193
UNIVERSITATEA "BABEŞ-BOLYAI" CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI PSIHOLOGIE JUDICIARA Curs postuniversitar 2002-2003 Autori; Prof. univ. dr. Mircea Miclea^ şeful Catedrei de Psihologie Conf. univ. dr. Ioan Buş, coordonator curs Lector univ. dr- Daniel David Lector univ. Ar. Adrian Opre

49022856 psihologie-judiciara

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: 49022856 psihologie-judiciara

UNIVERSITATEA "BABEŞ-BOLYAI" CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

PSIHOLOGIE JUDICIARA

Curs postuniversitar

2002-2003

Autori;

Prof. univ. dr. Mircea Miclea^ şeful Catedrei de Psihologie

Conf. univ. dr. Ioan Buş, coordonator curs

Lector univ. dr- Daniel David

Lector univ. Ar. Adrian Opre

Page 2: 49022856 psihologie-judiciara

2.2.3, TEORIA GENETICĂ

Dezvoltarea tehnicilor moderne de cerceiare în domeniul genetic a permis investigarea mior zone noi în domeniul biologiei.

Studiul microscopic al cromozomilor a permis relevarea carioripului, respectiv formula cromozomilor în cadrul celulei. Cercetările în acest domeniu consemnează existenţa unor aberaţii cromozomiale Ia subiecţii care au mai mult de un cromozom X sau Y în cariotipul lor. Pornind de Ia aceste realităţi unii autori susţin că anomaliile genetice, cum ar fi un extracromozom, poate conduce la retardare mintala şi la un comportament antisocial şi criminal.

I-a sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX se desfăşoară ample studii în închisori din Anglia, SILA. şi Australia, pe bărbaţi deţinuţi în vederea evidenţierii unei anomalii cromozomiale, considerată drept posibilă cauză a comportamentului criminal,

Cariotipul uman are 46 de cromozomi dispuşi în 23 de perechi, din care 22 de perechi, sunt obişnuiţi sau autoaomi, iar o pereche este alcătuită din cromozomi sexuali; pentru femeie ambii sunt cromozomi X, iar pentru bărbat unul este X şi celălalt Y.

Sexul genetic este condiţionat de prezenţa sau absenţa unui cromozom particular notat cu litera Y: astfel formula feminină normală este 46 X.X., iar formula masculină este 46 X.Y. în urma fertilizării ovulului, zigotul primeşte un cromozom X de la mama, iar de la tată, fie un cromozom X, fie unul de tip Y. Uneori în timpul diviziunii pot apare unele anomalii cantitative sau calitative, unele abateri de la cariotipul normal.

Prima anomalie o reprezintă existenţa suplimentară a unui cromozom de tipul X, având formulaXXY, anomalie denumita sindromul Klinefelter. Persoanele ce prezintă această anomalie au o aparenţămasculină, sunt înalţi şi slabi, au a pilozitate pubianâ de tip feminin, barbă rara sau absenta. S-a stabilit căfrecvenţa acestei anomalii printre criminali este de 5 până Ia 10 ori mai mare decât în rândul populaţieigenerale. *

Infracţiunile comise de aceste persoane sunt diverse: furt, agresiune, tentativă de omor etc,, dar se poate observa o tendinţă spre "tematică" sexuală: homosexualitate, pedofilie, exhibiţionism etc.

Din punct de vedere psihologic, aceste persoane se evidenţiază prin: pasivitate, timiditate, tendinţe spre ipohondrie şi depresie; deseori prezintă tulburări mintale,

A doua anomalie este reprezentată de sindromul XYY, unde apare un cromozom Y în exces. Persoanele din această categorie prezintă, în plan morfologic, puţine particularităţi: aparenţă masculina, înălţime peste medie, Q.I, sub medie, anomalii în configuraţia urechilor, calviţie, miopie, dar aceste trăsături riu sunt constante.

Frecvenţa acestui cariotip printre criminali este, după unele estimări, de circa 10 ori mai mare decât in rândul populaţiei generale.

Unii autori (Court Brown, Lise Moor, W.RPnce, P.B/Whatmore etc.) tind sâ considere cauză a comportamentului criminal valoarea scăzută a Q.I. ce caracterizează

Page 3: 49022856 psihologie-judiciara

pe cei cu anomalii cromozomi ce.Aceste anomalii cromozomice constituie o predispoziţie, dar nu o condiţie

obligatorie la comiterea unei infracţiuni. Explicaţiile bazate pe formula cromozomialâ nu pot fi generalizate.

2.2.4. TEORIA CONSTITUŢIEI CRIMINALE

Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio, profesor la Universitatea din Roma, a cărui lucrare 'Tratat de antropologie criminală" a fost publicată prima oară în anul 1945.

Prin constituţie criminală autorul înţelege o stare de predispoziţie specifică spre crimă, altfel spus capacitatea care există în anumiţi indivizi de a comite acte crimmafe, în general grave, m urma unor instigări exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra generalităţii oamenilor.

Pentru di Tullio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic on exclusiv sociologic, ci întotdeauna biosociologic. Rezultă că personalitatea nu poate fi corect apreciată decât după criterii biopsihosociologice.

Pornind de la aceste premise, autorul încearcă să determine factorii ce conduc la formarea unei personalităţi crimiiiale.

Un prim factor important este ereditatea; cu toata influenţa sa puternică, aceasta nu trebuie considerată ca o determinare absolută.Predispoziţia spre crimă poate avea ca sursă şi unele dismncţionalităţi cerebrale, hormonale etc.

Vârsta şi crizele biologice pe care le antrenează sunt de asemenea importante: pubertatea, cu modificările ei specifice de ordin psihofmologic, precum şi procesele involutive ale îmbătrânirii pot conduce la tulburări de comportament şi chiar la crimă.

Se poate afirma, spune autorul, că predispoziţiile spre crimă sunt expresia unui ansamblu de condiţii organice şi psihice ereditare, congenitale sau dobândite care, diminuând rezistenţa individuală la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate, să devină un criminal.

Di Tullio nu ignoră factorii sociali sau fizici, exteriori individului, care nu pot avea o influenţă reală decât în măsura în care întâlnesc o constituţie criminala preexistentă ori contribuie la formarea unei astfel de personalităţi.

2.3. TEORIILE PS1HOMORALE

In general» teoriile psiho-morale atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emoţionale sau sentimentelor de insecuritate, inadecvenţă şi inferioritate.

Teoriile psiho-morale pun accentul pe caracteristicile persoanei, pe factorii psihogeni şi psiho-morali. Diversitatea explicaţiilor de natură psihomorală face dificilă o clasificare a acestora. Aceste teorii poartă, mai mult sau mai puţin, amprenta directă a psihanalizei freudiene sau a gândirii altor psihanalişti.

2.3.1. TEORIA ANALITICĂ

Reprezentantul teoriei analitice este Sigmund Freud (1856-1939). Concepţia psihologică a lui Freud - Freudismul sau Psihanaliza - constituie unul dintre principalele curente ale psihologiei contemporane, care nu numai că a deschis cu

Page 4: 49022856 psihologie-judiciara

hotărâre drumul interpretării unitare, integrative şi determinist-diriamice a fenomenelor psihice şi a conduitei umane, ci a exercitat, în acelaşi timp şi o largă influenţă asupra ailor ştiinţe.

La origine, psihanaliza este o teorie şi o metodă medicală, cu implicaţii în modul de a concepe structura şi dinamica psihicului, relaţia dintre psihic şi somatic, influenţa copilăriei asupra evoluţiei persoanei. Psihanaliza devine cu timpul o teorie a fenomenului uman, atribuindu-i persoanei anumite însuşiri zoologice şi anumite însuşiri specifice omeneşti, anumite servituti faţă de trecutul filogenetic şi istoric ca şi tensiuni caracteristice în raport cu inhibiţiile şi constrângerile soci ale .Pretenţiile sale explicative se dezvoltă în pretenţii interpretative privind societatea şi cultura, ca şi esenţa fenomenelor biologice.

Freud a desfăşurat o vastă activitate practică, în calitate de medic, precum şi o prodigioasă activitate de cercetare ştiinţifica, publicând un număr mare de lucrări, dintre care amintim: "Interpretarea viselor'1 (1900), "Psihopatologia vieţii cotidiene" (1904), "Totem şi Tabu" (1913), "Metapsibologia" (1915), "Introducere în psihanaliză" (1916), "Dincolo de principiul plăcerii" (1919), "Eul şi Şinele" (1922), "Nm prelegeri de psihanaliză" (1932) etc.

Atât în timpul vieţii, cât şi în prezent, personalitatea şi opera lui Freud a fost fie elogiată, fie supusa unor critici necruţătoare.

Este greu să se separe partea de adevăr de partea de eroare într-o doctrină atât de vastă, de complexă şi atât de discutată cum este psihanaliza. Aceasta a avut meritul de a fi propus spre cercetare noi domenii, ignorate până atunci, cum ar fi motivaţia inconştientă, ce se manifestă atât în comportamentul normal (uitare, lapsusuri, vise), cât şi în cel morbid, mai ales în nevroze.

Concepţia psihologica a lui Freud, nu poate fi înţeleasă rară cunoaşterea ideilor sale cu pnvrre la structura şi mecanismele vieţii psihice. După opinia sa, viaţa psihică umana cuprinde trei niveluri sau trei instanţe aflate într-o strânsă legătură, şi anume; şinele (id), eul (ego) şi supraeul (superego).

ŞINELE denumit id, eu apersonal sau inconştient, reprezintă un complex de instincte şi de tendinţe refulate, care au un caracter apersonal şi nu sunt trăite în mod conştient. Şinele constituie polul pulsiunilor personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive, predominant sexuale şi agresive, care pune organismul în tensiune, neputând suporta creşterea energiei pe care singur o dezvoltă. Rolul adaptativ al sinelui se exprimă prin tendinţa sa continuă de a reduce tensiunea, asigurând astfel echilibrul, liniştea şi persistenţa organismului. în vederea reducerii tensiunii, a evitării disconfortului şi a obţinerii plăcerii şi gratifîcaţiei, şinele recurge la două mecanisme: acţiunea reflexă, care constă în reacţii automate, înnăscute şi imediat operante în reducerea tensiunii şi procesul primar, o reacţie psihologică amplă care caută sa realizeze diminuarea tensiunii sau obţinerea gratifîcaţiei pe plan imaginativ sau simbolic.

Instinctele, impulsurile şi tendinţele refulate în "id" reuşesc să iasă la suprafaţă, să se manifeste în afară (să defuleze), străbătând "cenzura" pe care o instituie eul şi supraeul, aflându-se din această cauză într-

un conflict inevitabil, puternic şi permanent, cu instanţele superioare al psihicului. "Răbufnirile" inconştientului au loc, de cele mai multe ori, sub formă deghizata, sublimată.

Page 5: 49022856 psihologie-judiciara

Tendinţele refulate exercită o presiune permanentă dirijata "în sus" spre lumea conştiinţei, dar nu reuşesc acest lucru decât într-o formă simbolică, modificată, spre a nu fi recunoscute de către subiect. După. Freud, această pătrundere a refulărilor in conştiinţa are loc sub formă de sublimări, acte ratate, vise şi lapsusuri. Refularea este un mecanism de protecţie, atât faţă de insuccesul anticipat, cât şi fată de cel deja consumat,

BUL denumit ego sau conştientul, reprezintă nucleul sistemului personalităţii în alcătuirea căruia intră ansamblul cunoştinţelor şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile faţă de cele mai importante interese şi valori individuale sau sociale. Eul garantează conduita normală a persoanei, prin asigurarea unui echilibru între instinctele, tendinţele şi impulsurile refulate în id, pe de o parte, şi exigenţele supraeului, pe de altă parte, asigurând, de fapt, acea "constanţă individuala".

SUPRAEUL denumit şi superego sau eul ideal, a treia instanţă a personalităţii, care constituie expresia persoanei în mediul social; el este purtătorul normelor etico-morale, a regulilor de convieţuire socială. Supraeul are funcţia de autoobservare şi de formare a idealurilor. El este achiziţia cea mâi recentă, dar totodată şi cea mai fragilă a personalităţii, reflectând particularităţile pozitive şi negative ale mediului în care persoana trăieşte şi se formează ca om. Supraeul îşi are originea în ''id11 (şinele) şi se dezvoltă în interrelaţia ocazionată de experienţele eului (egoului), în cadrul personalităţii. Prin rolul şi statusuT său, supraeuf împreună cu eul, contribuie la refularea în "id" a instinctelor primare şi a trăirilor necorespunzătoare exigenţelor acestora sau nedorite. Obligă eul la substituţia scopurilor realiste, moraliste şi îl împinge la lupta spre perfecţiune şi sublim; reprezintă instanţa verificatoare, cenzurantă a personalităţii. Născut din inconştient, supraeul ca şi eul, constituie un triumfal elementului conştient, element care devine cu atât mai manifest, cu cât persoana în cauză este mai matură, mar sănăcoasă şi mai elevată sub aspect sociaL

în concepţia lui Freud, conduita generală este asigurată prin disputatelor trei categorii de forţe: iraţionale (id), raţionale (ego) şi morale (superego).

Manifestările comportamentale criminale.sunt forme de răbufnire (de derulare) la suprafaţă, în viaţa conştientă, a unor trăiri, instincte, impulsuri, tendinţe etc., refulate în id.

Autorul consideră că orice criminal suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit, în vederea uşurSrii stării de vinovăţie datorate sentimentelor incestuoase inconştiente de tip oedipian din perioada copilăriei. Crimele sunt comise în vederea autopedepsirii şi deci, în vederea purificării de vinovăţie.

Conform teoriei lui Freud "evenimentele din prima copilărie" au o influenţă hotărâtoare. In perioada primei copilării, instinctul sexual parcurge mai multe faze, în funcţie de anumite zone exogene în jurul cărora se situează libidoul: faza orală; faza anală şi faza genitală. Parcurgerea acestor faze poate da naştere unor "fixaţii ale libidoului" care reprezintă ''predispoziţii pentru ulterioare breşe ale năzuinţelor refulate" şi pot genera unele nevroze ori perversiuni,

în concordanţă cu tezele freudicne, până spre sfârşitul celui de-al treilea an de viaţă, diferenţele cele mai semnificative între cele două sexe rămân încă nedezvăluite copilului. Fundamental pentru această etapă este conştientizarea de către copil a diferenţelor genitale. Intrând în raporturi de dragoste, dar şi de gelozie cu părinţii lor, copiii de ambele sexe experimentează diferite complexe.

Page 6: 49022856 psihologie-judiciara

Tot în această perioadă a copilăriei, ca urmare a unei prime fixaţii a libidoului spre un "obiect sexual" exterior, apare şi se dezvoltă "Complexul lui Oedîp". Teoria psihanalitică desemnează prin "Complexul oedipian", în esenţă, atracţia sexuală manifestată de individ, în primele faze ale copilăriei, faţa de părintele de sex opus şi dorinţa corelativă de suprimare a părintelui de acelaşi sex. Astfel, la copilul băiat, dragostea faţa de mamă este însoţită de dorinţa de înlocuire a tatălui. Deşi îşi admiră tatâl, băiatul se confruntă cu teama că acesta îl va sancţiona pentru dragostea sa pentru mamă. Rezolvarea acestui complex (Oedip) are loc printr-un compromis; băiatul va încerca să se comporte ca orice bărbat, căutându-şî ulterior altă femeie, probabil asemănătoare cu mama aa.

En cazul fetei, aceasta îşi concentrează toată dragostea asupra tatălui, blamandu-şi mama. Realizând însă imposibilitatea de a-şi înlocui mama, va ajunge şi ea la un compromis care-i rezolvă complexul (Electra), identiricându-se cu mama sa şi căutând ulterior un alt bărbat.

Etapa acestui complex (Oedip/Electra) este o etapă ce se parcurge în mod inevitabil de orce individ. Modul în care se va rezolva "conflictur, fie prin suprimarea tendinţelor, fie prin refularea lor, va prezenta cheia diferenţierii ulterioare între personalităţile normale şi personalităţile nevrotice. De aceea, Freud vede în cele două complexe, nucleul nevrozelor.

16Referirile directe la fenomenul criminal nu abundă în opera freudiană deoarece

el nu s-a preocupat în mod nemijlocit de acest subiect. Câteva referiri ce mentă â fi semnalate le găsim in lucrarea 'Totem şi Tabu", Analizând câteva tabuuri dintre care unele cu relevanţa, criminologică (uciderea, incestul), Freud considera că transgresarea acestora reprezintă satisfacerea unor dorinţe refulate.

Dorinţa este însă o expresie a instinctului, ceea ce duce la ideea că actul criminal, ca orice transgresare a tabuului, are o origine instinctuală.

Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o nouă posibilitate în explicarea crimei. Pe lângă varianta sexuală apare şi varianta morbidă unde Responsabilitatea" crimei aparţine tendinţei umane spre agresiune şi distructivitate, expresii extravertite ale instinctului morţii.

Freud vede în crimă o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adică rămas în stare inconştientă şi anterior faptei. La mulţi criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate anterior şi nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul cnmei.

Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură originea instinctuală a acesteia, ci o intermediază, dacă ţinem seama de faptul că sentimentul vinovăţiei este consecutiv unor instincte condamnabile.

2.3.2. TEORIA PERSONALITĂŢII CRIMINALE

Această teorie aparţine celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind concepută ca un model explicativ, capabil să aducă lămuriri, atât în ceea ce priveşte geneza cât şi dinamica actului criminal. Personalitatea criminală este "un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operaţional" (Pinatel, 1971).

Page 7: 49022856 psihologie-judiciara

Pinatel considera inutilă încercarea de a separa oamenii în buni şi răi, nu există o diferenţă de natură intre oameni cu privire la actul criminal. Orice om, în circumstanţe excepţionale, poate deveni delincvent. Inexistenţa acestor deosebiri nu exclude însă existenţa unor diferenţe graduale în privinţa "pragului lor delincvenţial".

Unii indivizi au nevoie de "instigări" exterioare intense, iar alţii de 'Iinstigări',

lejere, pentru a prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferenţă graduaiă este dată de anumite trăsături psihologice, care, In concepţia lui Pinatel, alcătuiesc '*nucleul centrai al personalităţii criminalul

Componentele nucleului personalităţii criminale care determină trecerea 1a act sunt: egocentricul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului de a raporta totul Ia sine însuşi. Labilitatea reprezintă o lipsă de prevedere, o ''deficienţă de organizare în timp", o instabilitate. Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendinţe, mergând de la simpla afirmare a eului până la ostilitate, ea se manifestă printr-un "dinamism combativ", care are ca funcţie învingerea şi eliminarea obstacolelor şi dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane.

Pentru ca un subiect să treacă la act este necesar ca el să nu fie reţinut de oprobiul social care este asociat răufăcătorului. Acest proces de "autoiegitimare subiectivă" este asigurat de egocentrism. Faptul că subiectul nu va fi reţinut de ameninţarea pedepsei este explicat prin labilitate. Obstacolele materiale susceptibile să împiedice executarea crimei sunt învinse prin agresivitate. în ultimă instanţa, când subiectul ajunge în situaţia de a comite o crima, este necesar ca el să nu fte reţinut de sentimentul că produce rău aproapelui său, atentând ia persoana sau bunurile acestuia. Indiferenţa afectivă asigură această ultimă etapă a trecerii la act. Cele patru componente nu trebuie analizate în mod individual. Reunirea tuturor componentelor, precum şi legăturile dintre acestea, dau un caracter particular personalităţii m ansamblul ei.

Fiecare din teoriile prezentate încearcă să ofere cea mai bună explicaţie şi să individualizeze factorii predominant responsabili, implicaţi în fenomenul infracţional. Unele teorii insistă asupra factorilor bio-constituţionali sau fiziologici, altele asupra factorilor ambientali şi sociali, altele asupra unor factori psihologici individuali, altele asupra unor interinfluenţe dintre individual şi social etc.

Nici una dintre teoriile prezentate nu poate ii considerată suficientă şi deplin consistentă în explicaţiile oferite, dar nici nu poate fi respinsă în totalitate, datorită nevalidăni ei practice. Din punctul de vedere al validităţii există diferenţe foarte mari între diverse teorii, însă nici una nu oferă explicaţii detaliate pentru toate manifestările comportamentului infracţional.

Etiogeneza fenomenului infracţional este multinivelariL Fiecare teorie surprinde un anumit aspect al fenomenului infracţional. Teoriile sunt complementare, nu contradictorii. Acestea se pot organiza, ierarhiza pe mai multe niveluri. Din integrarea lor poate rezulta o teorie unificată, globală, care să evidenţiem personalitatea implicată în actul infracţional în toată unitatea şi complexitatea sa.

17CAPITOLUL III

Page 8: 49022856 psihologie-judiciara

ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI INFRACŢIONAL

3.1. COMPLEXITATEA CAUZALĂ A FENOMENULUI INFRACŢIONAL

Fenomenul infracţional este deosebit de complex şi pentru a putea fi cunoscut, trebuie abordat rnultidisciplinar. Aceasta implică stăpânirea unor noţiuni de: criminologie, psihologie judiciară, sociologie judiciară, biologie criminală, medicină legală, psihiatrie criminală, antropologie criminală, statistică infracţională etc.

IhfracţionaUtatea deşi este un fenomen social, trebuie cercetată ca act individual, ca act comis de o persoană concretă într-o situaţie concretă. Este vorba de o acţiune umană, determinată de anumite elemente psihologice, trebuinţe, tendinţe, motive, scopuri etc.

O viziune coerentă asupra dinamicii şi interacţiunii elementelor întregului ansamblu de factori care concură la producerea actului infracţional nu o poate oferi decât o concepţie sistemicâ integratoare asupra conduitei şi a manifestărilor psihocomportamentale.

Factorii care stau la baza fundamentării teoriilor psiho-biologi ce, psiho-sociale şi psiho-morale, luaţi separat, nu pot explica în mod corespunzător originea fenomenului şi a comportamentului infracţional. Aceasta presupune elaborarea unui sistem teoretico-ştiinţiilc şi metodologic cu posibilităţi integratorii şi generalizatoare pentru realitatea concretă.

In România, evoluţia fenomenului infracţional este o consecinţă a impactului problemelor economico-sociale graye, caracteristice perioadei de tranziţie, precum şi a crizei de autoritate pe care au traversat-o instituţiile statului de drept. Legislaţia lacunară şi supraîncărcarea sistemului justiţiei penale, corelate cu deficitul de personal şi logistică, au tăcut ca efectul măsurilor preventive şi represive să fie limitat.

Având în vedere rata înaltă de profit şi gradul scăzut al riscurilor asumate, elemente ale crimei organizate au apărut şi s-au dezvoltat cel mai rapid în domeniul economi co-flnanciar. Corupţia ameninţă nu numai drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţeanului, ci însăşi buna funcţionare a instituţiilor starului de drept, societatea democratică în ansamblul său.

O serie de organizaţii transnaţionale şi-au creat legături în rândul grupurilor de infractori autohtoni şi acţionează in cooperare cu aceste, în domeniul traficului de droguri, armament, al afacerilor cu autoturisme furate, al formelor modeme de sclavie, plasării de valută falsă, introducerii ilicite de deşeun toxice, atacul cu arme de foc etc. Prin contrabandă, au fost scoase din ţară o gamă largă de produse, de la cele de strictă necesitate pentru populaţie, până la obiecte de valoare aparţinând patrimoniului naţional.

O amploare deosebită au luat actele de înşelăciune, fals şi uz de fals realizate prin cele mai diverse forme, fraude valutar-vamale şi nerespectarea legislaţiei în domeniul operaţiunilor de import-export etc. De asemenea, a crescut numărul infracţiunilor legate de practicarea jocurilor de noroc, pretinderea unor sume consistente de bani pentru asigurarea "protecţiei", sechestrarea de persoane, violenţele între grupurile rivale de infractori etc.

Ca fenomen social, corupţia reprezintă expresia unor manifestări de

Page 9: 49022856 psihologie-judiciara

descompunere morală şi degradare spirituală întrucât implică deturnarea şi folosirea avutului public în interes personal, obţinerea unor avantaje materiale pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, încheierea unor afaceri şi tranzacţii prin eludarea normelor morale şi legale. O astfel de stare de criză, are un efect demoralizator asupra întregii societăţi.

Criminalitatea organizată are o psihologie aparte. îşi fac simţită prezenţa persoane inteligente, cu o cultură infracţională avansata.Criminalitatea organizată se caracterizează prin:

1) profesionalizarea modului de operare (sistemul de comunicare şi deplasare rapidă, studiul calificat al obiectivului, neutralizarea sistemelor de pază şi alarmare electronică, măsuri de contracarare a identificării prin dezinformare, false identităţi, distrugeri de probe, crearea de alibiuri);

2) gravitatea consecinţelor (distrugeri uriaşe, inducerea sentimentului de insecuritate, panică socială, pierderi de vieţi omeneşti);

193)ierarhizarea structurilor de subordonare in mediile criminale ( conducerea

acţiunii, împărţirea profitului, reinvestirea profitului);4)utilizarea corupţiei, şantajului, până" la cele mai înalte nivele sociale

(funcţionari publici, oameni de afaceri, oameni politici),în ultima perioadă s-au diversificat infracţiunile comise prin violenţi

(omoruri, violuri, lovituri cauzatoare de moarte, tâlharii, vătămări corporale grave - ca forme ale violenţei private, şi conflicte de grup* interetnice, intereonfesionale, profesionale, acte de Terorism), Violenţa este intim legată de esenţa umană şi de funcţionarea societăţii. Violenţa, acoperă o gamă largă de comportamente individuale şi sociale, având o etiologie proprie- ^

Analiza etiSbgică a acestor forme de manifestare poate indica o multitudine de cauze: standardul economic, şomajul, alienarea psihosocială, criza de autoritate, criza morala etc.

înţelegerea apariţiei fenomenului infracţional şi a evoluţiei sale până când se concretizează în act infracţional, presupune apelarea la unele noţiuni şi concepte aparţinând principiilor conexiunii şi determinismului: posibilitate şi realitate; necesitate şi întâmplare; probabilitate; cauzalitate; finalitate şi scop.

Relaţia cauzală, ca formă particulară a determinării fenomenului infracţional cu genurile sale proxime şi faptele concrete de manifestare, exprimă un raport genetic şi se obiectivează ca legătură independentă tje voinţa omului între două subsisteme sau elememe ale aceluiaşi sistem care se succed, unul provocându-1 pe celălalt.

Fenomenul care precede şi provoacă producerea unui alt fenomen se numeşte cauza şi care, din perspectivă crirninologică, are drept conţinut interacţiunea factorilor biopsihosociali ce determina. In mod necesar, infracţiunea. Cauza este condiţia necesară fără de care un anumit comportament nu s-ar manifesta şi totodată ea precedează efectul fiind invariabil urmată de acelaşi efect.

Efectul reprezintă fenomenul sau procesul care succede cauza şi a cărui producere este determinată de aceasta. între cauză şi efect se stabileşte un raport de necesitate. Constanţafccesnji raport este mediată de condiţii. Cauzele provoacă aceleaşi efecte numai dacă acţionează în aceleaşi condiţii, la fel cum variabilitatea

Page 10: 49022856 psihologie-judiciara

condiţiilor mijloceşte variabilitatea efectelor m raport cu acţiunea aceloraşi cauze.Interacţiunea dintre cauză şi efect are un caracter complex. Pe de o parte,

fenomenele sunt, în acelaşi timp, în raporturi diferite, atât cauze cât şi efecte, iar pe de altă parte, în producerea efectelor interacţionează mai multe cauze, acestea la rândul lor acţionând in strânsă legătură cu diverse condiţii. Odată apărut, efectul poate avea un rol activ asupra cauzei care 1-a generat, influenţând-o favorabil sau nefavorabil.

Condiţiile reprezintă un complex de fenomene ce nu pot genera prin ele însele comportamente infracţionale, dar care, însoţind în timp şi spaţiu cauzele şi influenţându-le, asigură o anumită evoluţie a lor pentru producerea efectului. Condiţiile pot fi necesare, întâmplătoare, suficient necesare, insuficient necesare. Condiţiile însoţind acţiunea cauzei, îşi pun pecetea pe manifestarea ei, grăbind sau încetinind, stimulând sau frânând apariţia unui anumit efect.

Dificultatea dezvăluirii relaţiilor cauzale în determinarea fenomenului infracţional derivă din faptul că acestea se corelează cu întreaga reţea a celorlalte reiaţii prezente în. structura şi dinamica sa. Pentru facilitarea decelării lor, îndeosebi Ea nivelul faptelor penale concrete, teoreticienii şi practicienii sunt preocupaţi de izolarea relaţiilor cauzale din universul relaţiilor po&ibile, opnndu-se îndeosebi la mobilurtle şi raporturile pe care se fundamentează latura subiectivă a infracţiunii studiate.

Orice infracţiune nu reprezintă altceva decât punctul nc>dal al intersecţiilor din lanţurile cauzale care este, în acelaşi timp, determinat şi determinator, având atât valoare de cauză» cât şi de efect. Astfel, un omor poate avea ca mobil profunda duşmănie şi ură dintre autor şi victimă. Sigur că prin cunoaşterea prealabilă a acestui mobil în unele situaţii date, se poate acţiona preventiv, dar antecedenţa imediata din lanţul cauzal are la bază tocmai motivele pentru care 5-a ajuns la duşmănia respectivă. Deci, activitatea preventivă eficientă trebuie să cuprindă în câmpul său de manifestare relaţiile din întregul lanţ cauzal.

înţelegerea determinismului cauzal al fenomenului infracţional este facilitată de sesizarea acţiunii concomitente a unei pluralităţi de cauze. în etiologia infracţionali se împletesc cauzele interne ce ţin de natura Umană, sociala a persoanei şi cauzele externe ce vizează diverşi factori culturali, economici, juridici etc. Ponderea, îrr cazul iniracţiumlor concrete, o deţin însă cauzele interne (bazate pe factorii individuali) care au greutate specifică mai mare în raport cu cele externe. Altfel nu s-ar putea calica de ce o persoană, 'm anumite condiţii, trece fa actul infracţional, pe când alta, în împrejurări similare, nu face acelaşi lucru. Condiţia ce se desprinde este că, în domeniul infracţional, cauza externă nu-şi poate subordona şi nu poate anula cauza internă.

20Analiza specificităţii cauzelor de natură subiectivă si obiectivă, a ponderii lor în

lanţul cauzal, presupune tratarea fenomenului infracţional ca fenomen social - istoric concret, marcat evident de structura sistemului economico-social, de legităţile care 11 guvernează.

Expresia sintetică a complexităţii etiogenezei, stării, structurii şi dinamicii fenomenului infracţional este dată de lege şi legitate, concepte care surprind, pe de o parte, unitatea acţiunii tipurilor de interacţiuni abordate (posibilitate şi realitate,

Page 11: 49022856 psihologie-judiciara

necesitate şi întâmplare, cauzalitate şi condiţionare) şi sistemul ce înglobează ansamblul de legi care II guvernează, pe de altă parte.

Actul infracţional» ca orice alt tip de act comportamental, reprezintă rezultatul interacţiunii dintre factorii ce structurează personalitatea individului şi factorii externi, de ambianţă. In ceea ce priveşte factorii interni, endogeni, orice persoană poate prezenta în structura sa un nucleu central mai mult sau mai puţin favorabil comportamentului infracţional conturând sau nu o personalitate infracţională. Ambianţa, condiţiile şi împrejurările exterioare pot fi favorabile sau nefavorabile dezvoltării acestui nucleu în plan infracţional.

Actul infracţional antrenează în grade diferite, practic toate structurile şi funcţiile psibice începând cu cele cognitiv-motivaţionale şi terminând ce cele afectiv-volitive, implicate fiind şi activităţile ca şi însuşirile psihice. Actul infracţional este generat de tulburări de ordin emoţional şi volitiv, susţinut de lipsa sentimentului responsabilităţii şi al culpabilităţii, al incapacităţii subiectului de a renunţa la satisfacerea imediată a unor trebuinţe în pofrda perspectivei unei pedepse.

Trecerea la actul infracţional constituie un moment critic, nodal. Această trecere reprezintă o procesuaiitate care cunoaşte multe inconstante în desfăşurarea ei.

3.2. FAZELE ACTULUI INFRACŢIONAL

Pentru interpretarea corectă a comportamentului infracţional, tre.buîe avute în vedere cele trei faze ale actului infracţional, şi anume: faza preinfracţională, faza infracţională propriu-zisă şi faza postinfracţiortală.

Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare personalităţii infractorului, care precede actul infracţional. Această situaţie implică doua elemente: a) evenimentul, care determină apariţia ideii infracţionale şi b) circumstanţele, în care infracţiunea se pregăteşte şi se realizează,

Jh săvârşirea unei infracţiuni, autorul acesteia participă cu întreaga sa fiinţă, mobilizându-şi pentru reuşită întregul său potenţial motivaţional şi cognitiv-afectiv. Punerea în act a hotărârii de a comite infracţiunea este precedată de o serie de procese de analiză şi sinteza, de lupta motivelor, deliberarea şi actele executorii antrenând profund, în toată complexitatea sa, personalitatea infractorului. Până la luarea hotărârii de a comite infracţiunea, psihicul infractorului este dominat de perceperea şi prelucrarea informaţiilor declanşatoare de motivaţii ale căror polaritate se structurează după modelul unor sinteze aferent-evoiutive, servind deliberărilor asupra mobilului comportamentului infracţional. în calitate de pas iniţial al formării mobilului comportamental infracţional, se situează trebuinţele a căror orientare antisocială este de o importanţă fundamentală, întrucât prin prisma acestora se percepe situaţia externă. Din punct de vedere psihologic trebuinţele se manifestă în conştiinţa individului ca mobil al comportamentului posibil şi, în cazul unui concurs de împrejurări, pot determina luarea unor decizii pentru săvârşirea infracţiunii. Rezultatul procesului de deliberare depinde în mare măsura de gradul de intensitate al orientării antisociale a personalităţii infractorului.

In faza preinfracţională se constituie premisele subiective ale săvârşirii faptei, determinate atât de •predispoziţiile psihice ale făptuitorului, cât şi de împrejurările favorizanîe cu valenţe declanşatoare. Această fază se caracterizează printr-un intens

Page 12: 49022856 psihologie-judiciara

consum lăuntric, ajungând chiar la un grad înalt de surescitare, problematica psihologică fiind axată atât asupra coeficientului de risc, cât şi asupra mizei puse în joc, în procesul de deliberare intervin criterii motivaţiotiale, valorice, morale, afective şi materiale. Capacitatea de proiecţie şi anticipare a consecinţelor influenţează, de asemenea, în mare măsură actul decizional.

Procesele de analiză şi sinteză a datelor despre locul faptei şi de structurare a acestora într-o gamă de variante concrete de acţiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei optime) se declanşează în faza a doua a actului, faza infracţională propriu-Eisâ, Planul de acţiune, m desfăşurarea sa (timpul de săvârşire, succesiunea etapelor, mijloacele de realizare etc), este reprezentat mental.

Odată definitivată hotărârea de a comite infracţiunea, latura imaginativă a comiterii acesteia este sprijinită de acţiuni concrete cu caracter pregătitor. Astfel, dacă în faza deliberării comportamentul infractorului este de expectativă, după luarea hotărârii acesta se caracterizează prin activism, realizarea

21actelor preparatorii presu^tând apelul la mijloace ajutătoare, instrumente, contactarea de complici, culegerea de informaţii, supravegherea obiectivului. Rezultanta acestui comportament poate fi, după caz, fie concretizarea în plan material a hotărârii de a comite fapta prin realizarea condiţiilor optime reuşitei ei, fie desistarea, amânarea, aşteptarea unor condiţii şi împrejurări favorizante.

Trecerea la îndeplinirea actului se asociază cu trăirea unor stări emoţionate intense. Teama de neprevăzut, criza de timp, obiectele, fiinţele sau fenomenele percepute în timpul comiterii faptei (instrumente de spargere, arme, victimă, martori, context spaţirHemparal ai desfăşurării faptei etc), în funcţie de proprietăţile lor fizico-chimice (intensitate, formă, mărime, culoare, dispoziţie spaţială etc.) amplifică aceste stări emoţionale. Lipsa de control asupra comportamentului în timpul operării, o caracteristică a unei activităţi normale, poate genera o serie de erori, lacune (pierderea unor obiecte personale în câmpul faptei, uitarea unor obiecte corp delict sau omiterea ştergerii unor categorii de urme, renunţarea la portul mânuşilor, diverse accidentări etc,), care ulterior, fiind exploatate, vor contribui la identificarea autorului.

Elementul caracteristic psihologiei infractorului după săvârşirea faptei este tendinţa de a se apăra, de a se sustrage identificării, învinuirii si sancţiunii. Faza postinfracţională are o configuraţie foarte variată, conţinutul său este determinat "în bună măsură de modul în care s-a desfăşurat faza anterioara.

Comportamentul infractorului în această etapă este refiesiv-acţional, întreaga lui activitate psihică fiind marcată de viziunea panoramică a celor petrecute la locul faptei. Practica a demonstrat în această direcţie existenţa unui registru de strategii de contracarare a activităţilor de identificare şi tragere la răspundere penala a autorilor. In acest sens, o serie de infractori îşi creează alibiuri care să convingă autorităţile că era imposibil ca ei să fi săvârşit fapta. Strategia utilizată este, de regulă, aceea de a se îndepărta în timp util de locul uifractiimii şi de a apărea cât mai curând în alt loc, unde, prin diferite acţiuni caută să se facă remarcaţi pentru a-şr crea probe, bazându-se pe faptul că, după o anumită perioadă va fi dificil să se stabilească ou exactitate succesiunea in timp a celor două evenimente- Alteori, infractorul apare în preajma locului unde se desfăşoară cercetările, căutând să obţină informaţii referitoare la desfăşurarea acestora, şi acţionând ulterior prin denunţuri, sesizări anonime,

Page 13: 49022856 psihologie-judiciara

modificări în câmpul faptei, înlăturări de probe, dispariţii de la domiciliu, internări în spital sau comiterea unor acţiuni mărunte pentru a fi arestat. Toate aceste acţiuni întreprinse au scopul de a deruta ancheta în curs şi implicit, identificarea lui.

Fuga de la locul unde s-a produs o infracţiune şi grija de a-şi procura un "alibi" nu este întotdeauna un indiciu cert al culpabilităţii. Se cunosc cazuri clnd persoane cară întâmplător au asistat sau au descoperit o infracţiune, nu rămân la locul faptei, ^pentru a nu fi suspectate sau citate ca martor. Asemenea comportare este tipica recidiviştilor, care în urma antecedentelor penale ar fi uşor învinuiţi.

în urmărirea scopului, infractorii nu ezită în a întrebuinţa orice mijloace care i-ar putea ajuta: minciuna, perfidia, atitudini variate, căutând să. inspire compătimire pentru nedreptatea ce li se face sau pentru situaţia în care au ajuns "siliţi de împrejurări". Când aceste strategii nu au succes, unii infractori manifestă aroganţă faţa de anchetator sau uneori recurg, chiar la intimidarea acestuia.

Procesarea informaţiilor referitoare la evenimentele petrecute, determină, la nivel cerebral apariţia unui focar de excitaţie maximă, cu acţiune inhibitorie asupra celorlalte zone, şi în special asupra celor implicate în procesarea acelor evenimente care nu au legătură cu infracţiunea, iar la nivel comportamental acţionează conform legii dominantei defensive. Infractorul are o atitudine defensivă atât în timpul săvârşirii infracţiunii- cât şi după arestare, în timpul cercetărilor şi a procesului, uneori chiar şi în timpul executării pedepsei,

în momentul în care infractorul a fost inclus în cercul de suspecţi şi este invitat pentru audieri, comportamentul acestuia continuă să se caracterizeze prin tendinţa de simulare. Are o atitudine defensivă, care merge de la mici denaturări până ia încercări sistematice de a-şi îmbunătăţi condiţia procesuală. Infractorul adoptă diferite poziţii tactice determinate nu numfli de gradul lui de vinovăţie, ci şi de poziţia pe care o are faţa de anchetator. Dacă infractorul simte că ii domină pe anchetator (fie m capacitatea de argumentare, fie în privinţa probelor pe care le are asupra vinovăţiei lui), acesta va fi extrem de precaut în ceea ce relatează şi nu va renunţa la poziţia lui decât în faţa unor dovezi puternice. Daca realizează superioritatea anchetatorului, atunci rezistenţa lui scade şi dominanta defensivă se va manifesta doar prin unele ajustări ale declaraţiilor pe care le face. Cei mai mulţi infractori sunt inconstanţi în depoziţii, recunosc o parte la început, apoi neagă cu înverşunare- revin asupra celor declarate, pentru ca în final să facă o mărturisire, dar şi aceea incompletă.

Printre împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante stipulate în Codul penal (Arf, 745 lit. c), este şi aceea privind atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii. Această atitudine poate consta

22?n prezentarea de bună voie la organele de urmărire penală, în atitudinea sinceră pe tot parcursul procesului, recunoscând de la început că a comis fapta şi relatând exact împrejurările legate de aceasta,

Odată ce infractorul a fost depistat şi primeşte pedeapsa stabilită juridic, ideal ar n" să î se întocmească un profit psihocomportamental, în vederea aplicării unui program corecţional corespunzător. Dificultăţile în acest domeniu rezida în faptul ca diagnosticarea fiecărui caz în parte este o activitate laborioasă, necesitând participarea mai multor specialişti (psihologi, magistraţi, sociologi, criminologi, medici legişti

Page 14: 49022856 psihologie-judiciara

etc).Diagnosticarea cât mai corectă a profilului psihocomportarnental al

infractorilor, evidenţierea cât mai exactă a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial ar constitui cerinţe esenţiale pentru conturarea programelor terapeutic-recuperative din cadrul instituţiilor corecţionale, având impact asupra reinserţiei şi reintegrării sociale a acestora.

3.3. TIPURI DE INFRACTORI

Investigarea personalităţii infractorului şi conturarea unei tipologii, presupune cunoaşterea aspectelor generale şi speciale ale acesteia (anatomice, fiziologice, psihologice3 sociologice, economice, culturale etc), care implicit influenţează sau determină comiterea infracţiunii.

Infractorii reprezintă o categorie socială aparte, cu o mare diversitate comportamentală. Fiecare infractor este un caz particular, care se caracterizează printr-o seama de trăsături fiziologice, psihologice şi atitudini sociale care nu se regăsesc întocmai la toţi infractorii. Din aceasztă cauză propunerea unei tipologii a infractorilor este dificilă. Prin tip, ca noţiune generală, se înţelege o totalitate de trăsături caracteristice, distinctive ale unui grup social. Aceste trăsături distinctive ar trebui sa ofere o imagine sintetică asupra infractorului.

Aspectete juridice ale infracţiunilor nu se limitează numai la definirea, identificarea şi explicarea noţiunii şi structurii acestora, ci se extind şi asupra găsirii unor criterii certe de clasificare, în vederea depistării caracteristicilor lor generale şi specifice.

în criminologia contemporană (Oancea, 1998) predomina încă tipologia lui E, Seelig şi tipologia lui J. PinateL

3-3.1- Infractorul agresiv sau violent

Infractorul agresiv este autorul unor fapte violente, brutale, cu consecinţe individuale şi sociale deosebite (vătămare corporala, tentativă de omor, lovitură cauzatoare de moarte, omor). Acest infractor se caracterizează prin agresivitate, emotivitate puternică, descărcări reactive, stări de mânie, ostilitate, autocontrol foarte scăzut etc.

Agresivitatea fizică (mai ales la infractorii cu o constituţie atletică) se manifestă şi pnn folosirea unor obiecte, cum ar fi cuţit, topor, arma, baston etc, iar agresivitatea verbală prin insultă, calomnie, ameninţare, plângerea la autorităţi etc. (cu predilecţie 3a infractorii cu o constituţie astenică).

Agresivitatea, ca trăsătură specifică acestui tip de infractor, de cele mai multe ori este asociată cu abuzul de alcool, ceea ce determină o creştere a tensiunii emoţionale şi o scădere a capacităţii de autocontrol, favorizând trecerea la actul infracţional agresiv.

3.3.2. Infractorul achizitiv

Infractorul achizitiv se caracterizează prin tendinţa de achiziţionare, de luare, şi însuşire de bunuri şi valori în scop personal, în scop de câştig, în scop de

Page 15: 49022856 psihologie-judiciara

întreţinere, de îmbogăţire etc.Infractorul achizitiv comite o gamă variată de infracţiuni; furt, tâlhărie, abuz

de încredere, înşelăciune, tulburarea de posesie, fals şi uz de fals, delapidare, evaziune fiscală, luarea de mita etc. In funcţie de genul infracţional, acest tip de infractor prezintă anumite particularităţi specifice.

33.3- Infractorul caracterial

Caracterul vizează suprastructura socio-morală a personalităţii, calitatea de fiinţă socială a omului. Caracterul apare ca nucleu al personalităţii, întrucât exprimă profilul psihomoral evaluat după consistenţă şi stabilitate. Acesta reprezintă un subsistem relaţional-val orie şi de autoreglaj, exprimându-se printr-un ansamblu de atitudim-valori.

23îniractorul caractcrial prezintă unele tulburări de ansamblu ale caracterului,

unele deficienţe in capacitatea de organizare şi ierarhizară a valorilor sociale. Acest tip de infractor se caracterizează prin: orgoliu, vanitate, trufie, ambiţie, individualism, dorniriaţie, încredere excesiva în sine, suspiciune, instabilitate comportamentală, inadaptare socială, desconsiderarea celorlalţi, hpsa emoţiilor şi a sentimentelor superioare etc. Este fbartc revendicativ şi deseori intră în conflict interrelaţional.

Cele mai frecvente infracţiuni pe care Ie corniţe sunt: furtul, înşelăciunea, abuzul de încredere, distrugere* prin incendiere, omorul- violul eic.

3 J.4. Infractorul sexuaj

Acest infractor se caracterizează P^n- impulsivitate, brutalitate, violenţă, indiferenţă afectiva, autocontrol scăzut, impuls sesual puternic, devieri ale instinctului sexual, perversitate, afectarea simţulm moral, sadism sau masochism etc.

La acest tip de infractor se produce o regresie comportamentală, evidenţiaia prin de^mhibiţia unor modalităţi primare în satisfacerea unor impulsuri imediate. Persistenţa impulsurilor sexuale şi imposibilitatea depăşirii lor, pot determina comportamente delictuale. Infracţiunile comise sunt cele cu tematica sexuală: viol, incest, pedofilie sflu chiar omor.

La sadic satisfacerea impulsului sexual, are loc numai dacă îl face pe partenerul său sexual să sufere fizic (bătut, chinuit, torturat etc) şi moral (sfidat» batjocorit, umilit etc). Uneori, îşi poate consuma actul sexual numai prin omorârea partenerului, când acesta se afla în agonie. în schimb, masochistul îşi satisface impulsul sexual numai dacă el însuşi este chinuit, torturat (biciuit, rănit, însângerat etc.) sau, la instigarea lui, un altul aplică unui terţ aceeaşi procedură.

Trecerea la act nu poate fi blocată sau amânată, deoarece infractorul sexual nu are un sistem etic interiorizat. El nu anticipează consecinţele şi nici nu atribuie faptelor sale o semnificaţie negativă. Actul infracţional se desfi£soariî în condiţiile dictate de impulsul sexual puternic, 1* sfârşitul cărma infractorul se simte "eliberat" organic şi psihic,

3.3*5. Infractorul ocazional

Page 16: 49022856 psihologie-judiciara

Infractorul ocazional comite o faptă penali datorită unor incitaţii exterioare, a unor ocazii speciale. Se pune problema dacă la acest tip de infractor, factorii externi sunt decisivi ( ocazra îl face pe individ infractor) sau factorii interni, personali (ocazia descoperă infractorul din individ). Majoritatea criminologilor şi a psihologilor criminalişti susţin că factorii externi sunt predominanţi, dar există şi o contribuţie a filatorilor interni. Astfel, sunt situaţii, împrejurări excepţionale care pot determina la infracţiune şi pe o persoană care, in alte împrejurări nu ar comite o asemenea faptă. O caracteristica a infractorului ocazional este faptul că el nu recidivează.

Infractorul ocazional se caracterizează prin; sugestibilitate, sensibilitate, impresionabilitate, autocontrol psihocomporlarnental scăzut, luarea rapidă a deciziilor etcln funcţie de contextul situaţional şi genul infracţiunilor, acest tip de infractor este de mai multe feluri:

a), infractorul ocazional comun care, sub presiunea unor trebuinţe imediate şi prezenţa unor circumstanţe defavorabile, comite furturi dm magazine, încalcă ordinea publică sau, pentru obţinerea unor beneficii ilegale, săvârşeşte activităţi frauduloase;

b). infractorul caxe săvârşeşte fapte penale sub presiunea unor stări emotive puternice (mânie, furie, ură, jignire etc), pe caxe nu le poate stăpâni;

c). infractorul care sub influenţa unor condiţii personale critice şi defavorabile (situaţie materială precară, criză financiară momentana etc), poate comite o infracţiune;

d). infractorul care comite uri delict din imprudenţă, din neprevedere (automobilistul care încalcă regulile de circulaţie).

33.6- Infractorul profesional

Infractorul profesional sau de "carieră" este format şi socializat în direcţia comiterii infracţiunii. Unica lui sursă de existenţa o constituie infracţiunea. Reluzu] muncii cinstite şi legale apare ca o trăsătură esenţială a acestui tip de infractor. Obiectul principal al activităţilor sale infracţionale îl constituie câştigurile financiare, neimplicându^e în infracţiuni cu violenţă, în afară de cazul în care violenţa este

24^specialitatea" sa (tâlhăria). De obicei debutează în calitate de copil delincvent, provenind dtntr-un mediu social disfuncţional.

In cadmf acestei specialităţi infracţionale se întâlnesc două categorii: a), infractorul profesional pasiv, care nu desfăşoară o activitate socială utilă, câştigandu-şi existenţa din săvârşirea unor infracţiuni, din practicarea unor activităţi parazitare (cerşetoria, vagabondajul, prostituţia, jocurile de noroc etc.).

Infractorul profesional pasiv se caracterizează prin: nivel scăzut atât al inteligenţei, cât şi a pregătirii şcolare, capacitate redusa de rezolvare a dificultăţilor zilnice, structură caracterială labilă, sugestibilitate, tendinţa de supunere, motivaţie scăzută, autocontrol comportamental oscilant etc. b). infractorul profesional activ, dinamic şi organizat, îşi câştigă existenţa din infracţiuni mai complexe (furt din buzunare, fals şi uz de fals, proxenetism etc).

Infractorul profesional activ îşi formează deprinderi şi abilităţi tehnice de înalt specialist, este capabil să-şi planifice activităţile, sâ-si aleagă victimele şi să-şi îndeplinească planul de comitere a infracţiunii în aşa fel încât să evite depistarea ei. El

Page 17: 49022856 psihologie-judiciara

planifici acţiunea infracţională mult mai amplu decât o face infractorul obişnuit. De cele mai multe orr comite infracţiuni acţionând în mod organizat şi fri bandă (furturi prin spargere din locuinţe, magazine, Hoteluri, bănci, case de bani, furturi de autovehicule, comrabandă, escrocherii etc-). Se caracterizează printr-un nivel de inteligenţă mediu sau chiar ridicat, este insensibil, indiferent afectiv, lipsit de simpatie şi compasiune, este impulsiv, egocentric, tupeist, pervers, răzbunător, are un autocontrol general scăzut, manifestă intoleranţă Ia frustrare şi nu poate realiza afectai aşteptării etc.

în general, infractorul profesional este pregătit pentru arest şi judecată, fiind mereu în expectativa unei pedepse privative de libertate, considerând aceasta ca făcând parte din viaţa sa. în penitenciar, intrând in contact cu alţi infractori, are posibilitatea de a învăţa noi metode de comitere a infracţiunilor, participând Ia un adevărat schimb de experienţă, profesorii lui fiind infractorii profesionişti mai in vârstă. Ca rezultat al infracţiunii, el îşi păstrează o parte din bani pentru cheltuieli de judecata şi pentru perioada post-detenţie.

La infractorul profesional afectul atinge o formă pasională pronunţată, iar acţiunea este profund dirijată de raţiune. Infractorul se deosebeşte de ceilalţi oameni, nu printr-o funcţionare deosebită a proceselor sale psihice, ci prin faptul că acţiunile lui au un conţinut antisocial. Aptitudinile lui specifice, elaborate în urma unei practici îndelungate, care îl situează în unele privinţe deasupra omului normal, obişnuit, nu-i determina acţiunea infracţională farâ uri mediu favorabil, reprezentat de condiţiile socio-economice.

3.3.7- Infractorul recidivist

Infractorul recidivist comite infracţiunea în mod repetat, din obişnuinţă. După comiterea unei infracţiuni, fiind descoperit şi pedepsit, comite din nou alte infracţiuni. Acesta se caracterizează prin; imaturitate intelectuală, impulsivitate, agresivitate, egocentrism, scepticism, tendinţă de opoziţie, indiferenă afectiva etc.

Infractorii recidivişti au tendinţa de a percepe realitatea intr-un mod neobişnuit şi deformat, având impresia că nimeni nu le oferă ajutor şi că în viaţă totul se petrece conform legilor l[baftei" sau "ghinionului". Acestora le este caracteristică prezenţa unor manifestări de indecizie şi incertitudine interioară, dificultate de autoreprezentare, tendinţa de a-şi ascunde propria personalitate.

Succesul obţinut de infractor la prima infracţiune, acţionează drept stimul pentru alte situaţii infracţionale asemănătoare. Acceptă greu dezaprobarea, câtă vreme aprobarea îl stimulează pozitiv. Un indiciu deosebit de relevant al periculozităţii persoanei infractorului îl constituie atitudinea sa din trecut faţă '.de exigenţele legii penale. De aceea, individualizM pedeapsa, instanţa nu poate face abstracţie de lipsa sau de existenţa unor antecedente penale, chiar dacă a intervenit amnistia, graţierea sau chiar reabilitarea.

3.3.8. Infractorul Ideologic

Infractorul ideologic sau politic, nu se confundă cu infractorul de drept comun. Infractorul ideologic este persoana care, având anumite idei şi convingeri politice, economice, ştiinţifice sau religioase, comite, datorită acestor idei, fapte care aduc

Page 18: 49022856 psihologie-judiciara

atingere legilor penale existente într-un anumit stat, motiv pentru care este considerat adversar şi implicit este sancţionat. De regulă, infractorul ideologic este un militant pentru reforme şi schimburi sociale» economice, ştiinţifice etc. El nu este determinat în faptele sale de scopuri personale, ci de dorinţa de a face bine altora, de a înlătura suferinţe sau nedreptăţi. Istoria a demonstrat că ^ulţi militanţi politici, consideraţi la un moment dat ca infractori, şi pedepsiţi pentru aceasta, ulterior ideile

25lor au triumfai, iar aceştia au fost consideraţi eroi. Nu se consideră infractori pontici, persoanele care comit acte de terorism.

33.9, Infractorii] debil mintal

Statistica a demonstrat că procentul debililor mintali în populaţia penala este ridicat, ceea ce presupune existenţa unui tip special de infractor şi anume infractorul debil mintal» Infracţiunile comise de acesta sunt în funcţie de gradul debilităţii sale (uşoara, medie, gravă).

Infractorul debil mintal are o gândire infantilă, concretă- Predomina doar achiziţia de cunoştinţe, fără a putea prelucra şi elabora soluţii proprii în diferite situaţii. Atenţia şi memoria funcţionează limitat, iar autocontrolul este foarte scăzut Este credul, sugestibil, instabil emotiv, egocentric, iar empatia lipseşte cu desăvârşire. Conştiinţa de sine este slab dezvoltată, nu îşi dă seama de limitele restrânse ale propriei judecăţi. Apreciază realitatea după nivelul său de înţelegere. îi lipseşte capacitatea de prevedere şi implicit consecinţele faptelor sale. La deficienţele mintale se adaugă şi carenţele caracteriale, ceea ce îl face şi mai mult un inadaptat social, insuficienţa capacităţii mintale generează un comportament infracţional cu atât mai periculos, cu cât defectivitatea sa este mai accentuată. Infractorul debil mintal este lipsit de posibilităţile de adaptare adecvată, suplă, la situaţiile nou intervenite în ambianţa.

3.3.10. Infractorul alienat

Criminologia şi psihologia judiciară modernă abordează studiul personalităţii infractorului alienat în procesul depersonalizării sale, studiind multilateral cauzele şi condiţiile ce se manifestă în circumstanţele atât de ordin obiectiv, cât şi subiectiv. Orice cercetare a comportamentului anormal se orientează într-un sens etiologic, precizând rolul factorilor bio-psiho-socio-culrurali, structura personalităţii individului, capacităţile sale intelectuai~afective şi mohvaţionale, modul cum ele contribifte la realizarea conduitei deviant-aberante.

Infractorul alienat se caracterizează printr-o dizamionie structurală a personalităţii, care afectează funcţiile cognitive, afective, motivaţionale, volitive şi terminând cu acţiunile, activitatea şi conduita socială. Acesta are o gândire haotică, stăpânită de idei fixe, de tendinţe si acţiuni străine de realitatea în care trăieşte. Este stăpânit de frică sau mânie pronunţată, de emoţii şi stări afective puternice, explozive, necontrolate.

Sub raport social, acesta pierde legătura cu familia, prietenii, profesia, ajungând la un pronunţat proces de înstrăinare şi însingurare. Infractorul alienat

Page 19: 49022856 psihologie-judiciara

comite faple brutaJe, crude, fără motiv, atacând prin surprindere, pe neaşteptate, din "senin" (omor deosebit de grav, distrugere prin incendiere etc.),. Infractorul alienat nu are control tie sine şi nici conştiinţa stării sale, ceea ce îl face iresponsabil şi implicit nu răspunde penal (Oancea, 1998).

în funcţie de boala de oare suferă, infractorul alienat se poate clasifica în: infractorul schizofrenic, paranoic, maniaco-depresiv, epileptic, alcoolic sau toxicoman, traumatizat fizic sau psihic, senil. La aceştia se mai adaugă o altă categorie, şi anume infractorul alienat datorită unor cauze organice, îmbolnăviri grave care afectează în special, sistemul nervos central (Mărgineanu, 1999).

Fenomenul delincvent include dimensiuni şi aspecte diferite în funcţie de săvârşirea, descoperirea, înregistrarea şi judecarea delictelor, după cum urmează (Banciu, 1992):

\)J)eUncvenţa (criminalitatea) reală, denumită şi cifra neagră a criminalităţii. Ea cuprinde totalitatea actelor şi faptelor antisociale cu caracter penal săvârşite în realitate, indiferent dacă ele au fost descoperite şi înregistrate de instituţiile penale. Criminalitatea reprezintă adevărata dimensine a ilicitului penal, însă estimarea ei este aproape imposibilă, datorită impedimentelor de natură tehnico-criminalistice, operaţionale şi statistice;

2)J)elincvertţa (criminalitatea) descoperită, care cuprinde faptele săvârşite în realitate şr care au fost depistate şi identificate de către serviciile specializate. De regulă, cifra delincventei descoperite este inferioară celei reale, deoarece nu toate delictele sunt descoperite şi nu toţi delincvenţii sunt identificaţi; unele delicte nu sunt reclamate, altele, nu sunt înregistrate, altele sunt retractate chiar de către victimă etc;

3)J)eIincvertţa (criminalitatea) judecată, reprezintâ acea parte din delincventa descoperită şi înregistrată de unităţile de poliţie care este judecată şi sancţionată de instanţele penale. Volumul ei este mult diminuat, întrucât nu toate delictele descoperite ajung să fie judecate. Astfel unele delicte sunt graţiate şi amnistiate, altele nu mai sunt sancţionate datorită împlinirii termenelor legate de prescripţie, decesul delincventului etc.

26CAPITOLUL IV

PERSONALITATEA: ÎNTRE NORMAL ŞI PATOLOGIC

Este puţin probabil sa găsim un consens între psihologi cu pn vire la natura personalităţii. Nu există o perspectivă unică asupra căreia toţi cercetătorii să cadă de acord. Este dificilă găsirea unui acord nu numai în ceea ce priveşte definirea personalităţii, dar mai cu seamă privitor Ia caracteristicile acesteia. Mai degrabă decât sa caute o convergenţa, psihologii aparţinând diverselor şcoli, au avansat definiţii şi teorii ale personalităţii pe care le-au susţinut şi apărat cu o pasiune şi o convingere demne de invidiat.

Dintre nenumăratele modele teoretice vă vom supune atenţiei doar pe acelea care au reuşii realmente să se impună în comunitatea ştiinţifică şi anume: psihanalitică», bejiaviorisjju umanistă cognitivă, a trasaturilor şt cea a învăţării sociale- Emulaţia lor, în oferta de modele explicative, este de altfel firească dacă

Page 20: 49022856 psihologie-judiciara

luăm in calcul faptul că aceste abordări reprezintă principalele forţe ce operează activ în cadrul întregii psihologii şi nu doar în domeniul personalităţii.

Tn ciuda faptului ca toate aceste teorii permit o prezentare amplă a ceea ce numim sistemul de personalitate, răspunsul la întrebarea fundamentală "Ce este personalitatea" rămâne în continuare o problemă dificil de soluţionat. Nu există, cel puţin până acum, un răspuns definitiv ia această întrebare. Fiecare teorie poate fi parţial corectă, sau putem spune că toate sunt parţial corecte, ceea ce ne face să credem că răspunsul corect la întrebarea avansată este în fapt unul cumulativ. El ar reuni într-o nouă teorie aspectele cele mai viabile ale teoriilor deja avansate.

Cei mai mulţi dintre noi înţeleg intuitiv ce înseamnă personalitatea. Deşi până acum nu a fost acceptată o definiţie universală a personalităţii, majoritatea psihologilor sunt de acord asupra unor consideraţii generale. Absenţa unui consens asupra naturii personalităţii precum şi asupra celei mai potrivite modalităţi de abordare a acesteia e reflectat în egală măsură şi în dezacordul privitor la definirea termenului ce o etichetează. Propunem totuşi o definiţie de lucru care s-a dovedit acceptată de reprezentanţii mai multor curente psihologice contemporane. Conform acestora personalitatea se referă la acele caracter isdcj_ aje unei persoane care justifica consecvenţa paterna rilorşale comportamentale.

I. MODELE TEORETICE ALE PERSONALITĂŢII

De ce studiem teoriile personalităţii?

Lipsa unei consonanţe între teoreticieni în ceea ce priveşte explicitarea personalităţii nu trimite cu necesitate la inutilitatea teoriilor ce încearcă sâ o transpună în modele descriptiv-explicative. explice. într-o situaţie similară, cea a inteligenţei, cu toate că psihologii nu au ajuns la un numitor comun în privinţa definiţiei acest lucru nu i-a împiedicat să utilizeze în continuare conceptul de inteligenţa, să elaboreze diverse modalităţi de evaluare a acesteia, în virtutea cărora au purces firesc la predicţii comportamentale. Raţionamentul poate fî extrapolat şi în cazul personalităţii.

Fiecare teorie oferă o imagine tentantă asupra naturii umane concluziile ei fiind bazate de cele mai miute ori pe rezultatele a numeroşi ani de cercetare şi de muncă intensă. Toţi teoreticienii au ceva important, impresionant şi provocator de spus despre abisurile fiinţei umane. Faptul că ei nu sunt întotdeauna de acord ne obligă să luăm în considerare trei factori pentru a putea astfel mai facil să ne explicăm aceste disensiuni; 1, complexitatea subiectului discutat; 2. contextele istorice şi personale diferite în care fiecare din aceste teorii au fost formulate; 3. faptul că psihologia este o disciplină relativ tânără, de curând intrată în spaţiul ştiinţificităţii, înplus trebuie semnalat faptul căpieocuparea privind investigarea personalităţii este mult mai recentă, primele formulări de o anumită pertinenţă le regăsim începând abia cu anii "20. Or, în dezvoltarea unei ştiinţe 80 de ani reprezintă o perioadă relativ scurtă pentru a permite cristalizări.

Există desigur şi motive personale de a studia teoriile personalităţii: o curiozitate firească de a ştii căt mai mult despre cauzele şi mecanismele

Page 21: 49022856 psihologie-judiciara

propriului comportament, marea noastră majoritate ne pune adesea o serie de întrebări. De ce ne comportăm, gândim şi simţim într-un anumit fel? De ce o persoană este agresivă iar alta inhibată, una plină de curaj iar alta fricoasă, una sociabilă iar alta timidă? Ce ne face

27pe noi să ne purtăm într-un anumit fel, iar pe fraţii şi surorile noastre crescuţi în aceeaşi casa sa fie atât de diferiţi? Ce factori ajnlă pe anumiţi indivizi să devină oameni de succes în carieră sau/şi mariaj în timp ce alţii, cu acelaşi potenţial cad dintr-un eşec în altul? Desigur nevoia de a ne cunoaşte pe noi înşine, curiozitatea de a descoperi culisele motivelor şi temerilor noastre este foarte puternica în cei mai mulţi dintre noi. Examinarea variatelor perspective asupra personalităţii ne va permite să dobândim cel puţin un modest bagaj de informaţii pentru dificila şi nesfârşita sarcină de a ne cunoaşte pe noi înşine.

Un alt motiv pentru studiul teoriilor personalităţii este unul practic. Indiferent de domeniul pentru care un individ a optat şi în care doreşte sa tacă carieră el lucrează şi va lucra cu oameni şi pentru oameni. înţelegerea naturii personalităţii umane va spori calitatea relaţiilor interpersonale atât de importante pentru succesul profesional dar şi pentru o inserţie adecvată în comunitate.

Mai există şi un alt motiv pentru a studia personalitatea şi probabil acestea este cel mai vital şi mai irezistibil motiv. Dacă evaluăm nenumăratele probleme şi erbe cu care se confrunta omenirea acum începutul mileniului IU (iminenţa unui război nuclear, poluarea, abuzul de droguri, terorismul etc,), vom găsi cu siguranţa de fiecare dată aceeaşi cauză: oamenii însăşi. Toate acestea ar putea fi mult ameliorate printr-o deplină înţelegere a fiinţei umane. Abrabam Maslow, unul dintre titanii gândirii umaniste spunea: "Dacă vom reuşi sâ îmbunătăţim natura umană atunci vom îmbunătăţi totul, şi aceasta deoarece doar astfel vom înlătura cauza primă a dezordinii mondiale."

A. Teoriile psih analitice ale personalităţii

a. Modelulfreudian

în primele teoretizări ale psihicului uman, Frejjj^_dgjînjX_5gugţur^ termeni dein^Oji^liErjL^iCEConjtient 5i_ conştient - modelul topografic. Mai precis, eiaÎEicercaFsOcniţe2e'o imagine a psihicul uman în termeni ai nivelelor de conştientă, considerând că viaţa psihică poate fî descrisă prin concepte ce reflectă gradul de conştientizare a unui fenomen, în acest sens el defineşte trei nivele ale conştientei: conştient, preconştient şi inconştient. Coriştientiil se relaţjpneaza cu toate aceleJfeflpniene_de_ care noi suntem_*!&onştienţi" la un moment dat. Freconştientul decupează fenomenele care pot deveni conştiente dacâjie focalizăm atenţia asupra lor. Inconştientul decupează fenomenele inaccesibile conştienţi şt care nici. nu_pot fi conştientizate decât in condiţii cu totul speciale. Cu toate că Freud nu a fost prima persoană care a acordat atenţie proceselor inconştiente, el a fostlotuşi primul psiholog care a explorat analitic calităţile proceselor inconştiente şi le-a rlevat imporanţâ majoră pe care acestea

Page 22: 49022856 psihologie-judiciara

le au în derularea experienţelor cotidiene. Recurgând la analiza viselor, lapsus-urilor, nevrozelor, psihozelor şi ritualurilor, Freud s-a străduit să descifreze proprietăple inconştientului. Ceea ce el a descoperit a fost un "spaţiu" psihic în care totul devine posibil. Inconştientul este ilogic (ideile contrare pot coabita fără conflict aici), el negliTeagăJhngul (evenimente din perioade difente de timp coexistă şi se suprapun) şLşpajjul (relaţiile spaţiale şi de mărime sunt eludate aşa încât obiecte imense pot fî găzduite de cele minuscule iar elemente obiectiv distanţate se pot regăsi în acelaşi loc).

La origini teorii^jjsihanalitica esţe_o teorie motivaţională^a comportamantului uman. Ea sugerează că cele mai multe dintre comportamentele noastre sunt motivate de influenţe inconştiente. Anulnitegânduri, sentimente şi motive se află în inconştient din raţiuni bine-

justiîicate. Pătrunderea lor în conştient nu ar face altceva decât să ne producă disconfort şi supărare. Spre exemplu, reamintirea unor evenimente dureroase din trecutul personal, recunoaşterea sentimentelor de ostilitate şi invidie, ori recunoaşterea dorinţei de a întreţine relaţii sexuale cu persoane moral interzise, ar putea induce un real disconfort celor mai multe persoane. Pentru a evita asemenea experienţe neplăcute psihicul nostru caută să blocheze pătrunderea acestora în conştient. Pe de altă parte însă toate aceste conţinuturi ale inconştientului se pot releva în conduita cotidiană regâsindu-le în acte ratate, lapsus, false percepţii, comportamente iraţionale etc. Ca atare în ciuda tuturor eforturilor depuse de psihicul nostru pentru a le păstra ascunse, sentimentele şi motivele inconştientului ghidează disimulat comportamentele noastre.

In conformitate cu modelului topografic toate emoţiile sunt conştiente. El subliniază faptul că actul de a împinge" conţinutul psihic în inconştient este iniţiat de celelalte două instanţe, preconştientul şi conştientul şi ca atare ar trebui sa fie uşor accesibil conştientului nostru. Cu toate acestea Freud a sesizat că pacienţii aflaţi în terapie adesea etalează sentimente de culpabilitate. Cel

28puţin iniţial, acestea erau conştiente ulterior au fost însă reprimate automat fără o minimă conştientizare a implicării lor în acest proces. Freud a realizat astfel că modelul topografic este mult prea simplist şi incapabil să explice pe deplin complexitatea funcţionării psihice.

Pentru a depăşi aceste dificultăţi, în 1923 Freud a dezvoltat o noua teorie - modelul structural - care desene personalitatea apelând ia trei conştructe: id.jşao si supra-ego. Freud atrage atenţia asupra faptului că cele trei componente nu trebuie judecate ca trei compartimente separate în mintea noastră; ele se îmbină precum secţiunile unui telescop sau culorile într-o pictură. Din acest motiv ele nici nu pot ii tratate separat ci doar în interrelaţie.

Id-nl este singura componentă a personalităţii care este prezentă încă de la naştere. In concepţia lui Freud originea personalităţii este una biologică, fiind reprezentată de id^ elementul bazai al personalităţii. Injgjregăsim tot ceea ce estejjrezeni în organism la momentul naşterii, altfel spus, tot ceea ce este înnăscut. El "adăposteşte" instinctele si întreaga enereie psihică a individului, id-ul este înlntregime inconştient, în concepţia Iui Freud el reprezintă "întunericul

Page 23: 49022856 psihologie-judiciara

din adânc, nucleul inaccesibil al personalităţii un cazan în clocot plin cu pulsiuniV\ Rolul, sau este de a transforma trebuinţeleJ>ioloflk:e în tensiune psihică adică în dorinţe. Singurul sân ţel este de a obţine plăcerea şi deaevi^jie^licerea - principial _plăcerii. împlinirea acestui deziderat este însoţită de satisfacerea energiei instinctuale şi reducerea tensiunii psihice, id-ul este intru totul iraţional şi amoral, el ocoleşte constrângerile realităţii şi este străin de comportamentele autoconservative. Sarcina sa principală este de a forma imagini mentale pentru acele obiecte care oferă satisfacţie- adică care ^rmit împlinirea dorinţele^. El este asemeni un copil răsfăţat şi impulsiv care nu suportă frustrarea şi vrea plăcerea acum şi necondiţionat.

Apărând în jurul vârstei de 6-8 luni, ego-ul începe să se dezvolte din ID. Formarea ego-ului este ajusteETaTexperienţele ^grporalecăre îl ajută pe copil să dirjrentieze între~7,eu" şi „non-eu". La această vârsta când_copilu] se atinpe pe smeTnsuşi ei simte că se atinge, aceasta senzaţie aparte nu apare însg când atinge alte obiecte.. In plus corpul sau este o sursă de plăcere şi durere care nu poate fi îndepărtată, aşa cum se întâmplă cu obiectele din jurul său,

Ego-ul este un fel „de faţadă a id-ului, el Îmbracă id-uî aşa precum scoarţa cerebrală înveleşte creierul". Spre deosebire de id, ego-ul se întinde peste conştient, preconştient şi inconştient, Ego-ui este singura componentă a personalităţii capabila să interacţioneze nemijlocit cu mediul. ETgsîe înţelept si raţional, elaborându-şi planuri realiste menite să satisfacă nevoile id-ului. P^~e"steşiel preocupat de a obţine plăcerea^ _ego-ul poate totuşi suspenda principiul plăcerii în favoarea principiului realîtaţtt: gratificarea unui instinct este amânată până în momentul in care plăcerea poate ii obţinută în absenta unor consecinţe nedorite.

