ACTUALITATACTUALITAT

ACTUALITATACTUALITATED I TOR IA LDacă acum cîteva dece-

nii istoricii se străduiau să mai găsească docu-

mente şi mărturii despre Ge-nocidul din 1915, acum lucru-rile stau cu totul altfel. Partea documentară este suficient de bine armată pentru a nu mai exista îndoieli temeinice pen-tru tragedia consumată – cu responsabilităţile deduse de rigoare – în timp ce dezbaterea

publică a subiectului a trecut din spaţiul istoric în cel politic. Dacă lucrările de mare anvergură ale unor cercetători avizaţi precum Vahakh Dadrian, Raymond Kevorchian şi Taner Akcam clarifică definitiv tot ce este legat de trecut şi evenimentele istorice consumate, realitatea de ultimă oră şi-a schimbat ac-centele.Sigur că situaţia internaţională – regională sau globală – este cu totul alta după 2001. Sigur că Turcia a căpătat în bătălia mediatică a ultimilor 20 de ani un aliat serios în Azerbaidjian.

După conflictul militar declanşat de azeri împotriva armenilor din Arţakh care revendicau autono-mia şi dezlipirea de Azebai-djian s-a creat o nouă realitate. Sigur că refugiaţi au fost de

ambele părţi, iar situaţia de azi este departe de a fi una stabilă. Azerbaidjanul duce în con-tinuare un crescînd ca intensi-tate război mediatic, pe fondul războiului ( militar) îngheţat din Caucaz. Sunt puse la bătaie sume imense de bani pentru o propagandă extrem de agresivă împotriva armenilor şi Armeniei. Dar şi adevărului. Faptul că autorităţile de la Baku nu vor să rezolve situaţia refugiaţilor este o anume tactică bine strunită. Cu sume mult mai mici decît cele investite în propaganda mediatică puteau fi rezolvate multe situaţii umanitare de care se face caz. Turcia, la rîndul ei, în plin proces de islamizare, după ce decenii de-a rîndul ke-malismul laic a prevalat, nu dă semne, la nivel oficial, că ar fi capabilă să recunoască geno-cidul. Condiţie impusă atît de Uniunea Europeană, dar care atrage şi poziţionarea Israelu-lui şi Vaticanului. Toate aceste mişcări tectonice, de mai mare sau mai mică anvergură, sunt indisolubil legate de acceptarea

DOSAR 1915Conflictul mediatic

realităţii tragediei consumate în 1915 şi creearea unei noi per-spective strategice regionale pentru viitorul imediat. DOSA-RUL 1915 este departe a fi închis şi produce, din păcate, efecte. Nu prin cumpărarea unor ziarişti sau politicieni se poate accede la adevăr. O declaraţie politică în Parlamentul României a unui deputat PDL, care în mod cert nici nu ştie bine unde este Cau-cazul şi Marea Caspică sau un articol recent din ziarul româ-nesc de limbă engleză „Nine O’Clock” unde sunt preluate toate clişeele şi poziţionările oficialitătăţilor azere sunt nu doar ofense aduse adevărului istoric, ci şi al memoriei vic-timelor armeneşti. Din deşertul Deir El-Zor de acum 100 de ani sau de la Baku şi Sumgait, nu foarte departe în timp de noi. Am vrea să credem că adevărul nu poate fi cumpărat cu tone de ţiţei şi nici memoria victimelor cu imagini colorate de spectacole de sunet şi lumină. Recenta condamnare a unui scriitor azer care a îndrăznit să-şi asume şi să clameze adevărul despre azeri şi armeni spune totul de-spre libertatea de expresie din Azerbaidjian. Conflictul regio-nal nu poate fi stins prin atacuri propagandistice mediatice ce obnubilează adevărul istoric. DOSAR 1915 rămîne deschis.

Bedros HORASAngiAn

Arţakhul liber te salută

a

4

O seară de neuitat în cOmpania lui Varujan cOzighianA

AA

R RT

Centrul Cultural Armean din str. Armenească nr. 13 a organizat vineri, 8 fe-

bruarie o întâlnire cu violonistul Varujan Cozighian. Evenimentul intitulat ‘O viaţă în slujba muz-icii’, a fost moderat de scriitorul Bedros Horasangian, şi a avut ca invitaţi pe Nicolae Licareţ, direc-tor artistic al Filarmonicii ‘George Enescu‘, pianistul Dan Grigore, criticul muzi-cal Dumitru Avaki-an, precum şi compozitorul Nico-lae Brânduş. Un moment inedit l-a constituit prezentarea a două fotografii, din anul 1947, în care tânărul Cozighian apare alături de elevii şi profesorii şcolii armene din Constanţa. Fotografiile ne-au fost puse la dispoziţie prin amabi-

