important al iniţiativei

S.M.G. – Administraţia CentralăS.M.G. – Administraţia Centrală

studii/documente

document 2009 4 (46) 73

sale, „lipsa unei organizări a serviciului de stat major”, resimţită, de altfel, mai de mult, deşi potrivit legislaţiei în vigoare el exista încă din 1859. Credem că Brătianu se referea la inexistenţa unei structuri centrale de stat major, aşa cum aveau principalele armate europene.

În martie 1883, sub ministeriatul aceluiaşi Brătianu s-a adoptat Legea asupra serviciului de stat major. Actul normativ a desfi inţat Corpul de Stat Major, serviciul urmând să fi e asigurat de un corp profesionalizat, care trebuia să obţină mai întâi un brevet de stat major. Pentru pregătirea personalului necesar legea stipula înfi inţarea Şcolii Superioare de Război, ale cărei cursuri urmau să fi e de cel puţin doi ani. Numărul de cursanţi urma să se stabilească anual prin decizie a Ministerului de Război13.

În anul următor, s-a adoptat Regulamentul asupra serviciului de stat major, acesta divizându-se în două categorii – serviciul de stat major al armatei sub denumirea de Marele Stat Major şi serviciul de stat major al marilor comandamente sub denumirea de state majore de corpuri de armată, de divizii şi detaşamente. Marele Stat Major era condus de şeful Statului Major General, ajutat de un Comitet Consultativ de Stat Major, compus din şefi i celor trei secţii. Şeful Statului Major General avea ca sarcină şi conducerea direcţiei superioare a întregului serviciu de stat major din armată. Relaţiile de subordonare ale structurilor de stat major de la corpuri, divizii, brigăzi şi regimente erau oarecum neclare, ele dând naştere la interpretări. Comandanţii acestor mari unităţi îşi exercitau autoritatea asupra întregului personal, dar statele majore trebuiau să ţină seama şi de precizările şefului Statului Major General.

La fi nalul deceniului al nouălea s-a materializat şi o cerinţă mai veche, exprimată de numeroase cadre militare

şi comandamente şi prevăzută în legislaţia militară. Prin Înaltul Decret nr. 2073 din 8 august 1889 s-a înfi inţat Şcoala Superioară de Război, care era destinată să formeze ofi ţeri de stat major. Ea a funcţionat pe lângă Marele Stat Major, iar selecţionarea ofi ţerilor cursanţi se făcea dintre locotenenţii şi căpitanii de toate armele, care aveau cel puţin doi ani vechime la corpurile de trupă14.

Măsurile din anii 1882-1889 au reprezentat adevăratul act de naştere al serviciului de stat major în Armata Română. A fost (re)creată structura centrală – Marele Stat Major – s-au precizat atribuţiile şefului Statului Major General, s-au constituit structuri de stat major la toate corpurile de trupă, s-a înfi inţat Şcoala Superioară de Război. A fost o adevărată reformă prin care s-a realizat compatibilitatea armatei române cu armatele europene, sub aspectul structurilor birocraţiei militare.

Funcţionarea noului sistem nu s-a ridicat, în perioada ulterioară, la nivelul aşteptărilor, în pofi da numeroaselor legi, regulamente, ordine şi instrucţiuni, precizări etc. Această situaţie are mai multe cauze, dintre care două au o semnifi caţie mai mare. Pe de o parte, după aderarea României la Tripla Alianţă, în anul 1883, ritmul şi amploarea reformelor din armata română s-au diminuat. Aşa cum arată I. G. Duca, în memoriile sale, la adăpostul acestei alianţe militare, în special a Germaniei, regele Carol I a trecut armata pe un plan secundar, ampla modernizare a ţării, iniţiată şi patronată de suveran, impunând alte priorităţi în alocarea resurselor15.

Edifi cator în această privinţă este răspunsul pe care l-a dat, în anul 1904, D. A Sturdza, primul ministru şi ministru ad interim la Război, şefului Statului Major General, generalul

Stat Major DomnescStat Major Domnesc

4 (46) 2009 document74

studii/documente

Ştefan Tătărescu. Acesta i-a înaintat un proiect prin care se propunea reorganizarea infanteriei, lucru care presupunea cheltuieli suplimentare. Pe acest raport, D. A. Sturdza a pus următoarea rezoluţie: „Armata nu rentează”16. Desigur, D. A. Sturdza era o persoană de o cinste ireproşabilă, extrem de econom cu banul public şi cel privat. Dar răspunsul său a refl ectat o mentalitate larg răspândită în clasa politică românească de până la Primul Război Mondial

O a doua cauză rezidă în lipsa de viziune integratoare, ceea ce a generat o multiplicare a structurilor militare, o extindere a birocraţiei. Iată, de pildă, la Ministerul de Război s-au creat direcţii (inspectorate) pentru principalele arme, care se suprapuneau peste atribuţiile Marelui Stat Major. În plus, a dobândit o pondere sporită Secretariatul General al Ministerului de resort, în fruntea acestuia fi ind pusă, de regulă, o persoană apropiată partidului de guvernământ.

Numeroase izvoare arată rolul modest pe care îl avea Marele Stat Major în Administraţia Militară Centrală, faptul că acesta era parazitat de alte organisme create între timp. Concluzia era că „Marele Stat Major se găseşte în neputinţă ca să dea impulsiunea cuvenită pregătirii armatei pentru războiu”17.

Conex acestui aspect au fost şi numeroasele schimbări ale legislaţiei militare, care au gripat funcţionalitatea sistemului. Generalul Constantin Brătianu, un ilustru teoretician militar, membru al Academiei Române, condamna aspru moravurile epocii, faptul că fi ecare partid care vine la putere nu asigură continuitatea activităţii predecesorilor, ci purcede la schimbări radicale, inclusiv a oamenilor vechiului regim.

Situaţia era identică şi în domeniul militar pentru că „de la o vreme încoace, pare că a intrat în moravurile noastre, ca cei chemaţi în capul acestei înalte administraţii de stat (Ministerul de Război – n.n) – miniştri sau simpli secretari generali – să încerce a însemna trecerea lor pe aici, cu atâta – hărăzuind cu o nouă alcătuire a acestui aşezământ de căpetenie al armatei – când nu pot face altceva mai indispensabil”18.

În pofi da acestei situaţii, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Marele Stat Major şi-a extins competenţele, una dintre ele fi ind planifi carea strategică, elaborarea ipotezelor de război19. Până la prima confl agraţie mondială, ele au avut în vedere respingerea unei agresiuni din partea Imperiului Rus, dar sporirea complexităţii problemelor internaţionale au impus luarea în considerare şi a altor opţiuni, cum ar fi , de pildă, o intervenţie pe teatrul de război balcanic.

Proba de foc pentru armata română şi pentru Marele Stat Major s-a concretizat în participarea la cel de-al Doilea Război Balcanic, desfăşurat în anul 1913. În fruntea acestui organism se afl a generalul (mareşal din 1930) Alexandru Averescu, iar comandantul de căpetenie a fost principele moştenitor Ferdinand20. Campania din sudul Dunării a refl ectat starea armatei, după o lungă perioadă de pace în care reformele nu au avut nici coerenţa şi nici amploarea necesară pentru a o transforma într-un organism de luptă modern. Prin urmare, deşi nu au avut loc lupte, Bulgaria capitulând, marile unităţi române au vădit lipsuri structurale

Statul Major General 1873Statul Major General 1873

studii/documente

document 2009 4 (46) 75

în ceea ce priveşte organizarea, dotarea, pregătirea corpului de cadre, instruirea trupei, starea sanitară etc.

Din păcate, victoria obţinută facil a diminuat spiritul critic şi responsabilitatea pentru perfecţionarea oştirii şi creşterea capacităţii sale combative. În timpul neutralităţii (1914-1916), Marele Stat Major s-a confruntat cu o situaţie atipică, fapt care i-a afectat efi cienţa. În fruntea acestuia s-a găsit generalul Vasile Zottu, provenit din arma geniului şi care a avut o contribuţie importantă la construirea Palatului Cercului Militar Naţional, o bijuterie arhitectonică a Capitalei. Dar, bătrân, bolnav şi suspectat de spionaj în favoarea Puterilor Centrale (a fi gurat pe celebra „listă a lui Günther”), el nu şi-a exercitat atribuţiile. Acestea au fost preluate de către generalul Dumitru Iliescu, subşef al Marelui Stat Major, om de casă la lui Ion I. C. Brătianu. Generalul Iliescu nu s-a ridicat la înălţimea cerinţelor, capacitatea managerială şi competenţa profesională fi indu-le vehement contestate de o mare parte a corpului superior de comandă. De altfel, pregătirea de război a României şi conducerea operaţiilor din toamna anului 1916, soldate cu grave înfrângeri, au fost defi citare. Acest fapt a impus schimbarea lui din funcţie, care a fost preluată de generalul (mareşal din 1930) Constantin Prezan, ce comandase până atunci Armata de Nord (a IV-a) şi organizase bătălia de pe Neajlov-Argeş21.

În iarna şi primăvara anului 1917, în pofi da multor greutăţi, Marele Cartier Major Român, ajutat şi de Misiunea Militară Franceză, condusă de generalul Henry Mathias Berthelot, a asigurat refacerea forţelor militare, astfel că, în vara anului 1917, ele au luat o strălucită revanşă faţă de înfrângerile din toamna anului 1916. În anii 1918-1919, Marele Cartier General Român a fost pus în faţa unei situaţii deosebit de complexe, trebuind să gestioneze probleme generate de încheierea războiului, dar şi de ambiţiile post-imperiale ale unor state din această zonă. Iată, câteva dintre ele: remobilizarea armatei; eliminarea prezenţei trupelor fostului ocupant; asigurarea aliniamentului Nistrului în faţa mişcărilor turbionare din spaţiul rusesc; eliminarea prevederilor restrictive ale Convenţiei de la Belgrad (13 noiembrie 1918) şi depăşirea liniei Mureşului; concentrarea armatei la vest de Munţii Apuseni şi respingerea agresiunii forţelor bolşevice ungare (iulie-august 1919) etc.

După anul 1918, apărarea ţării a dobândit noi dimensiuni, graţie unor factori cum sunt: noua configuraţie politico-statală din centrul și sud-estul Europei; încheierea procesului de unificare statală; schimbarea statutului geopolitic și geostrategic al României; experienţa primei conflagraţii mondiale; evoluţia mijloacelor de purtare a războiului și a concepţiilor strategice și tactice; schimbările intervenite în raporturile europene și mondiale de putere etc.

Unirea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului a determinat sporirea suprafeţei, populaţiei şi a potenţialului economic, România devenind un stat mijlociu, o putere regională. Ea avea o suprafaţă de 294 892 de km2 şi o populaţie de 17 148 932 locuitori, care a crescut permanent, apropiindu-se de 20 000 000 la sfârşitul perioadei interbelice

22. Între ţările europene, statul român se situa pe locul zece în

ceea ce priveşte teritoriul şi pe locul opt din punctul de vedere al populaţiei. În mod fi resc a sporit şi potenţialul militar al ţării. Astfel, potrivit calculelor specialiştilor, valoarea contingentului anual se ridica la peste 150 000 de oameni, iar armata activă (ce cuprindea, potrivit reglementărilor, cinci contingente, permanente şi de completare) era de circa 750-800 000 de oameni. Prin urmare, efectivul mobilizabil se cifra la 3,4-3,5 milioane de persoane, aproape dublu faţă de perioada antebelică 23. El era de trei ori mai mare decât al Bulgariei, aproape dublu decât al Ungariei şi superior celui al Regatului Sârbo-Croato-Sloven.

După anul 1918, România şi-a schimbat şi statutul geopolitic şi geostrategic, devenind un actor important al Europei Centrale. Structura vecinătăţilor refl ecta din plin acest lucru, statul român nemaifi ind prins, ca până în 1914, între cele două imperii rivale – austro-ungar şi rus. Ele fuseseră sfărâmate în anii 1917-1918, locul lor fi ind luat de entităţi politico-teritoriale mai mici – Cehoslovacia, Ungaria, Regatul Sârbo-Croato-Sloven (din 1929 Iugoslavia), Polonia. Singură, Rusia sovietică (din 1922, Uniunea Sovietică) rămăsese o mare putere, iar relaţiile cu ea au fost complicate. Această realitate asigura din punct de vedere teoretic un raport de forţe convenabil. Lungimea frontierelor era de 3 400,3 km2, dintre care circa 2/3 naturale. Chiar dacă acestea din urmă nu mai aveau importanţa de altă dată, ele reprezentau obstacole importante pentru orice agresor, fl uviul Dunărea fi ind de valoare strategică. Raportul dintre lungimea frontierelor şi suprafaţa ce o cuprindeau era, după aprecierea experţilor militari, favorabil unei defensive îndelungate. De exemplu, pentru 1 km de hotar revenea o suprafaţă de 86,77 km2, fapt care permitea mobilizarea unor resurse sufi ciente pentru apărare 24.

Teritoriul naţional, relativ oval, cu axa mare pe direcţia est-vest de 650 km, iar axa mică, nord-sud, de 550 km se apropia de un cerc, formă, care, facilitând manevrele pe direcţii interioare, asigura condiţii propice pentru edifi carea unui sistem defensiv puternic.

Analizele specialiştilor militari evidenţiau faptul că niciun segment de frontieră nu era sigur, dar cel mai probabil România putea să fi e atacată din trei direcţii, est, vest şi sud. De altfel, confi guraţia geografi că a impus împărţirea teritoriului naţional, de către Marele Stat Major, în ipotetice teatre de operaţii sau „fronturi”, cum le găsim în terminologia epocii. Astfel, între Carpaţii Orientali şi Nistru funcţiona Frontul de Est, între Carpaţii Meridionali şi Dunăre, Frontul de Sud, iar între Carpaţii Occidentali şi frontiera vestică, Frontul de Vest. Podişul intracarpatic era zona centrală, reduitul strategic al ţării, unde se concentrau de regulă, rezervele Marelui Cartier General 25.

Teatrele de operaţii astfel organizate interziceau şi cele trei direcţii strategice pe care statul român putea fi atacat cel mai probabil – est, vest şi sud. Posibilitatea unui atac din trei direcţii divergente a creat o situaţie difi cilă pentru stat-majoriştii români, cunoscută în literatura de specialitate a timpului sub numele de „problemul strategic românesc”. Acest fapt a sporit difi cultăţile planifi cării efortului de apărare deoarece evoluţia evenimentelor putea să impună României apărarea pe o direcţie, pe două sau pe trei, simultan sau succesiv.

4 (46) 2009 document76

studii/documente

Rezolvarea acestei situaţii strategice foarte complicate a căzut în sarcina Marelui Stat Major şi s-a materializat în planurile de campanie ale Armatei Române. Elaborarea acestora a presupus un efort cu totul deosebit, ele trebuind să ţină seama de o multitudine de elemente: evoluţia situaţiei internaţionale; direcţiile şi obiectivele politicii externe a Bucureştiului; angajamentele României pe plan extern şi, îndeosebi, în cadrul alianţelor bi- şi multilaterale (Convenţia defensivă româno-polonă; Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică); ameninţările la adresa României; potenţialul militar naţional etc.