Supra-egoiU. potrivit modelului freudiari. până în jurul^varstei je 3 ani copiii nu au sensul binelui şi al râului^ ceea ce îi guno în imposibilitatea de a utiliza un sistem deontologic. Doar id-ul amoral este prezentlă Rastere, Fentru început funcţia rftpjajizatoarg pqtejfialifraţă fle către păriflti. de care copilul neajutorat va depinde mai multă vreme. Ei recompensează anumite comportamente ale copilului, conHnnanau-şi asriel afecţiunea şi tăcandu-şi plăcuta prezenţa lor. Dar tot ei sunt cei cel pedepsesc atunci când greşeşte. Acest lucru constituie un semn ameninţător pentru copil avertizându-J că, cel puţm pentru o vreme, a pierdut dragostea şi va fi lăsat singur la dispoziţia unui mediu înconjurător ostil şi periculos.

b. Modele neo-freuâiene

Mai mulţi teoreticieni cunoscuţi ai personalităţii au început ca rreudieni (Jung, Adler, Horaey, Fromrn, Sullivan etc). In final, totuşi eforturile lor de a înţelege personalitatea umană i-a Scut să dezvolte concepte diferite semnificativ de cele ale lui Freud. Când Freud a refuzat să accepte schimbările propuse de ei, singura lor alternativă a fost să abandoneze psihanaliza şi sâ-şi dezvolte propriile teorii ale personalităţii.

Pentru aceşti teoreticieni şi pentru cei ce studiază serios personalitatea, diferenţa dmtre conceptele neo-freudiene şi psihanaliza freudiană sunt semnificative. Totuşi, mulţi psihologi moderni nu sunt de acord. Ei preferă să se

Page 24: 49022856 psihologie-judiciara

concentreze pe aspectele personalităţii observabile şi conştiente care sunt maî uşor de supus rigorilor cercetării experimentale. Şi astfel, ei au privit teoriile lui Freud şi ale dizidenţilor lui ca fiind destul de asemănătoare deoarece toate aceste teorii accentuau importanţa proceselor inconştientului.

29O a doua problema privind teoriile neo-freudiene avea de-a face cu

terminologia, Donnd sâ-şi transmită ideile cât mai eficace şi sa sublinieze diferenţele faţa de Freud, neo-freudienii au născocit multe concepte noi - atât de multe, încât să studiezi fiecare teorie e ca şi cum a-i încerca să înveţi o noua limbă. In parte, din acest motiv, teoriile nco-freudicne au avut o influenţă mai mică în psihologia modernă decât 3 avut psihanaliza freudianâ.

B. Teoria, trăsăturilor de personalitate

Frima desprindere clară de teoria analitică a survenit în anii 1930, când Gordon Allport, un coleg al lui Murray la Universitatea Haivard, a început să lucreze la ceea ce acum este cunoscut ca "teoria trăsăturilor". Allport a susţinut că Freud a supraaccentuat importanţa proceselor incongţjetitului, în loc şă se concentreze asuora aspectelor vizibile de personalitate: "Ttecă vrei să ştii ceva despre o persoană, de ce n-o întrebi mai întâi ?" Conceptele lui Allpoit, mai degrabă decât ale lui Murray, s-au dovedit a fi mai recunoscute printre cercetătorii în psihologie în ultimele 4 decade (decenii),

Ggrdon AllportAllport a încercat să descrie şi să explice personalitatea folosind

conceptele familiare de trăsături: prietenos, ambiţios, entuziast, timid, punctual, vorbăreţ, dominator, generos şi aşa mai departe (accentuând pe acest "şi aşa mai departe", deoarece el a estimat că există de la 4000 la 5000 de trăsături si 18000 de nume de trăsături). Ca şi Jung5 Allport a susţinut că suntem motivaţi de planurile noastre de viitor la fel de mult ca şi de cauzele anterioare. El a irnpârtăşit, de asemenea, credinţa lui Adler, că fiecare personalitate este unică. Allport si Murray au fost primii teoreticieni ai personalităţii, care au căutat suport empiric pentru ideile lor conducând experimente formale şi analize statistice. Allport este autorul unei respectate metode de evaluare a personalităţii (Studiul Valorilor - The Study of Values) şi cursul său despre personalitate de Ia Harvard se crede că a fost primul despre acest subiect care a fost vreodată predat într-un colegiu american. Sunt demne de reţinut câteva dintre concepţiile lui Allport care în fapt i-au conferit notorietate Spre deosebire de psihanalişti el a diminuat irnpoiţanţa primilor ani din viaţa individului asupra dezvoltării sale psihice ulterioare. De asemenea AJrporTirjusţinuţ existenţa unor diferenţe" calitative intre sistemele rnotivaponaie ale copilului şi respectiv aîeaa^iuluT. Aceleaşi diferenţe le-aInvocat atunci când" a discutat relaţia normai -patologic.

RaytnondB. CatteîtChiar şi cel mai dedicat teoretician al trăsăturilor va fi în mod sigur de

Page 25: 49022856 psihologie-judiciara

acord că lista de 4000-5000 de trăsături a lui Allport este inutilizabilă. Pare rezonabil să tragi concluzia că natura umana nu poate fi atât de diversă şi că trebuie să fie un număr mai mic de trăsături, care reprezintă miezul personalităţii. Un astfel de teoretician este R. Cattell, care a susţinut că psihologia trebuie să devină mult mai obiectivă matematic, dacă vrea să fie o ştiinţă adevărată. Cattell şi-a bazat vastele cercetări asupra dimensiunilor personalităţii pe o complicată tehnică statistică cunoscută sub denumirea de analiză tacţoriajă.

Deoarece analiza factorilor este dificil de înţeles şi deoarece Cattell a folosit un număr de neologisme ciudate, mulţi psihologi preferă sâ-i ignore munca. Totuşi, ideile sale se bazează pe o cantitate imensă de cercetări empirice şi unele dintre cercetările sale duc într-o direcţie surprinzătoare - ele susţin concepte freudiene pe care Allpoitle-a respins în mod special.

Spre mijlocul secolului 20, unii psihanalişti şi psihoterapeuţi s-au lovit de un fenomen enigmatic. Standardele sociale au devenit mai tolerante (cu vederi mai largi) decât în perioada lui Freud, în special în privinţa sexualităţii. Teoretic, liberalismul crescut ar fi trebuit să ajute la alinarea id-ului supărător - conflictelor supraego-ului şi să reducă numărul nevrozelor. Totuşi, deşi tulburările isterice au părut să fie mai puţine decât în vremea lui Freud, mai mulţi oameni ca niciodată au apelat la psihoterapie şi ei sufereau de probleme noi si neobişnuite ca: gol interior şi depărtare de sine. Mai degrabă decât să spere să-şi vindece simptomele particulare, aceşti pacienţi aveau nevoie disperata sa răspundă unei întrebări mai mult filosofice: cum să remedieze aparenta lipsă de sens a vieţii !or-

30Unii teoreticieni au încercat să rezolve aceste probleme importante

înăuntrul unui cadru mai mult sau mai puţin psihanalitic (e\; criza de identitate eriksoniana, concepţia lui Fromm privind fuga de libertate). Totuşi, alţi psihologi celebri au pus sub semnul întrebării punctele slabe, fundamental raţionale ale teoriei analitice. Ei au fost de acord ca pătrunderile psihologice ale lui Freud puteau fi aplicate minunat erei sale. Dar au susţinut că acele concepte ca îd, ego şi superego şi pesimismul lui Freud asupra naturii umane agravau acum problemele pacienţilor "moderni", prin descrierea personalităţii ca fiind mecanică, fregmentată şi rea (malignă). De aceea, teoreticienii umanişti au preferat să abordeze personalitatea umana ?ntr~un mod mai integrat şi mai optimist.

CţgUţogersRogers nu a fost străin părţii ranchiunoase a anchetei ştiinţifice. în 1939, la

aproximativ 10 ani de la primirea doctoratului în psihologie, poziţia lui Rogers ca director a unei clinici de îndrumare a copiilor a fost pusă puternic sub semnul întrebării de ceilalţi psihiatri - nu datorită vreunei întrebări asupra calităţii muncii sale, dar pe motivul că nici un practician care nu e medic nu poate fi suficient de calificat să conducă o operaţiune de sănătate mintală. "A fost o luptă

Page 26: 49022856 psihologie-judiciara

singuratică... o încleştare pe viaţă şi pe moarte pentru câ era pentru lucrul pe care îl făceam bine şi pentru munca, pe care vroiam foarte mult s-o continuu". Pe Rogers seriozitatea în muncă 1-a ajutat să câştige recunoaştere şi respect în domeniul psihologiei clinice. El era foarte optimist în privinţa naturii umane şi credea ca noi suntem motivaţi de o forţă pozitivă unică, o tendinţă înnăscută de a ne dezvolta abilităţile constructive si sănătoase ţ actualizarea )

Rogers_a_evidenţiat importanţa interacţiunilor Ţi|nnte- copil, în mod special acelea care duc la psihopatologie. El a fost primul teoretician al personalităţii care a pusjiccentul pe noţiunea de "sine", care s-a dovedit a fi im concept important şi mult studiat. Ca şi Keîly, Rogers a atras atenţia asupra faptului că în lumina noilor descoperiri orice teorie trebuie privită ca ignoranta.

Abraham H. MaslowIn contrast cu majoritatea teoreticienilor personalităţii, Maslow s-a dedicat

în primul rând studiului indivizilor deosebit de echilibraţi. £1 considera că teoriile barate în întregime pe date clinice nu pot produce decât adevăruri parţiale despre personalitatea umană. Din acest motiv el a studiat prioritar acei indivizi rari despre care credea ca au ajuns la cel mai înalt nivel de adaptare. în acest sens s-a folosit de un eşantion relativ mic format atât din persoane în viaţă cât şi din personaje istonce ca T. Jefferson, A. Einstein, E, Roosevelt, J. Addams, W. James si A, Scbweitzer. El a enumerat \ 5 trăsături comune ale acestor "superior adaptaţi", printre care a inclus: o percepţie mai acurată a realităţii, o cunoaştere de sine maî bună şi relaţii interpersonale mai profunde şi pline de dragoste. Teoria lui Maslow este bine cunoscută şi pentru abordarea ierarhica a nevoilor u^nane, prin care a subliniat farjtul cjLun nivel (ex: nevoia de afiliere) rămâne relativ neimportant până când nivelurile inferioare (ex. nevoia de securitate) nu au fost satisfăcute măcar într-o anumită măsură.

D, Teoriile Cognitive

Să presupunem câ observi o mica umflătura pe braţul tău. Dacă interpretezi umflătura ca fiind expresia externă a unei boli maligne (ex. cancer), probabil că vei deveni deîndati deprimat. Dar dacă consideri că aceasta umflătură este "un neg inofensiv", te vei comporta mult mai diferit. In fiecare caz. mediul extern e acelaşi- interpretarea ta asupra realităţii este aceea care îţi influenţează comportamentul (cel puţin până te hotărăşti sâ-ţi testezi ipotezele obţinând opinia unui doctor). Shakespeare a spus: "Nimic nu este ori bun ori rău, doar gândirea noastră îl face astfel" (Hamlet 11:2), Subscriind unei atari perspective unii teoreticieni preferă să accentueze aspectele cognitive ale personalităţii.

GeorgeA. KellyPentru majoritatea oamenilor, omul de ştiinţă este o specie aparte: un

profesionist bme pregătit, preocupat de gânduri ascunse, proceduri esoterice şi de misterele necunoscutului,

în contrast, G. Kelly a susţinut că noi toţi ne comportăm asemănător oamenilor de ştiinţă. Asta înseamnă că fiecare dintre noi îsi creează propriile concepte, "predicţii" şi "ipoteze experimentale" pentru a înţelege şi a se descurca

Page 27: 49022856 psihologie-judiciara

în lumea în care trăim. Şi aceste concepte personale necunoscute

11sunt cele pe care psihologii trebuie să caute să le înţeleagă, mai degrabă decât să încerce să-şi impună propriile seturi de concepte asupra întregii umanităţi.

Printre contribuţiile remarcabile ale lui Kelly menţionăm concepţia conform căreia teoriile sunt unelte limitate, care trebuiesc să fie eventual ignorate în lumina noilor cunoştinţe; o alternativă revigorantă la pretenţiile pompoase ale unor teoreticieni de orientare analitică. EI a atras atenţia asupra importante^ determinanţilor cognitivi subiectivi aa comportamentului uman. A fost si cercetător şi clinician şi a realizat un instrument psihometric pentru evăluarea^onsniictel or personale.

Pentru unii psihologi, abordarea lui Kelly reprezintă cheia înţelegerii teoriilor personalităţii. Constructele nu sunt nici mai mult mei mai puţin decât conceptele personale ale creatorilor lor, care se întâmpla să fie mai sistematice şi mai explicite decât ale majorităţii oamenilor.

B Alternativa behavioristâ

Teoreticienii personalităţii au încercat să explice comportamentul uman în termeniijşaugejor interioare: instincte,, arhetipuri, sentimente, je inferioritate, trăsături, nevoi, conflicte si multe altele. T^otuşiTvalidiratea acestor motive care provin din interiorul psihicului nu este sub nici o formă general acceptată.

Cam în acelaşi timp pe când Freud introducea conceptele de id, ego, supra- ego, cunoscutul psiholog american J, B. Watson căuta să discrediteze astfel de teorii demonstrând ca o fobie (frica iraţională faţă de im obiect sau de o situaţie, care nu este periculoasă în mod obiectiv) poate fi indusă doar prin forţe externe. Watson a fost favorabil impresionat de munca lui Pavlov, care a fost primul ce a demonstrat forma simpla de învăţare numită "condiţionare clasică'1- Pavlov li introdus un câine într-o camera izolata fonic şi i-a prezentat un stimul neutru (ca lumina sau un sunet) şi imediat după acest stimul câinele primea mâncare, care-1 flcea să saliveze. După ce aceasta procedură s-a repetat de multe ori, câinele saliva şi doar la apariţia luminii.

In acord cu procedura lui Pavlov, Watson a făcut experimente tu lin copil de 11 luni (Albert), care se temea doar de zgomote puternice, Watson i-a arătat lui Albert un şobolan alb inofensiv, pe care Albert 1-a acceptat rapid şi apoi a lovit cu un ciocan o bara de oţel chiar în spatele capului lui Albert. După doar 7 repetiţii a acestei secvenţe traumatice, Albert a fost condiţionat: el arăta acum o teama puternică faţă de şobolan, care nu numai că a durat o lună întreagă, dar s-a extins şi faţă de alte animale cu blană ca de exemplu iepurii. De aici Watson a ajuns la concluzia că este prostesc să relaţionezi psihopatologia cu orice cauza interioară, cum ar ii conflictele oedipale nerezolvate sau conflictele id-ego. Din contră, ej__a__şnsţiD? f t_ ca psihoTngjaar trebui redefînita ca studiul cnjŢipftrtamMŢti ]] jj ^observabil .

Page 28: 49022856 psihologie-judiciara

Ca mulţi alţi teoreticieni ai personalităţii» BivSkinner a avut şi el parte de momente dureroase de respingere profesionala. în cazul său, totuşi, aceste probleme au implicat un alt domeniu decâi psihologia.

Ţelul originar al lui Skinner a fost să devină romancier. El s-a specializat în Anglia, la Colegiul Hamilton şi a trimis mai multe povestioare cunoscutului poet Robert Frost, care i-a răspuns atât de favorabil încât Skhmer şi-a petrecut ceva timp după absolvire încercând să scrie ficţiune. Totuşi, un an mai târziu şi-a abandonat visul, ajungând la trista concluzie că nu avea nimic literar de spus şi c3 doar îşi pierduse timpul, în loc sa-şi atribuie eşecul unei deficienţe pe care o avea, Skinner s-a decis că era rezultatul inevitabil al circumstanţelor în care se găsea. Mai târziu, când a început o carieră m psihologie, el a urmat un drum asemănător: el a_ajnns la cnncTu?ia că, comportamentuljJrnan nueste determinat njeidecum de cauze interioare, ci doar de efectele mediului jxtenv

Skinner nu a urmărit să demonstreze că stările tensionate interioare (cum ar fi foamea, setea) şi procesele inconştientului nu exişti. El a susţinut însă că psihologia poate fi ştiinţă doar dacă îşi restrânge atenţia asupra comportamentului observabil şi asupra operaţiilor vizibile, care se fac asupra organismului din afară. SMnner a fost de acord cu Pavlov şi Watson asupra lâptului că unele comportamente sunt învăţate prin condiţionare clasică, aşa cum scaunul dentistului devine sursa de anxietate deoarece a fost în mo<f repetat asociat frezei dureroase, în condiţionarea pavlovianâ, stimulul neutru precede şi solicită răspunsul condiţionat. Prin contrast, Sldnner a susfauţcB marea majoritate a

jnactelor de învăţare depind de ceea ce.se_inta.mp15 după ce survine comportament" 1 Comportamentul nostru operează asupra mediului şi produce anumite efecte şi aceste efecte determină frecvenţa ulterioară de apariţie a acelui comportament. Modelul propus de Skinner este cunoscută sub numele de "condiţionare operan-ă____

Ajbert BanduraExperimentele lui Skinner cu animale au implicat în mod tipic încercări şi

erori în învăţare. Un şobolan sau porumbel înfometat este pus în cutia lui Skinner, unde este angajat în comportamente variate: ghemuire, alergare ş.a,m,d. In cele din urma animalul realizează răspunsul dorit, cum ar fi Împingerea unei bare sau lovirea cu ciocul a unui disc acte ce vor fi răsplătite cu o înghiţitură de mâncare.

Bandura a atras însă atenţia asupra faptului că multe procese umane de învăţare au loc într-un mod destul de diferit. Învăţăcelul nu va deprinde să conducă un automobil sau să facă o operaţie pe creier prin realizarea unor serii de comportamente aleatoare şi întărindu-li-se negativ comportamentele ratate prin ciocniri traumatice sau pacienţi morţi. Bandura a susţinut că dacă şobolanii şi porumbeii din experimentele Iui Skinner ar fi avut de-a face cu pericole reale cum ar fi înecarea sau electrocutarea, limitele condiţionării operante ar fi fost evidente.

Page 29: 49022856 psihologie-judiciara

Bandura a susţinut că noi învăţăm adesea observând ceea ce fac ceilalţi şi consecinţele comportamentului lor - învăţarea socială sau observaţinală. Astfel cel ce învaţă să conducă sau studentul la medicina va privi un expert lucrând şi va trage concluzii variate înainte de a-şi asuma sarcina respectivă. Spre deosebire de Skinner, Bandura a accentuat rolul aceior cauze interioare ale comportamentului uman, cum sunt gândurile, credinţele şi aşteptările.

Rezumat

l.Nu există până acum nici o definiţie universal acceptată a personalităţii. Jntr-o accepţiune mai larg utilizată, personalitatea se referă la caracteristicile cele mai importante, relată v~stăbile ale individului care justifică^ consecvenţa comportamrarului său. Aspectele personalităţii pot fi observabile sau neobservabile şi respectiv conştiente sau inconştiente.

2.0 teorie este o asumpţie nedemonWată asupra realităţii, una care va trebui supusă testuluivalorii de adevăr. Ea constă într-un set de termeni şi principii, cunoscute ca concepte, care suntconcepute sauaplicate de teoreticieni, '

3. Adesea tcorgticjeoii personalităţii nu sunt de acord unul cu celălalt, deoarece ei explorează o lume relativ nouă şi dificil de descifrat, psihicul uman, şi ca atare au de-a face cu aspecte desoebit de delicate ale abisului uman.

4.Cele mai cunoscute teorii ale personalităţii sunt: psihanaliza freudiar^â, tcoriile_neo-freudieneale^jui Jung, Adler, Homey, Fromm, Sullivan, Erikşon şi Murray; teoria trasaturilor a lui AllporLaiCattell; teoriile umaniste ale lui Rogers şi Maslow; teoria cognitivă a lui Kelly; şi, versiunilebehavioriste ale lui Skinner şi bandura, " " "'*

EL STRATEGII DE ABORDARE A PERSONALITĂŢILOR DIFICILE

Tulburările de personalitate ridică probleme complexe, greu de abordat şi deseori, greu de soluţionat sau reprezentând tot atâtea provocări pentru abilităţile tuturor celor, inclusiv a poliţiştilor, angajaţi în efortul de înţelegere şi corectare a anomaliilor şi a eşecurilor de ajustare Ia o societate, ea însăşi suferind de numeroase disfuncţionalităţi.

Conform DSM IV tulburările de personalitate reprezintă "paîtern-uri stabile de percepere,reiaţionare şi gândire asupra mediului şi asupra persoanei proprii, care se manifestă inîr-o largăvarietate de contexte sociale si personale importante, si care sunt inflexibile şi dezadaptahve,generând fie tulburărifuncţionale semnificative, fie distres subiectiv". " —'

Devierea de la normă implică abaterea, de la parametrii expectaţi şi acceptaţi cultural într-o anumită societate şi într-o anumită epoca, în mai multe

Page 30: 49022856 psihologie-judiciara

planuri definitorii pentru existenţa umană: cogniţie, afectivitate, controlul impulsurlor şi nevoile de gratificare, precum şi modalităţile de relaţionare cu alţii- Persoanele dizarmonice foarte frecvent suferă în forul interior şi în viaţa lor

33c&

CUPRINS

Introducere

Capitolul INoţiuni fundamentale de psihologie judiciară

Capitolul IITeorii ale fenomenului şi comportamentului infracţional

Capitolul mAnaliza psihologică a actului infracţional

Capitolul IVPersonalitatea: între normal şi patologic

Capitolul VProfilul personalităţii infractorului

Capitolul VI

t

11192741

536171

Page 31: 49022856 psihologie-judiciara

Delincventa juvenilă

Capitolul VH Psihologia victimei

Capitolul Vin Memoria martorilor

Capitolul IXProblematica psihologică a anchetei judiciare

Capitolul XInvestigarea psihologică a comportamentului simulat prin tehnica Poligraf

Capitolul XIIdentificarea criminalistică a persoanei după semnalmente prin metoda portretului vorbit 91

Capitolul XHProblematica psihosocială a mediului de penitenciar

Capitolul XHIConduita asertivă: contrapusă comportamentelor de tip agresiv şi pasiv

Capitolul XIVAutocontrolul emoţiilor negative

Bibliografie

99

109

117 129

relaţională cu alte persoane, de cele mai dese ori problematică şi încărcată. Aceeaşi indivizi, cauzează mari dificultăţi altor persoane şi implicit societăţi, prin nedezvoltarea instanţelor morale sau funcţionarea defectuoasă a mecanismelor de control al emoţiilor, al agresivităţii înnăscute, al sociabilităţii. Toate acestea au repercusiuni multiple asupra funcţionării, securităţii şi echilibrului societal. Dealtfel de cele mai multe ori delicventa, criminalitatea, violenţa şi omuciderea, abuzul de droguri şi alcool, comportamentele autodestructive, abuzul fizic şi sexual al minorilor etc. sunt opera persoanelor ou trasaturi dizarmonice de personalitate.

în cele ce urmează vă prezentăm caracteristicile definitorii ale celor mai frecvente abateri de la personalitatea statistic normală (incluzând aici personalităţile accentuate dar şi cele patologice) la care am adăugat din raţiuni pragmatice strategii eficiente de abordare a acestor persoane. Motivul pentru care în unele situaţii ( ex. personalitatea de tip borderlme sadică etc.) nu s-a insistat pe

7783

Page 32: 49022856 psihologie-judiciara

abordări recomandabile este unul destul de evident: aceştia în primul rând reclamă intervenţie terapeutică de specialitate şi ca atare principala recomandare este evitarea lor.

Personalitateajlepresivă

Trasaturi• Pesimism - în orice situaţie s-ar afla, vede doar latura sumbra a acesteia,

posibilele riscuri, supraevaluează aspectul negativ minima! izându-1 pe cel pozitiv.

• Depoziţie triffţa^- de regulă este tristă şi posacă, chiar şi atunci când lipsesc evenimentele neplăcute care sa justifice această dispoziţie, ,

* Ahcdonie - nu resimte plăcerea, nici măcar în cazul unor activităţi ori situaţii considerate în mod obişnuit ca fiind agreabile (week-end-uri, evenimente fericite)

* Aut»depreciere — nu se simte „la înălţime", nutreşte sentimente de inaptitudine şi inutilitate ori de culpabilitate (chiar şi atunci când ceilalţi îl apreciază)

Cum să te porţi cu personalităţile depresive

Recomandabil• Sff-i atrageţi atenţia prin întrebări asupra laturii pozitive a oricărei situaţii. în

oricesituaţie, o personalitate depresiva vede numai aspectul negativ al acesteia. Pentru ea, sticlaeste mereu „pe jumătate goală",

■ Antrenaţi-o în activităţi agreabile care jă tle pe măsura sa. Deseori, personalităţiledepresive au tendinţa de a respinge acele ocazii ce le-ar putea procura plăcere. Acest refuz sedatorează mai multor factori: oboseală, teama de a nu fi la înălţimea situaţiei, atitudineculpabilizată vis a vis de plăcere şi mai ales teama că situaţia nu va fi tocmai plăcută pentruele,

• Să vă arătaţi consideraţia în mod adecvat. Deseori se întâmpla ca personalităţile depresivesă aibă o proastă părere despre ele însele, fapt ce Ie întreţine tristeţea. Afecţiunea şiconsideraţia noastră, cu condiţia însă de a fi sincere, sunt cele mai bune medicamente pentrupersonalităţile depresive.

* înjemnaţi-o sa consulte un specialist De cele mai multe ori, e nevoie de timp şi diplomaţiepentru a determina o persoană să consulte un specialist.

Page 33: 49022856 psihologie-judiciara

Nerecomandabit* Să-i spuneţi să se „zgâltaie". „ZgâLţâie-teT scutură-îe puţinf", 5J5acă vrei,

poţi!", „Adună-te!"sunt sfaturi care au fost date personalităţilor depresive de milioane de ori, de când existăomenirea. Şi dacă acestea continuă să fie repetate, este tocmai pentru că sunt ineficiente. Chiardacă va asculta îndemnul, personalitatea depresivă se va simţi respinsă, neînţeleasă şidesconsiderată,

■ Să-i faceţi morală. >>N-ai deloc voinţă", .J^rea te laşi în voia lucrurilor'*, „Nu-i bine când vezitotul în negru", „Nu ştii cât trag eu de mine". O atitudine moralizatoare şi culpabilizanta e totatât de potrivită pentru depresiv ca şi faptul de a-i reproşa unui miop că vede totul în ceaţă sauunei persoane care şi-a scrântit glezna că şchioapătă.

• Sa vă lăsaţi târâţi în marasmul personalităţii depresive. Fără voia lor, personalităţile depresive par sâ ne invite să le împărtăşim viziunea asupra lumii şi a felului de a trăi. Vâzându-3e aşa de triste tu însuţi te întristezi şi sfârşeşti prin a te simţi uşor vinovat pentru că nu le îfnpărlăşeşti neliniştea.

• Pagă vă este patron : verificaţi periodic sănătatea firmei voastre Dacă va este soţ/soţie: Îndemnaţi-Ho) să citească acest capitol

Dacă v5 este coleg sau colaborator: complimentaţi-i de câte^ ori gândeşte pozitiv

Personalitatea dependenta

Trăsături■-—-—— r■ Nevoia de a fi ajutată şi susţinută de ceilalţi:este reticentă când este vorba să ia singura* decizii de multe ori îi lasă pe ceilalţi să ia în numele ei decizii importante prefera sâ-i urmeze pe ceilalţi decât să vină cu unele iniţiative nu-i place să fie singură ori să facă singură unele lucruri* Teama de a nu strica relaţiile cu ceilalţi:pentru a fi pe placul celorlalţi Sflunemercu „da 11 este extrem de afectată şi anxioasă atunci când este criticată şi dezaprobatăaccepta munci puţin gratificante, pentru a se tace plăcută celorlalţi

Cura să te porţi cu personalitatea dependentă

Recomandabil• Sa-i lăudaţi mai mult iniţiativele decât izbânzile, sâ-i ajutaţi să banalizeze

eşecurile. Incapacitatea mai multor personalităţi dependente de acţiona ascunde tocmai teama de eşec şi de urmările lui. înconjurat de persoane pe care le consideră mai competente ca el, dependentul se teme de criticile ce ar putea fi aduse iniţiativelor lui. DacJLvâ cere sfatul, înainte de a-i răspunde chestionaţi-! în privinţa penetului său de vedere. Subiectul dependent va

Page 34: 49022856 psihologie-judiciara

încerca să vă determine să luaţi decizii în locul lui; de multe ori, veţi fi poate tentaţi să-i faceţi jocul; fie pentru a-1 ajuta, fie pentru a câştiga timp, fie pentru că gândiţi că sunteţi mai în măsură să luaţi o decizie, fie pentru că este măgulitor să faci oficii de înţelept sau de cunoscător. Dar, amintiţi-vă de un proverb chinezesc: „Daca vrei să ajuţi pe cineva, nu-i da un peşte, învaţă-1 mai bine să pescuiască."

• Vorbiţi-i de îndoielile şi slăbiciunile voastre, nu şovăiţi^ă- i cereţi voi msiYa_sJatul_ş| ajutorul,

• Faceţ i-i să tntelea^ă că sunt o serie de lucruri pe carele puteţi face fără el, dar ca aceasta nu înseamnă că>l respingeţi. Dacă aveţi o seamă de relaţii amicale sau profesionale, persoana dependentă se va simţi respinsă, dată deoparte (fără să aibă curajul de a mărturisi acest lucru deschis) pentru faptul că aveţi o viaţa în afara ei.

Nerecomandabil• Sa luaţi decizii în locul lui chiar dacă v-o cerci nu-i săriţi in ajutor dedate ori

este înimpas. Fiecare sfat ori sprijin acordat încurajează tendinţa ulterioară de a cere din nou ajutorşi accentuează sentimentul neputinţei şi al autodeprecierii la individul dependent.

■ Să-i criticaţi fljţiş iniţiativele, chiar dacă sunt ratate . Fiecare din încercările lui trebuie încurajată, chiar dacă sunteţi îndreptăţiţi să-i criticaţi felul în care a procedat şi să fiţi sinceri în privinţa rezultatelor,

■ Să-1 abandonaţi cu desăvârşire, pentru a-1 „învăţa să se descurce singu r". Dacă vreţi să-1 ajutaţi să devină independent este preferabil să procedaţi progresiv.

• Să-i îngăduiţi să plătească preţul dependenţei sale (să vă ofere cadouri şi s5 facă „muncimurdare*^.

• Să-I lăsaţi să vă invadeze. Dacă nu trasăm limite clare solicitărilor de ajutor ca şt aversiuniifaţa de singurătate a personalităţilor dependente, fără să ne dăm bine seama ne putem trezi„invadaţi" .

Personalitatea pasiv-agresivă

TrăsSimi• Atât în domeniul profesional, cât şi în viaţa personală, manifestă rezistenţa Ia

exigenţelecelorlalţi

■ Djşgnţă^cesîv de mult ordinele, critică figurile autorităţii• într-un mod ocolit: „tărăgănează" lucrurile, este intenţionat ineficienta, stă

îmbufîiatâ, „uită"anumite lucruri, se plânge câ ar fi neînţeleasă ori desconsiderata sau că este râu tratată.

Page 35: 49022856 psihologie-judiciara

CumjjItgjKirfl cu personalitatea pasiv-agresivă

Recomandabil■ Fljljuiiabjii. Personalităţile pasiv-agresive sunt foarte susceptibile la tot ce

aduce lipsă deconsideraţie. Dacă le ceri ceva într-un mod abrupt sau cu un aer distant le poţi trezi Indatâostilitatea.

• Cereţi-Lpârerea ori de câte orjeste posibil.■ Ajutaţi^ să se exprime direct. Comportamentul pasiv-agresiv reprezintă un

mod indirect dea-şi exprima agresivitatea. Persoana care se exprimă în acest fel are,sentimentul câ se expunemai puţin riscurilor decât dacă şi-ar exprima făţiş dezacordul (şi uneori nu se înşealâ)- în multecazuri, faptul de a o invita să-şi exprime direct dezacordul înlesneşte discutarea şi rezolvarea(parţială) a conflictului subiacent,

• Să-Lreamintiţi regulile io cui uir Când vă confruntaţi cu o seamă de comportamente repetatecu o rea voinţa, poate fi util să-i reamintiţi persoanei respective regulile jocului.

NerecomandobU• Săjjjarefaceţi că nu î-aţi remarcat opoziţia. Dacă partenerul de viaţă sau

colaboratorulvostru stă bosumflat, puteţi fi tentat să nT reacţionaţi în mei un fel, aşteptând să-j treacă. înmajoritatea cazurilor, adoptarea unei asemenea atitudini se dovedeşte a fi o greşeala. Dacă vă

. prefaceţi că nu percepeţi nici un mesaj, celălalt va fi înclinat să-şi intensifice represaliile până când va trezi o reacţie. Aşadar, dacă aţi remarcat ceva ce aduce a rea-vointăT îmbufnare, represalii mascate reacţionaţi imediat printr-o întrebare prin care îl împiedicaţi pe celalalt să se instaleze confortabil în propriul comportament pasiv-agresiv.

• SjljcriHcaffjiidoma unui pl rialE~Evitaţi discursurile moralizatoare, deşi acestea sunt cel mai la îndemână pentru ca am fost deprinşi cu acest tip de discurs întreaga copilărie şi adolescenţă,

• Sj^ă lăsaţi antrenatîn jocul represaliilor reciproce

Daca vă este patron: schimbaţi-vă locul de muncă, vă poate târî şi pe dvs, în căderea lui.Saca vă este soţ/soţie: încercaţi să-1 (ol determinaţi sj^se exprime deschisDacă vă este prieten sau colaborator: recitiţi acest capitol înainte de îi ieşi în întâmpinare

Personalitatea paranoică

Page 36: 49022856 psihologie-judiciara

Trasatori• Neîncredere^îi suspectează pe ceilalţi că ar fi râu intenţionaţi în ceea ce o priveştese protejează în permanenţa, foarte atentă la ceea ce se petrece înjur, nu are încredere,este suspicioasăpune la îndoială loialitatea altora, chiar şi a celor apropiaţi, adesea invidioasă

36caută energic şi în detaliu dovezi în jurul bănuielilor sale, fără a ţine seama de situaţieîn întregul eieste gata de represalii disproporţionate, dacă se simte ofensată- preocupata de propriile drepturi, ca şi de problemele de prioritate, se simte

uşorofensată

■ Rigiditate^se arată iraţională, rece, logică şi rezistă oricăror argumente ce vin din partea celorlalţi- îi este greu să manifeste tendinţe ori emoţii pozitive, nu prea are simţul umorului• Există o infinitate de forme intermediare în care caracteristicile paranoiei sunt

mai puţin pronunţate sau nu apar decât în situaţii stresante. O astfel de formă mai uşoara este rjerjjonalitatea senzitivă,

• Poate fi folositoare paranoia?Puţină paranoia poate fi utilă în următoarele împrejurări;când trebuie să ştii să fii inflexibil în aplicarea legii (poliţist, judecător, serviciulcontencios)când trebuie să ştii cum să-ţi aperi drepturile într-un conflict fie un conflict cuadministraţia, fie cu proprietarul unui garajcând trebuie să faci faţă unor adversari posibil vicleni ori primejdioşi (să lucrezi înpoliţie, la vamă, în cadrul serviciilor antitero sau faci afaceri într-o ţară al cărei

echilibru este instabil) Nu afirmam că toţi cei care lucrează în aceste domenii ar fi paranoici, deoarece nu este adişvărat, ci că anumite trăsături ale paranoiei bine controlate pot fi utile în cazul în care activaţi în acest gen de activitate.

Cum ne purtăm cu paranoicii?

Recomandabil• Să vă exprimaţi limp ede motivele ji intenţiile. Paranoicul va avea mereu

tendinţa de a-şi imagina ci vreţi să-i Tăceţi rău. Prin urmare, nu trebuie sâ-i daţi indicii care iar confirma bănuielile. Cel mai indicat mijloc este de a

Page 37: 49022856 psihologie-judiciara

comunica cu acesta într-un mod cât mai puţin echivoc cu putinţă. Mesajele voastre nu trebuie să lase nici cel mai mic loc interpretării.

• Sa respectati convenienţele cu scmpnlozitate. D acă aveţi de a face cu un paranoic fiţi de o politeţe „reglementară", nu-1 lăsaţi să aştepte, răspundeţi de îndată mesajelor lui, fiţi cu băgare de seamă Ia formulele de curtoazie, fiţi atent când îl prezentaţi cuiva, nu-I întrerupeţi când vorbeşte.

• Menţineţi un contact regulat cu e L Un paranoic pe care îl evitaţi ar putea crede că uneltiţi împotriva lui sau ca vă îndepărtaţi repede tocmai pentru că vă e teamă de represaliile din partea lui după răul pe care i 3-aţi fficut şi pe care el încă nu 1-a descoperit.

• S5 faceţi referiri la legi ?i Ifl reţnilqmpntg Majoritatea paranoicilor resimt o anume fascinaţie pentru legi şi regulamente. Adesea, însă cunoaşte mult mai bine decât voi legile şi regulamentele şi va şti să le folosească în propriul avantaj. Atenţie - nu vă angajaţi în ceva de care nu sunteţi prea siguri, şi, mai ales, înainte de toate, consultaţi un specialist din respectivul domeniu.

• -Să-i lăsaţi nnete mici victorii _dar flflnrilţi-va himv cftrp Paranoicul are nevoie de succese mai mari ori mai însemnate decât noi pentru a-şi menţine echilibrul. Dacă este privat de aceste succese, riscăm să-i amplificăm furia. Este important să ştiţi să-i cedaţi în ceea ce vi se pare neesenţial, dar stabilind totuşi o limita, pentru a nu ceda în ceea ce este esenţialul.

• Să vă caataţt aliaţi tn altă parte. A te confrunta cu un paranoic la serviciu sau în viaţa personală este adesea o situaţie fhistrantâ, istovitoare. în preajma celorlalţi poţi afla sprijin, încurajare, sfaturi, mai ales dacă şi ei se confruntă cu acelaşi paranoic.

Nerecomandpfyll• Să renunţaţi la a Lămuri neînţelegerile.

37■ Sjţjp_aţa£3ţjymgţTJnga puf *"•*_& aa ri ?*P r& Stne * Aruncându-Ie cuvinte care

ii rănesc, îijignesc le sporiţi violenţa, dorinţa de a vă învinge, de a vă domina, întărindu-le suspiciunile.

• Sj_conuţe£j£i£eIi. Arătaţi vederii sale doar ceea ce este impecabil, cumpălaţi-Vă vorbele, nu spuneţi prea multe.

• Nujjârflţi» c ăci va afla. Să bârfeşti un paranoic este riscant. Cu hipersensibilitatea în a detecta adversăriipotetic] 51 cu dorinţa de care este stăpânit de a-şi confirma bănuielile, paranoicul va ştii întotdeauna, într-un fel sau altul că l-aţi bârfit.

• Să disc utaţi poUtica^• Sâ_^eveoiţlşijvpjj3âŢa5gj£i. Atenţie la a nu reacţiona în aceeaşi manieri ca şi

paranoicii, indignându-vâ la culme, continuând cearta din nimic, trecând la represalii disproporţionate. Uneori, este de ajuns să iei puţină distanţă, să-i laşi ceva mai mult spaţiu chiar să încerci sincer să lămureşti o neînţelegere pentru a dezamorsa un conflict care pluteşte în aer.

Page 38: 49022856 psihologie-judiciara

Trăsături• ^3^j_dţ_^pegl'fat5 do rfig"1' 1 * 9* kţ ţfc din societate• Impulsiv itate• Inc^micitatedej^^prnjecte tjg jermen luni»• Simţ redus al culpabilităţii fp&nft la alianţa tntal to• Cqroportamenift fr gfiYentgJa viitorul sociopat: sQoiaturi, cbiuluri de la

yqaij, abuz d£ alcool sau stupefiantei multiple contacte sexuale ou diverşi parteneri, evadări prost organi£ateT c ă^^^^mcTFtottnage

■ Aspecte pozitiv^: stabil^nc lîşoj-^pntaptf simţ al umorului, ŞUSţul pentru risc,

• Recomandare - evitaţi apropierea mai ales înviata personală dar şi în cea sentimentală.• Intervenţiile tarapgPţjce sjţjgrpuţL

PersontdUateade. tip_hprderli8e

Trăsături• Dispoziţii fluctuante, comportamente impulsive• Stări de furie, emoţii puternice greu de stăpânit? de multe ori urmate de atari

depresive, risc mare de sinucidere• Abun de alcool, stupefiante• Imagme incertă asupra propriei persoane• ^^îeTaceste persoane au tost de Regulă, vicjim£__a]e__uno_r violenţe sau

_abuzuri. sexuale săvârşite de cineva din cei apr<ipiaţi lor (nu toţi copii maltrataţi ajung borderline, în schimb pot dezvolta unele tulburări psirtice)- Unii cercetători consideră că exista o legătură între personalitatea borderlirje dezvoltată încă din copilărie şi tulburările de stress.posHraumatic.

• Recomandare ^ păstra rea un^j distanţe optime, o distanţ^prea mare îl va face pe borderiine să se simtă frustrat şi să reacţioneze agresiv» inipreviziDll; adresaţi-vă specialistului- „

Trăşâturt■ Comportamente sau atitudini menite să provoace suferinţa şi supunere

celuilalt pentru simpla plScerejirrjU^^suTerinţ&^eluilalt priptr^o serie de compommelîte^penmse, neputându-li-se aduce învinuirea de încălcare a legii (a-$i pedepsi mai aspru copii decât este permis, a umili în public pe cineva, a maltrata animalele, a impune celorlalţi comportamente umilitoare sau degradante)

• Tulburarea apare în adolescenţă, în special ta persoanele de sex masculin. Exista situaţiifavorizante - antrenament dirijai de o persoană carismatică, înrâurirea unui grup, nevoia de acompensa o frustrare, dorinţa de răzbunare.

Page 39: 49022856 psihologie-judiciara

Personalităţi schimbatele un eveniment traumatic

Trăsături^• Apare la persoanele care au fost vţctime ale unor evenimente traumatice -

prizonieri înlagărele de concentrare, supravieţuitori ai unor accidente grave sau catastrofe, victime ale uneiagresiuni

Recomandare - supunerea victimei la un tratament chiar în primele ore după expunerea la evenimentul traumatic. T^îanientd e psih_olo_gjc4 în primul rând, şi constă în aceea că victima e îndemnată să-şi relateze trauma, dar în contextul unei relaţii terapeutice liniştitoare.

Personalitatea anxioasă— ■—— '

Trasaturi• Griji mult prea intense si orea frecvente^penfru sine şi pentru ceilalţi, raportat

lanscurile vieţii cotidiene• Tensiune JJzjcâ ajesea excesiv ă• Permanenta atenţie la riscuri: vigilenţă faţă de tot ce ar putea lua o turnură

neplăcută, pentru a controla chiar situaţii cu un risc redus.

Cum nej>urţăm cu apxiogji?

Recomandabil• Inspirati-i încredere. Pentru personalitatea anxioasă lumea este ca o maşinărie

uriaşă în care fiecare pieaâ te poate lăsa oricând, producând astfel o „pană". Dacă-i daţi impresia că nu dumneavoastră veţi pricinui această pană, anxiosul vă va copleşi mai puţin cu neliniştea sa, ceea ce va face ca relaţiile cu el să fie mai bună.

• Sjw_ajutaţi să relativizeze Fâcându-1 să se concentreze asupra consecinţelor reale ale unui eveniment şi asupra posibilelor soluţii, îl veţi ajuta să se detaşeze şi să-şi reducă din anxietate.

» Sg practicaţi un umor binevoitor, ■ Iktermmaţi-i s& se trateze.

ierecorrţgnt* Să va lăsaţi subjugaţi* Sâ-ijaa^grin!surprindere. Personalităţile anxioase au o reacţie puternică la

surprize, chiar şi aruncTcâtăVvoTbâ de^urprize plăcute. Când intervine imprevizibilul, sistemul lor de alarma se declanşează dând naştere unei emoţii puternice.

■ Sâ-i împărtăşiţi rjrorM k^unmea^străjjeli^ti, Evitaţi sâ-i mărturisiţi ce va preocupă, cu excepţia cazului în care chiar va poate ajuta. Pentru el nimic nu

Page 40: 49022856 psihologie-judiciara

este mai angoasant decât să realizeze că lumea este un loc mai primejdios şi mai incert decât credea el,

■ Evitaţi subiectele d^conveTşaJiejŢenib ile,

* Dacă este şeful dumneavoastră: fiţi pentru el un fel de semnal liniştitor* Dacă este coleg sau colaborator; folosiţi-vă de calităţile lui de anxios pentru a

preveni şi prevedea totul

Rezumând în tabelul de mai jos am inserat ceea ce este recomandabil şi respectiv nerecomandabil în abordarea oricărei personalităţi dizarmonice.

39_________RECOMANDABIL__încercaţi să le faceţi <ii-si schimbecomportamentul______________încercaţi să aflaţi ce temeri ascundcggJUprtamentele dificileAccepta^ojchigibare progresiva__Trasaţi o imagine clară a propriilor voastretrebuinţe $i jimite ____ Acceptaţi o schimbare iacompfetă

Nu cedaţiJD privinţa aspectelor

_________NERECOMANBABILŞa vrei să le schimbi concepţia despre lume

gft crezi ca e vorba de o chestiune de rea voipţâ

5j le pretinzi o schimbare rap jja gă le fad morala

gj le pretinzi perfecţiunea în tot ce fac şi apnj ,<âjaşi totul baită________Să le compătimiţi ori sa le faceţi jocul__________________________

Page 41: 49022856 psihologie-judiciara

40

vm

&#-;-

CAPITOLUL V PROFILUL PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

5.1. CARACTERISTICILE PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

Cercetarea complexă a fenomenului infracţional, sub toate aspectele sale, deschide largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o fundamentare realista a măsurilor generale şi speciale orientate către prevenirea şi combaterea manifestărilor antisociale.

Personalitatea infractorului este fondul pe care se intersectează, în cadrul duelului judiciar, funcţiile acuzării şi apărării pentru că, în ultimă instanţă, pedeapsa este impusa infractorului, iar efectele sale sunt condiţionate de această personalitate. Elementele pozitive ale personalităţii vor putea conduce spre o pedeapsă mai uşoară, pe când cele negative vor trebui înfrânte printr-o pedeapsă mai aspră. Există şi situaţii in care pedepsele sunt insuficiente, acestea generând, de obicei, fenomenul recidivei sau al obişnuinţei infracţionale, cărora societatea nu le-a găsit remedii propice.

Conceptul de personalitate este esenţial pentru o justiţie ce se fundamentează pe adevăr, ştiinţă şi dreptate, în care primează îdeea de recuperare socială a infractorului. De aceea justiţia îşi racordează activitatea la serviciile psihologiei judiciare.

Factorii externi nu acţionează direct, nemijlocit şi univoc asupra individului, ci prin filtrul

particularităţilor sale individuale, particularităţi ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele

înnăscute ale personalităţii şi în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate

/acestea îi determină un anumit tip de comportament disfuncţional, un anumit mod de a acţiona şi reacţiona

în spaţiul psihologic, în modul de a rezolva situaţiile conflictuak care apar mereu în acest spaţiu.

Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite comiterea unor acţiuni atipice cu caracter* antisocial sau disocia!.

Infractorul apare ca un individ cu o insuficienta maturizare socială, cu deficienţe de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidenţă atât personalitatea infractorului, cât şi mecanismele interne (mobiluri, motivaţii, scopuri) care declanşează trecerea la actul infracţional ca atare.

Studiindu-se diferite categorii de mfractori sub aspectul parncularităţilor psihologice, s-a reuşit sase stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent ;4egea:%_ iNADAPTAREA SOCIALĂ. E ste evident că orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social

Page 42: 49022856 psihologie-judiciara

^adaptaţii, cei greu educabili, de unde se recrutează întotdeauna devianţii, sunt elemente a căror educaţie s-Jă realizat în condiţii neprielnice şi în mod ncsatisiăcător, Anamnezele făcute infractorilor arata că, în ^majoritatea cazurilor, aceştia provin din familii dezorganizate (părinţi decedaţi, divorţaţi, infractori, ^alcoolici etc) unde nu există cqndiţii^pricepere sau preocupare necesară educării copiilor. Acolo unde xjuvelul socio-cultural al părinţilor nu este suficient de ridicat, unde nu ae dâ atenţia cuvenită normelor ^^gimului zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptări sociale. Atitudinile antisociale care rezultă diu '■^Mfluenţa necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative care, în diferite ocazii ^nefavorabile pot fî actualizate, conducând la devianţă şi apoi la infracţiune,-* Acţiunea infracţională reprezintă etiologic un simptom de inadaptare, iar comportamental este o'"reacţie atipică,X DUPLICITATEA COMPORTAMENTULUI,^ C onştient de caracterul socialmente distructiv al actului-infracţional1, infractorul lucrează în taină, observă, plănuieşte şi execută totul ferit de ochii oamenilor, în "general şi ai autorităţilor în special. Reprezentând o dominant puternică a personalităţii, duplicitatea ^infractorului este a doua lui natură, care nu se maschează numai în perioada în care comite fapta ' infracţională, ci tot timpul. El joacă rolul omului corect, cinstit al omului cu preocupări de o altă naturăffecât cele gig ^Sp^iall'tflţi'" '"^fri^AwT "jfW ărtifimfll îr H^nn^regyia artele ci faptele (v^iHietTpfacându-1 uşor depistam! pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a 'Meţii duble", îi formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al vieţii.

IA4ATUJUTATEA INTELECTUALĂ. Aceasta constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen ţimg consecinţele acţiunii sale antisociale. Există ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent»

41ffdând o mică importanţă viitorului. Acesta este centrat pe prezent şi nu discriminează cert delincventa de :delincvenţâ.

Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligenţă (Q.L), ci eamnă o capacitate redusă de a stabili un raport raţional între pierderi şi câştiguri în proiectarea şi ctuarea unui act infracţional, trecerea la comiterea infracţiunii efectuându-se în condiţiile unei prudenţe lime faţă de pragurile de toleranţă a conduitelor în fapt,

IMAZU&ITATEÂAFECTIVA. Constă ăl decalajul persistent între proceseîe cognitive şi afective, în sarea celor dm unna\~DaforM dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectiva duce la o rigiditate ncâ, la reacţii disproporţionate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realităţii. Imaturul -tiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru obţinerea unor plăceri diate, minore şi uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventa faţă de problemele reale şi ortante, este lipsit de o poziţie critică şi autocritică autentică, este nerealiSt, instabil emoţional, turitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul la manifestări şi portamente antisociale cu

Page 43: 49022856 psihologie-judiciara

urmări deosebit de grave,INSTABILITATEA EMOTIV-ACţlONALÂ,_ Datorită experienţei negative, a

educaţiei deficitare primiteimilie, a deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite, infractorul este un individ

instabil din punct dere emotiv-acţional, un element care în reacţiile sale trădează" discontinuitate, salturi

neruotrvate de la osriă la alta, inconstanţă în reacţii faţă de stimula. Această instabilitate este o

trăsătură esenţială amalităţii dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor, o latură unde ir

aumatizareamalităţii se evidenţiază mai bine decât pe planul componentei cognitive.

Instabilitatea emotivă facedin stările de dereglare a afectivităţii infractorilor care se caracterizează prin: lipsa

(.mei autonomiiive, insuficienta dezvolatre a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi

sentimentelor"ioare, îndeosebi a celor morale etc. Toate acestea duc la lipsa unei capacităţi de

autoevaluare şi deare adecvata, la lipsa de obiectivitate faţă de sine şi

faţă de alţii,SENŞIŞI IITA TEA DEOSEBITA. Anumiţi excitanţi din mediul ambiant exercită

asupra lor o stimulare acţiune cu mult mai mare ca asupra omului obişnuit, ceea ce conferă un caracter atipic reacţiilor îra. Pe infractor îl caracterizează lipsa unui sistem de inhibiţii elaborat pe linie socială, aceasta ducând lalizarea trebuinţelor şi intereselor în direcţie antisocială. Atingerea intereselor personale, indiferent de cinţe, duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice şi psihice.

FjţltsiBAjtfZA^q?ieziB& starea cel ui care este privat de o satisfacţie Jegmmă, care este înşelat în ţţele_sale. Este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalităţii m mod ;oriu sau relativ stabil, ca urmare a obsirucţionării satisfacerii unei trebuinţe, a deprivării subiectului ra ce îi aparţinea anterior. Frustrarea este, de fapt, experienţa afectivă a eşecului, trăirea mai mult sau iţîn dramatica a nereuşitei. Una şi aceeaşi situaţie poate fi resimţită" ca favorabilă de către o persoana e fî trăită ca frusrrantă de către alta.

Starea de frustrare se manifestă printr-o ernotionalitate mărită, şi în funcţie de temperamentul

luluî, de structura sa afectiv, de formula echilibrului afectiv (stabilitate - instabilitate emoţională) se

ijunge la un comportament deviant, individul nemaitinând seama de normele şi valorile instituite de

te.Procesul de frustrare implică trei elemente; a) cau?a sau situaţia frustrantă în care

apar obstacole şiprivative printr-o anumită corelare a condiţiiJor interne cu cele externe; b) starea

psihică (trăirituaJe, suferinţe cauzate de privaţiune etc); c) reacţiile comportamentale, efectele

Page 44: 49022856 psihologie-judiciara

frustrării. Frustrarearoltă din conflict, generându-1 la rândul său, mar ales atunci când starea de frustrare

este rezultatult de atribuire nejustificată, subiectivă a unei intenţii răuvoitoare. Conflictul

reprezintă doar o condiţie3 care poate duce la instalarea stării de frustrare. Pentru a se produce frustrarea

trebuie să aibă locie conştiinţă motivaţională" prin care i se atribuie persoanei frustrate o intenţie

răuvoitoare. Lari aceasta apare ca o proiecţie a motivării unor fapte antisociale pe care le-

au săvârşit.ilitatea de a pune în acord trebumţele interne cu exigenţele mediului social duce la

apariţia unorî emoţionale şi stări de

frustrare.Reacţiile la frustrare sunt variabile, ele depind de natura agentului frustrant şi de personalitatea celui cestui agent. în cazul infractorului, frustrarea apare atunci gând acesta este privat de unele drepturi, lise, satisfacţii etc. care consideră că î se cuvin sau când în calea obţinerii acestor drepturi se unele obstacole. Frustrarea infractorului este resimţită în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criză (o tică, de tensiune) care dezorganizează, pentru momentul dat, activitatea instanţei corticale de a acţiunilor, generând simultan surescitarea subcortxcală.

42^' -A ;\'d^i-%>. Frustrarea presupune îngustarea câmpului de acţiune, în cadrul unui grup, subiectul se confrunta cu (intenţule celorlalţi. Reacţia la această situaţie poate fi activă, deci agresivă, pentru ca subiectul sâ-şi impună ^intenţiile sau pasivă, când acesta îşi reprimă actele, pentru a limita agresivitatea celorlalţi, „;'v Infractorii reacţionează diferenţiat ia situaţiile frustrante, de la abţinere (toleranţă la frustrare) şi ^rnânare a satisfacţiei până la un con^ortament agresiv. Cei puternic frustraţi au tendinţa să-şi piardă pe moment autocontrolul acţionând haotic, inconstant, atipic, agresiv şi violent cu urmări antisociale grave. Trăirea tensiunii afective generate de conflict şi de frustrare depinde nu atât de natura şi forţa de acţiune a factorilor frustranţi cât mai ales de gradul maturizării afective şi morale a infractorului şi de semnificaţia acordată tartorilor conflictuali şi frustrând prin procesul de evaluare şi interpretare.

COMPLEXUL DE INFERIORITATE. Desemnează o totalitate de trăiri şi de trăsături personale cu un cotrtinutjifectiv foarte intens, favorizate de situaţii, evenimente, relaţii umane etc. care au un caracter frusfraut. Complexul de inferioritate reprezintă o structură dinamică inconştientă, înzestrată cu mecanisme de autoreglare, reprezentând reacţia împotriva existenţei, la nivelul întregii structuri a personalităţii, a unei surse permanente de dezechilibru. Pin punct de vedere comportamental,

Page 45: 49022856 psihologie-judiciara

complexul este un altgorirm, o strategie a subiectului când acesta nu reuşeşte să reducă o tensiune psihică, ci o fixează.

Pentru infractor, complexul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta o resimte ca un sentiment de insuficienţă, de incapacitate personală. Uneori complexul de inferioritate se cristalizează în jurul unor caracteristici personale considerate neplăcute, a unor deficienţe, infirmităţi reale sau imaginare fiind potenţate şi de către dispreţul, dezaprobarea tacita sau exprimată a celorlalţi. Complexul de inferioritate incită adesea la comportamente compensatorii, iar în cazul infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial.

XPinatel arata că la majoritatea marilor delincvenţi exista un nucleu al personalităţii ale cărui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Alături de aceste trăsături ale nucleului personalităţii criminale sunt menţionate şi asa-numitele variabile, care se raportează la aptitudinile fizice, aptitudinile intelectuale şi tehnice, la trebuinţele nutritive şi sexuale ale individului. în timp ce nucleul central de trăsături este răspunzător de trecerea la actul criminal, guveraându-1, variabilele determină direcţia generală, gradul reuşitei şi motivaţia conduitei criminale.

EGOCENTRISMUL reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la ejjnsuşj. el şi numai _ef sejiflă în centrul tuturorjucrurilor si situaţiilor^ Atunci când nu-şi realizează scopurile propuse devine invidios şi susceptibil, dominator şi chiar despotic. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorinţe, scopuri, interese. Este un individ incapabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi, se crede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna şi în toate situaţiile dreptate. îşi minimalizează defectele si insuccesele, îşi maximizează calităţile şi succesele, iar atunci când greşeşte în loc sâ-şi reconsidere poziţia, atacă virulent.

LABILITATEAeste!găsjtUjg_personaligţi; care semnifică fluctuaţia emotivităţii, capricjozitatea si ea atare o accentuată de-g^if^~gprpjrjfţ.1En^ Infractorul nu-şi poate inhiba sau domina dorinţele, astfel că turuie sale sunt imprevizibile. Instabilitatea emoţională presupune o insuficientă maturizare afectivă, individul fiind robul influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi inhibe pornirile şi dorinţele in faţa pericolului public şi a sancţiunii penale. Nu realizează consecinţele pe care le aduce actul criminal*'ui, AGRESIVITATEA reprezintă un comporta ment vjojenţ şi desiructiv orientat spre persoane-flhiecte ' sau^gpre sine. Agresivitatea se referă la toate acţiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra : hnui obiect, acţiuni care au drept scop producerea, într-o formă directă sau simbolică, a unei pagube, jigniri /său dureri. Agresivitatea rezidă în acele forme de comportament ofensiv, consumate pe plan acţionai sau •Serbai, care în mod obişnuit constituie o reacţie disproporţionata la o opoziţie reală sau imaginară. Deşi :^istă şi o agresivitate nonviolentă, de cele mai multe ori agresivitatea presupune atac deliberat, ofensivă Jdjrectă, cu adresă ţintită, punere în pericol etc. Agresivul nu aşteaptă ca situaţia conflictuală să apară, ci ţesută să o provoace, uneori chiar printr-o acţiune de avertisment, El atacă intens şi numai la un pericol ■'^rninent fuge. Agresivitatea este un fenomen de convertire comportamentală spre o acţiune automată, neelaborată, persoana decazând din nivelul autodeterminării morale.X- . La infractor agresivitatea apare fie în situaţii frustrante, fie atunci când acesta comite infracţiuni prin violenţă. Agresivitatea şi violenţa nu pot fi separate de alte

Page 46: 49022856 psihologie-judiciara

trăsături ale personalităţii infractorului. Astfel agresivitatea este strâns legată nu numai de intoleranţa la frusirare, ci şi de forţa exacerbată a trebuinţelor polarizate în plăcerea de a dorniria. Agresivitatea şi violenţa infractorilor este declanşată uşor şi datorită lipsei sentimentului de culpabilitate şi tendinţei de a considera actele lor drept legitime.

Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea şi heteroagresivitatea, Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană, exprimându-se prin

ii;.^i, i--•==•=£

automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere, Heteroagresivitatea presupune canalizarea violenţei spre alţii, manifestându-se prin forme multiple, cum ar fi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor, vătămarea corporală etc.

J.Pinatei mai distinge două forme distincte ale agresivităţii: ocazională şi profesională. Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă, fiind mai des întâlnită în crimele pasionale. Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o constantă a personalităţii infractorului, acesta maoifestându-se agresiv în mod deliberat, conştient

INDIFERENŢA AFECTiyA este strâns legată de egocentrism. Ea se caracterizează prin Iţ^sa-e^noţiilor, a sentimentelor şi a^emgatiei, respectiv, incapacjtatea ipfractorului_de a înţelege nevoile $i durerile celorlalţi, prin satisfacţia resimţită faţă de problemele altora. Indiferenţa afectivă redă în fond stările de inhibare şi dezorgStizare'lSţionălL AceasHTaturl a personalităţii infractorului se formează de Ia vârste timpurii, fiind una dintre principalele carenţe ale procesului socializării, un rol important deţinându-I în acest plan funcţionarea defectuoasă a structurii familiale, precum şi stilul educaţional adoptat în cadrul acestei microstructuri. Pe obicei, infractorul nu este conştient de propria-i stare de inhibare emoţională, ceea ce explică atât calmul cât şi sângele rece cu care sunt comise o serie de infracţiuni de o violenţă extremă. Legătura strânsă dintre indiferenţa afectivă şr egocentrism constă în faptul că infractorului îi este străin sentimentul vinovăţiei, al culpabilităţii.

După cum spune Pinatel, aceasta este ordinea intrării în acţiune .a Trăsăturilor din nucleul personalităţii criminale atunci când se trece la actul infracţional agresiv. Dintre aceste trSsăruri, labilitatea şi gradul agresivităţii par a influenţa cel mai mult pragul delincvenţial.

Aceste componente ale personalităţii criminale se pot întâlni şi la celelalte persoane, însă la acestea nu sunt elemente dominante ale personalităţii, nu au consistenţa şi. frecvenţa întâlnită la delincvenţi. Diferenţa dintre nedelincvenţi şi delincvenţi rezidă în pragul delincvenţi al. Astfel, delincventul format, recidivistul, în opoziţia cu nedelincventul sau cu delincventul ocazional, nu aşteaptă ivirea unei situaţii propice, a unei incitaţii exterioare, ci provoacă el însuşi ocaziile în care apoi operează. Cu cât trăsăturile personalităţii criminale surit mai intense, cu atât facilitează trecerea la actul infracţional.

Infractorul are o personalitate psiho-morala deficientă. Ca urmare a orientării axiologice, a sistemului de valon pe care îl posedă, ifirractorul este incapabil din

Page 47: 49022856 psihologie-judiciara

punct de vedere psihic sS desfăşoare o muncă socială susţinută. Această incapacitate este dublată de atitudinea negativă fată de muncă, faţă de cei ce desfăşoară o activitate organizată, productiva. Nu se poate spune însă că această atitudine, că această incapacitate fizică este generată de deficienţe ale voinţei. Procesele volitive funcţionează la ei în mod normai, conţinutul lor se îndreaptă spre acţiuni conflictuale în raport cu societatea, spre acţiuni antisociale. Atitudinea negativă faţă de muncă, lipsa unor preocupări susţinute care să dea un scop mai consistent vieţii, provoacă la ei o stare de continuă nelinişte, de nemulţumire de sine, o continuă stare de irascibili ta te. Această nelinişte alimentează tendinţa, elaborată în cursul vieţii lor, spre vagabondaj şi aventuri, ceea ce le convine foarte niult deoarece le favorizează activitatea infracţională. Faptul că în decursul activităţilor, infractorii îşi constituie un stil specific de lucru, poate sugera uneori sărăcie de idei sau lipsa imaginaţiei creatoare» dar în acelaşi timp mai probabil o specializare superioara, fapt ce contrazice teoria despre inteligenţa nativa, specifică a infractorilor. Analizând modul lor de lucru, ajungem să recunostem câ este vorba, în cea mai mare parte a cazurilor, de idei simple, cu mici variaţii pe acelaşi motiv fundamental. Cu toate acestea, măiestria ior poate oglindi uneori ingeniozitate, inventivitate, fantezie, precum şi o dexteritate deosebita ce se dobândeşte pe bara unui antrenament îndelungat.

Trăind în conflict cu societatea şi acţionând mereu împotriva ei, prin succesele obţinute în activitatea infracţională devin încrezuţi, orgolioşi, supraapreciindu-se şi ajungând la manifestări de vanitate, adeseori puerile. Infractorul se simte mereu în continuă apărare legitimă faţa de societatea care refuză să îi ofere de bună voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde, Elementul lui vital şi în acelaşi tirnp şi o trăsătură fundamentală a caracterului său este minciuna,

Lipsa untfi microclimat afectiv, eschivarea de constrângeri soeial-morale, lipsa unor valori etice câtre care să tindă, îl fac pe infractor indiferent faţă de viitor, îi împrumută o atitudine de totală nepăsare faţă de propria-i soartă. Din acest motiv aparentul curaj de care dă dovadă, reprezintă de fapt insensibilitate, indiferenţă în urma tensiunii continue, în urma obişnuinţei de a fî mereu în pericol. Egoismul elimină complet orice urmă de compasiune, şi ca urmare poate duce la acte de mare cruzime. Se remarcă sentimentalismul ieftin al infractorului, care are o forţă mobilizatoare majoră, constituind resortul care îl împinge spre acţiune.

44?|Profilul psihocomportamenta! al infractorului a fost prezentat La modul general, cuprinzând acelel elemente care se pot desprinde din analiza trăsăturilor fundamentale ale unui număr mare de infractori.| Imaginea prezentată este mai degrabă una statistică, ea permite un număr nesfârşit de excepţii, un joc mare''/ de deplasări cauzate fie de elemente temperamental-caracteriale, fie de exercitarea unei specialităţi\infracţionale deosebite. Ponderea cu care apar aceste caracteristici diferă foarte mult de (a un infractor laI altul, în funcţie şi de genul de infracţiune pe care îl realizează.

Page 48: 49022856 psihologie-judiciara

\ Luând în considerare unicitatea oricărui act infracţional, a individualităţii şi personalităţii distincte al oricărui infractor, nu este lipsit de interes urmărirea şi surprinderea unor particularităţi psihologice ale{ infractorilor de diverse "specialităţi".

ţt 5.2. PARTICULARITĂŢILE PSIHOLOGICE ALE DIFERITELOR CATEGOKH DEl INFRACTORI

:- încercările de clasificare şi portretizare a infractorilor prezintă importanţă atât din punct de vederet teoretic, cât şi din punct de vedere practic. Teoretic, deoarece ajută la elaborarea unor modele explicative H privind modul de structurare a personalităţii infractorilor şi totodată, la evidenţierea unor aspecte privind i formarea şi evoluţia unor asemenea structuri în timp. Practic, deoarece ajută la organizarea unor acţiuni sociale preventive şi la elaborarea unor programe de recuperare şi reinserţie socială.

Cunoaşterea cât mai exactă a profilului personalităţii infractorului permite în primul rând organizarea unui program diferenţiat şi individualizat de reeducare, recuperare şi reinserţie socială. In al doilea rând, cunoşterea acestui profil este profitabilă organelor judiciare în finalizarea intenţiei lor de stabilire a adevărului şi de soluţionare legală a cauzelor.Prezentăm în continuare particularitâtile psihologice ale diferitelor categorii de infractori: CERŞETORUL - formează un clan deosebit in lumea infractorilor. Se poate spune că cerşetorul are o personalrtate histrionică. Acesta este în posesia unor elemente ale artei dramatice, ştiind sâ-şi valorizeze defectele fizice în aşa fel încât să impresioneze, să sensibilizeze. Acţionează prin intermediul rolului jucat verbal» prin mimica şi costumaţia adecvată. Cei ce ajung la măiestrie în cerşetorie, ştiu să utilizeze metode cu totul deosebite (modularea vocii, gestica, invocarea unor mari necazuri etc.) pentru a atrage atenţia trecătorilor şi a obţine compasiunea lor. Cerşetorul dispune de inteligenţă emoţională şi un grad ridicat de adaptabilitate. Este abil, subtil, ingenios, speculativ. De fiecare dată face apel la principiile creştine, invocând divinitatea.

Unii cerşetori îşi adaptează rolul după sezon, clientelă, oraş, cartier. Locurile pe care le preferă cerşetorul sunt cele cu afluenţă mare de public (pieţe, gări, la intrarea în magazine, săli de spectacol, stadioane, mijloace de transport în comun şi staţiile acestora etc.) sau cele care prin specificul activităţii generează compasiune (biserică, spital etc). Eventualele infirmităţi sunt subliniate cu grija şi apar fie etalate . ostentativ, fie abia discret sugerate, nuanţate. Acest tip de infractor profită fără jenă de orice sentiment sau .interes al publicului, fiind totodată bun cunoscător empiric în sesizarea şi exploatarea trasaturilor psihologice ale celor de la care cerşesc.> Cerşetorii sunt organizaţi în adevărate "reţele" naţionale sau internaţionale, liderii acestora având^ . un profit consistent, uneori chiar fabulos, în reţea sunt foarte bine organizaţi, respectându-şi fiecare ierarhia j -jr şi rolul pe care îl are; unii transportă şi plasează cerşetorul în locul stabilit, alţii trec periodic, la anumite ore, l :-;Să ia banii rezultaţi din

Page 49: 49022856 psihologie-judiciara

cerşit. Cea mai mare parte din banii adunaţi trebuie să o predea şefului său, care îi l Kasigură şi llprotecţia." Cerşetorul care nu reuşeşte sa adune suma stabilită, este pedepsit de şeful lui, uneori, l ^'foarte dur.i J>. gprcx - săvârşeşte cea mai primitivă acţiune infracţională. Acţiunea în sine constă din mişcăril frelativ simple: întinderea mlinii, apucarea obiectului, atragerea lui spre infractor, camuflarea şi ! ^transportarea acestuia într-un loc ascuns. Caracteristic furtului este modul discret ai sustragerii obiectului şi ş^apoi îndepărtarea rapidă de la locul infracţiunii, ascunderea de acei care l-ar putea urmări şi implicit ^identifica. Hoţul lucrează mai mult cu mâna si cu cqrptij. dar acest lucru se referă numai la acţiunea în sine, ^deoarece pregătirea unui furt cere o activitate mintală minuţioasă, deosebit de laborioasă. Caracterul ^predominant fizic al acţiunii presupune din partea lui un antrenament deosebit. DexteriMea_ lui ^caracteristică, mobilitatea fizică, rapiditatea mişcărilor sunt rezultatele în primul rând al exerciţiului şi, .: numai în al doilea rând, sunt favorizate şi de unele predispoziţii native (mobilitatea proceselor nervoase ^fundamentale, nivelul de dezvoltare şi perfecţionare al analizatorilor etc). Automatizarea unor mişcări

45

Ispecifice, declanşate de stimuli specifici, în urma unui exerciţiu îndelungat, nuanţat si perfecţionat îi face pe $unii hoţi "să fiire fără să vrea", 'i

Hoţul are un spirit de observaţie bine dezvoltat, orientare prompta în situaţia dată şi organizarea cimediată a unui plan de acţiune bazat pe elemente concrete. Mijloacele lui de operare, deşi unele ingenioase, !se bucură totuşi de puţină variabilitate. Sistemul acestuia de a acţiona într-o situaţie sau alta, în general, se &împrumută prin imitaţie. Ca şi ceilalţi infractori, hoţul nu are o gândire care să exceleze prin calităţi *deosebite, deoarece ea este limitată Ja preocupările lui specifice. Hoţul acţionează după "şabloane şi reţete1' £puţin variabile, fiind lipsit de acele calităţi ale voinţei care au sens socio-moral. Înclinaţia spre risc este ideosebit de mare, fapt pentru care de multe ori ei mizează pe elemente cu extrem de puţine şanse de reuşită, fReacţia tipică este debarasarea de obiectul furat şi fuga. Acesta nu se apără şi nu opune rezistenţă, numai în ţca^ul când este atacat fizic. Coincidenţa unor factori externi, nefavorabili, cu nereuşita acţiunii infracţionale |îl determină pe hoş să fie superstiţios, uneori chiar mistic,

jjsHOŢUL DFj BUZUNARE SAU ŞUTUL cum i se mai spune, acţionează de obicei,

numai în }locuri 1 e aglomerate (magazine, gări, pieţe, mijloace de transport in comun, stadioaneT

Page 50: 49022856 psihologie-judiciara

săli de spectacole $jetc). In mod obişnuit, locul din care se fură este buzunarul, poşeta, sacoşa etc, unde întotdeauna se 'păstrează valori. De aici decurg o serie întreagă de consecinţe care se referă fa îmbrăcămintea infractorului, *mijloacele de operare, trucurile folosite şi altele. Anotimpurile preferate ale hoţului din buzunare sunt cele ;călduroase, deoarece persoanele sunt îmbrăcate uşor, cu buzunare expuse, cu haine mai largi, ceea ce oferă Jmai puţine obstacole. •

Furturile din buzunare se comit de obicei noaptea, în gări, în trenuri etc, iar ziua numai la anumite ore, în special în mijloacele de transport în comun, când lumea este grăbită şi se înghesuie să plece sau să vină de 3a serviciu sau de la diverse spectacole. Când au loc manifestaţii cullural-sportive, în special meciuri de fotbal, concerte şi spectacole în aer liber, atunci deverul este mare. Daca persoanele au mai consumat şi băuturi alcoolice, misiunea hoţilor din buzunare este mult uşurată. Hoţii din această categorie, îi sesizează foarte uşor pe cei distraţi, neglijenţi, naivi etc. Femeile îndrăgostite, bine dispuse sunt o ţintă ideală pentru hoţi. Aceştia nu au nici un fel de scrupule, speculează toate situaţiile din care pot profila. Acest tip furturi au o incidenţă mai mare în preajma sărbătorilor de iarnă sau primăvară. Femeile infractoare preferă in special magazinele, deoarece sunt mai puţin suspectate decât bărbaţii, deşi uneori ele acţionează in complicitate cu bărbaţii.