litatea d-ului Edvard Jeam-

gocian de la New York.Printre cei ce au participat la acest eveniment i-am remarcat pe PS Episcop Datev Hagopian, Excelenţa Sa Hamlet Gasparian, Ambasador al Republicii Armenia în România, actorul Mircea Albu-lescu, distinsa doamnă Madeleine Voicu soţia marelui violonist Ion Voicu, Florina, soţia şi Paul, fiul, precum şi foştii colegi ai lui Varu-jan Cozighian de la Filarmonică, Ion Beldie şi Nicolae Maxim. A fost o seară specială în care s-a vorbit despre muzică, despre rolul pe care maestrul Cozighian l-a avut în calitate de concert-maestru al Filarmonicii George Enescu până în anul 1982 atunci când a plecat din ţară pentru a conduce orches-tra simfonică din Bilbao. La finalul

serii am ascultat – imprimare din 1994, în interpretarea lui Varujan Cozighian alături de Filarmonica bucureşteană – partea a doua a Simfoniei Spaniole de Eduard Lalo lucrare cu care violonistul şi-a făcut debutul în urmă cu 59 de ani. Iar apoi, cei prezenţi au cioc-nit un pahar de şampanie în cinstea maestrului, oferit de organizatori, Uniunea Armenilor, şi au servit o cafea din partea firmei Delicatese Florescu

O seară de neuitat în compania lui Varujan Cozighian

a

AA

AR R

T3 - 4 / 2013

ACTUALITATE

V.Cozighian în stânga fotografiei lângă profesorul Capriel Kire-gian. Ceilalţi doi profesori sunt Kricor Nişanian şi Vartanian.

Biografie

S-a născut la Constanţa, la 7 ianu-arie 1936. A început studiul viorii la vârsta de nouă ani cu profesorul Aurel Alexandrescu. În 1950, intră la Şcoala Medie de Muzică din Bucureşti la clasa profesoru-lui George Manoliu. În 1952 îşi continuă studiile la Conservatorul de Muzică “Ciprian Porumbescu” la clasa profesorului Garabet Avachian, luându-şi Examenul de Stat în 1957. În 1954 şi-a făcut debu-tul, în public, ca solist interpretând Simfonia Spaniolă de Eduard Lalo cu Orchestra Cinematografiei, sub bagheta lui Mircea Basarab. Câte-va premii internaţionale au venit să confirme talentul şi formaţia solidă a tânărului Cozighian ca violonist. Astfel, în 1958, a obţinut diploma de onoare la Concursul “Ceaiko-vski” de la Moscova şi în acelaşi an, a câştigat Premiul II la primul concurs internaţional “George Enescu” din Bucureşti şi Premiul III pentru interpretarea Sonatei a III-a de George Enescu împreună cu pianistul Nicolae Brânduş. În 1966 obţine Premiul special “Ru-

ggiero Ricci” la Concursul de vioară de la Geneva.În 1960 Varujan Cozighian a fost numit concert-maestru la Filar-monica “George Enescu” din Bucureşti până în 1982, când a plecat din ţară şi a devenit concert-maestru la Orchestra Simfonică

din Bilbao, Spania. Paralel cu activitatea sa de concert-maestru, Varujan Cozighian a desfăşurat o activitate susţinută ca solist cu or-chestre româneşti şi europene dar şi numeroase recitaluri camerale, având ca partener pe soţia sa, pi-anista Florina Cozighian.

Familia Cozighian alături de Madeleine Voicu

AA

AR R

T

6

întîlnire cu Şahul

Mărturisesc că nu vin în fie-care duminică la Catedra-la Armeană din Bucureşti.

Agitaţia din timpul săptămânii mă determină, de multe ori, să rămân acasă. Dar duminica trecută am trecut să văd ce mai fac armenii mei. Era multă lume. Venise dom-nul senator, acum ministru, Varu-jan Vosganian şi fiecare, parcă, do-rea să-l felicite, să-i vorbească. O atmosferă caldă, ca într-o familie în care fiul cel mare îşi regăseşte neamurile şi prietenii după o absenţă îndelungată. Dar îndrep-tându-mă spre clubul nostru, pen-tru a savura o cafea, pe uşa de la intrare mi-a atras atenţia un afiş. O caricatură peste care era scris Ion Şahighian şi Teatrul Românesc. Mai jos erau menţionate numele

unor personalităţi ale scenei

Întîlnire cu Şahul

româneşti care urmau să participe la această evocare. Deci miercuri 20 februarie, profitând şi de o zi plăcută, pe la orele 18, am pus le-nea în cui şi m-am îndreptat spre str. Armenească nr. 13 la Cen-trul Cultural Armean. Era deja agitaţie. O echipă a televiziunii

filma iar lumea îşi căuta un loc. M-am aşezat, şi la un moment dat, scriitorul Bedros Horasangian a deschis seara după care am văzut-o pe inconfundabila Irina Petrescu. Destinul, poate, a făcut ca această primă doamnă a scenei româneşti să fie descoperită de Savel Stiopul, un alt armean, şi să aibă ca profe-sor de clasă pe Şahighian.Emoţionant a fost Mircea Albu-lescu care, deşi avea spectacol în această seară, a venit, totuşi, pentru jumătate de oră ca să-l omagieze, la rândul său, pe Şahul aşa cum i se spunea în lumea teatrului. Apoi amintirile despre acest titan al sce-