Aceste documente erau redactate sau îmbunătăţite anual şi purtau denumiri codifi cate – nume de râuri, de voievozi, conducători sau pur şi simplu litere. Elaborate pentru cele trei fronturi amintite, ele aveau, de regulă, următoarea structură: analiza contextului geopolitic şi geostrategic internaţional; ierarhizarea pericolelor la adresa României; variantele de acţiune; modul de realizare a acoperirii (forţele destinate celor trei teatre de operaţii, modul lor de acţiune); valoarea şi modul de acţiune al forţelor principale şi a rezervelor, organizarea transporturilor; modul de intervenţie al forţelor aliate etc.

Întrucât România era potenţial ameninţată din trei direcţii, Marele Stat Major a fost obligat să ierarhizeze gradul lor de pericol şi în funcţie de concluziile rezultate proceda la o repartiţie a forţelor şi mijloacelor disponibile. Din analiza documentelor de planifi care strategică rezultă că până la mijlocul deceniului patru, Frontul de Est a fost considerat principal, Uniunea Sovietică fi ind apreciată drept cel mai periculos adversar. Frontiera de Est era protejată prin alianţa româno-polonă, încheiată în anul 1921 şi reînnoită în anii 1926 şi 1931 26.

De la această dată, pe baza orientărilor politice, Frontul de Vest a devenit prioritatea numărul unu, un atac ungar, eventual sprijinit de Germania, fi ind considerat foarte

probabil. În consecinţă, el a făcut obiectul celei mai mari atenţii, toate resursele fiind îndreptate spre această zonă. Această opţiune a autorităţilor militare a fost, așa cum au demonstrat evenimentele, o eroare, dar care se explică prin orientările politice ale Bucureștiului la acea dată. Franţa a încheiat cu Uniunea Sovietică, la începutul lunii mai 1935, un tratat de asistenţă mutuală, scopul fiind obligarea Germaniei să lupte pe două fronturi. Același gest l-a făcut două săptămâni mai târziu și Cehoslovacia, aliat de bază al României și membră a Micii Înţelegeri. Bucureștiul s-a văzut obligat să urmeze linia franco-cehoslovacă, Nicolae Titulescu, ministrul de Externe, desfășurând o intensă activitate pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu vecinul estic. După reluarea relaţiilor diplomatice (9 iunie 1934), s-a ajuns la semnarea (21 iulie 1936, Montreux), a unui protocol ce fixa principiile tratatului de asistenţă mutuală româno-sovietică. Tratatul nu a mai fost semnat, partea sovietică prevalându-se de îndepărtarea din funcţia de ministru de Externe, la 29 august 1936, a lui Nicolae Titulescu, fapt considerat de Moscova ca semnificând o schimbare în politica externă a României. Prin aceste demersuri, diplomaţia românească s-a aliniat la axa Paris – Praga - Moscova, dar această orientare a indispus profund Polonia care se vedea singură în faţa Uniunii Sovietice. În aceste condiţii, alianţa militară româno-polonă a intrat în desuetitudine.

Frontul de Sud a fost considerat secundar, în toate variantele și ipotezele studiate de Marele Stat Major, aici fi ind concentrate cele mai puţine mijloace şi forţe. Un atac singular al Bulgariei era apreciat cu totul improbabil, ţinând cont de raportul de forţe dintre cele două ţări. De asemenea, au mai fost luate în calcul valoarea de obstacol al fl uviului Dunărea şi prevederile convenţiilor militare ale Înţelegerii Balcanice. În caz de mobilizare sau de confl ict armat, în sudul ţării se forma Armata 2, care avea dispuse majoritatea forţelor în Dobrogea pentru apărarea frontierei convenţionale cu Bulgaria.

Şcoala Superioară de RăzboiŞcoala Superioară de Război

studii/documente

document 2009 4 (46) 77

O altă etapă importantă a procesului de planifi care strategică s-a desfăşurat în preajma izbucnirii celei de-a doua confl agraţii mondiale, respectiv după acordul de la München (29 septembrie 1938)27. Având în vedere desfi inţarea practică a Micii Înţelegeri, ceea ce însemna încercuirea operativ-strategică a ţării, Marele Stat Major a căutat să dea o anumită elasticitate planifi cării. Acest lucru s-a materializat în stabilirea unui prim eșalon compus din 25 de divizii de infanterie, trei brigăzi de munte, o brigadă de grăniceri și trei divizii de cavalerie, care să intervină pe frontul cel mai ameninţat. S-a constituit un al doilea eșalon, în fapt o rezervă strategică, compus(ă) din șase mari unităţi, care urmau să fie echipate la mobilizare și folosite apoi în raport de necesităţile apărute.

Aceste căutări ale Marelui Stat Major vădeau situaţia extrem de dificilă în care se găsea România, ea fiind, în anii 1938-1939, încercuită din punct de vedere strategic. Modelul defensiv românesc părea perfect construit, dar el nu fost viabil în contextul anilor 1938-1940. La est, împotriva pericolului sovietic, România beneficia de alianţa cu Polonia; intrarea Ungariei în acţiune se lovea de blocul Micii Înţelegeri, iar o eventuală agresiune bulgară determina aplicarea prevederilor Înţelegerii Balcanice.

La aceste aranjamente de securitate cu caracter regional se adăuga ajutorul ţărilor occidentale, în primul rând al Franţei. Rând pe rând aceste alianţe au fost dislocate, iar România a rămas singură. Forţele sale erau insuficiente pentru a face faţă tuturor agresiunilor ceea ce determina ca „problemul militar (strategic) românesc” să nu aibă o soluţie militară. În vara anului 1940, Basarabia, nordul Bucovinei, nord-estul Transilvaniei și Cadrilaterul (sudul Dobrogei) au fost anexate de Uniunea Sovietică, Ungaria și Bulgaria fără ca armata să opună rezistenţă.

Momentul 1940 suscită o discuţie aparte, Marele Stat Major contribuind prin non-combatul armatei, la dezmembrarea integrităţii României. În momentul primirii ultimatumului sovietic, generalul Florea Ţenescu, șef al Marelui Stat Major, a fost chemat la Palat de către regele Carol al II-lea, pentru a i se cere opinia. Generalul Ţenescu a susţinut teza cedării, poziţie reconfirmată și în cele două consilii de coroană din zilele de 27-28 iunie 1940. La fel a procedat și generalul Gheorghe Mihail, învestit în funcţia de șef al Marelui Stat Major, la 23 august 1940, în cazul Dictatului de la Viena.

Aprecierile acestor înalţi șefi militari erau corecte din perspectiva raportului de forţe dintre România și inamicii săi din acel moment, dar vădeau un spirit defetist, care a contribuit la soluţia cedării, o decizie extrem de controversată în istoriografia română.

În toamna anului 1940, România s-a integrat sistemului Axei, Ion Antonescu, devenit, la 6 septembrie, conducător al statului român, semnând, la 22 noiembrie aderarea la Pactul Tripartit, constituit la 27 septembrie 1940, de Germania, Italia și Japonia. Marele Stat Major, în fruntea căruia s-a aflat, până în septembrie 1941, generalul Alexandru Ioaniţiu s-a concentrat spre pregătirea armatei în vederea viitoarelor operaţiuni. Ele au început la 22 iunie 1941, scopul fiind eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei, obiectiv atins la 26 iulie același an.

Dacă în aceste acţiuni, Marele Stat Major a avut un anumit rol de coordonator, din momentul depășirii liniei Nistrului, cu excepţia bătăliei de la Odessa (8 august - 16 octombrie 1941), conducerea operaţiunilor a trecut în mâna înaltelor comandamente germane. Atribuţiile Marelui Stat Major s-au limitat la pregătirea efectivelor în ţară, dotarea și înzestrarea lor, transportul lor pe front, elaborarea unor planuri strategice de apărare a ţării etc. Ilustrativ pentru lipsa de competenţe a acestuia în conducerea propriilor trupe, o constituie situaţia din noiembrie 1942, după declanșarea contraofensivei sovietice de la Stalingrad. Deși aflat în regiune, generalul Ilie Șteflea, șeful Marelui Stat Major, nu a putut da curs cererilor presante ale comandanţilor români de a fi sprijiniţi pentru a ieși din încercuire. El a fost nevoit să se adreseze lui Ion Antonescu, de negăsit în acel moment, care, la rândul lui, trebuia să ceară acordul lui Hitler. Aceste diligenţe nu au fost încununate de succes, iar câteva divizii românești au luat drumul prizonieratului.

Totuși, Marele Stat Major a avut meritul de a se opune, prin generalul Iosif Iacobici și, parţial, și prin Ilie Șteflea, planurilor lui Ion Antonescu de a trimite, în vara anului 1942, un corp expediţionar numeros în campania Wehrmacht-ului.

De asemenea, Marele Stat Major, condus de generalul Gheorghe Mihail, a gestionat cu profesionalism situaţia militară din perioada 23 august - 7 septembrie 1944, reușind să elimine prezenţa militară germană din teritoriul aflat sub jurisdicţia statului român și să păstreze capul de pod de la nord de Carpaţii Meridionali. Ulterior, ca și în timpul campaniei din anii 1941-1944, conducerea operaţiilor pe front a fost asigurată, în perioada 7 septembrie 1944-12 mai 1945, de liderul alianţei, respectiv Uniunea Sovietică.

După încheierea ostilităţilor, armata română, ca întreaga societate românească, a suferit mutaţii profunde, fiindu-i impus modelul sovietic. Marele Stat Major nu avea cum să rămână în afara acestor transformări, care i-au afectat structura, profilul și rolul în cadrul organismului militar. Trebuie spus, că, mai ales în primii ani, a existat la nivelul unor segmente ale Marelui Stat Major, încercări de menţinere a liniei tradiţionale, de rezistenţă faţă de modelul sovietic, dar ele nu au avut nicio șansă de reușită.

Marele Stat Major român a parcurs, ca întreaga armată și societate, lunga perioadă a regimului comunist. Este o etapă ce a început să intre acum sub pana istoricilor, dar care evidenţiază faptul că organul central de concepţie al armatei a încercat să-și păstreze statutul și profilul, în pofida ubicuităţii politicului.

După evenimentele din decembrie 1989, Statul Major General, formulă adoptată la 25 noiembrie 1993, a fost unul dintre cele mai importante organisme ale promovării reformelor pe tărâm militar, care a permis reconectarea armatei române la modelul occidental de dezvoltare. A fost o reluare a unei tradiţii, ce pornește, așa cum am arătat anterior, de la domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza și care a permis aderarea României la NATO și UE, obiective fundamentale ale societăţii românești în perioada postdecembristă.

4 (46) 2009 document78

studii/documente

14 Istoricul Şcoalei Superioare de Război. 1889-1939, Bucureşti, 1939, p. 25-83.15 I.G. Duca, Memorii, vol. I, Neutralitatea. Partea I (1914-1915), ediţie şi schiţă biografi că de Stelian Neagoe, Editura Expres, Bucureşti, 1992, p.109-110.16 Gheorghe Tătărescu, Mărturii pentru istorie, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 3.17 Armata Română în timpul ultimelor 40 de ani.1866-1906. Administraţia Centrală a Războiului, Stabilimentul Grafi c Albert Baer, Bucureşti, 1906, p. 34.18 Apud Colonel dr. Petre Otu (coordonator), colonel dr. Teofi l Oroian, colonel dr. Ion Emil, Personalităţi ale gândirii militare româneşti, vol. II, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2001, p. 23.19 A se vedea, în acest sens, Dumitru Preda (coordonator), Proiecte şi planuri de operaţii ale Marelui Stat Major Român (până în 1916), Bucureşti, 1992.20 Detalii în Petre Otu, Mareşalul Alexandru Averescu, militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, Bucureşti, 2005.21 Idem, Mareşalul Constantin Prezan. Vocaţia datoriei, Editura Militară, Bucureşti, 2008.22 Gabriel Giurgea, Situaţia României de după război, Bucureşti, 1926, p. 39.23 Enciclopedia României, vol.1, p. 699.24 Colonel Constantin Atanasescu, Frontierele României. Studiu geografi c, istoric, politic şi militar, Tipografi a Şcolii de Cavalerie, Sibiu, 1932, p. 5.25 Pamfi l Georgian, Consideraţiuni generale asupra geografi ei militare, Bucureşti, 1939, p. 3-4.26 Arhivele Militare Române (A.M.R.), fond 948, dosar nr. 28, f. 509; A se vedea şi Petre Otu, Îmbrăţişarea Anacondei. Politica militară a României în perioada 1 septembrie 1939 - 22 iunie 1941, Editura Militară, Bucureşti, 2006, p. 26-30. 27 Ibidem, dosar nr. 455, f. 104 şi passim

Abstract

Th e study analyses the context in which the General Staff was established 150 years ago by Domnitor Alexandru Ioan Cuza, on November 12, 1859, as well as its subsequent development. Th e author reveals that, through the establishment of the General Staff structures, the Romanian army joined a general European trend, Domnitor Cuza opting for the French model.

Th e period between 1882 and 1889 represents a very signifi cant stage, since this was the time when the General Staff , the staff service in all the major units and the Superior War School for the training of General Staff offi cers were established.

Th e study reviews the evolution of the General Staff at the end of the 19th century and beginning of the 20th century, as well as its role in the Second Balkan War (1913) and the First World War (1914-1918).

Also, the study highlights its contribution in the strategic planning during the interwar period and in the command of the operations in the Second World War.

Th e conclusion of the study is that the 150 year history of the Romanian General Staff overlaps with the history of the Romanian army, this being the most important structure when it comes to military thinking and doctrine.

Keywords: Romanian General Staff; Romanian army; strategic planning; Second World War; military doctrine.