Hoţul din buzunare opexează_de regulă în echipă, fiecare membru având un rol jine_şiabj]it. De exemplu, unul provoacă înghesuiala sau o accentuează, altul sustrage portmoneul sau ceasul, iar altul, plasat în spatele acestuia, primeşte obiectul furat. Instrumentul ajutător cel mai folosit în comiterea faptei este lama.

Hoţul din buzunare poate fi recunoscut uşor, în primul rând după îmbrăcăminte şi apoi după"tapiţerie", cum îi spun ei la "faţă". Este tentat să se îmbrace cât mai elegant, pentru a nu crea suspiciuni şi 1pentru a poza în cetăţeni onorabili. întotdeauna sunt bărbieriţi proaspăt şi tunşi normal, nu poartă plete, ca să £nu atragă atenţia. Cu toate acestea, ei pot fî uşor recunoscut deoarece cei mai mulţi sunt creoli^jniros a \pHrfuŢpiTri tari, îşi ung pârul cu gel şi poartă pantofi cu tocuri înalte sau în culori stridente, ceea ce nu are ţ,nimic comun cu distincţia, l

Pentru a-şi masca mâna pe care o introduc în buzunarele sau poşetele i4husăjiilor"- expresie pe care o tatribuie victimelor, o acoperă cu un obiect pe care îl ţin în cealaltă mână. Procedeul este obligatoriu, mai %ales când operează singur. De regulă, aceste obiecte sunt: un pulover, o bască, o sacoşă, o pungă din plastic fde culoare închisă, un ziar etc. Un alt element de identificare a hoţului din buzunare sunt gesturile tipice în |staţiile mijloacelor de transport în comun, înainte de sosirea acestora. Aîegându-şi

Page 51: 49022856 psihologie-judiciara

victima, hoţul începe să |facă diferite mişcări din încheietura mâinii cu care va opera (o contractă, o relaxează, o contractă..., îşi gîncălzeşte tendoanele mîinii). Cu cât momentul se apropie, starea tensională a hoţului este tot mai |accentuată, emoţiile crescând în intensitate. La apariţia mijlocului de transport în comun, i se schimbă şculoarea feţei, alternând paloarea cu hiperemia. Ca un reflex de apărare, hoţul din buzunare dă mereu din ţcap şi transpiră intens. Suspicios, aruncă neâncetat priviri în spatele său, concomitent mişcându-şî arătătorul fşi indexul mâinii cu care urmează să lăcă "priza". Zâmbeşte fără motiv, dacă cineva se uită la el, îşi trece de ?mai multe ori mâna prin păr sau se piaptănă, se şterge cu batista etcr

!?Hoţul din buzunare caută să nu lase nici cea mai mică impresie că se cunoaşte cu

ceilalţi membrii ai ) grupului infracţional. Apropiindu-se mijlocul de transpost în comun, ci se intercalează pnntre călătorii din staţie într-o anumită ordine, în raport cu sarcina pe care o are fiecare.

Unii hoţi din buzunare, când observă că î s-a fScut rău cuiva, sunt primii care sar în ajutor. Intenţiile lor nu sunt însă de binefacere, ci de a-1 "opera" pe cel neajutorat.

46Argoul hoţilor din buzunare este foarte important in acţiunea infracţională. în

scop preventiv, aşa-zisele "neologisme de tarabă" nu trebuie pierdute din atenţie, în sensul că auzindu-le, trebuie să ne pună în gardă că persoanele respective fac parte din categoria răufăcătorii of. Cunoscând şi sensul unor asemenea cuvinte, se poate afla intenţia celor care le utilizează, luând măsuri în consecinţă.

k argoul hoţilor din buzunare, cuvântul i;coajă", de pilda, înseamnă portofel; "ploascâ" - geantă; "lămâi" - bani; "moară'1 - ceas; "spital" - palton; "căldură" - buzunarul din interior al hainei; "caraimaiie" - buzunarele exterioare; '«nicovală" - spate; "semans" - buzunarul de la spate al pantalonilor; "fulg" -borsetă; "scafă" - mână; "lustră'1 - pălărie; "mahăr" - şef: llmuialii" - poliţişti; "arhiepiscop" - persoană cu bani mulţi; "scalpel" - beţiv; "usturoi" - atenţie; "piper" - nu ţine; "strănut" - e al nostru; "şalupe" -pantofi; "udătură" - trădare; "boboci" - îl atacăm;' "papura" - pericol mare; "săpun" - să fugim repede; "sirop"- victimă; "varză" -acoperire; "ţest" - inel; "cercuri" - cercei (Tandin, 1999),

O categorie aparte sunt hoţii de maşini. Aceştia acţionează şi independent, dar mai ales constituiţi în reţele naţionale şi transnaţionale, O serie de organizaţii transnaţionale şi-au creat legături in rândul grupurilor de hoţi autohtoni şi acţionează în cooperare. Traficul cu autoturisme de lux, a devenit o afacere deosebit de profitabilă, obţinându-se sume foarte mari de bani. Furturile de autoturisme, în special de lux, se efectuează la comandă (se caută o anumită marcă, model sau an de fabricaţie), Aceste reţele de hoţi dispun de aparatură performantă, sofisticata atât pentru anihilarea sistemelor de alarmă cu care sunt prevăzute autoturismele, cât şi pentru falsificarea seriilor de identificare a acestora. Acest tip de hoţi sunt experţi în forţarea geamurilor şi

Page 52: 49022856 psihologie-judiciara

în deschiderea uşilor.Unele autoturisme, dupS ce au fost furate li se schimbi imediat, numerele de

înmatriculare, plăcuţele cu seriile de identificare, culoarea, prin revopstie, sunt falsificate documentele de provenienţa sau se întocmesc altele false şi sunt transportate în altă localitate spre vânzare. Alteori, m ateliere clandestine, sunt dezmembrate şi apoi valorificate ca piese de schimb» în toată ţara. Există hoţi care fura numai piese, accesorii auto sau bunuri pe care le găsesc în autoturisme. De asemenea, sunt hoţi care fură autoturisme pentru a le folosi la comiterea altor fapte infracţionale ( furturi din locuinţe, magazine etc), după care le abandonează, fie în stare normală, fie accidentate.

O altă categorie, sunt hoţii ocazionali, care fură autoturismele mai mult în scop de distracţie. In timp ce se vin de la o petrecere, neavând alt mijloc de transport, sau din teribilism, recurg la furtul unui autoturism, pe care îl abandonează când ajung la destinaţie sau când s-a terminat combustibilul. Uneori, aceştia profita chiar de neglijenţa proprietarului, care îşi lasă portierele autoturismului ncasigurate cu yala sau îşi uită cheiEe în contact, în bord etc,

SPĂRGĂTORUL - se conturează tipic ca personalitate, prin operarea în banda şi prin utilizarea forţei ca mijloc de apărare în caz de surprindere. Spărgătorul, în special cel modern, posedă temeinice cunoştinţe de ordin tehnic. Deoarece comiterea actului infracţional presupune acţiuni complexe, de securitate individuală, spărgătorii se recrutează din rândul celor mai evoluaţi infractori. Pe lângă inteligenţa practică. necesară efectuării unei spargeri, ei au nevoie şi de unele calităţi deosebite, cum ar fi calmul, curajul, "sângejej^ce", aprecierea corectă a situaţiei etc. Utilizând violenta în apărare, spărgătorii, se apropie de tâlhari, iar prin faptul că tind să-şi însuşească bunuri, de hoţi. De multe ori când nu săsesc bani sau bunuri de valoare, devin răzbunători, distrugând totul.

TÂLHARUL - acţionează de obicei rn^ftaijă sau în locuri deschise mai nutin circulate. întreaga sa

\ activitate infracţională se caracterizează prin violenţă, susţinută de o constituţie fizică, somatică adecvată.

.\ Şa particularităţi specifice dobândite în cursul activităţii infracţionale* putem aminti o motricitate sporită

' faţă de normal, hotărâre şi îndrăzneală în timpul operării, de multe ori cruzime, deşi tâlharul recurge la

'asasinat numai în caz de nevoie şi mai mult în scop defensiv. Se manifestă violent, odată planul fiind

}. elaborat nu-şi mai poate suspenda sau amâna cu uşurinţă acţiunea infracţională.

V .. în ultima perioadă, în funcţie de noile condiţii de viaţă, modurile de operare ale tâlharilor s-au•diversificat. Astfel, au apărut tâlhăriile comise din autoturisme, autocare şi TXR. - un, atât în ţara, cât şi în . afara graniţelor. Banda de tâlhari încadrează şi urmăreşte autovehicul ţintă cu ajutorul autoturismelor proprii. Când condiţiile sunt favorabile, cei din faţă îl blochează, iar cei din "coarda de urmăritori", mascaţi cu cagule, deghizaţi în poliţişti etc, înarmaţi cu pistoale sau bâte, pătrund în autovehicul şi îi tâlhăresc pe pasageri de bani, valută, bijuterii sau bunuri de valoare, după care dispar rapid de la locul faptei.

Page 53: 49022856 psihologie-judiciara

Victima infracţiunii de tâlhărie trebuie să riposteze inteligent şi calm pentru a zădărnici acţiunea agresorului, folosind mijlocul de ripostă cel mai simplu şi cel mai eficace. Sub nici o formă nu trebuie să "accepte resemnarea.

47lA'FRA CŢORUL iNfELECTlJA L (escrocul, falsificatorul şantaj istul etc,) - din

punct de vedere psihologic, se caracterizează prin perspicacitate, imaginaţie, viclenie, perfidie, ipocrizie, ceea ce îi conferă o inteligenţă delictuală. Are capacitatea de a părea simpatic, cinstit, convingător, deosebit de amabil, crează impresia că are relaţii multe şi sus - puse, că este influent şi altruist- Are un aer de gentlemen şi un talent eminamente artistic de a păcăli aproape pe oricine. La acesta forţa fizică este mai puţin importantă, în general fizicul trece pe un plan secundar şi joacă un rol de decor care facilitează în unele cazuri (escrocherii) săvârşirea infracţiunii. Modul de acţiune al infractorului intelectual este preponderent pe cale verbală. Deşi nu are un nivel de pregătire ridicat, dispune de un debit verbal adaptat rolului şi adecvat scopului urmărit, accesibil victimei. îşi alege dinfre victimele potenţiale* pe cele mai naive sau predispuse la înşelăciune. Principala arma de atac a infractorului intelectual este minciuna. Bun cunoscător al psihologiei oamenilor, ştie să se facă agreabil, folosind un limbaj protocolar şi etalând o înfăţişare generală atrăgătoare. Se îmbracă elegant, acordă o mare atenţie ţinutei şi modului de prezentare, se manifestă ca foarte bun prieten şi camarad de drum sau petrecere. Este vorbăreţ şi dispune de o fantezie exagerată, etalându-se ca atotştiutor, vanitos şi egoist, gustă plăcerea rolurilor pe care le interpretează.

Escrocul şi şantajistui se caracterizează în special printr-o elasticitate a gândirii, prin posibilitatea de a descoperi rapid slăbiciunile victimei şi prin găsirea unor soluţii rapide care duc ta eschivare şi ieşire din încurcătură. Escrocul are, pe lângă simţul improvizaţiei şi o uimitoare vitalitate, putere de convingere, mobilitate, forţând adesea succesul.

Strategiile folosite de infractorul intelectual anihilează conştiinţa, logica şi mai ales prudenţa victimei. Relevant este faptul c$ victima intră în jocul escrocului şi crede afirmaţiile acestuia, deoarece acestea corespund trebuinţelor sale lăuntrice. în acest sens, escrocul descifrează imediat gândurile victimei şi succesul lui depinde de corecta lor interpretare. Această situaţie face ca fiec#re din cei doi protagonişti să joace un rol important, în această diadă, între autor şi victimă, funcţionează o relaţie de insolită complicitate, succesul primului nefîind posibil tară coparticiparea celui de al doilea. Infractorul intelectual speculează credulitatea, naivitatea, vulnerabilitatea, ignoranţa, dorinţele victimei etc.

De regulă, acest tip de infractor cunoaşte normele morale, răspunde emoţional la stimuli, însă are o percepţie deformata a sensului real al actului său. Acesta nu aşteaptă ivirea unor ocazii prielnice, a unor incitaţii exterioare pentru a acţiona, ci provoacă el însuşi ocaziile în care apoi operează. După subiectul sau obiectul acţiunii întâlnim escroci sentimentali, care urmăresc obţinerea unui profit dintr-o relaţie interumană, iar dacă urmăresc un câştig material aceştia pot comite infracţiuni de genul: înşelăciune, fals, trafic de influenţă, abuz de încredere etc.

Specific pentru escroc este duplicitatea sa cameleonică, el fiind în stare sâ-şi

Page 54: 49022856 psihologie-judiciara

asume o identitate convingătoare, diferită de cea reală, prin care reuşeşte să-şi păcălească victimele. Identitatea asumată este adaptată victimei: om de afaceri, persoana aflată în dificultate financiară momentană care vinde bunuri de valoare la preţuri foarte mici sau se oferă să efectueze convenabil diferite servicii etc,5

persuasiunea prin minciună fiind punctul său forte.Pentru a zădărnici sau îngreuna identificarea sa, infractorul intelectual

acţionează sub identitate falsă, sens în care depune toate diligentele pentru a intra în posesia actului de identitate sau legitimaţiei altei persoane, de Ia care Ie obţine prin furt sau prin diverse promisiuni. Ulterior, pe aceste acte aplică propria sa fotografie şi se prezintă sub identitatea respectivă, pe care periodic o schimbă. Pentru falsificarea actelor şi documentelor folosesc instrumente performante (calculatoare, copiatoare etc.)-

Escrocii folosesc adesea legitimaţii false, atribuindu-şi tot felul de calităţi, de la inspectori în niimsterc, organe ale puterii şi administraţiei de stat , la persoane în diferite posturi cheie (procurori, avocaţi, ofiţeri de poliţie etc). Aceştia promit potenţialelor victime, că rezolvă orice: repartizarea sau cumpărarea de locuinţe, terenuri de construcţie, obţinerea unui serviciu, instalarea rapidă a unui post telefonic, obţinerea unor împrumuturi bancare, procurarea de medicamente străine, efectuarea de tratamente în străinătate, procurarea unor locuri de veci etc.

O altă categorie de infractori sunt "bişniţarii sau şmenarii", care comit înşelăciuni cu ocazia schimbului valutar ("şmenuT este un teanc de hărţii' de forma unor bancnote). între două bancnote reale se aşează un teanc de bucăţi de hârtie cu aceleaşi dimensiuni ale bancnotelor, dând impresia unei anumite sume de bani, "corespunzătoare" tranzacţiei Iniţial, "şmenarul" îi prezintă "clientului" teancul real de bancnote, w1 mtr-un moment de neatenţie creat specia], schimbă teancul real cu "şmenuT. Cele două teancuri de bancnote ( cel real şi "şmenul") sunt prevăzute cu bendiţe identice din plastic, pentru a nu fi sesizata diferenţa. Imediat ce "şmenul" a fost plasat victimei, infractorul, printr-o strategie derutantă special creată (■ semnalarea" apariţiei unui lucrător de poliţie), dispare de la locul faptei. Victima, ştiind că a efectuat o

| tranzacţie ilegală, ascunde repede "banii" şi dispare şi ea de la locul faptei, descoperind mai târziu ce i s-a| întâmplat.| De asemenea, nu trebuie neglijate ţigăncile gicitoare în: cărţi, ghioc, bobi, cafea, palmă etc»g vrăjitoarele care prin descântece, crează impresia că scot răul din oameni etc.| Chiromanţia este o practică superstiţioasă care susţine că se poate ghici caracterul sau destinul% cuiva, pe baza interpretării liniilor din palmă, ti general, aceasta practică este apanajul ghicitoarelor De cele| mai multe ori ghicitoarele profită din plin de naivitatea şi credulitatea victimelor. Având o intuiţieţ remarcabilă, ghicitoarele descoperă foarte rapid problemele victimelor, dându-Ie satisfacţii, precum:jj promisiuni de căsătorie, prosperitate, viaţa lungă, călătorii, o posibilă răzbunare etc, promitand-le

Page 55: 49022856 psihologie-judiciara

5 îndeplinirea tuturor dorinţelor.I De cele mai multe ori, informaţiile sunt oferite chiar de către victime sau sunt culese de către| ghicitoare de la alte persoane din anturajul acestora. O banală discuţie conduce la intuirea statusului social şi| sentimental al victimei. Pe măsură ce încep sa ghicească in palmă, în funcţie de confirmările sau infirmările8 victimelor, ghicitoarele îşi adaptează, îşi orientează strategia prezicerii.r Ghicitoarele şi vrăjitoarele pretind de ia victime sume de bani, bijuterii, îmbrăcăminte etc.rţ Vrăjitoarele care "dezleagă" cununii, pretind pe lângă bani chiar şi rochia de mireasă, coroniţa, seturi dejj lenjerie pentru pat, perne, care să le "servească" la ritualuri şi care nu mai pot fi înapoiate, chipurile,ţ deoarece necuratul ar tăia astfel vraja.g ASASINUL este cel mai odios şi cel mai nociv infractor. Acesta se caracterizează prin: irascihililaîe,l impulsivitate, agresivitate crescujg, labilitate, autocontrol foarte scăzut_al re_acţiilor instinctiv^emotionale.'-intolerantă la frustrare, viclenie, perversitate, lirjsa_ erţroatisi indiferentă afectiv^, compjex de inferioritate? etc. Este egocentric, dominator, revendicativ, având o capacitate de raţionalizare scăzută, instabil ŞiI superficial in relaţiile cu ceilalţi, ceea ce îl face să se angajeze chiar spontan în situaţii confiictuale,i reacţionând violent Comiterea infracţiunii devine posibilă datorită intrării individului într-un in£diu_carc• oferă situaţii confiicljjale de la care el nu ştie sau nu poate să se sustragă.s După mobilul asasinatului (obţinerea unor avantaje materiale, ură, gelozie, răzbunare, fanatism etc)şi gradul de violenţă cu care infractorul săvârşeşte fapta, putem să ne dăm seama dacă avem de-a face sau nu; cu un infractor normal în cazul asasinilor normali nu este vorba de o plăcere sadică, ci de o relaxare după o;mare tensiune, în urma rezolvării unei situaţii conflictuaie pe calea asasinatului. Este deci o aparentăj satisfacţie, o detensionare momentană după actul săvârşit. Situaţia cofiflictuală in care se află asasinul estedublată de irnplusivitate şi agresivitate* de o motricitate mărită, care se exteriorizează prin violenţă de ordin

fizic. Asasinul este insensibil Ia durerile fizice ale altora şi de aceea este lipsit de compasiune faţă de ceilalţi. . Această insensibilitate nu este înnăscută, ci se câştigă ca urmare a stilului de viaţă dusă în condiţii de; ', vicisitudini fizice şi psihice.\ Este necesar să se facă o distincţie între crima accidentală, crima în masj şi crima teroristă. Dacă\ distincţia în ceea ce priveşte crima accidentală este evidentă, crima în jnaaă poate fi

Page 56: 49022856 psihologie-judiciara

detrnită ca o acţiune în; care un număr oarecare de persoane sunt ucise de un singur criminal, într-un timp relativ scurt şi| ; aproximativ în aceeaşi arie geografică. In ceea ce priveşte criEnajemrisJă, asasinatele au Ioc într-o perioadăx de timp mai lungă, ore sau zile, şi au cu predilecţie, o motivaţie politică. O caracteristică, atât a autorului| SJcrimiei în masă, cât şi a autorului crimei teroriste, este relativa lui indiferenţă faţă de preocuparea de a scăpa| ''fi de consecinţele actelor sale, sau faţă de siguranţa personală. Frecvent, acest tip de ucigaş se sinucide ulterior| facţiunii criminale.I $$* CRlfuflNÂLUL fojSRWp trebuie să comită cel_puîin trei crime, disparate în timp, având o anumită| ^-'periodicitate. Cei mai mulţi criminali în serie sunt bărbaţi (80%), relativ tineri ( 30-40 de ani)5 sunt sadici, auI ^un intelect relativ normal şi acţionează de obicei singuri. Sunt indivizi dinamici, mobili, capabili să parcurgăi ^kilometri întregi în căutarea victimei potrivite, care să fie vulnerabilă şi uşor de controlat. Victimele| !ţ]:criminalilor în serie pot fi femei, copii, homosexuali, vagabonzi, prostituate etc. în ciuda aparenţelorţ^exterioare, criminalul în serie este un individ nesigur. Acesta dobândeşte siguranţă doar hi "zona del ?* ;confort"5 locul în care îşi poate controla victima. Pentru a rămâne singur cu victima, criminalul recurge la\ ;;;-'diferite trucuri. El simte o mare plăcere în exercitarea puterii şi a controlului asupra victimei. Cruzimeal f pactului său îl excită, şi de aceea uneori înregistrează audio sau video ţipetele de durere ale victimei, pe carei ulterior le poate folosi fie pentru a "savura" momentul atunci când nu are o victimă, fie pentru a teroriza: • viitoarele victime,

. Majoritatea criminalilor în serie au fost privaţi în copilărie de afecţiune, fiind supuşi unor violenţe -" fizice sau sexuale. Cei mai mulţi sunt psihopaţi, având o personalitate instabilă, violentă. Aceştia ucid pentrua-şi atenua ura, dorinţa de putere, dominare şi răzbunare, fiind marcaţi şi de un puternic sentiment de

inferioritate, favorizat uneori de o disfuncţie sexuală. Umilirea victimelor şi săvârşirea crimelor au un efect "terapeutic", stîmulându-le încrederea în ei înşişi. La unii criminali în serie apare ura împotriva femeilor, care de cele mai multe ori este dublată de tendinţele sadice, într-o oarecare măsura şi pentru o perioadă limitată de timp, ei ae ''vindecă" ucigând, înjunghiatul şi strangularea fund metodele preferata. Sub influenţa alcoolului sau a drogurilor, fanteziile sadice ale criminalilor în serie se exacerbează. Apare evident faptul că aceştia trebuie să ucidă mult mai des pentru a-şi satisface glăcereajie care o obţin săvârşind acest act. Mulţi criminali în serie au fost depistaţi şi

Page 57: 49022856 psihologie-judiciara

identificaţi accidental, pe măsură ce deveneau mai îndrăzneţi în actele lor şi mai indiferenţi faţă de risc.

Pentru a rezolva crimele în serie americanii au creat o specialitate "profiling'1, care are ca obiectiv stabilirea portretului psihologic al criminalului. La Quantico în Virginia, Academia F.B-1. din S.U.A, îşi antrenează agenţii şi pregăteşte poliţişti din toată lumea în aceaslă insolită specialitate poliţienească. Programul de pregătire durează trei ani, dar pentru a accede la el, condiţia obligatorie este experienţa judiciară de cel puţin 10 ani. Reuniţi în Departamentul de ştiinţe ale comportamentului (psihologia şi psihiatria), aceşti specialişti (profilers) dispun, pe lângă aptitudini şi experienţa personală, de o uriaşă bancă de date, VICAP (l*Vic-lent Criminal Apprehension Program") se îmbogăţeşte în fiecare an, atât cu date din cele peste 23,000 de crime comise anul în S.U.A,, dintre care 7000 sunt fără mobil aparent, cât şi cu elemente despre cazuri asemănătoare cernise în străinătate (Aiexandrescu, 2000).

Acest sistem centralizat de informaţii (VJCAP) are ca obiectiv stabilirea rapidă a modului de acţiune şi procedeele utilizate de criminalul în serie ui săvârşirea faptelor. Sistemul de înregistrare a datelor după modul de săvârşire şi procedeele utilizate de criminal este denumit MOS (Modus Operacidi Sistem).

Pentru a evidenţia personalitatea criminalului, profilerul lucrează, în principal, pe baza fotografiilor criminalistice de la locul faptei şi a datelor din dosarele medico-1 egale. Jh acest demers, profiterol parcurge următoarele etape: studierea detaliată a dosarului cauzei, efectuarea examenului victirnologic (biografic şi medico-1 egal), stabilirea şi evaluarea modului de operare, estimarea mobilului posibil al crimei şi în fînal elaborarea profitului psihologic al prezumtivului criminal. Profilerul nu participă în mod direct la capturearea criminalului, ci pe baza profilului psihologic întocmit, asistă poliţia locală în orientarea investigaţiilor spre o anumită arie de suspecţi, propunând strategii şi metode de acţiune care ar putea ajuta atât la descoperirea, cât şi la anchetarea acestuia.

Prima problemă pe care şi-o profilerul este cărei categorii aparţine criminalul: "psihopat -organizat" sau "psihotic - dezorganizat". La criminalul în serie "psihoric - dezorganizat", locul crimei este întotdeauna m mare dezordine, o dovadă că acţionează impulsiv şi nu îşi poate "controla1' în totalitate victima. Adesea, cnmele sale sunt spectaculare şi deosebit de sângeroase- în general, criminalul pătrunde prin efracţie, foloseşte ca armă de atac un instrument sau obiect găsit la locul faptei, pe care o şi abandonează imediat, in schimb, un criminal "psihopat - organizat'* îşi va planifica omorul cu minuţiozitate şi nu va lăsa prea multe indicii. Mai rar, se întâlneşte şi tipul intermediar "organizat-dezorganizat".

A' doua problemă se refera la modul de operare, care poate permite evaluarea inteligenţei criminalului. Este un concept dinamic, ce se modifică în funcţie de curajul criminalului, de traseul parcurs, de dorinţa de a plasa anchetatorii pe alte piste etc. Prin modul de operare se face legătura între fapte, stabilindu-se numărul omorurilor comise de un criminal.

A treia problemă este "semnătura" sau "amprenta" criminalului. Pentru a sfida, criminalul în serie llpune în scenă" corpurile victimelor sale, depersonalizându-Ie prin diverse procedee; legare, strangulare, acoperire, dezbrăcare, mutilare, secţionare şi plasare în diferite locuri etc. Acestea constituie indicii relevante asupra disfuncţionalităţii personalităţii autorului* în unele cazuri, criminalul inscripţionează

Page 58: 49022856 psihologie-judiciara

pe corpul victimei anumite iniţiale sau semne, indicii-simbol ale personalităţii sale. Pe baza acestor indicii, profilerul stabileşte legăturile dintre diferite crime. Această ''semnătură" poate fi schimbată de criminal, pentru a deruta anchetatorii.

Tehnica de lucru a profilerului se bazează pe o profundă cunoaştere şi înţelegere a psihologiei comportamentului uman. Toate acestea conduc la o recostiruire mentală a desfăşurării faptelor şi de aici, la conturarea portretului psihologic al criminalului- Acest portret este un rezultat al asocierii de probe şi de intuiţii care permite anchetatorilor să trieze diferitele piste şi s3 elaboreze strategii de capturare. Este lucrul cel mai dificil şi, cel mai adesea, esenţial în rezolvarea cazului. Pentru că, odată stabilită tipologia asasinului şi mecanismele intime care îl determina să procedeze la actul ucigaş, se poate stabili atât cercul bănuiţilor, cât şi cel al prezumtivelor victime, putându-se acţiona preventiv. Nu de puţine ori ucigaşul în serie a fost surprins în momentul în care era pe cale să comită o nouă crimă.

Pentru a studia modelele comportamentale ale criminalului în serie, profilerul din F.B.2. îşi consacră o parte a timpului, stând de vorbă cu cei care au fost depistaţi şi arestaţi. Acestora, spre deosebire de afţi

/50

r-r-v

criminali, 3c place să vorbească despre crimele lor. Exploaiând' această "slăbiciune", proiîlerul învaţă să descifreze şi să interpreteze "cheia" crimei. în alte ocazii, profilerul elaborează tehnici de abordare a criminalului în timpul anchetei» pentru a-1 determina si mărturisească.

în România sunt câteva cazuri celebre de criminali în serie, care pot fi focadrau în tipul >ftotic - dezorganizai". Dfi exemplu, Vereş Romulus, cunoscut sub numele de "Omul cu ciocanul", care în perioada 1972-1974 a terorizat Crujul,

in perioada septembne-decembrie 1972 în municipiul CIuj-Napoca au fost comise două omoruri şi cinci tentative de omor ale căror victime au fost numai fetiţe şi femei de diferite vârste (9. 15, 16, 17, 28, 35, $4 ani), unele dintre acestea fiind şi violate. Criminalul în prealabil studia locul şi acţiona de obicei' dimineaţa (foire orele 06:30-11:00) surprinzând victimele singure în locuinţă, uneori chiar dormind, şi seara (între orele 20:00-24:00), cînd ie aştepta în bolul blocului sau la intrarea in lift. Criminalul aplica victimelor lovituri m cap cu un corp contondent (de unde şi denumirea "omul cu ciocanul") provocându-le traumatisme craniene cu tnfundări. Una dintre victime, in vârstă de 16 ani, a fost omorâtă cu o deosebită ferocitate, aplicându-i 17 lovituri de cuţit. Când aceasta era în agonie, a fost violată.

Victimele erau complet dezbrăcate, iar criminalul îşi însuşea lenjeria intimă a acestora, precum fi diferite bunuri sau sume de bani, în cele mai multe cazuri, cnminalul a incendiat încăperea în care se afla victima, focarul incendiului fiind focalizat de obicei în dulap.

în urma cercetărilor şi analizelor de caz efectuate, s-a ajuns la concluzia că actele criminale sunt săvârşite de către un singur autor, care face parte din categoria psihopaţilor sexuali, cu manifestări de sadism, fetişism şi exhibiţionism. Prin activităţi multiple de investigaţii, au fost verificate peste 4000 de persoane, inclusiv bolnavii psihic din municipiul Cfuj-Napoca.

Page 59: 49022856 psihologie-judiciara

După aproape doi ani de la întreruperea acţiunilor criminale, în dimineaţa zilei de 14 februarie 1974 apare o nouă victimă, Z.I. in vârstă de 84 ani. Victima a fost surprinsă de criminal în pat, în timp ce dormea, aplicându-i o lovitura în cap cu o sticlă de un litru. Criminalul a provocat şi aici un incendiu, focarul acestuia fiind sub perna victimei.

în iama trierii şi reverifîcării bolnavilor psihic, s-a ajuns în sfârşit, la Vereş Romulus, bolnav psihic descris de către vecini ca având manifestări violente, care recurgea uneori la ameninţări cu cuţitul. Aceste locuia singur, într-un apartament, în care nu avea voie să intre nici o persoană, nici chiar rudele apropiate.

Vereş Romulus a fost internat de mai muîte ori în Clinica de psihiatrie din Cluj, cu diagnosticul de parafrenie. Din documentaţia existentă la Clinica de psihiatrie, a rezultat că prima criză a pacientului s-a manifestat în anul 1968, când acesta, în calitate de mecanic de locomotivă pe un tren accelerat nu a respectat semnalul de oprire într-o staţie C.F.R. şi ca urmare, a fost pensionat.

La percheziţia domiciliară s-a găsit un tratat de medicină legală în care erau adnotări si sublinieri cu privire la traumatismele craniene şi diversele forme ale morţilor violente, diferite cărţi cu tematică sexuală şi filosofică, mai multe caiete scrise gen-jurnaf. Lectura caietelor a evidenţiat prezenţa unui delir mistic pe fond sexual. Vereş Romulus avea un dulap, locul său preferat de rugăciuni, unde după cum susţinea el, se întâlnea cu spiritul "Satanei", care îi dădea dispoziţii cu privire la săvârşirea omorurilor şi a jertfei prin foc in dulap.

Prin extinderea cereetărilor cu privire Ia comportamentul Iui Vereş Romulus au fost descoperite noi elemente de suspiciune. Astfel, cea de-a doua soţie a divorţat datorită comportamentului său anormal şi violent, de multe ori maltratând-o fără motiv. Periodic se izola ore întregi în pivniţă, unde - spunea el - avea întâlniri cu "spiritul Satanei". Mai mulţi martori l-au văzut în timp ce studia curţile şi imobilele din zona unde s-au comis faptele.

Pe parcursul audierii, Vereş Romulus a făcut unele recunoaşteri parţiale, a manifestat tendinţa unor retractări, dar niciodată nu a făcut o recunoaştere completă a tuturor faptelor comise, Atunci când i-au fost prezentate probe certe descoperite ou ocazia cercetării infracţiunilor comise, Vereş Romulus a declarat că el nu a comis nici un omor, dar s-ar putea ca "Satana"să-1 fî trimis acolo, fără voia lui.

Având în vedere afecţiunea sa psihică, "parafrenie pe fondul unui delir mistic şi sexual", şi principalele probe (manuscrisele tip jurnal în care Vereş Romulus a relatat modul de operare în cele opt omoruri, corpurile delicte găsite asupra sa anterior arestării, probele testimoniale obţinute prin declaraţiile a 30 de martori, rezultatul expertizelor biologice asupra firelor de păr "corp delict"), instanţa de judecată a reţinut în sarcina acestuia cele 8 fapte. S-a stabililit însă, iresponsabilitatea sa penală, ca urmare a afecţiunii psihice, şi a fost luată hotărârea internării sale într-o unitate sanitară speciala din localitatea Stei, judeţul Bihor, unde a stat 20 de ani, până în momentul decesului.

Infractorul se deosebeşte de ceilalţi oameni, nu printr-o funcţionare deosebită a proceselor sale psihice, ci prin faptul că acţiunile lui au un conţinut antisocial. Aptitudinile iui specifice, elaborate în urma unei practici îndelungate, care îl situează în unefe privinţe deasupra omului norma], nu-i determină acţiunea infracţională tară un teren favorabil, reprezentat de mediul social. Cunoaşterea particularităţilor psihice ale

51

Page 60: 49022856 psihologie-judiciara

infractorului contribuie la explicarea comportamentului, la posibilitatea identificării, depistării şi reeducării acestuia. Alături de factorii interni, psihoindividuali, un ral important în structurarea dizarmonicâ a personalităţii infractorului îl au şi factorii externi, de mediu. Comportamentul agresiv, antisocial al infractorului, este în mare măsură învăţat, dobândit în contextul climatului iamilial agresogen şi în contextul împrejurărilor de viaţă, tfisfuncţionale din punct de vedere psihosocial.

Page 61: 49022856 psihologie-judiciara

52CAPITOLUL VI

DELINCVENTA JUVENILĂ

6-1- DELINCVENTA JUVENILĂ - CONSIDER AŢII TEORETICE

Drumul foarte lung şi complex pe care H parcurge copilul de la existenţa biologică la cea socială este, în esenţă, drumul umanizării şi socializării acestuia- Acest fenomen de adâncă transformare a copilului se realizează treptat prin extinderea şi perfectarea continuă a relaţiilor cu mediul, ceea ce echivalează cu ridicarea sa de Ia conduitele primare, inferioare, la conduitele superioare, sociale. Procesul de umanizare şi socializare a fiinţei umane nu este un fenomen simplu, supus unei coordonări totale şi certe. în acest proces intervin un complex de factori care favorizează dezvoltarea conduitelor fie în sens pozitiv, fie în sens negativ. Ca urmare, diversele manifestări exprimate în conduita copilului constituie criteriul de evaluare a nivelului de conştiinţă pe care 1-a atins în dobândirea sensului social al vieţii, precum şi gradul devierilor de conduită contractate (asimilate).

In societate există concomitent mai multe sisteme de norme (morale, culturale, religioase, juridice Etc), consacrate prin reguli scrise sau nescrise, transmise, răspândite şi sancţionate prin legislaţie sau prin tradiţii, obiceiuri şi opinia publică, orice abatere sau atitudine contrar acestora se încadrează în fenomenul de devianţa.

Fenomenul delincventei juvenile este larg dezbătut antrenând cercetători din diverse domenii: medical, sociologic, psihologic, pedagogic, crrminalistic, juridic etc., conferindu-i acestui fenomen o investigaţie interdisciplinară. Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copi£_jaLJi#urari de coTnportament (termen medical); tineri inadaptaţi (termen sociologic); "copii - prjjblemâ" (termen psihopedagogie); rranori_oleimcventi (WnenHKiHic) etc. Toţi aceşti termeni se referă la minori care, într-un fel sau altul, au ajuns în conflict cu normele morale fi juridice, valabile pentru comunitatea în care trăiesc Conduita normală este reprezentată de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modele culturale ale societăţii din care face parte minorul

Organizarea şi funcţionarea societăţii depinde de conformitatea indivizilor şi grupurilor sociale ce o compun faţă de modelul său etic, normativ şi cultural. Acest model, alcătuit dintr-un ansamblu articulat şi ierarhizat de valori, norme, reguli şi îndatoriri asigură, în cele din urmă, stabilitatea, continuitatea şi progresul societăţii. Normele sociale conţin reguli de comportament mai mult sau mai puţin obligatorii, in mneţie de care îşi ghidează acţiunile indivizii sau grupurile sociale. Astfel, pot apărea diferite tipuri de comportament, atât conformiste, inovatoare, cât şi nonconformiste* evazioniste sau deviante. Societatea apreciază diferenţiat comportamentele, stimulând pe unele şi respingând pe altele. Modalitatea concretă de apreciere (pozitivă sau negativă) a comportamentelor se face prin intermediul ''controlului social", care reprezintă în esenţă, un ansamblu de mijloace şi mecanisme sociale şi culturale, prin intermediul cărora: a) sunt impuse individului o serie de interdicţii şi constrângeri referitoare la necesitatea respectării normelor şi valorilor dezirabile; b) sunt permise anumite acţiuni, fiind apreciate şi recomandate conduitele care sunt ' conforme cu

Page 62: 49022856 psihologie-judiciara

modelul normativ si cultural (Banciu, 1992).;\ţ ' Controlul social este un factor principal de organizare şi ordonare a conduitelor

individuale şi a •'l.r^poriurilor sociale, asigurând consistenţa şi coeziunea internă a societăţii, continuitatea şi stabilitatea sa .Jinţernă, orientarea şi reglarea comportamentului social, integrarea individului în societate. Prin intermediul •^şău, societatea formează şi impune indivizilor motivaţia asimilării şi respectării valorilor şi normelor sociale ţ.;aezirabik, recompensând conduitele conforme cu modeful său etico-juridic şi respingând pe cele care se J abat de la acest rnodeL

In orice societate controlul social poate să fie pozitiv sau negativ, formal sau informai, direct sau ; indirect (Banciu, 1992)-

Controlul social pozitiv se iundamenteasă pe asimilarea şi cunoaşterea de către indivizi a valorilor, normelor şi regulilor de convieţuire sociala, ca şi pe motivaţia acestora de a Ie respecta din convingere. In schimb, controlul social negativ se bazează, în special, pe temerile individului că va fi sancţionat în cazul nerespectârii sau încălcării normelor şi regulilor sociale. Incluzând o serie de tabuuri şi interdicţii de natură morală, culturală, religioasă, administrativă, juridică, aceasta formă a controlului social constă în dezaprobarea şi respingerea comportamentelor indezirabile, prin utilizarea unor mijloace variate: ironizare,

53INTRODUCERE

Complexitatea şi diversitatea realităţii infracţionale sub dubla sa înfăţişare de fenomen social întâlnit în proporţii diferite în toate societăţile umane şi de manifestare individuală sau de grup în care determinările psihologice singulare interacţionează cu condiţii şi cauze sociale particulare şi generale, presupune o abordare cu caracter multidisciplinar: psihologic, sociologic, criminologie, medico-legal etc.

Fenomenul de devianţă socială în general, cel de infracţionalitate în special, implică în condiţiile actuale ale societăţii noastre, o serie de probleme şi aspecte de un deosebit interes teoretic şi practic pentru cercetarea ştiinţifică. Dacă problematica teoretică se referă la mecanismele etiologice, la modalităţile de producere a infracţionalităţii şi la semnificaţiile sociale ale comportamentului infracţional, cea practică presupune, atât metode de investigare şi cunoaştere, cât şi forme şi mijloace de prevenire şi combatere a manifestărilor antisociale la nivel individual şi social,

între psihologie şi ştiinţa dreptului există numeroase conexiuni şi puncte de convergenţă, contribuind Ia afirmarea unei discipline aparte, denumită psihologia judiciară.

Fenomenul infracţional, prin complexitatea factorilor care îl generează şi prin diversitatea formelor în care se manifestă, nu poate fi explicat şi înţeles fără aportul psihologiei judiciare. Factorul determinant al comportamentului infracţional este întotdeauna de natură subiectivă, dar acest aspect nu poate fi izolat de contextul în care se manifestă: social, economic, cultural etc.

Din perspectiva psihologiei judiciare, persoana trebuie acceptată ca fiind o fiinţă care în mod obişnuit acţionează raţional, dar uneori automat şi chiar iraţional.

Page 63: 49022856 psihologie-judiciara

Diversele trebuinţe se manifestă în conştiinţa persoanei ca mobil al comportamentului, iar în cazul unui concurs de împrejurări acestea pot determina luarea unor decizii pentru săvârşirea infracţiunii. Psihologia judiciară cercetează comportamentul sub toate aspectele, deschide largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu ral favorizant, permiţând o fundamentare realista a manifestărilor acestuia. Diagnosticarea profilului psihocomportamental al infractorului, evidenţierea cauzelor care au determinat comportamentul acestuia, constituie pârghii esenţiale în conturarea programelor de prevenire.

Cursul îşi propune să reliefeze principalele caracteristici şi particularităţi ale fenomenului infracţional, identificând şi evaluând factorii şi mecanismele de bază care îi generează sau favorizează, atât la nivel social cât şi individual.

Cursul oferă repere teoretice şi practice specialiştilor din domeniul activităţii judiciare, precum şi tuturor celor interesaţi de cunoaşterea unor probleme de psihologie judiciară şi comportament simulat.

1ridiculizare, marginalizare, izolare, detenţie etc. In acest caz, indivizii se vor conforma tată de regulile de conduită nu din convingere, ci din teama de a nu fi sancţionaţi.

în funcţie de instanţele de la care emană, controlul social poate fî organizat (instituţional izat), exercitat de societate în ansamblul ei prin intermediul unor organisme şi organizaţii specializate, statale şi sociale şi neorganizat (rtfinstituţionaJizat), realizat de anumite grupuri de apartenenţă (de prieteni, vecinătate, cartier etc.)* Din aceeaşi perspectivă controlul social poate ti: formal, realizat prin intermediu] unor legi şi prescripţii de natură morală, administrativa, juridică etc. şi informai, întemeiat pe aprobare difuză şi spontană.

Mijloacele controlului social constau dintr-o sene de instrumente de presiune şi persuasiune, organizate şi neorganizats^ implicite şi explicite, directe şi indirecte, formale şi informate, conştiente şi difuze etc. menite să influenţeze indivizii pentru a respecta normele morale şi juridice.

Page 64: 49022856 psihologie-judiciara

Mijloacele controlului social pot fi grupate în: 1} psihosociale., prin care se încearcă realizarea conformităţii acţionându-se asupra reprezentărilor, atitudinilor, sentimentelor, opiniilor, ideilor şi comportamentelor indivizilor, astfel încât să se realizeze o internalizare morală şi o respectare din convingere a normelor şi valorilor sociale; 2^ institutionalizate, prin care se exercită presiunea socială si este impusă ordinea socială şi juridică, prin intervenţia organizată a diferitelor organisme statale, juridice, politice-admini&trative etc; 3) neinstituţionalizaţe, reprezentate de obiceiuri, tradiţii, moravuri, uzanţe, cutume etc. care, datorită evoluţiei cultural-istorice şi recunoaşterii de câtre majoritatea membrilor unei societăţi, devin adevărate etaloane de conduită.

în mod obişnuit copilul dobândeşte propria personalitate prin învăţarea şi asimilarea treptată a modelului socio-cultural pe care societatea \l promovează. Socializarea devine pozitivă sau negativă ca armare a influenţei factorilor sociali, a interacţiunilor dintre individ şi mediul social. în multe cazuri procesul de socializare se desfăşoară pe fondul unor conflicte între individ şi societate,»mtre aspiraţiile legitime şi mijloacele pe care societatea le pune la dispoziţie pentru îndeplinirea lor, între condiţii, aptitudini şi fapte, ceea ce duce adesea la anumite forme de inadaptare şi implicit Ia formarea unor personalităţi dizarmonic structurate, pretabile să corniţă acte infracţionale. Conţinutul fenomenologic al conduitelor deviante nu s-a schimbat pr#a mult în decursul timpului, în schimb frecvenţa lor a continuat să creascâ într-un mod care în prezent ridică probleme deosebfte cu privire la integrarea socială a viitorului adult. în unele situaţii, devierile de conduită pot lua forma unor manifestări antisociale grave, ca aceea a delincventei juvenile.

Delincventa juvenilă reprezintă un j^njameiL ce include totalitatea mcajcjriloţ^ de norme sociale săvârşite de către tinerii sut^lS ani. încălcări sancţionate penal.

Din perspectiva psihofi^iologiei vârstelor se consideră că perioada minoratului Coincide cu copilăria şi adolescenţa. Intre aceste două perioade nu există graniţe cronologice precis determinate. Adolescenţa cuprinde două etape, preadglescen|a, de la 11-12 la 14-15 ani şi adolescenţa propriu-mâ, de la 14-15 ani până la 18 ani, când de regală, s-au produs toate modificările psihofiziologice şi biologice care marchează trecerea la maturitatea normala. Acest proces de transformare şi evoluţie a copilului însoţit adesea de momente de criză, de îndoieli» de nelinişti etc. se desfăşoară în medii şi contexte sociale diferite, cu propriile lor particularităţi, influenţând dezvoltarea şi formarea personalităţii minorului.

Odată cu vârsta adolescenţei încep să apară conflictele de autoritate, conflictele de idei, conflictele afective etc. Adolescenţa este considerată "vârsta contestaţiei'1. Adolescentul se revoltă împotriva atitudinii **protecţioniste" şi llpaternaliste*\ Preocuparea lui majoră în relaţia cu adultul este să stabilească raporturi de egalitate şi nu raporturi de tipul celor dintre cel educat şi educator. Contestarea reprezintă, de fapt, o etapă de maturizare psihologică- Nevoia de a contesta aproape totul nu este altceva decât reflectarea unui efort intelectual, absolut normal, de a regândi totul independent şi de a nu accepta nici o idee "de-a gata1*, fără ca mai întâi să o fi trecut printr-un raţionament personal.

Termenul de delincventă juvenilă este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor crirmnologice sau sociologice în încercările lor de a grupa infracţiunile în funcţie de criteriul de vârstă a infractorului.

Page 65: 49022856 psihologie-judiciara

Sistemul nostru juridic diferenţiază în cadrul categoriei largi de minori câteva subcategorii. Astfel, minorii până la vârsta de [A ani nu răspund penal, chiar dacă ei comit infracţiuni (pentru aceştia se iau mâstfri cu caracter de ocrotire prin încredinţarea familiilor ori altor persoane pentru supraveghere deosebită sau de internare în şcoli speciale de reeducare). Cei care au vârsta între 14 şi 16 ani răspund juridic limitat numai dacă se stabileşte existenţa discernământului la expertiza medic o-legală psihiatrică, iar minorii cu vârsta între 16 şi ÎS ani, având discernământ răspund în faţa legii.

Definirea delincvenţi juvenile a preocupat un număr mare de cercetători, pornind de la evidenţierea ^racteristicilor specifice personalităţii delincventului minor. Astfel, s-a ajuns la conturarea unui "profil

54#Iâ

psihologic" al acestuia: înclinaţjg către agresivitate, fie latentă, fie manifestă, ce este bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate (munca, de exemplu); instabilitatea emoţională generată de carenţe educaţionale şi, m ultimă instanţă, de fragilitatea eumi; madaptareasocială\ provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care minorul caută să-î suprime prin schimbarea frecventă a domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea formelor organizare de viaţă şi muncă; duplicitatea conduitei, manifestata în discordanţa dintre două planuri: unul, cel al comportamentului tainic, intim în care se pregăteşte infracţiunea şi celălalt, nivelul comportamental de relaţie cu societatea, prin care îşi trădează de cele mai multe ori infracţiunea; dezechilibrul existenţţq/^ exprimat prin patimi, vicii, perversiuni etc.

Alte cercetări susţin ca în definirea delincventei să se pornească de la conceptul de maturizare socială (Preda, 1981). Din această perspectivă, delincventul ne apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială şi cu dificultăţi de integrare in societate, care intră în conflict cu cerinţele unui anumit sistem vaiorico-normativ, inclusiv cu normele juridice. Delincventul prezintă un deficit de socializare, determinat de perturbarea sau insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor mediului sociocultural şi a proceselor de acomodare la acesta prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social-juridic. La majoritatea delincvenţilor se manifestă în diverse moduri, un caracter disonant al maturizării sociale şi implicit , al dezvoltării personalităţii. Astfel, întâlnim decalaje între nivelul maturizării intelectuale, pe de o parte, şi nivelul dezvoltării afectiv-motivaţionale şi caracterial-acţionale, pe de altă parte, decalaje între dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea judecăţilor şi sentimentelor morale sau atât o perturbare intelectuală cât şi o perturbare afectiv-motivaţională şi caracterială.

Caracteristicile individuale ale adolescenţilor care ţin de comportamentul delincvenţial includ factori cognitivi cum ar fi Q.I. şi judecăţile morale, precum şi aspecte ale competenţei sociale, incluzând abilităţile sociale, abilităţile m rezolvarea de probleme şi imaginea de sine.

Competenţele sociale se referă Ia abilităţile de a^ utiliza mediul şi resursele personale pentru a achiziţiona o bună dezvoltare ulterioară. Fiecare din aceste

Page 66: 49022856 psihologie-judiciara

caracteristici se formează prin influenţa mediului social asupra adolescentului, care la rândul său influenţează mediul social. Este vorba de un feed-back De exemplu, familia şi grupul social interacţionează sinergie în influenţarea acestor competenţe sociale ale adolescenţilor, iar rezultatele acestor influenţe se răsfrâng asupra relaţiilor cu familia şi grupul social. Aceste variabile se interrelaţionează, QJ. fiind asociat cu fiecare dintre ele. Cercetările sugerează că asocierea dintre delincventă şi Q.I. este dependentă de relaţiile disfuncţionale şi de variabilele de personalitate ale adolescentului.

Abilităţile intelectuale scăzute predispun minorii la dificultăţi de adaptare şcolară şi fiecare dintre acestea este asociată cu un comportament delincvent. Exista cercetări care atestă faptul ca minori? delincvenţi poseda o deficienţă morală care-i împiedică să înţeleagă ce e bine şi ce e rău şi că limitele acestei aprecieri rămân la latitudinea lor.

6.2. FACTORII IMPLICAŢI ÎN DETERMINAREA COMPORTAMENTULUIINTRACŢIGNAI.

LA MINORI

Cu toată complexitatea şi varietatea lor, factorii implicaţi în determinarea devianţei comportamentale a minorilor pot fi sistematizaţi în două mari categorii; a) factori individuali, de gerşorjaloiale şi b) factori_extemi, sociali. Din prima categorie fac parte: particularităţile şi structura somato-fiziologică şi neuro-psihică, structura psihologică particulară a minorului posibilităţile intelectuale, particularităţile afectiv-temperamentaîe etc. în a doua categorie se includ factorii de ordin familial, socio-afectivi şi educaţionali, socio-culturali, economici etc.

Raportul dintre cele două categorii de factori, ponderea fiecăruia în determinarea devianţei comportamentale a minorilor este greu de precizat. Nu se poate izola sau exagera rolul unei categorii de fectori. Aceşti factori nu acţionează izolat, unilateral, ci concertat, delincventa Fiind rezultatul interacţiunii fa un nivel scăzut al acestora.

Dezacordul dintre factorii individuali şi cei sociali este defavorabil structurării unor conduite concrete. Dezacordul poate sâ apară fie prin creşterea solicitărilor de mediu la un nivel care depăşeşte posibilităţile minorului, fie cînd acestea sunt sub nivelul posibilităţilor sale reale.

Dcvianţa comportamentală rezultă din "întâlnirea" specifica a diferiţilor factori pentru flecare caz în parte (Mitrofan & colab., 1992).

Studii efectuate (Dragomirescu, 1980) au stabilit că factorii implicaţi în apariţia devianţei comportamentale a minorilor au următoarea pondere: 31,20% cei de ordin individual, de personalitate, 25%

55cei de ordin extern, sociali şi 43,8% combinaţi, care subliniază caracterul de concurare şi potenţare reciprocă a condiţiilor care duc la decompensarea pe fondul evident al inadaptării.

Cercetarea efectuată pe bază de chestionar (Pitulescu, 1995} asupra unor minori din centrele de reeducare Găieşti, Târgu Ocna (240 minori) şi din aresturile unor poliţii judeţene (734 minori) a evidenţiat cauzele şi condiţiile care determină comportamentul infracţional în rândul minorilor (procentele se refera la subiecţi):♦98% incriminează teribilismul şi spiritul aventurier specifice vârstei minoratului;

Page 67: 49022856 psihologie-judiciara

♦ 93% se referă la imaturitatea psihică datorită unei insuficiente socializări în familie şi şcoală şi nedepistarea la timp a unor eventuale afecţiuni psihice;

♦93% menţionează ca negativă lipsa de conlucrare între factorii educaţionali (familie, şcoală, alte forme instituţionaJizate);

♦92% remarcă o creştere considerabilă a libertinajului în rândul minorilor şi perceperea alterată a valorilor democraţiei;

♦87% din subecţti chestionaţi au acuzat carenţele educaţionale din familiile dezorganizate sau aparent organizate;

♦ 86% acuză lipsa de preocupare de la toate nivelurile pentru orientarea minorilor spre activităţi folositoare, cultural-educative, care să se defaşoarc în timpul liber al acestora;

♦82% incriminează consumul de băuturi alcoolice practicat, de obicei, de minorii proveniţi din familii cu părinţi alcoolici;

♦79% menţionează insuficienta preocupare pentru pregătirea minorilor în ceea ce priveşte viaţa sexuală, fapt care se află la originea infracţiunilor de viol, perversiuni sexuale etc;

♦79% menţionează dezinteresul total din partea unor cadre didactice faţă de elevii care prezintă deficienţe de adaptare; *

♦78% incriminează - în contexul atitudinal general - inadaptarea şcolară, aptitudinile şcolare slab dezvoltate, tulburările afectivităţii şi cele caractenale;

♦ 78% acuză răspândirea divorţului pe o scară din ce în ce mai largă, ca o determinantă a abandonării obligaţiilor de educare şi supraveghere a copiilor;

♦70% se referă la decalajul dintre aspiraţiile şi tentaţiile specifice vârstei minorilor şi posibilităţile reale ale familiei de a le satisface, ceea ce duce la comiterea unor furturi, tâlhării, înşelăciuni etc;

♦68% se referă la exemplul negativ al părinţilor - relaţii conflicuiale persistente, consum de alcool ele;

♦67% constată că mulţi minori receptează rapid modelul speculanţilor, care ajung pnn mijloace frauduloase la un standard de viaţă ridicat şi manifestă predilecţie pentru a adopta un asemenea model existenţial;

♦57% vizează pericolul pe care îl reprezintă liderii negativi - majori şi minori - mai ales spre influenţarea spre devianţâ a minorilor marginalizaţi ori Cu deficienţe;

♦4B% manifestă îngrijorare faţă de amploarea cazurilor de minori care inhalează aurolac şi alte substanţe halucinogene deosebit de nocive pentru sănătatea lor fizică şi psihică;

♦47% se referă al inadaptarea minorilor proveniţi din mediul rural la modul de viaţă urban, fapt ce facilitează atragerea lor de către infractorii majori la comiterea unor infracţiuni;

♦43% acuză cu severitate tendinţele unor cadre didactice de a promova toţi elevii, menţionând fluctuaţia profesorilor şi a învăţătorilor, tolerarea aspectelor de indisciplină din şcoli etc;

+ 35YQ se referă la consecinţele pe plan infracţional pe care le produce necupnnderea tuturor minorilor în procesul de învăţământ.

Corelarea complexă a datelor obţinute pe baza interviurilor structurate aplicate eşantionului format din minori infractori şi eşantionului derivat format din părinţi,

Page 68: 49022856 psihologie-judiciara

precum şi al cadrelor didactice a pus în evidenţa o disfuncţionalitate de tip familial.Mediul familial poate fi apreciat sub aspectul structurii, al condiţiilor

economico-sociale şi a defrcitului educativ. Mediul familial poate prezenta carenţe foarte diverse de ordin juridic, social, moral, pedagogic, legate de situaţii ca; infidelitate, părăsire, divorţ, concubinaj, deces, narcomanii, vicii sexuale etc, fără a mai aminti de însăşi absenţa mediului familial, ca în cazul copiilor orfani, abandonaţi, aflaţi în seama asistenţei publice.

Regimul educativ familial s-a dovedit principala cauză a eşecului în procesul de integrare şi, implicit cauza esenţială a devianţei comportamentale a minorilor. Părinţii cercetaţi filceau educaţie în mod empiric» bazându-se pe intuiţie şi obişnuinţă. Carenţele educative ale familiei se manifestă prin: lipsa totală de interes

56

Cea mai frecventă formă de manifestare a inadaptării copiilor, având drept cauză carenţele mediului * familial, este vagabondajul, 20% dintre minori au părăsit înaintea săvârşirii infracţiunilor familia sau şcoala; dintre aceştia 18% provin din familii deficitare comportamental- Formele cu deficienţe de structură a , familiei sunt multiple. In 20% din cazuri, familia avea un singur părinte, datorită dezorganizării ei prin divorţ, 18% prin abandon şi 3% prin deces; iu 5% din cazuri familia fusese reconstituită prin mariaj, avînd un părinte vitreg, E8% din aceste familii aveau un mediu conflictual. Şocul produs de despărţirea părinţilor a constituit momentul hotărâtor care a marcat evoluţia spre devianţă comportamentală.

Cadrele didactice investigate au semnalat în proporţie de 98% că, aducând la cunoştinţa părinţilor numărul mare de absenţe şi nivelul scăzul la învăţătură al minorilor, aceştia au răspuns prin indiferenţă,

în delincventa juvenilă trebuie luate în considerare alterările complexului somato-psihic, întârzierile de maturizare intelectuala sau social-morală, profundele perturbări în dezvoltarea afecrivă, alături de rolul unor factori de macro şi microclimat social (trăiri confîctuale în familie, traume psihice, educaţie incorectă ele), nefavorabil unei dezvoltări armonioase şi unui comportament adecvat.

Din anul 1990 delincventa juvenilă se înscrie pe o linie ascendentă. Factorii care au determinat această creştere sunt în general de ordin economic, social, cultural etc. Perioada de tranziţie în care ne aflăm generează în mod obiectiv unele efecte economice imprevizibile, care fa rândul lor au devenit cauze imediate ale multora din disfuncţile apărute pe plan social. Astfel, trecerea de la sistemul economic supercentralizat la cel al economiei de piaţa, a dat naştere unei inflaţii galopante, necontrolabile, cu consecinţe negative pentru standardul de viaţă al oamenilor. în această perioadă apare în societate un fenomen nou, necunoscut majorităţii cetăţenilor, fenomenul şomajului, cu impact asupra venitului familial şi implicit asupra individului. Se conturează o disproporţie între nivelul preţurilor şi puterea de cumpărare, efectul resimţindu-1, în primul rând,

Page 69: 49022856 psihologie-judiciara

categoriile sociale cu venituri mici.Afectarea generală a condiţiilor de viaţă le determină pe unele persoane să caute soluţii de

obţinere a unor venituri compensatorii prin care să-si poată ameliora condiţiile de existenţă, folosindu-se de căi ilegale. Are loc o diminuare a autorităţii şi funcţiei de control social al familiei. Se conturează tot mai pregnant apariţia unor stări permisive accentuate faţa de comportamentele deviante ale minorilor. Permisivitatea în asociere cu indiferenţa faţă de viitorul propriilor copii, influenţează negativ personalitatea acestora, determinându-i chiar să comită acte infracţionale.

Condiţiile de viaţă precare ale unor familii au contribuit la apariţia fenomenului social cunoscut sub denumirea de "copiii străzii", care se adăpostesc prin gări, autogări, subsolurile clădirilor, reţele de termoficare şi a căror sursă de existenţă o reprezintă cerşetoria, furtul etc, devenind în mod frecvent victime ale unor pedofili.

■A 6.3. GENURI DE INFRACŢIUNI COMISE DE MINORI

t^ţ'i Comportamentul, luat ca rezultantă dinamică a interacţiunii complexe organism-mediu, are la bază| multiple asocieri psihologice, elaborate în funcţie de dinamica mediului, de condiţiile de viaţă şi de educaţie, ;f.Când mediul acţionează organizat, stabil şi asigura satisfacerea trebuinţelor minorului, atunci 4comportamentul său este pozitiv, tar când acţiunea mediului este nefavorabilă, comportamentul va fi •^'negativ, deviant.' ;■ În procesul socializării, minorul operează relaţional cu atitudini adoptate după modelul oferit demediul aocjai_ Yw\ repetare, atitudinile sale se consolidează şi se organizează în comportamente ce se pot modifica în funcţie de motivaţie şi interes. Psihologic, manifestarea exterioară a comportamentului apare ca o modalitate de acţiune tipic umană influenţată de însuşirile temperamentale ale persoanei.

Debutul infracţional al minorului este greu de precizat Acesta capătă semnificaţie într-un anumit context familial, şcolar, social, reprezentând o perturbare a raportului relaţional al copilului cu obiecte sau Persoane, constituind întotdeauna un răspuns la atitudinea altora. La vârsta preşcolară încep să apară manifestări cu adresă relativ conturată. Ele apar cu precădere în mediul familial şi pot lua expresia unei

57ostilităţi fa adresa unora dintre membrii familiei, ostilitate obiectivată în gesturi de neascultare, deteriorare sau distrugere de obiecte, impoliteţe, obrăznicie, uneori chiar injurii şi loviri etc.

La vârsta şcolara pot să apară tulburări de comportament, cu semnificaţie morală, care merg de la forma preinfracţionafă până ia cea infracţională propriu-zisă. Chiar dacă minorii nu comit in toate cazurile acte cu caracter antisocial, comportamentul lor indezirabil, atitudinile lor în dezacord cu exigenţele şcolare, lasă deschisă ori grăbesc această posibilitate. La această vârstă încep să apară unele conduite discordante: nesupunerea, obrăznicia faţă de profesori, violenţa faţă de colegi, absenteismul, minciuna, fuga şi vagabondajul, furtul etc.

In ceea ce priveşte infracţiunile de furt din avutul public şi privat, numărul deosebit de mare al acestora, diversitatea modurilor de operare, mărimea grupurilor de minori şi valoarea pagubelor, presupune o analiză cauzală mai atentă. Este de remarcat

Page 70: 49022856 psihologie-judiciara

faptul că, în timp ce furturile în dauna avutului public înregistrează o uşoară tendinţă de scădere, cele din avutul particular cresc Principala explicaţie a acestor tendinţe constă în creşterea patrimoniului privat al unor persoane fizice după anul 1990, prin achiziţionarea de bunuri şi valori care suscită interesul minorilor.Infracţiunile de furt comise de minori au anumite particularităţi, astfel:

♦ furturile săvârşite de minori se disting în primul rând prin valoarea mai redusă a bunurilor furate. Ei sustrag obiecte mici şi uşor vandabile (radiocasetofoane, casete audio şi video, minicalculatoare etc.), manifestând o anumită predilecţie pentru furtul dulciurilor, ţigărilor fine şi chiar băuturilor;

♦ manifestă multa fantezie şi ingeniozitate în comiterea flirturilor, pătrund prin locun inaccesibile unui infractor major;

♦ de regulă nu folosesc instrumente sau dispozitive specifice spărgătorilor profesionişti, ci improvizează şi utilizează mijloace găsite întâmplător; »

♦ în foarte puţine situaţii devin violenţi; în condiţiile in care sunt descoperiţi de cele mai multe ori folosesc fuga;*nu manifestă prea multă grijă pentru a-şi proteja urmele, ceea ce duce la descoperirea lor rapidă;

♦ infractorii minori manifestă multa precipitare în a se debarasa de bunurile furate, astfel încât pot fi întâlniţi la scurt timp după comiterea faptei, oferind spre vânzare bunurile însuşite, la preţuri derizorii;

♦ de obicei, furturile sunt comise prin participarea mai multor minori conduse adesea de infractori recidivişti.

După anul 1990 se manifestă o recrudescenţa a infracţiunilor comise de minori îndreptate asupra vieţii şi integrităţii persoanelor (omor, tentativele de omor şi lovirile cauzatoare de moarte). Cea mai mare pane din aceste infracţiuni au fost săvârşite în grup, având ca mobil jaful, viohiE etc. De obicei sunt vizate persoane vârstnice, lipsite de apărare, care locuiesc în case izolate. Anterior săvârşirii infracţiunii, se remarcă o anumită predispoziţie a minorilor ipre consumul de băuturi alcoolice sau spre inhalarea unor substanţe halucinogene.

O altă categorie de infracţiuni cu violenţă care a înregistrat o evoluţie constant ascendentă este cea a tâlhăriilor. Se constată că tot mai multe infracţiuni de acest tip sunt săvârşite de minori constituiţi în grupuri, care, noaptea sau ziua în diferite medii şi locuri acţionează cu violenţă asupra unor persoane presupuse sau studiate că ar poseda bani sau bunuri de valoare. Uneori tâlhăriile săvârşite de minori se soldează cu obţinerea unor sume derizorii sau bunuri de mică valoare, dar împotriva victimelor se foloseşte o violenţă extremă. Tâlhăriile sunt comise mai mult în mediul urban şi pe stradă decât în mediul rural sau în imobile, uneori participând şi infractori majori.

Violurile săvârşite de minori (Pitulescu, 1995), în afara faptului că înregistrează creşteri alarmante, dobândesc şi unele caracteristici specifice, cum sunt:

♦numărul infractorilor este de regulă mai mare decât cel al infracţiunilor, ceea ce denotă existenţa mai multor participanţi la comiterea violului;

♦într-un procent de 58% din totalul infracţiunilor săvârşite, făptuitorii nu au cunoscut anterior victimele;

♦ 32% din numărul violurilor s-au comis în imobilele infractorilor, iar 63%

Page 71: 49022856 psihologie-judiciara

s-au consumat în casepărăsite, pe câmp sau alte locuri;♦în 32% din cazuri, violurile au fost însoţite de perversiuni sexuale;

♦ infracţiunile de viol au fost comise atât asupra victimelor foarte tinere, cât şi asupra celorvârstnice.

Infractorii minori care acţionează în mediul urban au posibilitatea de a recepţiona experienţa negativă cu mult mai repede decât cei din mediul rural, datorit^ multitudinii locurilor şi mediilor favorabile

5Ssăvârşirii de infracţiuni. Minorii frecvenrează barurile, sălile de jocuri mecanice, locurile aglomerate, cinematografele, sălile de sport, practica jocurile de noroc, având astfel posibilitatea sa-şi studieze victimele şi să comită furturi din buzunare, furturi de bagaje, furturi din autoturisme, iar în timpul nopţii chiyr tâlharii. Minorii infractori din mediul urban se cunosc intre ei, se asociază în grupuri, cunosc gazdele de infractori la care uneori dorm şi prin intermediul cărora valorifică bunurile provenite din infracţiunile comise. La aceste grupuri acţionează şi minorii fugiţi din şcolile de reeducare, centrele de primire, şcolile ajutătoare, casele de copii etc. De cele mai multe ori locuiesc în condiţii insalubre la câte un minor fără familie sau unde există familii dezorganizate, alcoolice, cu părinţi infractori, foşti condamnaţi etc Constituirea în grupuri se realizează pe bază de amiciţie (cartiere, străzi etc.), pe ba^ă de legături infracţionale anterioare. Se constituie şi în grupuri mixte minori-adulţi, conduse de lideri periculoşi cu experienţă infracţionala. După săvârşirea infracţiunii, părăsesc localitatea de domiciliu şi tranzitează în alte judeţe unde comit noi infracţiuni, uneori încearcă sau trec fraudulos frontiera de stat. Sunt buni cunoscători ai oraşelor, fiind la curent cu locurile vulnerabile ale unităţilor comerciale, precum şi cu mărfurile care pol ti sustrase. îşi formează tocuri de întâlnire în subsolurile blocurilor, în holurile cinematografelor, în pasajele subterane etc., unde îşi planifică acţiunile şi elaborează ipotezele.

Din gmpul de infractori fac parte şi tuinoreie care se grupează, de obicei, pe lângă barurile particulare deschise toată noaptea, acostând diferite persoane, cu care 'întreţin relaţii sexuale in schimbul unor foloase materiale. De cele mai multe ori aceste persoane ajung victime ale diferitelor genuri de infracţiuni comise de grupul din care fac parte minorele.

In mediul rural ponderea infracţiunilor comise de minori este mult mai scăzută decăt in mediul urban. In acest mediu există posibilitatea ca infractorii să fie recunoscuţi de victime şi mai uşor de depistat.

6.4. PROFILAXIA DELINCVENTEI JUVENILE

Profilaxia delincventei juvenile se realizează prin intervenţia asupra cauzelor, condiţiilor şi circumstanţelor oare pot genera acte infracţionale, acţionându-se atât asupra minorilor cât şi asupra mediului micro şi macrosocial căruia îi aparţin. Prevenirea şi combaterea delincventei juvenile presupune cercetarea ştiinţifică a fenomenului, perfecţionarea cadrului legal de sancţionare a comportamentului deviant

Page 72: 49022856 psihologie-judiciara

al minorilor şi elaborarea unui sistem unitar şi coerent de prevenire a acestuia.Cercetarea ştiinţifică a înfracţionalitâţii în rândul minorilor implica studii

complexe, interdisciphnare, care s& abordeze etiologia comportamentului infracţional la nivel individual, de grup şi Ia nivel social, global. Trebuie avuţi în vedere factorii de control social, asistenţă socială şi educativi care concura la activitatea profilactică şi la ocrotirea minorilor aflaţi în situaţia de a săvârşi acte infracţionale. In funcţie de complexitatea factorilor care generează comportamentul infracţional al minorilor trebuie formulate şi orientate măsurile de prevenire.

Prevenirea eficienta a delincventei juvenile poate fi realizata numai primr-o intervenţie educativ-coercitivă a unor instituţii specializate, exercitata printr-un control social strict, iar in cazuri de excepţie, în instituţii închise, anume create, profilate pe un sistem corespunzător de şcolarizare, de pregătire profesională şi de redresare morală, pe o durata care să poată fi individualizată de instanţele judecătoreşti în funcţie de gravitatea faptei săvârşite şi de particularităţile individuale ale minorului.

Prevenirea delincventei juvenile reclamă necesitatea elaborării unei strategii noi şi unitare, cu ; acţiuni concertate din partea tuturor instituţiilor, organismelor şi organizaţiilor care pot contribui la reducerea fenomenului infracţional, avându-se în vedere:

♦ înfiinţarea unor organisme naţionale şi locale, care si contribuie la cunoaşterea exactă a situaţiilor familiilor cu mulţi copii, îndeosebi a celor cu greutăţi materiale şi insuficient consolidate moral;

♦ cunoaşterea familiilor care îşi neglijează îndatoririle faţă de copii, îi abandonează, maltratează sau îi expun unor riscuri sociale;

♦ avându-se în vedere deficitul de experienţa pedagogică existent în prezent în interiorul unei familii, îndeosebi a celor recent constituite, instituţiile specializate vor trebui să elaboreze împreună cu alţi factori educativi, acţiuni menite să deprindă părinţii în legătură cu îndatoririle ce le revin în domeniul îngrijirii şi educării copiilor, relaţiile care trebuie să caracterizeze o familie, perioadele critice din viaţa copiilor, metodele care trebuie folosite pentru depăşirea momentelor dificile etcr;

59♦ cunoaşterea riguroasă, pe fiecare localitate şi unitate teritorială a minorilor

care prezintă tulburăride comportament, tendinţe de inadaptabilitate, astfel încât să se poată lua măsurile care se impurr (medicale,educative etc); _ „ . . . _ , . _ : , , L

♦ cunoaşterea pe bază de analiza a stăm infracţionale in rândul minorilor si elaborarea unor strategiide diminuare a acesteia;♦ instituirea unui sistem de pregătire a unor specialişti în probleme de prevenire şi combatere adelincventei juvenile; . . . .

♦ asigurarea necesarului de instituţii special amenajate pentru ocrotirea minorilor, care din diverse motive nu au nici un fel de cămin, trăind în stradă;

Page 73: 49022856 psihologie-judiciara

♦ organizarea de către autorităţile publice locale a unor acţiuni de cuprindere în procesul de învăţământ a copiilor care provin din familii de rromi.