Irina Petrescu

Grigore Gonţa

3 - 4 / 2013A

AA

R RT

ACTUALITATE

nei româneşti au continuat să fie spuse de regizoarea Sanda Manu, de Grigore Gonţa, Valeria Ga-gealov, profesorul Ion Toboşaru, regizorul Constantin Dicu. Actorul George Paul Avram, emoţionat până la lacrimi, a evocat ultimele momente din viaţa lui Şahighian.Din păcate actriţa Carmen Stănescu a cărei sănătate este şubredă, nu a putut participa la această seară emoţionantă. Organizatorii ne-au pregătit şi două surprize. Am ascultat câteva minute din piesa radiofonică Hagi Tudose, în regia

Mircea Albulescu

Valeria GagealovSanda Manu

Prof. Ion Toboşaru, Excelenţa Sa Hamlet Gasparian, ambasador al Ar-meniei, George Paul Avram şi Constantin Dicu

lui Ion Şahighian, imprima-re din anul 1951 având în rolul principal pe Nicolae Băltăţeanu şi am vizionat un fragment din docu-mentarul TV O familie de artişti realizat de Elvira Irşai, care a fost prezentă şi a spus câteva cuvinte. Imaginea Liei Şahighian şi a Dinei Cocea, din docu-mentar, care vorbesc despre regizor, au încheiat această seară nu înainte ca nepo-tul, Alexandru Şahighian, să mulţumească invitaţilor prezenţi… la întâlnirea cu Şahul. Mulţumesc, la rân-dul meu, realizatorilor aces-tui eveniment şi aştept cu nerăbdare să revin în strada Armenească 13.

Spectator

-

ԶԶԶ

8

săptămâna de rugăciune pentru unitatea creŞtină

Preafericirea Voastră, Părinte Pa-triarh, Înalt Preasfinţia Voastră, Monseniore, Înalt Preasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre, Fraţilor în Slujire, Excelenţelor Voastre, iubiţi şi dragi fii în Hristos. Îi mulţumim Bunului Dumnezeu pentru că ne-a învrednicit a ne afla în această Sfântă Catedrală a neamului or-todox român. Mulţumim de ase-menea, Preafericitului Părinte Patriarh, clerului şi credincioşilor români ortodocşi pentru dragostea cu care ne-au întâmpinat în acest Sfânt Locaş de închinăciune.

Dezvoltarea şi realizările societăţii contemporane, venite în sprijinul omului şi al comunităţii umane universale, sunt de netăgăduit la începutul acestui veac, al XXI-lea. Totuşi, aceste realizări aduc cu ele o ierarhizare a societăţii care provoacă tot mai multe conflicte şi care ridică tot mai des probleme pe care, de multe ori, această realitate tehnocrată în care trăim, nu le mai poate aplana.Societatea umană contemporană se află în stare de conflict şi suferinţă. Înainte de a mă apropia de tema zilei, aş dori să evidenţiez un citat al unuia dintre exegeţii armeni care a trăit în secolul al XI-lea, arhiepis-copul Petros Bertumian, care, în lu-crarea sa „Exegeza Genezei”, scrie împotriva ideii construirii turnului din Babilon (Facerea 11:1-9), subli-niind caracterul veşnic schimbător al societăţii umane: „Oamenii, pentru a preîntâmpina un al doi-lea potop universal, au început să construiască un turn imens. Şi atât erau de cuprinşi de dorinţa de a-şi făuri un nume şi de viciul de a încălca elementele fireşti, încât

Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştină a debutat pe 18 ianuarie 2013. La Catedrala Patriarhală din Bucureşti a fost săvârşită Vecernia de către Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal, la care Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Orto-doxe Române, a participat, iar reprezentanţii celorlalte culte creştine din Bucureşti au asistat.La finalul sfintei slujbe, PS Episcop Datev Hagopian, Arhiepiscopul Bisericii Armene din România, a vorbit despre suferinţa, greutăţile şi problemele sociale ale lu-mii actuale.(vezi textul integral în dreapta)La Catedrala Armeană din Bucureşti, în data de 19 ianuarie, au fost prezenţi preoţi şi credincioşi de diferite confesiuni. Au participat din partea B.O.R. P.S.Episcop Ciprian Cîmpineanu, episcop-vicar patriarchal, IPSS Arhiepiscop Ioan Robu – Biserica Romano-catolică, P.S. Episcop Mihail Frăţilă – Biserica Greco-catolică, P.S. Episcop Daniel Zikeli – episcop vicar Biserica Luterană şi Î.P.S. Francisco Javier Lozano, nunţiul apostolic în România şi Republica Moldova. A fost prezent Excelenţa Sa Hamlet Gasparian, Ambasador al Republicii Armenia în România. După slujbă a avut loc o agapă frăţească la reşedinţa episcopală.

Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştină

-

ԶԶԶ

3 - 4 / 2013A

AA

R RTsăptămâna de rugăciune pentru unitatea creŞtină

C R E D I N Ţ Ăau uitat să îngrijească de membrii săraci şi căzuţi ai societăţii”. Cred că aceste cuvinte sunt potrivite şi pentru societatea din ziua de astăzi în care gândirea tehnocrată ne face să îi uităm pe cei săraci şi pe cei aflaţi în nevoie.Umanitatea lui Hristos ne arată pe cel Necunoscut, pe Străin, de-oarece El Însuşi, Hristos, după înviere, s-a arătat ucenicilor săi aflaţi pe drumul spre Emaus sub înfăţişarea unui călător necuno-scut, străin (Luca 24:13-35). Iar aceia l-au recunoscut pe Domnul şi pe Învăţătorul lor numai atunci când Acesta a frânt pâinea şi le-a dat-o… probabil, având în minte această întâmplare, în ziua Cin-cizecimii, ucenicii şi-au îndreptat cuvântul către toţi cei prezenţi la Ierusalim, evrei sau păgâni, bogaţi sau săraci. (Fapte 2:1-12)Astfel de întâmplări şi situaţii se întâlnesc des în cărţile sfinte dar este atât de greu ca în timpul vieţii noastre să realizăm şi să făptuim urmând morala acestora. Porunca acestor întâmplări este clară pen-tru orice fel de societate umană care se va naşte în viitor, indifer-ent de canoanele ce o vor stăpâni, fie ele morale sau administrative: predicarea Evangheliei lui Hristos tuturor!, fără deosebire, deoarece El, prin intermediul Sfintei Biseri-ci, precum cele cinci pâini, îşi va înmulţi Trupul şi-L va da tuturor. Oricât de înalt şi de nezdruncinat ni se pare în spiritul nostru saturat de tehnocraţie noul turn din Babilonul secolului acestuia, în acelaşi timp, prin umanitatea lui Hristos, în Sfânta Liturghie a Bisericii şi în timpul Sfintei Împărtăşanii, oame-nilor săraci şi lipsiţi li se dăruieşte prin epicleză împărţirea Trupului şi Sângelui între ei, aşa cum a făcut-o Hristos în chipul Străinului pe dru-mul spre Emaus, devenind astfel fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu prin harurile Sfântului Duh. Nu cred că este întâmplător că denu-

mirea mişcării de ajutorare a celor lipsiţi de mijloace de trai, apărută în Franţa prin truda lui Abba Pierre are această denumire, Emaus. Căci în ideea de ajutorare a străinului înfăţişat de Hristos şi a celui aflat în nevoi a început această mişcare de ajutorare socială. Biserica din România şi-a cunoscut întotdeau-na misiunea prin care ea însăşi se defineşte. Dovadă acestui lucru stau orfelinatele, cantinele pentru nevoiaşi şi mişcarea de ajutorare socială în care clerul tuturor con-fesiunilor creştine existente se implică pe toate palierele societăţii începând din stradă, continuând în spitale şi penitenciare, sistem sani-tar, educaţional şi legislativ.Cu toate acestea, ideea aceasta va rămâne întotdeauna imperfectă, neîmplinită, dacă nu îl înţelegem pe Străin şi pe Sărac ca a fi chip al lui Dumnezeu şi purtător de Duh Sfânt, dacă odată ieşiţi din Sfânta Liturghie din biserică, nu continuăm Liturghia şi în mijlocul societăţii moderne.Să nu uităm că Liturghie, are înţelesul de trudă împreună. Şi,

într-adevăr, în timpul Sfintei Liturghii prin lecturarea Cuvântu-lui lui Dumnezeu şi însuşirea lui, în primul rând îl cunoaştem pe Domnul, pe călătorul Străin, ne primim unul pe altul în Hristos, iar prin împărtăşania din Sfântul Trup şi Sfântul Sânge îi cunoaştem pe toţi cei care au nevoie de noi după Sfânta Liturghie.Exemplul lui Hristos în viaţa noastră trebuie să rămână viu, El nu este numai Adevărul, Calea şi Viaţa, El este şi nevoiaşul, or-fanul, bolnavul, văduva, străinul care, odată ajutaţi, după cuvântul Domnului, El, Însuşi Domnul este ajutat iar fapta este întru zidire şi mântuire.Să ne dea Bunul Dumnezeu înţelepciunea şi dragostea de a înţelege că numele omului şi cele ale sale de pe lumea aceasta sunt vremelnice şi că fiecare vom fi chemaţi în faţa Sa, la fel, goi de nimicuri lumeşti: de faimă şi arginţi. Vom fi chemaţi având ca martori ai mântuirii noastre văduva şi orfanul, săracul şi străinul.

-

ԶԶԶ

10

arhiepiscOpul armean, la hramul Bisericii sfântul gheOrghe din armenime

Armenii au avut parte la (24 fe-bruarie ) de o zi specială la bi-serica Sfântul Gheorghe. Ministrul Varujan Vosganian a asistat ieri la slujba oficiată în limba armeană, prima după mai mult de 70 de ani în biserica ctitorită pe cheltuiala comunităţii armeneşti în 1773.