NOTE

1 Preşedintele Comisiei Române de Istorie Militare2 Michael Howard, Războiul în istoria Europei, traducere de Antuza Genescu şi Vasile Mitu, Editura Sedona, Timişoara, 1997, p.108-128.3 Mary Kaldor, Războaie noi şi vechi. Violenţa organizată în epoca globală, traducere de Mihnea Columbeanu, Antet, f.a., p.33.4 Colin S. Gray, War, Peace and International Relations. An Introduction to Strategic History, Routledge Taylor& Francis Group, London and New York, 2007, p. 61-74.5 Fernand Schneider, Histoire des Doctrines Militaires, Presses Universitaires de France, Paris, 1964, p. 59.6 Pentru evoluţia acestor raporturi a se vedea, între altele, Armata şi Societatea, culegere de texte de sociologie militară, volum coordonat de Ionel Nicu Sava, Gheorghe Tibil, Marian Zulean, Editura Info-Team, Bucureşti, 1998, p. 253-394.7 Istoria Statului Major General Român.Documente.1859-1947, Cuvânt înainte de general-colonel Dumitru Ciofl ină, şeful Statului Major General, Editura Militară, Bucureşti, 1994, p. 778 Maria Georgescu, Crearea Statului Major General (1859), „Document”. Buletinul Arhivelor Militare Române, nr.3/2009, p.2-79 Pentru detalii a se vedea Alina Ungheanu, Reforma armatei române întimpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.1859-1866, în volumul Statul Major General.859-2004.Istorie şi transformare, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 200410 „Monitorul Ofi cial”, nr. 22 din 22 iunie 1868, p. 257, 259, 271, 278.11 Istoria Statului Major General Român. Documente. 1859-1947..., p. 81-83. A se vedea şi studiul Mariei Georgescu, Reforma armatei române în perioada 1866-1877, în volumul Statul Major General.859-2004.Istorie şi transformare,...p.27-45.12 Istoria Statului Major General Român. Documente. 1859-1947..., p. 87.13 Ibidem, p. 88-91.

studii/documente

document 2009 4 (46) 79

monumentală. Erau anii când, prin preocuparea omului de ştiinţă Spiru C. Haret15, s-a acordat o atenţie deosebită unor importante episoade ale istoriei naţionale, la loc de cinste situându-se evocarea lui Ştefan cel Mare16, Mihai Viteazul17. Atât în străinătate, dar mai ales după revenirea în ţară artistul a conceput şi realizat ample tablouri care, prin mărime,

numărul personajelor, modul de amplasare în planuri diverse, prin fi zionomii, costumaţie, mod de participare la momentul evocat au fost o relevantă aducere a trecutului în faţa privitorilor de la începutul de veac XX.

A fost perioada când a realizat tablourile: Ştefan cel Mare primind solii tătari, Intrarea lui Ştefan cel Mare în Cetatea Neamţului, Urmărirea lui

Prof. VIRGILIU Z. TEODORESCU*

Valoroasa creaţie a înaintaşilor, sacră moştenire către viitorime a constituit chemarea mobilizatoare

lansată de Nicolae Iorga la care a subscris şi contemporanul său Stoica Dumitrescu (Demetrescu - n.a.) care ca artist plastic şi-a semnat discret lucrările STOICA D1.

S-a născut pe plaiurile doljene2 la 11 mai 1886. Pasiunea pentru desen a avut-o din copilărie, valorifi când orice posibilitate pentru a da contur celor care i-au reţinut atenţia, ţărâna drumului, tăbliţa sau hârtia care i-au fost la îndemână. A urmat cursurile primare în localitatea natală, apoi temporar în Colegiul „Carol” de la Craiova de unde a ajuns la Şcoala Elementară de Meserii3 din Vişina, jud. Romanaţi, azi Olt. A fost ajutat să vină la Bucureşti, frecventând cursurile Şcolii de Belle Arte4 între anii 1900-1905. A fost unul din valoroşii elevi ai pictorilor George Demetrescu Mirea5 şi Ipolit Strâmbulescu (semna: Strâmbu - n.a.)6. A avut ca valoroşi colegi pe: Grigore Manea7, Paul Popescu – Molda8, Ionel Ioanid9 şi Alexandru Talpoşin (semna Severin - n.a.)10. Finalele de an cu probele şi califi cativele obţinute i-au facilitat posibilitatea să fi e alături de artiştii maturi ca expozant, prilej pentru amatorii de artă şi, mai ales, pentru criticii de artă să-i remarce realizările. Lucrările sale au fost medaliate la fi nalele de an şcolar, iar în 1904, fi ind încă la studii, a participat la expoziţia organizată de Societatea Tinerimea Artistică11. Concomitent, a pictat, sub directa îndrumare a fostului său profesor N. Rădulescu de la Colegiul craiovean, biserica din localitatea Leu, jud. Romanaţi, azi Dolj. Finalizarea pregătirii în cadrul şcolii l-a încununat cu medalia de argint, totodată fi ind unul din expozanţii absolvenţi care a reţinut atenţia criticului dec artă L. Bachelin. În cronica elaborată, i-a înscris numele printre promisiunile viitorilor creatori de frumos. Pentru a-şi asigura existenţa tânărul absolvent s-a angajat funcţionar desenator la Casa Artei. Din 1906 a colaborat la revista „Arhitectura”12, realizând o suită de ilustraţii, toate evidenţiindu-i capacitatea de a remarca şi reda elementele componente ale unui complex edifi ciu precum şi buna stăpânire a perspectivei. Revista era cercetată şi de profesorul Nicolae Iorga13, care apreciindu-i talentul a cerut să-i fi e prezentat artistul creator al desenelor.

Astfel a fost susţinut pentru a-şi completa cunoştinţele la München14 unde a studiat predilect ca pictor arta

VALOROASA CREAŢIE A ÎNAINTAŞILOR: STOICA D.

„Vitejia străbună n-a apus niciodată. Datori suntem să întrunim în iubirea noastră pe toţi aceia cari au contribuit la ridicarea ţării. Ei sunt mulţi.”

Spiru C. Haret.

4 (46) 2009 document80

studii/documente

unei noi istorii menită a ne slaviza şi staliniza. Aproape două decenii omul Stoica D. şi creaţia lui a fost trecută în conul de umbră23. A decedat la 20 decembrie 1956, în Bucureşti, fi ind înmormântat în cimitirul Sfânta Vineri.

La timpuri potrivite s-au găsit oameni de bine care să-i readucă opera în atenţia publică. În 1974 la Craiova a fost organizată prin preocuparea slujitorului istoriei artelor plastice dr. Paul Rezeanu24 o amplă retrospectivă. Ne mărginim a cita câteva din titluri pentru a-i defi ni crezul vieţii de a readuce în faţa privitorului această succesiune plastică. În prima sală erau expuse: Moartea lui Decebal, Ştefan cel Mare primind solii tătari, Stejarul din Borzeşti, Ştefan cel Mare cu Vrâncioaia şi cei şapte feciori ai săi, La hotar, Bătălia de la Lipnic, Tăierea capului domniţei Ruxandra, Scenă istorică din Neculce. În a doua sală a fost evocat Mihai Viteazul, găzduind şi semnifi cative episoade ulterioare. Au fost reunite tablourile: Intrarea triumfală a lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, Mihai Viteazul cu căpitanii săi, Uciderea lui Mihai Viteazul, Luptele banului Udrea Băleanu cu turcii, Horia plecând la luptă, Tudor Vladimirescu citind Proclamaţia de la Padeş, Avram Iancu vorbind mulţimii, Cuza Vodă şi Moş Ion Roată. Cea de a treia sală readucea în atenţie episoade de la războiul din 1877-1878, la cel care a fi nalizat în Europa cel de al doilea război mondial. Cităm tablourile: Predarea lui Osman Paşa, Şarja de la Robăneşti, Refugiul din 1916, Urmările războiului, Spre front, Ostaşii români în Munţii Tatra, Capturarea unei coloane de muniţii hitleriste în 1945.

În anul 2006 când s-au împlinit 125 de ani de la naştere şi a 50 de ani de la moarte tema D. Stoica n-a sensibilizat pe factorii de decizie întru a purcede la readucerea în atenţia noii generaţii a creaţiilor unui asemenea predecesor. Considerăm că factorii culturali, deţinătorii de patrimoniu artistic au totuşi datoria de a readuce în atenţie în acest deceniu o

Ieremia Golia de către Nicoară Potcoavă, Mihai Viteazul la masă cu căpitanii săi, Moartea lui Decebal. Aceste lucrări au fost expuse, atât la München, cât şi la Bucureşti, în cadrul unor expoziţii ofi ciale, autorul obţinând valoroase premii din partea juriilor.

La expoziţia ofi cială a artiştilor în viaţă din 1913 a participat. cu tabloul marii compoziţii Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia. În 1915, la sala „Minerva”18 din strada Academiei din Bucureşti, a organizat prima expoziţie personală. Activ Stoica D. a participat şi la expoziţia ofi cială a artiştilor în viaţă din primăvara anului 1916 cu lucrările Alegerea lui Petru Rareş de domn al Moldovei; Din revoluţia lui Tudor Vladimirescu; Dan Căpitan de plai.

Oşteanul, care răspunsese în 1913 la chemarea la arme, este din nou mobilizat în 1916 participând efectiv la campania din Dobrogea ca apoi, după retragerea în Moldova, să fi e cooptat în rândul artiştilor plastici cu misiunea de a consemna pentru viitorime aspecte relevante ale eroismului, spiritului de sacrifi ciu, credinţa în izbânda crezului neamului românesc. Primele rezultate ale muncii de documentare s-au reunit în expoziţiile organizate la Iaşi în 191819. A expus: Capturarea unui convoi inamic, Lupta de la Mărăşeşti, Din luptele de la Turtucaia. Vizitarea expoziţiei de către Nicolae Iorga s-a soldat cu o elogioasă cronică Trei scene de război, publicată în 1918, la Iaşi, în periodicul „Drum drept”20.

În perioada următoare a realizat şi desenul ce a devenit pentru câteva decenii panoul21 pe care în fi ecare localitate erau consemnate numele Eroilor. Anii perioadei interbelice au fost cei care i-a consacrat documentării şi creaţiei ca, la izbucnirea noului confl ict mondial, să fi e iar o prezenţă la datorie consemnându-şi impresiile prin desenele şi tablourile realizate22. Au urmat apoi ani de silnică ostracizare a istoriei şi a acelora care au venerat-o, condeierii slujitori ai eliberatorilor ocupanţi procedând samavolnic la elaborarea

studii/documente

document 2009 4 (46) 81

asemenea personalitate printr-o evocatoare expoziţie, editarea unui catalog şi a unei lucrări monografi ce de referinţă pentru generaţiile viitoare. O asemenea realizare va avea menirea de a evidenţia şi alte preocupări, până în prezent fi e ignorate, fi e neglijate. Ne referim la creaţia sa ca peisagist, portretist, scene de gen. O asemenea realizare s-ar înscrie în suita acelor manifestări care începând din acest deceniu vor fi treptele care ne conduc spre amploarea manifestărilor din 2018, anul Centenarului Marii Uniri. Viitorimea are nevoie totodată de o asemenea sursă de cunoaştere care să-i consacre locul cuvenit în ierarhia creatorilor de frumos. Este necesar să avem în vedere că adeseori desenele, grafi ca, pictura, rezultată după o minuţioasă documentare, realizările devin surse de inspiraţie care coroborate cu alte informaţii călăuzesc pe sculptorul modelator întru realizarea propriei sale concepţii.

1 D. STOICA (Dumitrescu Stoica): n. 11 mai 1886, Zănoaga, jud. Dolj, m. 20 decembrie 1956, Bucureşti, înmormântat la cimitirul Sf. Vineri, pictor cu preocupări pentru evocarea unor momente din istoria României, compoziţia Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia prin numărul personajelor, costumaţie, ipostaze ale participării conferă tabloului solemnitate actului de la 1 noiembrie 1599.A.N.-D.A.I.C., fond Casa Regală, Regina Maria, inv. 1338, II 276 Scrisori trimise de G.T. Kirileanu lui Gaëtan Denize, în perioada anilor 1921-decembrie 1922, în care-i transmitea diverse rugăminţi pentru a interveni pentru un ajutor material pentru sculptorul Mihai Onofrei şi pictorul Aurel Băeşu care se găseau la studii în Italia, de asemenea şi pentru pictorul Stoica, invitându-l să vină la atelierul acestuia din urmă pentru a-i vedea lucrările întreprinse pentru Încoronare. [rola 443, cadrele 286-290]A.N.-D.A.I.C., fond Dudu Velicu, dosar 1318 Intrarea lui Mihai Viteazul la Alba Iulia, D. Stoica.Georgeta Peleanu ş.a., Galeria naţională. Ghid, Bucureşti, 1965, p. 83.Vasile Drăguţ ş.a., Pictura românească în imagini, Bucureşti, 1970, p. 215-216.Adriana Topârceanu, Dialog între istorie şi artă, Editura Militară, Bucureşti, 1973, p. 29, 88.Paul Rezeanu, Pictorul oltean Dumitrescu Stoica, în: „Ramuri”, Craiova, anul X, nr. 11 (113), 16 noiembrie 1973.Paul Rezeanu, Expoziţia Stoica D., Compoziţii istorice, în: „Ramuri”, Craiova, anul XI, nr. 2 (116), 15 februarie 1974, p. 14.Paul Rezeanu, prefaţa la Catalogul Expoziţiei Stoica D., Compoziţii istorice, Muzeul de Artă Craiova, 1974.Expoziţia Dumitrescu Stoica, Catalog, Craiova, 1974.R. Paul, Cronica: Compoziţii istorice, expoziţia Stoica D., în: „Ramuri”, Craiova, anul XI, , nr. 2 (116), 15 februarie 1974.

Abstract

Stoica Dumitrescu, 20th century artist, is known for the themes of national history which he approached in his pictures. Personalities like Mihai Viteazul, Stefan cel Mare, Mircea cel Batran or Tudor Vladimirescu were subjects of monumental creations appreciated by art critics and public.

Keywords: monumental art, picture, character, national history, heroism

NOTE

Atac al oştirii condusă în luptă de Mihai ViteazulAtac al oştirii condusă în luptă de Mihai Viteazul(ulei pe pânză)(ulei pe pânză)

4 (46) 2009 document82

studii/documente

Paul Rezeanu, Artele plastice în Oltenia (1821-1944) – Contribuţii, Craiova, 1980, [abreviat Artele …] p. 87-90, foto Autoportret, Moartea lui Decebal.Mircea Deac, 50 de ani de pictură 1890-1940 – Dicţionarul pictorilor din România, O.I.D. I.C.M. Bucureşti, 1996, p. 143. [abreviat Mircea Deac, „P. 50”]Expoziţia ofi cială a artiştilor în viaţă 1913, Catalog p. 23 Stoica D., poziţia 166 Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, cu menţiunea: proprietatea : I. Voinescu.Expoziţia ofi cială a artiştilor în viaţă 1916, Catalog p. 30 D. Stoica, poziţiile: 210 Alegerea lui Petru Rareş de domn al Moldovei; 211 Din revoluţia lui Tudor Vladimirescu; 212 Dan Căpitan de plai.A.N.-D.A.I.C., fond Parlament, dosar 1888/1919-1920, f. 117 Adunarea Deputaţilor României la 5 iulie 1920 Proiectul Lege pentru reformarea şi pensionarea gradelor inferioare.f. 79 Adunarea Deputaţilor României, 5 iulie 1920 Proiectul Lege relativ la cinstirea Eroilor căzuţi; f. 80 Adresa de înaintare a P-L semnată de regele Ferdinand şi ministrul de Război, generalul Răşcanu; f. 81-83 Expunerea de motive referitoare la Societatea „Mormintele Eroilor căzuţi în război”, recunoscută persoană morală la 12 septembrie 1919; f. 84-85 P-L pentru cinstirea …; f. 109-110 P-L cu propuneri formulate de comitetul delegaţilor, raportor Zamfi r Apostol; 333 P-L 5 iulie 1920 pentru organizarea Ofi ciului Naţional al Invalizilor, Orfanilor şi Văduvelor de război (I.O.V.R.); f. 87-88 Panou, desen de Stoica D. Între elementele decorative ale panoului sunt menţionate locuri evocatoare ale unor mari bătălii ale anilor 1916-1919: Mărăşeşti, Jiul, Neajlov, Tisa, Oituz, Mărăşti. Textul: MORT PENTRU ROMÂNIA încadrat de steme. În centru o compoziţie evocator al unui atac. Medalioanele Mihai Viteazul 1601, Ferdinand I 1919 ÎN AMINTIREA PATRIA RECUNOSCĂTOARE.A.N.-D.A.I.C., fond Casa Regală, Regina Maria, inv. 1338, II 276 Scrisori trimise de G.T. Kirileanu lui Gaëtan Denize în perioada anilor 1921-decembrie 1922 în care–i transmitea diverse rugăminţi pentru a interveni pentru un ajutor material pentru sculptorul