în prezent, mai mult ca oricând, instituţiile de învăţământ trebuie să coopereze într-o mai mare măsură cu familia, organizaţiile comunitare şi toţi factorii implicaţi în sistemul educativ al societăţii, învăţământul trebuie să răspundă unităţilor socioprofesionale actuale şi de perspectivă, astfel încât toţi tinerii sa aibă posibilitatea de a se încadra în muncă.

Majoritatea cercetărilor implicate în prevenirea delincventei juvenile operează cu strategii derivate din paradigme, condiţionări operante, cognitiv-comportamentale şi învăţare socială. Se propun câteva modele generale, având drept ţintă caracteristicile cognitiv-comportamentale:a).reducerea neîncrederii şi stimularea motivaţiei în vederea unei integrări sociale adecvate;b).stimularea capacităţii empatice, cultivarea relaţiei şi dezvoltarea înţelegerii pentru situaţiavictimelor;c)sfurnizarea unor modalităţi de acţiune faţă de evenimente, situaţii neaşteptate;d).consilierea tinerilor victimizaţi; »

e).educaţia sexuală, modificarea distorsiunilor cognitive In privinţa comportamentului sexual inadecvat;f).utilizarea unor procedee de condiţionare faţă de modelele de comportament alterate:g).dezvoltarea abilităţilor sociale şi controlul anxietăţii;h).terapia familiala,

Mass-media exercită o influenţă deosebita asupra personalităţii în formare a minorului. De aceea, se impune chiar interzicerea difuzării, unor materiale (scene, cazuri) care elogiază furtul, violenţa, amoralul, nefirescul şi excentricul în raport cu firescul, ceea ce degradează imaginea relaţiilor mterpersonale, contaminează deosebit de periculos viaţa si comportamentul minorului.

Se impune o reconsiderare a concepţiei de organizare atât a centrelor de primire, cât şi a celor de reeducare a minorilor, pentru a oferi condiţii corespunzătoare de cazare, hrană, educaţie, supraveghere şi formare profesională, elemente definitorii în reintegrarea socială a delincventului minor.

Unităţile de poliţie trebuie să-şi înfiinţeze formaţiuni distincte specializate pe probleme de minori, formaţiuni încadrate cu specialişti din domeniul sociologiei, psihologiei, pedagogiei, criminologiei etc„ care să studieze acest fenomen sub toate aspectele (etiologia, evoluţia şi tendinţele safe) pentru a întreprinde cele mai adecvate măsuri de prevenire a delincventei juvenile.

Programa de învăţământ preumversitar trebuie să cuprindă activităţi de educaţie morală, juridică şi pregătire antiinfracţională a minorilor.

Direcţiile pentru muncă si ocrotire socială şi autorităţile tutelare să fie încadrate cu psihologi şi asistenţi sociali în mod corespunzător pentru a găsi cele mai optime soluţii în problema minorilor.

Page 74: 49022856 psihologie-judiciara

60CAPITOLUL VII

PSIHOLOGIA VICTIMEI

7.1.NOŢIUNI DE YTCTIMGLOGEE

Studiul fenomenului infracţional nu poate fi complet daca nu avem în vedere ca orice act infracţional aduce după sine şi apariţia de victime. Domeniu] ştiinţific care studiază victima este vicţnooliigia.

Obiectul de cercetare şi acţiune al victimologiei actuale, ca latură a criminologiei, se referă Ia starea şi condiţia unei victime individuale sau generale, stare ce este confirmata prin criterii identificabile ca suferinţă fizică, morală sau materială. Această stare resultă dm efectul şi consecinţele unei forme de agresiune. Victimofogia are o fermi şi precisă delimitare ce operează în cadru] raportului dintre o forma de agresiune şi efectul unei consecinţe, confirmate de existenţa unei victime şi a victirnizării ei. Victimologia este un concept relaţional, în care tipurile de relaţii nu sunt numai simple şi directe, ci pot avea chiar un caracter polimorf» de la pasivitate la reacţii tensionale, violente.

Analiza si cunoaşterea rolului pe care îl ocupă victima in activitatea infracţională şi în cea judiciară, contribuie la formularea unor recomandări preventive şi autoprotective în raport cu pericolul victimizării.

într-un sens mai larg orice persoana poate ii_un fel de victimă. Astfel, toţi suntem victime ale efectelor negative pe care le are civilizaţia asupra noastră; ritmul de viaţă care depăşeşte uneori posibilităţile noastre-.de a face faţă solicitărilor la care suntem supuşi, poluarea etc. De asemenea, suntem victime potenţiale ale unor accidente de circulaţie, ale unor accidente de muncă, iar unii dintre noi ne autovictiraizăm prin consumul exagerat de băuturi alcoolice, fumatul excesiv etc.

Prin victima se înţelege orice persoană care fără sS-şi H asumat conştient riscul, deci farâ să vrea. suferă direct sau indirect consecinţele fizice, morale sau materiale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale (Bogdan & colab., 1983).

Statusul sau ipostaza de victimă presupune acţiunea unui agent victimizator, rqirezentat de persoana infractorului- Nu orice persoană lezată într-o acţiune infracţională este neapărat şi victima. Cel care pune iu mişcare o acţiune infracţionala, cel care iniţiază această acţiune cu bună ştiinţă, nu poate fi considerat victima nici dacă este grav rănit sau omorât în cadrul acţiunii respective. Un spărgător prins în flagrant şi împuşcat (de către persoane abilitate prin lege) nu este victimă. De ase^^ea nu pot fi considerate victime obiectele distruse de infractori sau instituţiile prejudiciate de activităţilt ice jura.

Asa cum rezulta din studiul actelor infracţionale, între infractor ^t victimă este de fapt o relaţie de ordin social, o interacţiune care constituie esenţa acţiunii delictuale. Există infracţiuni ale căror deznodământ tragic este condiţionat de atitudinea şi reacţia victimei. Uneori, victima poate împiedica săvârşirea infracţiunii, poate schimba deznodământul în favoarea sa, sau poate întrerupe desfăşurarea acestui eveniment. Calităţile, atitudinea, comportamentul şi reacţia victimei acţionează de multe ori asupra forţelor inhibitorii ale autorului potenţial, în funcţie de procesul

Page 75: 49022856 psihologie-judiciara

dinamic ce înlesneşte sau condiţionează trecerea la săvârşirea actului infracţional.

7,1.1. FACTORI VlCTIMOGErVI

Situaţia psihologică a victimei este foarte complexă, în cadrul acţiunii infracţionale, direct sau indirect, victima contribuie la activarea mecanismelor latente agresive ale infractorului. De aici rezultă noţiunea de potenţial de receptivitate victimală, respectiv capacitatea de a deveni victima unor infracţiuni.

O formă aparte de receptivitate o constituie impresionabil Etatea victimei. Astfel, unele persoane devin victime prin gradul lor de naivitate, fiind impresionate de comportamentul şi ţinuta elegantă pe care unii o afişează, aeordându-le credit mnrpl, De obicei, infractorii intelectuali, profită de acest lucru şi determină victima să participe în rnod activ la acţiunea infracţionala. Persoanele astfel victJmizate nu reclama fapta, pentru a nu fi considerate complice sau pentru a nu fi puse într-o situaţie penibilă.

Contribuţia victimei la săvârşirea unei infracţiuni, l11^pri>?"n^ n'^T^i ]a provocat, ci ea consta din orice act care, direct sau indirect, antrenează un mod de manifestare susceptibil de a deveni periculos. Pietonul care intră intempestiv ?i total neglijent în faţa unui autovehicul în mers, cei care au o comportare nejustificată în relaţiile sociale, de familie ori de muncă şi care atrag indignare, cei oare nesocotesc în mod

61nepermis bunul simţ, în toate asemenea situaţii este posibil ca persoana vizată sa reacţioneze impulsiv şi să săvârşească acte grave de violenţă care, privite izolat, de cele mai multe ori nu au explicaţie.

Interesul nostru pentru studiul victimei esle cu atât inai mare, cu cât orice persoană poate deveni victima unei infracţiuni. Psihologia judiciară urmăreşte stabilirea naturii reale a relaţiei dintre infractor şi victimă. Aceasta înseamnă să studiem victima şi infractorul în acelaşi grup social, in aceeaşi cultură sau subculturâ In care relaţiile sunt supuse evoluţiei fie în sens pozitiv, fie negativ. în analiza unui caz trebuie să cunoaştem întreaga dinamica a evenimentelor, trebuie ca totul să fie văzut în context şi nu în afara lui.Gradul de vulnerabilitate yrcţjmală depinde de două categorii de factori:

ii\-factori persMitatţ- vj^gţă, sex^ pregătit so£io_^ciiiiiiral£, inteligenţă, aspect bio-constituţional, caracteristici psiho-comportamentale, calităţi morale, atitudini (infatuarea, aroganţa, neglijenţa, indiferenta, naivitatea) ş.a.

bXfaetori situationalî: medii , locuri frecventate, izolorea^sociala, consumul de băuturi alcoolice, Jocurile,denoroc, relaţiile extracomugale. perversiuni saiijnyersiuni sexuale^etc.

Realitatea confirmă câ un număr însemnat de victime provin din rândul copiilor, vârstnicilor şifemeilor. ~~. ""

Copiii prezintă o vulnerabilitate victimală crescută datorită faptului câ sunt fragili sub raportul forţelor fizice şi psihice, au o capacitate redusă de anticipare a acţiunii agresorilor, imatuntate în aprecierea oamenilor şi situaţiilor, sunt sugestibili, creduli etc. Adesea infractorii îi utilizează pe copii drept complici la diverse acţiuni.

Formele, cele mai grave.de victimigare a-copiiloţ sunt; maltratarea fizică,

Page 76: 49022856 psihologie-judiciara

incestul, violul, tâlhăriaetc. ~~ * ~~~~ ~~ ~^-

Pgrsgapfite ÎTI y3rgr5 prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate victimală, deoarece foj^aJiztca. şi psihică este■ multdiminuatg. Prezintă de asemenea, deficienţe senzoriale şi motorii, dificultăţi la nivelul activităţii intelectuale, amnezie etc. De obicei locuiesc singure şi în locuri mai izolate.

Agresorii acestui gen de victime provin de cele mai multe ori din familie, din anturajul apropiat (prieteni, vecini, persoane care le îngrijesc etc,) sau din cei "specializaţi" în acest gen de infracţiuni. Formele cele mai frecvente de acţiune sunt: furtul» tâlhăria, violul, omorul, infractorii cântând să-şi însuşească valorile materiale pe care victimele le deţin (bani, valută, bijuterii, tablouri, obiecte de uz casnic, Îmbrăcăminte etc).

D categorie specială a acestui gen de infracţiuni este maltratarea persoanelor în vârstă. Aceasta are loc în familie sau în instituţiile de asistenţă socială, fiind infăptuită în diverse forme: agresiune fizică şi psihică, deposedare de bunuri prin minciună şi înşelăciune, privare de hrană şi medicamente, izolare socială etc. Toate acestea sunt fapte greu de stabilit, iar prevenirea şi combaterea lor se realizează cu dificultate.

Femeile prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate victimală datorită unor particularităţi psihologice proprii: sensibilitate, gingăşie, fineţe, aspect fizic plăcut, forţă fizică redusă, uneori credulitate, aroganţă, indiferenţă, consum de băuturi alcoolice, anturaj dubios etc, toate acestea fiind abil exploatate de infractori,

Ceajnaijntâlnita formă de.yi^ţ-i-mi^ 1 ^ a frw1" egte idolul- Acesta este expresia unei agresiuni sexuale exercitate de agresor asupra unei persoane de sex. feminin, sub impactul forţei fizice sau a presiunii psihologice. De regulă, violatorii provin fie din categoria persoanelor cunoscute, fie din categoria unor indivizi cunoscuţi numai din vedere sau complet necunoscuţi.

O altă modalitate de victimizare a femeii este maltratarea si chiar uciderea acesteia de cStre soţ. Cauzele care duc la acest gen de infracţiuni sunt diverse: conflicte intrafamiliale, gelozie, infidelitate conjugală, alcoolism sau unele boli psihice de care suferă soţul.

De o complexitate aparte sunt unele cazuri îo care soţia maltratata, ajimpr fa postura de criminal. ucigându-şi soţul.

In general, bărbaţii provoacă un număr mai mare de victime decât femeile. Acest lucru este explicabil prin faptul că bărbaţii sunt mai agresivi decât femeile şi se implică mai mult în situaţiile conflictuale violente.

Se apreciază că sunt şi profesii cu o vulnerabilitate victimală ridicata, iar altele cu una mai scăzută. Printre profesiile din rândul cărora se recrutează mai multe victime se află cele de factor poşta), vânzător, casier, taximetrisk reporter etc. Explicaţia constă în faptul că astfel de profesii implică prezenţa persoanelor respective în locuri izolate unde pot fi atacate cu uşurinţă. Vulnerabilitatea victimală poate fi atenuată prin gradul ridicat de socializare şi integrare psihosocială pe care îl implică unele profesii.

S-a constatat că ''timpul" şij^spaţiur constituie factori victunoftem. Astfel, în zilele de sâmbătă, şi duminică, numărul victimelor este mai mare decât în celelalte zile ale săptămânii, iar spaţiile închise şi izolate favorizează comiterea unor infracţiuni cu violenţă.

62

Page 77: 49022856 psihologie-judiciara

7.1.2. COMPORTAMENTUL VICTIMA!,

Victima nu este implicată în mod identic în derularea unui act infracţional, iar interacţiunea comportamentală a celor doi "parteneri*' are caracteristici diferite. în faza_ preinfracţionaiă relaţiile dintre cuplul infracţional (infractor-victimă), de cele mai multe ori, sunt de indiferenţa. De regulă^ iniţiativa aparţine infractorului, atitudinea viitoarei victime fiind aproape nerelevantă pentru declanşarea acţiunii infracţionale.

în faza infracţională raporturile funcţionale dintre infractor-victima nu se modifică în mod esenţial, exceptând cazurile când prin comportamental manifestat victima îl determina pe infractor să îşi schimbe planul de acţiune sau chiar să renunţe la unele din obiectivele sale. Comportamentul victimei din această fază este marcat atât de modul de acţiune al infractorului, cât şi de stările emoţionale puternice pe care le trăieşte (teamă, frică, spaimă, groază).

Activismul comportamental al victimei se accentuează substanţial în faza postinfracţională, în special pe parcursul desfăşurării anchetei penale şi a cercetării judecătoreşti, având uneori un rol decisiv în derularea acestora.

Devenită parte în proces, victima poate oferi informaţii utile pentru mersul cercetării, în special, pentru stabilirea identităţii infractorului şi a reconstituirii infracţiunii. Deşi foarte valoroase declaraţiile victimei, acestea trebuie analizate şi verificate minuţios, cu competenţă şi responsabilitate, deoarece pot intra în acţiune unele mecanisme psihologice speciale care contribuie la denaturarea involuntară a faptelor,

în general, depoziţia victimei dejpre evenimentul 3a care a participat depind e_de_mai mulţi factori:^ dejnoduljn care a perceput evenimentul: b) de modul în care l-q_păstrat in memorie, c) de modul în care poate să şi-1 amintească; d) de modul în care poate să-1 exprime; e) de modul in care vrea sau este interesată săTexprime^

Memoria victimei noate fi distorsionată de următoarele surse: a) schemele copnitiveja care victima raportează evenimentul; b) trăirea afectiva_asociată evenimentului jespectiv: c) informaţiile poştevenimenţ; d) modul de reactualizare a informaţiei despre eveniment. Aceste surse de distorsiune trebuie raportate permanent la sugestibilitatea interogativă.

in cadrul acţiunii infracţionale, victima, dintr-o persoană oarecare devine "cineva1', de care se ocupă familia, autorităţile, mass-media etc, in această situaţie apare fenomenul psihologic numit "schimbare de rol", care duce la modificarea compo^ampptnlui iniţial' persoana începe Să trăiască noul rol, "pozează" în victimă, accentuează, amplifică acţiunea infracţională, in acest fel victima câştigă simpatii, se hucură de credit, simte nevoia de a fi compătimită.

Dorind să aibă o poziţie cât mai favorabilă în proces, victima poate "aiusta" faptele infracţionale în mod conştient, fie prin exagerări, fie prin omisiuni. In unele cazuri aceste ajustări sunt influenţate de afectivitate, sugestibilitate, imaginaţie etc. Jocul psihologic, dramatizarea - nu întotdeauna conştientă - pe care o realizează victima, ne determină ca şi faţă de ea să procedam cu acelaşi spirit critic ca şi faţă de orice alt participant la actul infracţional.

Depoziţiile victimelor trebuie analizate cu grijă, chiar cu circumspecţie, întrucât ele joacă un rol special în procesul judiciar, O prudenţă deosebită se impune în

Page 78: 49022856 psihologie-judiciara

cazurile când victimele suferă traumatisme, ca urmare a infracţiunilor comise prin violenţă, deoarece şocul produs de traumatism poate denatura conţinutul obiectiv al depoziţiilor.

Cu toate rezervele necesare faţă de relatările oferile de victime, în numeroase cazuri grave, mai ales în infracţiunile de omor, acestea au un rol important în "dezlegarea enigmelor" care apar în elucidarea cazului. în aceste situaţii putem obţine informaţii cu valoare deosebită, din reconstituirea şi descifrarea personalităţii, preocupărilor, viciilor, mentalităţii şi obiceiurilor victimei, a activităţii desfăşurate, precum şi a cercului de relaţii, a anturajului şi locurilor frecventate cu predilecţie, a mişcărilor m timp şi spaţiu, mai ales în perioada anterioară producerii evenimentului infracţional. Investigarea acestei perioade preinfracţionale prezintă un interes prioritar şi trebuie realizată nu numai strict tehnic, ci şi prin modalităţi de manieră psihologică, care să dezvăluie aspectele "cheie" din viaţa şi relaţiile victimei.

Modul de reacţie al victimei, psihologia acesteia pot oferi informaţii utile cu privire la profilul psibocomportamental al infractorului. O semnificaţie deosebită în procesul identificării autorului de infracţiuni comise prin violenţă o reprezintă:

- datele referitoare Ia precizarea naturii juridice a faptei, pentru a stabili dacă este vorba de omor, sinucidere sau moarte accidentală;- datele privind stabilirea celui mai plauzibil mobil al săvârşirii infracţiunii;

63- datele relative cu privire la precizarea circumstanţelor esenţiale ale

evenimentului (de loc, timp,mod de comitere, alte împrejurări seminificative.};

- datele care definesc personalitatea victimei (nivel de educaţie şi cultură, calităţi morale, temperamentale, atitudini, obiceiuri, echilibrul psihic, izolarea socială, anumite vicii ascunse cum ar fi consumul de băuturi alcoolice, droguri, jocuri de noroc, relaţii extraconjugale etcO;

- cercul de relaţii al victimei (de, familie, rudenie, vecinătate, de serviciu etc), mediile şi locurile frecventate, natura relaţiilor (de prietenie, duşmănie, gelozie, indiferenţa etc);

- informaţii cu privire la mişcarea în timp şi spaţiu a victimei;- informaţii despre bunurile şi valorile pe care le deţinea victima, dispariţia acestora;- informaţii cu privire la antecedentele penale, medicale şi morale ale victimei;în cazul infracţiunilor cu violenţa, situaţia victimei poate lua mai multe variante posibile :- victime dispărute:- victime decedate;

- victime carelupravietuiesc agresiunii^ dar nu pot oferi date despre infractor din motive obiective (întuneric, infractor mascat, victima legaţi la ochi sau atacată prin surprindere)!" "~ ~r~ "~~

- victime care supravieţuiesc agresiunii şi cunosc infractorul, dar nu-1 denunţă din teama de răzbunare a acestuia;

- victime care supravie^iiesc_agresiunii- cunosc infractorul dar nu-1 denunţăjjnjmtivepgsonale (prieten, amant etc);

Page 79: 49022856 psihologie-judiciara

- victime care supravieţuiesc agresiunii, cunosc_jri£iaciQi^1..dar ÎJLJQS—sa-1 denunţe, încearcă să ofere alte exp^^i^p^^Şh^uŢp^mrrăctor; "^

- victime care supravieţuiesc agresiuni^ cunoscjnfoacfQrjiL dar acuză c- altâj>ersoană pe care_vrea să se răzbune;

- victime care supravieţuiesc, agresiunii, cunosc infractorul- însă încearcă să pună pe seamaacestuia şi fapte pe care nu le-a corni s;- victmiejjarejricrim^ faptă Ca fiind infracţiune comisa asupra sa, ou intenţia

deajjroiiti^sau de a pedgpşrpe cineva.

Actuala reglementare penală şi procesual penală este centrată aparent firesc, pe persoana infractorului, fără a acorda atenţia care se cuvine victimei infracţiunii şi cu atât mai puţin protecţiei acesteia.

în democraţiile tradiţionale protecţia victimei este asigurată printr-o strânsă cooperare între poliţie, procuratură, instanţele de judecată, diverse instituţii din sfera serviciilor sociale, sănătate, educaţie şi organizaţii neguveraamentale. Mecanismele de coordonare instituite permit identificarea eu claritate a atribuţiilor specifice fiecărui compartiment din această structură şi promovarea celor mai eficient' mă-^ri de soluţionare a unor astfel de cazuri.

Expertizele şi procedeele speciale de interogare a victimelor (mai ales în cazul copiilor şi a femeilor agresate) sunt concepute şi realizate de specialişti în diferite domenii (psihologi, sociologi, medici etcO- Victima trebuie contactată cât mai rapid posibil după consumarea evenimentului, atât pentru a împiedica eventualele acţiuni de intimidare din partea agresorului, cât şi pentru a-i acorda sprijin moral.

Se impune ca legislaţia româna să se armonizeze cu prevederile documentelor internaţionale şi în domeniul protecţiei victimei.

7.2. CLASIFICAREA VICTIMELOR

Comportamentul uman nu poate fi etichetat şi clasificat în categorii individuale strict distincte si clar stabilita, orice clasificare având un caracter mai mult sau mai puţin arbitrar.

Încercările de clasificare a victimelor implica o multitudine de dificultăţi care ţan atât de marea diversitate a infracţiunilor, cât şi de responsabilitatea şi rolul avut de victimă în comiterea infracţiunii, de faptul că victimele aparţin tuturor categoriilor de variabile: vârstă,, sex, pregătire generală şi profesională, rol-status socio-economic etc.

O clasificare victimalâ riguros ştiinţifică poate constitui şi un instrument deosebit de util pentru prevenirea victimizării multor persoane.

Cu toate problemele pe care le ridică victima, numeroşi autori au încercat sâ realizeze diverse clasificări, în funcţie de o serie de criterii şi variabile. Astfel, ci-ijninolotpil german Hans von Henjig, pe baza sintezei unor criterii psihologice, biologice şi socialfc distinge victimele înnăscute de victimele societăţii.

64Conform acestei clasificări se disting 13 categorii de victime: victime tinere, victime

Page 80: 49022856 psihologie-judiciara

vârstnice, victime femei, consumatorii de jdgjgo.3 şi stupefiante, imigranţii, minorităţile etnice, indivizii normali, dar cu inteligenţă redusă, indivizii (temporar) deprimaţi indivizii acbizitivi (lacomi), indivizii destrăbălaţi şi delpranaţi, mdiyigii_ singuratici (izolaţi), chinuitorii (torturanţii) şi indivizii "blocaţii (în datorii) şi "nesupuşii" (mai greu victimizaţi). Fiecare dintre aceste tipuri de victime prezintă caracteristici comportamentale specifice care le conferă un grad sporit de viclimizare.

Criticând clasificarea lui Han$ von Hentig, criminologul american Stephen Schafer (1977) arată că aceasta nu se referă Ia caracteristicile victimelor, ci mai degrabă la tipurile de situaţii psihologice şi sociale.

Schafer propune o clasificare mai consistentă sub aspectul logico-ştiinţific, criteriul acesteia fiind gradul de participare şi de responsabilitate al victimei în interacţiunea ei cu infractorul.Tipologia vjctimală a lui Stephen Schafer cuprinde:

pTffifrffcng care anterior faptului infracţional nu au avut nici o legătură cu făptaşul. Victima nu arc nici o parte de vină în actul irifr&cţional; incidental victima s-a aflat la locul infracţiunii. Astfel, este cazul funcţionarului de la ghişeul unei bănci care nu are nici o legătură cu infractorul, el devine victimă numai pentru că, întâmplător, la ora respectivă se afla acolo,

In cazurile de acest tip, acţiunea infractorului este rezultatul unei decizii unilaterale luate de el, victima sub nici un aspect nu are vreo parte de vină, caracteristicile sale fizice sau psihice nu sunt determinante,

2),Vîetime provocatoare sunt acelea care anterior victimizării lor au comis ceva, conştient sau inconştient, faţă de infractor. Asemenea cazuri pot fi întâlnite atunci când cineva (victima ulterioară) se comportă arogant faţa de viitorul infractor sau dacă nu îşi ţine o promisiune dată solemn ori dacă intră în relaţii "amoroase'1 cu iubita infractorului etc. Multe fapte de acest fe! pot stârni instinctele agresive ale răufăcătorului, care apoi "trece uşor la act", victimizându-1 pe cel care i-ă provocat starea de_frustrare,

3),Victime care precipita declanşarea acUuni^j-ăuţărâtoruluL Este cazul persoanelor care, pnn conduita lor, influenţează răufăcătorii în a comite infracţiuni, deşi între cei doi protagonişti nu a existat o legătură- Comportamentul neglijent al viitoarei victime îl incită pe infractor (persoana care trânteşte portierea autoturismului, dar uită să o încuie; femeia care umblă seara prin locuri puţin frecventate şi are o costumaţie provocatoare etc).

Schafer snblimia că oricât de ademenitoare ar fi "ocaziile1', ele nu au nici un efect asupra unor persoane care sunt perfect integrate în societate şi acceptă normele moral-legaie. Totuşi şi în aceste cazuri o parte din vină aparţine victimei, care prin comportamentul neglijent, prin lipsa de grijă faţă de bunuri sau propria persoană o fac să devină pradă uşoară pentru infractori.

A),yictime^ slabe sub aspect biologic, ale căror slăbiciuni fizice şi psihice trezesc ideea comiterii unor acte criminale împotriva lor (copiii, bătrânii, debilii fizic sau mintal). Deşi constituţia biologică, lipsa posibilităţii de apărare adecvată sau chiar de raportare ulterioară facilitează sau chiar precipită comiterea infracţiunii, totuşi victima nu poate avea nici o parte din responsabilitate. O parte din responsabilitate le revine persoanelor care, prin gradul de rudenie sau profesiune, îşi neglijează datoria expunând la victimizare pe cei faţă de care au răspunderi moral-legale,

Page 81: 49022856 psihologie-judiciara

5). Victime slabe sub aspect sociuisunt considerate de autor acei indivizi care, prin statusul de etnici minoritari sau aparţinând unor religii neagreate de către comunitate, fără să aibă nici un fel de vină reală personală, cad frecvent victime agresiunii manifestate de către reprezentanţii comunităţii. Populaţia de culoare din anumite ţări cu ideologie rasistă, diversele secte ale unor religii neagreate de majoritatea populaţiei, constituie victime faţă de care linşajul se aplică unori cu destul zel,

6).^j£ţime_aiitoyictimi^ante s unt acele persoane care orientează agresiunea către propria persoană, ele însele ajung să devină proprii lor criminali. Toxicomaniile, suicidul^cartoforia^tc. sunt acte deviante sau chiar criminale în care cel lezat joacă rolul dublu de criminal şi de victimă, responsabilitatea nicidecum nu poate fi împărţită în aceste cazuri între infractor şi victimă,

7).J^clime_poliţice sunt persoanele care aude suferit din cauza convingerilor lor, convingeri, care nu trebujesă se materializeze neapărat în acţiuni.

O interesanta tipologie este cea pe care criminologul Wolf Middendorf o face victimei escrocheriei. Această tipolqflif; nnprinfie patru categorii de victime erjcţncate-

1)■ jgg*ft" fl _ "veneroasâ" care este deseori păgubită nu prin faptul că ar dori vreun avantaj material din relaţia cu infractorul, ci din cauza disponibilităţii sale de a sări în ajutorul oricui îi cere concursul. Falşii cerşetori, care afişează diverse infirmităţi fizice sunt profitorii naivităţii victimelor. Tot aici se încadrează "generoşii" care găzduiesc diverse persoane, după care se trezesc jefuiţi de o parte din bunuri.

65T).Victimete bunelor ocazii" sunt cele ce fac cumpăraturi ocazionale de la

indivizi necunoscuţi care se pretind a ±1 în "jena financiară momentană" şi oferă la preţuri derizorii diverse obiecte de mare valoare.

V). Victimele devoţiunii şi ale afectivităţii. în această categorie intra religioşii fanatici, care sunt dispuşi să doneze bani, bunuri, sa renunţe la proprietăţi etc. pentru a putea fi pe placul unor puteri supranaturale. Tot din această categorie de victime fac parte şi acele femei mai vârstnice care vor să se căsătorească cu orice preţ,

4). Victimele lăcomiei $i ale doritorilor de mari câştiguri ilicite? în cazul acestora este greu de stabilit ce parte de vină are fiecare dintre protagoniştii acţiunii. Cumpărătorii de acţiuni ale căror valoare va creşte imediat, finanţatorii unor sisteme sigure de câştig Ia ruletă, sunt mostre din infinitele variante pe care escrocii mai rafinaţi le utilizează pentru atragerea şi jefuirea victimelor.

Cea mai simplă clasificare pare a fi cea realizată după criteriul agentului vicţimizaţor: victime ale omorului, ale loviturilor cauzatoare rfe mnqTt^ ale tiMriej, ale violului, ale jurtuluL ale înşelăciunii etc.

7.3. ATIŢOVrCTlMIZAREA

In general, agresivitatea se manifestă ca urmare a interacţiunii dintre două categorii de factori: impulsurile latente sau manifeste din interiorul nostru şi reacţiile stimulative din exterior. Când forţa agresivă acumulată în interior se orientează spre

Page 82: 49022856 psihologie-judiciara

persoana care a produs-o, aceasta devine autoagresivitate, autoagresiune.Autoagresiunea cuprinde aţiţurtjnj, acte» fapte, manifestări de af*rgfiiyitatfLşi

violenţă faţă de pronria persoană.Autoagresiunea cunoaşte o gamă variată de comportamente care culminează cu

sinuciderea. Această reacţie comportamentală extremă care este suicidul, are la bază fteyftfjvjjjţyul între forţa gi semnificaţia stirnulilor interni, respectiv externi şi modalitatea de răspuns a persoanei.

Cercetările din domeniul psihologiei şi psihiatriei arată, că cel care se sinucide o face din cauza cuiva sau a ceva, cu care nu a reuşit să comunice şi acest fapt i-a blocat în mod tragic fluxul existenţial.

Când exprimarea acestui conflict se face in interior, are loc suprimarea eului, respectiv sinuciderea. Cauzele sinuciderii sunt biopsihosociale şi ţm atât de structura personalităţii, cât şi de structura şi dinamica societăţii.

Majoritatea definiţiilor date suicidului scot în,evidenţa elementul intenţional, faptul că persoana in mod conştient îşi suprimă viaţa. Suicidul este o acţiune voită a subiectului care constă in suprimarea propriei vieţi .

Situaţiile dificile, tentativele autolitice şi suicidul, exprimă o gravă perturbare a stării de conştiinţă a acelor persoane ce îşi pot pierde capacitatea de rezistenţă şi depăşire a funcţionării, în proiecţia lor de afirmare. Aceste constatări cuprind dominantele unor situaţii expresive pentru categorii diferite ce aparţin unor culturi, tradiţii, relaţii psihopatologice şi ale unor situaţii din traiectoria unor societăţi.

Situaţiile autolitice succed şi agravează stările cunoscute ca fiind dificile pentru o persoană şi condiţia sa de existenţă şi afirmare in viaţă. Preocupările dominante în situaţiile existenţiale şi autoanaliza lor individuală se pot constitui ulterior în acte de suicid, acte dezvoltate în procese de conştiinţă şi conduite polimorfe de auto şi fretero -agresivitate,

Autoanularea existenţei de sine aparţine unei condiţii subiective şi unor factori victimologici. Procesele psihice, dominantele lor psihologice şi patologice deţin expresivităţi latente, parţial mascate sau aparent ignorate, suprimate sau convertite în reacţii paradoxale ce pot precipita tensiuni supraliminare care declanşează starea de criză a riscului vital.

Suicidul şi motivaţia sa exprimă semnificaţia gravă a condiţiei umane, a personalităţii şi a unor relaţii interpersonale- Psihologia fiecărei personalităţi exprimă caracteristica individuală a unei mentalităţi străbătută de evenimentele trăite şi gradul lor distinct de a acţiona şi reacţiona Ia frustraţii,

in structura personalităţii sinucigaşilor pot fi găsite anumite predispoziţii latente care în condiţii situaţionale adecvate pot fi activate. Trecerea la act este condiţionată atât de structura specifică a personalităţii sinucigaşului (labilitate, egocentrism, indiferenţă afectivă etc.)5 cât şi de incitaţiile exterioare, care pot fi chiar de intensitate minimă, dar resimţite acut ca frustrante, nefavorabile, neconforme cu cerinţele şi sentimentele intime ale subiectului. Ei cred câ moartea este singurul mod de rezolvare a problemelor pe care le au.Sinuciderea presupune parcurgerea, a trei faze diferite. (Dragomirescu, 1976):

66l)^uicidatia - faza de incubaţie, de apariţie a ideii de a termina cu totul şi de aşi

Page 83: 49022856 psihologie-judiciara

pune capăt zilelor Cauzele sunt de natură psihopatologica (tulburări psihice grave, strări depresive severe, etjlisrn_croni£ etc), de natura socială (eşec şcolar, profesional, familial eftO ""'^ nnn11'^ pqihrw^wţatica (bnli_ incurabile, infirmităţi fizice, malformaţii congenitale etc.).

Z)£uicidactia - faza de trecere de la idee la decizie, ea incluzând şi căutarea formelor, metodelor şi procedeelor de realizare a actului propriu-zis. In această fază asistăm la o creştere marcată şi progresivă a stării de tensiune intrapsihică, este momentul "exploziei auto distructive" când individul adoptă decizia înfăptuirii suicidului.

2j).Traumatîzatia - faza de realizare efectivă, de punere în practică a modalităţilor autodistructivg. Important în această etapă a conduitei suicidare sunt metodele folosite şi efectul lor. Traumatizaţia poate fi urmată de reuşită sau nu, în acest ultim caz ea rămânând la nivelul de tentativă de suicid.Ale* Thio (1985) diferenţiază trei categorii de suicid si anume:

a\.Suicidiil-ameninţaret Persoanele care ameninţă cu suicidul urmăresc de fapt, atingerea unor scopuri în viaţa, tendinţa acestora fiind mai mult să trăiască decât sa moarft. Atunci când nu reuşesc să-şi atingă scopurile propuse unele dintre aceste persoane pun în aplicare ameninţările lor (şantajul sui ci dar).

Comportamentele presuicidare sunt adesea avertismente sau forme de ameninţare pe care cei din jur nu le recepţionează ca atare ori nu le acordă importanţa cuvenită şi nu realizează starea de pericol in care se afla cel ce emite asemenea avertismente. Pn această situaţie se impune ajutorul social sau medical,

h}Suicidul~tetitativă. Persoanele care fac parte din această categorie sunt uşor labile, nehotărâte, neconvin^âtoare, ambigue în in ten ţi a_l or. Foarte adesea afirmă că i4nu-mi pasă dacă mor sau trăiesc". Cele mai multe tentative de suicid se petrec în locuri sau conjuncturi în care salvarea este posibilă, probabilă sau chiar inevitabilă,

c)jfuîcidul-reuşit. Două treimi din cei care se sinucid sunt cunoscuţi a fi având cel puţin o tentativă suicidară în perioada anterioară. Cei mai mulţi dintre ei au comunicat, direct sau indirect, ideea lor suicidară altor persoane- Actul suicidar implică existenţa (reală sau imaginară) a unei probleme care aparent nu are soluţie şi din care suicidantul nu poate ieşi decât prin actul tragic al sinuciderii.

Pornind de la notele scrise de către sinucigaşii-reuşiţi şi de la relatările celor care încearcă să se sinucidă, se pot discerne mai multe tipuri de sentimente suicidare, cum ar fi: sentimente de scuză, de remuşcare, de vinovăţie, de răzbunare, de generozitate şi uneori sentimente suprarealiste,

în ceea ce priveşte structura personalităţii, toate statisticile demonstrează că frecvenţa sinuciderii cunoaşte o curbă ascendentă de la vârsta de 14-15 ani până la vârsta de 50 de ani, cu două creşteri foarte accentuate la adolescenţă şi la vârsta a treia. Adolescenţa este perioada cea mai vulnerabilă, în care forţele impulsionale se confruntă cu exigenţele valorilor morale. La vârsta a treia, legea vulnerabilităţii determinata de vârsta biologică rămâne valabilă. Legea vulnerabilităţii este dovedită şi prin raportul dintre numărul sinuciderilor la adolescenţă şi la vârsta a treia, care este de 3/9.

Cercetările cele mai pertinente arată că nu există o ereditate suicidară propriu-zisă, ci numai un procentaj ridicat de anumite predispoziţii suicidare, sau trăsături psihopatologice generale.

Page 84: 49022856 psihologie-judiciara

Societatea actuală creează condiţiile pentru apariţia, dezvoltarea şi amplificarea sentimentului de insecuritate afectiv-relaţională. Tensiunile existente în societate sunt prezente şi se amplifică şi la nivelul familiei, sinuciderea fiind o soluţie preferată în faţa dificultăţilor existenţei.

Motivarea conduitelor autoagresive la tineri (cu personalităţi vulnerabile) se face pe seama dificultăţilor de adaptare, a eşecului în procesul de şcolarizare, instruire sau de ordin sentimental, înadaptării pe fondul imaturităţii afective, volitive şi din punct de vedere a conştiinţei sociale. Se impune identificarea factorilor de ordin predispozant, favorizau! şi declanşant (biogeni, neuropsihogeni, socioculturali etc).

Statisticile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii stabilesc o corelaţie între grupa de vârstă şi sinucidere. Perioada de involuţie (îmbătrânire) cunoaşte cel mai ridicat procent de persoane care se sinucid. Procesele biopsihosociale aparţinând îmbătrânirii, produc o serie de modificări psihopatologice în personalitatea vârstnicilor care, de multe ori, declanşează impulsul de autoagresivitate sub diferite forme, printre care şi sinuciderea. Pe lingă stările patologice, situaţia vârstnicilor este afectată atât de cauze economice, cât şi de cauze sociale, relaţionale. Nevoile materiale, sentimentul abandonului total, lipsa de asistenţă şi protecţie socială, singurătatea, traumatismele psihoafective etc, fac să crească numărul sinuciderilor la vârstnici.

In peste 90% dirLcazun, sinuciderea este^primul semn al uneLboli psihice, chiar dacă aceasta nu a fost diagnosticată- Pentru clarificarea eventualelor cauze psihice ale actului de suicid, se face aşa-numita "autopsiere psihologică". De cele mai multe ori, subiectul prezintă tulburări psihice, cu toate că pentru cei din jur el părea un om perfect normal şi cu atât mai mult gestul lui era inexplicabil

67Frecvenţa sinuciderilor este maijnare la bărbaţi decât la femei. Mariajul

influenţează pozitiv rata sinuciderilor atât la bărbaţi cât şi la femei. Astfel, văduvii se sinucid mult mai frecvent decât celibatarii, urmează divorţaţii şi pe ultimul loc sunt cei căsătoriţi. Pe lângă mariaj, existenţa copiilor pare sa constituie un factor de diminuare a riscului de sinucidere.

Cu cât nivelul intelectual şi cultural este mai ridicat, cu atât scad tendinţele suicidare. Persoanele cu o pregătire superioară au capacitatea de a descoperi sistemele de compensare. Situaţia socio-morală întăreşte motivaţia existenţiala.în cazul conduitei suicidare, în general, trebuie adoptată următoarea schemăde intervenţie:

^.Prevenţia sau pre-intervenţia acţionează asupra etapei clinice a suicidacţiei si cuprinde totalitatea masurilor profilactice îndreptate asupra individului sau comunităţii sociale în scopul prevenirii conduitei suicidare, a cauzelor care o pot genera, în această categorie de măsuri se pot distinge două grupe: măsuri psihoprofilactice (educaţie sanitară, psihopedagogică etc.) şi măsuri psihosociale (inserţie^ socio-familiala pozitivă, relatii^inţerpersonale pozitive etc). Măsurile psihoprofilactice se opun acţiunii cauzelor patologice de ordin individual ale conduitei suicidare, iar măsurile psihosociale - acţiunii cauzelor de ordin comunitar, sociale ale conduitei suicidare.

\i)Jttîervenţî<i sau. etapa terapeutică include totalitatea măsurilor cu caracter curativ îndreptate asupra persoanei sau asupra circumstanţelor sociale,

Page 85: 49022856 psihologie-judiciara

extraindividuale, în scopul combaterii factorilor care o întreţin sau o agravează. In această categorie de măsuri se pot distinge trei grupe: măsuri medicale, măsuri psihiatrice (terapie biologica, psihoterapie, terapie ocupaţională) şi măsuri medico-sociale (socio-pedagogice, protecţie socială, siguranţă medico-legală). Măsurile de intervenţie medicală (reanimare, terapie etiologică intensivă de urgenţă) trebuie acţionate în momentul crizei autoagresive, cele de intervenţie psihiatrică se opun circumstanţelor de ordin psihopatologic, iar măsurile medico-sociale contracarează circumstanţele socîopatice.

c) Recuperarea sau post-inţeryenţia cuprinde totalitatea masurilor de ejiminare a urmelpŢcriaei suicidare, de anulare,a^ntipp^inţplm- conduitei suicidare. îndreptate atât asupra individului cât şi asupra comunităţii sale_SQgiaJe, In cadrul acestor măsuri de recuperare distingem două grupe: măsuri individuale (psihoterapie, asistenţă psihiatrică constând în terapie şi supraveghere psihiatrică, sociofeapie) şi măsuri sociale (adaptare familială, profesională, socială).

6.4, MĂSURI DE PROTECŢIE ÎMPOTRIVA VICTIMIZAMI

Protecţia împotriva victimizării este o strategie care duce la consolidarea sentimentului de securitate al membrilor unei societăţi. Ideal ar fi ca într-o societate liberă şi democratică să nu existe nici un pericol de victimizare, itecare persoană să se simtă în siguranţă indiferent de poziţia sa socială, economică, vârstă, sex etc. Sentimentul de securitate, atât la nivelul persoanei cât şi la cel al colectivităţii,este expresia unui cadru social stabil si echilibrat

Măsurile de protecţie socială revin în special compartimentelor judiciare responsabile cu prevenirea infracţiunilor, descoperirea infractorilor şi pedepsirea acestora. Existenţa normelor juridico-penale, a sistemului de judecată şi pedepsire a infractorilor diminuează In mare măsură activitatea infracţională şi creşte nivelul de securizare psihologică a persoanelor. Acţiunea preventivă în jomeniul social presupunecâteva obiective :.--— _____—____

♦educarea moral-juridicâ a cetăţenilor pe baza cunoaşterii legilor şi a formării unor convingeri ferme cu privire la necesitatea respectării conştiente a dispoziţiilor legale. O asemenea activitate complexă se poate realiza numai printr-o acţiune sistematică, cu caracter permanent, Ea care să contribuie tofi factorii politici, sociali şi culturali-educativi cu răspundere în acest domeniu;

♦pregătirea antiinfracţionalâ a populaţiei pentru a cunoaşte normele de convieţuire socială, cerinţele comportamentale generale de evitare a situaţiilor sau circumstanţelor în care persoanele ar putea deveni victime ale unor infracţiuni;

♦consilierea şi îndrumarea individuală a cetăţenilor cu privire la conduita ce se recomandă a fi unnată - în cazuri concret determinate - pentru a împiedica evoluţia negativă a unor stări de fapt şi ajungerea ior în poziţie de victime;

♦ identificarea din timp a unor victime potenţiale - îndeosebi prin posibilităţile de cunoaştere specifice organelor judiciare- şi promovarea unor măsuri de protecţie sau autoprotecţie ale acestora.

Page 86: 49022856 psihologie-judiciara

68

Măsurile de autoprotecţie sunt cele ce revin în sarcina persoanelor particulare, masuri care trebuie să aibă un caracter organizai şi de permanenţă pentru a evita riscul victimal şi al victimizăru\

în ceea ce priveşte prevenirea si evitarea riscului victima] sa încercat să se formuleze o serie de recomandări integrate in diferite strategii, programe, tactici. Toate aceste încercări comportă un anumit grad de dificultate, deoarece este foarte greu de identificat toate situaţiile particulare în care ele ar putea preveni acţiunile victimizante.

în vederea prevenirii victimizării este necesar să fie luate atât măsurile de protecţie sociala, cât şi cele de autoprotecţie.

Realitatea socială din ţara noastră confirmă faptul că multe persoane, unele cu un nivel cultural ndicat si cu o experienţă bogată de viaţa, nu acordă întotdeauna importanţă unor reguli de prudentă comportamentală şi ajung cu uşurinţă in postura de victime.

Pregătirea antiinfracţională a populaţiei este necesară în condiţiile în care rata crjmrnalităţii creşte, determinând o intensificare a sentimentului de insecuritate resimţit de către toate persoanele, dar mai ales de cei care prezintă un risc victimal mai mare (copii, femei, persoane în vârsta, handicapaţi etc.).

Măsurile de protecţie împotriva victimizării trebuie să se adreseze publicului larg şi să vizeze cât mai multe situaţii de posibil risc victimal, punând accent pe următoarele aspecte:

♦ evitarea persoanelor cunoscute ca având manifestări violente, care poartă asupra lor cuţite ori consumă excesiv băuturi alcoolice şi provoacă scandaluri, trecând chiar din motive minore la acţiuni violente;

♦ acordarea unei atenţii sporite selecţiei relaţiilor cu persoanele cunoscute ocazional şi pe cât posibil evitarea acestora, motivat de faptul că din partea unor asemenea indivizi putem avea oricând surprize neplăcute, chiar suferinţe fizice şi morale. Se vor evita relaţiile ocazionale cu persoanele care cer găzduire, care oferă sau solicită spre vânzare băuturi alcoolice, bunuri, valori sau îşi oferă serviciile pentru efectuarea diverselor activităţi. în această categorie de multe ori sunt implicaţi infractori recidivişti sau fără ocupaţie, cu mod de viaţă parazitar, care urmăresc plasarea unor bunuri, valori furate sau înşelarea bunei credinţe a cetăţenilor;

♦ evitarea frecventării locurilor şi mediilor unde se adună elemente dubioase pentru consum de băuturi alcoolice, practicarea jocurilor de noroc etc; evitarea pe cât posibil a zonelor aglomerate (unde se pot comite furturi din buzunare sau poşete) şi a zonelor slab circulate sau iluminate (unde pot fi victime ale1 unor infracţiuni de tâlhărie, viol, vătămare corporală etc), precum recomandarea ca în asemenea locuri şi laore târzii, să nu circule femeile singure, alegând alte trasee de deplasare mai sigure, chiar dacă acestea sunt mai lungi;

♦ îndrumarea minorilor rămaşi singuri la domiciliu de a nu deschide uşa şi de a nu primi în locuinţăpersoane necunoscute, indiferent de motivul carc-1 invocă. Instruirea acestora ca, în zonele în care se joacăj sau în vecinătatea şcolilor să nu accepte relaţii ocazionale cu persoane care se comportă binevoitor, le oferădulciuri, prăjituri, jucării, îi invită la plimbare, in parc sau pădure ori se autoinvită la domiciliul

Page 87: 49022856 psihologie-judiciara

copiilor subdiverse pretexte (să bea un pahar cu apă, să dea un telefon etc). în multe cazuri, asemenea elemente facparte din rândul hoţilor (care iau de Ia copii bunurile de valoare sau se informează prin aceştia despre stareamateriala şi programul părinţilor), adeseori din categoria psihopaţilor sexuali periculoşi, care ademenesc sicorup copiii (îndeosebi fetiţele);y. ♦neacceptarea de către tineri şi mai ales de către tinere a unor invitaţii tentante din partea unornecunoscuţi, pentru a merge la discotecă, restaurant sau în excursie(eventual cu autoturismul), ori Ia diverseceaiuri sau onomastice la domiciliul celor în cauză, unde pot deveni victime ale unor infracţiuni de viol,tâlhărie etc.; recomandarea tinerelor fete să poarte o vestimentaţie neprovocatoare care să nu incite la": acostare;

♦este recomandabil ca persoanele în vârstă şi care locuiesc singure, dacă doresc să vândă bunuri de;' valoare, si nu apeleze la mica publicitate sau la anunţurile afişate pe imobile, deoarece pot fi vizate deinfractori;

♦posesorii de autovehicule să nu lase în interiorul acestora aparatură, bunuri sau valori care pot incita infractorii. Este indicat să se instaleze sisteme antifurt atât la autovehicule cât şi la locuinţe;

•umtăti]e din domeniul colectării, transportului şi păstrării valorilor monetare trebuie să ia măsuri ferme de asigurare a acestora prin grile metalice, sisteme de închidere eficiente, case de bani sigure fixate la sol sau în. perete, instalarea unor sisteme de alarmare şi după caz, cu pază înarmată;

♦ când unele persoane ajung victime şi sunt în contact direct cu infractorii, trebuie abordat uncomportament care să vizeze manifestări hotărâte de atenţionare a cetăţenilor din împrejurimi sau folosirea

69unor trucuri, cum ar li strigarea pe nume al unui bărbat, ca şi cum acesta ar fi in apropiere etc. Când acestea nu dau rezultate, victimele trebuie să ia o atitudine prudentă şi elastică, de negociere cu cet în cauză pentru a câştiga timp si a nu accentua tentativele de violenţa ale infractorilor. In situaţiile limita, când atacul este iminent si deosebit de grav, este indicat ca victima să nu ameninţe cu reclamarea faptei, acceptând de nevoie un "tratament de compromis'1, pentru a nu-şi pune în pericol viaţa.

Cele mai multe împrejurări din viaţă pot 11 tot atâtea prilejuit pentru declanşarea unor comportamente agresive interpersonale sau de grup; intervenţia trebuie să contribuie la scăderea gradului de tensiune intrapsihică, în primul rând prin înlăturarea cauzelor conflictualizării, care pot fi obţinute prin adoptarea unei atitudini afective pozitive, manifestate printr-o vorbire caldă, calină, convingătoare şi o gestică de bunăvoinţa.

Page 88: 49022856 psihologie-judiciara

Recomandări utile se pot face referitor la modalitatea în care o persoană poate interveni pentru aplanarea unei stări conflictuale, a unui scandal sau încăierări, in sensul de a nu acţiona de una singura şi în mod direct, intercalându-se între agresori şi eventuala victimă, deoarece riscă să devină victima. Sigur că intervenţia hotărâtă a unor asemenea persoane poate fî salvatoare, dar ea trebuie să fie bine orientată şi să nu fie riscantă. în acest sens cel în cauză este bine să solicite concursul altor persoane din apropiere şi numai după aceea» cu prudenţă, să încerce aplanarea nu prin forţa fizică proprie, ci prin dialog, crearea convingerii agresorilor că pot fi anihilaţi.

O activitate preventivă eficientă presupune analiza temeinică a fiecărui caz grav de infracţiune comisă pentru a se desprinde concluzii pertinente cu privire la cauzele acestora, la condiţiile care le-au favorizat, frecvenţa lor în timp şi spaţiu, lipsurile manifestate de diverşi factori implicaţi în activitatea de prevenire, precum şi la factorii de risc victimal. Acest mod de lucru completează şi îmbunătăţeşte activitatea specifică de prevenire, coroborându-sc datele concrete obţinute din studiul de caz cu cele de ordin mai genera! desprinse din analiza globală a criminalităţii sau a diferitelor genuri de infracţiuni.Stilul de viaţă al fiecăruia dintre noi, reprezintă chintesenţa masurilor de autoprotecţie.

70CAPITOLUL VIII

Page 89: 49022856 psihologie-judiciara

MEMORIA MARTORILOR

Primele cercetări experimentale serioase care vizau impactul factorilor psihologici asupra practicii juridice si judiciare (Binet, 1900) s-au focalizat pe domeniul mărturiei abordând următoarele aspecte:*distorsiunea involuntară a memoriei martorului prin informaţiile posteveniment;

* distorsiunea involuntara a memoriei martorului prin modul in care i se cere acestuia reactualizarea evenimentului la care a asistat (ex. modul de formulare al întrebărilor);

* distorsiunea voluntară a memoriei pentru evenimentul la care martorul a asistat şi detectarea simulării.

Deşi promiţătoare la un moment dat, aceste cercetări s-au blocat datorită următoarelor cauze: (]) insuficienta maturizare a ştiinţei psihologice pentru a putea susţine aplicaţii de anvergură într-un domeniu atât de complex ca domeniul juridic; (2) datorită metodologiei utilizate şi angajamentului teoretic care favorizau elaborarea unor concluzii "globaliste şi generale" fără impact pragmatic, în detrimentul microteoriilor care ar fi putut susţine aplicaţii ţintite .

In consecinţă fondurile de cercetare în acest domeniu au fost retrase sau drastic reduse , anii '30-'60 fiind "ani negri" pentru psihologia juridică şi cercetarea în domeniu.

începând cu anii *70 asistăm la o revigorare spectaculoasă a cercetării în psihologia juridica şi la investiţii financiare serioase in acest domeniu . Cauzele sunt următoarele;(1) "umanizarea" sistemului juridic ca urmare a schimbărilor socio-culturale

(ex. vezi accentul pus pe drepturile omului); ca urmare se cer reconsiderate şi reevaluate aspecte psihologice cu impact asupra practicii juridice;

(2) maturizarea teoretico-metodologică a psihologiei în special pe lima psihologiei cognitive {ex.deceniul nouă al secolului XX a fost declarat deceniul ştiinţelor cognitive) cu impact direct asupraelaborărilor teoretio-aplicative în domeniu sau în domenii conexe (ex. sistemul juridic).

Cercetările demarate de "noul val'1 al psihologiei juridice şi judiciare (Loftiis, 1975; Gudjonsson, 1984; Johnson, 1994 etc.) reconsideră aspectele mai vechi pe care le clarifică, detaliază, pragmatizează şi în acelaşi timp aduc aspecte noi cu impact asupra practicii juridice: (1) distorsiunea involuntară a memoriei martorilor prin informaţii posteveniment; (2) distorsiunea involuntară a memoriei martorilor prin modul de formulare al întrebărilor Ia rectualizarea unui eveniment; (3) distorsiunea voluntara a memoriei pentru evenimentul la care martorul a asistat şi detectarea simulării; (4) impactul inconştient al informaţiilor (probelor) false şi/sau irelevante asupra deciziilor judecătoreşti si elaborarea unor tehnici specifice deblocare a acestui efect; (5) dezvoltarea consilierii psihologice şi a psihoterapiei în domeniul juridic (ex. asisienţa psihologică a victimei şi agresorului, inserţia şi recuperarea socială după efectuarea pedepsei în scopul prevenţiei recidivei etc.); (6) aspecte legate de probaţiune; (7) consilierea părţilor implicate în conflict pentru a se evita derularea procesului; (8) probleme de expertiză psihologică reclamate de

Page 90: 49022856 psihologie-judiciara

activitatea juridică; (9) elaborarea unor tehnici de sporire a eficienţei şi fidelităţii mărturiei.

8.1. PROBLEMELE INVESTIGATE

Cercetările realizate de noi până în acest moment au fost orientate pe trei direcţii principale: (1) distorsiunile involuntare ale memoriei martorilor prin informaţiile posteveniment şi elaborarea unor tehnici de sporire a eficienţei fidelităţii mărturiei; (2) distorsiunea involuntară a memoriei martorului prin modul in care i se cere acestuia reactualizarea evenimentului la care a asistat; (3) impactul inconştient al informaţiilor (probelor) false şi/sau irelevante asupra deciziilor judecătoreşti şi elaborarea unor tehnici specifice deblocare a acestui efect,

8.1,1 Distorsiunile involuntare a memoriei martorilor prin informaţiile posteveniment şi elaborarea onor tehnici de sporire a eficienţei memoriei martorilor

A. Distorsinni involuntare flle memoriei martorilor. Analizând depoziţile martorilor, care reprezintă de fapt aproape întotdeauna* sursa principala de informaţie în funcţie de care se iau deciziile judecătoreşti, se pot pune o serie de probleme cu importanta practică certă. Vom prezenta spre exemplificare două dintre acestea: (1) In ce măsură relatarea unui martor presupus onest poate fi considerată veridica,

71nefîind influenţată de alte informaţii colaterale; (2) In ce măsură întrebările avocaţilor pot influenţa modul de activare a informaţiilor din memorie, şi implicit modul de relatare a faptelor.

Experimentele prezentate mai jos schiţează răspunsul la întrebările puse anterior. Loftus (1975) întreprinde un experiment menit să dovedească iaptul că acurateţea depoziţiior martorilor diferă în funcţie de interfererita cu informaţii din aite surse (care pot fi neadecvate) despre evenimentul la care au asistat. Un grup de subiecţi vizionează un film. Ulterior, unii dintre ei (complici cu experimentatorul), discutau despre anumite aspecte din film care de fapt nu existau în pelicula prezentată. Puşi să. relateze ceea ce au vizionat, subiecţii din grupul experimenta! au inclus în mărturia lor o serie de fapte care nu existau în film , dar care erau prezente m discuţiile complicilor. într-o altă manipulare experimentală (Weigardt, LoRus, LindsayT 1995),subiecţii investigaţi vizionează un film despre un accident rutier. După diverse intervale de timp (ex. ore, zile), o parte din subiecţi sunt solicitaţi să răspundă la următoarea întrebarea vă amintiţi cum anume prima maşină a atins-o pe cea de-a doua?. Cealată parte a subiecţilor a trebuit să răspundă la următoarea întrebare: vă amintiţi cum anume prima maşină a izbit-o pe cea de-a doua? bl ambele cazuri se cerea şi o relatare amănunţită a faptelor, după care subiecţii erau solicitaţi să estimeze viteza cu care s-a realizat impactul între maşini. Fiind influenţaţi de modul în care li s-a pus întrebarea anterioară ("atins" sau "izbit"), subiecţi) din cele două grupe au răspuns diferit. Astfel, primul grup a oferit o

Page 91: 49022856 psihologie-judiciara

estimare medie de aproximativ 35 mile/oră, iar al doilea grup de 60 mile/oră. Mai mult, ulterior fiind solicitaţi să răspundă la următoarea întrebare "A-ţi observat geamurile sparte ale maşinii lovite?" ( care de fapt nu erau sparte în filmul prezentat) ,doar 19 %dm subiecţii cărora anteriorii s-a pus prima întrebarea au răspuns "da1'în schimb toţi cei cărora li s-a pus a doua întrebare au răspuns afirmativ.

O avalanşă de cercetări experimentale declanşată după publicarea acestui studiu a confirmat robusteţea acestui fenomen. Altfel spus un avocat deştept prin informaţiile postevenîment pe care le ofefa martorului şi prin tipul de întrebări prin care cere reactualizarea evenimentului la care martorului a asistat poate influenta hotărâtor acurateţea, memoriei martorilor in sensul dorii de el. Mai mult, această influenţă nu este conştientizată de martor , el având certitudinea că depune o mărturie acurata şi că informaţiile pe care le oferă sunt adevărate. Altfel spus martorul nu conştientizează manipularea.

Cercetările realizate de noi detaliază acest efect şi aduce unele constrângeri pentru realizarea lui. Astfel, asimilarea informaţiilor postevenîment (false) în evenimentul real este constrânsă de gradul de discrepanţă între componentele schemei cognitive (scenariul) a evenimentului şi tipul informaţiilor posteveniment. Informaţiile posteveniment false şi discrepante cu acţiunile reprezentative ale scenariul nu sunt asimilate in eveniment- Informaţiile posteveniment false şi discrepante cu acţiunile mai puţin reprezentative ale scenariul sunt asimilate în eveniment printr-un mecanism involuntar şi inconştient, această asimilare crescând pe măsură ce gradul de reprezentativitate al acţiunilor scade. Aceste concluzii se bazează pe următoarea investigaţie experimentală.Experiment (Dan Da vid):

Ipoteze: asimilarea informaţiilor posteveniment false în evenimentul ţintă va fi favorizată de gradul de congruenţă existent între schema cognitivă şi informaţia posteveniment

Subiecţi. La experiment au participat 80 de subiecţi având vârsta, cuprinsă între 18-25 de ani, din care 3 5 băieţi şi 45 fete. Ei au fost distribuiţi în patru loturi a câte 20 de subiecţi în fiecare lot. sugestibilitatea interogativă evaluată cu scala Gudjonsson a arătat că nu există diferenţe semnificative între cele 4 loturi.

Materiale. A fost pregătit scenariul unui eveniment-mersul la restaurant. El a fost gradat pe trei nivele. Nivelul 1 sau nucleul tare reprezintă acţiunile cele mai reprezentative pentru acest scenariu (ex. fac comanda etc.). Nivelul 2 reprezintă acţiuni mai puţin reprezentative (ex. cer specialitatea casei etc. ). Nivelul 3 este reprezentat de acţiuni fluctuante în raport cu scenariul (ex. las bacşiş, cer chitanţă etc.).

Au fost elaborate informaţii posteveniment incongruente cu fiecare dintre cele trei nivele nivele. Informaţie posteveniment falsă incongruentă cu nivelul 1- ex. subiectul intră şi se serveşte de la bar. Informaţie posteveniment falsă incongruentă cu nivelul 2- ex. subiectul intră şi comandă mâncarea preferata . Informaţie posteveniment falsă incongruentă cu nivelul 3-ex. subiectul plăteşte şi pleacă.

Procedură. Am utilizat patru loturi de subiecţi. Primul lot, lotul de control, citeşte simplu scenariul evenimentului. Al doilea lot citeşte scenariul evenimentului şi primeşte informaţie posteveniment falsă incongruentă cu nucleul tare al scenariului. Informaţia posteveniment este oferita prin următoarea metodă. Subiectul

Page 92: 49022856 psihologie-judiciara

citeşte un eveniment ce conţine pe lângă evenimentul iniţial şi informaţii posteveniment. Lui însă i se prezintă acest al doilea material ca echivalent cu primul dar prezentat în altă formă ( ex. diateza, timpul etc). Se insistă însă că, conţinutul este acelaşi.. Ulterior i se cere subiectului si reactualizeze evenimentele sub forma (ex. diateza, timpul etc.) cuprinsă în primul material. Lotul 1 de subiecţi studiază încă odată materialul (redactat în altă formă) prezentat anterior fără a fi însă dublat de informaţii posteveniment false. Al treilea lot citeşte scenariul evenimentului şi primeşte informaţie posteveniment falsă

72incongruentă cu nivelul 2 al scenariului. Al treilea lot citeşte scenariul evenimentului şi primeşte informaţie posteveniment falsă incongruentă cu nivelul 3 al scenariului.

Rezultate. Raportând fidelitatea memoriei subiecţilor din loturile 2, 3, şi 4 la lotul de control 1 se observa că:lot 1 versus lot 2-1 (38)=1,02 p>(hlOlot lversus lot 3-1 (38)=5,23 rXCLOl

lot 1 versus lot 4-1 (38)* 6.23 p<0.01 Concluzii şi discuţii. Examinând rezultatele obţinute se observă că performanţele lotului 1 şi 2 nu sunt diferite. Aceasta înseamnă că informaţia falsă posteveniment discrepanta cu nucleul tare al scenariului nu a fost asimilată ca parte componentă a reprezentării pe care subiectul o are despre eveniment. Performanţele loturilor 3 şi 4 sunt net diferite de cele ale lotului 1. Aceasta înseamnă că informaţia faUă posteveniment discrepantă cu acţiunile mai puţin reprezentative ale scenariului (nivelele 2 şi 3) a fost asimilată ca parte componentă a reprezentării pe care subiectul o are despre eveniment.

B. Tehnici de_sporire a eficientei memoriei martorilor. Luând în considerare relativa uşurinţă cu care se realizează denaturarea informaţiei despre un eveniment ţintă (vezi experimentele prezentate mai sus) coroborată cu importanţa covârşitoare a unei mărturii corecte în practica juridică, neam propus elaborarea unor tehnici ce favorizează volumul şi fidelitatea reactualizării informaţiilor din memorie. Cercetările noastre s-au focalizat pe utilizarea tehnicii hipnotice în procesul de reactualizare a informaţiilor din memorie. Demersul experimental s-a concretizat în elaborarea unor tehnici hipnotice care sporesc volumul si fidelitatea reactualizării. Scurt spus, contextul fizic în care se desfăşoară evenimentul indus imaginativ sub hipnoză poate favoriza volumul şi fidelitatea reactualizării informaţiilor despre acel eveniment. Aceasta deoarece informaţiile despre eveniment din memoria autobiografică (în care este codat evenimentul) au un dublaj contextual spaţio-temporal care amorsat poate favoriza reaclulizarea lor şi inhiba reactualizarea altor informaţii nerelevante. Deşi informaţiile culese prin hipnoza nu sunt considerate probe în instanţă consideram aceasta tehnica extrem de utilă pentru informaţiile relevante pe care le poate oferi putând orienta ancheta judiciară sau avocatul pe piste corecte care ulterior să aducă probe relevante pentru proces. Concluziile care deriva din cercetările experimentale sunt;*reactualizarea sub hipnoză neutrală dublată de context fizic indus imaginativ este cea mai eficienta din punct de vedere al volumului informaţiei corect reactualizate

Page 93: 49022856 psihologie-judiciara

(alături de reactualizarea sub hipnoza). Mai mult, sub aspectul fidelităţii (raportul între cantitatea de informaţie corect reactualizată şi cantitatea totală de informaţie reactualizată), ea este comparabila cu reactualizarea în stare de vcgbe şi reactualizarea în stare de veghe cu context fizic uidus imaginativ.•reactualizarea sub hipnoză, deşi eficientă sub aspectul volumului informaţiei corect reactualizate in raport cu reactualizarea în stare de veghe şi stare de veghe plus context fizic indus imaginativ, este ineficientă sub aspectul fidelităţii (se reactualizează multă informape incorectă).*reactualizarea în stare de veghe dublată de context fizic indus imaginativ este mai eficientă decât reactualizarea în stare de veghe sub aspectul volumului. Această eficienţă este mai mare pentru memoria episodică (p<0.02) decât pentru memoria semantică, ♦reactualizarea sub hipnoză neutrală dublată de context fizic indus imaginativ este mai eficientă sub aspectul volumului informaţiei corect reactualizate decât reactualizarea în stare de veghe dublată de context fizic indus imaginativ. Aceasta, probabil deoarece sub hipnoză contextul fizic a fost imaginat mai "viu şi mai intens" decât în stare de veghe, unde factorii perturbatori şi distractorii erau mai intens prelucraţi de subiect, interferând astfel cu imaginarea "acurată, şi vie" a contextului fizic. Rezultatele obţinute şi concluziile derivate din acestea confirmă paternul obţinut în cercetările anterioare (David, 1998) extinzând astfel concluziile şi eficienţa tehnicilor hipnotice de stimulare a reactualizării elaborate acolo şi în cazul subiecţilor cu un grad mediu de hipnotizabilitate nu doar în cazul subiecţilor înalt hipnotizabili.

în concluzie cum afirmam mai sus, contextul fizic al achiziţiei indus imaginativ sub hipnoză poate eficîentiza reactualizarea în cadrul memoriei episodice atât sub aspectul volumului cât şi al fidelităţii Aceasta însă repet >în condiţiile în care se evită formularea unor sugestii de sporire a reactualizării care deşi eficientizează reactualizarea sub aspectul volumului antrenează concomitente fidelitate redusă.

73CAPITOLUL I NOŢIUNI FUNDAMENTALE DE

PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

LI. OBIECT, DEFINIŢIE, CONCEPTE^ s Psihologia este ştiinţa centrată pe om, pe personalitatea sa, urmărind modul cura acesta se manifesta^.şi;acţionează în mediul său fizic, dar mai ales social. Psihologia este un sistem

multistrat! ficat de discipline ?0teoretice şi practice, genetice şi experimentale, de discipline psihologice de ramură adecvate celor mai .^Soiverse genuri şi forme ale

activităţii umane.*;§$£" Psihologia judiciară ca ştiinţă şi practică, se adresează tuturor categoriilor de specialişti care într-un

^"fel sau altul participa la înfăptuirea actului dejustiţie şi ale căror decizii au influenţă asupra vieţii celor aflaţi ,ffcfsub incidenţa legii. Aceasta reprezintă, de fapt, o îmbinare

Page 94: 49022856 psihologie-judiciara

între psihologia generală şi psihologia socială, ^fiind aplicată la domeniul infracţionalităţii ca formă specifică de activitate umană.

'***£"; Psihologia generală este o disciplină prin excelenţă teoretică şi fundamentală pentru celelalte ramuri

:}< din sistemul ştiinţelor psihologice. Ea evidenţiază condiţiile şi factorii care determină desfăşurarea vieţii

.;!;. psihice. Studiind natura psihicului uman şi procesualitatea acestuia, precum şi modalităţile sale specifice de

:. manifestare, psihologia generală, ca ştiinţă, elaborează un sistem de concepte psihologice corespunzătoare.

; Ea oferă acel cuantum de adevăruri esenţiale şi de fapte reprezentative necesare pentru descrierea şi

explicarea fenomenelor psihice, punând la dispoziţia celorlalte ramuri psihologice un limbaj ştiinţific

adecvat, un sistem de termeni consacraţi şi căi principale de investigare a psihicului în diferite domenii

concrete de activitate umană.

Psihologia socială este o ştiinţă particulară, relativ independentă care studiază fenomenele şi faptele psihosociale individuale, de grup, colective, care iau naştere din comunicarea şi interacţiunea dintre oameni în toate activităţile lor sociale şi se manifestă în concepţii, motivaţii, atitudini, convingeri, opinii, comportamente, mentalităţi, tradiţii, stări de spirit, sentimente etc.

Psihologia socială are in vedere atât studiul particularităţilor psihice ale oamenilor ca fiinţe socioculturale, al conduitelor lor în cadrul grupurilor sociale concret-istorice din care fac parte, cât şi studiul particularităţilor psihologici de grup, colective şi de masă, aşa cum se manifestă ele în trăiri şi comportamente comune.

Domeniul psihologiei judiciare îl constituie în esenţă devianţa, conduitele care se îndepărtează de Ia normele morale sau legale dominante într-o cultură dată.

Obiectul psihologiei judiciare îl reprezintă studiul şi analiza complexă a comportamentelor umane implicate în procesul judiciar (omul într-o ipostază specială).

Psihologia judiciară studiază caracteristicile psihosociale ale participanţilor la acţiunea judiciară (infractor, victima, martor, anchetator, magistrat, avocat, parte civilă, educator etc,), modul în care aceste caracteristici apar şi se manifestă în condiţiile concrete şi speciale ale interacţiunii lor în cele trei faze ale actului infracţional: faza preinfracţională, faza infracţională propriu-zisă şi faza postinfracţională (Bogdan, 1973; Buş, 1997).

Precizarea obiectivelor psihologiei judiciare trebuie să se facă ţinându-se seama, in primul rând, de cei ce vor beneficia şi vor utiliza efectiv rezultatele cercetării din acest domeniu.Cele mai importante probleme care stau în atenţia psihologiei judiciare sunt:♦ factorii determinanţi ai comportamentului infracţional;♦ mecanismele psihologice şi psihosociale implicate în activitatea infracţională; •particularităţile psihologice ale personalităţii infracţionale;♦ mecanismele psihologice implicate în fenomenul recidivării activităţii infracţionale; ♦psihologia victimei;

Page 95: 49022856 psihologie-judiciara

♦psihologia mărturiei judiciare;♦ modalităţile de prevenire a infracţionalităţii;♦ structura şi mecanismele psihologice ale comportamentului simulat;♦ explicarea conduitelor dizarmonice întâlnite în practica judiciară;♦ dimensiunile psihologice şi psihosociale ale privării de libertate;♦ mass-media şi infracţionalitatea;♦ implicaţiile psihologice ale terorismului contemporan.

38.1.2 ^rtor^an^ainvolunţara a memoriei martorilor .piiiUnoţiul de formular

e_aîalt£bârilor la reactualizarea unui eveniment

Acurateţea mărturiei depinde în mare măsura de modul în care i se cere martorului sa o realizeze. Astfel reactualizarea poate ti făcuta prin relatare libera (povestirea evenimentului) sau prin întrebări. ALRosca(1934) subliniază că mărturia cea mai fidelă , în tare apar cele mai puţine erori este reprezentata de expunerea liberă a evenimentului. Rezultate asemănătoare celor obţinute de Al.Rosca preaintă si Liptorj (Wells 1978} care în cazul relatării libere obţine un coeficient de fidelitate al depoziţiei de 91%. Dar utilizând aceasta modalitate de reactualizare nu se poate şti dacă omiterea unui amănunt este rezultatul unei erori de memorie sau provine pur si simplu din faptul că cel ce face depoziţia nu s-a gândit sM menţioneze, în cazul interogatoriului, prin punere de întrebări, martorul este stimulat şi ajutat în procesul de reactualizare, atrăgându-i-se astfel atenţia asupra lucrurilor care interesează mai mult justiţia. Ceea ce contează foarte mult în acest caz este modalitatea de realizare a întrebărilor. Majoritatea cercetărilor privind modul de realizare a întrebărilor scot în evidenţă un procent mult mai scăzut al acurateţei depoziţiilor decât în cazul povestirii Astfel Liptoo (Wells 197S) obţine un coeficient de 72% privind acurateţea depoziţiei realizată prin întrebări sugestive fără a compara însă acest rezultat cu unul obţinut prin utilizarea unor întrebări nonsugestive. ALRosca (1934) realizează o diferenţiere a celor două tipuri de întrebări (sugestive/nonsugestive) obţinând coeficienţi de fidelitate ai mărturiei diferiţi dar nu utilizează seturi de întrebări separate, el incluzând într-un chestionar cu 40 de întrebări 35 întrebări indiferente/nonsugestive si 5 întrebări sugestive (Rosca 1934).