Armenii din toată regiunea, in-clusiv din Bucureşti, au partici-pat la primul hram al Bisericii armeneşti “Sfântul Gheorghe” de pe strada Coteşti din Focşani, or-ganizat în ritul armean după anul 1940. Evenimentul religios a fost cu atat mai special cu cât slujba a fost oficiată de un sobor de preoţi în fruntea cărora s-a aflat PS Datev Hagopian, Arhiepiscopul Bisericii Armene din România. Printre enoriaşi s-au numărat cei mai în vârstă membrii ai comunităţii armeneşti, iar invitaţi speciali au fost Varujan Vosganian, minis-trul de origine armeană din Gu-vernul Ponta, dar şi ambasadorul Armeniei la Bucureşti, Excelenţa Sa Dl. Hamlet Gasparian. Slujba a fost oficiată în limba armeană, răspunsurile liturgice fiind oferite cantăreaţa Victoria Petrosian, care a impresionat asistenţa cu vocea ei deosebit de înălţătoare.

Arhiepiscopul şi-a scos pa-pucii înaintea Domnului

După întronizarea din anul 2010, arhimandritul Datev Hagopian a început o serie de vizite pastorale în comunităţile armene, ieri fi-

ind randul Focşaniului, unde mai trăiesc doar câteva familii de ar-meni. La finalul liturghiei de ieri arhiepiscopul a vorbit despre is-toria armenilor din Focşani, care a lăsat oraşului trei biserici, şi a anunţat că se va implica în realiza-rea picturii lăcaşului de cult. „Vom picta această biserică în stilul spe-cific armenesc pentru a aduce aici prezenţa Sfântului Scaun de la Etchmiadzin (Sediul Bisericii A-postolice Armene – n. r.) dar şi Pa-tria Mamă”, a spus arhiereul. Bi-

serica Armeniei, numită şi Biserica Ortodoxă Armeană, s-a separat de Biserica Ortodoxă Răsăriteană în anul 506, după Sinodul de la Cal-cedon (451 DH). Liturgic, această biserică are multe lucruri în comun cu Biserica Romano-Catolică. De exemplu, episcopul poartă veşminte aproape identice cu cele ale episcopilor catolici. Ieri, PS Datev Hagopian a oficiat slujba în odăjdiile arhiereşti, însă înaintea cântării imnului Trisagion (Sfinte Dumnezeule) şi-a scos papucii de

Arhiepiscopul armean, la hramul Bisericii Sfântul Gheorghe din Armenime

-

ԶԶԶ

3 - 4 / 2013A

AA

R RTarhiepiscOpul armean, la hramul Bisericii sfântul gheOrghe din armenime

C R E D I N Ţ Ă

safian rămanand doar în ciorapi, probabil după un ritual oriental.

Biserica armenească a fost cedată cultului ortodox

După ce a stat zeci de ani în ruină şi părăsire, Biserica „Sfântul Ghe-orghe” Armeni, datata în anul 1733, a fost reablitiată de Compa-nia Naţională de Investiţii, în peri-oada guvernării Tăriceanu, pe cand vrânceanul Varujan Vosganian era ministru de Finanţe. Printr-un pro-tocol încheiat cu Arhiepiscopia locului, biserica armenească a fost cedată cultului ortodox, cu condiţia ca armenii să-şi poată oficia slujbe-le în ritul armean ori de cate ori vor dori. Iar ieri a fost una dintre aceste ocazii speciale. În acest context, Arhiepiscopul Datev Hagopian a spus că “poporul român şi armean trăiesc în frăţietate şi credinţă de o mie de ani” şi a felicitat preo-tul ortodox, frate în slujire, pentru modul în care a gospodărit lăcaşul de închinăciune, mulţumind totodată autorităţilor din judeţ pen-tru primirea făcută. După cum se ştie, Biserica Armeniei şi Biserica Ortodoxă cooperează şi la folosirea şi administrarea Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim. Se ştie că bisericile armene nu se deosebesc de cele ortodoxe. Prea Sfinţia sa Datev Hagopian a anunţat că în curând va vedea lumina tiparului şi

o carte despre armenii din Focşani, dezvăluind că primul armean din Romania care a scris o carte a fost din oraşul nostru. Istoric vorbind, după cum spun istoricii locali, comunitatea armeană de la Focşani a fost una din cele mai importante

şi mai bine reprezentate, încadrân-du-se în categoria celor colonizate masiv în zona Moldovei din timpul lui Ştefan cel Mare.

Foto si text Silvia VRÎNCEANU

Hramul Sf. Ioan Botezătorul la Biserica Armeană din Piteşti 12 ianuarie 2013. Zi clasică de iarnă. Comunitatea Armeană din Piteşti şi simpatizanţii, cu mare emoţie, pregătiţi pentru tradiţionala slujbă de Hram. Punctuali, aşa cum ne-am obişnuit, PS Episcop Datev Hagopian, PC Părinte Ezras – Paro-hul Bisericii Armene din Piteşti, însoţit de doi tineri cuvioşi diaconi. La ora stabilită bat clopotele, clo-potele Bisericii Armene din Piteşti. Slujba: Episcopală! Corul: PC Pr. Ezras „cel bun la toate”! Predica: Întrebări care apar din focul nos-tru interior capătă răspuns clar, lu-minos. Îngheţata noastră Biserică revine la viaţă. Căldura sufletelor credincioşilor e aproape singura care ne încălzeşte. „Iniţiativa PS Datev”: Hochi hankist (Parastas) pentru Haruthiun Teosian şi Be-dros Edicardaşian – cărora Biser-ica Armeană le datorează măcar neuitarea, binecuvântarea Senioru-lui Prof. Eduard Minasian. Impre-sionant!!! Urmează agapa creştină pregătită de dighinner (doamnele) dibace şi sufletiste ale comunităţii. Se savurează totul pe în-delete cu o vorbă de duh pentru fiecare. La o ceaşcă de cafea, câte-ca cântece cu Artavazd Zakarian

– vartabed pe care nu demult viaţa l-a purtat şi pe pământul României ospitaliere destinde şi mai mult at-mosfera. Recunoştinţă pentru „seniori”, bucurie pentru viitorul comunităţii – tineretul. Şi ca să terminăm într-o notă veselă, se pare că frigul face bine la voce. Episcopul nostru a fost şi vocal într-o formă de zile mari!