Mihai Onofrei şi pictorul Aurel Băeşu care se găseau la studii în Italia, de asemenea şi pentru pictorul Stoica, invitându-l să vină la atelierul acestuia din urmă pentru a-i vedea lucrările întreprinse pentru Încoronare. [rola 443, cadrele 286-290]Virgiliu Z. Teodorescu, Stoica Dumitrescu a painter eviking the Romanian history, în: „Downtown magazine”, Bucureşti nr. 51, noiembrie 2006, p. 18. (La semicentenarul morţii referinţă la obârşia şi contribuţia artistului plastic Stoica Dumitrescu la evocarea trecutului istoric al neamului românesc).Ibidem, Un evocator al trecutului românesc, în: „Naţiunea”, Bucureşti, anul XVII, nr. 387, (852), 27 decembrie 2006, p. 2. (Cu un titlu al redacţiei, eliptic prin lipsa numelui celui evocat, articolul face referinţă la activitatea artistului plastic Stoica D. realizator al unor valoroase compoziţii evocatoare ale unor importante episoade din istoria neamului românesc.)Ibidem, Remember – Stoica Dumitrescu-Demetrescu, în: „Esenţial”, Bucureşti, nr. 53-54, 2007, p. 30. (Evocare la semicentenarul morţii pictorului care şi-a consacrat anii vieţii evocării unor semnifi cative episoade din zbuciumata istorie a românilor.)2 Zănoaga, jud. Dolj.3 Şcolile de meserii, atât cele superioare cât şi cele inferioare, rezultate din permanenta preocupare a lui Spiru C. Haret, au condus la dobândirea de către cursanţi atât a unor valoroase noţiuni teoretice cât şi practice, încât la fi nalizarea pregătirii erau apţi meseriaşi pe profi lul de pregătire.A.N.-D.A.I.C., fond R.E.A.Z., inv. 484 dosarele: 666, 668, 669/1878 înfi inţarea de şcoli profesionale agricole şi de meserii în fi ecare judeţ din România, şcoli practice de agricultură în fi ecare judeţ, precum şi şcoli centrale de arte şi meserii la Bucureşti, Craiova şi Iaşi.Ion Cojocaru, Şcoli tehnice, profesionale şi de specialitate din statul român 1864-1918, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971. [Biblioteca Centrală Pedagogică II 53.104]4 Şcoala de Artă – Belle Arte de la Bucureşti, a fost întemeiată la 1851, după mai multe încercări pe parcursul a mai bine de două decenii,

Împăratul TraianÎmpăratul Traian(ulei pe pânză)(ulei pe pânză)

Dac călareDac călare(ulei pe carton)(ulei pe carton)

studii/documente

document 2009 4 (46) 83

prin preocuparea lui Theodor Aman şi a altor câţiva entuziaşti, doritori a promova şi pe plaiurile româneşti artişti plastici care să răspundă într-o epocă de profunde mutaţii în conceptul despre viaţă la cerinţele manifestate de protipendada societăţii entuziasmată de creaţiile artiştilor străini care parcurgeau drumurile ţării. Rezultatele obţinute au stimulat această activitate, mulţi plecaţi peste hotare pentru a-şi completa cunoştinţele, au fost deosebit de apreciaţi pentru cele deja dobândite.Silvan Ionescu, Învăţământul artistic românesc 1830-1892, Editura Meridiane, Bucureşti, 1999, 431 p.A.N.-D.A.I.C., fond M.A.I.–Administrative, dosar 153/1851 Eforia Şcoalelor aducea la cunoştinţă întocmirea Şcolii de Artă, lansând chemarea către tinerii cu dorinţa de a învăţa artele plastice, de a o frecventa.A.N.-D.A.I.C., fond R.E.A.Z., inv. 484 dosarele 186/1857-1862; 250/1862 lucrări de consolidare la casele lui Mavrogheni de la şoseaua Kiseleff care adăposteau Şcoala de Arte.Oscar Han, Dălţi şi pensule, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 205 Şcoala de Belle Arte era încadrată în categoria şcolilor secundare, deşi cursurile, concepţia despre învăţământul artistic erau de manieră universitară. Se dădea examen de admitere, prezenţa la cursuri era facultativă. Examenele aveau ca notaţie medaliile pe categorii de metal şi clase. Se acordau menţiuni de onoare la categoriile bronz, argint, aur. p. 206; şcoala era găzduită în clădirile vechii monetării de la şoseaua Kiseleff; p. 313 în anul 1912 şcoala a fost mutată ca urmare a demolării în vederea realizării lucrărilor pentru impunătorul edifi ciu al Muzeului Naţional; p. 334 O.H. a obţinut menţiuni onorabile: bronz cl. III şi II; argint cl. II şi I. Cu o menţiune argint cl. I-a absolvenţii aveau dreptul de a primi diplomă care purta semnătura directorului şcolii, a ministrului sau a secretarului general al M.C.I.P. Până în 1914 fuseseră acordate numai 25 de diplome. Cea de a 26-a a fost a lui O.H.5 Gheorghe /George/ DEMETRESCU MIREA semna: G.D. MIREA (16 august 1852, Câmpulung, jud. Muscel, azi Argeş – 12 decembrie

1934, Bucureşti, cimitirul Bellu, fi gura 41, locul 35) Studii la Şcolile de Belle Arte din Bucureşti şi ca bursier la Paris, a obţinut la Expoziţia din Paris din 1889 medalia de argint (hors concours) , şi la expoziţia de la Bucureşti din 1894 medalia de aur. A fost un bun pictor academist. Din 1892 profesor la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, ajungând şi director al acestei unităţi de învăţământ artistic. Realizator de compoziţii şi portrete. În anul 1924 a obţinut Premiul Naţional pentru pictură. Din 1898 a fost membru al societăţii Ateneul Român.Dim. R. Rosetti, Dicţionarul contimporanilor, ediţia I-a, Editura Litografi ei „Populara”, Pasagiul Român nr. 12, 1897, p. 132 sunt menţionate principalele lui tablouri: Capul lui Andrei Báthory înaintea lui Mihai Vodă; Vârful cu dor; Dansul şi muzica, i se atribuie şi decoraţiunea interioară a catedralei din Constanţa, la B.N.R., în salonul de onoare panourile decorative: Prometeu furând focul din cer; Mercur recompensând agricultura şi industria. [A.N. Biblioteca IV 6.901].Variantă a datei naşterii: 1854.G. Bezviconi, Necropola Capitalei, Bucureşti, 1972, p. 190.6 Ipolit /STRÎMBU/ Strâmbulescu (18 mai 1871, Mărăşeşti, comuna Baia de Aramă, jud. Mehedinţi – 31 octombrie 1934, Bucureşti, cimitirul Sf. Vineri) Studii la Turnu Severin, la Bucureşti Şcoala de Belle Arte, distingându-se la învăţătură a obţinut o bursă de specializare la München, Paris, 1896-1900, pictor, cronicar de artă, carieră didactică.Mircea Deac, „P. 50”, p. 143-144 N.B.! menţionează ca an al naşterii 1821.G. Brezviconi, op. cit., p. 259.„Calendar Universul”, Bucureşti, 1936, p. 238 + 31 octombrie 1934; p. 81 înmormântat cimitirul Sf. Vineri 2 noiembrie 1934.„Albina”, Bucureşti, anul XXXVII, nr. 44, 9 noiembrie 1934, p. 15 Necrolog pictorul Ipolit Strâmbulescu (18 mai 1871, Mărăşeşti, jud. Mehedinţi – 1 noiembrie 1934).

Fugărirea tătarilorFugărirea tătarilor(ulei pe pânză)(ulei pe pânză)

4 (46) 2009 document84

studii/documente

A.N.-D.A.I.C., fond M.C.I.P., inv. 528, dosarele 1554, 1555/1905: Ipolit StrâmbulescuPetre Oprea, Ipolit Strâmbulescu, în: „SCIA”, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, anul X, nr. 1, 1963.Petre Oprea, Cronicari şi critici de artă în presa bucureşteană a anilor 1911-1916, în: „Revista Muzeelor şi monumentelor”, Bucureşti, nr. 8, 1985 îl citează: Ipolit Strâmbescu.7 Grigore MANEA (1885 - ?) pictor realizator de peisaje, naturi statice, compoziţii, participant la expoziţii colective, organizator de expoziţii personale.A.N.-D.A.I.C., fond M.C.A., D.A., inv. 819, dosar 76/1940, f. 8 P.M.B., Direcţia Pinacotecii la 19 aprilie 1940 aducea la cunoştinţa organizatorilor Salonului Ofi cial că primarul General a reţinut pentru Pinacoteca Municipiului Bucureşti tabloul în ulei Arhivele Statului al pictorului Grigore Manea, Catalog poziţia 163.Petre Oprea, Expozanţi la Saloanele Ofi ciale de pictură, sculptură, grafi că 1924-1944, editor Ministerul Culturii şi Cultelor, Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a Municipiului Bucureşti, 2004, 122 p. + supliment: Ministerul Cultelor şi Artelor, Regulament pentru Salonul Ofi cial, Bucureşti Tipografi a Cărţilor Bisericeşti, 1925, 8 p. La p. 67 consemnând participări la expoziţii în perioada anilor 1925-1941, reacţiile cronicarilor. [abreviat: Petre Oprea, Expozanţi …].Petre Oprea, Expozanţi la Saloanele Ofi ciale de pictură, sculptură, grafi că 1945-1947, editor Ministerul Culturii şi Cultelor, Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a Municipiului Bucureşti, 2007, 43 p. La p. 28.8 Paul P. MOLDA /Pavel P. Popescu/ (1885, Tălpigi-Negrileşti, azi Tălpigi sat în compunerea comunei Ghidigeni, jud. Galaţi – 29 iunie 1954, Bucureşti, cimitirul Bellu, fi gura 59, locul 71). Studii la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, remarcat de membrii Comisiunii Monumentelor Istorice prin cele întreprinse la biserica mănăstirii

Mamul, jud. Vâlcea şi Biserica Domnească de la Curtea de Argeş este trimis la specializare în Italia la Roma, Palermo şi Veneţia, inclusiv în domeniul restaurării şi realizării picturii parietale în tehnica „fresco”. În timpul războiului mondial revine în ţară şi este lăsat la Bucureşti pentru a preda anatomia artistică. După război desfăşoară o intensă activitate de restaurări de monumente, consolidând, refăcând sau completând spaţiile acolo unde nu mai exista pictura bisericilor, concomitent realizând pictarea unor noi aşezăminte sau chiar locuinţe. Ca pictor de şevalet a fost o permanentă prezenţă în expoziţiile colective, realizând şi expoziţii personale. A fost preocupat de buna activitate a Sindicatului Artelor Frumoase, fi ind desemnat de confraţi în diverse funcţii ale comitetului de conducere. Atelierul său era loc de reuniune şi de desfăşurare a unor colocvii despre artă. A acordat o atenţie deosebită portului popular realizând o colecţie de cupuri pe care intenţiona să le concretizeze într-un album de artă.G. Bezviconi, op. cit., p. 192 consemnează decesul în 1955 în vârstă de 70 de ani.A.N.-D.A.I.C., fond Paul Molda, inv. 1842.Mihail Eminescu, Geniu pustiu, roman, 160 p. cu ilustraţii originale în text de pictorii Ion Comănescu şi P.P. Molda, Editura Librăriei Universala Leon Alcalay et comp., 1910, (Biblioteca scriitorilor iluştri nr. 9-10). Citată de Petre Popescu-Gogan, Ecouri eminescene în arta plastică, Editura Meridiane, Bucureşti 1989, p. 128, poziţia 5.Virgiliu Z. Teodorescu, Contribuţia pictorului Paul Molda la restaurarea unor monumente istorice, în: “Revista Muzeelor şi Monumentelor” seria “Monumente Istorice şi de Artă”, Bucureşti, nr.1, 1984, p. 64-70; ibidem, Monografi a Paul Molda, manuscris.9 Ionel IOANID ( 1882 – 1952) pictor cu participări la Salonul Ofi cial între 1930-1944, creaţiile sale fi ind în atenţia cronicarilor de artă.Petre Oprea, Expozanţi …, p. 56.

Intrarea triumfală a lui Mihai Viteazul în Alba IuliaIntrarea triumfală a lui Mihai Viteazul în Alba Iulia(ulei pe pânză)(ulei pe pânză)

studii/documente

document 2009 4 (46) 85

10 Alexandru SEVERIN / Talpoşin/ (15 februarie 1881, Turnu Severin, jud. Mehedinţi – 16/17 mai 1956, Bucureşti, cimitirul Bellu, fi gura 114). Actul de notorietate (Judecătoria la 16 decembrie 1940)arăta în 1941 că era Alexandru Talpoşin, fi ul lui Marin funcţionar şi Anica Talpoşin casnică. Familie cu tradiţie în jud. Gorj.Studii primare şi gimnaziale la Turnu Severin, ani care i-au evidenţiat preocupările şi posibilităţile de viitor artist plastic. Fuge din ţară pentru a ajunge la Paris devenind elevul lui Rollin. A expus la saloanele artistice de la Paris, începând din 1900 cu numele de Severin şi Talpoşin. Are o lucrare în patrimoniul Muzeului Louvru. Revine în ţară la începerea războiului, în 1916 s-a căsătorit cu Ana Constantinescu. A fost la Florenţa, elev al lui R. Romanelli, participant la campania militară a anilor 1916-1917, prilej de documentare şi modelare a lucrărilor cu care la Iaşi va participa la expo M.C.G. al A. Astfel şi-a demonstrat calităţile de artist complex realizator ca pictor şi sculptor a numeroase lucrări. După primul război mondial a revenit în Capitală şi a modelat mai multe monumente dedicate cinstirii Eroilor. În 1930 a divorţat de Ana. În anii de activitate s-a preocupat de formarea de noi artişti, atelierul fi ind şi gazda pentru Academia Nouă de Belle Arte. În ultimele luni de viaţă, bolnav de leucemie, internat la Spitalul Parhon s-a recăsătorit cu o tânără farmacistă Stela, recăsătorită la rândul ei ulterior decesului său cu Beza. Aceasta a ajuns prin Franţa în anii 1976-1977.Adrese în Bucureşti: Arenele Romane din Parcul Carol, Calea Victoriei (şcoală); Bibescu Vodă, Bd. E. Protopopescu-Pache (atelierul şi şcoală); după 1930 a locuit pe str. Luterană deasupra garajului.Al. Severin pictorul are lucrări în palatele Copăceni, Balcic. Râşnov, Bran, Bucureşti.