Pentru a putea preciza cu claritate nnpactul tipului de întrebare asupra reactualizării unui eveniment am realizat s-a realizat un experiment (Domuţa, 1996) în care subiecţilor, după ce au văzut un film scurt, li s-a cerut să răspundă la întrebări cu grade diferite de sugesîibilitate vizând diverse aspecte din film. Pe baza rezultatelor obţinute putem Spune că martorii fac mai multe ertiri şi implicit acurateţea depoziţiei scade fa cazul în care sunt formulate pentru reactualizarea evenimentului întrebări sugestive. Aceste întrebări "induc în eroare martorul" deoarece au la bază presupoziţii false. Astfel întrebarea "Culoarea maşinii este galbenă sau roţiie?" (ea era de fapt albă) are la bază următoarele două presupoziţii: (1) "Culoarea maşinii este galbenă" sau (2) " Culoarea maşinii este roşie'1. Daca însă nici una din aceste presupoziţii nu este adevărată atunci este fals orice răspuns la întrebare prin oferirea uneia dm alternativele sugerate, în întrebările puternic sugestive atenţia martorului este orientata spre alternativele propuse de interogator, iar în cazul în care martorul nu mai analizează presupoziţiile care gtau ia baza

Page 96: 49022856 psihologie-judiciara

întrebării puse, el optează pentru una din alternativele propuse de interogator. Aceasta mai ales îrj cazul în care nu este sigur de răspuns. S-ar putea spune că formularea de întrebări ce au la bază presupoziţii adevărate ar juca un rol important în acurateţea depoziţiilor, dar nu se poate exclude si existenţa altor factori în întrebare care ar putea influenţa negaUvi fidelitatea răspunsului ,(ex. gradul de sugestibilitate al întrebării, gradul de deschidere etc), ii practica juridică acest lucru are o importanţă foarte mare deoarece reactualizarea prin întrebări a unui eveniment reprezintă o parte importantă atât a anchetelor realizate de poliţie cât şi a mărturiilor din instanţele de judecata (vezi aici mai ales modul în care avocaţii sau procurorii îşi Formulează întrebările pentru martori), Bazâdu-ne pe datele obiective obţinute în literatura de specialitate se poate spune că la începutul oricărui interogatoriu trebuie s3 stea întrebările nonsugestive ce au o largă deschidere operaţională, iar apoi, treptat după ce se obţin date certe de la martori să se încerce închiderea sferei operaţionale prin punerea de întrebări mai ţintite (dar nonsugestive) deoarece la un moment dat rememorarea unor fapte trebuie sa vizeze aspecte foarte exacte.

8-1-3. Impactul ioconştient ^1 informaţiilor fprobejor) f^se şi/sau ireieyantc asupra deciziilor judecătoreşti si elajfofareg onor tehnici spedfjţf de frincgre_a aceshiî efeet

Informaţia falsă este o prezenţă ubicuă în viaţa noastră. Impactul ei asupra prelucrărilor informaţionale duce la comportamente deiaptative. Deşi conştient declarăm că o informaţie falsă ţinta nu ne va influenţa comportamentul, cercetările arata că aceasta biasează deciziile şi comportamentul nostru, prin mecanisme inconştiente, implicite, care violează hotărârile conştiente şi voluntare anterioare (Johnson, 19 94). Se ajunge astfel la decizii eronate şi comportamente dezaptatiye. Io consecinţEL, elaborarea unor tehnici de blocare a influenţei informaţiei false asupra comportamentului are o relevanţă pragmatică evidentă. Aceasta mai ales în practica juridică,

!n decursul unui proces multe informaţii prezentate ca probe se dovedesc ulterior ca fiind false sau nerelevante pentru cazul în discuţie. Pentru luarea unei decizii corecte ele nu trebuie luate în calcul în cursul procesului decizional. Deşi judecătorul declară că va ignora probele false sau nerelevante în decizia pe care o va lua, acestea pot să-i biaseze comportamentul decizional inconştient ducând la decizii eronate

74(Johnson, 1994). Elaborarea unor tehnici cognitiv-comportamentale de blocarea influenţei informaţiei false asupra procesului decizional este în acest caz vitală.

în ştiinţa modernă orice aplicaţie practică de anvergură este precedată de o cercetare fundamentală riguroasă exprimată într-un nucleu de date teoretico-experimentale cu valenţe euristice. Cercetările noastre anterioare asupra memoriei implicite şi asupra uitării intenţionate (David,1996) coroborate cu date dm literatura de specialitate (Jacoby;199I; Johnsos,1994) s-au concretizat în următorul nucleu de rezultate experimentale:

* informaţia falsă referitoare spre exemplu la o persoană X sau la un eveniment se află de cele mai multe ori în memorie interconectata cu informaţia

Page 97: 49022856 psihologie-judiciara

adevărată referitoare la persoana sau evenimentul respectiv formând o schema cognitiva comună;

*amorsarea informaţiei adevărate activează, şi informaţia falsă cu care aceasta este interconectată, putând apare astfel decizii şi evaluări eronate;

*cu cât cantitatea de informaţie falsă este mai mare cu atât impactul ei asupra comportamentului este mai probabil. Altfel spus, dacă vrei să manipulezi un om oferâ-i cât mai multă informaţie falsă fără să-ţi pui problema faptului că el ştie că e falsă; aceasta se va exprima în comportament implicit inconştient.

Influenţa informaţiei false poate fi blocată prin (a) conştientizarea influenţei pe care ea o induce asupra comportamentului şi (b) prin inhibarea sau dezactivarea acesteia.

Pornind de la acest nucleu de rezultate teoretico-experimentale am elaborat următoarele tehnici cognitiv-comportamentale deblocare a influenţei informaţiei false asupra comportamentului,

(a) Tehnica anticipâriLrgţionale^Prin această tehnică se încearcă anticiparea influenţelor inconştiente pe care

informaţia falsă le-ar putea induce in comportamentul nostru. Spre exemplu, informaţia falsă negativă despre o persoană (ex. infractor) ar putea exacerba deciziile noastre (ex. pedeapsa exprimată în ani de închisoare) faţă de persoana ţintă (ex, infractor). în consecinţa pentru o decizie corectă se cere o reducere conştientă a gradului de duritate a deciziei luată faţă de persoana respectivă (ex. reducem în anumite limite permise de lege anii de închisoare). Odată conştientizate aceste influenţe, ele pot fi blocate. Astfel apus, influenţa inconştientă devine conştientizată şi prin aceasta evitată.(b) Tehnica restructurării globale (mai indicată sub hipnoză):

Ea se bazează pe cercetări riguroase realizate in ultimii ani asupra uitării intenţionate specifice şi globale (Johnson, 1994),

In acest caz se cere spre exemplu subiecţilor, să uite intenţionat (prin instrucţia uitării intenţionate globale) întreaga informaţie faţă de o persoană X sau faţă de propria persoană, adică atât informaţia falsa cât şi informaţia adevărată. Ca urmare a acestei instrucţii, schema cognitivă referitoare la persoana în cauză va fi inhibată.

Apoi se oferă/se ia în considerare (se examinează) din nou doar informaţia adevărata despre persoana X/propria persoana, creandu-se astfel o reprezentare cognitivă nouă ce conţine doar informaţie adevărată şi care, va putea susţine decizii şi evaluări corecte ce privesc această persoană, sau propria persoană.(c) Tehnica informaţiilor alternative;

în acest caz, pentru a evita influenţa informaţiilor false asupra comportamentului, subiectului i se dă comanda de uitare intenţionată specifică cu referire la această informaţie, dublata de oferirea unor informaţii adevărate şi incompatibile cu informaţia fatsă. Informaţia alternativă şi incompatibilă cu informaţia falsă, va inhiba prin inhibiţie laterală informaţia fal&S , blocând astfel impactul acesteia asupra comportamentului subiectului.

/

Page 98: 49022856 psihologie-judiciara

758.2. CONCLUZII ŞI DISCUŢII GENERALE

Li ştiinţă viitorul aparţine interrîisciplinarităţii. Parafrazând o afirmaţie celebra spunem că ştiinţa mileniului HI ori va fi interdisciplinară, ori nu va fi deloc. Capitolul s-a dorit un exemplu de cercetare interdisciplinarâ a memoriei martorilor integrând două domenii diferite: psihologia şi ştiinţele juridice. Mai precis printr-o infuzie de cunoştinţe Teoretic o-experimentale din cercetarea fundamentală psihologică s-a urmărit obţinerea unor aplicaţii de anvergură in domeniul juridic. Având ca angajament teoretic premisa că orice aplicaţie de anvergură este precedată de o cercetare fundamentală riguroasă şi pornind de la cercetările recente efectuate de autori sau prezentate în literatura de specialitate, capitolul s-a concretizat în următoarele concluzii şi proceduri cu implicaţii practice pentru domeniul juridic:

(1) Informaţiile poşteveniment (IPE) false, pot fi asimilate în scenariul evenimentului denaturând astfe! prin mecanisme involuntare şi inconştiente memoria pentru acel eveniment. Această asimilare este cu atât mai mare cu cât informaţia posteveniment este mai discrepantă cu acţiuni mai puţin reprezentative ale scenariului evenimentului. Este astfel important în practica juridică a se insista asupra demarcării între eveniment şi IPE prin: (a) o analiză riguroasă a mediului evenimentului şi a mediului subiectului ulterior evenimentului şi (b) prin coroborarea informaţiilor din surse multiple;

(2) elaborarea unor proceduri hipnotice de sporire a eficienţei reactualizării informaţiilor din memorie;

(3) elaborarea unor proceduri si tehnici cognitiv-comportamentale de blocare a influenţeiinconştiente a informaţiei false asupra comportamentului decizional;

(4) elaborarea unor constrângeri de formulare a întrebărilor vis-a-vis de xm eveniment ţintă pentrua diminua riscul denaturăni inconştiente a conţinutului evenimentului prin modul incorect de formulare aîntrebărilor.

r

76

Page 99: 49022856 psihologie-judiciara

*

-^- — i—^-u- -^='^- .--^*-=...-.^---r--m-'-'^*-..-*- *-.?£y^;/. ^AJ:.j

CAPITOLUL IX PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A ANCHETAI JUDICIARE

9.1. ANCHETA JUDICIARĂ - CARACTERIZARE GENERALA

In cazul săvârşirii unei infracţiuni, aflarea adevărului şi determinarea autorului sS~şi recunoască vina şi să facă mărturisiri cât mai complete referitoare Ea aceasta îi revine anchetatorul ui, iar demersul efectuat în asemenea împrejurare pocită numele de anchetă.

Ancheta se poate defini drept o cercetare efectuată de către un orean de stat (anchetator) desfăşurată sişţemaik_şi orgam&ţţa ştiinţific, în vederea strângerii dovezilor prjvi toare ^ a n fap^Ă fkg ii'3 apoi a prelucrării si verificării ^ratm-a pentru a lămuri împrejurările ki care fapta s-a produs şi pentru a_stabiU răspunderile.

Din perspectivă psihologică ancheta judiciară (urmărirea penală şi cercetarea judecătorească) reprezintă o relaţie interpersonală de tip special care reuneşte, de regulă, două persoane cu interese opuse; un anchetator (conducătorul anchetei) care caută să dezvăluie un adevăr, şi un anchetat care, de cele mai multe ori, caută să-1 acopere, să-1 ascundă sau sâ-1 prezinte într-o manierâ care să limiteze căt mai mult consecinţele care ar urma să decurgă.

în cadrul anchetei judiciare, orice demers pe care îl întreprinde anchetatorul trebuie să plece de la principiul prezurnrjţîeijie nevinovăţie, care asigură obiectivitate rezultatelor acesteia.

in relaţia anchetator-anchetat, indiferent dacă acesta din urmă este învinuit (sau inculpat), martor sau persoană nevinovată, elementul de interacţiune îl constituie convorbirea. In aceasta situaţie însă, convorbirea nu trebuie înţeleasă în forma simplă a unui dialog, a unei discuţii, ci ca un proces deosebit de complex, un demers anevoios, o stare conflictuală profund tensionata în care, pe de o parte se încearcă obţinerea de date cât mai veridice, iar pe de alta, ascunderea sau denaturarea acestora, eşecul fiind posibil la oricare din cei doi protagonişti.

9.2. COORDONATELE PSIHOLOGICE ALE ACTIVITATE DE ANCHETĂ JUDICIARĂ

Tensiunea anchetei judiciare este comparabilă cu tensiunea psihologică specifică unei partide de şah, în care se confruntă doi parteneri cu stiluri difente: anchetatorul, tehnic, plin de imaginaţie şi infractorul viclean şi speculativ. Privite pe aceste coordonate psihologice» stările de tensiune generate de permanenta dispută a

Page 100: 49022856 psihologie-judiciara

anchetatorului cu partenerii săi au trebuie să depăşească cadrul legal stabilit pentru ancheta judiciară, altfel se poate compromite întreaga anchetă.Cele mai frecvente planuri situaţionale în care se confruntă anchetatorul şi anchetatul sunt: z)jfta?tul deschis - datele despre infracţiune sunt cunoscute atât de anchetator cât şi de infractor, ancheta având din start o situaţie pozitivă pentru cauză;

b)Ţlanul orb - datele despre infracţiune sunt cunoscute numai de anchetator, infractorul neştiind că ele se află la dispoziţia anchetatorului. în asemenea condiţii, infractorul poate comite erori în construcţia apărărilor formulate, fiind la discreţia anchetatorului;

c)Mânui ascuns - datele despre infracţiune sunt cunoscute numai de infractor, fapt ce poate duce Ia eşecul anchetei, autorul infracţiunii putând să rămână mult timp neidentifîcat, uneori ani Ia rând, iar alteori cauza intră în prescripţie; ^

d)J?IanuI necunoscut - datele despre infracţiune nu le cunoaşte, în prima faţă, nici anchetatorul şi nici infractorul, acestea fund cunoscute de o terţă persoană (eventual un martor întâmplător), despre care cei doi parteneri nu au cunoştinţă.

Relaţia interpersonală anchetator-anchetat pun în evidenţă trăirea emoţională creată de confruntarea cu reprezentantul oficial al autorităţii, în cadrul căreia se va desfăşura un câmp psihologic cu valenţe speciale. Atitudinea oficială, profesională, politicoasă, dar rezervată prin ţinută şi vocabular a anchetatorului care dirijează ancheta, creează un fond emoţional difuz pentru interlocutor (bănuit, învinuit), fapt re&imţit de altfel de oricare altă persoană invitată în mod oficial să dea relaţii in cauză (martor, reclamant).

77în biroul de ancheta, anchetatorul apreciază comportamentul expresiv, în mod

special mimica învinuitului ca pe o totalitate de trasaturi şi caracteristici dinamico-funcţionale care evidenţiază stări, sentimente şi dispoziţii afective a căror interpretai corectă este o necesitate absolută. Anchetatorul trebuie sâ surprindă atât componentele voluntare ale comportamentului cât şi cele deghizate, simulate. învinuitul poate simula cu multă uşurinţă calmul, stăpânirea de sine, nedumerirea, unele stări de suferinţa (afecţiuni cardio-respiratorii, leşin), atitudinea de revoltă ori de protest, toate cu scopul de a impresiona, de a intimida pe anchetator (o categorie aparte suntrromii).

Artificialitatea (lipsa de naturaleţe) acestor simulări este evidentă in faţa unei conduite ferme, ofensive a anchetatorului, înlăturarea lor fiind, de regulă, consecinţa exploatării calificate a unor momente psihologice abil create pe parcursul ascultării

Personalitatea anchetatorului, intuiţia profesională, experienţa acestuia este edificatoare în interpretarea corectă a tabloului psihocomportamental al persoanei anchetate. Pentru a atenua starea emoţională a anchetatului (care poate iî amplificată de labilitatea psihocomportamentală, de trecutul său infracţional, de starea de sănătate, de problematica critică a cauzei pentru care este cercetat) se recomanda unele discuţii introductive cu referire la situaţia familială, profesională, starea de sănătate, probleme.de perspectivă, aptitudini, pasiuni etc. Astfel se poate obţine o deconectare a subiectului, o "încălzire'1 a relaţiei interpersonale, care favorizează

Page 101: 49022856 psihologie-judiciara

chestionarea cu privire la cauza în speţa (în această fază se poate da un sfat, eventual se poate strecura o glumă).

în cazul persoanelor sincere, dar labile emoţional (sferă din care fac parte minorii, femeile, vârstnicii, unii convalescenţi etc.) este necesar crearea unui climat de siguranţă şi încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat, cooperant. Nerealizarea acestui clhnat poate duce la inhibiţii emoţionale artificiale cu manifestări rnimico-gesticulare şi neurovegetatives Labilul emoţional, dar sincer, va reacţiona sub impulsul temerii naturale pe care o resimte faţă de implicaţiile conjuncturaie*referitoare la învinuire, la care se adaugă blocajul afectiv faţă de anchetator. Gesturile de nervozitate, de agitaţie, de ridicare a tonului, de agresivitate ctc. din partea anchetatorului pot provoca o adevărată degringoladă în gândirea şi stările emoţionale ale anchetatului emotiv. ■

în momentul in care anchetatorul apreciază că s-a creat un climat introductiv de încredere, anchetatului i se poate aduce la cunoştinţă problematica critică. Aceasta va determina un comportament în care se poate uşor descifra naturaleţea şi dezinvoltura în argumentare, sinceritatea surpindeni, anchetatul manifestând, mai degrabă, curiozitate faţă de învinuire decât teamă, exprimându-şi păreri, răspunzând prompt la întrebări şi punând Ia rândul său o serie de întrebări-.

Altfel stau lucrurile când anchetatul este ehiar autorul faptei- Dialogul introductiv nu are relevanţa scontată. Ambianţa rămâne rece, răspunsurile sunt doar monosilabice, anchetatul este apatic, nu cooperează, nu se angajează sincer în dialog. Dacă se abordează o problematică antrenantă, atmosfera rămâne artificială, fără deschidere către dialog, lipsită complet de spontaneitatea Firească acelui context.

Persoana care nu este implicată în cauza penala, dispune în planul personalităţii sale, de capacitatea psihică de a se detaşa cu uşurinţă de situaţia de învinuit în cauză. Ea, neavând nimic cu cauza în care este audiată, îşi comută cu uşurinţă sfera preocupărilor şi a atenţiei către problematica introductivă, colaterală, ce o captivează şi pe care o acceptă cu plăcere şi interes. Persoana care a comis fapta penala sau are un anumit grad de implicare nu dispune de capacitatea psihică de comutare, de detaşare. Problematica sa centrală se exercită cu o forţă inhibitorie deosebită asupra oricăror alte aspecte care se aduc în discuţie, polarizându-i întreaga personalitate către fapta comisă şi implicaţiile acesteia. .

Suspiciunea învinuitului, în raport cu incertitudinea datelor pe care le deţine referitor la ce ştie anchetatorul, cât ştie, de^jla cine ştie, amplifică la maximum tensiunea acestuia. Manifestările comportamentale şi psihofiiiologice însoţesc starea de disconfort psihic pe care o trăieşte anchetatul. Aceste manifestări luate captare nu potH socotite drept probe de vinovăţie sau de nevinovăţie, eventual pot confirma sau infirma ca uh^argument în p^uS= ° leza valabilă, constituind indicii orientativi asupra comportamentului anchetatului.

93r ASCULTAREA ÎNVINUITULUI SAU INCULPATULUI

Aşa cum rezultă, din prevederile legale, ascultarea învinuitului sau inculpatului parcurge următoarele etape:

&)■Verificarea identităţii învinuitului sau inculpatului. Parcurgerea acestei

Page 102: 49022856 psihologie-judiciara

etape este obligatorie pentru a nu fi învinuită (inculpata) altă persoană decât cea care a săvârşit infracţiunea. Verificarea identităţii

7Sconstituie şi un bun prilej de a studia comportamentul învinuitului faţă de situaţia în care se află, modul cum reacţionează la întrebările ce i se adresează, gesturile, starea de tensiune sau calmul pe care le afişeazS.

h)Ascultarea relatării libere. Această etapă începe prin adresarea unei întrebări temă, cu caracter general, prin care învinuitului i se solicită sâ declare tot ce are de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. în această etapă anchetatorul are posibilitatea să-1 studieze pe învinuit, să-1 observe şi să noteze omisiunile, ezitările. Toate observaţiile făcute vor Constitui suport pentru stabilirea procedeelor tactice care vor fi folosite în continuare, în timpul ascultării libere anchetatorul trebuie sa evite întreruperea relatării învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmaţiilor acestuia, să-şi manifeste satisfacţia ori nemulţumirea faţă de cele declarate. Trebuie sâ dovedească stăpânire de sine, răbdare, calm, în general o atitudine prm care să nu-şi exteriorizeze sentimentele faţa de învinuit.

c\Adresarea de întrebări si ascultarea răspunsurilor sau ascultarea dirijată. După ce învinuitul a relatat liber Eeferitor la învinuirea adusă, i se adresează întrebări cu privire Ia fapta ce formează obiectul cauzei şi la învinuire. întrebările formulate trebuie să îndeplinească anumite condiţii:» săfîe clare şi precise;♦ săfiejw: înţelesul celui interogat; să nu sugereze_răspunsul;»sâ oblişe pe învinuit să relateze si nu să determine un răspuns scurt de genul "da" sau "nu";«qarrii^nţirr|idp7epe cel ascultat sau să-1 pună in uicurcatura.

Din perspectiva psihologiei judiciare etapele ascultării învinuitului sau inculpatului au o importanţă deosebită, deoarece aici se pot identifica anumite mecanisme psihologice de care este bine ca cei in drept ?ă ţină seama. Urmărind relatările învinuitului anchetatorul va reţine logica expunerii, cursivitatea exprimării, siguranţa de sine, contradicţiile posibile etc,, pe baza acestora urmând să-şi stabilească tactica de acţiune.

Pentru a obţine de la învinuit sau inculpat declaraţii complete şi veridice, anchetatorul poate utiliza anumite procedee tactice de ascultare, O tactică adecvată presupune adaptarea regulilor generale la fiecare cauză în parte, la personalitatea celui ascultat şi la poziţia învinuitului sau inculpatului.

In cele ce urmează vom prezenta unele procedee tactice folosite în ascultarea învinuitului sau inculpatului:

a^.Folosirea întrebărilor detaliu - procedeu] presupune utilizarea unor întrebări prin care se solicita învinuitului atfiŞnimtE referitoare la împrejurările săvârşirii faptei, amănunte care să permită verificarea explicaţiilor Iui. întrebările detaliu se folosesc frecvent în cazul când învinuitul face declaraţii nesincere, contradictorii, adoptă o poziţie refractară pe parcursul cercetărilor. Scopul folosirii acestor întrebări este de a demonstra ftraunitiiliii netemeinicia declaraţiilor sale_g' de RA determina să renunţe la negarea fapiclor comige.

b)Ascultarea repetată - constă în audierea în mod repetat, la anumite

Page 103: 49022856 psihologie-judiciara

interyale_ de timp a învinuiţtdui cu privire ia aceleaşiJapte, împrejurări, amănunte. Intre declaraţiile învinuitului vor apare, inevitabil, deosebiri, în special contraziceri, nepotriviri. Prin acest procedeu se poa'.e demonstra netemeinicia afirmaţiilor învinuitului, putând fi determinat să spună adevărul.

c)Ascultarea sis tematică - acest procedeu se foloseşte atât în cazul învinuitului sincer, pentru a-1 ajuta să lămurească toată problematica, mai ales în cauzele complexe, cu grad ridicat de dificultate, cât şi al celor nesinceri, refractari, pentru că îi obligă sâ dea explicaţii logice, cronologice, succesive la toate aspectele care fac obiectul învinuirii. Prin intermediul întrebărilor problemă învinuitului i se solicită sâ clarifice sistematic cum a conceput şi pregătit infracţiunea, persoanele participante şi modul cum a acţionat fiecare.

$)Ascuttarea încrucişată - scopul acestui procedeu este de a înfrânge sistemul de apărare al învinuitului oesincer, înrăit, refractar, care se situează pe poziţia negării totale a faptelor comise. Este un procedeu ofensiv şi constă în ascultarea aceluiaşi învinuit de către dqi şa» mai mulţi anchetatori ce s-au prpgatiijrL i-pffli special în ^ceg^BcnpjT cunosc problemele cauzei în care se face ascultarea.

etFpfosirea probelor de vinovăţie - procedeul se foloseşte în ascultarea învinuitului nesincer sau a celui care îşi recunoaşte numai parţial vinovăţia. în faţa unor probe decisive, el va fi determinat să recunoască fepta comisă. Pentru a le utiliza cu maximum de eficacitate, anchetatorul trebuie să cunoască foarte bine probele existente la dosar şi valoarea probatone a fiecăreia dintre ele. Este foarte important ca probele de vinovăţie să fie utilizate la momentul oportun astfel încât învinuitul să fie determinat să facă declaraţii veridice şi complete. Orice eroare din partea anchetatorului poate compromite ancheta. In raport cu personalitatea şi psihologia învinuitului, se poate proceda la prezentarea frontală sau progresivă a probelor de vinovăţie.

79f)Asculţarea unui învinuit ftau inculpat despre pcdvitatea, {iflortalti

participanţi la săvârşirea infracţiunii - procedeul se aplică atunci când în cauză există mai mulţi învinuiţi (inculpaţi) participanţi La săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Cunoaşterea învinuiţilor (inculpaţilor) implicaţi în cauaă permite anchetatorului sâ stabilească pe cel dispus să recunoască mai uşor faptele săvârşite şi cu acesta să înceapă ascultarea. Se solicită celui ascultat să declare ceea ce cunoaşte despre activitatea celorlalţi participanţi Ia infracţiune, lâsăndu-i-se impresia că persoana sa interesează mai puţin. In acest mod, acesta poate prezenta date valoroase în legătură cu infracţiunea săvârşită şi implicit, să facă declaraţii despre propria activitate. Prin confruntarea datelor obţinute din declaraţiile participanţilor, chiar dacă nu au declarat totul despre propria activitate, se pot desprinde concluzii cu privire la sinceritatea celor implicaţi în cauză,

tâ-JustJffcarga^^frttlifi critic - acest procedeu se foloseşte, de regulă, atunci când învinuitul (inculpatul) refuză să ^cTdeclaraţir Cunoscându-se activitatea învinuitului (inculpatului), i se va solicita să declare locul unde s-a aflat, cu cine a luat legătura, ce a întreprins, în timpul şi după săvârşirea infracţiunii. Explicaţiile date vor fi verificate minuţios pe zile, ore, minute şi locuri. De asemenea, procedeul

Page 104: 49022856 psihologie-judiciara

se foloseşte şî în ascultarea infractorilor nesinceri, refractari, oscilanţi în declaraţii. Verificarea datelor furnizate de cel audiat oferă anchetatorului posibilitatea constatării nesiucerităţii relatărilor, întrucât în declaraţiile acestuia apar neconcordanţe în justificarea timpului critic. Utilizarea procedeului de justificare a timpului critic permite extinderea anchetei judiciare asupra altor infracţiuni şi făptuitori.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului prezintă un grad ridicat de dificultate şi complexitate întrucât situaţiile infracţionale sunt infinit de diverse. De aceea, folosirea unui procedeu sau al altuia nu constituie reguli obligatorii de urmat. Procedeele tactice în audierea învinuitului sau inculpatului se utilizează de către anchetator în funcţie de caracteristicile cauzei, precum şi de particularităţile psihice ale persoanelor aflate în ancheta judiciară.

Anchetatorul se poate confrunta cu următoarele categorii de infractori; infractorul primar sau recidivist, infractorul cercetat în stare de libertate sau în stare de arest, infractorul prins în (lagrant sau descoperit post factum, infractorul care a acţionat de unul singur sau în grup, infractorul cu fizic normal, obişnuit sau fizic tarat, deformat- De asemenea, infractorul poate fi de sex masculin sau feminin, poate fi minor sau vârstnic, se poate afla în cauză judiciară, economică sau de altă natură.

in cadrul anchetei, fiecare infractor prezintă deci un tablou psihic specific, de care anchetatorul trebuie să ţină seama,

9.4. CALITĂŢILE PSIHOSOCIALE ALE ANCHETATORULUI

Abordată din perspectiva psihologică, profesiunea de anchetator penal este deosebit de complexă. Exigenţele legale, morale şi de competenţă cer anchetatorului cunoaşterea profunda şi nuanţată a dispoziţiilor legii penale şi procesual penale, a drepturilor fundamentale ale omului la care trebuie să se raporteze permanent. Armonizarea într-o sinteză echilibrată a cerinţelor generale ce fundamentează statutul deontologic al anchetatorului va permite acestuia să aplice legea conform gradului înalt de responsabilitate pe care îl cere profesia lui.Calităţile psihosociale ale unui bun anchetator se pot grupa în trei categorii:

a) JVJvelut_se^eral 4e pregătire. Anchetatorul trebuie să facă dovada unui nivel ridicat de pregătire generala; slf aibă o concepţie clară despre lume şi viaţa, despre societate şi legile care o guvernează şi, îndeosebi, despre sistemul social bazat pe democraţia autentică. El trebuie să ştie precis care sunt, în ce constau şi ale cui sunt valorile şi interesele pe care le apără. Domeniul de activitate al anchetatorului fiind omul, aceasta presupune stăpânirea noţiunilor de psihologie a personalităţii,

b).CaHfă^£şiho^iBteUcmaΣ- Gândirea anchetatorului trebuie să se orienteze spre esenţa realităţii judiciare, să se distingă prin claritate, profunzime, rigoare, mobilitate, coerenţă şi să se bazeze pe un dezvoltat spirit critic. De regulă, faptele relatate într-o anchetă par reale, verosimile, dar se întâmplă ca unele din afitmaţii să fie, mai ales la nivelul amănuntelor, contradictorii sau neplauzibile, sesizarea

Page 105: 49022856 psihologie-judiciara

inadvertenţelor, de multe ori deosebit de subtile solicită din partea anchetatorului perspicacitate. De asemenea anchetatorul trebuie să dea dovadă de o mare putere de discernământ, el trebuie sâ deosebească uşor realul de ireal, semnificativul de nesemnificativ, să pătrundă şi să aprecieze faptele la justa lor valoare, numai aşa va putea fundamenta o soluţie judiciară.

Anchetatorului îi este necesară, la un nivel de funcţionalitate optim, atât memoria de scurtă durată, cât şi memoria de lungă durată. Memoria nu cuprinde numai informaţie pur cantitativă despre relatările

80anchetatului, ci şi evaluările, interpretările ei prin prisma unor criterii de esenţa, socio-culturală, ştiinţifica, filosofică, etică, estetică etc.

Integritatea senzorială a anchetatorului constituie fundamentul psihofiziologic al corectitudinii şi exactităţii redactării documentelor de anchetă ce constituie suportul material al mijloacelor de probă. De aceea, anchetatorul trebuie să posede o stare corespunzătoare a sănătăţii şi să dispună de o mare capacitate de efort voluntar.

Pentru înţelegerea şi pătrunderea mai eficienta a unor situaţii, lapte sau împrejurări care ii sunt doar sugerate pe parcursul relatării, anchetatorul trebuie sâ recurgă şi la imaginaţie. Totodată el trebuie să posede o mare stabilitate şi o bună concentrare a atenţiei,

c).CiLUtăţîtejRortd-afective. Echilibrul emoţional vizează componenta afectivă a personajiîăţii anchetatorului. Acesta stă la baza unor calităţi necesare in reuşita activităţii anchetatorului, reprezentate prin tact, răbdare, toleranţă, disponibilitatea de a asculta, stăpânirea de sine etc., ceea ce conferă un fond psihofiziologic general pozitiv.

Complexitatea anchetei judiciare poate declanşa unele mecanisme ale afectivităţii ce se pot exterioriza prin manifestări incompatibile cu profesiunea de anchetator, cum ar fi: dezgustul, plictiseala, sila, agresivitatea etc. Dacă anchetatorul va apare ca o persoană impresionabilă, nervoasă, iritată, agresivă sau ca o persoană care trece cu uşurinţă de Ia o stare psihică la alta, ori preocupat de propriile probleme, şansele de a-şi atinge scopul sunt foarte reduse. Pentru a nu afecta în mod negativ cursul general al desfăşurării anchetei, este foarte important ca anchetatorul sâ aibă toate reacţiile proprii sub control. Echilibrul emoţional al anchetatorului este condiţionat şi de lipsa oricărei prejudecăţi sau a repulsiei iată de persoana anchetată. Capacitatea empaticâ îl ajută pe anchetator, la nevoie, să simuleze orice stare sau trăire, să interpreteze rolul oricărui personaj.

Profilul psiho-intelectual şi moral-afectiv al anchetatorului se structurează atât pe cele maiimportante procese psihice, cât şi pe trăsăturile de personalitate ale acestuia. Experienţa in domeniulanchetei judiciare contribuie la dezvoltarea şi perfecţionarea la anchetatori a unor calităţi speciale^cum ar fi:perspicacitatea, spiritul de observaţie, insistenţa, subtilitatea şi rapiditatea deducţiilor şi sintezelor, forţaargumentării logice,, a căror rezultantă formează intuiţia profesională,

Page 106: 49022856 psihologie-judiciara

aşa_zisul_^fler'>, * ""Calităţile enumerate nu reprezintă un simplu inventar de însuşiri (trăsături)

posibile Ia un anchetator, ci adevărate direcţii pe linia valorificării potenţialului psihologic al acestuia în cadrul anchetei judiciare. Punerea în acţiune a potenţialului psihologic trebuie văzută ca o necesitate de a completa, de a îmbogăţi şi perfecţiona procedeele de ordin tehnic şi practic ale anchetei, ducând la fundamentarea ştiinţifica şi, implicit la creşterea eficienţei acesteia.

Nu sunt excluse situaţiile când anchetatorul, fie că nu uzează de procedee tactice adecvate, fie că nu-si pune în valoare calităţile de ordin psihologic, ajungând astfel în poziţie de dominat în raport cu anchetatul. în acest sens sugerăm câteva din manifestările negative întâlnite în activitatea unor anchetatori: mulţumirea de sine, generată de încrederea exagerată în propriile calităţi şi în experienţa personală, carenţe în pregătirea teoretică, instalarea stereotipiilor, automatismelor şi spiritului de rutină, suspiciunea excesivă faţă de orice persoană anchetată, amplificarea nefondată a unor date sau exagerarea semnificaţiei acordate unor gesturi sau manifestări din conduita celor anchetaţi, rigiditate în formularea întrebărilor, aroganţa sau vulgaritatea în relaţiile cu persoanele anchetate.

Personalitatea anchetatorului poate influenţa negativ desfăşurarea anchetei prin unele trăsături cum ar fi: vanitatea şi orgoliul, amorul propriu, teama de eşec, lipsa simţului autocritic, nerecunoasterea poziţiei de învins, optimismul necontrolat şi excesiv, cât şi pesimismul esagerat şi nemotivat, opinii foarte particulare asupra colaboratorilor şi asupra propriei persoane, indecizia etc,

9.5. TIPURI DE ANCHETATORI

Sintezele efectuate în urma studierii comportamentului anchetatorilor, în relaţia anchetator-anchetat, au condus la diferite clasificări:

+ ancltetatorul temperat; se caracterizează printr-un comportament firesc, îşi ascultă cu atenţie şi interes interlocutorul, răbdător, calm si analitic. Intervine oportun şi eficient cu tactul corespunzător situaţiei, pentru lămurirea aspectelor esenţiale ce interesează ancheta.

* anchetatorul amabil: manifestă o anumită transparenţă şi jovialitate în relaţia cu anchetatul, nu ezită să-şi trateze interlocutorul cu o ţigară sau o cafea. Atmosfera degajată pe care o creează oferă

81premisele unui studiu psihologic aprofundat a! anchetatului. Această atitudine trebuie să fie constantă, altfel echilibrul anchetei poate fi afectat, iar ancheta compromisă.

»anchetatorul autoritar: se caracterizează printr-o atitudine rigidă, gravă, impunându-şi la modul imperativ voinţa în faţa anchetatului. Nu este preocupat de studiul psihologic al anchetatului şi implicit nu găseşte modalităţi eficiente de a stimula ancheta. Acesta mizează mai mult pe intimidarea anchetatului decât pe stimularea psihologica a acestuia şi astfel cooperarea devine ineficientă.

4 anchetatorul comunicativ (vorbăreţ, expansiv); este maximal activ şi îşi

Page 107: 49022856 psihologie-judiciara

exprimă cel mai evident personalitatea sa. Expresivitatea verbală (intonaţie, accent, timbru) şi cea extralingvistică (mimică, gestică) este orientată către anchetat într-un mod accentuat, astfel încât intervenţiile sale sunt uneori inoportune şi lipsite de eficienţă, compromiţând ancheta.

♦ anchetatoru^cabotiu; doreşte să obţină în cadrul anchetei judiciare succese uşoare prin mijloaceieftine, făcând apel la unele exagerări, amplificări improprii pentru ancheta judiciară care pot provoca stăricum ar fi amuzamentul, dispreţul, penibilitatea sau chiar inhibarea anchetatului, situaţii care pot prejudiciarezultatele anchetei.

•anchetatorul^ patern: adopta un comportament îngăduitor în anchetă, manifestând uneori chiar compasiune faţa de anchetat. Asemcoea atitudine poate fi speculată mai ales de infractorii recidivist] care riu vor ezita să-şi atenuez faptele.

Dmjerspecdya jmpUcării spiritului de observaţie în alcătuirea scenariului întracţional^se poate identifica;

♦ g^^ fl ̂ ^£jgj^jgj 1 " g ̂ c"; îşi construieşte scenariul probabil al infracţiunii din foarte multe detalii, dând fiecăruia oÎnsemnatele deosebită şi insistând în direcţia verificării amănunţite a tuturor elementelor componente. Ancheta evoluează lent şi presupune un efort consistent, dar are avantajul câ evită eventualele erori,

♦ anchetatorul de "tip sintetic"; acordă o importanţa diferenţiată informaţiftor iniţiale, construindu-şi scenariul pe informaţiile considerate relevante, celelalte fiind integrate imaginii de ansamblu. Proiectul anchetei implica un comportament probabilist, în sensul că se urmăreşte validarea celei mai probabile soluţii. Demersul anchetei are o evoluţie mai rapidă, dar trebuie evitate posibilele erori,DrcU^pectiyain^Iicâ^i co^ anchetatori:

•anchetatorul de "tip[conservator"; utilizează schemele mintale constmite anterior, cărora le subordonează în mod exagerat informaţiile oferite de realitate, "obligându4e" sâ se integreze în schemele mintale elaborate. Un astfel de anchetator poate ajunge robul unui asemenea mod rigid de gândire, manifestând chiar tendinţa de a "ajusta" realitatea la schemele mintale vechi cu care operează,

*a^heţ^orul_de_^tip_creatQr"; manifestă o atitudine creatoare, face apel la schemele mintale achiziţionate, ele constituind o parte din experienţa profesională, dai el îşi construieşte proiectul anchetei bazându-se nu numai pe asemănările cu alte cazuri cercetate, ci şi pe elemente specifice cazului în speţă. Acest tip de anchetator descifrează mai rapid cazul aflat în cercetare, facilitează clarificarea unor situaţii, aparent fără ieşire.

Page 108: 49022856 psihologie-judiciara

82CAPITOLUL X

INVESTIGAREA PSIHOLOGICĂ A COMPORTAMENTULUI SIMULAT PRIN

TEHNICA POLIGRAF

10,1. COMPORTAMENTUL NORMAL VERSUS COMPORTAMENTUL SIMULAT

la sens larg, comportamentul reprezintă maniera Specifică prin care subiectul uman este determinat aâ răspundă printr-un ansamblu de reacţii la solicitările de Ordin fizic sau social care vin din ambianţă, căutând ca prin aceasta să se adapteze 3a situaţiile nou intervenite.

In viaţa unei persoane apar adesea situaţii care o solicită contradictoriu. Anumite convenienţe sociale pot intra în contradicţie cu starea de moment sau chiar cu convingerile intime ale persoanei, cu sistemul propriu de valori. Apar în acest caz dilemele de comportament, depăşirea tor presupunând din partea persoanei maturitate socială, plasticitate psihica şi supleţe comportamentală.

Dacă adepţii "behaviorismului ortodox" foloseau termenul de comportament pentru a face referire ia reacţiile exteriorizate ale organismului, la ceea ce putea fi observat, înregistrat şi măsurat direct, odată cu dezvoltarea procedeelor şi tehnicilor de înregistrare a reacţiilor organismului au fost descoperite şi urmărite noi modificări interne ce ţin de procesele gândirii, emoţiei, limbajului etc. mai fine decât cele observate anterior. Astfel s-au distins două modalităţi de răspuns comportmental:a) comportamentul aparent care include reacţiile exteriorizate ale persoanei.,

observabile direct,cum ar ti limbajul vorbit sau gestual, mimica, activitatea de mişcare a membrelor sau corpului;

b) comportamentul inaparent, care include modificările interne, indirect decelabile, ce însoţescprocesele gândirii, emoţiei, limbajului ele., dintre care amintim modificările ritmului respirator, aleritmului cardiac, a secreţiei salivare, intensificarea activităţii glandelor sudoripare, a compoziţieichimice şi hormonale a sângelui, creşterea conductanţei electrice a pielii etc.

Exista o continuă interşanjabilitate între cele două modalităţi comportamentale, în sensul câ unui comportament aparent îi corespund obligatoriu forme de comportament inaparent, însă nu oricăror manifestări inaparente le corespund manifestări de comportament aparent. Atât modalităţile aparente cât şi cele inaparente sunt aspecte ale unui comportament larg cu o caracteristică de unicitate pentru momentul respectiv.

Se ştie că orice comportament are concomitente cognitive şi / sau biochimice, după cum orice modificare biochimică este resimţita în modul de procesare a informaţiei sau în comportameni. Luând în calcul finalitatea acţiunii, este important

Page 109: 49022856 psihologie-judiciara

de sesizat cauza principală care optimizează interacţiunea persoanei cu mediul, putându-se astfel interveni asupra factorilor blocanţi atât la nivel intern, cât şi la nivel extern (Miclea, 1997).

Una din problemele frecvent întâlnite în activitatea judiciară este cea a comportamentului simulat al persoanelor implicate în diferite cauze penale. în funcţie de situaţia în care se află o anumită persoană, în funcţie de interesul şi scopul urmărit, comportamentul obişnuit al acesteia poate lua forma unei conduite simulate.

Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul unei realităţi- Persoana în cauză dă intenţionat un răspuns verbal străin aceluia pe care îl gândeşte, exteriorizând sau mascând o expresie ce nu se potriveşte cu aprecierea, atitudinea sau cu sentimentul autentic încercat.

Simularea nu este o simplă eroare, ea se caracterizează prin intenţionalitate. Este o "greşeală" intenţionată, învăluită şi susţinută pragmatic.

Simularea este o entitate contradictorie între aspectul aparent şi cel inaparent al comportamentului, expresia unei dedublări psihologice în raport cu sine. Aspectul aparent poate El cunoscut, uneori este afişat abil sau naiv, cu efortul de persuasiune. Dimpotrivă aspectul inaparent este secretizat, nu face obiect de confesiune, iar uneori pentru a-1 secretiza, se practică dezinformarea sistematică după reguli tactice brne definite, pentru derularea organelor judiciare.

Condiţia succesului unei simulări este dată de consisTenţa sa internă, de abilitatea cu care subiectul menţine coerenţa demersului său fictiv. Ea presupune inteligenţă, conduită "civilizată". Contrafacerile sunt mijloace elegante de eludare a normativelor sociale. Sub masca unor conduite conformiste, inventând mereu

83tactici derutante, simulantul se complace într-uri fals relaţional, stnicturându-şi, pentru a putea manipula, un spaţiu simulat. Cadrul fictiv nu numai că ia locul realităţii, dar o şi preface.

Simularea este întotdeauna motivata, determinată de dorinţe, de interese. Ea este o modalitate de realizare facilă a scopului. Simularea apare în cele mai diferite situaţii: pentru disculpare, pentru a apăra pe cineva, din nevoia de protecţie, din dorinţa de răzbunare, pentru a rezista presiunilor şi normelor coercitive ale comunităţii etc.

Simularea se realizează prin diferite strategii: inventare, exagerare, dimmuare>

adiţie, omisiune, substituire, transformare, tăcere etc. Nu există graniţe fixe, imuabile, intre adevăr şi falsitate. Simulantul operează după o logică elastică, pentru a ajunge cât mai repede la ţintă, fiind facilitat de limbaj si cunoscând foarte bine realitatea pe care îşi propune să o ascundă.

Unitatea psibo-somaticâ a simulării oferă posibilitatea certă de investigare si depistare a oricărui comportament simulat.

10.2. CORELATELE PSIHOFIZIOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI SIMULAT

Page 110: 49022856 psihologie-judiciara

Procesele afective sunt fenomene psihice complexe, caracterizate prin modificări fiziologice mai mult sau mai puţin extinse, printr-o conduită marcata de expresii emoţionale (gesturi, mimică etc) şi printr-o trăire subiectivă.

Emoţia nu se reduce numai la aspectul de trăire subiectivă, internă, ci formează o configuraţie complexă de reiaţii, un răspuns psihofiziologic multidimensional vis-a-vis de evenimente, Pintre dimensiunile procesului afectiv distingem:• modificări cognitive (procesarea informaţiei stimul venită din mediu, care în funcţie de semnificaţie arerol activator sau nu);•modificări organice, vegetative (creşterea arousgaMui fiziologic, activarea cardiacă şi a sistemului. circulator, modificări la nivelul motilităţii gastrointestinale, tensiunii musculare, conductanţei electrice

a pielii etc);• modificări comportamentale (gesturi, reacţii, mimică, expresii vocale etc).

Cele trei dimensiuni ale procesului afectiv nu pot fi luate sepaiat, între ele existând o permanentă infracţiune sincronă, emoţia fi^d repnlfatiil conlucrJSiji a trei tipuri de factorii cog^ljvi, organici şi compoitarneritoii. Rezultanta interacţiunii acestor factori se răsfrânge asupra trăirii subiective a persoanei, respectiv a modului cum aceasta resimte situaţia şi se adaptează faţă de ea.

Emoţiile sunt configuraţii cogniriv-motivaţional-relaţional organizate a căror stare se schimbă în funcţie de modificările din cadrul relaţiei individ-mediu, de felul în care aceasta este percepută şi evaluată.

Evidenţierea unei emoţii poate fi făcută poniindu-se atât de Ia aspectul comportamental, cât şi de la cel al corelatelor psihofiziologice pe care aceasta le implică.

Comportamentul emoţional global reprezintă obiectivarea trăirii emoţionale, întâlnită atât în aspectul maparent, dar cel mai evident şi mai uşor observabil in cel aparent. Aspectul aparent, denumit ca expresie emoţională, subsumează întreg ansamblu] de reacţii somatice şi musculare (faciale, scheletice, viscerale, umorale etc) pe care subiectul le dezvoltă în momentul experimentării unei emoţii.

Pattemul aparent ai modificărilor emoţionale include: motiKtatea corporală, tremura] muscular, expresivitatea faciala (mişcările oculare, coloritul epidermic, tonalitatea vocală, intensificarea activităţii glandelor sudoripare etc).

Pe baza indicatorilor fiziologici utilizaţi atunci când studiem emoţia, putem obţine o informaţie obiectivă asupra gradului de intensitate pe care acesta-1 implică. Indicatorii fiziologici utilizaţi pentru a evidenţia gradul de trăire subiectivă a unei emoţii, sunt: electroencefalograma (EEG), activitatea cardiacă şi a sistemului circulator (ECG), rata respiratorie, tensiunea musculară, modificările conductanţei dectnce a pielii (GSR) etc.

Corelatele psihofiziologice şi comportamentale ale emoţiei pot fi întâlnite în cadrul practicii judiciare, mai specific în domeniul detectării comportamentului simulat, având rolul de indici indirecţi ai laturii afective care acompaniază persoana in tot ceea ce face.

Page 111: 49022856 psihologie-judiciara

84103. TEHNICI §1 MIJLOACE DE INVESTIGARE A COMPORTAMENTULUI SIMULAT

încă din cele mai vechi timpuri ale existenţei, s-a constatat faptul că atunci când o persoană minte, au loc modificări psihofiziologic c Ia nivelul organismului acesteia. Bazându-se pe această supoziţie, au fost descoperite şi perfecţionate diferite tehnici de detectare psihofiziologică a comportamentului simulat.

La persoanele normale din punct de vedere psihofiziologic, comportamentul simulat este adeseori asociat cu trăirea unor stări emotive intense care se accentuează în momentul investigaţiei criminalistice.

Cele mai frecvente reacţii psihofiziologice care au fost puse în evidenţă la subiecţii supuşi anchetei judiciare, ca urmare a unor comportamente infracţionale săvârşite şi care erau motivaţi pentru dezvoltarea unui comportament simulat, au fost: accelerarea ritmului cardiac, creşterea presiunii sangvine, apariţia fenomenelor vasodilatatorii şi vasoconstrictorii (hiperemie sau paloare), accelerarea şi sacadarea respiraţiei, dereglarea_fonaţiei ş^emisiimijdesunete, hipogalîyaţia şi contractarea subită ajnuşchilor scheletici.

Toate aceste reacţii neurovegetative, declanşate intern, sunt slab supuse unui control voluntar, fiind determinate de gradul dg percepere a riscului de a fi detectat, rod al unei evaluări cognitive a situaţiei. Aceste reacţii sunt asociate cu un comportament manifest, cu valoare de identificare, pentru specialiştii din domeniul judiciar, a unei disonanţe între declaraţiile subiectului si gradul de acord asupra lor. Din comportamentele externe relaţionate cu modificările neurofiziologice rezultă schimbări ale mimicii şi pantomimicii, blocarea bruscă a funcţiilor motorii, tremurul din voce, modificarea timpului de latenţă între perceperea întrebării şi furnizarea răspunsului.

în funcţie de modul în care sunt trăite şi exteriorizate aceste "comportamente11 s-au creat diferite tehnici de control a sincerităţii. Cele mai cunoscute tehnici de investiaare în acest domeniu sunt:* Metoda as ociaţiei libere;* Metoda exper ienţei motrice:* Tehnici pentru suprimarea cenzurii conştiente;

• Metoda de tectării stresului emoţional în scris;• Metoda detectărjistresului din voce:• Tehnica poligraf

10-4- UTILIZAREA POLIGRAFULUI ÎN ROMÂNIA

Prima utilizare a poligrafului în România a avut loc în anul 1971, la Catedra de psihologie a Universităţii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca. Poligrafii! model "Stoelting" a fost achiziţionat din SUA de către profesorul Alexandru Roşea, în vederea realizării unor studii experimentale în domeniul psihofiziologiei, cercetări continuate de succesorii săi,

Page 112: 49022856 psihologie-judiciara

în perioada 1972-1974, psihologul loanBuş, pe vremea aceea student la Facultatea de Psihologie din Cluj-Napoca, a efectuat experimente cu acel poligraf pentru a evidenţia rolul factorului emoţional asupra performanţei şcolare. Rezultatele cercetării s-au materializat în lucrarea de licenţă susţinută la absolvirea facultăţii. In perioada 1980-2001 psihologul loan Bus a efectuat examinări cu tehnica poligraf numai în domeniul judiciar, în cadrul Laboratorul psihologic de detecţie a comportamentului simulat din Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj.

în domeniul judiciar poligraful este utilizat începând cu anul 1975, îndeosebi în cazurile de omor. Examinările erau efectuate cu aparate poligraf portabile, de provenienţă japoneză. Aparatele au fost achiziţionate de către Institutul de Criminalistică dm cadrul Tnspectorultului General al Poliţiei cu aportul Ştir Ion Anghelescul - şeful institutului. Testările se făceau în laboratorul institutului sau pe teren, la sediul inspectoratelor judeţene de poliţie. Expertul Tudorel Butoi, absolventa! Facultăţii de Psihologie Bucureşti, a fost primul psiholog care a folosit poligraful în domeniul judiciar, pentru detectarea comportamentului simulat. De asemenea, tot în acea perioadă, au mai efectuat examinări cu tehnica poligraf şi experţiicrirninaîişti dr. Mircea Constantincscu şi [Ion Sanduj din Institutul de Criminalistică Bucureşti.

în paralel cu tehnica poligraf la Institutul de Criminalistică din cadrul Ministerului de Interne se folosea şi detectorul de stres psihologic în voce (Psychological Stress Evaluator - PSE), avându-1 ca expert pe Jean Nichifor,

La început au predominat examinările cu caracter experimental, ulterior acestea au fost coroborate cu testarea unor subiecţi suspectaţi că ar fi comis diferite fapte infracţionale, acordându-se prioritate cazurilor de omor cu autori necunoscuţi.

S5Din anul 1980 aria de aplicare a poligrafului s-a extins treptat, punandu-se

bazele unei adevărate şcoli româneşti de tehnică poligraf. S-au înfiinţat mai multe laboratoare de tehnică poligraf, care funcţionau în structura inspectoratelor de poliţie a unor judeţe şi a municipiului Bucureşti, toate aflate sub coordonarea Institutului de Criminalistică din Inspectoratului General al Poliţiei- Poltgrafele utilizate iniţial au fost de provenienţa japoneză, iar ca metodologie de lucru, tratatul american: "Truth and Deception the polygraph (Lie-Detector) Technique11, Baltimore, 1977, avându-i ca autori pe John E. Reid&FredE, Inbau,

în România funcţionează 14 laboratoare inteijudeţene de detecţie a comportamentul ui simulat (Institutul de Criminalistică Bucureşti, Poliţia Capitalei, Inspectoratele Judeţene de Poliţie: Cluj, Iaşi, Timişoara, Constanţa, Bacău, Braşov, Brăila, Prahova, Bihor, Hunedoara, Dolj, Galaţi - enumerate în ordinea înfiinţării), dotate cu poligrafe moderne de provenienţa americana, la care sunt arondate toate judeţele ţării, cu perspectiva înfiinţării a încă 8 laboratoare.Metodologia folosirii tehnicii poligraf este unica, fiind aprobată de Ministerul de Interne.

în cadrul acestor laboratoare îşi desfăşoară activitatea un număr de 14 specialişti, media testărilor efectuate fiind de aproximativ 500 persoane pe an.

în anul 1997 s-a înfiinţat Asociaţia Română Poligraf (ARP)", Scopul acesteia

Page 113: 49022856 psihologie-judiciara

este de a promova şi perfecţiona metodologia testării cu tehnica poligraf, de a forma specialişti în domeniul expertizei poligraf, de a dezvolta reţeaua poligraf în sistemul poliţiei judiciare etc. In luna aprilie 1998 ARP a fost afiliată la Uniunea Juriştilor din România,

în perioada 1990 - 1999 în cadrul Laboratorul psihologic de detecţie a comportamentului simulat Cluj au fost efectuate o serie de experimente preliminarii, care au favorizat circumscrierea aspectului problematic al unor investigaţii experimentale. Astfel, s-a urmărit conturarea unui profil psihologic evidenţiat pe baza unei baterii de teste, prin care să se stabilească o relaţie intre pattemul de personalitate al persoanei şi detecţia comportamentului simulat al acesteia, contribuindu-sc în acest mod la creşterea gradului de acurateţe al tehnicii poligraf.

Tot în această perioadă s~a experimentat o nouă procedură de teslare poligraf, constând în introducerea obiectului cu care s-a comis infracţiunea, ca item în chestionarul-test. Rezultatele obţinute confirmă câ introducerea variabilei imagistice (obiectul cu care s-a comis infracţiunea), determină ample reacţii psihofiziologice doar ?n cazul persoanelor direct relaţionale cu infracţiunea. Comparativ cu procedura standard, noua procedură de testare are un grad ridicat de acurateţe, dovedindu-se deosebit de utilă în diagnosticarea comportamentului simulat, atât pentru identificarea corectă a autorilor de infracţiuni, cât şi pentru eliminarea erorilor de detecţie (Buş, 2000).

10.5. DETECŢIA SIMULĂRII PRIN TEHMCA POLIGRAF

Poligraful cunoscut empiric sub denumirea de "detector de minciuni" este un înregistrator mecanic sau electronic» cejareia pneumatic modificările de tensiune arterială, puls, respiraţie^ suplimentat Cjj_.ua sistem pentru înregistrarea rezistenţei electroderrruce si a micronnşcârilor musculare.

Cu ajutorul poligrafului este posibil să determini minciuna cu o mare acurateţe, iar instrumentul, testele şi procedurile însoţitoare posedă un mare efect psihologic, astfel încât persoanele vinovate sunt foarte uşor convinse să facă m&rturisiri complete.

Poligraful nu înregistrează minciuna ca atare, ci modificările fiziologice ale organismului în timpul variatelor stări emoţionale care însoţesc simularea.

Detecţia simulării cu tehnica poligraf este fundamentată ştiinţific de următoarele aspecte: în săvârşirea unei fapte penale subiectul participă cu întreaga sa personalitate, mobilizându-şi pentru reuşita infracţionala întregul său potenţial cognitiv, motivaţional şi afectiv. Acest lucru face ca actul infracţional să nu rămână ca o achiziţie întâmplătoare, periferică a conştiinţei, ci să se integreze în aceasta sub forma unei structuri infracţionale stabile, cu conţinut afectiv-emoţioual specific, cu un rol motivaţional bine diferenţiat.

Tehnica poligraf acţionând în mod indirect asupra planului conştiinţei,subiectului, caută a evidenţia dacă acesta redă cu fidelitate aspecte a ceea ce ştie, adică elemente de conţinut ale realităţii subiective pe care o poartă în planul conştiinţei sale.

Stările emoţionale iau naştere încă din momentul în care subiectul este invitat

Page 114: 49022856 psihologie-judiciara

pentru a da relaţii legate de faptă. Conştiinţa vinovăţiei, mobilizatoare a unei stări emotive care poate fi mascată cu dificultate, îl determină pe subiect să reacţioneze emoţionat ori de câte ori i se prezintă un obiect sau i se adresează o

86întrebare în legătura cu infracţiunea comisă. O minciună spusă conştient, pe lângă efortul mintal pe care-1 necesita, produce şi o anumită stare de tensiune emoţională.

Poligraful înregistrează simultan pe o diagramă modificările a cinci parametri psihofiziotogici: respiraţia toracică, respiraţia abdominală, reacţia electrodeimică, tensiunea arterială - puls şi micromişcările neurorausculare. Fiecare parametru psihofiziologic înregistrat grafic pe diagrama poligraf prezintă anumite caracteristici specifice pe care examinatorul le analizează şi le interpretează, formulând concluziile cu privire Ja sinceritatea sau nesinecritatea subiectului, concluzii consemnate îm-un raport psihologic de constatare tehnico^ştiinţifică.

Tehnica poligraf nu face altceva decât să depisteze emoţia în mod indirect prin surprinderea reacţiilor activatorii generale, care implică mecanisme fiziologice atât centrale cât şi periferice.

Examinarea cu tehnica poligraf se efectuează pe baza rezoluţiilor motivate sau a ordonanţelor dispuse de organele de cercetare penală şi la cererea expresă a apărării. Aceasta fiind un mijloc de investigare, trebuie să fie solicitată şi să constituie de regulă, un moment iniţial al anchetei şi nu o ultimă activitate, când reactivitatea psihoemoţională a subiectului m cauză este afectată de foarte mulţi factori. Cu câteva zile înainte de investigare, examinatorul va studia în mod detaliat dosarul cauzei, pentru a formula împreuna cu cel care instrumentează cauza, cele mai adecvate întrebări.

Examinarea se va efectua numai într-o cameră izolata fonic, special amenajată şi mobilaiă. Camera trebuie să fie cât mai sobră, liră ornamente, tablouri sau diferite obiecte care ar putea distrage atenţia persoanei examinate, şi implicit să denatureze înregistrările psihofiziologice. Temperatura camerei trebuie să fie normală, iar iluminatul corespunzător. De asemenea trebuie să existe şi o a doua cameră, aşa-numita "cameră de observaţie", echipată corespunzător acestui scop.

La efectuarea examinării va fi respectat principiul liberului consimţământ şi al prezumţiei de nevinovăţie. Dacă subiectul nu este de acord cu efectuarea testării, examinatorul va încheia un proces-verbal de consemnare a refuzului şi a motivului invocat. Subiectul în cauză poate reveni asupra refuzului inţial, urmând a Fi ulterior examinat.

Sunt exceptate de la testarea cu tehnica poliga£iirmătoarele categorii de persoane: minorii, femeile gravide, bolnavii psihic, persoanele cu afectium~cardio-respiratorii jjeyere^cele cu afecţiuni^ neurologice grave (hemiparezC-paralizii), alcoolicii, persoanele care în momentultestării sunt în suferinţă fizică (intervenţii chirurgicale recente, extracţii dentare, leziuni cauzate de unele accidente etc.) şi alte persoane în legătură cu care examinatorul apreciază că nu este cazul.

Persoanele ce urmează a fi examinate cu tehnica poligraf trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:* să nu fie supuse unor anchete obosito are;

Page 115: 49022856 psihologie-judiciara

* anterior săaibâ asigurata o aHmentaţienormală;* să rîu fie^menjnţate cu tehnica poligraf;* să nu fie^ub influenţa hfluţm-iinr alcnpjjqe;* săjiujîe sub influenţa medicamentelor cu acţiune asupra funcţiilor sistemului nervos central;* să nu Reduse jn câmpul infracţional (nu vor participa la reconstituiri, experimente);* să nu participe la confruntări;* să nu fie prezentate pentru recunoaşterea din grup şi să nu li se prezmte persoane spre recunoaştere etc.

^"CondiţiîT obligatorie la examinarea cu tehnica poligraf este normalitatea psihofizioloEJcă a subiectului!

Drice examinare cu tehnica poligraf va fi precedată de un interviu pre-test si încheiată cu un interviu post-test. Examinatorul va trebui să obţină date exacte cu privire la faptele şi circumstanţele care constituie ba2a suspectaţii ori acuzării persoanei ce urmează a fi examinată.

Problematica examenului de laborator pune in ecuaţie starea emoţională a subiectului. Noutatea situaţiei în care se află subiectul, lipsa obişnuinţei de a mai fi fost examinat cu asemenea aparatura sau implicarea acestuia în cauza penală supusă investigaţiei, creează o stare de tensiune, de nelinişte generală exteriorizată prin manifestări caracteristice unui comportament simulat. în situaţia exammării la poligraf este foarte important de a stabili cauza care amplifică starea emoţională a subiectului (labilitatea psmocc^porramentală, trecutul său infracţional, starea de sănătate, problematica delicată a cauzei pentru care este cercetat etc.).

Interviul pre-test impune crearea unui sentiment de siguranţă şi încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat. Nerealizarea acestei stări poate inluenţa negativ reactivitatea psihoemoţională a subiectului şi implicit rezultatul testării la poligraf.

87

Page 116: 49022856 psihologie-judiciara

I

mP

e tot timpul îestăni vocea examinatorului trebuie să fie sub control absolut. Atitudinea acestuia trebuie să fie obiectivă şi rezervată, s£ se manifeste imparţial în privinţa sincerităţii sau nesiccerităţri persoanei. O altă atitudine l-ar plasa

mai curând în rolul unui anchetator decât al unui examinator.Examinatorul trebuie să asigure o ambianţă confortabilă, înlăturând orice

cauze care ar putea afecta investigarea cu tehnica poligraf.Chestionarul utilizat ?n examinarea poligraf conţine în medie 1(1 înţrflfaftp

numerotate de către examinator de la 1 la 10, ordine care corespunde şi pe diagrama poligraf, întrebările formulate se vor referi numai la un singur aspect. Examinatorul notează numărul întrebării pe diagrama poligraf adăugând, în funcţie de răspunsul afirmativ sau negativ al subiectului semnul 'V sau "-". în chestionar sunt incluse 3 categorii de întrebări: relevante {incriminatorii, critice, acuzatoare), neuţre^i de_contrpl.

Sub impactul întrebărilor relevante ale cauzei, întregul organism al subiectului examinat se află într-o stare de alertă, reactivitatea psihoernoţională corespunzătoare răspunsurilor simulate la aceste întrebări fiind în mod evident mai clară, mai amplu exprimată decât cea obţinută la întrebările neutre.

Examinatorul stabileşte tipul şi numărul de teste ce vor fi administrate unui subiect, in funcţie de cauză şi subiectul supus investigaţiei. De obicei, pentru a formula o concluzie cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea subiectului sunt necesare cel puţirţ trei teste.

Diagrama sau harta poligraf reprezintă expresia grafică a parametrilor fiziologici (respiraţia toracică, respiraţia abdominală, reacţia electrodenrucă, tensiunea arterială - puls şi micromişcârile neuromusculare), concomitentă chestionării subiectului.

La sfârşitul examinării se procedează la analiza şi interpretarea diagramelor poligraf. Formulareaconcluziilor constă în activităţi de comparare şi sinteză, raţionamente de tip deductiv, inductiv şi analogic,activităţi de sesizare a celor mai sensibile modificări în traseele diagramei poligraf ca urmare a răspunsurilorobţinute la întrebările relevante, neutre şi de control. !n urma interpretării, atât a diagramelor poligraf, cât şia comportamentului subiectului pe tot parcurul examinării cu tehnica poligraf, se poate formula o concluziepozitivă, negativă sau incertă. *

Orice examinare cu tehnica poligraf se încheie cu un interviu post-test. Abordarea subiectului se individualizează de la caz la caz, cu respectarea regulilor generale privind audierea învinuitului sau inculpatului, metodic, logic, argumentat» calm, ţinându-se seama şi de nivelul de instruire şi cultură al acestuia. In funcţie de situaţie, interviul post-test va fi continuat m biroul de anchetă de către cei care instrumentează cauza respectivă.

Rezultatul examinării subiectului se consemnează de către examinator într-un "I^pmjrjsihologic de_ constatare tehnico-fftimţifică a corntrortamerinjbii JII mulat prin, tehnica poligraf'- ACfi£t raport cuprinde activităţile întreprinse pentru depistarea comportamentului simulat şi concluziile rezultate In urma analizei şi mterpretării diagramelor poligraf.

Raportul psihologic de constatare tehnico-ştiinţifîcă a comportamentului

Page 117: 49022856 psihologie-judiciara

simulat se înaintează organelor de cercet

are penală care au dispus examinarea subiectului la poligraf.Dacă în urma administrării testelor stabilite nu s-a reuşit elaborarea unui

diagnostic precis, de sinceritate sau nesinceritate, pentru clarificarea situaţiei subiectului, se va proceda Ia organizarea unei reexaminări la poligraf.

în timpul examinărilor la poligraf, subiecţii pot adopta diferite conduite- De aceea, examinatorul trebuie să ia măsuri de precauţie împotriva tentativelor subiecţilor care încearcă să eludeze detectarea prin diferite manopere sau strategii.

10.6. CADRUL JURIDIC AL DETECŢIEI COMPORTAMENTULUI SIMULAT FRIN TEHNICA POLIGRAF ÎN ROMÂNIA

Detectarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf a debutat ca un mijloc investigativ în domeniul criminalisticii, contribuind la identificarea autorilor unor infracţiuni de omor, în prezent aplicându-se la orice gen infracţional.

Tehnica poligraf face parte din mijloacele modeme, unanim recunoscute şi utilizate pe plan mondial de compartimentele tehnico-ştiinţjiîce ale celor mai avansate poliţii din lume.

Metoda poligraf este tot mai mult folosită datorită caracterului ei fundamentat ştiinţific, care exclude cu desăvârşire abuzurile, lezarea integrităţii fizice şi psihice, a demnităţii şi onoarei persoanelor. Este o

88metodă integral umană, care nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie şi mijloacele legale de căutare a probelor, contribuind în egală măsură arat la inculparea suspecţilor, cât şi la disculparea acestora, în funcţie de implicarea sau neimplicarea în cauză penală. La efectuarea examinării va fi respectat principiul liberului consimţământ.

Investigarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf nu rezolvă întreaga problematică a probaţiunii într-o cauză penală, deoarece menirea ei nu este aceasta, iar specialistul examinator nu este organ de urmărire penală abilitat cu competenţele corespunzătoare. Această metodă contribuie la focalizarea investigaţiilor criminalistice, deschide noi piste spre probaţiune, oferind informaţii absolut necesare acolo unde alte mijloace investigative nu au acces.

Verificarea sincerităţii în cadrul cercurilor de suspecţi are un rol important in activitatea de testare poligraf. Astfel, excluderile pe baza testării îndeplinesc o funcţie importantă şi utilă, deoarece previn erorile judiciare şi orientează investigaţiile în vederea căutării altor suspecţi.

Unii invocă tâptul că utilizarea poligrafului echivalează cu o ştirbire adusă demnităţii persoanei, că aparatul în sine este afectogen, deoarece ar constitui im mijfoc de intimidare care poate determina persoana să mărturisească fapte pe care altfel nu le-ar fi recunoscut. Toate aceste acuzaţii la adresa poligrafului sunt nefondate din punct de vedere ştiinţific, ele vebiculându-se doar în acele medii în care se cunoaşte prea puţin sau aproape deloc vafoare tehnicii poligraf. In pofida acestei atitudini ostile pe care multe persoane o încearcă, testarea poligraf constituie în multe ţări o practică obişnuită (SUA, Canada, Japonia, Israel, Coreea etc), iar în România este utilizată din ce în ce mai mult.

Page 118: 49022856 psihologie-judiciara

In România tehnica poligraf furnizează date pe baza cărora pot fi obţinuţi indici ce permit:• eliinjnjţrea suspecţiIor_ce se dovedesc a nu fi implicaţi în cauză, realizând o mare

economie de timp şi do muncă;• identificar^AauioriJor_de infracţiuni, indiferent de genul acestora;• stabilirea amcerjtăţji declaraţilorpersoanelora udiate:• stabilirea împrejurărilor care califică sau agravează unele fapte penale;• solujionareacontradicţiilor ce apar între declaraţiile persoanelor constituite ca p£rţi în procesul penal;• d^isţar^acaracterului calomnios al unor denunţuri sau plângeri penale etc,

SnjSrăeBca judiciară pot să apară şi alte aspecte care vizează comportamentul simulat, astfel încât tehnica poligraf poate fi folosită în mod nelimitat» fiind practic adaptabilă oricăror situaţii.

Respectarea cu rigurozitate a metodologiei, atât din partea examinatorului, cât şi din partea celor care dispun folosirea acestei tehnici, asigură exactitatea în examinări, orientează just cercetările în cauzele penale curente, ajută la elaborarea unor noi ipoteze de lucru în cauzele penale cu autori necunoscuţi etc.

Faptul că tehnica poligraf este considerată o metoda de investigare extrajudiciară, că rezultatele testării nu sunt prevăzute de lege printre mijloacele de probă, nu constituie un impediment pentru folosirea sa în activitatea judiciara. Tehnica poligraf se integrează organic în activitatea de anchetă judiciară, dobân-dindu-şi statutul de metodă ştiinţifică intensiva, multifuncţională, de mare eficienţă împotriva criminalităţii.

Datorită faptului că testarea la poligraf determină recunoaşteri, asigurând mărturisiri de o reala forţa probalorie, metoda ca atare ar putea deveni un mijloc de probă, râmânând la latitudinea legiuitorului să prevadă expres această posibilitate, iar practica judiciară să-i consolideze valabilitatea ştiinţifică, în prezent recunoscută doar în anumite limite.

Important în privinţa utilităţii şi acurateţii tehnicii poligraf sunt atributele de personalitate şi competenţa examinatorului. Se impune ca examinatorul să fie o persoană inteligenta cu un back-ground educaţional superior, să manifeste interes pentru activitatea sa. Acesta trebuie să stăpânească atât problemele fundamentale ale psihofiziologiei comportamentului în general, cât şi al persoanei în special. De asemenea, examinatorul trebuie să dispună de unele calităţi speciale, cum ar fi: empatie, perspicacitate, spirit deobservaţie, echilibrul moral-afeetiv, mţujtiejţrojesjtfnală etc.

"^^^Rezultatele excepţionale obţinute în investigaţiile cu tehnica poligraf au dus la creşterea receptivităţii parchetelor şi instanţelor de judecată din România. Raportul psihologic de constatare tehnico-ştiinţifică a comportamentului simulat, elaborat de specialiştii îr_ tehnica poligraf din România este supus liberei aprecieri a celor oare instrumentează cauza penală, potrivit atât intimei convingeri, cât şi conştiinţei lor juridice.