Ines BUDAN

23-24 / 2010A

AA

R RT23-24 / 2010

AA

AR R

T23-24 / 2010A

AA

R RTdiarntarach întâmpinarea dOmnului la catedrala armeană din BucureŞti

12

Diarntarach Întâmpinarea Domnului la Catedrala Armeană

din Bucureşti

Întâmpinarea Domnului este una dintre sărbătorile fixe ale Bi-sericii Armene şi se sărbătoreşte la patruzeci de zile după Crăciun, pe data de 14 februarie. Întâm-pinarea Domnului înseamnă „Ve-nirea înaintea Domnului” sau „Ieşirea Înaintea Domnului” iar mesajul acesteia este chemarea de ieşire înaintea Domnului. Aşa cum Hristos s-a plecat din ceruri şi a venit înspre noi întru mân-tuirea noastră, aşa şi noi trebuie să mergem în întâmpinarea Lui.Sărbătoarea Întâmpinării Domnu-lui este una dintre acele sărbători în care, credincioşii, după ieşirea

23-24 / 2010A

AA

R RT23-24 / 2010

AA

AR R

T23-24 / 2010A

AA

R RT

AA

AR R

T3 - 4 / 2013

din biserică, petrec prin obiceiuri şi festivităţi proprii. Obiceiuri nu-meroase şi tradiţii din Vechiul Tes-tament şi epoca precreştină, s-au transformat prin venirea lui Hristos în lume luând înţelesuri creştineşti. Unul dintre aceste obiceiuri este focul din ziua sărbătorii Întâm-pinării Domnului. Acesta este un obicei care ne-a parvenit din cele mai vechi timpuri. Popoarele din vechime dădeau o foarte mare im-portanţă focului, atribuindu-i pu-teri purificatoare. După obiceiul creştinesc, în seara de ajun a aces-tei sărbători, se aprinde focul în curtea bisericii şi în curţile caselor credincioşilor. Peste foc sar noii căsătoriţi, precum şi rudele aces-tora şi vecinii. Se credea că săritul peste foc îndepărtează boala, ghi-nionul şi toate celelalte lucruri rele. În după-amiaza zilei de sâmbătă, după slujba care a început la ora 18.30 la Catedrala Armeană în prezenţa PS Episcop Datev Hago-pian, în curte a fost făcut un foc în jurul căruia tineri şi nu numai au dansat cu toţii tradiţionalul Lorke. Au fost cântate balade tradiţionale armeneşti după care participanţii la acest obicei au rămas la un pa-har de vin şi vorbă la clubul UAR. Acţiunea a fost organizată de Arhi-episcopia Armeană din România.

A C U M 8 5 D E A N I

FEBRUARIE 1928

Comunitatea armeană din Româ-nia părea că începe să-şi revină după traumele suferite în război, iar bieţii refugiaţi din Genocid, în-cepeau încet să-şi retrăiască vieţile. Ararat-ul vremii ne desluşeşte şi cum aceste destine treceau prin lume.Directorul revistei, V. Mestugean semnează un editorial elogios de-spre însemnătatea Micii Uniri de la 24 ianuarie, probabil pentru a-i familiariza pe armenii refugiaţi cu istoria noii lor Patrii. În pagina 3 continuă să fie publicate ferparele eroilor armeni din România căzuţi în război. În acest nr. apare sub-locotenentul Ion Măgărdici căzut pe front la Topliţa. Fotografia este tulburăroare, a fost aproape un copil, cu ochii imenşi, îmbrăcat în uniformă. Avea doar 21 de ani. La Roman comunitatea armeană era în doliu. Trecuse în nefiinţă părintele Leon Papazian, sufletul comunităţii. Înmormântarea este descrisă ca “un eveniment grandi-os, dar trist ca împrejurare, la care au participat somităţile vremii de la Buiucliu, la Goilav sau Simi-onovici.” În pagina dedicată di-asporei, un trimis special (sau core-spondent) al Ararat-ului la Paris, (numele său nu este specificat) a trimis un reportaj de la funerari-ile Generalului Andranic în cim-itirul Pere Lachaise. “Duminică 29 ianuarie, orele 10 toţi armenii din Paris venise să aducă un ultim salut corpului neînsufleţit al Ge-neralului.”Revenind la comunitatea noastră, Zenon, corespondentul Ararat de la Silistra este entuziasmat de marele bal al comunităţii armene