A fost bun prieten cu Cella Delavrancea.Sculptorul are lucrări în Muzeul Militar Naţional, la Târgu Jiu, în colecţia lui Cornel Pacoste; în colecţia Ion Petrache.La Craiova la Muzeul de Artă, la intrare Capul de dac (autoportret), Soţia Ana şi alte lucrări în depozit.În 1947 a realizat modelarea buzduganului regelui Mihai I.La Turnu Severin lucrări redistribuite în ţară.A.N.-D.A.I.C., fond S.A.F., dosar nr. 8 pensii Alexandru Severin, Memoriu de activitate.A.N.-D.A.I.C., fond U.A.P., dosar 44/1944-1951, f. 120 pensionarul Alexandru Severin = 6.000 lei.Ministerul Cultelor şi Artelor, Muzeul A. Simu şi casa – Simu - muzeu, Catalog, Fondul Anastase Simu, Bucureşti, 1937., p. 30, 41.Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea – material românesc – oameni şi înfăptuiri, Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, Bucureşti, 1940. La p. 777 Studii la Turnu Severin; Bucureşti la Şcoala de Belle Arte, Paris la Academia Jullien, la Florenţa cu Romanelli. A lucrat mulţi ani în Anglia. C.D. Fortunescu, Arta în Oltenia, în: „Oltenia”, Editura Ramuri, Craiova, 1943, 421-434. Paul Rezeanu, Artele plastice în Oltenia 1821-1944, Craiova, 1980, 200 p. La p. 173, nota 103. Paul Rezeanu, Alexandru Severin, un artist uitat, în „Anuar”, vol. I / 1996, editat de Muzeul Naţional Peleş, Sinaia, p. 47-50.11 Societatea „Tinerimea Artistică” nucleul viitoarei societăţi a fost creat de o serie de entuziaşti artişti plastici la Paris în decembrie 1900 câştigând în scurt timp la începutul secolului al XX-lea numeroşi şi valoroşi adepţi. având menirea de a promova noile tendinţe din creaţia artistică. Bazele societăţii au fost puse la 3 decembrie 1901, care din anul 1907 a primit şi recunoaşterea

Moş Ion Roată şi Cuza VodăMoş Ion Roată şi Cuza Vodă(ulei pe carton)(ulei pe carton)

4 (46) 2009 document86

studii/documente

Petru Comarnescu, Însemnări despre „Tinerimea Artistică”, în: „Arta plastică”, Bucureşti, anul X, nr. 12, 1963, p. 610-617, 654 istoricul instituţiei 1902-1947.Petre Oprea, Artiştii participanţi la expoziţiile Societăţii Tinerimii Artistice (1902-1947), Editura Maiko, Bucureşti, 2006, 88 p.12 Pentru a asigura o bună legătură între arhitecţi organizatorii Societăţii arhitecţilor din România au realizat şi periodicul de specialitate.A.N.-D.A.I.C., fond B.P. Hasdeu, vol. XXVI, pachetele CCCXLV-CCCLXXV; Pachetul CCCLX, documentul 1243: Societatea Arhitecţilor Români, fondată la 26 februarie 1891 prin preşedintele ei, arhitectul Ion Mincu la 2 ianuarie 1906 din Bucureşti adresa o invitaţie lui B.P.H., în calitate de membru onorifi c, să participe la şedinţa de dare de seamă anuală.„Anuarul „Socec”, România şi Capitala Bucureşti, anul al IV-lea, 1913, Bucureşti, partea a II-a p. 116 Şcoala Superioară de Arhitectură, str. Enei nr. 6, structura şcolii; p. 150 Societatea Arhitecţilor Români, Pasajul Român nr. 23, preşedinte Petre Antonescu, restul structurii organizatorice; IV-a, p. 15-17 arhitecţi.13 Nicolae IORGA (5/17 iunie 1871, Botoşani – 27 noiembrie 1940 Strejnicu, jud. Prahova, înmormântat la Bucureşti, cimitirul Bellu, fi gura 39, locul 30). Studii secundare la Botoşani şi Iaşi, cele universitare la Iaşi şi Paris, licenţa în litere şi fi lozofi e, diplomat al Şcolii de Înalte Studii Politice din Paris, specializare la Berlin, Leipzig unde a luat doctoratul în fi lozofi e, în 1892, cercetător al relicvelor trecutului, carieră didactică universitară, ctitor de instituţii de cultură în ţară şi peste hotare, poliglot, autor de studii istorice, cu referire la români şi vecinii lor, la istoria universală, creator al Institutului de Studii Sud-Est Europene, al Şcolii române din Franţa, fondator al Institutului de Studii Bizantine şi a Institutului de Istorie Universală, bogată activitate de depistare, publicare şi comentare a documentelor din ţară şi străinătate, publicist. Istoric de reputaţie internaţională, cercetător al mărturiilor care l-au condus la elaborarea unei vaste opere istorice monumentale, scriitor,

morală şi juridică. Societatea reunind, la timpul respectiv, pe cei mai receptivi la noile curente, preocupările lor fi ind concretizate pe simezele expoziţiilor anuale, prilej pentru publicul vizitator să cunoască evoluţia fi ecărui artist. Ca principală formulă de etalare a rezultatelor membrilor ei au fost organizate ample expoziţii anuale, precum şi participări la acţiuni în alte ţări. Prima expoziţie a fost organizată la 1 martie 1902, astfel că răsunetul acesteia şi a celor care au urmat a impus acordarea, prin lege, a calităţii de personalitate morală şi juridică. Consecventă în decursul deceniilor care au urmat, a fost o prezenţă anuală pe simezele sălilor bucureştene. Prin modul de premiere a incipientelor talente şi-a manifestat permanent preocuparea promovării tinerilor artişti chemaţi a realiza şi reprezenta arta naţională a acelor timpuri. Reprezentanţii Casei Regale au patronat efectiv această societate. Principesa Maria a fost din primele momente susţinătoare a manifestărilor societăţii. Presa timpului a acordat, cu consecvenţă spaţii în care au fost formulate pertinente caracterizări la ansamblul expoziţiilor, la artişti şi creaţiile lor. Personalităţi ca Alexandru Tzigara Samurcaş, Alexandru Busuioceanu, George Oprescu, Petru Comarnescu au inclus în lucrările lor referitoare la evoluţia artelor plastice în România semnifi cative aprecieri la rolul Societăţii Tinerimea Artistică în decursul anilor de activitate. La sfârşitul anului 1947 societatea a fost desfi inţată prin samavolnica decizie a factorilor care şi-au arogat şi noua orientare a vieţii culturale din România.„Anuarul „Socec”, România şi Capitala Bucureşti, anul al IV-lea, 1913”, Bucureşti, partea a II-a p. 150 Societatea Tinerimea Artistică, str. I.C. Brătianu nr. 4, preşedinte Artur Verona, casier N. Vermont, secretară D-na Storck. La p. 151 menţionaţi expozanţii.George Oprescu, Ştiri contemporane despre artele plastice în România între 1890-1909, în: „Analecta”, Bucureşti, vol. III, 1946, p. 119.Petre Oprea, Date despre activitatea societăţii Tinerimea Artistică între 1902-1916, în: „SCIA”, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, Anul X, nr. 2, 1963, p. 466-472.

În refugiu – 1916În refugiu – 1916(ulei pe pânză)(ulei pe pânză)

studii/documente

document 2009 4 (46) 87

publicist, îndrumător al spiritului public. Om politic, împreună cu A.C. Cuza în aprilie 1910 a pus bazele Partidului Naţionalist Democratic, deputat, senator militând pentru alăturarea României de Antantă pentru înfăptuirea idealului naţional. După război a constituit Partidul Naţionalist al Poporului 1924 care, în 1925, s-a integrat în Partidul Naţional de care se desparte în 1926. A fost adeptul revenirii în ţară a prinţului Carol pentru a deveni regele Carol al II-lea. Formează un guvern de „tehnicieni” la 18 aprilie 1931, fi ind preşedintele Consiliului de Miniştri până la 31 mai 1932. Consilier regal. Îndepărtat de la catedră la instaurarea regimului legionar, a fost asasinat de o „echipă a morţii”. doctor honoris causa a numeroase şi prestigioase instituţii ştiinţifi ce şi de învăţământ din Europa şi America, membru corespondent 9/21 aprilie 1897, titular 25 mai / 7 iunie 1910 al Academiei Române.Dim. R. Rosetti, Dicţionarul Contimporanilor 1800-1898, ed. I-a, Editura lito-tipografi ei „Populara”, Bucureşti, 1897, p. 103 sunt menţionate câteva din lucrările sale. [ A.N. Biblioteca IV 6.901].G. Bezviconi, op. cit., p. 162.În martie 1897 B.P. Hasdeu în cadrul Academiei Române lansează un concurs pentru elaborarea unei istorii a literaturii române. La această muncă s-a angajat Nicolae Iorga. Lucrarea fi ind supusă analizei, membrii juriului, manipulaţi de B.P. Hasdeu, cu excepţia lui A.D. Xenopol, au respins-o ca necorespunzătoare. Peste ani la 21 februarie 1986 a fost publicat articolul lui Dan Zamfi rescu, Un monument al culturii române, autorul relevând importanţa, valoarea creaţiei de excepţie a lui N. Iorga.Lucian Predescu, op. cit., p. 436-441.Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga – Cartea cu vieţi ilustre, Editura Vremea, Bucureşti, 1943, 63 p.G. G. Mironescu, Amintiri despre Nicolae Iorga, comunicare făcută în şedinţa intimă a Academiei Române din 28 martie 1941,

extras din Analele Academiei Române, tomul LXI, 1940-1941, Editura „Bucovina” I.E. Torouţiu, Bucureşti, 18 p.Ştefan Ştefănescu, Nicolae Iorga, în: Enciclopedia istoriografi ei româneşti, Editura Ştiinţifi că şi enciclopedică, Bucureşti, 1978., p. 183-184. [abreviat: E.I.R.]Dorina N. Rusu, Istoria Academiei Române – repere cronologice, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 91, 123, donaţii p. 98, 124, 127, 152, 186.14 München important oraş economic dar şi cultural din Germania având un renumit centru de pregătire a artiştilor în domeniul artelor plastice. În ultimul pătrar al secolului al XIX şi primele decenii ale celui următor numeroşi au fost tinerii români care au frecventat respectivele cursuri şi ateliere.15 Spiru C. HARET (15 februarie 1851, Iaşi – 17 decembrie 1912, Bucureşti, cimitirul Bellu, fi gura 73, locul 12), studii la Dorohoi, Iaşi, Bucureşti, licenţă în fi zico-matematici la Bucureşti, specializare, doctorat în matematici la Paris. Matematician, astronom, pedagog, sociolog, carieră didactică universitară. Om politic liberal de nuanţă poporanistă, ministru reformator al învăţământului de toate gradele, preocupat de starea ţărănimii, organizator al sistemului cooperatist la sate, animator cultural, iniţiatorul de cămine culturale şi biblioteci, de atenee culturale ca fi lii ale societăţii bucureştene, ale universităţilor populare, a fost numit pe bună dreptate „omul şcoalei”, publicist, ales membru corespondent la 12/24 octombrie 1879 şi titular la 31 martie /12 aprilie 1892 al Academiei Române şi al altor prestigioase instituţii ştiinţifi ce din ţară şi străinătate.Spiru C. Haret, Thèses présentées à la Faculté des sciences de Paris pour obtein le grad de docteur és sciences matematic, Paris, 1878 [Biblioteca Naţională IV 22.868 exemplar cu dedicaţia autografă a autorului].Dim. R. Rosetti, op. cit., p. 94.G. Bezviconi, op. cit., p. 152.

Scenă de luptă. Călăreţi în timpul ataculuiScenă de luptă. Călăreţi în timpul atacului(ulei pe pânză)(ulei pe pânză)

4 (46) 2009 document88

studii/documente

Gh. Adamescu, Viaţa şi activitatea lui Spiru C. Haret, Bucureşti, 1936, 348 p., portret, facsimile şi bibliografi e [Biblioteca Naţională III 15.562; 15.652; la A.N. III 6.870].Virgiliu Z. Teodorescu, Pro memoria: Spiru C. Haret, în: „Downtown magazine”, Bucureşti nr. 34, mai 2005, p.16-17 (evocarea omului şi faptelor sale).16 ŞTEFAN VV. al III-lea /cel Mare şi Sfânt/ (circa 1435/1436, Borzeşti, azi jud. Bacău - †2 iulie 1504, Suceava, îngropat în gropniţa din ctitoria sa, biserica mănăstirii Putna) A fost un reprezentant de seamă al familiei muşatinilor, fi u al domnului Bogdan al II-lea, după biruirea oştilor lui Petru Aron la Doljeşti, jud. Neamţ, a fost ales de popor pe Câmpia Direptăţii din Suceava şi uns de mitropolit la 12 aprilie 1457 ca domn al Moldovei. A fost un bun gospodar şi organizator de ţară. A acordat o atenţie deosebită apărării fruntariilor, căutând permanent să aibă în celelalte ţări româneşti aliaţi de nădejde, intervenind atunci când aceştia cedau presiunilor externe. In anii domniei sale a trebuit să facă faţă la numeroase atacuri ale maghiarilor, tătarilor, polonilor şi otomanilor. Prin modul de organizare a apărării, a conceperii atacului şi mai ales a alegerii locului de confruntare şi-a asigurat, în majoritatea cazurilor, biruinţa, deşi armata Moldovei era numeric şi dotare inferioară atacatorilor. Conştient că presiunea expansionistă a Imperiului Otoman devenea un iminent pericol pentru întreaga Europă a căutat să obţină ajutorul occidentului. În acest sens, anterior şi mai ales

după biruinţa din 10 ianuarie 1475 de la Vaslui, în corespondenţa cu papa, a căutat să-i reţină atenţia pentru organizarea unei ample acţiuni a tuturor europenilor împotriva otomanilor. In anii domniei sale cultura s-a afi rmat în toate domeniile. Moştenirea transmisă până la noi, atât cât s-a păstrat, este o concludentă dovadă a valorilor realizate în acele timpuri.La 20 iunie 1992 Sinodul B.O.R. a canonizat pe Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu.C. Căzănişteanu, V. Zodian, A, Pandea, Conducători militari – Dicţionar, Editura Militară, Bucureşti, 1983, p. 303-306.Virgiliu Z. Teodorescu, Întru cinstirea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Editura Economică, colecţia „Divertis”, Bucureşti, 2004, 176 p. (valorifi când documente din arhive, presa timpului, este evocată preocuparea de a ridica în forul public simboluri care să releve perena preocupare de a-l transmite viitoarelor generaţii ca demn exemplu).17 MIHAI Viteazul (1548, Târgu de Floci, jud. Ialomiţa – 9/19 august 1601, Câmpia Turzii, azi jud. Cluj, capul depus la Mănăstirea Dealu, jud. Dâmboviţa), activitate în administrarea Ţării Româneşti, ban al Craiovei.Bun cunoscător al vieţii popoarelor peninsulei balcanice în urma călătoriilor întreprinse din tinereţe în lumea diversă ca etnii, religii, prilej de cunoaştere a situaţiei şi a atitudinii celor oprimaţi din Imperiul Otoman, inclusiv a capacităţii armatei otomane la