Page 119: 49022856 psihologie-judiciara

89

CAPITOLUL KT

Page 120: 49022856 psihologie-judiciara

IDENTIFICAREA CRIMINALISTICĂ A PERSOANEI DUPĂ SEMNALMENTE PRIN

METODA PORTRETULUI VORBIT

11.1, NOŢIUNILE DE SEMNALMENTE ŞI PORTRET VORBIT

Componenta esenţiala a identificării judiciare, identificarea criminalistică a persoanei după semnalmente constituie o activitate indispensabilă a actului de justiţie, având ca scop identificarea infractorilor şi implicit, prevenirea actelor infracţionale.

Identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de stabilite a identităţii un$i persoane, obiect sau fenomen aflat în legătură cauzali cu fapta ilicită, prin metode ştiinţifice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.

Obiect al identificării criminalistice poate fi orice persoană, fiinţă sau lucru susceptibil de a fi identificat pe baza urmelor create în câmpul infracţional. Obiectul identificării este un obiect concret atât prin natura sa, cât şi prin raportul cauzal cu fapta cercetată.

Deosebirile dintre trăsăturile exterioare caracteristice fiecărei persoane (aspectul exterior al feţei, corpolenţa, existenţa unor malformaţii congenitale sau accidentale etc.) sunt folosite de organele judiciare pentru identificarea infractorilor. Astfel, pe această bază, se poate crea un sistem de înregistrare şi evidentă a persoanelor predispuse să comită diferite genuri de infracţiuni. în acest context a apărut şi a intrat în terminologia judiciară noţiuneade semnalmente.

Semnalmentele sunt trăsăturile exterioare, generale si particulare aie_cjersoane1or în baza cărora acestea pot fi recunoscute şi identificate.

Descrierea semnalmentelor unei persoane în vederea recunoaşterii şi identificării trebuie făcută în mod clar^şi sistematic, pentru a elimina confuziile şi erorik ce pot să apară. Aceasta se realizează prin metoda portretului vorbit, care reprezintă un sistem ştiinţific de descriere şi comparare a semnalmentelor unei persoane sau ale unui cadavru (culoarea tenului, expresia feţei» culoarea şi natura părului, forma şi culoarea ochilor, cicatrice,alte detalii).

Portretul _yorbit este un procedeu d_e__jdenrificare criminalistica având ia baza _descrierea semnalmentelor făptuitorului de către victimg sau martor.

La baza identificării persoanelor după semnalmentele exterioare stă, pe de o parte, marea varietate a caracteristicilor individuale care deosebesc o persoană de alta, iar pe de altă parte caracterul relativ constant al acestor caracteristici. Descrierea semnalmentelor exterioare ale persoanelor este necesar să se facă începând eu caracteristicile generale (anatomice) ale întregului corp, avându-se în vedere capul, umerii, mâinile, trunchiul» picioarele, elementele caracteristice ale fizionomiei umane. Aspectul exterior al persoanei se descrie pe baza semnalmentelor anatomice şi a~celor funcţionale (Dumitrescu & Gagea, 1953).

Serrmdmentele^ anatomice (statice) reprezintă variaţiile morfologice ale corpului, capului, feţei şi elementelor componente.

Semnalmentele: junctionale (dinamice) se refera la caracteristicile exterioare ale persoanelor, care pot fi sesizate în timpul mişcării, respectiv în timpul mersului, vorbirii sau a altor activităţi desfăşurate de persoană.

Page 121: 49022856 psihologie-judiciara

Pe lângă semnalmentele anatomice şi funcţionale este necesar să se evidenţieze şi semnele particulare, acele variaţii morfologice dobândite congenital sau ca urmare a unor fenomene patologice^ accidente, intervenţii chirurgicale (culoarea pielii, pete', negi, aluniţe, tatuaje).

Observarea şi descrierea semnalmentelor persoanei se face de regulă din planul frontal şi din profil. Sunt detalii caracteristice care pot fi sesizate din ambele planuri (forma nasului, proeminenţa ochilor şi a buzelor),$ar şi elemente care pot fi observate numai din planul frontal (poziţia ochilor, depărtarea urechilor, lăţimea nasului) sau numai din profil (forma urechilor, înclinarea bărbiei, conturul nasului etc).

Descrierea semnalmentelor se face într-o succesiune logică, folosind o terminologie comună, precisă şi unitară. Folosirea terminologiei specifice ^rtretului vorbit este strâns legată de exigenţele practice pe care le impun activităţile de urmăriie, descoperire» identificare şi prindere a. infractorului - mai ales când acestea se bazează numai pe trăsăturile exterioare.

91Realizarea portretului vorbit se face prin caracterizarea semnalmentelor sub

aspectul mărimii, formei, poziţiei şi culorii.Noţiunea de mărime nu are o exprimare absolută. Ea poate fi exprimata ca

mare, mijlocie, mică, la care se pot adăuga termenii foarte mare sau foarte mică. Mărimea unui element al corpului, capului, feţei se poate referi la înălţime, lungime, lăţime, grosime.Termenii utilizaţi pot fi în funcţie de caracteristica ce se descrie, şi anume:*pentru înălţime - jnalt, mijlociu, scund;+pentru lungime- lung, mijlociu, scur t;+pentru lăţime_- lat, mijlociu, îngust:^pentru grosime^ gros, mijlociu, sub ţire.

Forma se apreciază în funcţie de conturul liniar al organului (părţi din organ) care se descrie, avându-se în vedere aspectul geometric al detaliului descris. De exemplu, după formă, faţa persoanei poate fi: ovală, pătrată, dreptunghiulara, triunghiulară.

Poziţia unui detaliu al feţei sau al corpului uman se apreciază după planuri imaginare, verticale sau orizontale ce trec prin detaliu, ori după elemente învecinate. Astfel, bărbia poate fi verticală, proeminentă, retrasă, având în vedere un plan vertical imaginar ce pleacă de la buza inferioară, iar gura poate fi orizontală, cu comisuri ridicate sau coborâte. în funcţie de un plan imaginar orizontal ce trece prin colţurile sale.

Culoarea este un element care se are în vedere atunci când detaliul ce.se descrie prezintă această calitate. Ea se poate aprecia la ochi, păr, piele, buze.

11.2, SEMNALMENTELE ANATOMICE (STATICE)

Senmalmentele anatomice vizează elemente caracteristice cu privire la statură,

Page 122: 49022856 psihologie-judiciara

conj*tiţu^e_iîzic_a, aSPectujgeneral_al jersoanei, for^cjrjujmj^afeţei.In mod convenţional, în categoria semnalmentelor anatomice sunt incluse

sexul ^rvârsta, care au im roi deosebit în recunoaşterea şi identificarea persoanelor.Sexul este apreciat prin observare directă, pe baza elementelor diferenţiatoarc

ale acestuia- Când observarea şi reţinerea semnalmentelor se fac cu persoana de faţă, în caz de dubii se poate proceda la determinarea medico-îegata a sexului. în acelaşi mod se va proceda şi pentru cadavrele dezmembrate, din cere lipsesc părţi care pot contribui la determinarea sexului.

Vârsta se apreciata cu o anumită probabilitate, întrucât pot exista o serie de factori care să modifice corelaţia dintre vârsta biologică şi cea aparentă (de exemplu; tipul constituţional, starea generală psiho-medicală a persoanei, condiţiile de viaţa şi muncă). De obicei se utilizează termenii de copil, până la 34 ani, tânăr, 14-30 ani, matur, 30-60 ani şi bătrân, peste 60 de ani. Deoarece aprecierea vârstei este relativa, în practică se admit toleranţe destul de largi (3-10 ard).

Statura (înălţimea^ poate fi apreciară astfel; scundă-până la 360 cm, mijlocie-160-170 cm şi înaltă - peste 170 cm. Pentru femei valorile înălţimii scad cu 5 cm, respectiv: scunda - până la 155 cm, mijlocie -155-165 cm şi înaltă-peste 165 cm.La aprecierea înălţimii se va avea în vedere prezenţa pălăriei, căciulii, coafurii, tocul încălţămintei.

Corpolenţa (constituţia fisică) este determinată de dezvoltarea sistemului osos, de masa musculară şi de stratul adipos al organismului- Aceasta poate fi apreciată ca: rgbuştă, atletică şi astenică,

Asgectu^gejieral (ţinuta) al unei persoane poate fi apreciat nu numai printr-o anumită poziţie a corpului în sine, ci şi prin modul particular în care se îmbină o serie de elemente ca; statura şi constituţia corporală, forma şi poziţia capului, poziţia trunchiului şi a umerilor, amplasarea mâinilor şi picioarelor, direcţia şi expresia privirii.

Aspectul general al persoanei mai poate fi apreciat şi după îmbrăcăminte: elegant, modest, dezordonat, sportiv sau portul uniformei (marinar, militar, poştaş etc),

Figura__umană include atât aspectul feţei, cât şi al capului, particularizate prin raporturile de aînplasare şi de mărime dintre diferitele detalii anatomice: fruntea, nasul, bărbia, pomeţii obrajilor, ochii, maxilarele. FiţmrjLjjrriajig cuprinde trei zone: zona frontală, situată între inserţia părului, arcadele sprancenoase şi rădăcina nasului; z^onajiazaiâ, situată între rădăcina şi baza nasului, şî zona bucala, situată în partea inferioară a figurii, între baza nasului şi vârful bărbiei. într-o figură umană armonioasă flecare zonă reprezintă 1/3 din ansamblul ei, situaţie în care se apreciază că zonele respective sunt de mărime obişnuită

92(mijlocie). De cele mai multe ori apar diverse variaţii, în care una din zone esle mai mare sau mai mică, iar celelalte două zone suferă modificări în compensare. Fiecare zonă poate fi încadrată in trei dimensiuni: lata mijlocie şi îngustă.

în literatura de specialitate elementele principale ale figurii, denumite şi detalii caracteristice al figurii umane, sunt următoarele: părul, fruntea cu arcadele, ochii cu sprâncenele, nasul, profilul fronto-nazal şi nasO'bucal, şanţul sub-nazal,

Page 123: 49022856 psihologie-judiciara

gura, buzele şi dinţii, bărbia, mustaţa şi barba, urechile.Fiecare element al feţei se descrie separat, cu tot ce are el mai caracteristic.

11.3. SEMNALMENTELE FUNCŢIONAI^ (DINAMICE)

în viaţa cotidiană recunoaştem oamenii nu numai după culoarea ochilor, ci după privirea acestora, nu numai după conturul feţei, ci după mimică, nu numai după mărimea şi forma membrelor, ci după mişcarea lor etc. Astfel, descrierea semnalmentelor anatomice se completează cu cea a semnalmentelor funcţionale, care apar şi pot fi observate cu prilejul efectuării diferitelor mişcări: ţinuta cotpului, poHţia capuluiT mersul, gesticulaţia, mimica, vocea şi vorbirea, obişnuinţele din diverse activităţi.

Ţinuta corpului exprimă, printr-o anumită poziţie a corpului, răspunsul, reacţia sau atitudinea persoanei într-o situaţie data. Ţinuta corpului este determinată de starea de contractare a muşchilor, de armonia mişcărilor. Se deosebesc atitudini rigide (contractate), relaxate (mobile), servile, agresive etc. în anumite situaţii, în funcţie de interesele persoanei, atitudinea poate fi mascată.

Poziţia canulujjjoate fi apreciată în cadrul ţinutei generale a corpului, dar şi ca element independent, atunci când sunt prezentate caracteristici proprii, specifice pentru o anumită persoană. Astfel, capul poate fi aplecat înainte, aplecat înapoi, ţinut drept, aplecat spre stânga sau spre dreapta, în măsura în care aceste poziţii nu sunt întâmplătoare, ci constante în dinamismul mişcărilor corpului, ele se reţin ca elemente caracteristice.

Mersul persoanei constituie un aspect valoros în identificarea acesteia, deoarece dobândeşte caracteristici proprii, determinate de modul de corelare a elementelor mersului cu mişcările corpului.

bl aprecierea acestui semnalment funcţional se au în vedere o serie de elemente ale mersului, cum ar fi: lungimea şi lăţimea pasului, unghiul de mers (pozitiv / negativ), felul în care talpa piciorului se detaşează de sol, dacă mersul antrenează mişcările întregului corp, dacă mersul este armonios sau corpul rămâne rigid. Principalele criterii prin prisma cărora poate fi categorisit mersul sunt viteza, elasticitatea şi fermitatea. Pe baza acestora se disting următoarele tipuri de mers: lent şi greoii lent; nehotărât, timid; rapid, energic, suplu şi ferm.

Mersul unei persoane mai poate fi caracterizat ca: bărbătesc, femeiesc, legănat, rigid, anemic, defectuos etc.

Mimica fexuresiaJsţeiXreprezinta ansamblul modificărilor expresive la care participa părţile mobile ale feţei: ochii, sprâncenele, fruntea, gura, maxilarele, obrajii. Expresia feţei este determinată de starea de contracţie a muşchilor feţei, de particularităţile privirii etc. şi poate fi; calmă, severă, iritată, mirată, confuză, distrată, melancolică, plictisită, surprinsă, precaută, obosită etc.

In descrierea expresiei fizionomice un rol important se acordă privirii. Cele mai întâlnite "expresii ale privirii" sunt: privirea tandră, răutăcioasă, furioasă, bănuitoare, neîncrezătoare etc. De asemenea, există priviri pătrunzătoare, mobile, fugitive, fixe, drepte, oblice.

In legătură directă cu mimica se găseşte şi "expresia buzelor", apreciată atât când persoana vorbeşte, cât şi când nu vorbeşte, existând forme obişnuite (normale),

Page 124: 49022856 psihologie-judiciara

de indiferenţa, de ironie, de tristeţe. Se reţin ca elemente de individualizare muşcatul buzelor, unele ticuri carictusu], strânsul sau suptul dinţilor etc.

Gesticulaţia .este reprezentată de mişcări voluntare sau involuntare, cu funcţii de expresie, simbolizare, intervenţie activa; fapte de conduită cu o anumită semnificaţie.

Gesturile reprezintă unul dintre cele mai vechi mijloace de exprimare a reacţiei organismului la o modificare survenită în mediul exterior sau interior. Gesturile pot fi împărţite in trei categorii: instrumentale, retorice şi reactive.

Gesturile instrumentale sunt cele prin intermediul cărora se îndeplineşte o anumita activitate. Rolul instrumental cel mai mare ii revine mâinii, care a ajuns să întrunească particularităţi anatomo-fiziologice din cele mai diverse (apucare, tragere, împingere» ridicare, coborâre, lovire, rotire, răsucire etc).

Gesturile retorice - fie însoţind, fie înlocuind vorbirea - au drept scop s& convingă pe interlocutor sau să îi provoace o anumită stare emoţională.

93Psihologia judiciară se adresează în primul rând specialiştilor din justiţie, care

prin natura activităţii lor au de-a face cu persoanele implicate în situaţii infracţionale şi ale căror hotărâri pot influenţa destinul acestora. Actul de justiţie nu poate fi înţeles şi acceptat în afara dezideratului care guvernează intenţia legiuitorului, şi anume, aflarea adevărului. Numai aşa poate fi garantat scopul procesului penai: "constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovâţiei sale şi nici o persoană nevinovată sa nu fie trasă la răspundere penală "(Cpr.pen., an. 3), Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor. Psihologia judiciară impune o serie de exigenţe fără îndeplinirea cărora actul de justiţie rămâne un exerciţiu steril, tehnicist, lipsit de credibilitate şi forţa.

în privinţa metodelor, psihologia judiciară ca parte aplicată a psihologiei generale şi sociale, şi-a preluat majoritatea elementelor din cadrul conceptual al acestora, utilizând tehnici şi instrumente de investigare specifice acestor discipline: observaţia, experimentul, ancheta psihosocială şi ancheta judiciară ca metode specifice (pe bază de chestionar şi interviu), metoda biografică, metoda analizei produselor activităţii, sondajul de opinie etc.

Sistemul de categorii cu care operează psihologia judiciară aparţine în mare măsură psihologiei generale şi sociale, dar şi altor discipline înrudite, conferindu-i un caracter interdisciplinar. în organizarea şi realizarea demersului său teoretic şi practic, psihologia judiciară utilizează noţiuni şi din disciplinele psihologice de ramura, cum ar fi: psihologia experimentala, psihologia diferenţiala, psihologia cognitivă, psihofiziologia, psihologia medicală, psihopatologia, psihologia militară, psihologia conduitei etc.

Demersul teoretic al psihologiei judiciare constă în: organizarea, dezvoltarea şi perfecţionarea unuisistem conceptual operant; validarea unor modele conceptuale teoretico-explicative elaborate de alte ramuri

Page 125: 49022856 psihologie-judiciara

ale psihologiei, în urma testării acestora pe domeniul specific activităţii judiciare; elaborarea unor modeleteoretico-esplicative referitoare la etiologia unor fenomene psihice din domeniu] judiciar etc. (Butoi &Butoi, 2001), *

Demersul practic-aplicativ al psihologiei judiciare presupune: elaborarea unei metodologii specifice de investigare-cercetare a realităţii psihice din domeniul judiciar şi evidenţierea legităţilor fenomenelor psihice specifice acestui domeniu; oferirea agenţilor specializaţi din domeniul judiciar a unor da.te informaţii pertinente şi utile cu privire la realitatea psihică din sistemul judiciar, în vederea stabilirii adevărului; elaborarea unor programe psiho-soezaie de prevenire a infracţiunilor şi recidivelor; elaborarea unor strategii de terapie educaţională a infractorilor; elaborarea unor programe recuperative de reintegrare socio-profesională a infractorilor; acordarea de asistentă psihologică, maieriaJizată în expertizele de specialitate oferite atât organelor judiciare, cât şi infractorilor etc,

1.2. COMPORTAMENTUL - PREZENTARE GENERALĂ

Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea curentă, psihologia judiciară cercetându-1 sub toate aspectele sale normale sau deviante.

Comportamentul reprezintă reacţia globală (glandulară, motorie, verbală, afectivă etc,) a unei persoane într-o împrejurare dată. Prin această reacţie totală organismul uman răspunde la o situaţie trăită în funcţie de stimulările mediului şi de tensiunile sale interne.

Sistemul specific de referinţa pentru comportamentul uman îl reprezintă situaţia sau contextul social la care orice persoană răspunde prin acte, mişcări şi gesturi vizibile, observabile, in strânsă corelaţie atât cu particularităţile situaţiei, cât şi cu particularităţile şi trăsăturile personalităţii sale- Obiectele, fenomenele, evenimentele care acţionează asupra persoanei au un anumit ecou, o rezonanţă în conştiinţa sa, corespund sau nu, satisfac anumite trebuinţe, interese, aspiraţii, idealuri- între stările interne ale persoanei şi situaţia în care se află, se stabilesc o serie de raporturi de concordanţă sau de neconcordanţâ, care în plan subiectiv dau naştere trăirilor afective. Toate acestea se realizează într-un timp şi spaţiu determinat. Corelarea tuturor factorilor prezenţi la un moment dat, dă naştere la un anumit context, situaţie, împrejurare de viaţă etc.

Din interacţiunea persoanelor rezultă o multitudine de fenomene psihosociale, care nu sunt altceva decât manifestări de natură spirituală, de conştiinjă socială, in care se împletesc elementele ideologice, mai mult sau mai puţin sistematizate, cu

elementele psihologice.Fenomenele psihosociale nu pot fi desprinse de persoană, de purtătorul lor,

pentru că ele se manifestă şi au la bază concepţiile, normele de conduită pe care le aplică* atitudinile pe care le adoptă.

4opiniile pe care le formulează. Fenomenele psihosociale iau naştere din

Page 126: 49022856 psihologie-judiciara

interacţiunea persoanei cu mediul Social în care trăieşte efectiv, din interacţiunea cu situaţiile şi evenimentele cu care intră în contact.

Comportamentul normal, obişnuit, al unei persoane reprezintă gradul în care aceasta reuşeşte sa

ere un răspuns semnificativ unei situaţii date. Această reuşită poate apărea numai în condiţiile integrităţii

■funcţiilor psihice, care intervin în grade diferite, atât în evaluarea situaţiei, cât şi în elaborarea unui răspuns

semnificativ S^ adecvat faţă de ea. Orice persoană dispune de un ansamblu unitar de trăsături psihice şi

;|||epmportarnente centrate în jurul unui nucleu reprezentat de personalitate. înseamnă că expectanţele noastre

'5^âunt ca ea să se comporte în limitele unei game de posibilităţi scontate, consistenţa internă a formelor sale de

gonduită fiind complementară cu constanţa reacţiilor sale semnificative şi adecvate în anumite situaţii.

j^ceasta presupune aprecierea personalităţii din punctul de vedere al constanţei formelor de exteriorizare

.^pcomportametital

ă,*3gfc£ Datorită marii varietăţi de situaţii cu care se confruntă persoana de-a lungul vieţii sale:

I iS^oinport™^*11! suportă un proces de specializare si diferenţiere, în funcţie de spaţiu şi timp, de vârstă şi de I ?#ftşex, dtf mediu şi cultură, de statusul socio-profesional etc.| ^v|S La nivelul persoanei comportamentul apare ca un traductor de atitudini, fiind de fapt rezultantajf'ţ configuraţiei totale a atitudinilor. Atitudinile nefiind egale ca intensitate şi valoare, în interiorul sistemului I "'^'âtitudînal are loc o selecţie, în urma căreia este desemnată şi promovată atitudinea cu implicaţiile cele mai Î? ^profunde în forma de comportament dată.| %<• Modificarea comportametului uman depinde de : a) - situaţia generatoare de fenomene psihosociale£ <2 specifice şi b) - persoana sau colectivitatea cu care se confruntă această situaţie.-} '■} Prin natura, conţinutul şi gradul ei de periculozitate, situaţia generatoare de fenomene psihosociale

i'V afectează unitatea organism-mediu, care începe sa devină extrem de contradictorie, provocând schimbări în '. comportamentul persoanei. în aceste situaţii organismul uman

face eforturi de reechilibrare a relaţiei -" *\ argamsm-raediu, amplifieîndu-şi funcţiile de adaptare. Adaptarea este influenţată de: labilitatea proceselor '■-. nervoase, de

temperament, de instinctul de apărare şi conservare, de gradul de implicare a eului, de afectarea : \i sentimentului siguranţei, de experienţa de viaţă etc.

Înţelegerea conduitei unei persoane într-o împrejurare sau alta presupune în mod necesar . cunoaşterea motivelor care o animat precum şi a scopurilor sale care prefigurează şi orientează anticipat comportamentul. Prin mijlocirea motivelor şi a scopurilor, comportamentul uman se află în conexiune directă cu conştiinţa sub al cărei control este.

Page 127: 49022856 psihologie-judiciara

O particularitate specifică a comportamentului uman o constituie caracterul învăţat, dobândit al acestuia. In procesul interacţiunii oamenii îşi furnizează reciproc modele comportamentale corespunzătoare tot atâtor categorii de activităţi:

♦ activităţi necesare existenţei noastre, cum ar fi: învăţarea mersului, a vorbirii, a alegerii şi preparării hranei etc.;

♦ activităţi necesare integrării în comunitatea în care trăim: învăţăm să salutăm, st ne comportăm civilizat, să ne îmbrăcăm conform tradiţiei sau modei, să ajutăm, să respectăm etc.-

♦ activităţi inutile şi chiar dăunătoare atât pentru persoană cât şi pentru comunitate: consumul de; alcool, fumatul, minciuna, farsele grosolane, practicile infracţionale de tot felul, de la micile răutăţi ca bârfa,) i;\ calomnia, însuşirea unor bunuri care aparţin altora, până Ia comportamentele grave ce intră sub incidenţa * $X legii &tc.

\ 0 Procesul de învăţare este un fenomen care se extinde la întreaga viaţă umană, prin învăţare

X?A, ^tekfi^d orice achiziţii, care prin exerciţiu şi repetare acţionează asupra comportamentului nostru

\ ^ rnodifîcâridu-1. Un rol important în învăţarea unor comportamente îl au recompensa şi sancţionarea, care

^ contribuie fie ia facilitarea noilor achiziţii, fie la eliminarea celor necorespunzătoare. Acestea ocupă un rol

'-0 important în învăţarea şi elaborarea comportamentelor, dar pe lângă aceasta mai există şi alte metode cu

acelaşi grad de importanţă utilizate de factorul uman în procesul de învăţare.

Psihologia judiciară este interesată, în primul rând de ceea ce reprezintă devianţa în materie de comportament. Statistic, devianţa reprezintă o abatere de la medie. Media o constituie comportamentul conformist, în raport cu normele şi reglementările sociale, iar comportamentul deviant ca abatere, semnifică deviaţiile cu sens negativ, antivaloric, de tipul a tot ceea ce este denumit în termeni generici comportament antisocial, criminalitate sau infracţionalitate.

Noţiunea de comportament infracţional este utilizată sub mai multe forme: comportament deviant, delincvent sau aberant (Banciu, RSdulescu & Voicu, 1985). în realitate, comportamentul deviant include abaterile de la normele sociale în general, cel delincvent (infracţional) se referă la abaterile şi încălcările

5Gesturile reactive sunt constituite din acele mişcări ale corpului şi membrelor

efectuate ca răspuns la diferite solicitări sau situaţii neaşteptate cu care este confruntată persoana, având in majoritatea cazurilor un roi de apărare.

Gesturile trebuie reţinute ca atare, fiind elemente valoroase în identificarea persoanelor, dacă sunt corelate cu alte trăsături exterioare.

Vocea si^ vorbirea pot contribui în unele cazuri la identificarea infractorilor, în procesul vorbirii st pot întâlni voci ample, clare, suple, dar din cauza unor tulburări sau afecţiuni pot prezenta unele particularităţi {voci îniundate, nazalizate,

■S-\-

Page 128: 49022856 psihologie-judiciara

guturale).Vorbirea se poate distinge prin următoarele însuşiri: sonoritatea - intensitatea,

media sunetelor, fluenţa, debitul sau viteza, intonaţia şi pronunţia.Sub aspectul calităţii se poate remarca o vorbire scurta şi corectă, scurtă şi

incorectă, o vorbire în fraze lungi şi corecte, în fraze lungi şi incorecte.De asemenea, vârsta şi sexul pot fi un criteriu de apreciere al vocii: voce de

copil, voce de adult, voce de bătrân sau voce de bărbat şi voce de femeie,în procesul identificării persoanelor este important să fie reţinută atât vorbirea

cu unele erori gramaticale, folosirea unor dialecte, a cuvintelor străine, a neologismelor, cât şi vorbirea cu unele defecte (vorbirea şuierătoare, peltică, graseiată, bâlbâita).

Obişnuinţele din diversele activităţi pot ji considerate şi ele semnalmente funcţionale, fiind utile în practica identificării persoanelor (de exemplu, modul de aprindere şi stingere a ţigării, poziţia mâinilor sau a corpului în generai).

11A SEMNELE PARTICULARE

în sens criminali stic, semnele particulare reprezintă anumite defecte anatomice şi funcţionale care ajuta la identificarea persoanelor sau a cadavrelor cu identitate necunoscută. Semnele particulare sunt rezultatul unor malformaţii congenitale, traumatisme, intervenţii chirurgicale etc.Acestea sunt de o mare diversitate, cele mai frecvente fiind:

♦ cicatricele^ - pot avea origine traumatica (accidente, degeraturi, arsuri, contacte cu substanţe chimice etc.) sau chirurgicală (cicatricea postoperatorie, nodului chirurgical etc.). Cicatricele trebuie să fie reţinute şi descrise în cele mai mici detalii, fâcându-se referiri la culoare (albă, roz, roşie, neagră), formă (liniară, stelată, circulară, semiovală), mărime (mică, mijlocie, mare) şi poziţie anatomică;

*cuharea^^i_(tenul} - reprezintă, în afara diferenţierii dintre rase, şi un semn particular, ea oferind unele indicii despre starea de sănătate a persoanei sau alte aprecieri;

+I>etgl£t_jt£giii_jil#nji£te sau alte semne din naştere sunt elemente valoroase în identificarea persoanelor; atunci când acestea se descriu se va avea în vedere locul, forma, poziţia, mărimea şi culoarea lor;

+ modificările în sistemul funcţionabil organismului sau al unor organe sau părţi din acesta -fac de asemeneTpajtedhiSemnele particularei AcesteTpot tî de natură congenitală, traumatica sau medicală (strabismul, ochi de mărime şi/sau culori diferite, pierderea unui ochi, platfusul, pareze, amputarea unor membre, purtarea de protesft etc,);

»ridurile feţei - constituie semne particulare şi se descriu după formă, adâncime şi zona unde Se găsesc. Se apreciază că cele mai importante pentru identificarea persoanelor sunt cele frontale şi oculare, deoarece prezintă mai multe particularităţi;

iseţfinpfa pariîctfprg ca urmare a practicării îndelungate a unor profesii. Acestea constau în modificări structurale ale unor părţi ale corpului omenesc;

♦'Offioffi? - se aplică pe diferite părţi ale corpului, cu predilecţie braţele şi pieptul, furnizând elemente cu valoare identificatoare. Tematica tatuajului este

Page 129: 49022856 psihologie-judiciara

diversă: pofesională, sportivă, patriotică, mistică, afectivă, criminala, erotică etc, în descrierea unui tatuaj se va avea în vedere forma, culoarea, tema reprezentată, mărimea, zona şi poziţia în care este aplicat, precum şi eventualele nume, litere, cifre pe care le cuprinde. Pe lângă o descriere cât mai exactă, atunci când este posibil, tatuajul se va fotografia la scară.

9411.5. ÎMBRĂCĂMINTEA ŞI OBIECTELE PORTABILE

îmbrac amintea şi obiectele^ portabile fac parte din categoria elementelor importante pentru identificarea persoanelor, dar mai ales a cadavrelor cu identitate necunoscută. 5e au în vedere îmbrăcămintea (costumul, pardesiul, paltonul, puloverul, rochia, pălăria, căciula, şapca, basmaua, eşarfa etc), încălţămintea (pantofi, ghete, cizme, sandale etc.) şi obiectele portabile (servieta, borseta, poşeta, inelul, brăţara, broşa, ceasul, umbrela etc-). Când se observă astfel de obiecte trebuie să se memoreze caracteristicele acestora şi eventual unele particularităţi (denumirea obiectului, culoarea, gradul de uzură, materialul din care este confecţionar, forma, monogramul de pe inel etc),

11.6. PROCEDEE TEHNICE DE REALIZARE A PORTRETULUI VORBIT

Având în vedere evoluţia în timp. principalele mijloace tehnice utilizate în activitatea de investigare ainfractorilor după semnalmentele exterioare sunt: schiţa - portret» foţorobojul, identi-kitul,mimicompo^torul şijxjrtrgţulrobotcomputerizat (Dumitrescu & Gagea, 1993).

"~~

HAL SCHIŢA - PORTRET

Schiţa - porlret sau portretul schiţat este considerat a fi cel maj^ vechi procedeu utilizat pentru realizarea portretuluivorbit.

Pe baza semnalmentelor furnizate de martorii oculari, victime sau alte persoane, se poate întocmi schiţa - portret a persoanei urmărite. Această activitate presupune cunoştinţe şi aptitudini corespunzătoare dedeşenajor pentru a reda cât mai fidel înfăţişarea unei persoane.

In activitatea practică, pentru a uşura realizarea portretului vorbit prin acest procedeu, se pot pune la dispoziţia martorilor sau victimelor albume cu fotografii ale unor infractori cunoscuţi, din care sunt selectaţi ca model pentru schiţarea portretului cel/cei care se aseamănă cel mai mult cu presupusul infractor,

Schiţa^portret este efectuata de specialist in prezenţa celor care furnizează

Page 130: 49022856 psihologie-judiciara

semnalmentele, pentru a contribui în mod direct - prin observaţii - la realizarea portretului persoanei in cauză. In final schiţa - porlret se va folosi m activitatea de urmărire şi identificare a persoanei suspecte.

11.6.2. FOTOROBOTUL

Fotorobdfcl este un procedeu care constă in reconstituirea imaginii presupusului mfra.c_tor._rje . baza descrierilorTăcute de martor sau victimă. In acest sens, se folosesc fragmente fotografice ale elementelor faciale" de la diferite persoane. Martorul ^au victima le selectează pe acelea care se aseamănă sau sunt identice cu fizionomia persoanei în cauză, iar specialistul le asamblează până ce rezultă o imagine unitară, denumită 'portretul foto-compus" sau "fotorobotul".

Pentru a se putea ajunge la fotografii compuse, faţa persoanei a fost împărţita în trei zone de bază: a) fruntea sijş&rul: b) nasul, ochii şi sprâncenele; c) guraji bărbia, obţinându-se 50_de combinaţii din prima zonă, 200 din cea de-a doua zona şi lOO^in^ejLde^aJreia zonă.

Imaginea astfel compusă poate fi ajustată prin observaţiile tăcute de martor sau victimă, după care se prelucrează, obţinându-se fotografiile ce vor fi folosite în activitatea de urmărire şi identificare a infractorului.

11.&3. IDENTI-KITUL

Identi-kitul reprezintă o trusă de reconstruire a porttgţului_unei persoane pe baga^ semnalmentelor descrise de martor aau^victima. Trusa cuprinde schiţeTle elementelor faciale desenate pe_ un suport trinspjosirlt ţî51îeîTElementele faciale ale persoanei sunt incluse în l___g£upe (păr, frunte, sprâncjne^chi, UJgehi^nag, buze, bărbie, mustaţă, barbă, ochelari şi a^c^ejărn^iL^eatQUC^p: p^ie^cacm3^cjujţiu^c.)3 fiecare^upa^c^riiizanT^-S^variante" ale elemcntuluT^dăTrespectiv, totalizându-se în final 600-1000 fişe transparente cu schiţe ale~elementeIor faciale.

Trusa cuprinde şi un album tipărit al fiecărui element facial care poartă un număr de cod. Persoana care furnizează datele, alege din album elementele corespunzătoare semnalmentelor care le-a perceput şi

95memorat, iar in baza numărului de cod din album se scot fişele transparente care, suprapuse, compun portretul robot al celui în cauză. Portretul astfel realizat este fotografiat şi utilizat în activitatea de identificare a infractorului.

11.6.4. MIM1COMFOZITORUL

Mimicompozitorul ("mimic" = producător multiplu de imagini) este un dispozitiv semiautomat gu ajutorul căruia, printr-o îmbinare a diferitelor elemente faciale, je realizează ima&nfaJîziflnomiei unei p'eT£o"ăne.

Elementele faciale jiunt fixqtq pe benzi transparente fiq_ce]i?]nîri. Schimbarea imaginilor se face prin intermediul unui angrenaj acţionat electro-mecanic, iar vizualizarea imaginii se realizează pe un ecran. Imaginea compusă poate fi fixata fotografic cu un aparat de tip Polaroid, incorporat dispozitivului.

Page 131: 49022856 psihologie-judiciara

11.7. PORTRETUL RQBOX-CQMELITER1ZAT

Printre metodele ştiinţifice moderne utilizate în identificarea persoanelor după semnalmente se afla şi metoda portretului robot realizat cu ajutorul calculatorului. Această metodă unanim recunoscută, este folosita de toate compartimentele tehnico-ştiinţifice ale celor mai avansate poliţii din lume, iar din anul i 990 şi de Poliţia Română. Portretul robot computerizat constă în reconstrucţia imaginilor faciale, cu ajutorul calculatorului.

Avantajul utilizării calculatorului m identificarea infractorilor după1

semnalmentele exterioare constă atât în exploatarea mai eficienta a datelor furnizate de martori sau victime,'" cât şi în utilizarea altor date stocate în banca de date a calculatorului cu privire la semnalmentele diferitelor catefeorii de persoane.

Portretul robot computerizat se realizează cu ajutorul unui calculator dotat cu o placă specială pentru prelucrări imagini legată în linie cu o cameră digitală de preluat imagini şi un video printer color. Baza de date se realizează pe hard discuri, iar păstrarea acesteia se face pe CD-ROM, In final, imaginea presupusului infractor este redată şi multiplicată fie prin imprimanta color, fie prin video-printerul color.

Apariţia şi dezvoltarea rapidă a sistemelor computerizate de compoziţie facială, oferă posibilităţi superioare faţă de sistemele optico-mecanice clasice. Banca de date a sistemelor computerizate asigură stocarea unei cantităţi impresionante de informaţie, care face să crească probabilitatea de realizare a corespondenţelor dintre "ţintă" şi reprezentarea mentală a acesteia. Avantajele sistemului constau nu numai capacitatea de a stoca informaţia, ci şi în posibilitatea de alegere, manipulare, re-construcţie şi afişare a imaginilor faciale. Sistemul poate construi şi imagini color, realizând astfel o faţa umană cât mai naturală.

In prezent se utilizează mai multe tipuri de sisteme computerizate pentru realizarea portretului robot, din care le-am ales pe cele mai reprezentative:

SuBgect_ID - face parte din categoria produselor CR.I.ME.S, (Crime Reduction, Image Management and Enhacement System by Image Ware Systems), destinate realizării de portrete computerizate a autorilor diferitor tipuri de infracţiuni, care nu lasă urme la faţa locului, dar care au fost văzuţi de victime sau martori. Acesta a fost primul software de recunoaştere facială produs pentru agenţiile menite a apăra legea. Acest sistem poate constrai imagini faciale color, pe baza descrierii formei, mărimii, culorii etc. elementelor constitutive. Acest sistem dispune un suport bard performant, putând fi utilizat de către persoanele care au o pregătire adecvată în domeniul 1T.

Mac-a-Mug Pro - unul dintre cele mai cunoscute softuri grafice, a fost dezvoltat din trăsăturile desenateTnTiw ale identikit-ului original, prin utilizarea unei biblioteci de elemente, trăsături şi accesorii.

Programul conţine o listă extinsă de variante a elementelor şi trăsăturilor fizionomice: ochi, sprâncene, urechi, nas, gură, barbă, mustaţă, coafură, favoriţi etc. Iniţial, sarcina martorilor sau victimelor este de a face o selecţie a trăsăturilor relevante ale autorului, care apoi sunt sintetizate şi afişate pe ecran ca o faţă umană întreagă. Ulterior, operatorul intervine şi ajustează imaginea facială, în funcţie de indicaţiile martorului sau victimei. în cadrul programului, operatorul poate să regleze lungimea feţei, să scurteze părul, să adauge riduri, să modifice culoarea

Page 132: 49022856 psihologie-judiciara

tenului, să pună mustaţă, ochelari etc. Avantajul programului constă în faptul că toate elementele şi trăsăturile faciale sunt independente, astfel încât ele pot fi deplasate liber în poziţii noi sau chiar inversate (de exemplu, schimbarea, cărării părului de pe partea dreaptă pe partea stângă). De asemenea, facilităţile includ şi transferarea feţelor umane construite, în programe grafice ce permit editări complexe.

96E-jJJT (Electronic Facial Identification Techniquc) - este un soft cu abordare

configuraţională (faţa umană ca ''întreg'*), astfel încât martorul vede o faţă umana completă îri toate elapele de elaborare a portretului robot.

E-FIT utilizează o versiune extinsă a bibliotecii Photofit (fotografii a diferitelor elemente şi trăsături faciale naturale). Aceast sistem de investigaţie criminalistică are cea mai mare bază de date din lume. raportat la trăsăturile faciale, stilurile de pieptănăturâVcoafură si a accesoriilor. Seturile de elemente şi trăsături sunt diferenţiate pe sexe şi pe 7 rase de populaţii umane. Sistemul conţine şi o banca de date suplimentară, care permite crearea unor imagini "întregi" ale suspecţilor (subiectul este îmbrăcat complet în diferite ţinute) în diverse atitudini posturaie. Aceasta procedură se foloseşte în cazurile în cate martorul sau victima nu au reţinut suficiente detalii faciale, dar poate furniza alte elemente de recunoaştere a suspectului (statură, corpolenţă, îmbrăcăminte, postură etc)- De asemenea, sistemul permite ca imaginea suspectului să fie integrata computerizat într-o schiţă sau fotografie a locului faptei, stimulând astfel memoria martorului.

3D E^FIT - reprezintă un nou soft proiectat pentru a completa şi mări funcţionalitatea sistemului E-FIT. Acesta realizează imagini în spaţiu, tridimensionale, din schiţe sau imagini compozit bidimensionale. Sistemul 3D E-F1T rezultă în mod direct din procesul de construcţie al portretului. Având create compozituri 2D, în etapa următoare se adaugă cea de-a treia dimensiune, dându-i-se operatorului posibilitatea de a aduce orice amendamente pe care le cere martorul sau victima.

Feedback-ul oferit de sistemul 3D E-FIT, permite martorului sau victimei un nivel ridicat de control asupra imaginii vizualizate,

FACEjj__3j). Software-ul acestui sistem a fost dezvoltat în anul 1998 de InterQuest Inc. în colaborare cu Micro Intel din Montreal, Canada. Banca de date a "FACES 3.0" conţine aproximativ 4000 de elemente şi trăsături faciale, pentru intervalul de vârstă, 17 - 60 de ani, indiferent de sex sau rasă.

Particularitatea sistemului este aceea că utilizează InterCode, un concept unic în lume (InterCode este un cod ID personalizat, alfanumeric, ce este afişat automat la fiecare imagine compozit creată. Prin simpla expedierea a codului la orice utilizator FACES, acesta generează instantaneu imaginea realizată. Asemenea unei amprente digitale, fiecare InterCode este unic).

FACES 3,0 poate fi rulat pe orice sistem computerizat standard, dar pentru obţinerea celor mai bune rezultate, sunt necesare un procesor Pentium şi o imprimantă laser. Interfaţa utilizatorului FACES conţine un set de comenzi, meniuri şi ferestre care se folosesc la crearea şi modificarea imaginilor compozit. Comenzile din zona trăsăturilor permit selectarea acelor trăsături care sunt necesare pentru

Page 133: 49022856 psihologie-judiciara

imaginea compozit. Fiecare trăsătură facială are mai multe subcategorii, toate fiind afişate în pagina zonei de selectare ţde exemplu, când este accesată zona "ochi'1, va fi afişată-o fereastră cu mai multe subcategorii, referitoare la formă, mărime, culoare, poziţie etc.)

Trăsăturile capului care pot fi selectate de la comenzile de pe interfaţă sunt: părul, conturul capului, linia frunţii, sprâncenele, ochii, nasul, buzele, conturul maxilarelor, mustaţa, barba, ochelarii etc.

în practica judiciară se folosesc şi alte sisteme de realizare a portretului robot, cum ar fi: Comphotofît-ul, Compusketch-ul, Identikit-2000 etc.

Există un număr mare de variabile care pot influenţa acurateţea recunoaşterii şi implicit a reconstrucţiei cu ajutorul sistemelor computerizate a feţelor umane. Aşa cum se cunoaşte, memoria este un proces activ în care amintirile martorilor sau victimelor tind să se ajusteze în funcţie de anumite variabile, transformând astfel informaţia iniţiala. Memoria vizuală prezintă unele caracteristici speciale. In cadrul procesării informaţiilor referitoare la un eveniment judiciar, faciesul uman trebuie considerat ca un tip strict particular de informaţie. Faţa umană este percepută mai degrabă ca un întreg decât ca un set de elemente sau trăsături vizuale discrete. Totuşi, proeminenţa individuală a unor elemente sau trăsături faciale determină o focalizare a atenţiei asupra acestora, ceea ce poate fi o dovadă directă a diferenţelor de atenţie acordată părţilor feţei. Proeminenţa funcţionează ca amorsa pentru sistemul cognitiv, determinând aglutinarea informaţiei în jurul trăsăturii. De asemenea, imaginile divergente pot determina o creştere a nivelului de atenţie.

Prelucrarea informaţiei despre evenimentul judiciar se face pe principiul economiei cognitive (pentru realizarea recunoaşterii nu este necesară prelucrarea întregii complexităţi a informaţiei vizuale, ci doar detectarea unei trăsături semnificative).

Hollin R- Clive (1999) face o clasificare a variabilelor relevante care intervin în memoria martorilor oculari: sociale (atitudine, conformitate, prejudiciu, statutul interogatoriului, stereotipie), situaţionale (complexitatea evenimentului, durata evenimentului, iluminaţia, timpul de stocare, tipul de infracţiune), individuale (vârsta, stilul cognitiv, personalitatea, rasa, sexul, instruirea) şi interogaţionale (schiţele artiştilor, sistemele computerizate, recunoaşterea din grup, albumele de fotografii, photofjt-uri).

97Rezultă că redarea de către martor sau victimă a semnalmentelor exterioare

ale persoanei care face obiectul realizării portretului robot computerizat este influenţată atât de factori obiectivi, cât şi subiectivi.

In realizarea portretului robot, un rol important îl arc şr de tipul de personalitate al martorufui sau al victimei. Alfred Binet distinge cinci tipurijntelecţuale ;

a).rip«/ descriptiv, care âescne^îucrurile pe care le-a văzut luând în considerare caracterele lor cele mai aparente, tară să caute semnificaţia;b).tipul observator\ care îşi orientează atenţia mai mult asupra subiectului scenei;c) .tipul em oţîoiud, care descrie emoţia ce emană din subiect;â).tiput emdU, care relatează tot ce îi vine în minte despre eveniment sau subiect;

Page 134: 49022856 psihologie-judiciara

e) .tipul im ggitiuţţv jj poetic , la care prevalează imagin&ţia* trăirile afective, aminiririle.

Pornind de la tipurile intelectuale studiate experimental de A. Binet, H. Lelesz descrie la rândul său cinci tipuri:

â).dpal_desci^tţy, care descrie obiectele şi aspectele externe ale persoanelor iară a căuta să înţeleagă atitudinea, să descifreze stările interioare care corespund expresiilor,b).tîgui^iţ]i&$icial, care face o descriere superficială a caracterelor aparente ale imaginii;

c).tigdjnteligent, care redă imaginea în ansamblul său şi nu se opreşte cu analiza sa decât asupra elementelor interesante şi caracteristice, sistematizând şi coordonând ideile;

d) Aipulinţerpreuitor, care caută să surprindă subiectul scenei, atribuindu-i o semnificaţieparticulară;

eJ.rigu/jamţfrÎGj, care caută în primul rând să îşi expună părerile sale, să îşi desfăşoare toată ambiţia sa şi să ia o atitudine originală.

Metoda realizării portretului robot cu ajutorul calculatorului pe baza semnalmentelor oferite de martor sau victimă s-a dovedit deosebit de utilă şi în practica judiciară românească. Astfel, această metoda contribuie la identificarea unor autori de infracţiuni deosebit de grave cu diverse moduri de operare (tâlhării, violuri, furturi prin spargere, furturi prin împrietenire, înşelăciuni de tot felul etc.).

Portretul robot nu identifică în mod direct autorul unei infracţiuni, dar poate contribui la această identificare prin orientarea formaţiunilor specializate ale poliţiei spre o anumită persoană sau cerc de suspecţi, direcţionând şi focalizând investigaţiile judiciare. Ulterior, prin alte activităţi procedurale sau criminalistice, se va realiza identificarea persoanei în sensul identificării criminalistice.

Portretul robot nu constituie mijloc de probă în procesul penal, indiferent cât de mare ar fi asemănarea dintre acesta şi imaginea infractorului. Mijlocul de probă acceptat de procedura penală în acest sens se constituie dintr-un proces verbal de prezentare pentru recunoaştere, întocmit de compartimentul judiciar în urma recunoaşterii din grup a suspectului sau după fotografie, precum şi declaraţia persoanei prin care îl recunoaşte pe infractor.

Page 135: 49022856 psihologie-judiciara

98CAPITOLUL XII PROBLEMATICA

PSIHOSOCIALA A MEDIULUI DE PENITENCIAR

12.1. NOŢIUNI DE PSIHOLOGIE CORECŢIONALA

Robert J. Wicks (1974) susţine că psihologia corecţionala este studiul şi aplicarea cunoştinţelor psihologice în domeniul Înfăptuirii justiţiei penale. Aceste cunoştinţe se pot referi la unele sau la toate momentele prin care trece un infractor identificat (trimis în judecata, încarcerat sau eliberat). Scopul psihologiei corecţionale este sa caute mijloace pentru înţelegerea comportamentului infractorului, să-1 ajute pe plan intelectual, social sau emoţional, să acţioneze cât mai eficient şi astfel să promoveze, în condiţii cât mai bune, adaptarea socială a infractorului.

Definiţia dată de Robert J. Wicks pare a fi prea larga, referindu-se aproape la întreaga problematică a psihologiei judiciare. Din acest motiv este preferat termenul utilizat de Henri F.Ellenberger (1971), de psihologie carcerală, care se referă la acele fenomene psihologice şi psihosociale care derivă din viaţa de penitenciar şi care afectează întreaga personalitate a infractorului, comportamentul său individual şi social (exacerbarea unor instincte, conduitele spaţial-teritoriale, subordonarea la unele norme carcerale etc,).

Instituţia socială în care infractorul urmează să execute pedeapsa privativă de libertate este penitenciarul.Penitenciarul, ca instituţie socială, arată Donald Cressey (1961), urmăreşte concomitent trei scopuri:

a)£uştodialt care constă în claustrarea deţinuţilor şi împiedicarea evadări^ lor. Acest scopeste impus si urmărit de suborganizaţia militară structurată pe sistem de comandă si prevenire;

h).producda__de_b_Mnuri materiale (meşteşugărească, industrială, agrară etc.), prin remunerare, reducere din timpul condamnării etc. pentru problemele de producţie există cadre specializate (maiştri, tehnicieni, ingineri), care asigură realizarea producţiei;

c).reeducativ, impus prin coerciţie morala de către educatori specializaţi, care se ocupă de problemele"educăţionale ale deţinuţilor.

Coexistenţa celor trei obiective, cu personal specializat pe trei direcţii care acţionează concomitent, dar nu întotdeauna strict convergent, prin natura lucrurilor pot genera stări tensionale care, deşi perfect rezolvabile, uneori creează dîsfuncţii în mersul înainte ai instituţiei penitenciare şi se răsfrânge în parte şi asupra activităţii de reeducare. Conducerea penitenciarului poate să acorde prioritate unui sector sau altuia, în funcţie de viziunea acesteia asupra priorităţilor, activitatea efectivă de reeducare poate fi pe primul plan, sau poate fi lăsată pe al doilea plan, deşi scopul reeducativ este prioritar în aplicarea oricărei pedepse privative de libertate.

12.2. CONSECINŢELE PSIHOSOCIALE ALE PRIVĂRII DE LIBERTATE

Page 136: 49022856 psihologie-judiciara

Din punct de vedere psihosocial, libertatea constituie pentru om o necesitate fundamentală. Ca posibilitate de a alege între mai mulle alternative, libertatea umană reprezintă o trebuinţă de prim ordin, a cărei satisfacere condiţionează formarea şr manifestarea echilibrată a personalităţii. Efectele limitării libertăţii perturbă evoluţia normală a personalităţii, creează condiţii pentru apariţia şi amplificarea unor tulburări psihice şi psihosociale. Afectând întreaga personalitate, punându-si amprenta asupra întregului comportament, privarea de libertate afectează profund viaţa persoanei şi relaţiile ei sociale.

Pe parcursul vieţii, la orice persoană pot să apară împrejurări în care aceasta să fie privată de libertate pentru anumită perioadă.

O formă aparte a restrângerii libertăţii o reprezintă reacţia socială faţa de persoanele care încalcă legea penală şi se concretizează în pedeapsa cu privare de libertate într-un loc de detenţie.

Privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un penitenciar reprezintă o situaţie specială deosebit de complexă. Privarea de libertate într-un penitenciar nu presupune izolarea totală a infractorului şi nu are ca scop producerea de suferinţe fizice şi psihice, ci reprezintă o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.

99in ţara noastră sistemul pedepsei privative de libertate are ca elemente

esenţiale regimul de deţinere în comun şi reeducarea prin muncă a celor ce au încălcat legea. Prin privarea de libertate nu se urmăreşte dezumanizarea infractorilor, ci recuperarea şi reintegrarea lor socială.

în noile condiţii ale societăţii româneşti, legislaţia caută să facă din penitenciar o instituţie calitativ nouă în care reeducarea să fie rezultatul îmbinării activităţii utile depuse de deţinuţi cu acţiunile educative exercitate asupra lor. Efectul pozitiv al acestor acţiuni duce, în une'.e cazuri, la eliberarea condiţionată.

Administraţia penitenciarelor are obligaţia de a îmbina munca cu o largă paletă dft acţiuni educative, de la şcolarizare şi calificare profesională până la activităţi culturale de toate genurile, acestea având ca scop pregătirea deţinutului pentru reintegrarea sa rapidă în viaţa socială. La aceasta se adaugă criteriile de separaţie a infractorilor după: sex, vârgîă, natura infracţiunii, durata pedepsei, starea de recidivă şî după receptivitatea la activităţile de reeducare. Conform practicii penitenciare actuale, separarea deţinuţilor după criteriile amintite constituie baza diferenţierii tratamentului aplicat şi premisa individualizării regimului de detenţie.

Urmărind o cunoaştere cât mai fidela a fenomenelor psihice şi psihosociale ce se manifestă în locurile privative de libertate se impune o tratare diferenţiată a regimului de arest ai a celui de penitenciar.

Pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal sau pentru a împiedica sustragerea învinuitului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei se poate lua faţă de acesta măsura arestării preventive. Cazurile în care o persoană poate fi arestată preventiv sunt stipulate în mod expres de către legislaţia penală.

Drn perspectiva psihologiei judiciare persoanele care se găsesc în arestul

Page 137: 49022856 psihologie-judiciara

unităţilor de poliţie prezintă manifestări şi conduite specifice. In stare de arest presiunea psihica şi psihosocială este deosebit de mare. Controlul strict al comportamentului, impunerea unui regim de viaţa sever, limitarea serioasă a fluxului comunicaţional cu exteriorul, generează la arestaţi stări tensionale accentuate. Acestea sunt in multe situaţii amplificate de stările de incertitudine care-1 cuprind pe arestat, el neştiindtare este stadiul urmăririi penale, cum se va derula procesul şi care va fi pedeapsa.

Reacţiile comportamentale ale celor arestaţi sunt, de cele mai multe ori, de o manifesare extremă. Astfel, arestatul fie că se închide în sine, se inhibă, fie că manifestă comportamente agresive, acţionale sau de limbaj- Limitele dintre cele două forme de reacţii comportamentale nu sunt rigide, arestatul trecând uşor de la o extremă la alta. Se remarcă o frecvenţă crescută a comportamentelor agresive, uneori chiar a celor autoagresive (autumutilări, tentative de sinucidere, uneori sinucideri). Asemenea comportamente nu pot fi generalizate. Exista categorii de arestaţi care simulează comportamentele autoagresive, în scopul de a impresiona şi deruta organele de urmărire penală.

Dacă în general cele arătate sunt valabile fa cazul persoanelor arestate pentru prima dată, in cazul recidiviştilor, care de multe ori ştiu precis dacă vor fi condamnaţi sau nus cunoscând uneori până în detaliu încadrarea juridică a faptei lor, precum şi pedeapsa pe care o vor primi, frământările psihice sunt orientate spre efortul de a face o impresie hună anchetatorilor.

Infractorul ajuns pentru prima dată în penitenciar poate fi considerat traumatizat din punct de vedere psihologic. El intră pe poarta penitenciarului tensionat deja de contactul cu autorităţile judiciare, de desfăşurarea procesului; se vede dintr-o dată frustrat de ambianţa familială, profesională, de limitarea spaţiului de mişcare şi de folosire a timpului liber. La acestea se adaugă şi aJte elemente irustrante caracteristice noului mediu în care a intrat, deoarece penitenciarul dispune de particularităţile specifice cu influenţă negativă asupra integrării psihosociale a deţinutului primar,

O primă particularitate este legată de înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalităţii prin obligativitatea purtării uniformei de deţinut, care standardizează modul de viaţă şi estompează diferenţele individuale caracteristice vieţii libere, cotidiene.

Restrângerea mobilităţii fizice, psihice şi psihosociale, reprezintă o altă particularitate a mediului de penitenciar, sărăcia vieţii de relaţie având implicaţii profunde asupra capacităţii persoanei de a-şi exprima rolurile normale, reducând simţitor posibilitatea de interacţiune psihosocială.

Relaţiile impersonale, activitatea controlata, regimul strict, desfăşurarea monotonă a programului zilnic ca şi distanţa psihosocială dintre deţinut şi personalul (cadrele) penitenciarului constituie un alt set de particularităţi ale vieţii din penitenciar, percepute de cele mai multe on de către deţinutul primar ca o atingere a integrităţii sale.

Se consideră că particularităţile vieţii de penitenciar, precum şi caracteristicile personalităţii deţinutului primar generează "situaţii adaptative1' ale acestuia la regimul de detenţie'

Page 138: 49022856 psihologie-judiciara

100"ADAPTAREA "j*RlN^âGR£&IVNE se caracterizează prin rezistenţa deschisă la

regulile vieţii de penitenciar"e videnţiindu-se comportamente provocatoare spre alţi deţinuţi sau chiar cadre, ca şi reacţii autoagresive (automutilări) şi tentative de sinucidere.

"ADAPTAREA" PRIN RETRAGERE care semnifică închiderea în sine, izolarea deţinutului primar de comunitatea celorlalţi deţinuţi şi de viaţa din penitenciar, el construindu-şi o lume imaginară unde încearcă să se refugi^e*

"ADAPTAREA" PRIN CONSIMŢIRE reprezintă conformarea pasivă a deţinutului la normele şi regulile din penitenciar, respectarea acestora fiind făcută în manieră formală, astfel încât să nu atragă sancţiuni suplimentare,

"ADAPTAREA" PRIN INTEGRARE este modalitatea prin care deţinutul primar se relaţioncază activ cu ceilalţi deţinuţi şi cu mediul de detenţie. Această formă de adaptare se întâlneşte mai ales la deţinuţii condamnaţi pe termen lung.

Modalităţile adaptative nu sunt rigide, deţinutul putând trece succesiv de la una la alta sau încercând să combine diferite elemente ale acestora. De obicei, se consideră că integrarea la viaţa de penitenciar mi este niciodată totală. La început integrarea deţinutului în mediul penitenciar este forţată, la mijlocul detenţiei este aproape totală, iar cu puţin timp înainte de eliberare poate să apară o uşoară ataşare faţă de ambianţa de penitenciar,

în cadrul acestor etape apar manifestări comportamentale caracteristice vieţii în detenţie, numite reacţii faţă de încarcerare, cum ar fi: stările depresive (agitaţia anxioasă), halucinaţii auditive şi vizuale pe teme delirante de persecuţie sau graţiere, stări confuzionale, dezorientare temporo-spaţială, cefalee, somn agitat, coşmaruri, culminând cu crize de mare agresivitate.

In mediul carceral pot să apară şi unele conduite anormale cum ar fi; refuzul hranei, tatuajul, automutilarea etc.

Refuzul hranei în mediul carceral are o valoare simbolică prin care deţinutul vrea să arate că este gata pentru sacrificiul suprem în caz că nu i se satisfac anumite cereri. Aceste cereri (revizuirea pedepsei, suplimentarea unor drepturi, acordarea unor concesii etc.) i se par justificate, deşi regimul la care este supus corespunde normativelor în vigoare. Ca formă de comportament, refuzul hranei reprezintă un element spectacular prin care deţinutul vrea să atragă atenţia şi admiraţia celor dm jur. De obicei, ei nu durează mult, neavând suficiente raţiuni care să-1 susţină.

Tatuajul are o frecvenţă destul de ridicată printre deţinuţi şi conslă în înţeparea cu acul şi introducerea unui colorant insolubil a unor figuri, nume, date, devine, ornamente, personaje etc. Unele tatuaje reflectă profesia individului, altele dorinţele, amintirile sau aventurile sale. Tatuajul poate fi mic (o singură figură, un cuvânt) sau multiplu. De obicei se aplică pe antebraţ, braţ şi piept, dar se mai aplică şi în zone puţin vizibile (fese, faţa internă a coapselor etc.). Deţinuţii care îşi aplica tatuaje manifestă o imaturitate afectivă, o slabă inserţie socială, o structură psihopata, alţii din curiozitate, excentrism, dornici de erotism ieftin.

Automunlările apar la deţinuţii care trec prin stări de melancolie anxioasă şi cu delir mistic, în unele deliruri cronice, la hiperemotivi şi la cei cu un nivel scăzut al inteligenţei.

Automutilarea, asimilată motivaţional cu suicidul şi refuzul alimentar, este o

Page 139: 49022856 psihologie-judiciara

tulburare a instinctului de conservare şi constă în modificarea brutală şi paradoxală a conduitei, adesea sub impulsul delirului şi halucinaţiei. Formele de automutilare sunt numeroase şi variate: sacrificarea tegumentelor, enucieerea unui ochi, amputarea unui deget, arderea unui membru, tăierea limbii etc.

Deţinuţii, de cele mai multe ori5 urmăresc un tratament mai bun prin zilele de spitalizare ce vor fi obţinute.

Deţinutul recidivist este în temă cu drepturile şi îndatoririle pe care le are, se integrează, aparent repede m mediul de penitenciar. în relaţiile cu cadrele penitenciarului par, de obicei, confornuşti şi supuşi. Cea mai mare parte a recidivistilor manifestă, însă, două tipuri de comportamente: unul de simulare a supunerii faţă de regimul de penitenciar, cu "valoare" pentru cadrele penitenciarului, altul de dominare a celorlalţi deţinuţi prin mijloace specifice grupurilor de detenţie. De regulă, deţinuţii recidivist! sunt refractari la ordine, provoacă scandaluri cu ceilalţi deţinuţi, sunt ostili faţă de cadrele penitenciarului, manifestă tendinţa de a obţine beneficii şi uneori de a evada.

101123, ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE MEDIULUI DE PENITENCIAR

Şocul încarcerării, contactul cu subcultura de penitenciar are o influenţă deosebită asupra vieţii şi comportamentului deţinutului, afectând grav sentimentul de siguranţa al acestuia.

Subcultura de penitenciar este formată dintr-un sistem de norme şi reguli creat şi aplicat de către deţinuţi pentru a-şi asigura condiţii de viaţă cât mai acceptabile din puncta! lor de vedere* Printre regulile generale ale acestui sistem se numără: Secare cu problemele sale, duritate faţă de cei slabi, în orice situaţie să se depună un minimum de efort, convingerea că nu sunt crezuţi de nimeni, idei de persecuţie, obsesia denunţării de către alţi deţinuţi etc.

Se consideră că normele specifice subculrurii de penitenciar au o funcţionalitate negativă faţa de acţiunile reeducative exercitate asupra deţinuţilor. Ele au ca efect solidarizarea deţinuţilor, crearea unei coeziuni a grupului de detenţie şi constituie o barieră puternică în calea influenţelor de natură educativă. Desigur» nu toţi deţinuţii aderă la acest sistem de norme, dar aceştia sunt dispreţuiţi, dezaprobaţi şi ţinuţi la periferia grupului. Unii deţinuţi se subordonează acestor reguli fără a avea un real sentiment de solidaritate, păstrând secretul acestei insubordonări, ştiind că altfel nu au o viaţă "liniştită" în locul de detenţie,

In penitenciar deţinuţii au o structură ierarhică autoritară, rigidă iar poziţia fiecărui deţinut în cadrul sistemului depinde de experienţa şi specialitatea sa infracţională, de durata condamnării şi de structura personalităţii sale,

Subcultura de penitenciar, în scurtă vreme îl tace pe deţinut să-şi formeze, nu neapămî rn mod explicit, o nouă viziune asupra propriei persoane şi să elaboreze o "strategie de supravieţuire". El ajunge să adopte şi să împărtăşească concepţia încarceraţilor despre viaţa din penitenciar şi despre societate în general,

Page 140: 49022856 psihologie-judiciara

Pnzonizarea incumbă adoptarea unei atitudini ostile (făţişa sau ascunsă) faţă de personalul închisorii, faţă de lumea "din afară1' şi, concomitent, dezvoltarea unei loialităţi faţă de ceilalţi deţinuţi. în această situaţie deţinutul va încerca să se integreze în grupul informai de deţinuţi şi se va supune necondiţionat liderului informai, chiar dacă riscă să nu fie văzut bine de cadrele penitenciarului.

Stanton Wheeler (196S) subliniază că fenomenul de prizonizare, de integrare în grupul deţinuţilor, de identificare cu subcultura carcerală este doar o primă fază în evoluţia deţinutului, deoarece în cea de-a doua fază a perioadei de detenţie se poate observa fenomenul de despnzonizare. Cu alte cuvinte, cu cât deţinutul se apropie de momentul eliberării, el tinde să adopte un rol tot mai apropiat de ceea ce este dezirabil din punct de vedere social.

Sub aspect psihosocial, în colectivitatea deţinuţilor dintr-un penitenciar apar, ca şi în cadrul oricărui grup uman, relaţii interpersonale cu o puternică încărcături socio-afectivă. Deşi penitenciarul are o structură relativ închisă, nu înlătură posibilitatea de relaţionare socio-umană care la deţinuţi se amplifică şi ca urmare a unui proces de compensare faţă de relaţiile specifice vieţii din afara penitenciarului.

în grupul deţinuţilor întâlnim relaţii de simpatie, antipatie şi indiferenţă, precum şi diverse statusuri informale: lideri populari, izolaţi, solidari, respinşi, O caracteristică specifică structurii infonnale din grupurile de deţinuţi o reprezintă numărul mare de respingeri. O pondere msemnată în cadrul respingerilor o au deţinuţii condamnaţi pentru omor şi tâlhărie.

Grupul deţinuţilor se supune unor norme care nu sunt similare cu cele dorite de conducerea penitenciarului, de asemenea există unele "tradiţii" transmise de la o generaţie de deţinuţi la alta. Există un limbaj specific folosit între deţinuţi pentru a-şi ascunde acţiunile, intenţiile etc. Fenomenele socio-afective apar uneori cu deosebită virulenţă; atât prieteniile, cât şi ostilităţile sunt Clpe viaţă şi pe moarte", fapt care poate afecta climatul organizaţional şi starea de disciplină a deţinuţilor.

Un loc aparte îl ocupă solitarii care, de fapt, nu participă la viaţa socio-afectivă a grupului şi de cele mai multe ori conştientizează acest lucru. în scopul evitării marginalizării acestora, factorii educaţionali trebuie să ie acorde o atenţie deosebită.

Un alt element care poate facilita individualizarea acţiunilor reeducative este legat de modul cum deţinuţii îşi percep propriul status sociometric. De pildă, marea majoritate a izolaţilor se consideră mult mai preferaţi decât sunt în realitate, iar popularii, dimpotrivă, se consideră mult mai pupn agreaţi.

în urma unor cercetări desfăşurate în anul 1972 S.Harbordt a identificat în rândul deţinuţilor mai multe tipuri şi anume: tipul prosocial, pseudosocial, antisocial şi asocial. Pe baza apartenenţei la un tip sau altul se pot proiecta demersurile reeducative, cei mai uşor reeducabih (cu tact pedagogic corespunzător) fiind deţinuţii din tipul prosocial şi pseudosocial (Bogdan & colab., 1983).

10212,3.1. CREAŢIA FOLCLORICĂ ÎN MEDIULUI DE PENITENCIAR

Page 141: 49022856 psihologie-judiciara

Folclorul din penitenciar reprezintă o emanaţie a spaţiului carceral, o evaziune imaginară a celui aflat în acel spaţiu. Acest tip de folclor oferă specialistului în domeniu o posibilitate în plus de a înţelege condiţia umană claustrată.

Folclorul din penitenciar reflectă nemulţumirea deţinutului faţă de viaţa grea din penitenciar. în lumea singulară a deţinutului se regăsesc o multitudine de sentimente şi atitudini; resemnarea, autoculpabilizarea, intoleranţa mascată faţa de reguli şi norme, meditaţii asupra raportului de filiaţie, retrospective detaşate ale comportamentului infracţional ca mod de refulare, suferinţa, disperare, izolare, inutilitate, neputinţă şi dezrădăcinare, persecuţie, frustrare etc. (Florian, 1996).

In majoritatea cântecelor, penitenciarul este privit ca un loc de chin şi amar. Spre exemplu, "Nu da Doamne nimănui / Viaţa deţinutului" sau "Puşcărie, puşcărie /Urâtă mi-ai fost tu mie / Pe-afară dată cu var / înăuntru chin şi amar". Aceste versuri au devenit, de-a lungul timpului, refren al unor cântece, repetând obsesiv calvarul vieţii din penitenciar (Ţânţaş, 2001).

La persoanele încarcerate apare în mod frecvent reveria şi tendinţa de evaziune imaginară, reprimate însă de imaginea gardienilor înarmaţi şi a gratiilor prin care nici gândul pare să nu poată evada: "Doamne libertatea mea / E la maior sub curea / Coboară Doamne privirea / Şi observă Mănăstirea / Ce deasupra are plasă / Nici gândul să nu mai iasă". Vitregia vieţii din penitenciar generează nu numai disperare, ci şi ură, răzbunere: "De-ar fi Gherla de hârtie / Aş da foc la puşcărie / Dar aceasta e de piatră / Şi nu arde niciodată". Disperarea devine tot mai agasantă îndemnându-1 pe cel încarcerat şi părăsit sâ cânte cu amârâciune "Trista-i duminica zilelor mele" (Tântaş, 2001).

Condiţiile din penitenciar generează un mecanism de apărare prin parodierea regimului de detenţie: "Iar e bine-n puşcărie / Pentru cel care nu ştie / Apă este câtă vreţi / Şi-n găleţi şi pe pereţi / Pâinea de la ceai se-nmoaie / Şi spinarea de bătaie". Uneori folclorul de penitenciar supradimensionează raportul de filiaţie, mamă-flu, ca o modalitate de ancorare afectivă. Imaginea mamei ocupă un loc central in gândurile şi frământările celui încarcerat: "Mă gândesc Ia mama mea / Să nu păţească ceva / C-am mai fost la închisoare / Şi pe mama rău o doare / Lasă mamă c-am să scap / Şi nimic n-am să mai fac". Dorul de femeia iubită se regăseşte în unele versuri: ,,, "Pe deasupra închisorii /Eu stau seara şi privesc / Şi cu ochii plini de îacnmi/ Tot la tine mă gândesc". Când realizează că femeia iubită 1-a înşelat sau abandonat pentru un alt bărbat, deţinutul adoptă o atitudine răzbunătoare, elaborând strategii distructive: "Aşa-mi arde inimioara / Cum arde nisipul vara / Nisipul arde de soare / Şi eu ard de supărare11....

Faţă de instanţa de judecata deţinutul are o atitudine ostilă, revendicativă. Sentimentul nevinovăţiei îl face să se considere o victimă a unor împrejurări nefavorabile sau chiar a unor înscenări. Aşteptarea obsesivă a noului Cod penal sau a decretului de graţiere este redată foarte sugestiv în folclorul din penitenciar: "Hai decret, decret, decret / Tu nu ştii de când te-aştept".

Folclorul din penitenciar oferă o imagine complexă a universului vieţii carcerale, având profunde implicaţii culturale, psihologice şi morale.

123.2. VIOLENŢA COLECTIVĂ

Page 142: 49022856 psihologie-judiciara

Penitenciarul, ca instituţie specializată în executarea sancţiunilor privative de libertate se deosebeşte, prin profilul său psihosocial, de oricare altă instituţie sau grupare organizată de persoane. Postura de deţinut nu este urmarea unui act propriu de voinţă sau a unei obligaţii cetăţeneşti, ci reprezintă o formă de sancţionare aplicată de societate individului care a încălcat normele ei juridice. O dată cu intrarea în penitenciar individul resimte, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de vârsta, sex, de structura sa psihologică, de maturizarea socială şt de nivelul său de cuttură, efectul privării de libertate şi reacţionează într-un mod personal la această nouă situaţie.

Violenţa colectivă, ca fenomen psihosocial din penitenciar este determinată de acumularea unor tensiuni în interiorul grupului de deţinuţi. Aceste tensiuni pot avea diferite cauze: şocul încarcerării, fenomenul de prizonizare, teritorialitatea, ierarhia, stresul, frustrarea etc. Intr-un mediu considerat ostil, deţinutul se simte vulnerabil, ameninţat, incapabil de a face faţă unor dificultăţi, ceea ce aceentuează ieşirile agresive.

Violenţa colectivă în mediul penitenciar are o desfăşurare fazică. Faza premergătoare implică un incident apreciat de deţinut ca jignitor sau nedrept ce stârneşte m cadrul grupului o oarecare agitaţie. în faza următoare, această stare se amplifică şi se extinde prin contaminare şi la nivelul altor grupuri. In acest moment poziţia mulţimii este oscilanâ şi poate fi uşor manipulată de lideri sau agitatori, influenţa liderilor

103sau a agitatorilor depinde atât de autoritatea de care ei se bucură, cât si de măsura în care aceştia le exprimă interesele, în faza finală agitaţia creşte, ajungându-se 3a violenţă verbală, dezorganizarea conduitei, pierderea autocontrolului, acţiuni impulsive, distrugerea unor bunuri materiale etc. Uneori violenţa colectiva poate degenera în revolta penitenciara.