în folosul şcolii din localitate. “Beneficiul net a fost de zece mii lei. S-a petrecut şi s-a dansat într-o atmosferă veselă şi plăcută până dimineaţa.” Alt bal (altă distracţie!), de data aceasta în capitală a avut loc la 28 ianuarie la Cercul Mili-tar. A fost Balul Oriental în be-neficiul orfanilor de la Genocid. S-au strâns 300 mii lei. Ar trebui menţionat că un abonament anual la Ararat costa 500 lei. România trecea printr-o perioadă de pro-funde reforme sociale. Apăreau şi veşti îngrijorătoare pentru armenii noi veniţi după Genocid şi Ararat-ul încerca să le îndulcească pilula. “În urma faptului că Supuşenia Armeană nu există în România, toţi copiii de refugiaţi armeni născuţi în România vor fi luaţi în armată îndată ce vor fi atins vârsta de a fi recrutaţi. E un mare bine şi o mare onoare pentru fiii de refugiaţi să servească sub drapelul României căci îşi vor face o sfântă datorie.”Printre alte ştiri din comunitate mai aflăm că dl. Tomasian a oferit dlui. Agopian din Constanţa un abona-ment pe un an la Ararat. “Este un obiceiu american pe care dl. Toma-sian caută să-l introducă şi la noi. Să sperăm că va prinde!”Şi câteodată disperarea îi lovea pe bieţii armeni refugiaţi, rămânând în urma lor, poate, doar o ştire tristă şi seacă în Ararat-ul vremii. “Agop Agemian, comerciant de pielării din Bucureşti şi-a pus capăt zilelelor cu un foc de revolver tras în inimă. Cauza actului disperat a fost jena financiară în care defunc-tul se afla de câtva timp.”

Eduard ANTONIAN

14

“cred că O expOziţie paradjanOV în turcia pOate aVea un rOl Şi din punct de Vedere pOlitic” spune zaVen sargsyan, directOrul muzeului paradjanOV din ereVan

Regizorul şi artistul armean, Sergei Paradjanov (1924-1990), a avut o contribuţie

semnificativă la cinematografia ucraineană, armeană şi georgiană. Chiar a creat propriul său stil ci-nematografic, care este total diferit de principiile directoare ale real-ismului socialist. Primul film al lui Tarkovsky numit Copilăria lui Ivan a avut un impact enorm asu-pra lui Paradjanov ca cineast. Dar în anul 1964 Paradjanov a abando-nat realismul socialist şi a regizat filmul Umbrele strămoşilor uitaţi, care, ca şi filmul Culoarea Ro-diei, a obţinut numeroase premii internaţionale.

Expoziţiile Paradjanov, ce sunt organizate în întreaga lume, au ca

scop să aducă în atenţia lu-

mii numele marelui artist care şi-a cîştigat un nume în cinematogra-fia universală. Lumea filmelor lui este ancorată într-o realitate în care identitatea se pierde în consum. Ca şi toţi oamenii talentaţi viaţa lui Paradjanov a fost plină de mo-mente triste, cum ar fi închisorile, moartea brutală a primei soţii (din cauza încălcării regulilor stricte ale culturii tătare prin căsătorie) şi alte evenimente neplăcute…Cu toate acestea Paradjanov a lăsat o amprentă în istoria artei armeneşti. Iar în 2010, în onoarea lui s-a de-schis la Hollywood institutul “Par-adjanov-Vardanov” pentru a studia lucrările marelui regizor.

Dar ce noutăţi ne mai oferă mu-zeul Paradjanov din Erevan? Ne-am îndreptat spre acel loc,

care la prima vedere, este deo-sebit ca architectură şi aminteşte de o atmosferă armenească. Deşi lucrările expuse ale lui Paradjanov meritau a fi admirate şi examinate mai atent, am preferat să aflăm de la directorul muzeului, Zaven Sargsyan, ce manifestări au avut în anul ce s-a scurs şi, evident, proiectele pentru anul 2013.

“În 2012 am avut o expoziţie mare la Moscova, care a durat o lună şi jumătate. În afară de aceas-ta avem expoziţia de fotografii intitulată “Lumea lui Sergei Par-adjanov” care prezintă arta sa şi a fost itinerantă în multe ţări. De exemplu, în 2012, a fost organizat unul din cele mai mari festivaluri din lume în Coreea de Sud, iar la Riga am avut două expoziţii. Am primit diverse invitaţii, însă re-alizarea este dificilă din motive financiare.“, – a spus Z. Sargsyan. De obicei, nu cerem bani pentru organizarea expoziţiei de la ţările care ne invită, însă cheltuielile su-plimentare trebuiesc acoperite de acestea.