Scrisoarea a III-a. Scrisoarea a III-a. Mircea cel Bătrân la sultanul BaiazidMircea cel Bătrân la sultanul Baiazid(ulei pe pânză)(ulei pe pânză)

studii/documente

document 2009 4 (46) 89

toate eşaloanele de la cele din capitala imperiului şi cele dislocate în diversele provincii. A fost pentru el un bun prilej de a remarca slăbiciunile atât organizatorice cât şi comportamentale. În ţară a îndeplinit o serie de funcţii, prilej de cunoaştere a eşafodajului ierarhiei cu toate tarele de comportament. Prin căsătoria cu Doamna Stanca a devenit unul dintre cei mai mari latifundiari ai timpului pământul şi mai ales forţa de muncă conferindu-i un statut special dar şi inamiciţii. Apropierea de boierii cantacuzini, craioveşti l-au implicat în viaţa politică, în intrigile vizând stabilitatea domniei Ţării Româneşti, fapt pentru care a fost acuzat de hiclenie. A obţinut domnia cu sprijinul boierilor cantacuzini şi craioveşti, vine la tronul Ţării Româneşti în septembrie 1593, realizând, ca bun gospodar, într-o primă etapă, reorganizarea administrativă şi fi nanciară care i-a permis să treacă la constituirea unei armate de lefegii cu care a declanşat, la fi nalul anului 1594, lupta antiotomană după ce realizase contactele diplomatice care să-i asigure sprijinul din partea Transilvaniei, Moldovei şi al lumii balcanice. Trecând la acţiune a înlăturat prioritar prezenţa garnizoanei otomane şi a creditorilor ca apoi să realizeze atacul cetăţilor otomane situate de-a lungul Dunării. Răsunetul a fost de mare amploare atât în rândurile oprimaţilor cât şi a structurilor otomane care nu puteau tolera o asemenea îndrăzneală care ar fi putut ridica şi alte zone la acţiune. Drept represalii, în vara anului 1595, Imperiul Otoman a organizat o amplă expediţie de pedepsire, soldată însă printr-o biruinţă al lui Mihai Viteazul la Călugăreni (13/23 august 1595). Realul raport de forţe, respectiv circa 16.000 de oşteni ai lui Mihai trebuind să dea piept cu circa 180.000 de otomani (1/11) întârzierea prezentării ajutoarelor promise de terţi vecini l-au determinat pe biruitor să realizeze o temporară retragere spre zona precarpatică şi la momentul propice să treacă la alungarea otomanilor în octombrie 1595. Situaţiile geopolitice, vizând pe de o parte interesele în raport cu lumea otomană a statelor europene şi pe de altă parte cele de dominare a teritoriului românesc, i-au impus, în continuare, acţiuni de natură diplomatică conjugate cu cele militare. Defecţiuni intervenite în relaţiile cu Transilvania şi Moldova au determinat trecerea, în 1599-1600 la cucerirea lor, iniţiativă ce a lezat interesele multora din cei avizi de a stăpânii aceste ţări. După 18/28 octombrie 1599 în urma luptelor din zona Valea Săpunului-Şelimbăr biruitorul Mihai porneşte spre Alba Iulia. Primirea triumfală de la 21 octombrie/1 noiembrie 1599 releva în mare măsură că fapta sa era în concordanţă cu cerinţele de prezent şi viitor a teritoriilor intra şi extra carpatice. Etapa următoare din mai 1600 prin îndepărtarea lui Ieremia Movilă de la tronul Moldovei a fi nalizat acest proces. Răsunetul a fost la timpul respectiv receptat în moduri diferite provocând reacţii pro şi contra. Nemulţumiţii au acţionat perfi d afi şând o totală adeziune dar prin cele întreprinse au dovedit reala atitudine. Concret, la 9/19 august 1601, din ordinul superiorilor generalul Basta, comandantul armatelor austriece, a organizat simulacrul prin care Mihai Viteazul a fost răpus.Virgiliu Z. Teodorescu, Simboluri ale cinstirii dedicate lui Mihai Viteazul, în volumul editat de Ministerul Afacerilor Externe - Direcţia relaţiilor culturale, incluzând comunicările de la sesiunea ştiinţifi că din 17 septembrie 1993, Bucureşti, p. 31-52.18 Sala „Minerva” era în str. Academiei în localul editurii „Minerva”. Poziţia ultra centrală facilita vizitarea celor interesaţi. Adeseori lucrările din respectivele expoziţii se regăsesc în almanahul anual editat de acest centru de cultură.

19 Sub auspiciile M.C.G. al A. au fost organizate asemenea prezentări ale artiştilor plastici mobilizaţi şi repartizaţi la diverse compartimente ale armatei, de la cei care s-au afl at în zona fi erbinte a frontului, până la cei care s-au inspirat din tot ceea ce a însemnat spatele frontului, cu durerile, speranţele unde suferinţa era alinată de voinţa de a birui.20 În condiţiile extrem de vitrege ale anilor refugiului în Moldova problema hârtiei a fost una din marile încercări pentru cei care erau implicaţi în actul editorial. Nicolae Iorga reuşea să obţină modeste cantităţi de hârtie cu care tipărea sporadic articole ce contribuiau la ridicarea moralului, la înţelegerea celor cu care românii se confruntau cu inamicul în faţă şi cu aliatul în spate.21 Prin modul de concepere de către artist, de tipărire policromă de foarte bună calitate, de difuzare pentru a fi o prezenţă în localul primăriei, a şcolii a bisericii, a Casei Naţionale sau a Căminului Cultural şi înscriere a numelor Eroilor respectivei localităţi a constituit o măsură efi cientă, atât de cinstire a respectivilor Eroi fi ind totodată prilej de corective în tabelele întocmite de primării, cele semnalate de locuitori conducând la corectarea, completarea sau înlăturarea, după caz a unor nume.22 Prezenţă pe frontul din est cele surprinse sunt o dovadă elocventă a comportamentului ostaşului român, adeseori în postura de a-şi împărţi porţia cu fl ămândul mujic, predilect cu copii acestora. La timpul respectiv presa a preluat asemenea desene. Ulterior această „propagandă tendenţioasă” a fost draconic înlăturată, pentru a se imputa armatei române atrocităţi imaginare.23 Lista neagră a fost întocmită de chiar „colegii” artişti plastici doritori de parvenire în condiţiile când alte criterii de promovare erau la ordinea zilei. „Acuzatoare” la adresa artistului D. Stoica erau chiar compoziţiile sale în care demnitatea înaintaşilor era supărătoare pentru noua „orânduire”.24 Paul REZEANU (9 noiembrie 1937, Breaza, jud. Prahova - ) Studii istorice La Facultatea din cadrul Universităţii Bucureşti, promoţia 1964 şi unde în 1976 a susţinut doctoratul. Iniţial între 1964-1970 a desfăşurat munca de cercetare în cadrul Institutului de Istorie, fi liala Academiei Române de la Craiova. Din 1970 a fost transferat la Muzeul de Artă deţinând până în ianuarie 2004 funcţia de director al prestigiosului aşezământ, concomitent predând istoria artei, în cadrul Facultăţii de Teologie din Universitatea craioveană. Specialist în muzeografi e, cercetător, publicist cu o bogată activitate menită a evidenţia adeseori nume şi fapte uitate referitoare la artiştii plastici de pe plaiurile Olteniei sau a celor de aiurea a căror prezenţe pe simezele muzeelor reclamă o bună cunoaştere.Paul Rezeanu, Sculptorul Pavelescu-Dimo (1870-1944), în: „Revista Muzeelor şi Monumentelor”, seria „Muzee”, Bucureşti nr. 3, 1976, p. 50-54.Paul Rezeanu, Artele …Paul Rezeanu, Sculptorul Constantin Antonovici, în: „Arta”, Bucureşti,anul XXXI, nr. 3, 1984, p. 36-37 cu bibliografi e şi foto.Paul Rezeanu, Contribuţii la cunoaşterea dezvoltării edilitare a Craiovei între 1831-1944, în „Revista Muzeelor şi Monumentelor”, Bucureşti, nr. 1, 1987, p. 71-73 atribuie realizarea bustului Ştefan Velovan de către Anghel Chiciu în 1932.Paul Rezeanu, Craiova – Amintirile oraşului, Editura Alma, Craiova, 2006, 292 p. text şi foto. Pe coperta a IV-a succinte date biobibliografi ce despre autor.

4 (46) 2009 document90

studii/documente

Gorbaciov?, Cum se explică că regimul de la Pekin n-a fost atins de criza mondială a comunismului?, Am impresia că astăzi există o nostalgie a comunismului. Cum se explică?, Comunismul a supravieţuit căderii sale?, Care sunt asemănările şi diferenţele acestor evenimente cu marile revoluţii anterioare? ş.a.

Întrebările şi răspunsurile sunt însoţite de o listă a „protagoniştilor” (pp. 99-115) – opt sovietici: Tenguiz Abouladze (cineast georgian), Vladimir Bukovski, Leonid Brejnev, Boris Elţân, Nichita Hruşciov, Andrei Saharov, Alexandru Soljeniţân, Andrei Tarkovski (nota bene – lipseşte, inexplicabil, Mihail Gorbaciov!); şapte polonezi Wladislaw Gomulka, Klement Gottwald, papa Ioan-Paul al II-lea (Karol Jósef Wojtyla), Jacek Kuroń, Karol Modzelewski, Andrei Wajda, Lech Walesa (dar – lipseşte generalul Wojciech Jaruzelski, al cărui rol este însă menţionat în carte); cinci vest-germani: Konrad Adenauer, Hannah Arendt, Willy Brandt, Hans-Dietrich Genscher, Helmuth Kohl; cinci cehoslovaci: Eduard Beneş, Alexandru Dubcek, Václav Havel, Jan Kadar şi Elmar Klos (cineaşti „semidizidenţi”); un est-german: Erich Honecker; un ungur: János Kádár; un român: Nicolae Ceauşescu; plus – „Kominformul” şi, respectiv, „Planul Marshall”. Succinte „repere cronologice” (pp. 117-120) – începând cu anul 1945: Conferinţa de la Ialta. Capitularea Germaniei. Conferinţa de la Potsdam, şi sfârşind cu anul 1991: Căderea lui Gorbaciov, disoluţia U.S.S.S. Sfârşitul regimului comunist – poziţionează şi mai bine cititorului problematica respectivă, după cum sunt indicate şi „lecturi complementare” (pp. 121-122): 14 cărţi şi un studiu.

Referirile la România sunt contextuale – în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în România (ca şi în Ungaria şi Bulgaria) s-a afl at la putere un regim „fascizant” (p. 24); comunismul s-a înrădăcinat „şi mai puternic” în acele ţări unde, până la Marea Confl agraţie, nu existau nici partide socialiste puternice şi nici o tradiţie democratică: „România s-a aliniat cu întârziere «modelului» sovietic. Semnifi cativ, soţia dictatorului Ceauşescu, care nu avea decât studii

Conf. univ. dr. STOICA LASCU1

Prezentă de la sfârşitul lunii august în librăriile pariziene, cea mai nouă lucrare a cunoscutului

Marc Ferro Zidul Berlinului şi căderea comunismului explicate nepoatei mele Soazig2 – este o abordare originală în scrierea şi prezentarea istoriei, cu accesibilitate pentru publicul larg. Ea aparţine unui autor cu loc distinct şi voce autorizată în comunitatea slujitorilor lui Clio – se numără şi printre cei 19 semnatari ai apelului Liberté pour l’histoire, din 12 decembrie 2005, în care se pleda pentru scrierea adevărului în istorie în conformitate cu faptele, blamându-se injoncţiunea factorilor politici sau juridici3: sovietolog4 şi specialist în istoria Lumii a Treia5, a istoriei Franţei6, autor al unor sinteze tematice privind Secolul al XX-lea în general7, dar şi din perspective noi de abordare (cum este ilustrarea locului şi rolului fi lmelor în prezentarea şi receptarea istoriei8). Popularizator cu certe disponibilităţi publicistice şi de comunicare, cu ferme convingeri social-politice „gauchiste”, Marc Ferro nu este la prima lucrare de acest gen; cu doi ani în urmă, Le XX-e Siècle expliqué à mon petit-fi ls Gwendal9, repurta un semnifi cativ succes de casă, fapt ce trebuie să-l fi încurajat pe octogenarul autor (n. 1924) – cu o prospeţime ideatică remarcabilă, sesizată ca atare de cititori – în a „recidiva” într-o manieră ce-şi dovedise, de altfel, şi cu alt prilej10, priza la public.

„Essai”-ul său dă răspuns la 25 de chestiuni puse de nepoata Soazing (posibil, un nume apocrif şi o situaţie inventată), autorului părându-i-se utile „interogaţiile” venite din partea unei adolescente privind „bulversările majore ale timpului nostru” – între ele: Pentru ce acest zid, pentru ce Berlin?, Epoca Zidului a durat din 1961 până în 1989. Se poate vorbi, pentru această perioadă, de forţa sau de slăbiciunea lumii comuniste?, Occidentul atribuie sfârşitul comunismului mai mult acţiunii lui Gorbaciov decât sindicatului polonez Solidarnosc, ceea ce o suscitat o oarecare amărăciune în Polonia. Cine a jucat rolul cel mai important?, Care au fost reacţiile Franţei la căderea zidului Berlinului?, Cum a trăit Germania acest eveniment?, Perestroika a fost un eşec sau o reuşită? Care au fost consecinţele perestroikăi?, Care a fost acţiunea conducătorilor sovietici după

„ZIDUL BERLINULUI ŞI CĂDEREA COMUNISMULUI” – O ABORDARE

NU NUMAI PE ÎNŢELESUL „ADOLESCENŢILOR” DE ASTĂZI

studii/documente

document 2009 4 (46) 91

primare, s-a văzut a fi numită preşedinta (sic!) unei academii, fenomen care n-are echivalent decât în U.R.S.S.-ul lui Hruşciov, chiar şi a lui Brejnev, unde aparatcicii de origine populară, instruiţi dar fără cultură, erau plasaţi în capul academiilor şi instituţiilor” (situaţii mult mai puţin frecvente în ţări precum Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, unde cadrele culturale „au supravieţuit”) (pp. 25-26); după 1989, „Chiar şi în România, unde Ceauşescu şi soţia sa fură judecaţi şi executaţi după un proces expeditiv, comuniştii revin la

putere după ce ei înşişi şi-au dizolvat partidul lor” (p. 88); „Încă de la accederea sa la putere în România, Ceauşescu dezvoltă ideologia unui naţional-comunism ce arată voinţa sa de independenţă faţă de Moscova, ceea ce-l face popular: el refuză de a se uni cu trupele pactului de la Varşovia care reprimă Primăvara de la Praga. Apoi, regimul său se întăreşte şi devine despotic. În timpul evenimentelor (sic!) din 1989, el este arestat, condamnat pentru genocid şi executat sălbatic, împreună cu soţia sa, după o parodie de proces” (p. 103).