Prevenirea şi contracararea unor asemenea acţiuni presupune ca specialiştii din domeniul penitenciar sâ cunoască foarte bine psihologia deţinutului- Masurile educative şi recuperative trebuie să fie adaptate la particularităţile psihocomportamentaie ale acestuia. Personalul care lucrează nemijlocit cu deţinuţii trebuie să sesizeze şi sa aibă o imagine clară a unor fenomene umane din penitenciar. Un astfel de fenomen îl constituie gradul de periculozitate al unor deţinuţi, a cărui diagnosticare corectă asigură o eficienţa sporită procesului de aplicare a regimului detenţiei penitenciare. De cele mai multe ori, deţinutul periculos este produsul unui anumit climat relaţional inteipersonal, in care valorile sociale sunt definite şi ordonate greşit, centrate exclusiv pe satisfacerea trebuinţelor personale, deseori de nivel inferior.

Activităţile educative din penitenciar trebuie să contribuie la destinderea deţinuţilor, la eliberarea acestora de tensiunile interioare- Programele cultural-educative consolidează sentimentul siguranţei, alungă plictiseala, evită conflictele interpersonale etc.

12.4. ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE REEDUCARE DEŢINUŢILOR

Profesia de psiholog într-un mediu de penitenciar permite acumularea unei

Page 143: 49022856 psihologie-judiciara

experienţe profesionale unice, atât din punctul de vedere al specialistului orientat spre consiliere cât şi al celui orientat spre cercetare, prin studierea vastităţii modelelor psihocomportamentaie etalate de către cei integraţi m universul penitenciar. Ar trebui ca penitenciarul sâ organizeze pedeapsa conform unui proiect de transformare a personalităţii deţinuţilor.

Activitatea de reeducare a deţinuţilor presupune din partea personalului flin penitenciare cunoştinţe aprofundate de psihologie.

Penitenciarul este o instituţie patogenă care depersonalizează individul şi-I face să devalorizeze lumea şi pe sine însuşi, şi ceea ce esîe mai rău, permite obişnuirea cu acest mediu. In timpul şederii în penitenciar se instalează destul de repede un sentiment de derivă, de înstrăinare: aceasta deoarece pedepsele scurte sunt trăite ca un dezastru, iar cele lungi iau aspectul unui mod de viaţă cu multiple nuanţe patologice (Florian, 1996).

Potrivit cadrului legal actual de executare a pedepselor, reeducarea deţinuţilor se bazează pe obligaţia acestora de a desfăşura o activitate uttiă, pe posibilitatea lor de a se califica sau recalifica într-o meserie şi de a participa la activităţi cultural-sporlive şi educative.

Pedeapsa privativă de libertate se aplică în raport de faptă şi nu de făptuitor, neexistând suficientă, preocupare pentru cunoaşterea complexă a personalităţii individului (condiţiile în care s-a format, a trăit, împrejurările în care a comis fapta etc).

Detenţia trebuie sâ reducă, pe cât posibil, traumatizarea psihică a persoanei condamnate, prevenind apariţia unor perturbări emoţionale manifestate prin idei obsesive, infantilism, idei suicidare, comportamente violente, şi să încurajeze acele atitudini şi aptitudini care să permită o reinserţie normală a acestora în societate. în consecinţă, un principiu fundamental al acţiunii de resocializate şi tratament al delincvenţilor îl reprezintă, normalizarea, prin apropierea pe cât posibil, a condiţiilor vieţii din penitenciar de cele ale lumii exterioare acestuia.

Ca mediu de reeducare, penitenciarul are ca obiectiv central recuperarea celor care au comis acte antisociale şi pregătirea lor pentru reintegrarea în viaţa socială. Deosebit de important pentru procesul de reeducare este instituirea şi aplicarea în mod corespunzător a unui sistem de stimulare-recompensare şi sancţionare după caz. Un factor care influenţează eficienţa activităţii de reeducare îl constituie şi aplicarea justă a eliberării condiţionate.

Strategia recuperativă trebuie să pornească de la cunoaşterea particularităţilor psihoindividuale şi psihosociale ale deţinuţilor precum şi a condiţiilor care au determinat săvârşirea actului infracţional în vederea diagnosticării gradului de periculozitate pe care îl prezintă şi a elaborării terapiei optime pentru fiecare caz în parte.

Cunoaşterea deţinuţilor trebuie să fie un proces continuu care să se realizeze pe tot parcursul detenţiei, urmând ca datele obţinute să fie permanent controlate şi îmbogăţite, astfel ca, strategia de reeducare elaborată, sâ poată fi reorientată în funcţie de noile aspecte care intervin.

Procesul de cunoaştere a deţinutului trebuie să aibă un caracter interdisciplinar, folosindu-se în acest sens metode psihologice, psihosociologice, medicale, juridice etc. Datele obţinute trebuie să acopere o sferă

Page 144: 49022856 psihologie-judiciara

104cât mai largă a evoluţiei delincvenţiale a deţinutului, a comportamentului în detenţie şi a elementelor care conturează evoluţia sa ulterioară.

Activitatea de cunoaştere a deţinutului se finalizează printr-un psihodiagnostic (profilul psihocomportamentai), în care sunt evidenţiate atât aspectele pozitive ale personalităţii sale, cât şi aspectele negative cu măsurile (metodele) ce se impun pentru a fi schimbate, precum şi posibilităţile de participare efectiva a deţinutului la propria sa reeducare.Examenul psihologic şi psihosociologic al deţinutului va aborda următoarele dimensiuni;* cognitivă -urmăreşte stabilirea nivelului de inteligenţă;

•afectiva - evidenţiază echilibrul psihoafectiv, maturitatea afectiva şi capacitatea de adaptareemoţională la acţiunile cu caracter reeducativ;

•moiivaţîonalâ - sondează suportul motivaţional şi trăsăturile caracteriale, atât pozitive câ; şi negative, urrnărindu-se posibilităţile de utilizare a celor pozitive în cadrul activităţilor de reeducare;

^relaţională - relevă îndeosebi indicele de sociabilitate, infuenţele pe care le exercită şi le primeşte de la grup sau de la anumiţi membrii ai grupului.

Sub aspect psihosociologic se va urmări evidenţierea caracteristicilor perioadei anterioare activităţii infracţionale; forţele conflictuale existente în momentul trecerii la săvârşirea faptei; cum au funcţionat structurile familiale, şcolare, profesionale şi de petrecere a timpului liber; care este capacitatea deţinutului de a comunica cu ceilalţi intr-un mediu închis.

Un interes deosebit pentru elaborarea metodelor terapeutice optime îl reprezintă modalitatea în care deţinutul îşi percepe vinovăţia pentru fapta comisă şi pedeapsa primită.

Infractorul are un punct de vedere şi o experienţă care trebuie luate în considerare daca scopul urmărit prin sancţiunea penală este reabilitarea şi nu descurajarea individului vinovat. Atunci când societatea sancţionează cu închisoarea pe un anumit individ, ea "închide" de fapt întreaga personalitate a acestuia, deşi acţiunea sa antisocială este legata numai de un singur aspect al personalităţii lui şi de un singur moment nefericit din viaţa lui. De aceea, sancţiunea închisorii reprezintă, de fapt, reducerea tuturor rolurilor individului (de părinte, soţ, cetăţean etc.) 3a acela de delincvent sau deţinut, ceea ce duce la izolarea, demoralizarea şi stigmatizarea acestuia.

Investigarea psihologică şi psihosociologică a deţinutului vizează reliefarea nucleului central al personalităţii infractoare: egocentrismul, indiferenţa afectivă, labilitatea şi agresivitatea. Evidenţierea acestor trăsături şi a relaţiei dintre ele sunt elemente esenţiale pentru individualizarea acţiunilor de reeducare.

Cele mai uzitate instrumente de investigare a personalităţii deţinutului sunt: testele de inteligenţă şi de personalitate, diferite tipuri de interviuri şi de chestionar, tehnici sociometnce, analiza de conţinut a datelor din dosar şi a corespondenţei, anamneză etc,

Resocializarea reprezintă un proces de reconvertire, reorientare şi remodelare a personalităţii individului delincvent, de reeducare şi retransformare a acestuia în

Page 145: 49022856 psihologie-judiciara

raport cu noimele de conduită acceptate de societate.Reeducarea deţinutului reprezintă un complex de masuri orientate către

reconstrucţia morala a acestuia. Un element definitoriu pentru procesul de reeducare îl constituie stabilirea precisă a obiectivelor socializării. Se consideră obiectiv central al resocializării acţiunea de neutralizare a sistemului de nonvalori ale deţinutului concomitent cu creearea unui sistem de norme, atitudini şi valori pozitive, acceptate în plan social. în paralel se are în vedere şi eliminarea factorilor responsabili de geneza comportamentelor deviante.

Pe plan mondial în reeducarea infractorilor aflaţi în stare de detenţie se folosesc diferite metode. Astfel, pentru ameliorarea manifestărilor violente şi agresive se utilizează metode chirurgicale şi psihochirurgicale (intervenţie asupra unor centri nervoşi şi organe); pentru perfecţionarea aptitudinală se utilizează metode pedagogico-medicaîe (cazuri de debilităţi motrice şi intelectuale); pentru reconstrucţia motivaţională se utilizează psihoterapia raţională şi psihanaliza, pentru modificarea atitudinilor se utilizează psihoterapia de grup şi psihodrama.

în ţările dezvoltate şi cu democraţie avansată există preocupări deosebite pe linia bunei funcţionări a locurilor de detenţie. Pe lângă preocuparea pentru îmbunătăţirea condiţiilor materiale, se remarcă preocuparea de a încadra în penitenciare specialişti din diverse domenii, care, pe baza unor studii nemijlocite, elaborează programe de reeducare, asigură servicii de consiliere etc. Locurile de detenţie sunt inspectate periodic de administraţiile centrale şi regionale, precum şi de împuterniciţi guvernamentali. Problematica pe care o ridică penitenciarele formează din ce în ce mai mult obiect de preocupare pentru mass-media sau diferite grupuri alcătuite pentru a servi anumite deziderate sociale.

105Una din cerinţele prioritare în realizarea cu.succes a procesului de reeducare

este individualizarea lui. Aceasta înseamnă adaptarea măsurilor şi activităţilor reeducative la particularităţile fiecărui deţinut în parte. Acţiunile de individualizare înseamnă şi diversificarea modalităţilor reeducative în funcţie de gradul de recuperabilitate al deţinuţilor (unii sunt mai receptivi, alţii mai puţin receptivi la influenţele reeducative sau chiar le resping).

Un moment important în reeducarea deţinuţilor îl reprezintă pregătirea acestora în vederea eliberării, considerat şi finalul procesului de reeducare. Aceasta activitate presupune informarea lor cu privire la posibilităţile legale pe care Ie au pe lima reintegrării socio-profesionale, dezbaterea cu deţinuţii a modalităţilor de depăşire a unor greutăţi inerente după eliberarea din penitenciar, prevenind astfel fenomenul de recidivă. Desigur problematica pe care o presupune pregătirea în. vederea eliberării din penitenciar este mult mai cuprinzătoare şi trebuie adaptată fiecărui caz în parte.

bi final, trebuie menţionat oă succesul în activitatea dificilă de reeducare a deţinuţilor depinde şi de condiţiile materiale existente în penitenciar, de gradul de calificare, de calitatea personalului şi nu în ultimul rând, de respectarea dispoziţiilor legale.

Atitudinea socială în raport cu fostul condamnat eliberat din penitenciar este deosebit de importantă. Reacţiile pozitive sau negative ale colectivităţii instituţional

Page 146: 49022856 psihologie-judiciara

izate sau nu, contribuie uneori în mod botărâtor la reuşita sau eşecul integrării normative şi funcţionale postpenale a fostului infractor.

De modul cum se desfăşoară procesul reluării relaţiilor cu colectivitatea în care acesta revine după executarea pedepsei depinde, m mare măsură, apariţia devianţei secundare şi a recidivei. Respingerea sistematică si continuă nu face decât să stabilizeze "stigmatul" judiciar şi să-1 transforme într-un element structural al unei atitudini negative faţă de valorile dominante ale societăţii şi faţă de normele morale şi penale prin care sunt ocrotite. Se produce astfel o identificare a fostului infractor cu imaginea pe care colectivitatea o are despre el, cu statusul marginal pe care aceasta ii conferă, detemiinându-1, în cele mai multe cazuri, sâ-şi asume în continuare rolul de infractor. Este motivul pentru care structurile sociale de primire (familia, locul şi colectivitatea de muncă, grupul de prieteni, mediul de vecinătate) trebuie sensibilizate în sensul de a facilita reintegrarea.

Ansamblul structurilor sociale menţionate, corelat cu sistemul de asistenţă postpenală, cum ar fi încadrarea într-o activitate utilă, supravegherea poliţienească şi alte forme de control social, alcătuiesc împreună sistemul de indicatori obiectivi ai reacţiei sociale după executarea pedepsei. Pe lângâ aceşti indicatori obiectivi, apar şi unii de ordin subiectiv ce reprezintă expresia, mai mult sau mat puţin evidenta1, de acceptare, indiferenţă sau respingere din partea colectivităţii a foştilor infractori. Corelarea indicatorilor obiectivi şi subiectivi ne oferă o imagine globală a climatului real existent pentru procesul de reintegrare. Estimarea exactă a acestui climat este un element deosebit de important în predicţia recidivismului.

12.4.1, INSTITUţlA PROBAŢIUNII

Probaţiunea reprezintă ansamblul intervenţiilor desfăşurate de un serviciu specializat, menite a regla comportamentele indivizilor ce au încălcat legea, astfel încât aceştia să-şi poată asuma un rol social adecvat atât pentru ei, cât şi pentru comunitatea din care fac parte.

Serviciul de probatiune a fost iniţiat de câlre organizaţiile filanlropice de pe lângă Biserica Anglicană. In 1907, acest sistem a fost legalizat printr-un act normativ (Probation of Offenders Ac!), care oferea magistraţilor autoritatea de a numi şi angaja ofiţeri de probatiune pe lângă instanţe. Instituţia probaţiunii funcţionează în Franţa, Belgia, Germania, SUA etc.

Probaţiunea reprezintă un sistem de supervizare şi monitorizare a comportamentelor unor infractori nepericuloşi ca alternativă la închisoare.

Scopul instituţiei probaţiunii este de a realiza o mai bună resocializare şi reintegrare a infractorilor în societate, bazandu-se pe teoriile, metodele şi tehnicile ştiinţifice din psihologie, sociologie, criminologie, penologie etc,

în cadrul instanţelor există un ofiţer sau un consilier de probatiune, care trebuie: a) să supervizeze şi să reabiliteze infractorul în comunitate; b) sa ofere instanţei informaţii de natură psihologică, sociologică şi criminologică despre infractor, propunând măsuri de recuperare a acestuia.

Măsurile de recuperare socială a infractorilor au la bază un studiu individualizat care cuprinde: analiza infracţiunii! evaluarea psihosocială a infractorului şi cunoaşterea antecedentelor comportamentale ale acestuia;

Page 147: 49022856 psihologie-judiciara

identificarea motivelor, cauzelor posibile, intenţiei, a posibilităţilor de alegere; identificarea atitudinii faţă de infracţiune; evaluarea riscului pe care infractorul îl prezintă pentru comunitate

106Având în vedere efectele de amplificare a conduitei infracţionale pe care le

are încarcerarea, de cele mai multe ori ofiţerul sau consilierul de probaţiune propune masuri non-custodiale, comunitare. Acesta nu apâra şi nici nu acuză în cadrul procesului penal, ci oferă o altă alternativă, care îl ajută pe Judecător să pronunţe o sentinţă adecvată.

Activitatea de probaţiune urmăreşte atât maximizarea auto-determinării individuale a infractorului *[ asumarea obligaţiilor şi responsabilităţilor ce decurg de aici, cât şi utilizarea minimali a penalităţilor şi a instituţiilor de excluziune socială.

Serviciul de probaţiune cuprinde următoarele compartimente: Biroul de reprezentare în faţa instanţei; Biroul de probaţiune din penitenciar; Centrul de probaţiune şi Centrul comunitar (Butoi & Butoi 2001),

Dacă judecătorul, în urma studierii dosarului, consideră că infractorul nu reprezintă un pericol public ridicat şi că o pedeapsă alternativă poate fi mai eficientă, ci solicită ofiţerului sau consilierului de probaţiune un "raport presentenţial". Acest raport se întocmeşte în urma intervievării infractorului, a familiei sale, a victimei, a reprezentantului şcolii sau a locului de muncă sau pe oricine poate oferi informaţii relevante despre infractor. In partea finală a acestui raport, ofiţeml sau consilierul de probaţiune propune o măsură de resocializare a infractorului, care poate fî ordin de supervizare sau ordin de muncă în folos comunitar.

Ordinul de supervizare constă în obligarea infractorului de a întâlni periodic ofiţerul de probaţiune şi de a pune în discuţie problemele de adaptare pe care le întâmpină, eventualele schimbări ale domiciliului sau locului de muncă. De asemenea, în acest ordin sunt stipulate şi alte obligaţii, cum ax fi: să urmeze anumite programe de grup sau individuale; să urmeze anumite tratamente medicale; să nu frecventeze locuri şi spaţii publice după anumite ore etc.

Ordinul de munca obligă infractorul să efectueze un număr de ore de munca neplătită m folosul comunităţii. Tipul de muncă Ia care va fi supus infractorul se alege în funcţie de particularutăţile acestuia, de aptitudinile şi specializările sale, astfel încât să cuprindă în acelaşi timp şi o latură ergoterapeutică.

Când judecătorul pronunţă o sentinţă custodială, responsabilităţile biroului de probaţiune din penitenciar sunt de a organiza programe de terapie comportamentală, programe de grup şi individuale centrate pe diverse teme etc.

încă din momentul pronunţării sentinţei cuslodiale, ofiţerul de probaţiune din penitenciar începe să-! pregătească pe deţinut pentru eliberare prin menţinerea şi consolidarea relaţiilor acestuia cu familia şi cu toate persoanele importante pentru el, păstrarea locului de muncă sau găsirea unui astfel de foc după eliberare, rezolvarea problemei locuinţei, organizarea unor cursuri de calificare a deţinuţilor.

Impactul schimbărilor sociale după anul 19S9 a fost resimţit şi de către sistemul penitenciar din România. Direcţia Generală a Penitenciarelor şi instituţiile

Page 148: 49022856 psihologie-judiciara

aflate în subordinea sa au iniţiat şi adoptat programe care să diversifice activităţile întreprinse cu deţinuţii. La derularea acestor programe au contribuit, pe lângă specialiştii din penitenciare, un număr mare de specialişti din viaţa civilă (psihologi, sociologi, asistenţi sociali, jurişti etc). Această mişcare reformatoare a condus la apariţia unei noi mentalităţi în ceea ce priveşte relaţiile interpresonale şi aplicarea tratamentului penitenciar. Implementarea acestor măsuri la nivelul penitenciarelor a fost facilitată şi de vizitele de documentare făcute de specialişti de la diferite niveluri decizionale şi execuţionale în statele occidentale cu bogată experienţă în domeniul execuţional penaL Contactul cu alte sisteme penitenciare a contribuit la acceptarea unui concept deosebit de interesant şi util- probaţiunea. Necesitatea creării unui Serviciu de Probaţiune în cadrul Ministerului Justiţiei a prins contur tot mai clar.

în România probaţiunea a fost iniţiată şi concepută ca o activitate de reducere a cazurilor de condamnare la pedeapsa cu închisoarea şi de mărire a eficienţei acţiunilor de resocializare a celor care au încălcat legea, m anul 1996 s-a înfiinţat primul Serviciu Experimental de Probaţiune (SEP) din România, la Penitenciarul Arad,

Experienţa acumulată şi rezultatele pozitive obţinute in cadrul Centrului Experimental de Probaţiune Arad au făcut ca programul experimental sâ se extindă la nivelul judeţelor Cluj, Dâmboviţa, Vrancea etc. Toate aceste centre de probaţiune au fost constituite pnn Ordine ale Ministrului Justiţiei. Specialiştii din aceste centre de probaţiune (psihologi, jurişti, sociologi) au încheiat protocoale specifice cu reprezentanţi din teritoriu ai Ministerului Justiţiei, Inspectoratele judeţene de poliţie, Administraţia publică locala. Inspectoratele şcolare, organizaţii non-guvernamentale etc. Serviciul de Probaţiune ar trebui extins ui toate penitenciarele din România, deoarece contribuie la optimizarea reabilitării şi integrării sociale a infractorilor.

107Reforma sistemului penitenciar din România, prin strategie şi practică,

încearcă s& fie în concordanţa cu regulile europene pentru penitenciare. Activitatea socio-educativă trebuie să ocupe locul central în reeducarea şi resocializarea individului. Penitenciarul este un segment social a cărui activitate trebuie sprijinita şi orientată către scopurile fundamentale ale societăţii civile.

Probaţiunea este o activitate prin care se realizează o evaluare din punct de vedere criminologie a riscului pe care îl prezintă pentru societate o persoană care a săvârşit o faptă penală, în vederea modificării coiîiportamentului infracţional şi reintegrării în societate. Probaţiunea se întemeiază pe principiul supunerii la probă a infractorului pe o durată determinată fără a aduce atingere drepturilor şi libertăţilor conferite de lege, siguranţei publice şi bunelor moravuri.Obiectivele principale ale probaţiunii sunt:luarea de către organele de urmărire penală şi de către instanţele de judecată a unor măsuri de reintegrare socială a infractorilor, în raport cu gradul de pericol social concret al faptei săvârşite şi în raport cu personalitatea acestora pentru prevenirea măsurilor şi sancţiunilor privative de libertate;- participarea activă a comunităţii la programe de reabilitare socială a persoanelor

Page 149: 49022856 psihologie-judiciara

care au comisinfracţiuni;

controlul asupra modului în care sunt executate sancţiunile penale fără privarea de libertate; cooperarea cu administraţia penitenciarelor, în vederea individualizării măsurilor de reeducare prin iniţierea, susţinerea şi desfăşurarea unor programe de resociali^are;- iniţierea şi aplicarea unor programe pentru protecţia socială a minorilor şi

tinerilor, precum şipregătirea acestora pentru a manifesta o conduită responsabilă în societate.

Sistemul de masuri exprimate prin Serviciul de probaţiune se va aplica persoanelor care au o condamnare de maximum 4 ani şi care pot fi pasibile de o pedeapsă alternativă.

Supravegherea^ în comunitate se desfăşoară în baza unui "contract de probaţiune1', în care probaţionarul ia cunoştinţă, pe bază de semnătură, de obligaţiile pe care le are în perioada cât se află sub supravegherea Serviciului Experimental de Probaţiune, Toate cazurile beneficiază de consiliere individuală» terapie psihosocială de grup având ea teme: agresivitatea, consumul de alcool şi droguri, educaţie civică, educaţie igienico-sanitară etc, în paralel, se acţionează pentru prevenirea infracţionalităţii şi a recidivei, pentru rezolvarea unor probleme sociale etc. O asistenţă specială se acordă victimelor fenomenului infracţional prin psihoterapie, mediere, conciliere

Cazurile sunt luate în evidenţă fie în momentul arestării preventive, fie la depunerea în penitenciar. Au prioritate minorii, tinerii şi, după caz, alte persoane cu nevoi speciale. în baza protocolului încheiat, poliţia sau parchetul anunţă Serviciul de Probaţiune, care întocmeşte un raport de evaluare psiho-sOcială asupra cazului respectiv.

Personalul implicat în activitatea de probaţiune de la nivelul penitenciarului lucrează în echipă cu specialiştii de la nivelul comunităţii- Astfel, în momentul punerii în libertate» dosarul de probaţiune al persoanei respective este transmis echipei comunitare.

105

Page 150: 49022856 psihologie-judiciara

CAPITOLUL XIII

CONDUITA ASERTIVĂ: CONTRAPUSA COMPORTAMENTELOR DE TIP AGRESIV Şi PASIV

Asertivitatea promovează comportamentul interpersonal într-o varianta prin care ae încearcă să se crească la maxim satisfacţia personală, ţinând totodată cont de nevoile altor oameni, postulând astfel respectul faţă de sine şi faţă de alţii. Apelând la asertivitare, recurgem în rapt la o comunicare deschisă, directă şi onestă, care ne permite să avem încredere în noi şi să câştigăm respectul prietenilor şi colegilor; ea relevă în acelaşi timp abilitatea de expnmare a emoţiilor şi a gândurilor într-un mod în care ne satisfacem nevoile şi dorinţele şi le respectăm pe cele ale interlocutorului nostru. Comportamentul asertiv contribuie la construirea şi dezvoltarea identităţii personale şi sociale, a adaptării eficiente şi a regăsirii echilibrului psihic, fizic şi emoţional. Abordarea asertivâ promovează şi menţine relaţiile interpersonale pozitive prin oferirea unui suport pentru rezolvarea constructivă şi amiabilă a conflictelor.

Reiese de aici faptul că asertivitatea este recomandabilă ori de câte ori se urmăreşte să se facă faţă situaţiilor interpersonale tensionate. Ea vizează dezvoltarea efectivă a unei stategii care să vina în întâmpinarea oamenilor astfel încât aceştia să mânuiască situaţii in care nevoile lor sunt incompatibile cu cele ale altor persoane. Atitudinea asertivă recunoaşte rolul adaptativ al luptei pentru îndeplinirea propriilor nevoi şi idealuri, dar impune deopotrivă respectarea nevoilor celorlalţi.

13.1. ASPECTELE VERBALE ALE COMPORTAMENTULUI ASERTIV, AGRESIV ŞT

PASIV

Asertivitatea, agresivitatea şi pasivitatea reprezintă trei modalităţi, calitativ diferite, de abordare a relaţiilor interpersonale. Fiecare dintre acestea deţine un set corespunzător de comportamente verbale şi nonverbale.

Comportamentul verbal aserttv.Asertivitatea e considerată a fi cea mai eficientă modalitate de rezolvare a

diferenţelor interpersonale, fiind caracterizată prin:• Comportamente verbale care reflectă posibilitatea de a lua în considerare

doleanţele si nevoile altora, concomitent cu încercarea de soluţionare a propriilor dorinţe. Deoarece asertivitatea ia în considerare atât propriile nevoi, cât şi pe cele ale altor persoane, adesea apare sub forma unui compromis. Discuţia din ambele direcţii rezultă într-un acord bilateral de a modifica dorinţele unuia sau chiar a ambelor persoane, astfel încât fiecare să-şi atingă măcar parţial scopurile (satisfacerea dorinţelor), însă nici unul în totalitate,

• Comportamente verbale care implică exprimarea directă a dorinţelor şi a sentimentelor asociate. Adică, ori de câte ori este posibil, se face o afirmaţie clară şi lipsită de ambiguităţi referitor la ceea ce se urmăreşte.

■ Comportamente verbale care sunt considerate acceptabile dm punct de vedere

Page 151: 49022856 psihologie-judiciara

social.

Comportamentul verbal agresiv.Acest tip de comportament reprezintă un model alternativ de comunicare care

ne arată cum să rezolvăm neînţelegerile interpersonale. Pe termen scurt poate fi la fel de eficient ca şi asertivitatea, în încercarea de a obţine ceea ce-şi doreşte celălalt. însă pe termen lung consecinţele, de cele mai multe ori, sunt negative. La nivel verbal agresivitatea se releva prin;• Comportamente verbale care reflectă lipsa vreunui interes faţă de dorinţele şi

nevoile celorlalţi, concomitent cu încercarea de a-şi îndeplini propriile doleanţe Implică mai degrabă o exprimare continuă a ceea ce vrea persoana agresivă şi încercarea de a-i determina pe ceilalţi să renunţe Ea propriile nevoi şi dorinţe,

• Comportamente verbale care pot, sau nu, să implice exprimarea directa a ceea ce este dorit şi a sentimentelor asociate,

• Comportamente verbale oare sunt adesea nepotrivite din punct de vedere social.

109ir

Comportamentul verbal pasiv ' 'Comportamentul verbal pasiv e mai puţin eficient decât asertivitatea atunci când se doreştesatisfacerea dorinţelor unei persoane, cu toate că uneori poate avea succes. Cu toate acestea, e ineficient în menţinerea satisfăcătoare a relaţiilor pe termen lung3 fiind caracterizat de:• Comportamente verbale care reflecta subordonarea propriilor dorinţe in favoarea

doleanţelor altor persoane,• Afirmaţii care fie (a) eşuează în exprimarea propriilor dorinţe, şi a sentimentelor

relaţionale, fie (b) exprimă dorinţe şi sentimente în mod indirect. \ Tabelul de mai jos reia contras aspectele verbale ale comportamentelor asertive, agresive şi pasive.

Tabelul L.______________________________________ ____ ______________ Comportament asertiv ______________________________Comportament verbal care reflectă opţiunea de a lua in considerare donnţele celorlalţi concomitent cu încercarea de a-şi îndeplini propriile doleanţe. Poate implica un compromis-decizia uneia dintre pârţi de aşisacrifica o parte din doleanţe astfel Picat ambele părţi să beneficieze într-o anumita măsura.________________________________________________________Comportament verbal cateexprimfijn mod direct dorinţe^expectanţe şi senumemeComportament verbal caie e potrivit d.p,d.v. social_______________ ______________ Comportament agresiv _____________ ____ _______Comportament verbal care reflectă alegerea de a nu lua în considerare dorinţele celorlalţi concouritent cuîncercarea dej-şi îndeplini propriile doleanţe. Nnimplicâun compromis. -_Adesea nu utiglică exprimarea directa a dorinţelor, cxpecgmţdor gi sentimentelor

Page 152: 49022856 psihologie-judiciara

Comportament verbal care de cele mai multe ori este nepotrivit dLp.d v. social __ ________________Comportament pasiv_______________ _____________Comportament veit^al care reflecta alegerea de a nu lua în considerare propriile dorinţe, concomitent cuacceptarea mdeplinirii dorinţelor celorlalţi___________ ______*Implica fie (a) eşecul în exprimarea propriilor dorinţe, espectanţe şi sentimente fîe (h) exprimarea indirectăa dorinţelor, expectanţelor şi sentimentelor, care poate indica minimalizarea importanţei acestora ____________________________________________________

13.2. COMPONENTELE NON-VERBALE ALE COMPORTAMENTULUI ASERTIV, AGRESIV ŞI PASIV

Atunci când, în cadrul interacţiunilor sociale, transmitem informaţii modalitatea in care sunt ele transmise contribuie în mod semnificantiv la descifrarea a ceea ce intenţionăm să comunicăm. Componentele non-verbale luate în calcul includ contactul vizual, distanţa dintre interlocutori, poziţia corporală, gesturile mâinilor, expresiile faciale, mişcările capului dar şi aspectele calitative ale vocii precum tonalitatea, volumul sau inflexiunile. Fiecare comportament non-verbal poate fi realizat pentru a susţine şi clarifica componenta verbală a mesajului. Cu alte cuvine, comunicarea asertivă, agresivă şi pasiva sunt definite fiecare în parte de către un conţinut specific verbal şi neverbaL

Comportamental non-verbal asertivAfirmaţiile asertive iau în considerare atât nevoile vorbitorului cat şi pe cele ale

auditoriului, iar comportamentele asertive non-verbale au acelaşi efect. Atunci când cineva îşi priveşte în faţa interlocutorul, aceasta atitudine arată că el este interesat de cele ce 1 se comunică, fără însă a-şi diminua propria importanţă. In timpul unui discurs, mişcările uşoare şi relaxate ale mâinilor punctează cuvintele, iar vorbirea trebuie sa aibă o rată conversaţionali plăcută, la un volum acceptabil pentru ceilalţi. Vocea trebuie să fie fermă şi bme modulată, pentru a putea transmite afecte şi pentru ca mesajul exprimat verbal să pară sincer.

în comunicarea asertiva, răspunsul din partea unei persoane la un mesaj verbal ar trebui să aibă loc cu promptitudine, fără vreo întârziere sau ezitare. Pe de altă parte, răspunsul nu trebuie să fie formulat nici foarte repede deoarece sugerează o presiune asupra celeilalte persoane. Pentru a demonstra că asculţi pe cineva şi că te interesează dorinţele acesteia, e foarte important să aştepţi ca acea persoană s£ termine de vorbit înainte ca tu să-i răspunzi.

Referitor la proximitate sau distanţa fizică optimă dintre două persoane, se pare că aceasta este de 0.5 m până la 1.5 in, asta cei puţin în cultura europeană şi cea nord americană.

Comportamental non-verbal agresivAfirmaţiile agresive iau în considerare doar doleanţele vorbitorului, încercând sâ le

respingă pe cele ale aJtor persoane. Aceasta intenţie este evidenţiată în comportamentele non-verbaîe ţâre le însoţesc.

110

Page 153: 49022856 psihologie-judiciara

Contactul vizual este unui fix, rigid ş. foarte tensionat. O postură corporală uşor aplecată în fată poale Darea agresiva şi ameninţătoare. Mâinile sunt de regulă închise sub forma pumnilor, cu mişcări care adesea constau din gesturi simetrice cu intermitente ameninţări cu degetul. Toate aceSîe comportamente au scopul de a intimida, în ideea ca vorbitorul este dominant şi că dorinţele celorlalţi trebuie să se subordoneze unei puteri superioare.

Comportamentul noii-verbal pasivAfirmaţiile pasive îşi subordonează propriile nevoi şi dorinţe în favoarea

celor aparţinând altor persoane. Acest comportament include gesturi precum evitarea contactului vizual, postura corporală rigidă. Mişcările mâinilor, dacă există, sunt reduse ca amplitudine şi foarte apropiare de coTp.

Vorbirea are o rată conversaţională foarte redusă, iar volumul c la fel, ca şi cum acea persoană ar dori să spună că n-are rost s3 spună ceva pentru că oricum e lipsit de importanţă, indiferent ce ar afirma. Există întâraeri foarte mari în răspuns, demonstrând dm nou că mesajul pe care-1 comunică cealaltă persoană e mult mai important decât cel personal. Distanţa fizică e menţinută sub limita inferioară a celor 0,5 m de confort.

Alte consideraţiiAtunci când mesajele verbale sunt consistente cu cele non-verbale,

comunicarea intenţiilor asertive, agresive sau pasive se realizează fără dificultăţi. Când însă nu sunt consistente, comunicarea este destul de confuză şi e mult mai dificil să se răspundă.

Un alt aspect foarte important care trebuie luat in considerare este cel cultural care, dacă nu este luat în calcul» poate conduce la interpretări greşite ale anumitor comportamente.

Comunicarea non-verbală este de o importanţă majoră datorită omniprezenţei sale (comunicăm verbal doar din când in când, însă non-verbal transmitem mesaje tot timpul). Chiar mai mult, ontogenetic şi evoluţionist, comunicarea non-verbală este primordială, precedând limbajul, fiind apanajul supravieţuirii speciilor.Reluăm şi de această dată, lapidar, aspectele nonverbale ale comportamentelor asertive, agresiv şi pasiv, vezi tabelul 2.

Tabelul 2Comportament asertiv

Contact vizual

Contact vizual direct, fără a fi însă prea insistent

Postură A) priveşte persoanaB) priveşte drept, tn timp ce are o postură asimetrică; mâinile şi picioarele sunt relaxate, ţinute înaceeaşi poziţie de fiecare parteCJ aplecat puţin spre interlocutor

Gestica Mişcări uşoare si relaxate care accentuează expresiile verbaleDistanţa Menţine o distanta conversaţională potrivită, de aproximativ 0,5-L5

metri

Page 154: 49022856 psihologie-judiciara

Latenţa Dă răspunsuri fără a ezita de îndată ce vorbitorul termină de vorbit şi îşi întrerupe interlocutorul doar pentru a termina interacţiunea

Vocea Fermă; volumul suficient de tare ffiră însă a fi zgomotos; viteză normală

Comportament asresrvContact vizual

Lipsit de expresivitate, îngust, rece, fixativ

Postura Rigidă, tensionată, simetrici, picioarele depărtateGestica Mâinile încleştate; Resturi largi sau sacadate, în special deasupra

umerilorDistanta Mai mică de 0.5 metriLatenţa Scăzută, cu dese întreruperiVocea Poarte scăzuta, cu o rata conversaţională ridicată

Comportament pasivContact vizual

Priveşte în jos sau în altă parte

Postura Nu stă faţă în faţa cu cealaltă persoană; rigida, simetrică.Gestica Mişcări continue, cu aesniri mărunte pe lângă corpDistanta Mai mare de 1,5 metriLatenta Distanţă mare între momentul terminării mesajului interlocutorului si

propriul răspunsVocea Volum foarte scăzut, monotonă, ca o rată conversaţională sefizută

11113.3. CONSECINŢELE COMPORTAMENTELOR ASERTIV, AGRESIV Şl PASIV

E important să arătăm aici că, în general, consecinţele comportamentului asertiv sunt benefice, iar cele ale comportamentelor agresive şi pasive nu. Fără dar şi poate comportamentele agresive şi pasive pot fi eficiente în recompensarea anumitor nevoi, în special pe termen scurt, motiv pentru care ar trebui întărite. Totuşi, per ansamblu, probabilitatea ca pe termen lung dorinţele şi nevoile cuiva să fie optim gratificate este sensibil mai mare în cazul comportamentului asertiv.

Un aspect mult mai important decât obţinerea imediată a satisfacţiei concrete e reprezentat de consecinţele sociale ale fiecărui stiî comunicaţîonal amintit (asertiv, agresiv sau pasivj. Consecinţele acestor stiluri comunicaţionale au un impact direct asupra dorinţelor şi espectanţelor persoanelor implicate în actul comunicării, asupra sentimentelor acestora, precum şi asupra comportamentelor lor viitoare.

De asemenea, este esenţial să se înţeleagă de ce formele dezadaptative ah comportamentelor agresive şi pasive se menţin de-a lungul timpului. Normal ar fi ca toată lumea să înveţe să fie sau să devjnă asertivă, de ntdată ce a aflat şi experimentat consecinţele pozitive ale asertivrtâţii şi cele negative ale agresivităţii şi pasivităţii, însă ştim că lucrurile nu stau tocmai astfel. O prima explicaţie ar fi următoarea: majoritatea oamenilor doresc să se implice în relaţii interpersonaîe reciproce din care să primească şi la rândul lor să poată oferi. Atunci însă când interacţionează cu o persoană agresivă sau pasivă, sunt satisfăcuţi sau răsplătiţi doar

i

Page 155: 49022856 psihologie-judiciara

parţial, deoarece nu pot avea ambele aspecte îndeplinite. Pe de altă parte, în interacţiunea cu majoritatea oamenilor, o persoană agresiva sau pasivă îşi va îndeplini în totalitate doleanţele. în fiecare interacţiune, persoanele agresive îşi ating toate obiectivele iară să ofere nimic sau foarte puţin, iar persoanle pasive au grijă de alţii, fără să ia ceva în schimb. Astfel de interacţiuni acţionează sub forma unor întăriri pentru persoanele agresive şi pasive. In consecinţa, aceste stiluri comportamentale sunt întărite, făcând ca ulterior interacţiuni similare să fie căutate şi chiar dorite.

Ca atare, într-o interacţiune interpersonala, o persoană comună va fi cel rnult recompensată parţial, în timp ce o persoană agresivă sau pasivă va fi recompensată şi satisfăcută în totalitate. Iar când au loc mai multe interacţiuni de-a lungul timpului, persoana obişnuită va căuta relaţii mult mai satisfăcătoare şi recompensatorii şi va încerca să evite interacţiunile viitoare cu personale agresive sau pasiv, tocmai datorită anticipării insatisfacţiei.

Astfel, o persoană agresivă va experimenta o izolare socială şi o pierdere a întăririlor care determină acea persoană să crească frecvenţa şi intensitatea acestor modele de comportament. Acest efort de a-şi îndeplini doleanţele face ca interacţiunile să devină şi mai negative şi să crească frecvenţa comportamentului evitaiit.

Totuşi, în anumite circumstanţe, oamenii pot menţine relaţii neechîUbrate, O persoană poate fi implicată într-o relaţie în care circumstanţele exterioare şi nu întăririle relaţiei ţin oamenii împreună. Este posibil, de asemenea, ca o pereche constând dintr-o persoană agresivă şi una pasivă să menţină stabil o relaţie datorită stilurilor lor complementare. însă, o astfel de relaţie ar fi lipsită de respect mutual devenind relaţie problematică, în special dacă persoana pasivă dezvoltă o dorinţă puternică pentru autosatisfacerea dorinţelor.

Jn concluzie, comportamentele agresive şi pasive pot fi dezvoltate şi menţinute prin recompense şi întăriri pe termen scurt. Pe termen lung însă, reuşesc să îndepărteze persoanele care îşi doresc o relaţie mutuala, bivalentă. Acest proces izolează persoanele agresive sau pasive sau le implică în relaţii disfîmcţionale menţinute artificial de factori precum căsătoria sau legăturile de sânge, însă lipsite de respect mutual.

Comportamentul asertiv.

Consecinţe sociale.Intr-o situaţie confiictualâ, conduita asertivă place interlocutorilor, deoarece

aceştia realizează că dorinţele şi sentimentele lor sunt luate în considerare, uiteriocutorul unui mesaj asertiv va tinde să evalueze pozitiv şi cu respect persoana care comunică acest mesaj. Empatia şi aiitorespectul exprimate prin comunicarea asertivă generează dorinţa interlocutorului să trateze persoana asertivă în acelaşi mod. Prin demonstraţii repetate ale comportamentului asertiv, alţii îşi dezvoltă expectanţa că acea persoana se va comporta cooperativ, sensibil, sincer şi respectuos. Atraşi de aceste calităţi şi motivaţi să-şi trateze interlocutorii în conformitate, celelalte persoane dezvoltă relaţii cooperative şi sincere.

Page 156: 49022856 psihologie-judiciara

112Efecte asupra dorinţelor şi expectanfelor.

Datorită comportamentului asertiv din partea celorlalţi şi a evaluării pozitive precum şi a prieteniei, se dezvolta convingerea că lumea este una "prietenoasă". Ascrtivitatca conduce astfel la credinţa că dorinţele pot fî îndeplinite şi că rezultatele pot fi controlate. Expectanţa controlului este un fenomen care aparent are un impact puternic asupra stării de bine a unei persoane, deoarece lipsa controlului este asociată cu depresia şi o serie de alte probleme.Consecinţe emoţionale

Expectanţa cooperării celorlalţi şi capacitatea de a îndeplini dorinţele celorlalţi îl ajută pe un individ să obţină sentimentul fericirii. Dorinţa de a avea relaţii sociale pozitive, de a fi capabil să-ţi exerciţi influenţa asupra vieţii unei persoane şi de a te vedea împlinit, toate acestea se realizează, alături de sentimentul fericirii.

Consecinţe comportamentale.Datorită dezvoltării relaţiilor sociale pozitive, dorinţele sunt îndeplinite mult

mai frecvent, rezultând un sentiment general de fericire, iar oamenii repetă cu o mai mare probabilitate comportamentele asertive, abordând pozitiv relaţiile sociale. Aceste consecinţe pozitive ale comportamentului asertiv vor creşte în viitor probabilitatea unor noi comportamente asertive. Asertivitatca este deci menţinută sau întărită de către efectele pe care ea le produce.

Comportamentul agresiv

Consecinţe socialeDin moment ce unicul scop al comportamentului agresiv este acela de a se

concentra asupra propriilor dorinţe şi de a le nega pe cele ale altor persoane, treptat se dezvoltă sentimentul competiţiei şi al furiei. Deoarece nevoile lor nu sunt luate în considerare, cei din preajma vor alege la rândul lor să nu le pese de dorinţele persoanei agresive. Repetandu-se astfel de episoade, ceilalţi ajung să privească persoana agresivă cu neîncredere, şi caută şanse de a se răzbuna sau motive pentru a evita interacţinuile sociale. Astfel, comportamentul agresiv va duce la izolarea socială a agresivului.

Efecte asupra dorinţelor şi expectanţelor.O agresiune promovează acest comportament şi ia alţii, iar persoanele

agresive sunt de părere că lumea este ostilă şi periculoasă. Se aşteaptă ca alţii să profite de ei, fiind astfel tot timpul foarte vigilenţi. Vor să lupte pentru anumite lucruri care le aparţin de drept, deoarece se aşteaptă ca alţii să fie competitivi şi egoişti. De fapt, persoanele agresive percep o realitate aparte, creată de ei înşişi. Ceilalţi vor acţiona egoist şi ostil drept răspuns la acelaşi tratament primit de la agresivi

Consecinţe emoţionale.Aşteptându-se să trebuiască să lupte pentru tot ceea ce-şi doresc, în timp ce

ceilalţi îi evită, persoanele agresive pot deveni uşor furioase. Dorinţa lor pentru

Page 157: 49022856 psihologie-judiciara

apropiere şi sens în relaţii nu e satisfăcută, şi treptat ajung să creadă că nu se va îndeplini vreodată. Dacă speranţa e pierdută, aceasta poate duce la tristeţe şi depresie. Cu fiecare nouă interacţiune socială, aceştia se aşteaptă la un conflict pe care adesea îl şi găsesc, astfel că teama le invadează Coate interacţiunile sociale.

Consecinţe comportamentale.Datorită înstrăinării, ajung să creadă cu certitudine că ceilalţi cu siguranţă nu

le vor îndplini dorinţele. Teama şi furia consecventă duc la creşterea frecvenţei şi a intensităţii abordării negative şi a comportamentelor evitante.

Comportamentul pasiv.

Consecinţe sociale.Atunci când oamenii acţionează ca şi cum nevoile lor ar ii lipsite de

importanţa comparativ cu alte persoane, demonstrează lipsa respectului de sine. Ceilalţi învaţă să nu se preocupe de dorinţele persoanelor pasive şi îi tratează în mod agresiv sau se. retrag din interacţiune datorită lipsei de interes. Ceea ce oferă aceste persoane îşi pierde valoarea şi este perceput ca fiind neimportant. Deoarece scopul principal al persoanelor pasive este acela de a le face pe plac altora, nu sunt considerate a fi persoane de încredere, astfel

113In plan teoretic-conceptual s-au reefaborat şi redefinit noţiuni şi concepte de

bază ale criminologiei, fundamentandu-se un cadru general etiologic aj rnfracţionalităţii, iar în plan metodologic s-au elaborat şi validat metode de investigaţie a diferitelor tipuri de manifestări şi comportamente antisociale, identificând şi evaluând factorii şi mecanismele care le generează sau favorizează, atât ca fenomen de grup, cât şi ca manifestare specifică a comportamentului individual.

împreuna cu celelalte ramun ale ştiinţelor sociale, psihologia judiciară îşi propune sâ contribuie la aprofundarea cunoaşterii structurii şi funcţionalităţii microgrupurilor infracţionale, a zonelor vulnerabile ale acestora, pentru prevenirea, contracararea şi destrămarea Ion

Prin intermediul procesului de socializare, societatea transmite membrilor săi un anume model normativ şi cultural facilitându-3e integrarea socială. Acesta permite existenţa normală a vieţii sociale, asigurând atât raţionalitatea comportamentului, cât şi stabilitatea sistemului social. Socializarea reprezintă un proces fundamental, care facilitează integrarea individului în societate, prin asimilarea culturii grupului din care face parte şi a rolurilor sociale pe care este chemat să le îndeplinească în cadrul acestui grup. Ca rezultat al socializării, individul aderă la normele şi valorile grupului, făcând din acestea un etalon al propriului comportament. La rândul ei, societatea apreciază indivizii după acest etalon, aşteptând ca ei să se comporte in moduri predictibile, conforme cu modelul cultural şi normativ.

Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate aprecia dacă o anumită conduită sau un anumit act, este adecvat sau nu, se înscrie sau nu în modelul cultural prescris pentru toţi membrii ei. Aceste norme stabilesc modalităţile de sancţiune pentru toate conduitele sau actele care nu corespund aşteptărilor societăţii (unele sancţiuni se aplică în mod instituponalizat, altele se aplică prin mecanisme neoficiale, informaie).

Page 158: 49022856 psihologie-judiciara

Dacă am defini toate aceste conduite ori acte ca abateri de la normele de orice fel, am putea afirma că orice societate se confruntă, în cursul dezvoltării ei, cu manifestări de devianţă,

Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi regulilor sociale. Aceasta are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delincventa (denumită şi ''devianţa penală11), deoarece include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la comportamentul socialmente acceptat şi dezirabil (Răduîescu, 1994).

în orice societate si m orice moment al evoluţiei ei există devianţă. Dincolo de grupurile infracţionale care încalcă normativul penal, există marea masă a populaţiei care se abate de la exigenţele convenţionale sau morale. Nici un individ nu se poate supune tuturor exigenţelor normative ale unei societăţi. în funcţie de anumite criterii, comportamentul acestuia poate lua forme de devianţa socială sau de delincventă.

Comportamentul deviant este un comportament "atipic", care se îndepărtează sensibil de la poziţia standard (medie) şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem social. Diagnosticarea comportamentului deviant depinde de natura normelor sociale, de gradul de toleranţă al societăţii respective, ca şi de pericolul actual sau potenţial pe care îl prezintă devianţa faţă de stabilitatea vieţii sociale.

Comportamentul deviant poate fi înţeles în două moduri: fîe ca produs al incapacităţii funcţionale a individului, datorita unor deviaţii fiziologice sau anormalităţii psihice (punctul de vedere "substanţialist"), fie ca rezultat al unui comportament perfect normal, dar incompatibil cu standardele de normalitate ale grupului (punctul de vedere "situaţionaT1). Sancţionarea sau acceptarea acestor comportamente ţine de

6îteriile utilizate de diferite societăţi in definirea devianţei (Rădulescu & Piticariu, 1989).

Evaluat fie cafŞoblemă socială sau comportament disfuncţional, fie ca produs tranzacţional al relaţiilor

de interacţiune'între indivizi, fenomenul de devianţa se caracterizează prmtr-o serie de trăsături

specifice, distincte pentru o"^fdcietate sau alta, care derivă din condiţiile social-economice şi culturale, din modul de

viaţa şi existentă al-jpjâietăţii respective.'Hp-^\ Comportamentele socialmente normale ale membrilor unei societăţi emană din

cultura de apartenenţă,^;£are modelează personalitatea de bază sub aspect psiho-socio-cultural. Personalitatea

este o structură:*iSnîndamenta3 culturală, reprezentând un sistem dinamic, organizai, în cadrul căruia

impulsurile biopsihice-e iunt puse în concordanţă cu normele şi valorile sociale, interiorizate de individ prin

socializare.-P^ Devianţa nu poate fî înţeleasă ca fenomen sau ca un comportament detaşat de

contextul social. Fiind' intim legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale, devianţa reprezintă un

Page 159: 49022856 psihologie-judiciara

fenomen normal înS cadrul evoluţiei societăţii a moralei şi a dreptului, iar individul deviant nu trebuie

considerat neapărat ca o* fimtă nesocializată, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societăţii,

el avînd uneori rolulAunui aSent reglator al vieţii sociale (Durkheim, 1974). Devianţa, desemnând distanţarea

semnificativă de la' normele de conduită şi de la valorile sociale acceptate într-un spaţiu cultural determinat,

într-o anumităsocietate şi la un moment dat, are atât o semnificaţie negativă, disfuncţională, cât şi una

pozitiva,funcţională. în unele situaţii devianţa facilitează funcţionarea societăţii. Cei din afara

rândurilor îi determinăpe cei din "coloană" să fie mai uniţi. Altfel spus, devianţa consolidează conformarea,

sancţionează, certificăn

Tonalitatea.Extensia, intensitatea şi gravitatea devianţei sociale depind, in mare măsură, de

valorile si normele care sunt încălcate, precum şi de reacţia publică faţa de aceste abateri şi încălcări. De aceea, evaluarea de\ îanţei sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor şi regulilor de conduită şi terminând cu intensitatea reacţiei sociale faţa de încălcarea acestora.

Literatura de specialitate oferă numeroase enteni, teorii, concepţii, orientări, puncte de vedere etc cu privire la etiologia comportamentului deviant. Un prim punct de vedere susţine că etiologia devianţei rezidă in structura biologică sau în personalitatea individului (de exemplu: orientarea biologică atribuie factorilor bio^genetici o importanţă hotărâtoare m geneza devianţei; orientarea psihologica susţine că actele deviante sunt săvârşite cu precădere de personalităţi cu deficienţe sau tulburări psihice; orientarea psihosociologică apreciază că individul nu se naşte deviant, ci este socializat în acest rol sub influenţa imitaţiei şi a unor modele culturale, încă din perioada copilăriei).

Un al doilea punct de vedere consideră devianţa ca fenomen de inadaptare sau nonintegrare socială, generat de conflictele între idealul individului, sistemul său de valori şi posibilităţile oferite de către societate, conflicte acompaniate de scăderea controlului social sau de incapacitatea sistemului social de a concilia aceste conflicte.

în ansamblul formelor de devianţa socială se include şi delincventa (infracţionaliratea sau criminalitatea), care afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de normele juridice cu caracter penal. Aceasta reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care, încălcând regulile juridice penale, impun adoptarea unor sancţiuni negative, organizate, din partea agenţilor specializaţi ai controlului social (poliţie, justiţie etc.).

Chiar dacă delincventa apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal, ea \[ este primordial, un fenomen social având consecinţe negative şi distructive pentru securitatea indivizilor şi -;. grupurilor.

Delincventa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte şi dimensiuni de

Page 160: 49022856 psihologie-judiciara

}, natură statistică, juridică, sociologica, psihologică, economică, prospectivă şi culturală (Banciu, 1995):'■ a).dimensiunea statistică - evidenţiază starea şi dinamica delincventei în timp şi spaţiu, prinevaluarea şi măsurarea în procente, medii, serii de distribuţie şi indici ai diferitelor delicte şi crime, şi corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic etc.-

b)«dimensiunea juridică - evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi felul sancţiunilor adoptate, modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;

c).dimensiunea sociologică - centrată pe identificarea şi prevenirea socială a delictelor şi crimelor, în raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare şi devianţa existente m societate şi cu formele de reacţie socială faţă de diferitele delicte;

d).dimensiunea psihologică - evidenţiază structura personalităţii individului delincvent şi individului normal, motivaţia şi mobilunle comiterii delictului, atitudinea delincventului faţa de fapta comisă (răspunderea, discernământul etc);

7că nu se pot construi relaţii stabile decât cu o foarte mare dificultate. Unele persoane pot avea un sentiment de milă faţă de persoanele pasive, ofemdu-le astfel necondiţionat şi tară a fi rugaţi ceea ce consideră de cuviinţa- Pe termen lung, unii ajung să privească persoanle pasive cu suspiciune şi dezgust, evitând interacţiumle cu acestea.

Efecte asupra dorinţelor şi expectunţelor.Deoarece comportamentul pasiv implică neluarea în considerare a propriilor

dorinţe, acestea minimalizează controlul expectat asupra rezultatelor. Persoana care in mod regulat se comportă pasiv, treptat va dezvolta o expectartţâ a lipsei de control* Asociată cu devalorizarea dorinţelor de către sine şi ceifalţi este percepţia de sine ca fiind nepotrivit, iar lumea una ostilă şi nepâsătoare. Persoana se comportă ca şi cum ceilalţi ar fi mult mai capabili în luarea deciziilor, dezvoltându-se astfel credinţa că acest fapt este adevărat. Persoanele pasive se aşteaptă întotdeauna sa fie incapabili să ia decizii în mod independent. Deoarece nevoile lor sunt întotdeauna ignorate, aceştia anticipează întotdeauna rezultate negative. Lumea este una ameninţătoare şi neprevizibili şi va continua să fie astfel din moment ce atingerea propriilor scopuri este condiţionată de alţii.

Consecinţe emoţionale.Pe măsura ce îşi ignoră propriile dorinţe şi nevoi şi permit şi altora să

procedeze la fel, treptat se dezvoltă sentimente de furie şi tristeţe. Se dezvoltă de asemenea o expectanţă generală cum că dorinţele nu le vor fi îndeplinite şi că rezultatele negative oricum vor apărea, determinând astfel o continuă stare de teamă şi anxietate în situaţii sociale. Adesea, comportamentul pasiv este asociat cu depresia, caz în care persoana în cauză pierde speranţa de a obţine vreodată rezultate sociale pozitive.

Page 161: 49022856 psihologie-judiciara

Consecinţe comportamentale.Datorită credinţei persoanei că nu poate controla rezultatele, comportamentul

pasiv are tendinţa de a persista mult timp. După mai multe repetări ale acestui comportament, furia acelei persoane se intensifica datorită eşecului continuu de a-şi îndeplini dorinţele. La un anumit punct, intensitatea furiei e mai marc decât teama şi depresia, fiind foarte probabil să aibă loc o izbucnire agresivă. Odată afişată agresivitatea, furia dispare, iar teama şi depresia ating punctul culminant de îndată ce persoana îşi percepe actul ca şi un rău irevocabil cu pierderi sociale inerente şi se aşteaptă la mai multe răspunsuri negative din partea celorlalţi.

Se poate concluziona că persoanele agresive sau pasive sunt prinse într-un cerc vicios de întăriri pe termen scurt combinate cu un efect pe termen lung, înstrăinarea ceJorlaţi. Consecinţele comportamentului asertiv sunt deci mult mai favorabile decât cele ale comportamentelor agresive sau pasive, indiferent din ce punct de vedere am privi problema.

13.4. STRATEGII EFICIENTE DE SOLUŢIONARE A CONFLICTELOR ÎN INTERVENŢIA

POLITIEI

Modalităţile cele mai frecvent utilizate în soluţionarea conflicetlor sunt: medierea, rezolvarea de probleme şi gestionarea problemelor. Acestea reprezintă metode neconvenţionale de rezolvare a conflictelor şi disputelor, care pot fi aplicate în mod practic în contextul intervenţiei poliţiei, pentru eficientizarea acţiunilor acesteia. Deoarece poliţiştii adesea nu au timp să analizeze lucrurile în mod analitic, adesea nu reuşesc să utilizeze deprinderi neconvenţionale de rezolvare a conflictelor şi disputelor, precum medierea, îdeea centrală nu e aceea de a transforma poliţiştii in asistenţi sociali sau sociologi, ci de a perfecţiona ceea ce poliţiştii au făcut dintotdeauna-rezolvarea conflictelor.

Alături de cele trei metopde mai sus menţionate în depăşirea situaţilor de criză mar intervin: negocierea de către o a treia persoana, facilitarea, reconcilierea, consilierea şi arbitrajul.

Este evident ca instituţia poliţienească trebuie nu doar să crească frecvenţa de utilizare a metodelor neconvenţionale, ci şi să perfecţioneze maniera în care sunt folosite aceste metode şi deprinderi alternative. Utilizarea unor atari metode ar avea un caracter mult mai sistematic daca departamentele de poliţie:3) ar oferi programe de pregătire profesională focalizate pe tehnici neconvenţionale de rezolvare aconflictelor şi disputelor.2) ofîciiaizarea utilizării strategiilor neconvenţionale de rezolvare a conflictelor şi disputelor.3) ar oferi recompense pentru utilizarea acestor metodologii.4) ar beneficia de mai mult personal cu pregătire superioară.

114Tabelul 3-consecinţe ale comportamentelor asertive, agresive şi pasive.

Page 162: 49022856 psihologie-judiciara

Consecinţe sociale

Ceilalţi sunt încântaţi ca le sunt luate în considerare dorinţeleCeilalţi mă. privesc cu

respectCeilalţi sunt motivaţi să mă trateze într-un mod similarCeilalţi îmi caută companiaCeilalţi nu sunt încântaţi că

le suntluate în considerare dorinţele————.—.--- ■ ■ ■Ceilalţi mi privesc cu teamaCeilalţi sunt motivaţi sa mă trateze mu"-un mod similar

Ceilalţi îmi evita companiaCeilalţi sunt încântaţi că le suniluate m considerare dorinielcCeilalţi nu mă respectăCeilalţi nu ausinceritatea mea Ceilalţi mă tratează

Mă aştept ca lumea sa fie pietenoasă

Mă aştept ca alţii să fie atenţi la nevoile melenevoile mele să se

Consider că am un

oarecare controlasupra mediului meu înconjurător______________Mfl aştept să-mi îndeplinesc scopurile şi idealurile

| Mă aştept ca lumea să fie ostila şidezinteresată

Mă aştept ca alţii să profite de mine

MăîndeplineascăConsider că trebuie sămediul meu înconjurătorMă aştept să-mi îndeplinesc scopurilesi idealurile __________

Mă aştept ca lumea să fie

ostilă şi dezinteresatăMă aştept ca alţii să

nu interesaţi de nevoile melese îndeplineascăConsider că alţii controlează j mediul meu înconjurătorNu mă aştept să-mi îndeplinescscopurile şi idealurile __________________

Furie; teamă

Consecinţe comportamentale

Evitare; episoade de abordarenegativă________„___

Medierea.Conform definiţiei, termenul de mediere presupune asistenţa oferită de o

persoană neutră în rezolvarea unui conflict declanşat între doua sau mai multe persoane care îşi disputa o anumită problemă. îr. mod specific, mediatorul nu impune luarea unei decizii, ci asistă disputanţii în găsirea unei variante acceptabile printr-un proces de facilitare. Rolul ofiţerului de poliţie este acela de a stabili stadiul de mediere, de a asculta doleanţele disputanţilor şi de a-i ajuta să exprime cât mai

Aserliv Agresiv Pasiv

Consecinţe de

ca pe un pre

încredere

aştept ca nevoile mele să se j Mă aştept ca

Consecinţe

Mă aştept ca

controlez

fie

Fericire Teamă; tristeţe; furie

Abordare pozitivăAbordare negativă

Page 163: 49022856 psihologie-judiciara

adecvat aspectele vizate. De asemenea, trebuie să direcţioneze scopul medierii şi să asiste participanţii în modelarea propriei rezolvări, astfel încât medierea sa fle privită drept un proces din care toată lumea iese învingătoare. Procesul mediem este unul de tip castig-caştig, adică benefice bilateral. Când mediarea este încununată de succes, toată lumea câştiga, având posibilitatea să-şi modeleze propriile acorduri. Evident că există situaţii în care unul dintre participanţi părăseşte scena conflictului tară a fi obţinut în totalitate ceea ce şi-a dorit. Spre a nu se face o gravă confuzie, trebuie de la bun început specificat faptul că rolul poliţistului nu este acela de a impune o anumită decizie unuia dintre participanţi, ci de a ajunge la un acord comun ales de către participanţii la conflict.Pentru ca medierea unui conflict sa tic cea mai potrivită situaţiei, ar fi util să se ţină seama deurmătoarele criterii:1- să existe probabilitatea ca părţile disputante să dorească să colaboreze la mediere2. cel puţin două persoane participă la dispută

3. corrmonamentul manifestat până la intrevenţia mediatorului nu a implicat violenta fizică întreparticipanţii la conflict.

Medierea de către poliţist a unui conflict poate lua două forme, si anume:a) managementul conflictului sau a disputei (conflictul e adus la un nivel acceptabil)

b) rezolvarea definitivă (vizează cazurile in care poliţistul utilizează medierea pentru a rezolvaîn totalitate conflictul). Spre deosebire de managementul conflictului, situaţiile în care conflictul manifesteste singurul aspect vizat, rezolvarea substantiva implică soluţionarea conflictului manifest, precum si acelui bazai (de culise).

115Medierea este extrem de utila in disputele de natură episodică (câte un singur

eveniment), fără s3 aibă vreo istorie anterioară; în mod specific, în asemene situaţii nu exista probleme latente în conflict. Rolul poliţistului este acela de a asista participanţii în descoperirea unei căi de rezolvare acceptabile, relativ la problema manifestă. Aceasta reprezintă aspectul principal al conflictului.

ta polu] opus, exista dispute care au aspecte profunde (la care se poate face referire sub denumirea de istoric), însă sunt episodice şi nu necesita o rezolvare substanţiala din partea poliţiştilor.

Cel mai des întâlnite sunt situaţiile de criza (e.g. situaţii haotice), motiv pentru care managementul sau medierea conflictelor reprezintă singurele finalităţi ce pot fi obţinute. Hedierea este astfel o metodă pe care poliţiştii o pot utiliza foarte eficient dacă disputanţri doresc să se implice, fi dacă mediatorii îşi păstrează calinul.

Un poliţist ar trebui să fie deprins cu calmarea situaţiilor tensionate şi asistarea participanţilor în conflict, în vederea adoptări de către aceştia a unei gândiri raţionale. Mai exista de asemenea cazuri în care unul dintre participanţi deţine

Page 164: 49022856 psihologie-judiciara

controlul şi are o pmere net superioara celuilalt, situaţii în care 0 buna mediere echilibrează balanţa.

Strategia focalizata pe problemă vizează conflictele care presupun doar interacţiuni sociale, şi include doua metode:a) rezolvarea problemelor.b) managementul problemelor-

Această abordare diferă de mediere prin aceea că include o varietate de alte metode neconvenţionale de rezolvare a conflictelor. Abordarea focalizată pe problema e axată pe situaţii şi conflicte care necesită o atenţie şi o rezolvare pe termen lung. Criteriile acestei abordări implică un grup mare de participanţi, dintre care mulţi nu sunt identificabili cu uşurinţă.

Rezolvarea problemei reprezintă acea metodă pnn care se atinge o soluţionare completă a conflictului. Finalitatea acesteia e caracterizată de o rezolvare barată fie pe transformare (relaţia părţilor disputante e transformată într-una poîitivă), fie pe o înţelegere (prin intermediul unei terţe persoane-poliţistui).

Managementul problemei implică faptul ca problema n-a fost soluţionată, însă este gestionată, poliţia fiind o parte integrală a unui armistiţiu. Spre deosebire de aceasta, medierea conflictului permite poliţiştilor să se "spele pe mâini" prin renunţarea le soluţionarea acelui episod conflictual sau prin plasarea disputanţilor la o alta secţie.

116CAPITOLUL XIV

AUTOCONTROLUL EMOŢIILOR NEGAŢI VE

Page 165: 49022856 psihologie-judiciara

14,1. TIPURI DE TBÂIRI AFECTIVE

Trăirile afective au constituit din totdeauna un punct de atracţie în încercarea de autocunoaştere a oamenilor. începând cu filosofii greci până în zilele noastre s-au găsit numeroase explicaţii pentru fenomenul emoţional.

Datorită caracterului lor subiectiv, emoţiile au fost întotdeauna mai greu de studiat in comparaţie cu gândirea sau comportamentele. In consecinţă, numărul şi tipul trăirilor emoţionale studiate variază de la autor la autor. R.S Lagaras, care a studiat timp de foarte mulţi ani procesele afective, consideră că exista şase tipuri emoţii, fiecare având o ternă centrala. Conform acestuia, emoţiile complexe rezultă din activarea simultană a mai multor emoţii de bază,

. Emoţia ______ Tema centrala_________________Mânia Blamarcac eluilalt^inovaţia Blamarea propriei persoaneTeama^anxieţaţea Pericolul -*ămerŢjn^5TŢrişţejea Pierderea irevocabilă - neputinţă înjaţajjierderii sau injuriilorSpCTanţa- provo^aiea Optimismş^efort - pojgjţJaTTde^uccgBFericirea SţlCges __ \__________________

Dimensiunea fiziologică vegetativă a emoţiilor

încercând în continuare o inventariere a modificărilor organice vegetative ce au loc în procesul emoţional rezultă o configuraţie destul de complexă.

a.) Modificări în tabloul EEG sub forma unei "treziri'' bioelectrice, a unei activări cu blocarea consecventă a ritmului alfa sincronizat; reacţia este nespecificâ indicând doar nivelul de activare şi aspectul de desincronizare, asociate emoţiei în genere.

b.) Modificări apar în activitatea cardiacă şi a sistemului circulator (pulsul, tensiunea sanguină, reacţiile vasomotorii); ca urmare se modifică t^pgraţurajjigjii (aspect periferic).

c) Schimbări mai mult sau mai puţin accentuate intervin în respiraţie (durată, ritm, amplitudine, raportul inspiraţic-expiraţie}; apare suspinul, blocarea etc.

d.) Se produc schimbări în motilitatea Kasgointeşţinală- (în situaţia de teamă, iritare, neplăcere -mişcările se inhibă; la surpriză - se accentuează).

e,} Apar modificări în tensiunea musculară, decelabile prin electromiograma; în stări emoţionale marcante apare tremurul, datorită acţiunii necoordonate a muşchilor antagonişti, fapt care duce Ia dezorganizarea răspunsului motor.

f.) Sub influenţa emoţiei se modifică rezistenta (conductanţa electrică) ajiielii, un indiciu al activării simpatice (aceste variaţii sunt puse în relief prin reacţia electrodermalâ).

g.) Compoziţia chimică a_şjaigejuj se schimbă sub aspectul conţinutului de adrenalină, zahăr, al echilibrului acid-bază; de asemenea mânia, fiica, depresia, anxietatea măresc nivelul colesterolului. Aceste modificări sunt atestate de analize biochimice paralele.

h.) Secreţia jidjwă descreşte în emoţii de frică sau de mânie, în schimb se

Page 166: 49022856 psihologie-judiciara

accentuează transpiraţia, apare tendinţa de a eşua în lacrimi.întreaga gamă de reacţii are loc graţie participării (excitării) sistemului nervos

vegetativ, cu cele două ramuri ale sale: simpatic (SNS) şi parasimpatic (SNP). De aceea, ele se mai numesc reacţii vegetative, în acest circuit complex intervine şi sistemul endocrin. Graţie relaţionalilor neuronale şi neuroendocrine modificările vegetative formează configuraţii sincrone.

Punctul de plecare al procesului emoţionai îl constituie în mod obişnuit un eveniment extern, care este înregistrat şi evaluat la nivel cortical. Procesul cognitiv real începe în scoarţa cerebrală, unde materialul brut al situaţiei externe este prelucrat, etichetat. Exista o relaţie imediată între cortex şi sistemul limbic.

117acţionează in acelaşi sens ca şi descărcările SNS. în timp ce mesajul electrochimie - purtat de neurotransmiţători - pune foarte rapid în acţiune SNS si organele vizate, hormonii acţionează lent şi continuu, ceea ce face ca procesul o dată angajat să nu fie uşor reversibil, în ansamblu se produce o stare de activare fiziologică.

Un circuit paralel este cel endocrin; neurotransmiţătorii stimulează hipoftea, glandă ce produce hormoni antrenaţi în fluxul sanguin. Aceşti hormoni - se pare - dau nota de plăcere sau neplăcere a procesului emoţional cu prelungiri rn sfera învăţării şi memoriei.

Scoarţa cerebrală intervine în această desfăşurare cel puţin în doua momente; în recunoaşterea stimulului extern şi etichetarea lui, apoi în etichetarea (evaluarea) stării de activare, respectiv a tabloului de modificări fiziologice reflectat prin semnale interocepnve. In acelaşi timp cortexul controlează, reglează răspunsul emoţional, putând determina chiar suspendarea acestuia. {Răspunsul emoţional constă din modificări fiziologice şi comportamentale).

Dimensiunea comportamentală a emoţiilor

Procesul emoţional prezintă manifestări comportamentale externe, accesibile observaţiei şi anume: gestul, mişcarea sau imobilitatea corporală, expresia faciala, expresia vocală, tremurul muscular şa. Acesle manifestări se îmbină în configuraţii specifice - faciale, vocale, gestuaJe, posturale - pe baza cărora se poate recunoaşte o slare emoţională sau alta. Expresia facială pare a fi cea niai elocventă pentru observator. De exemplu, bucuria sau mânia se pot citi de pe faţa. SisţemuinejrojLcenU^ este responsabil pentru controlul muşchilor faciali, determinând încruntări, grimase, relaxări, tremur.

Coloritul epidermic formează şi el un indiciu imediat al emoţiei ("alb ca varul" - în caz de vasoconstricţie periferică llroşu ca para" - în caz de vasodilataţie periferică). Expresia, vocală traduce şi ea -prin variaţii de tonalitate, timbru, intensitate, inflexiuni, accent, pauze, disfonii - anumite stări emoţionale. De pildă, se ridică vocea Ea mânie, se scoate un ţipăt în situaţii de frică, apare râsul în Stări de bucurie, oftatul în stări de durere, tremurul vocal - în stări de mânie etc. Influenţa stării emoţionale asupra vorbirii a fost evidenţiată şi eu metode obiective, L Ciofu înregistrează fragmente de limbaj - aflate sub incidenţa unor stări emoţionale diferite - şi analizează spectral în aud'ofrecvenţe profilul acestora. Se constată modele spectrale semnificativ deosebite în emoţia de teamă faţă de spectrele

Page 167: 49022856 psihologie-judiciara

aceluiaşi fragment de limbaj în condiţii de relaxare.tn ansamblu, datele pledează pentru concluzia că integrarea evenimentelor

comportamentale şi a celor vegetative are loc in sistemul nervos central.Expresiile emofionale se realizează prin complexe de reacţii înnăscute, care

se împletesc cu reacţii condiţionate şi voluntare. Formele elementare de conduită emoţională sunt reductibile fa reflexe necondiţionate ce apar independent de orice experienţă- De exemplu, un zgomot puternic produce la copilul mic tresărirea şi modificările fiziologice proprii emoţiei, fără ca el să fi avut în prealabil o experienţă negativă în legătură cu zgomotul. Urmărind ralul imitaţiei vizuale, Dumas, Thompson şi Fulcher au studiat comparativ expresiile'"emoţionale Ia orbii din naştere şi la văzători. S-au făcut înregistrări foto şi cinematografice, constatându-se ca surâsul, strigătul, râsul, reacţia de frică, mânie, bucurie sunt aceleaşi la cele două loturi; la orbii nativi expresia voluntară este mai săraca şi regresează cu vârsta. P. Ekman şi H. Oster au studiat expresiile faciale în emoţii la populaţii din triburi izolate, care nu sunt expuse la modele variate de răspunsuri emoţionale frecvente în reviste sau emisiunile de televiziune. Rezumând datele obţinute, autorii constată:

-etichetele verbale araşate expresiilor emoţionale sunt universale şi nu depind de interpretarea culturală;

-cerinţa de a mima anumite expresii emoţionale particulare duce la expresii identice in culturi diferite;

-recunoaşterea emoţiilor în grupuri culturale diferite este destul de exacta, oferind ''etichete'' verbale corecte;

118- cel puţin şase emoţii de bază - aşa cum s-a arătat - par sâ fie unix^ale:

mânia, dezgustul, bucuria^ tnsteţeajje^nia^i surpriza.Mimica ascultă de o dubla comandă: o comanda nativă si una voluntară.

Mediul social selecţionează - prin mecanismul condiţionării instrumentale - expresiile de bază, dezvoltând unele şi inhibând altele; ele creează un adevărat limbaj mimic în care gesturile convenţionale şi semnele prelungesc şi diversifică expresiile spontane. Variabilitatea gesturilor in arii socioculturale diferite este cunoscută. Graţie suprapunerii elementului învăţat, expresia emoţională devine tehnică de schimb social: un zâmbet plăcut poate dispune pe interlocutor, o mimică de nemulţumire poate opri pe cineva de la un gest reprobabil, plânsul atrage compasiunea ş.a.m.d.„Mimica şi pantomimica - scrie V. Pavelcu - devin limbaj, ca şi cuvântul articulat; ca şi acesta, ele se învaţă luând forma socială a tiparelor şi modelelor create de generaţii". Posibilitatea modulării voluntare a expresiei emoţionale creează premisele disjuncţiei între planul extern şi cel intern, între trăirea subiectivă şi comportamentul obiectiv. în sfârşit, omul a creat - în cursul dezvoltării sale istorice - o gama largă de mijloace rafinate de exprimare a stărilor afective, printre care amintim poezia (îndeosebi poezia lirică), muzica, dansul etc., în general mijloace artistice. Tema impune o dezvoltare mai amplă, care ar depăşi însă cadrul capitolului de faţă.

Treptat, pe baza datelor culese In diferite studii vizând afectivitatea umană, prinde contur ideea conform căreia emoţia este un fenomen multidimensional,

Page 168: 49022856 psihologie-judiciara

integrând aspecte de ordin cognitiv (de gândire), comportamental, fiziologic şi subiectiv.

Unul dintre reprezentanţii contemporani ai curentului cognitivist a fost psihologul Stanley Schachter, care a propus o teorie cognitiv-fiziologicâ asupra emoţiilor,

14.2,TE0R1A COGNITIV -FIZIOLOGICĂ A LUI SCBACHTER ŞI SINGER

în 1964, Stanley Schachter, a elaborat o teorie asupra emoţiei care exprimă foarte clar legătura dintre factorii fiziologici (ce se întâmplă la nivel biologic) şi factorii psihologici (modificările la nivel psihic). El a sugerat că emoţiile pe care le simţim provin din două surse principale: modificările fiziologice pe care le suportăm şi interpretarea pe care o dăm evenimentelor ce se petrec în jurul noslru; modalitatea în care noi interpretam modificările fiziologice în funcţie de evenimentele ce se petrec în mediul rn care trăim este esenţială în apariţia, menţinerea şi modificarea emoţiilor pe care le experienţiem. Cu alte cuvinte, etichetarea (numirea) unei emoţii ca fiind furie, frica, plăcere etc. este o evaluare cognitivă (un produs al gândirii) ce dă sens schimbărilor fiziologice pe care le simţim în organism.

Argumentele aduse pentru susţinerea asnmpţiilor teorieiîntr-o suită de experimente ingenios concepute S- Schachter & J. Singer,

1962 au arătat legătura care există între emoţii, gânduri şi stări fiziologice.• Manipulării parametrilor fiziologiciţacîivarea fiziologică)

în aceste studii mai multor subiecţi li s-a injectat adrenalina (substanţă ce produce o activare fiziologică manifestată în diferite moduri, inclusiv prin creşterea ritmului bătăilor inimii şi intensificarea respiraţiei).

• Manipulării factorilor cognitivi {interpretarea situaţiei)Lotul experimental a fost apoi împărţit în trei grupe, dintre care una corect

informată asupra efectelor medicaţiei administrate, una dezinformată (li s-a spus că substanţa fusese de (apt o vitamină numită "Suproxin'7) şi una neinformată (nu li s-a spus nimic).

• Manipulării influenţelor externe (a factorilor din mediu)Ulterior administrării injecţiilor, o altă persoană, un ''complice'1 al psihologului

ce conducea experimentul, se afla în anticameră ca şi cum ar fi aşteptat tot pentru experiment. Complicele acţiona într-un anume fel, fie arătându-se fericit -jucând basket cu mingi de Hârtie sau construind avioane din filele unui carneţel, fie arătându-se furios. în condiţia de furie, subiecţilor li s-a cerut să completeze un chestionar lung şi extrem de confidenţial, iar complicele devenea tot mai furios datorită întrebărilor insultătoare.

Page 169: 49022856 psihologie-judiciara

119

• Rezultatele experimentelorEsperimentatcdi ascunşi au observat cum au reacţionat subiecţii la

comportamentul complicelui şi, după "perioada de aşteptare", au cerut acestora să descrie cum s-au simţit. Schacter şi Singer au constatat ci, în toate situaţiile, subiecţii au fost predispuşi să adopte comportamentul complicelui (fericire sau furie). Mai mult, în funcţie de intensitatea activării fiziologice, aceste trăiri au fost şi ele mai mult sau mai puţin intense.

Concluziile acestor experimente stau la baza teoriei cognitiv-comportamentale asupra emoţiilor, conform căreia intensitatea trăirilor emoţionale pe care le experienţiem este dată de nivelul activării fiziologice (ritmul bătăilor inimii, frecvenţa respiraţiei, etc), în timp ce calitatea acesteia, altfel spus felul emoţiei resimţite (fericire, teamă, furie, dragoste, indignare etc), este dat de modul în care interpretăm modificările fiziologice apărute; modul de iriterpretare depinde în mare măsură de informaţie şi influenţele ce ne vin din mediul înconjurător.

Spre exemplificare, putem lua două exemple din experienţa cotidiană a fiecăruia:(1)55 presupunem că vă aflaţi la serviciu şi tocmai aţi terminat de băut o cafea tare;

se deschide uşa şi intră nouamoul dumneavoastră colegă/cofeg, o persoana extrem de atrăgătoare. în aceste condiţii, uşoarele palpitaţii datorate exclusiv excesului de cofeină abia ingerată vor ii uşor interpretate drept bucurie sau atracţie spre noul coleg/colegă. Să luam însă situaţia în care pe uşa abia desebisă intră şeful dvs, care găseşte de cuviinţă să critice dur tocmai proiectul la care aţi lucrat în ultimele două luni şi care a fost atât de bine primit de toţi ceilalţi specialişti cu care aţi discutat. în aceste condiţii este foarte probabil ca trăirea emoţională experienţiată să semene mai mult a furie, enervare sau iritare mai degrabă decât bucurie. In ambele cazuri există acelaşi nivel al activării fiziologice, dar două interpretări diferite la nivel cognitiv (al gândirii).

(2) Să presupunem acum că tocmai v-aţi întors de la piaţă şi aţi urcat 10 etaje peţos pentru că liftul de pe scara unde locuiţi este defect de mai multe zile. Intraţi gâfâind în casă unde o rudă apropiată tocmai povesteşte cum un prieten comun a suferit recent un infarct miocardic. Este foarte probabil ca în aceste condiţii să deveniţi pentru moment îngrijorat sau cel puţin mai atent la palpitaţiile pe care le aveţi dat care se datorează, cu siguranţă, celor 10 etaje urcate pe jos şi nicidecum vreunei probleme medicale. Dar ce se întâmplă dacă Ia intrarea în apartament, în locul rudei îngrijorate, întâlniţi o vecina nesuferită al cărui pechinez începe să latre furios; în aceste condiţii senzaţia ca 'v-a sărit inima din piept" o veţi pune, foarte probabil, pe seama sperieturii trase datorită nesuferitului căţel.

Altfel spus, ceea ce noi numim fericire, teamă, iritare, supărare, furie, stres, enervare etc. este un rezultat al modului în care interpretăm situaţiile cu care ne confruntăm zi de zi, intensitatea trăirii emoţionale fiind dată de nivelul activării de

1

Page 170: 49022856 psihologie-judiciara

la nivel biologic.

Asumpţiile de bază ale teorieiAceastă teorie face parte dintre teoriile evaluării. Utilizat pentru prima dată în

legătură cu emoţiile de către Arnold în 1960, termenul de evaluare (appraisal) devine conceptul central al teoriilor modeme asupra stărilor afective. Astfel, teoriile incluse m acest grup au în comun ideea de interpretare cognitivă (la nivel de gândire) a stimulilor interni sau externi, ca prerechizitâ obligatorie a afectului.

în concepţia lui Schachter, trei surse informaţionale contribuie la generarea stării afective: Mgiţj&anieJiZtolagice - creierul primeşte impulsuri venite de 3a muşchi scheletici şi organe interne, impulsuri care-1 informează despre diferitele nivele de activare. Informaţia este interpretata prin prisma celorlalte două surse da date;

îmgujşuril§ nervoase declanşate dejtinţulii_exţerrU^ - aceştia acţionează permanent dinafară, informând despre context şi evenimente; "" "" ~^~Informaţia extrasă dm^perienţg anterioară; Se prezintă sub forma amintirilor legate de situaţiiasemănitoare^intrecut. ——^

Conforma lui Schachter, individul procesează informaţia venită din cele trei surse amintite pentru a atinge trăirea subiectivă a emoţiei, în concluzie:(1) emoţia presupune interpretarea cognitivă a unei stări de activare fiziologica;(2) acelaşi fel de activare fiziologică stă în spatele emoţiilor pozitive, cât şi a celor negative;

120(3) tipul emoţiei (calitatea acesteia) este dat de modul în care persoana îşi

interpretează modificările fiziologice, in contextul informatei situaţionale şi in baza cunoştinţelor anterioare referitoare la acel gen de situaţii; dar, atunci când sursa activării fiziologice este dificil de identificat, activarea este atribuită unor aspecte din mediu extern. Aceasta diferenţiere ar putea explica reacţiile emoţionale diferite, declanşate de persoane sau situaţii asemănătoare.

14,3, MODELUL CVAERINIVELAR AL ANALIZEI PSIHOLOGICE CCBS (MODELUL NIVELELOR COGNITIV, COMPORTAMENTAL, BIOLOGIC, SUBIECTIV).

Psihologia cognitiv-comportamentală porneşte de la ideea impactului cogniţiilor (gândurilor) asupra emoţiei, extinzând şi completând modelul. Din perspectiva acesteia, trăirile emoţionale sunt consecinţa multiplelor interacţiuni (vezi fig.l) intre cogniţiile (gândurile), comportamentele şi senzaţiile noastre de la nivelul biologic (orice modificare de puls, ritm cardiac, tensiune musculară etc.). Evenimentele din mediul socio-cultural în care trăim ne influenţează, deci, prin intermediul modului în care le interpretăm (cogniţii), prin stările biologice şi comportamentele pe care le provoacă.

Page 171: 49022856 psihologie-judiciara

Nivelul cognitiv (al gândirii) se referă fa procesările informaţionale şi la conţinutul acestora, Există două tipuri de procesări informaţionale: conştiente şi inconştiente. Procesările informaţionale conştiente se referă la conştientizarea şi verbalizarea conţinutului mental şi a procesărilor informaţionale (ex. atunci când rezolv o problemă îmi dau seama şi pot vorbi despre paşii pe care îi parcurg). Procesările informaţionale inconştiente se referă la faptul ca nu putem verbaliza conţinutul mental şi procesările informaţionale şi că nu suntem conştienţi de existenţa acestora (ex, atunci când vorbesc nu sunt conştient de toate regulile gramaticale pe care le folosesc; pe unele poate le-am-şi uitat dar lotuşi ele îmi ghidează vorbirea). Nivelul cognitiv determină calitatea nivelului subiectiv (altfel spus, ce anume simt: tristeţe, fericire, furie etc.).

Nivelul comportamental se referă Ia ceea ce în psihologie este denumit comportament operant. Comportamentul operant este reprezentat în special de comportamentele motorii învăţate, aflate sub control voluntar.

Nivelul biologic se refera la toate modificările ce au loc în organismul nostru la nivel fiziologic şi anatomic (schimbare de ritm cardiac, transpiraţii, Iremuraturi etc.) . Modificările la nivelul sistemului nervos vegetativ generează intensitatea stării noastre subiective (altfel spus, cât de intens simt ceea ce simt; tristeţe, furie etc).

Nivelul subiectiv se referă la trăirile subiectului şi la descrierile r^ care subiectul le face propriei stări: pozitivă, negativa sau neutră. Mai mult, acesta se referă la etichetele verbale ale stării emoţionale (ex. "mă simt tensionat / dezamăgit / ruşinat" etc).

între aceste nivele, există numeroase interacţiuni (vezi fig. 1):

Nivelul biologic -senzaţii corporale

Fig. L Modelul cvadrinivelar al analizei psihologice (CCBS).

121Problemele emoţionale apar în mai multe situaţii;

(a)Interpretarea negativă a unui eveniment din mediul extern va determina o

Cogniţii/ganduri

Comportamente

Page 172: 49022856 psihologie-judiciara

stare subiectivănegativă sau o stare de distres. Pentru a modifica această stare, este necesar:Q Să se modifice situaţia concretăO Să se modifice modul în care persoana interpretează evenimentul care a avut loc□ Să se reducă starea de activare fiziologică, prin tehnici specifice sau medicaţie.

Când este posibil, este important ca modificările să se realizeze 3a toate cele patru nivele, altfel nivelele rămase nemodificate vor funcţiona ca prerechmte pentru o altă stare de distres, în noi condiţii

(b) Pe de altă parte, dacă mecanismele de coping sunt dezadaptative (altfel spus, dacă modul în careîncercăm să facem faţă situaţiei nu este eficient), atunci ele pot amplifica starea noastră subiectivă negativă*Spre exemplu, dacă o persoană care trece printr-o perioadă dificilă se apucă de băut pentru a face faţă maibine situaţiei, consumul de alcool îi poate produce probleme în familie şi la locul de muncă, ceea ce îi vaaccentua stresul. în această situaţie sunt utile tehnici care îf învaţă pe individ mecanisme de copingadaptative pentru a înlătura distresuf.

fc) Mai mult, modul în care persoana îşi interpretează starea subiectivă poate influenţa distresul. De exemplu, dacă aceasta nu îşi înţelege trăirea emoţională negativă şi o consideră ca fiind semn al unei boli grave, atunci această discrepanţă cognitivă (diferenţă între ceea ce-şi doreşte individul şi ceea ce există sau crede că există în realitate; ex. "Eu nu vreau să fiu bolnav, dar uite că sunt") va amplifica la rândul ei slarea de distres- Este necesară 0 intervenţie la nivel cognitiv care să îi ofere individului o explicaţie raţionala a propriului distres.

»

14.4. MODELUL ABC

14.4.1. Cama emoţiilor pozitive şi negative

Psihologul american Albert Ellis a elaborat cel mai riguros model asupra modului în care sunt generate şi menţinute emoţiile negative, utilizat cu succes în psihologia cognitiv-comportamentală: modelul ABC, Conform lui Ellis, emoţiile noastre negative sunt consecinţa directă a existenţei unor credinţe iraţional e/rigide, elaborate în decursul vieţii fiecăruia, credinţe de genul ''Trebuie să reuşesc în tot ceea ce tac", "Nu pot suportară fiu criticat" etc. i>a~e greu pot fi validate în viaţa reală (nu putem reuşi întotdeauna în tot ceea ce facem, iar critici vor fi, ?', figuranţi, şi la adresa noastră). Aceste credinţe se manifestă în forma unor gânduri caf^ ne vin în minte atunci când apare o stare conflictualâ şi, deoarece sunt imposibil de satisfăcut întotdeauna, dau naştere Ia emoţii negative. De exemplu, o persoană cu credinţe iraţionale de genul "Ceilalţi trebuie să mă respecte întotdeauna" va avea dificultăţi în relaţiile înterpersonale deoarece va interpreta orice neglijenţă sau greşeală a prieteni lor/colegi lor/cunoscuţilor ca o lipsă de respect faţa de persoana

Page 173: 49022856 psihologie-judiciara

sa, va avea o mulţime de conflicte cu aceştia şi, în consecinţă, de multe ori va fi nefericit. în schimb, o altă persoană care are credinţe mai raţionale, de genul "Mi-aş dori foarte mult ca ceilalţi să mă respecte, dar dacă uneori nu o fac pot să suport lucrul acesta întrucât înţeleg ca şi ei sunt oameni şi pot greşi". Aşadar "iraţionalitatea'T credinţelor se referă la faptul că aceste nu ajută individului ci, dimpotrivă, împiedică adaptarea eficientă a acestuia la mediul în care trăieşte, facându-1 nefericit.

Componentele principale ale modelului; A = elementul activator (evenimentul din mediu) B = convingerile persoanei (elementul cognitiv)C = consecinţele interpretSrii şi evaluării elementului activator (răspunsuri comportamentale, emoţionale, fiziologice, cognitive).

122Credinţe (B) ~~—*"

(belieft)

Credinţele ''iraţionale" strat gânduri absolutiste despre sine, ceilalţi şt viaţă, de gentil "Trebuie să fac întotdeauna lucrurile perfect" 'Trebuie să reuşesc în tot ceea ce fac", "Nu pot suporta sa mi se întâmple ceva neplăcuf \ "Nu pot suporta ca ceilalţi să mă critice", "Sunt un incapabil dacă greşesc în lucrurile importante", "Ceilalţi trebuie să mă respecte", "Viaţa trebuie să fie uşoară şi lipsită de griji1" etc.Corespondentul lor raţional este formulat în termeni de preferinţă: "Mi-aş dori foarte mult ca ceilalţi să fie corecţi cu mine, dar nu pot pretinde aşa ceva"r

Ellîs consideră că oamenii sunt mai fericiţi atunci când îşi propun scopuri şi luptă să Ic stingă. Scopurile sunt parte integrantă a modelului ABC, ele asigurând un context oare determină modul în care persoana percepe şi evaluează evenimentul activator. Invers, evenimentele activatoare pot favoriza sau împiedica realizarea scopurilor. Mai mult, scopurile se construiesc în baza credinţelor individului (B) şi a consecinţelor (Q din experienţele anterioare.

14.4,2. Elementul activator

încercând să-şi atingă scopurile, oamenii întâlnesc situaţii care le facilitează

Activatori (A) (actlvators)

Element activator poate fi orice situaţie din viaţa de zi cu zi,

Consecinţe (C) (eonscquences)

Consecinţele se referă lareacţiile ţi trăirile noastre

Page 174: 49022856 psihologie-judiciara

sau le blochează calea spre acestea. Elementele activatoare circumscriu mediul în care omul îşi realizează obiectivele stabilite. Ele sunt situaţii obiective, gânduri, emoţii şi comportamentele legate de acestea sau evenimente, gânduri şi amintiri din trecut legate de situaţia actuală; în A individul vine cu întreaga sa personalitate.

Opus simţului comun, conform căruia credem că trăim anumite stări emoţionale datorită situaţiilor cu care ne confruntăm, situaţia obiectivă nu cauzează consecinţe emoţionale sau comportamentale; acest lucru este demonstrat de faptul că în aceeaşi situaţie persoane diferite reacţionează diferit, ceea ce înseamnă că nu situaţia determina emoţia ci modul în care persoana o interpretează şi o înţelege. Evenimentul va activa însă credinţele persoanei (B), ducând la emoţii.

14.43. Convingerile persoanei (elementul cognitiv, de gândire)

!n generare şi menţinerea emoţiilor, elementul cheie este reprezentat de cogniţiile (credinţele) persoanei (B), Acestea se interpun între evenimentul activator şi consecinţele comportamentale, cognitive sau subiective; deseori, credinţele şi consecinţele acestora mediază modul de percepere şi reprezentare al evenimentului activator (A). Trebuie precizat faptul că distincţia intre A, B şi C este una metodologică, făcută în scopul clarităţii explicaţiei; în realitate, cele trei componente interacţionează, ele existând doar împreună.

• Credinţe raţionale şi credinţe iraţionaleDistincţia dintre credinţele raţionale şi cele irafionale se referă, în principal, la

utilitatea acestora vis a vis de scopurile persoanei. Altfel spus, este raţional ceea ce ajută oamenii să-şi atingă scopurile şi iraţional ceea ce-i împiedică. Cele două tipuri de credinţe mai au şi alte caracteristici. Astfel:(a) credinţele raţionale (RB)- sunt cogniţii evaluative (adică relevante pentru scopurile individului), cu

semnificaţie personală, de natură preferenţială, nonausolutistă (de tipul: "Mi-ar plăcea..." liAş vrea...").

- duc ia emoţii pozitive sau negative adaptative (ex. tristeţe, îngrijorare, nemulţumire etc). sunt raţionale deoarece sunt flexibile şi nu se interpun în calea atingerii scopurilor.

(b)credinţele iraţionale (IB)- sunt credinţe evaluative, cu semnificaţie personaîâ, de natură absolutistă,

dogmatică, rigidă (de tipul'Trebuie cu necesitate,..", "Nu pot suporta dacă. .."/'Este îngrozitor dacă...").

123_ dac la emoţii negative dezadaptative (ex. depresie, anxietate, iurie £tc,)

sunt iraţionale deoarece sunt rigide şi blochează atingerea scopurile. Cefe douS tipuri de credinţe se referă la sine (ex, (*Eu trebuie/aş dori s^ nu greşesc niciodată"), ceilalţi ţex." As prefera/trebuie ca ceilalţi să mă respecte11), viaţă (e%- "Viaţa trebuie/mi-ar plăcea să fie uşoară şi lipsită de probleme").

* Cum apar credinţele iraţionale

Page 175: 49022856 psihologie-judiciara

Conform acestui modei, există o tendinţă accentuată a indivizilor umani de a cultiva credinţe iraţionale. Fiinţa umană are o bază biologică care o predispune la dezvoltarea şi tfienţinerea anumitor caracteristici, de unde rezultă uşurinţa achiziţiei şi dificultatea modificării materialului deja achiziţionat.

Ellis considera câ toţi oamenii, indiferent de modelfele la care au fost expuşi în dezvoltarea lor, au o tendinţă înnăscută de a transforma dorinţele şi preferinţele puternice îri imperative absolute, dogmatice. De multe ori,, acestora le este mai uşor să înveţe comportamente şi obiceiun negative, care sunt în detrimentul lor şi au dificultăţi majore în a menţine un mod raţional de gândire şi comportament.

Aşadar, gândirea disfuncţională este determinată, în mare măsură, de factori biologici aflaţi în interacţiune cu variabile de mediu.

• Clasificarea credinţelor: Acestea pot fi:

- pozitive sau negative iraţionale sau raţionale

- mai mult sau mai puţin abstracte; astfel imperativul trebuie, d£ exemplu, poate fi aplicat tuturor oamenilor (ex., 'Toţi oarnenii trebuie să mâ respecte" sau unei persoane ariurne "Partenerul meu trebuie să mă respecte"). ,

Evalnărl________Pozitive___________________ Negative________Preferenţiale - sunt credinţe raţionale, ce facilitează - sunt credinţe raţionale, ce faciliteazăscopurile individului; e.g., "Prefer ca scopurile individului; e.g., "Prefer caoamenii să mă aprobe". oamenii să nu mă contrazică".Absolutiste - sunt credinţe iraţionale, care - sunt credinţe iraţionale, careblochează scopurile individului: e.g., blochează scopurile individului; e.g,,"Trebuie să mi se întâmple numai FlNu trebuie viaţa să fie dificilă"- lucruri bune" ___

14.4.4. Consecinţele procesării cognitive a elementului activator (răspunsuri comportamentale, emoţionale, filologice, cognitive)

sunt, în primul rând, afecte şi comportamente^ dar pot fi şi gânduri (eg-> obsesiile).

(1) consecinţele emoţionale ale B-uriloTPomindu-se de la criteriul raţionalităţii. în RHBT se face distincţia dintre

emoţiile adaptative, funcţionale şi emoţiile dezadaptative, disfuncţionale,

- emoţiile jUncţionate au în spate credinţe raţionale. Acestea pot fi negative (tristeţe, dezamăgire, regret), însă ele mobilizează individul spre s acţiona asupra situaţiei indezirabile şi a face modificările necesare. emoţiile disfuncţionah survin ca urmare a prezenţei credinţelor iraţionale, Hle interferează cu atitudinea

Page 176: 49022856 psihologie-judiciara

confruntativă, de abordarea directă a situaţiei problematice.

Totodată, emoţiile pot fi negative sau pozitive, din punctul de vedere al valenţei lor. Aşadar, există emoţii pozitive adaptative şi dezadaptative, după cum exista emoţii negative stenice, funcţionale (adică, folositoare) ş\ emoţii negative astenice, disfimcţionale (adică, blocante, c#re interferează cu atitudinea activă vis a vis de situaţie).

Pentru adaptarea iiidividului şi succesul său în mediul social în care trăieşte sunt este mai relevantă dimensiunea de funcţionalitate a emoţiei; există în istoria omenirii numeroase caşuri de indivizi de excepţie

124

care au trăit frecvent emoţii negative de mare intensitate, insă caracterul adaptahv al acestora a facilitat comportamente creative, utile lor şi celor dm jur.

Un pattern de gândire absolutist nu duce automat la emoţii negative. Astfel, atunci când condiţiile de viaţă confirma aşteptările iraţionale afe persoanei, aceasta experienţaază trăiri pozitive. Când condiţiile de viaţă contrazic aşteptările iraţionale ale individului, acesta va trăi emoţii negative disfuncţionale.

La fel, în cazul unei persoane cu un mod de gândire preferenţial confirmarea aşteptărilor duce 3a emoţii pozitive, pe când contrazicerea acestora generează emoţii negative, însă funcţionale.

Emoţii negative adaptativeTipul convingerii RB"E neplăcut că am suferit o astfel de pierdere, dar pot merge mai departe" "Mi-aş fi dorit să nu se întâmple aşa ceva" "îmi pare rău că n-am putut face mai mult1'

"Mă deranjează că" el n-aputut jace mai mult" Emoţii negativa

dezadaptative

Tipul convingeri} IB"Nu ar fi trebuit să sufăr o astfel de pierdere"

Anxietate "N-ar fi trebuit să păţesc

Vină aşa ceva""Ar fi trebuit să fac maimult. Este numai vina

Agresivitate

mea1'"Ar fi trebuit să se comporte altfel".

(2) consecinţele comportamentale ale B-urilorAsemeni emoţiilor, comportamentele pot fi adaptative (facilitând atingerea

scopurilor individului) sr dezadaptative (blocând atingerea obiectivelor persoanei).

14,4.5. O filozofie de viaţă bazata pe acceptare

Controlul emoţiilor negative dezadaptative este facilitat de adoptarea unei filozofii de viaţă caracterizată prin trei principii fundamentale:

Emoţia

Tristeţe îngrijorare

fesa

Nemulţumire

Depresie

Emoţia

Page 177: 49022856 psihologie-judiciara

• Acceptare necondiţionată a celor din juracceptarea faptului că faci parte dintr-o structură socială în cadrul căreia treb.it "â mamfeşti grija şi înţelegere pentru cei din jur, acest lucru presupune acceptarea celorlalţi ca ^in; umane valoroase, indiferent daca aceştia se comportă moral, competent sau corect.deşi persoana ca atare nu poate fi catalogată ca fiind bună sau rea (fiecare om fiind valoros prin faptul că trăieşte şi e unic în felul său), comportamentele, gândurile sau emoţiile acesteia pot fi evaluate; altfel spus, este de dorit să-i acceptăm pe cei din jur, fără însă a le accepta comportamentele sau gândurile negative sau greşite.

* Acceptarea necondiţionată a propriei persoaneacceptarea faptului că eşti o persoană valoroasă

dobândirea acceptării necondiţionate a propriei persoane se face învăţând să nu dai niciodată note sufletului sau esenţei tale, adică persoanei care eşti şi care are valoare intrinsecă prin simplul fapt că există şi supunând evaluării doar comportamentele, afectele sau gândurile tale;acceptarea propriei persoane presupune şi asumarea propriei imperfecţiuni, conştientizând că nimeni nu este perfect iar omul e supus greşelii.

Acceptarea necondiţionata a condiţiilor de viaţăoamenii sunt înclinaţi să caute mereu gratificarea imediată şi împlinirea rapidă a dorinţelor lor; este bineca oamenii să înveţe să-şi urmărească cu realism scopurile, fără a emite aşteptări iluzorii asupracondiţiilor de viaţă;scopul final este de a dobândi o toleranţă marc la frustrare, acceptând ceea ce nu poate fi schimbat şischimbând ceea ce este dificil de acceptat.

12514.5. TEHNICI DE CONTROL AL EMOŢIILOR NEGATIVE

Din aspectele prezentate mai sus reţinem că, pentru o modifica o emoţie ţC) se poate interveni la mai multe nivele'* la nivelul situaţiei care o activează (A)* la nivelul credinţelor persoanei (B)

• la nivelul comportamentelor persoanei {Q• la nivelul activării fiziologice care însoţeşte emoţia (C).

situaţia declanşatoare —* credinţele persoanei —► emoţie / comportamenteA B C

Page 178: 49022856 psihologie-judiciara

14.5-1- Intervenţia la nivelai situaţiei reale (A) Se pot deosebi două categorii de tehnici:

14.5.La, Tehnici care visează manipularea contextuluiDiferiţi stimuli din jurul nostru sunt asociaţi eu emoţiile pe care Ic-am avut în

acele situaţii. Astfel, dacă obişnuiesc să mă plimb pe o anumita stradă atunci când sunt trist, strada respectivă (toate caracteristicile ei vizuale, olfactive, etc,) îmi va genera stări de tristeţe ori de câte ori trec pe acolo. Mulţi oameni, ajunşi la maturitate, se simt timizi şi tensionaţi atunci când intră într-o sală de clasă sau se aşează într-o bancă, pentru că acel context le generează emoţii legate de şcoală. Anumite loctiri ne generează trăirile afective pe care 3e-am avut frecvent acolo. Această formă de învăţare se numeşte condiţionare pavloviană (clasica).Modificarea stirnulilor1. identifică stimulii şi contextele asociate cu anumite emoţii (în ce locuri te-ai

simţit într-un anumefel).

2. întocmeşte o lista în care să treci contextele şi emoţiile asociate lor3.data Contextul/stim

ulemoţie

4- când vrei să ai o emoţie specifică intră într-un context asociat eir Ex.: Când vrei să fii vesel, ascult] muzica pe care a" ascultat-o mereu când ai fost vesel, sau te duci în locurile în care ai fost vesel

5. sparge contextul şi include contexte noi - construieşte un context prin introducerea unor stimuli care duc la emoţii dorite, Ex,: Du-ţi un obiect preferat la birou. Când te vei uita la ea te vei calma; personalizează-ţi biroul: poze cu cei din familie etc,

6. modifică-ţi contextele7. construieşte-ţi o hartă a stimulilor în funcţie de emoţii. Stabiteşte-ţi un traseu

emoţional (obiecte sau locuri care sunt asociate cu anumite emoţii) pe care îl parcurgi când vrei.

Reaminteşte-ţi ca aceştia sunt doar factori secundari ai emoţiilor, iar factorii caiuali principali sunt credinţele pe care Ic ai (B), Prin aceste modificări poţi sa te simţi mai bine pe termen, scurt, dar nu se produc modificări majore în modul în care îţi controlezi emoţiile negative.

I4,5,l,b. Tehnici care vizează modificarea evenimentelor activatoare

Tehnica rezolvării de problemeFoloseşte strategii de rezolvare a problemelor. Astfel te vei orienta spre

sarcină. Vei fi capabil să rezolvi problemele direct iară să te blochezi fri emoţie. Aceste deprinderi pot fi dobândite prin urmarea unor cursuri sau workshop-uri de

Page 179: 49022856 psihologie-judiciara

rezolvare de probleme.Scopul acestei tehnici este modificarea evenimentelor activatoare. Etapele

tehnicii de rezolvare a problemelor:(1) Identificarea problemei (A)- Care este problema?(2) Stabilirea scopurilor - Ce urmează să fac, cum doresc să fie lucrurile?

126^

(3) (4) (5)

(OO)Generarea soluţii

lor alternative - Ce pot face pentru a-mi atinge scopurile (ce variante am)?Considerarea consecinţelor - Ce s-ar putea întâmpla dacă aş face asta?Decizia pentru cea mai bună alternativă - Ce voi face (pentru care dintre variantele de acţiuneoptez)?Implementarea - Acum fa-olEvaluarea - A funcţionat? Consecinţele sunt cele dorite?

Aceasta tehnică urmăreşte rezolvarea A, Nu toate situaţiile pot fi rezolvate sau avem control asupra lor. în viaţă, de multe ori suntem puşi în situaţia de a accepta lucruri care nu ne plac, deoarece neacceptarca lor ne poate produce neplăceri şi mai mari. Gândiţi-vă doar la câte lucruri care nu ne plac facem într-o zr la serviri sau acasă, pentru simplu fapt că dacă nu le-am face ar fi şi mai râu. Metaforic, în controlul emoţiilor prin rezolvarea de probleme scoţi "cuiul din talpă" dar de multe ori cuiul nu poate fi scos sau sunr prea multe cuie. 0 emoţie sănătoasă obţinută prin modificarea credinţelor iraţionale (B) te va ajuta să tolerezi, deşi nu-şi face plăcere, acei cui.

14.5.2. Intervenţia la nivelul credinţelor / convingerilor (B) Tehnici ce vizează modificarea credinţelor iraţionale

Am văzut anterior că emoţiile negative sunt determinate de modul m care gândim, de credinţele pe care le avem şi mai ales de probabilitatea ca acestea să fie confirmate în viaţa de zi cu zi. Aşadar, pentru a modifica emoţiile este necesar să modificăm modul în care gândim asupra lucrurilor.Demersul de identificare şi modificare a credinţelor iraţionale cuprinde mai mulţi paşi:(1)Identificarea şi evaluarea intensităţii unei emoţii negative (ex. anxietate de intensitate 5 pe

o scală, de la 1 k 10)(2)Conştientizarea faptului că nu situaţia mă face anxios, pentru că alţi oameni in aceeaşi

situaţie nu sunt aşa, ci felul în care gândesc eu în acea situaţie,(3)Identificarea credinţei iraţionale din spatele acestei emoţii (ex. 'Trebuie să fac faţă perfect

în această situaţie, altfel este îngrozitor")(4)Disputarea credinţei iraţionale"întrucât acest mod de a gândi îmi provoacă anxietate, iar anxietatea mă face să mă descurc mai

Page 180: 49022856 psihologie-judiciara

greu într-o situaţie importantă pentru mine, îmi este util să gândesc aşa?""este raţional să gândesc astfel; unde sene că eu trebuie să fiu perfect în tot ceea ce fac? Nimeninu e perfect în tot ceea ce face,""In trecut am fost mereu perfect? Şi dacă am mai greşit şi în trecut, este normal să cred că nu voimai greşi niciodată în viitor"(5)Modificarea credinţei iraţionale"ar fî mult mai normal să-mi spun: mi-aş dori extrem de mult să fac faţă cât mai bine situaţiei respective şi mă voi strădui să fie astfel, dar nu întotdeauna lucrurile se întâmplă cum mi-aş dori eu."

(6)întărirea credinţei raţionalede câte ori mă simt anxios, încerc să determin ce anume gândesc penlru a mă face anxios şi înlocuiesc acea credinţă cu una raţionala / preferenţială.

14.5.3. Intervenţia la nivelul consecinţelor comportamentale şi a activării fiziologice ce însoţeşte emoţia (C)

3.3.a. Tehnica de controla respiraţiei.Se respira uşor şi lentpe nas (3-4 secunde inspiraţia, 4 secunde reţinem aerul, 4

secunde expiraţia). Indicaţii: Tehnica este utilă în momentele în care simţim că intrăm în panică,

3,3.b, Relaxarea progresivă JacobsonEste o metodă de relaxare iniţiată de Jacobson. Ea constă în alternarea

relaxării şi tensionării principalelor grupe de muşchi până la eliminarea contracţiilor musculare şi obţinerea relaxării.

1271.Introducere: se alege opoziţie confortabila într-un fotoliu sau culcat pe spate,2.Acum închide uşor ochii şi respiră adânc de trei ori.

3.Strânge puternic pumnul drept astfel încât să simţi tensiune în mână şi antebraţ, ţine aşa, observăce simţi, bine, acum relaxează,4.Repeta 3.5.Repetă 3 şi 4 pentru pumnul stâng.

6.Strânge puternic pumnul drept şi îndoieşte antebraţul astfel încât să simţi tensiune în antebraţ şibiceps, ţine aşa, observă ce simţi, acum relaxează,7. Repetă 6.8. Repetă 6 şi 7 peniru mâna stângă. /

9.Acum repetă simultan 7 şi S.10. Strânge puternic muşchii din jurul ochilor astfel încât să simţi

tensiune în jurul ochilor şi afrunţii, ţine aşa, observă ce simţi, bine, relaxează.lh Repeta 10.

i

Page 181: 49022856 psihologie-judiciara

12. Strânge puternic maxilarul ridică bărbia astfel încât muşchii cefei să fie contractaţi, observă cesimţi, bine, acum relaxează.13. Repeta simultan 10 şi 12r

14. împinge puternic pieptul în faţă şi trage umerii în spate, astfel încât să simţi tensiune în muşchii spatelui, ţine aşa, foarte bine, acum relaxează.

15. Repetă 14 şi în plus trage abdomenul astfel încât să simţi încordaţi muşchii abdomenului, ţine aşaT observă ce simţi, bine, acum relaxează,

16. Repeţi 15.17. Respiră adânc de trei ori şi repetă simultan 9, 13 şi 15,

18. Ridici degetele de la picioare astfel încât să simţi o puternică tensiune în gamba şi coapsadreaptă, ţine aşa, fine, acum relaxează.19. RepetS 18. *20. Repeta ÎS, 19 pentru piciorul stâng.21. Repeta 20 şi 19 simultan.22. Respiră adânc de trei ori şi repetă simultana, 13, 15 şi 21. Fiecare exerciţiu durează aproximativ 20-30 de minute.

1. Practicaţi cei 22 de paşi cel puţin de 3 ori în decursul a 2 zile,2. Practicaţi paşii 1,9, 17,22 de ce puţin 3 ori în decursul a 2 zile.3. Practicaţi paşii 1 şi 22 de ce puţin 3 ori în decursul unei zile.

Mecanismul relaxării progresive JacobsonPrin tehnica relaxării progresive Jacobson, persoana învaţă să

operaţionalizeze conceptele de relaxare şi tensiune (să găsească expresia lor practică). Ulterior, ca unnare a exerciţiilor repetate, se întăreşte conexiunea între eticheta lingvistică de relaxare şi starea efectivă pe care aceasta o defineşte, subiectul reuşind astfel să-şi controleze lingvistic şi voluntar relaxarea musculară.

Page 182: 49022856 psihologie-judiciara

123BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Abraham, P. & laşnic, Br (2000)." Protecţia victimei''în Revista Criminalistica, 4, 9- 10.Aioniţoaie, C. & Butoi, T. 1992). "Ascultarea învinuitului sau inculpatului" în Aioniţoaie, C. & Sandu, E.L (coord.)

(1992), Tratat de tactică criminalistică. Ed.Carpaţi, Bucureşti. Alcxandrescu, V. (2000). "Vânătorii de ucigaşi" în Revista Penmi Patrie, 1, 16-21. Banciu, D. (1992). Control social şi sancţiuni sociale. Ed.HyperionXXI, Bucuieşti, Banciu, D. (1995). Sociologie juridică. Ed.Hyperion XXI, Bucureşti. Banciu, PJJ,, Rădulescu, MS. & Voicu, M. (1985). Introducere în sociologia devianţei. Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedici

Bucureşti. Bălăcescu, C &Bus, 1. (2001), Evaluarea unui sistem computerizat de construcţie a imaginilor compozit ("FACES

3.0"). Cluj-Napoca: Lucrare de licen|â. Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Bedcll, 1, R.& Lenox, S,. S. (1996) Handbookfor comunicatm and problem solving skills training. Wiley & Sons, lac,

NEW York, Bogdan, T. & colab. (1973). Probleme de psihologie judiciară. Ed.Ştiinţifică, Bucureşti. Bogdan, T. & Sântea,!. (198$). Analiza psihosociala a victimei. Rolul ei în procesul judiciar. Ed. Ministerului de

Interne, Bucureşti, Bogdan, T., Sântea,!, & Drăgan-Cornianu, R. (1983). Comportamentul uman în procesul judiciar. Ed.Ministerului de

Interne, Bucureşti. Buş, 1. (1997). Psihologiejudiciară. Cluj-Napoca: Ed.Presa Universitară Clujeană.Buş, I.(199&). Utilizarea tehnicii poligraf în România, în Cogniţie, Creier, Comportament, voL 2, nr, 3-4, 395-Î09. Buş, I, (2000). Psihodetecţia comportamentului simulat. Cluj-Napoca: Ed. Ingram. Bus, I. (2001). Portretul psihologic al criminalului V.K.Z.A., în Rev. Criminalistica, 2,12-13. Buş, I. (2001). Profilul psihologic al criminalului L.A., înRcv. Criminalistica, 6, 27-28. Buş, I. (2001). Rolul variabilei imagistice asupra detectării comportamentului simulat, in Revista Cogniţie, Creier,

Comportament, 3, Buş, L, David, D.(1999). Intervenţie psihologică \n practica judiciară, Cluj-Napoca: Ed, Presa Universitara Clujeana. Butoi, T & Butoi, LT. (20O1), Psihologiejudiciară. Bucureşti: Ed, Fundaţiei România de Mâine. Butoi, T. (1996), Psihanaliza crimei. Bucureşti: Ed. SC "Ştiinţă & Tehnică" SA. Butoi, T. (1999). Psihologia comportamentului criminal. Bucureşti: Ed. Enmar, Ceacamca (1976). în luptă cu necunoscutul. Ed-Ministerufui de Interne, Bucureşti. Cioclei, V. (1996). Criminologie etiologică. EdActami, Bucureşti. Ciofu, I, (1974). Comportamentul simulat. Ed.Academiei, Bucureşti. Ciopraga, Ar (1979). Evaluarea probei testimoniale în procesul penal. £d Junimea, Iaşi. Ciopraga, A. (1996). Criminalistica- Tratat de tactică. Ed.Gama, Iaşi, Cloningerj R, C. 1998. Temparamcnl andPersonalîty. In Findings nad Current Opinion in Cognitive Neuroscince, ed

Larcy R. Squire & Stephen. Mh kosslyri Codul de Procedură Penala (1998). Regia autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti. Codul Penal al României(1998). Regia autonomă "Monitorul Oficial*', Bucureşti. David, D., Holde viei, 1.,

Page 183: 49022856 psihologie-judiciara

Szamoskozi, S., Baban, AS. (2000/ Psihoterapie şi hipncterapie cognitiv-comportatnentală.

Editura Risoprint, Cluj-Napoca. Dragomirescu, V.T.(1976), Psihosociologia comportamentului deviant. Ed.Şriinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, Dumitrescu, C. &GageaE. (1993). Elemente de antropologie judiciară. Ed.Ministerului de Interne,, Bucureşti, Ellis, A. &Dryden, W. (1997). The Practice of Raţional Emotive Behavior Therapy. Springer Publisning Company Florian, G. (1996). Psihologie penitenciară.Ed. Oscar Prinţ, Bucureşti. Preud, S. (1980), Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii cotidiene. Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti. Frîedman, C. (2000). Psihiatrie. Ex Ponto, Constanţa.LeIord,F, & Andre, C. (1996) . Cumaă ne purtăm cu personalităţile dificile. Editura Trei, Iaşi Mărgineanu, N, (1999). Psihologia persoanei. Ed Ştiinţifică, Bucureşti, Miclea, M. (1999). Psihologie cognitivă. Iaşi: Ed. Polirom. Mitrofan, N. & colab,(1992). Psihologiejudiciară. Ed.Şansa, Bucureşti, Oancea, L (1998). Probleme de criminologie. Ed. AII Educaţional, Bucureşti. Opre, A, Evidence for biologica/bases ofpersonality{I&Eng]kb). In R^zr O., & Miclea, M. (Eds). Development

and Cogmtion, University Press, Cluj-Napoca, (2001). Opre. A. (1999), Personalitatea: modele teoretice şi instrumente diagnostice. Casa de editură a ASCR. Suport de curs. Panghe, C, & Dumitrescu, C. (1974). Portretul vorbit, Ed.Ministerului de Interne, Bucureşti. Păunescu, C. {1994). Agresivitatea şi condiţia umana. Ed.TehnicS, Bucureşti, Pervin, L, A 1996. Theories ofpersonality. New York.Pirozynski, T., Scripcaru, Q. St Berlescu, E.M. (1996). Psihopatologie relaţională. EdJuniinea, Iaşi. Pitulescu, L (1995). Delincventa juvenilă. Ed.Ministerului de Interne, Bucureşti.Preda, V. (1981). Profilaxia delincventei şi reintegrarea soctală. Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti Preda, V. (1998). Delincventa juvenilă. Cluj-Napoca, Ed. Presa universitară clujeană.

129

Page 184: 49022856 psihologie-judiciara

130e).dimensiunea economică sau "costul crimei" - evidenţiază consecinţele directe

şi indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere material şi morai (costurile financiare acordate victimelor, martorilor, reparaţiei bunurilor eta);

f).dimensianea prospectivă - evidenţiază atât tendinţa generală de evoluţie a delincventei, cât şi tendinţa anumitor indivizi şi grupuri sociale spre delincventă;g).dimensiunea culturală - se referă la relativitatea criteriilor normative şi culturale cu care este investită delincventa în diverse societăţi şi culturi. Există diferenţe sensibile din punct de vedere cultural, în definirea anumitor acte ca periculoase şi în evaluarea intensităţii şi gravităţii acestora. Gradul de periculozitate al unui comportament antisocial depinde., în mare măsură, de caracterul coercitiv sau, dimpotrivă, permisiv al normelor sociale. Marea diversitate şi variabilitatc a culturilor implică deci, comportamente eterogene din punct de vedere al semnificaţiei lor sociale, moralitatea, imoralitatea, binele sau răul fiind într-o strânsă legătură cu normele şi valorile grupului respectiv. ''Normalul" este reprezentat de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modelele culturii din care face parte individul. Reprezentând o instituţie de baza a dreptului penai, delictul este o faptă antisocială, ilicită, care lezează o serie de valori şi relaţii sociale, faptă imputabilă care generează o serie de consecinţe şi efecte juridice, adică o răspundere penală. Pentru acest motiv, numai în prezenţa unei anumite fapte, considerată ilicită sau ilegală, norma prevede sancţionarea persoanei vinovate. Pentru a exista deci, răspundere penală, trebuie să existe, în primul rând, o faptă antisocială reală, săvârşită de o anumită persoană care este responsabilă, iar în al doilea rând, fapta respectivă trebuie incriminată de legea penală. Inexistenţa uneia sau a mai multora dintre aceste trasaturi (ilicitatea, vinovăţia, incriminarea) conduce, practic [a inexistenţa delictului sau crimei ca atare.

Sistemul nostru penal utilizează expres noţiunea de infracţiune, nu de delict sau crimă. Prin articolul 17 din Codul Penal al Romanici, infracţiunea este definită ca o "faptă care prezintă pericol social, săvârşita cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală *\

Din punct de vedere psihologic, infracţiunea reprezintă o manifestare comportamentală deviantă, ce constă în încălcarea unor norme codificate de către societate, manifestare cu conţinut antisocial, faţă de care se iau anumite atitudini, prin aplicarea de sancţiuni penale.

Majoritatea sistemelor de sancţionare şi prevenire a criminalităţii urmăresc, prioritar, controlul efectiv asupra crimei, ca şi proiecţia şi apărarea socială a indivizilor, grupurilor şi instituţiilor sociale, prin organizarea unor activităţi specifice şi utilizarea unor mijloace menite să asigure atât represiunea şi constrângerea penală, cât şi prevenirea şi diminuarea surselor potenţiale de criminalitate prin adoptarea de măsuri de profilaxie socială, culturală şi educativă.

Cercetarea psihologică trebuie să cuprindă in aria sa descifrarea diferitelor dimensiuni psihologice cu accent pe motivaţie, afectivitate, pe descifrarea personalităţii în ansamblul său.

A înţelege omul înseamnă a recunoaşte inegalitatea înzestrării native a indivizilor, fapt ce trebuie să ne conducă la diversificarea, nuanţarea şi individualizarea cantitativă şi calitativă a acţiunilor educative.

De asemenea, inegalitatea şi neomogenitatea mediilor sociale, de provenienţă,

Page 185: 49022856 psihologie-judiciara

exercită presiuni diferite cantitativ şi calitativ asupra indivizilor, ceea ce le conferă anumite limite individuale în privinţa rezistenţei faţă de restricţii, fîe ele morale sau legale.

IA RELAŢIILE PSIHOLOGIEI JUDICIARE CU DIFERITE RAMURI ALE ŞTIINŢELOR

JURIDICE

Intre psihologie şi ştiinţa dreptului există numeroase conexiuni, interferenţe şi puncte de convergenţă, care au constituit premisele teoretice şi metodologice pentru afirmarea psihologiei judiciare. Magistratul mileniul trei, motivat de simţul datoriei duse până la capăt, nu poate face abstracţie de noţiunile psihologiei judiciare.

Psihologia judiciară, definită ca disciplină fomiativ-aplicativă şi de cultură profesională a magistratului în statul de drept, al cărei obiect îl constituie studiul şi înţelegerea aprofundată şi nuanţată a personalităţii umane implicată în procesul judiciar, are legături cu ştiinţa dreptului, oferindu-i acesteia un instrumentar ai interpretării corecte a conduitelor umane cu implicare iniracţională.

Caracterizat ca o formă de prevenire şi constrângere prin care sunt reglementate şi controlate acţiunile şi conduitele indivizilor, dreptul include un ansamblu de reguli sociale cu încărcătură normativă. Dreptul şi normalitatea juridică au un caracter imperativ, stabilind ceea ce trebuie să facă indivizii angajaţi

tţii anumite acţiuni sociale, pnn recompensarea conduitelor dezirabile şi reprimarea celor indezirabile saudeviantcImpactul psihologiei judiciare asupra actului de dreptate cate resimţit pe mai multe direcţii (Butoi& Butoi, 2001):a) îl ajuta pe magistrat fa înţelegerea aprofundata şi nuanţată a complexităţii individului uman

(autor, victimă, martor etc), îl avertizează asupra limitelor general umane, oferindu-i acele strategii şi:J mijloace prin care acestea pot fi depăşite şi totodată îi recomandă o conduită autocontrolată, imparţială şiH profesională în raport cu cel aflat sub incidenţa legii;fl| b) oferă magistratului o concepţie sistemică integratoare atât asupra dinamicii şi interacţiuniiR întregului ansamblu de factori care contribuie la producerea actului infracţional, cât şi asupra manifestărilorţî . psihocomportamentale ale participanţilor la acţiunea judiciară;'Şi c) atrage magistratului atenţia asupra faptului că în general, omul acţionează raţional, dar de multeZ ori automat şi iraţional, ceea ce presupune o intervenţie preventiv-ofensivă de eliminare sau reducere a$ potenţialului de iraţionalitate criminogenă;

Page 186: 49022856 psihologie-judiciara

| d) pentru a înţelege persoanele aflate sub incidenţa legii, magistratul trebuie să cunoască şi saki recunoască inegalitatea înzestrării native a acestora, inegalitatea şi neomogenitatea

mediilor sociale deprovenienţă, diferenţele în pregătirea educaţională şi profesională etc.;

e) interpretând conduitele umane în raporturile interpersonale specifice actului de justiţie,magistratul trebuie să stăpânească noţiunile referitoare la legităţile psihologice ale personalităţii şisensibilităţii umane ( ale actului senzorio-perceptiv, ale memoriei, ale potenţialului cognitiv, afectiv şimotivaţioua! etc,);

f) în final, dobândind noţiuni de psihologie, magistratul implicat în actul de justiţie, mai ales încazurile complexe, dificile, va şti când şi cum să apeleze la serviciile psihologilor existenţi în criminalisticamodernă, în vederea valorificării unor concluzii din rapoartele de expertiză sau constatările tehnico-ştiinţifîce specifice psihologiei judiciare.

Psihologul criminalist îşi aduce o contribuţie importantă la soluţionarea unor cauze penale atât prin investigarea comportamentului simulat cu ajutorul tehnicii poligraf, cât şi prin întocmirea profilului psihologic al diferitelor categorii de infractori.

Diagnosticarea profilului psihocomportamental al infractorului, prin aplicarea unor probe psihologice (testele de inteligenţă, testele proiective, inventarele de personalitate etc.) constituie sursa unor informaţii deosebit de valoroase atât în descifrarea personalităţii infractorului, cât şi în stabilirea mobilului care a dus la săvârşirea infracţiunii. Cunoaşterea trăsăturilor de personalitate ale infractorului contribuie la individualizarea celor mai eficiente tehnici şi metode de audiere şi cercetare a acestuia.

Noţiunile de psihologie judiciară contribuie, în dreptul penal, la aprecierea elementelor de culpă, vinovăţie, intenţie, prevedere, stare emoţională, conduită simulată, responsabilitate etc., ajutând la o bună dozare a pedepselor şi o justă încadrare a faptelor.

Legăturile procedurii penale cu psihologia judiciară se regăsesc în aceea că o serie întreagă de

. activităţi, cum ar fî: confruntarea, percheziţia, prezentarea spre recunoaştere, ascultarea, nu pot fi eficiente

.;_ decât în măsura în care cei ce se ocupă de cercetate vor avea cunoştinţele psihologice necesare cunoaşterii

^corecte a conduitelor umane, în raport cu a căror interpretare şi obiectivare actul procedural să aibă

^maximum de eficienţă sub aspectul aflării adevărului,

$f: Relaţia cu criminalistica este biunivocă, regăsindu-se atât în aspectele teoretice cât şi în cele practice^ ale ambelor discipline. Numai cunoscând psihologia judiciară, criminaliştii vor pmea trage concluzii cu^privire la intenţiile, motivaţiile şi acţiunile autorilor şi a victimelor acestora, anticipându-se

i<

Page 187: 49022856 psihologie-judiciara

conduitele deg^simulare, victimizare, eludare a identificării, fabricarea de alibiuri etc, toate acestea apte să ofere indicii de'0 descoperire a autorilor şi probarea vinovăţiei acestora.■0" în ceea ce priveşte tactica criminalistică, numai dacă ne referim la vasta şi complexa activitate de

. ascultare a învinuitului, este clară necesitatea cunoaşterii întregului registru al potenţialului psihologic al

î individului uman (învinuit, victimă, martor, părţi, experţi etc), implicat în procesul judiciar.%• Psihologia judiciară menţine legături strânse cu criminologia, care studiază conduita infracţională

f

^din punct de vedere al genezei şi trecerii de la potenţial la act criminogen ca fenomen sociopsihologic. ^ Psihologia judiciară oferă criminologiei date şi legităţi, instrumentar şi metodologie,'$ Psihologia judiciară are legături de interdisciplinantate cu medicina legală, căreia îi oferă tabloul*j psihocomportamental şi caracterial al personalităţii infractorului, ilustrând în mod nuanţat motivaţiile, ■£ tendinţele, potenţialul intelectual, acţionai, coeficientul de agresivitate, structura temperamentală şi

&echilibrul emoţional în vederea circumstanţierii conduitelor autorului din punct de vedere psihologic şi ulterior psihiatric, în legătură cu necesitatea juridică a stabilirii gradului de responsabilitate penală.

1.5. ASPECTE ETICE ŞI DEONTOLOGICE PE CARE LE IMPLICĂ PSIHOLOGIA JUDICIARA ÎN STSTEMUL JLDICTAR

Deontologia se referă la ansamblul normelor referitoare la îndatoririle precumpănitor morale sau de alt ordin ale profesioniştilor faţă de societate şi faţa de diversele categorii de oameni în raport cu care îşi desfăşoară activitatea.

Codul deontologic reprezintă un ansamblu de norme care stabilesc e?ugenţeie morale de exercitare a unei profesiuni. Aceste exigenţe morale capătă forma unor reguli de conduită profesională. Codul deontologic cuprinde: constrângeri de conduită morală, precizări referitoare Ia păstrarea secretului profesional, recomandări cu privire Ja respectul faţă de celălalt, recomandări vizând perfecţionarea pregătirii profesionale, norme referitoare la independenţa personala, reguli de etică etc.

Principiile generale de deontologie impun specialiştilor: responsabilitate, obiectivitate, competenţă şi integritate, dreptate şi demnitate, simţ critic şi autocritic, respect pentru semeni.

In unele ţări au existat preocupări de elaborare a unui cod deontologic care să stea la baza

Page 188: 49022856 psihologie-judiciara

activităţii psihologice din sistemul judiciar. Astfel* în S.IIA. un comitet special al Asociaţiei PsihologilorAmericani (A.P.A.) a numit încă din anul 1975 o comisie care să se ocupe de problema locului psihologieiîn sistemul judiciar şi mai ales de aspectele şi dilemele de natură etică pe care Ie au psihologii din poliţie,justiţie sau din instituţiile corecţionale. Au fost formulate recomandări atât pentru problemele etice pe caresistemul judiciar le creează psihologilor, cât şi pentru problemele etice pe care psihologii le creeazăsistemului judiciar, #

Prezenţa psihologiei judiciare în sistemul judiciar fundamentează câteva deziderate etice şi deontologice (Mitrofan & colab., 1992):♦umanizează norma juridică, dându-i mai multă viaţă conţinutului acesteia;

♦dezvăluie magistratului pe omul real, concret, unic şi irepetabil în individualitatea sa biotipologică şi psiho-comportamentalâ;

♦orientează justiţia către înţelegerea fiinţei umane din punct de vedere psihocomportamental (intenţie, culpă, mărturisire, simulare, recunoaştere, regret, responsabilitate, iresponsabilitate, prevedere, provocare, consimţământ, stare emoţională etc,);

♦ orientează justiţia către realizarea procesului judiciar cu respectarea demnităţii, libertăţii de conştiinţă şi expresie, a integrităţii psihomorale ş\ fizice, a liberului consimţământ, a dreptului la protecţie şi apărare al persoanei implicate în acţiunea judiciară;

♦oferă justiţiei date utile (programe, strategii) cu privire la reeducarea şi reinserţia socială a persoanelor private de libertate.

Ih România, psihologia judiciară se confruntă cu două întrebări fujidamentale: 11 în ce măsură psihologii identifică problemele judiciare, ca intrând în sfera lor de activitate? şi 2) care sunt rolul şi contribuţia activităţii psihologice, comparativ cu alte discipline, în sistemul activităţii judiciare? Practica judiciară şi pohtica managerială de administrare a actului de justiţe, sunt în măsura sâ dea răspuns celor două întrebări.

10CAPITOLUL U

TEORII ALE FENOMENULUI ŞI COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL

Page 189: 49022856 psihologie-judiciara

2.1. CONSIDERAŢII GENERALE

Prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional a preocupat si preocupa omenirea. Această preocupare este pe deplin justificată dacă se axe In vedere faptul că prin fenomenul infracţional se aduce o atingere gravă intereselor umane de maximă generalitate şi importanţă, se pun în pencol valorile fundamentale afectându-r astfel buna sa funcţionalitate.

Orice societate apreciază comportamentul membrilor săi din punctul de vedere al conformării acestora la normele morale şi la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage după sine măsuri coercitive sau punitive. Datorită acestui fapt, fenomenul infracţional capătă caracteristicele unei probleme sociale de importanţă majoră pentru întreaga societate, ale cărui consecinţe şi moduri de soluţionare se resimt la toate nivelurile ei.

Cei implicaţi în studierea fenomenului infracţional sunt interesaţi în primul rând de explicarea cauzală a acestuia, de evidenţierea factorilor determinanţi, deoarece concepţiile şi teoriile elaborate au un puternic rol reglator asupra diferitelor componente ale sistemului legal şi asupra tipurilor de activităţi corecţionale şi profilactice.

îa încercările de conturare a unor teorii, tipologii se lovesc de marea variabilitate a manifestărilor comportamentale implicate în conturarea unor infracţiuni. Ca urmare a unor asemenea demersuri, au apărut de-a lungul timpului o serie de teorii care tratează în maniere particulare comportamentul infracţional.

Problemele pe caie încearcă să le soluţioneze aceste teorii sunt cât se poate de fireşti, astfel: - '"De ce unele persoane comit acte infracţionale, iar altele nu? Există anumite cauze ori anumiţi factori care determină un comportament infracţional? Unde trebuie căutaţi acei factori?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, comportamentul a fost în general privit ca un răspuns al personalităţii faţă de o situaţie determinata- în aceste condiţii, etiologia comportamentului infracţional se poate situa în personalitatea infractorului, în situaţia preinfracţională sau în îmbinarea celor două (Gassrn, 1990).

O altă categorie de întrebări ar fi: -"De ce nu toţi infractorii comit aceleaşi infracţiuni? Există faeton care favorizează un anumit gen de infracţiuni? Există diferenţieri între infractori? Pentru a răspunde la. aceste întrebări au fost elaborate diferite clasificări ale factorilor şi au fost realizate diverse tipologii ale infractorului.

In contextul unei amplificări a cercetării ştiinţifice în toate domeniile, caracterul uman şi social al infracţiunii nu mai putea fi ignorat, cercetarea fenomenului şi a comportamentului infracţional devenind inevitabilă.

în funcţie de factorii consideraţi a fi determinanţi în explicarea fenomenului şi a comportamentului infracţional, am selectat acele teorii care sunt reprezentative pentru domeniul psihologiei judiciare. în această selecţie am plecat de la premisa că fenomenul şi comportamentul infracţional au un element comun, acesta fiind factorul psihologic. De acest factor nu se poate face abstracţie atâta vreme cât orice aci infracţional este rezultatul acţiunii umane răsfrânte prin prisma propriei personalităţi. Având în vedere numărul mare de teorii din acest domeniu, precizăm că orice încercare de sistematizare va fi inevitabil incompletă. Aceste teorii pot ii grupate în trei categorii: psiho-biologice, psiho-sociale şi psiho-morale (Cioclei, 1996),

Page 190: 49022856 psihologie-judiciara

2.2. TEORIILE PSIHO-BIOLOGICE *■

Teoriile psiho-biologice susţin, în esenţă, că anumite anomalii sau disfuncţii psihoflziologice constituie factorii determinanţi ai comportamentului infracţional. Acestea consideri că infracţiunea ca fenomen individual are o bazăpsiho-biologică organică sau funcţională.

2.2.L TEORIA ANORMALITĂŢILOR BIOLOGICE

Reprezentantul acestei teorii este medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909) care a întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării diferitelor părţi ale corpului omenesc,

11având ca subiecţi personal militar şi deţinuţi ai închisorilor din Sicilia, elaborând în acest sens lucrarea sa fundamentală "Omul criminal" (1S76), care în scurt timp îl face celebru. Studiind 383 cranii de criminali decedaţi şi 5.907 cranii ale unor delincvenţi în viaţă, autorul a concluzionat existenţa unui tip criminal individualizat prin anumite stigmate sau semne particulare, degenerative, care poate fi întâlnit la anumite categorii de infractori.

Pentru Lombroso, comportamentul criminal constituie un "fenomen natural" care este determinat ereditar. Criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi printr-o serie de stigmate fizice, precum: sinusurile frontale. foarte pronunţate, pomeţii şi maxilarele voluminoase, orbitele mari şi depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte iniei, frunte retrasă şi îngusta, bărbie lungă sau îngusta etc.

Astfel, el a ajuns la aprecierea câ omul cu înclinaţii spre viol se caracterizează prin lungimea urechilor, craniul turtit, ochii oblici şi foarte apropiaţi, nasul turtit, lungimea excesiva a bărbiei; hoţul se distinge printr-o remarcabilă mobilitate a feţei şi a mâinilor, prin ochii săi mici, îngrijoraţi şi în permanentă mişcare, prin sprâncenele sale dese şi lăsate pe ochi, prin nasul turtit, barba rară, fruntea teşită şi mişcătoare; ucigaşul se evidenţiază prin volumul mai mic al craniului, lungimea maxilarelor, pomeţii obrazului proeminenţi.

La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea la craniul unui criminal, în zona occipitală medie, a unei adâncituri (fosetă) accentuate, trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive. Această descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismulm (adică oprirea în dezvoltare pe lanţul filogenetic). Urmărind ideea atavismului, Lombroso a studiat organismele inferioare, omul sălbatic şi copilul - în care vedea un "mic primitiv'1. El a cercetat şi unele anomalii ale creierului, ale scheletului şi ale unor organe interne (inimă, ficat).

Extinzând cercetările la criminalii în via[ă, Lombroso îr studiază atât din punct de vedere anatomic cât şi fiziologic, O constatare interesantă pe care o face este în legătură cu Hpsa durerii (analgezia) care îl apropie pe criminal de omul sălbatic. Lombroso a efectuat nu numai studii anatomo-fizio logice, dar s-a ocupat şi de unele aspecte socio-culturale: tatuaj, argou, alcoolism, credinţă şi practică religioasă, literatura criminalilor etc,

A doua fază a studiilor lombrosiene se referă la unele malformaţii morfo-fuflcţionale de natură degenerativă, cercetările axându-se în special asupra

Page 191: 49022856 psihologie-judiciara

componentelor psihice. Bazându-se pe propriile studii, dar şi pe cercetările unor psihiatri din epocă, Lombroso stabileşte existenţa unor anomalii între "nebunul moral" şi "criminalul înnăscut"» mai cu seamă sub aspectul simţului moral.

Examinarea "criminalului nebun" scoate şi ea la iveală existenţa aceloraşi stigmate ca în cazul "omului criminal", stigmate ce sunt explicate de această dată pe baza degenerescentei.

Intr-o ultimă etapă, Lombros se concentrează asupra studierii epilepsiei pe care o consideră alături de atavism, un factor cheie în etiologia criminală. Mai mult, el vede în epilepsie o punte de legătură între omul criminal, criminalul nebun şi nebunul moral considerând epilepsia atât "una din psihozele cele mai atavistice", cat şi "nucleul tuturor degenerescentelor".

In teoria lombrosiană criminalitatea reprezintă o anormalitate biologică bazată pe atavism organic şi psihic şi pe o patologie epileptică.

Eroarea centrală a studiilor iniţiate de Lombroso a constat în faptul că cei mai mulţi dintre subiecţii săi erau sicilieni, ce reprezentau un tip fizic distinct. Aceştia au comis mai multe crime decât populaţia generală, nu datorită tipologiei fizice, ci datorită faptului că ei proveneau dintr-un mediu cultural orientat mai mult în direcţia comiterii unor acte criminale.

Teoria lombrosiană cu privire la etiologia, crimei nu poafe constitui o explicaţie cu caracter general valabil. "Omul criminal", în sensul de universal'valabil, nu există. însuşi Lombroso excludea această idee. Cercetările lombrosiene au constituit punctul de^plecare al unor numeroase investigaţii cu caracter ştiinţific legate de fenomenul criminal. Analiza minuţioasă a trăsăturilor criminalului face din Lombroso un precursor al biotipologlei. Opera sa conţine constatări deosebit de utile şi actuale încă, cum ar fî cele referitoare la infractorii bolnavi mintal. Precizam ct, opera lui Lombroso fiind deosebit de vastă şi complexă, o analiză şi o interpretare exhaustivă a acesteia este foarte dificilă,

2.2.2. TEORIA BIO-TIPOLOGICĂ

Aceasta teorie cuprinde mai multe variante ce au ca element comun susţinerea ideii potirivit căreia există o corelaţie între activitatea criminală şi biotip.

12Psihiatrul german Eniest Kretschmer (1888-1964), mergând in cercetare pe

linia corelării elementelor de ordin biologic cu cele psihice, a creat un sistem caracterologic complet. Principala lucrare a lui Kretschmer în acest domeniu a fost "Structura corpului şi caracterul1'* Acesta considera că, în funcţie de constituţia corporală, se pot distinge patru tipuri fizice, fiecare tip având o predispoziţie spre comiterea unor infracţiuni specifice:

TIPUL PICNIC - constituţie orizontală; scund, cu extremităţi scurte; sistem osteo-muscular plăpând; faţa rotundă, craniul rotund, puţin ridicat, voluminos; calviţie; cavitatea toracică şi abdominală decoltată; strat de grăsime la suprafaţa trunchiului; adeseori inteligent şi expansiv, ce poate deveni autor de escrocherii şi fraude.

TIPUL ASTENIC - constituţie verticală; sistem osteo-muscular firav; slab, craniul

Page 192: 49022856 psihologie-judiciara

mic, chipul prelung, fruntea înclinată înapoi, nasul alungit, maxilarul inferior scurt; forţă fizică scăzută; dotat divers din punct de vedere intelectual; interiorizat; de regulă adaptarea socială este precară, criminalitate precoce şi o tendinţa spre recidivă; ar comite mai ales falsuri, furturi şi abuzuri de încredere.

TIPUL ATLETIC - sistem osteo-muscular puternic, trunchi piramidal cu baza mare în sus, aspect fizic plăcut, oscilează între sentimentalism şi brutalitate, ar avea o răspândire relativ ridicată în rândul infractorilor de aproape toate vârstele, ar comite preponderent asasinate, tâlharii cu folosirea armelor, incendii şi ar fi predispuşi la recidivă indiferent de vârstă.

TIPUL DISPLASTIC- diferite malformaţii corporale, deficienţe ale caracterelor sexuale, slab dezvoltat psihic şi morfologic; din punct de vedere psiho-medical, regăsim în această categorie debili mintal şi schizofreni; displasticii comit de regulă delicte sexuale, dar nu numai, operează într-un mod neaşteptat, îşi încep cariera infracţională după vârsta de 18 ani şi sunt expuşi recidivei.

Pe baza experienţei clinice, Kretschmer a asociat anumite portrete psihologice tipurilor somatice. Astfel, persoanele cu o constituţie picnică prezintă un grupaj de trăsături psihice cum ar fi; vioiciune, mobilitate, optimism, uneori spontaneitate în gesturi şi vorbire, sociabilitate, dar şi o anumită superficialitate în relaţiile sociale, înclinaţie către concesii şi compromisuri, spirit practic etc. Acest grupaj de trăsături formează un profil temperamental denumit de Kretschmer ciclotimie.

La persoanele cu constituţie fizică de tip astenic întâlnim; înclinaţie spre abstractizare, interiorizare, sensibilitate pentru forma exterioară a relaţiilor dintre oameni, meticulozitate dusă uneori până Ia pedanterie, un simţ acut al onoarei, manifestări de ambiţie ascunzând adesea un complex de inferioritate etc. Acest profil temperamental a fost denumit schizotimic.

TIPUL ATLETIC - intermediar între tipurile extreme menţionate, prezintă ca trăsături psihice: înclinaţie spre activităţi care presupun un volum mare de mişcări şi un mare consum de energie (ramuri sportive, activităţi desfăşurate pe spaţii mari cu schimbări rapide de situaţie etc.), încredere în sine, autoapreciere realistă,

Wiliam K Sheldon stabileşte o corelaţie între anumite caracteristici fizice şi caracteristicile temperamentale, între tipul fizic şi comportament. După gradul de dezvoltare al celor trei foiţe embrionare, distinge trei tipuri fizice:

TIPUL ENDOMORF (viscerotonic) - dezvoltare corporală predominant internă: rotund, gras; reacţii încete, uniformitate în activitatea emoţională; fire extravertită; comunicare uşoară şi rapidă; sociofilie; iubire de ceremonii; plăcere de confort fizic; plăcerea relaxării în repaus şi mişcare.

TIPUL MEZOMQRF (somatotonic) - dezvoltare corporală echilibrată, atletic, puternic, musculos, viguros; plăcere pentru mişcare, interes pentru sport; trăsături pline de energie, căutarea riscului; manieră directă, deschisa, chiar puţin dură, curaj şi combativitate; agresivitate competitivă; voce nereţinuta, fără intonaţii; maturitate în prezentare.

TIPUL ECTOMORF (cerebrotonîc) - dezvoltare corporală predominant externă; corp lung, slab; muşchi slab dezvoltaţi; poziţie şi mişcare reţinute; ermetism, inhibiţie,însingurare; activism mintă]; sociofobie; evitarea zgomotului; prezentare infantilă.

După raportul toracs-msmbre şi funcţionalitate endocrină, NJ'ende distinge

Page 193: 49022856 psihologie-judiciara

tipul brevilin (scund )T tipul mediu (normal) şi tipul longilin (înalt).După raportul torace-membre, G.Viola distinge tot trei tipuri fizice: brachitip

(macrosplanchiuc), torace mai dezvoltat decât membrele, scund; mediotip (norraosplanchnic) şi longitip (microsplanchnic), membre mai dezvoltate decât toracele, înalt.

Fizicul singur nu poate explica în mod adecvat comportamentul infracţional, însă poate favoriza anumite tipuri de infracţiuni.

13