„Th e Berlin Wall and the fall of Communism” – an approach not only the meaning of adolscents Today - conf. univ. Stoica Lascu, Ph. D.

Abstract: Th e book of french historian Marc Ferro is an essay. He responds to 25 questions addresing by her niece. References on Romania – that the regime of Nicolae Ceauşescu – are sporadic and in context.

Key words: Berlin Wall, Communism, historian Marc Ferro, Mihail Gorbaciov, Nicolae Ceauşescu.

1 Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice (Universitatea „Ovidius” din Constanţa).2 Marc Ferro, Le mur de Berlin et la chute du communisme expliqués à ma petite-fi lle Soazig, Éditions du Seuil (coll. Expliqué à ...), Paris, 2009 /128 pp./. (Recent, cunoaşte şi o ediţie în limba română, cu titlu puţin schimbat – Căderea zidului din Berlin şi a comunismului pe înţelesul nepoţelei mele Soazing. Traducător: Adrian Ciubotaru, Cartier, Chişinău, 2009 /102 pp./; succintele notaţii de faţă au la bază ediţia franceză.)3 Este vorba despre Pierre Azéma, Elisabeth Badinter, Jean-Jacques Becker, Françoise Chandernagor, Alain Decaux, Marc Ferro, Jacques Julliard, Jean Leclant, Pierre Milza, Pierre Nora, Mona Ozouf, Jean-Claude Perrot, Antoine Prost, René Rémond, Maurice Vaïsse, Jean-Pierre Vernant, Paul Veyne, Pierre Vidal-Naquet, Michel Winock. În şedinţa Senatului României din 20 februarie 2006, doamna senator Viorica Moisuc a prezentat conţinutul apelului (semnat, ulterior, de aproape 700 de persoane) – în care, între altele, se spunea că „Istoricul nu acceptă dogme, nu respectă nici o interdicţie, nu cunoaşte tabu-uri. El poate să fi e incomod. Istoricul nu are rolul de a exalta spiritele sau de a condamna. Istoria nu este sclava actualităţii. Într-un stat liber, nici Parlamentul, nici autoritatea judiciară nu au dreptul să defi nească adevărul istoric. Politica statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei” –, concluzionând: „exemplul istoricilor francezi trebuie urmat fără întârziere”; dar, în afară de luările de poziţie repetate ale profesorului Gh. Buzatu – la diverse simpozioane ştiinţifi ce, întâlniri cu cititorii, consemnări în scris, în volume de specialitate, cu diverse prlejuri –, nu am cunoştinţă de iniţierea

unei dezbateri mai profunde în spiritul ideilor menţionatului apel, şi nici dacă între semnatarii respectivi se afl ă şi istorici români.4 Este autorul, între altele, al lucrărilor L’Occident devant la révolution soviétique (1980), Des soviets au communisme bureaucratique (1980), Les Origines de la perestroika (1990), La Révolution de 1917 (1997) (dar şi, în 1990, Nicolas II).5 vezi Suez, la naissance du tiers-monde (1982), Histoire des colonisations. Des conquêtes aux indépendances (1994), Le Livre noir du colonialisme (coord.) (2003). 6 vezi volumul Pétain (1987) şi, respectiv, Histoire de France (2001).7 La Grande Guerre 1914-1918 (1985), Les Sociétés malades du progrès (1998), Nazisme et communisme, deux régimes dans un siècle (1999), Le Choc de l’Islam (2002), Les Individus face aux crises du XX-e siècle. L’histoire anonyme (2005), Le Resentiment dans l’histoire. Comprendre notre temps (2008). 8 Le Cinéma. Une vision de l’histoire (2003).9 A cunoscut, în acelaşi an, şi o versiune în limba română – Secolul XX explicat nepotului meu Gwendal. Traducere din limba franceză de Adrian Ciubotaru, Cartier, Chişinău, 2007 /104 pp./. 10 vezi Antoine Prost, La Grand Guerre expliquée a mon petit-fi ls, Éditions du Seuil (coll. Expliqué à ...), Paris, 2005 /86 pp./. Prestigioasa editură pariziana are o populară colecţie intitulată „Expliqué à... /”aux enfants”, ”ma fi lle”, „mes petits enfants”, „mon frère” etc., în care au apărut „explicate” diverse teme (nu numai de istorie); un secretar de Stat francez a publicat anul trecut, de pildă, o carte adresată „copiilor de la 7 la 77 de ani” – vezi Rama Yade Les droits de l’homme expliqués aux enfants de 7 à 77 ans, Éditions du Seuil (coll. Expliqué à ...), Paris, 2005 /120 pp./.

NOTE

4 (46) 2009 document92

carte veche

LUCIAN DRĂGHICI1

În această toamnă în care se aniversează 20 de ani

de la căderea Zidului Berlinului, eveniment care

a marcat sfârşitul divizării Germaniei, dar şi a divizării

Europei, aducem în atenţia cititorilor revistei „Document”

o carte despre evenimente istorice care, prin consecinţele

lor, au fost la originea acestei

divizări. Lucrarea Revoluţia

germană, 9 noiembrie 1918-

17 martie 1920 a văzut

lumina tiparului în 1930, la

Oldenburg, în Germania,

fi ind tradusă în franceză în

1933 la prestigioasa editură

Plon. Autorul, Erich Otto

Volkmann (1879-1938),

a fost militar de formaţie

care, la sfârşitul războiului,

a fost detaşat ca arhivist

la Reicharchiv. Accesul la

documentele de arhivă

s-a concretizat în volumul

Marele Război. 1914-1918

(1922), dar şi în volumul de

faţă.

Din primele pagini ale

lucrării cititorul este introdus

în atmosfera apăsătoarea

a ultimelor zile de război.

Răscoala marinarilor

germani din portul Kiel,

încercările ofi ţerilor de a

menţine disciplina la bordul

navelor, extinderea revoltelor

militarilor şi a grevelor şi

manifestaţiilor în marile

oraşe germane, precum şi

epuizarea resurselor umane

şi materiale necesare pentru

continuarea războiului,

REVOLUŢIA GERMANĂ, 9 NOIEMBRIE 1918 – 17 MARTIE 1920

duc la prăbuşirea celui de Al Doilea Reich, proclamarea

Republicii la 9 noiembrie 1918 şi semnarea, două zile mai

târziu, a Armistiţiului impus de Aliaţi.

Este impresionantă descrierea paraliziei care cuprinsese

corpul ofi ţeresc la vestea abdicării kaiserului în ziua de 9

noiembrie 1918: „Ofi ţerii au lăsat evenimentele să-şi urmeze

cursul. A fost instinct de

conservare, a fost dorinţa de

a-şi salva viaţa în catastrofa

generală, la ora când partida

era pierdută, iar împăratul

tocmai abdicase? Să fi fost

teama? Dar ce forţă putea să

îi facă pe aceşti oameni care,

în faţa inamicului, erau gata

să-şi sacrifi ce viaţa? [...]

Puterea pe care ei, timp de

secole, au exersat-o ca pe un

instrument al unei voinţe

superioare au pierdut-o

instantaneu atunci când

această voinţă superioară

a fost înfrântă. În acel ceas

când se juca soarta statului,

a monarhiei şi a indivizilor,

niciunul dintre ei nu a

putut să ia decizia de a

face altceva decât ceea ce le

ordona superiorul. [...] Până

în ultimul minut ordinea

riguroasă a vechiului stat

şi-a menţinut strânsoarea

asupra sufl etelor lor. Şi în

această ordine riguroasă

statul lui Frederic cel Mare

se prăbuşea”. La întrebarea

generalului Wilhelm

Groener – locţiitorul

şefului Marelui Cartier E.O. Volkmann, La Révolution allemande, 9 Novembre 1918 –

17 Mars 1920, Librairie Plon, Paris, 1933

document 2009 4 (46) 93

carte veche

General (O.H.L.), feldmareşalul Paul von Hindenburg

– privind poziţia ofi ţerilor faţă de abdicarea împăratului,

un căpitan venit direct din prima linie îi răspunde: „Ei se

vor supune chiar dacă pe moment nu înţeleg, pentru că aşa

le-a ordonat feldmareşalul. Ei vor să fi e comandaţi. Ei trebuie

să fi e comandaţi. Ei au fost tot timpul instrumentele unei

forţe supreme şi nu au fost amestecaţi niciodată în meandrele

politicii. Un instinct sigur îi va conduce şi, fi deli patriei lor, se

vor supune”.

Nu aceeaşi „supunere de cadavru”, specifi că ofi ţerilor

germani, se manifesta în rândul trupei unde începuse

formarea de consilii (soviete) ale soldaţilor, după modelul

rus. O primă confruntare între Comitetul Executiv al

Consiliilor de Soldaţi şi reprezentantul O.H.L., locotenent-

colonelul Faupel, are loc în ziua de 10 noiembrie 1918.

Cererile reprezentanţilor soldaţilor sunt cvasiidentice

cu cele ale camarazilor ruşi în martie 1917: suspendare

salutului superiorilor, participarea consiliilor de soldaţi

la deciziile de comandă şi exercitarea controlului asupra

ofi ţerilor, măsuri de siguranţă contra oricăror tendinţe

antirevoluţionare. Locotenent-colonelul Faupel îi conduce

în faţa unei hărţi imense unde era prezentată confi guraţia

Frontului de Vest. Dacă vor fi înlăturaţi de la comandă

200.000 de generali şi ofi ţeri, le spune el soldaţilor, atunci

milioane de militari germani vor deveni o pradă uşoară

pentru Aliaţi. În acest caz, întreabă ofi ţerul, îşi asumă

membrii Comitetului Executiv răspunderea unei catastrofe

militare dacă vor prelua ei comanda armatei germane? Nu

ar fi mai bine să se înfi inţeze un ofi ciu special pe lângă

Marele Cartier General care să colaboreze cu acesta şi să

îndemne soldaţii la calm şi la supunere faţă de noul guvern

provizoriu social-democrat. Soldaţii se pun de acord şi a

doua zi tranşeele germane sunt inundate de manifeste care

cer soldaţilor să păstreze disciplina şi să-şi îndeplinească

datoria faţă de noua republică, ordinea fi ind restabilită

pentru moment.

Totuşi agitaţia creşte în rândul soldaţilor şi, la

16 noiembrie 1918, Marele Cartier General ordonă

înlăturarea drapelelor şi a însemnelor bolşevice din cadrul

armatei, fapt ce provoacă o revoltă a Consiliului Soldaţilor

de pe lângă Marele Cartier General.

La 16 decembrie 1918 au loc la Berlin lucrările

Congresului Consiliilor de Muncitori şi Soldaţi din

toată Germania. În prima zi sala este invadată de o

delegaţie numeroasă care „în numele a 250.000 de

revoluţionari berlinezi” cere înlăturarea guvernului

provizoriu, proclamarea dictaturii consiliilor, înarmarea

proletariatului şi constituirea unei Gărzi Roşii, declanşarea

revoluţiei mondiale. Delegaţia este convinsă cu greu să

părăsească sala, dar a doua zi un detaşament de soldaţi,

care se prezintă drept delegaţi ai regimentelor staţionate

în Berlin, încearcă să impună congresului dezarmarea

ofi ţerilor, suspendarea gradelor militare şi preluarea

comenzii armatei de către un consiliu superior al soldaţilor.

Preşedintele de şedinţă reuşeşte, în mijlocul unui tumult

general, să amâne dezbaterile pentru a doua zi, atunci

când, sub presiunea delegaţilor aparţinând extremei stângi,

congresul aprobă o rezoluţie în care se cere: încredinţarea

comandamentelor supreme ale armatei de uscat şi

marinei comisarilor poporului şi comitetului executiv al

consiliilor de soldaţi, înlăturarea tuturor însemnelor de

grad, alegerea comandanţilor de către trupă; desfi inţarea

armatei permanente şi crearea unei gărzi civice. Când i-au

fost aduse la cunoştinţă aceste revendicări, feldmareşalul

Hindenburg a exclamat: „Au îndrăznit să propună aşa

ceva! Trebuie oare să-mi arunc epoleţii pe care îi port

din tinereţe? Să predau sabia cu care mi-am servit regele

în trei războaie? Aceasta nu se va întâmpla niciodată,

niciodată!”.

Evenimentele se precipită şi în seara de 23 decembrie

are loc la Berlin o variantă a puciului bolşevic din 7

noiembrie 1917, denumit mai târziu de autorii lui Marea

Revoluţie Socialistă din Octombrie. Ca şi la Petrograd,

trupe formate din marinari încearcă să aresteze guvernul

afl at în şedinţă. Spre deosebire de Kerenski, Friedrich

Ebert, şeful guvernului provizoriu, iese plin de curaj în faţa

clădirii asediate şi se interpune între mateloţi şi divizia de

gardă călare care venise în sprijinul guvernului reuşind să

împiedice vărsarea de sânge.

Un alt episod descris pe larg este revolta spartachistă

din ianuarie 1919. Volkmann face o critică necruţătoare

a omului politic Karl Liebknecht, care în momentele

decisive pentru preluarea puterii nu a dovedit calităţi de

revoluţionar precum Lenin sau Troţki. În noaptea de 5/6

ianuarie, spune Volkmann, liderul Ligii „Spartacus” ar fi

putut prelua puterea arestând guvernul provizoriu care

rămăsese fără protecţie militară, dar viitorul fondator al

Partidului Comunist German s-a mulţumit să emită

proclamaţii peste proclamaţii şi să se limiteze la ocuparea

câtorva clădiri guvernamentale.

Scena „asaltului” Ministerului de Război este de un

comic absurd. Matelotul Lemmgen, însărcinat să preia

controlul „citadelei militarismului prusac” îşi opreşte

trupele în faţa intrării în minister şi, însoţit de câţiva

tovarăşi, păşeşte precipitat în clădire, unde este întâmpinat

de subsecretarul de stat Hamburger, care îl întreabă ce

doreşte. Lemmgen răspunde că a primit misiunea de

preluare a Ministerului de Război de către Guvernul

Revoluţionar şi că, în cazul unui refuz, va ordona luarea

cu asalt a clădirii. Politicos, funcţionarul îi cere un act

justifi cativ, fără de care – Lemmgen trebuie să înţeleagă

asta – preluarea ministerului nu poate avea loc. Lemmgen

4 (46) 2009 document94

carte veche

rămâne interzis, dar unul din tovarăşii lui îi înmânează

cu dispreţ lui Hamburger o hârtie. Subsecretarul citeşte

că guvernul provizoriu Ebert-Scheidemann „a devenit

intolerabail” şi a fost destituit, Comitetul Revoluţionar mai

jos menţionat asigurând afacerile guvernamentale până la

noi ordine. Subsecretarul de stat înclină capul aprobator:

documentul este bun, dar fără semnăturile olografe ale

membrilor Comitetului Revoluţionar nu poate fi socotit

un act ofi cial. Se vede deci obligat să îi roage pe aceşti

domni să îndeplinească această mică formalitate.

Matelotul Lemmgen face stânga-mprejur, le cere

camarazilor să-l aştepte până se întoarce şi se deplasează la

sediul Comitetului Revoluţionar unde obţine semnăturile

necesare pentru intrarea în legalitate. Pe drumul de

întoarcere începe să se întrebe dacă este pregătit pentru

o asemenea misiune difi cilă şi, dându-şi singur răspunsul,

se îndreaptă spre domiciliu unde se lungeşte în pat şi se

dă drept bolnav timp de opt zile. Cei 300 de mateloţi îl

aşteaptă câteva ore şi apoi, deoarece nimeni nu le mai

ordona nimic, se retrag, de asemenea, pe la casele lor.

Deşi militar de formaţie, în scrierea lui Volkmann nu

apar referiri la Dolchstoßlegende (legenda pumnalului înfi pt

armatei germane în spate) nici la Novemberverbrecher

(criminalii din noiembrie), ci, dimpotrivă, autorul prezintă

în mod obiectiv eforturile social-democraţilor conduşi de

Ebert, Noske şi Scheidemann de a proteja statul german de

efectele devastatoare ale unei revoluţii comuniste. Pentru

ofi ţerul Volkmann, eroul principal este feldmareşalul

Hindenburg care, asemeni unui Wotan, supraveghează de

la distanţă tulburările care răvăşeau Germania, intervenind

numai în momentele când totul părea pierdut.

În paginile lucrării sunt prezentate pe larg confl ictele

politice interne generate de dorinţa forţelor de extremă

stângă de a prelua puterea, precum şi reacţia dură a

guvernului şi armatei împotriva extinderii revoluţiei

bolşevice în Germania. Extrem de interesante sunt

paginile dedicate constituirii Freikorps-urilor (formaţiuni

paramilitare ale foştilor combatanţi) sau zugrăvirii

atmosferei de teroare instituite la München de către

liderii comunişti ai efemerei Republici Sovietice Bavareze

din primăvara anului 1919. De asemenea, sunt analizate

efectele semnării Tratatului de pace de la Versailles

asupra opiniei publice germane, geneza sentimentelor de

frustrare şi de revoltă împotriva clauzelor împovărătoare

ale tratatului şi a desemnării Germaniei drept vinovată,

alături de Austro-Ungaria, pentru declanşarea Primului

Război Mondial.

Parcurgând lucrarea scrisă de un contemporan al

acelor evenimente, cititorul poate înţelege mai bine

circumstanţele declanşării şi amplifi cării a ceea ce Ernst

Nolte numea „războiul civil european”, care a fost urmat,

în perioada 1945-1990, de „războiul civil mondial”, al

cărui sfârşit a fost anunţat de prăbuşirea sinistrului Zid al

Berlinului în seara de 9 noiembrie 1989.

1 Serviciul Istoric al Armatei

NOTE

document 2009 4 (46) 95

agora

Aceste activităţi au fost onorate de prezenţa comandanţilor de garnizoană, a reprezentanţilor instituţiilor de învăţământ şi de cultură, asociaţiilor veteranilor de război, cadrelor militare în rezervă şi retragere, „Cultul Eroilor”, precum şi de mass media locale.

EVENIMENT EDITORIAL

Am privilegiul de a prezenta un eveniment deosebit din viaţa Armatei Române refl ectat într-un proiect editorial

iniţiat de Serviciul Istoric al Armatei, ce se înscrie în seria

manifestărilor dedicate aniversării Statului Major General.

În zilele de 9 şi 10 noiembrie la Cercul Militar Naţional

şi la Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, sub

patronajul Statului Major General şi sub coordonarea

domnului amiral profesor universitar dr. Gheorghe Marin,

au fost lansate Enciclopedia Armatei României, Albumul Armatei României, Calendarul Tradiţiilor Militare, precum şi

numărul special al Revistei Document.

În cadrul manifestărilor prilejuite de aniversarea Statului Major General, specialişti ai Serviciului

Istoric al Armatei (comandor dr. Marian Moşneagu, lt. col. Constantin Crăciun, Lucian Drăghici, Luminiţa Giurgiu şi Manuel Stănescu) au prezentat cadrelor militare, din garnizoanele Breaza (la Colegiul Militar Liceal „Dimitrie Cantemir”), Braşov (la Academia Forţelor Aeriene „Henri Coandă”), Făgăraş (la Centrul de Instruire pentru Vânători de Munte „Constantin Brâncoveanu”), Brăila, Mangalia şi Constanţa (la Cercurile Militare) comunicări ştiinţifi ce privind evoluţia istorică a acestei instituţii de prestigiu a Armatei României.

Cu acest prilej au fost prezentate lucrările Armata Română şi Răscoala din 1907. Documente, Bucureşti, Editura Militară, 2007, Înzestrarea Armatei Române în perioada interbelică. Documente vol. II, 1931-1935, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2008, precum şi Buletinul Arhivelor Militare – Revista Document, nr. 2(44)/2009.

SIMPOZIONUL ITINERANT „STATUL MAJOR GENERAL – 150 ANI DE LA ÎNFIINŢARE”

Garnizoana Breaza

4 (46) 2009 document96

agora

Garnizoana Făgăraş

Garnizoana Braşov

Enciclopedia Armatei României este o lucrare unică în istoriografi a militară, fi ind rezultatul eforturilor a 97 de autori, personalităţi militare şi civile, cercetători, arhivişti, muzeografi . Temele abordate în capitolele sale sunt: structuri centrale de conducere militară, categorii de forţe, arme şi specialităţi, armament şi tehnică de luptă, gândirea militară şi decizii de război, campanii, politica de apărare, diplomaţia militară, învăţământul militar, simbolistică şi

tradiţii militare, instituţii culturale militare, mijloace de informare militare, clerul militar, sportul militar şi ligi, asociaţii şi organizaţii militare.

Albumul Armatei României este o cronică în imagini a evoluţiei acestei instituţii a statului modern. 1830-1859, 1859-1876, 1877-1878, 1878-1916, 1916-1919, 1920-1941, 1941-1945, 1945-1989 şi 1990-2009 sunt principalele repere cronologice supuse atenţiei cititorilor. Fotografi ile,

document 2009 4 (46) 97

agora

Mulţumesc tuturor cadrelor militare şi civililor din Serviciul Istoric al Armatei şi din structurile subordonate care au dedicat timp, creativitate şi energie pentru desfăşurarea în cele mai bune condiţii a acestei aniversări care a presupus o gamă largă de acţiuni.

Adresez un cuvânt special de mulţumire colectivelor care au redactat şi au tipărit „Enciclopedia Armatei României”, lucrare monumentală la propriu şi la fi gurat, precum şi celelalte publicaţii lansate cu această ocazie. Acest efort editorialistic de excepţie nu ar fi fost posibil fără munca neobosită a cercetătorilor din arhive, a istoricilor, a tipografi lor şi a tuturor celor care şi-au adus contribuţia pentru punerea la dispoziţie publicului larg a unor informaţii inedite despre Armata României, despre istoria şi oamenii ei.

Dragi camarazi şi salariaţi civili, vă felicit pentru profesionalismul dovedit în pregătirea şi desfăşurarea evenimentului „SMG-150” şi vă doresc realizări cel puţin la fel de bune în viitor.

Amiral dr. Gheorghe MARINŞEFUL STATULUI MAJOR GENERAL

Stimate Domnule Comandor Moşneagu,

Impresionat de efortul instituţiei ce conduceţi cât şi de capacitatea dumneavoastră de istoric şi organizator, îmi permit să vă felicit atât pe dumneavoastră cât şi colectivul ce conduceţi pentru impresionantele realizări înfăptuite în cinstea celei de-a 150-a aniversare a Statului Major General al Armatei Române.

Domnule comandor în vâltoarea muncii de creaţie şi cercetare ce desfăşuraţi, poate nu sesizaţi că, prin operele ce elaboraţi în cadrul Serviciului Istoric al Armatei, faceţi Istorie, care va dăinui peste timp.

În calitate de fost profesor de Istoria Artei Militare şi general (de brigadă în retragere) vă mulţumesc pentru

multe dintre ele inedite, sunt prefaţate de o prezentare a perioadei evocate.

Calendarul Tradiţiilor Militare a fost conceput ca o continuare a unei iniţiative cu origini în secolul al XIX-lea, ca un periodic de istorie şi cultură militară, cu apariţie anuală. Din sumar menţionez: cel mai scurt an al secolului XX, zilele categoriilor de forţe, genuri de arme şi specialităţi militare, patroni spirituali ai armatei române, denumiri onorifi ce, efemeride, simboluri europene, naţionale şi militare, miniştri ai apărării şi şefi i Statului Major General.

Aceste apariţii editoriale nu ar fi fost posibile fără sprijinul acordat de Editura Militară, Centrul Tehnic-Editorial al Armatei, precum şi de instituţii civile precum Academia Română, Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Biblioteca Naţională a României .

ROMÂNIAMINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE

STATUL MAJOR GENERAL Str. Izvor nr. 3-5, Bucureşti

SERVICIUL ISTORIC AL ARMATEI

Sărbătorirea a 150 de ani de la înfi inţarea Statului Major General, încununată prin ceremonia de decorare a Drapelului de luptă al SMG de către preşedintele României, domnul Traian Băsescu, din 12 noiembrie 2009, a reprezentat un eveniment cu semnifi caţii majore pentru Armata României.

Prin activităţile organizate în perioada martie-noiembrie 2009 sub egida „SMG-150”, ne-am exprimat recunoştinţa faţă de înaintaşii noştri si am adus în atenţia opiniei publice imaginea unei armate cu o îndelungată tradiţie, mândră de istoria de un secol şi jumătate a structurii sale de conducere.

Garnizoana Mangalia

4 (46) 2009 document98

agora

a organizat masa rotundă „Revoluţia din Decembrie 1989 certitudini şi controverse”. Dezbaterile deosebit de interesante şi incitante au fost conduse de Claudiu Iordache şi au fost onorate de prezenţa preşedinţilor Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, precum şi de personalităţi civile şi militare implicate direct în evenimentele acelor zile fi erbinţi, de un larg auditoriu. A fost prima manifestare din seria celor care vor reaminti clipele în care un regim devenit de nesuportat s-a prăbuşit prin voinţa tuturor românilor. Un eveniment de o asemenea însemnătate nu putea să nu determine ample analize şi controverse.

ceea ce realizaţi, vă doresc multă sănătate dumneavoastră şi întregului personal al Instituţiei şi multe noi opere valoroase.

Prof. univ. dr. NICOLAE CIOBANUMembru Corespondent al Academiei

Oamenilor de Ştiinţă din România11 Noiembrie 2009, Bucureşti

MASA ROTUNDĂ

În ziua de 13 mai a.c., la Clubul Ţăranului Român, Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989

Garnizoana Brăila

Garnizoana Constanţa

document 2009 4 (46) 99

semnale

S E M N A L E

Colonel (r) Corneliu Chirieş, Judeţul Bacău altar de jertfă şi eroism, Bacău, Editura Babel, 2009, 464 p.

Lăudabila inţiativă a Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor” este concretizată în ampla şi documentata lucrare a col.(r) C. Chirieş referitoare la judeţul Bacău. Autorul reuşeşte să prezinte istoria acestui judeţ prin operele comemorative de război şi prin personalităţile care s-au remarcat, în momente de cumpănă, prin decizii înţelepte.

Cristian Păunescu, Mihaela Tone, Nadia Manea, Istoria Băncii Naţionale a României în date, vol. II, 1915-1918, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2009, 688 p.

Volumul II al Istoriei Băncii Naţionale a României referă la una dintre cele mai importante perioade: Primul Război Mondial. Autorii prezintă informaţii, date şi fapte noi care completează în mod fericit pe cele deja cunoscute. Documentele analizate demonstrează credibilitatea unei instituţii fundamentale într-o perioadă deosebit de difi cilă pentru ţara noastră. De remarcat ilustraţia cărţii.

Comisia Italiană de Istorie Militară a reunit, într-un volum, comunicările ştiinţifi ce prezentate în cadrul lucrărilor celui de-al XXXIV-lea Congres al Comisiei de Istorie Militară. Acesta s-a desfăşurat în perioada 31 august - 6 septembrie 2008, la Trieste. Tema generală abordată a fost: „Confl ictele militare şi populaţia civilă. Războaie totale, războaie limitate, războaie asimetrice”, Ministerul Apărării, Roma, Editura LITOS, 2009, vol. 1- vol. 2-856 p.

Gl. lt. prof. univ. dr. Teodor Frunzeti, col. dr. Adrian Stroia, 165 de ani existenţă a Artileriei Române modernă, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic - Editorial al Armatei, 2008, 431 p.

Istoria Artileriei Române este o contribuţie la dezvoltarea ştiinţei militare, rod al preocupărilor unui colectiv coordonat de dl. gl. lt. prof. univ. dr. Teodor Frunzeti. Evoluţia maşinilor de luptă destinate lovirii inamicului la distanţă, din antichitate şi până în prezent, saltul calitativ al prafului de puşcă, anul 1843 sunt câteva din reperele de interes ale lucrării.

4 (46) 2009 document100

semnale

Hadrian G. Gorun, Relaţii politico-diplomatice şi militare ale României cu Franţa în Primul Război Mondial, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2009, 357 p.

Lucrarea este o continuare a unor preocupări mai vechi ale autorului concretizate în Relaţiile româno-franceze în anii neutralităţii României (1914-1916),apărută în anul 2006. Relaţiile între România şi Franţa sunt analizate din perspectiva unui domeniu cu o amplă dezvoltare, cu o evoluţie sinuoasă. Lucrarea se recomandă prin elemente de noutate identifi cate în special în arhivele franceze.

Prof. Ionel Turcin, gl. mr. prof. univ. Ion Pâlşoiu, col.(r) Bujor Iovănel, prof. Emilia Turcin, Epopeea Cavaleriei Române. Şarja de la Robăneşti, Craiova, Editura Autograf MJM, 152 p.

Florin Anghel, Mariana Cojoc, Magdalena Tiţă, Români şi bulgari. Provocările unei vecinătăţi, Bucureşti, Cartea Universitară, 2009, 476 p.

Structurată pe 5 capitole, fi ecare abordând o perioadă istorică distinctă, lucrarea este singura care tratează relaţiile dintre cele două ţări vecine, începând cu Evul Mediu şi până în prezent, aducând în prim plan cele mai actuale teme istorice ale relaţiilor bilaterale.

Gheorghe Suman, Doruţ Greab, Istoria Batalionului 17 Vânători de Munte „Dragoş Vodă”, Bucureşti, Editura Univers Ştiinţifi c, 2009, 307 p.

Istoria de 70 de ani a unei unităţi de elită a Armatei Române este un subiect incitant pentru cititori. Binecunoscutul istoric al Vânătorilor de Munte, col. (r) Gh. Suman evocă, în pagini dramatice, acţiunile de luptă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, precum şi destinul avut în epoca de după 1968, până astăzi.

Documents

22 DECEMBRIE 1989