“În prezent avem invitaţii din Krasnodar şi Chişinău, unde trăiesc mulţi armeni. Însă problema e că nu prea au posibilităţi financiare pentru organizare. Totuşi, doresc foarte mult să organizăm aceste expoziţii”, – a adăugat directorul, continuând că poate în luna oc-tombrie a anului 2013 vor avea

“Cred că o expoziţie Paradjanov în Turcia poate avea un rol şi din punct de vedere politic” spune Zaven Sargsyan, directorul Muzeului Paradjanov din Erevan

3 - 4 / 2013A

AA

R RT

I N T E R V I U

“cred că O expOziţie paradjanOV în turcia pOate aVea un rOl Şi din punct de Vedere pOlitic” spune zaVen sargsyan, directOrul muzeului paradjanOV din ereVan

o expoziţie în Vilnius, precum şi Ierusalim. În ceea ce priveşte o eventuală expoziţie în Azerbaidjan, acest lucru nu este, deocamdată, realizabilă chiar dacă o delegaţie azeră, care a vizitat muzeul Parad-janov din Erevan, nu a avut nimic împotriva unui astfel de demers. Şi Turcia doreşte, în 2013, să facă o invitaţie. “Cred că o expoziţie Par-adjanov în Turcia poate avea un rol şi din punct de vedere politic şi poate da, într-un fel, o lovitură Azerbaidjan-ului. Mai ales dacă expoziţia şi vizionarea filmelor vor avea loc în centru oraşului Istan-bul. În acest caz legătura culturală dintre cele două ţări, Armenia şi Turcia, este importantă”, – a menţionat Zaven Sarg-syan.

Î n d i s c u ţ i a noastră am mai aflat că în anul 2014, cu ocazia aniversării a 90 ani de la naşterea lui Paradjanov, va fi publicată o nouă carte de-spre viaţa mare-lui regizor, poate şi o carte despre S a y a t - N o v a . Până acum au fost editate patru cărţi şi scrisorile din închisoare. La întrebarea în ce limbi se publică în general lucrările lui Paradjanov directorul muzeului a răspuns, că de obicei se publică în limba rusă şi engleză, ca o limbă internaţională, dar din păcate nu în limba armeană, deoarece astăzi cetăţeanul armean nu este în stare să cumpere cărţi.

Dar filme despre viaţa artistu-lui? “Din 1990 până acum s-au re-alizat cca. 25 de filme despre Para-

djanov ai căror realizatori sunt de diferite naţionalităţi. În prezent se lucrează un film artistic de lung metraj, care nu prea este pe placul meu din cauza scenariului realizat de o ucraineancă, ce nu l-a văzut niciodată pe Paradjanov. În film rolul marelui regizor va fi jucat de Serj Avetikyan, iar premiera fil-mului va fi la Istanbul, unde va avea loc şi expoziţia”, – a spus di-rectorul muzeului Paradjanov. Şi un fapt inedit. Zaven Sarg-syan a primit recent o scrisoare din

Costa Rica, prin care i se cereau ilustraţii pentru tipărirea unui ma-terial despre Sergei Paradjanov. În acest fel şi prin ceea ce ne-a lăsat marele regizor Paradjanov amintim lumii de cultura armeană şi mai ales de locul pe care-l ocupă Armenia, o ţară mică dar plină de valori universale.

Elena CHOBANyANErevan

-Ţ

16

statul Şi sOcietatea treBuie să fie atât de unite încât să se pOată prOteja în răzBOiul infOrmaţiOnal

Războiul informaţional este la fel de vechi ca şi omul. Încă din antichitate oame-

nii au fost în conflict verbal între ei. O dată cu dezvoltarea tehnolo-giei digitale şi a mass-mediei s-au dezvoltat şi formele de comuni-care. De aici au rezultat aspecte pozitive, dar şi negative. Mulţi politicieni ai vremurilor trecute cunoşteau foarte bine arta disimulării şi cum să influenţeze masele, făcând uz de un vocabular stereotipal (cum ar fi ″timpuri noi″, ″poporul muncitor″, ″tovarăşi sau camarazi″ etc.) în scopul de a crea o viziune perfectă asupra vieţii. În ultimă vreme, revista ştiinţifică Public Relations Journal a găsit greşeli şi informaţii distorsionate în majoritatea articolelor de pe internet, din care o parte aparţin vecinilor Armeniei, în special A-zerbaidjan-ului, care cheltuieşte sume mari pentru a dezvolta astfel de informaţii. Mai mult, pentru a influenţa comunitatea internaţională, statul respectiv nu se sfieşte să răspândească informaţii antiarmeneşti prin intermediul tehnologiei moderne (asigură experţii). Iar ţinta principală a informaţiilor este audienţa care nu cunoaşte foarte bine istoria

popoarelor şi care doreşte

să obţină i n f o r m a ţ i i rapide într-o perioadă scurtă de timp. Cum p r o c e d e a z ă Armenia în războiul in-formaţional al propagandei, am încercat să aflăm de la Doctorul în Ştiinţele Politice, şeful Depar-tamentului de Sociologie Aplicată al Universităţii de Stat din Erevan, Arthur Atanesyan (vezi foto). ″În primul rând războiul informaţional diferă de pro-pagandă. Propaganda poate fi pozitivă (de pildă, propaganda modului sănătos de viaţă), pe când războiul informaţional, prin scopul şi consecinţele lui, este negativ″, – a spus A. Atanesyan. După părerea lui acest război are trăsături distinctive, dar şi unele puncte comune în tradiţia politică a diferitelor ţări. Spre exemplu în SUA războiul informaţional este cea mai importantă strategie, care include aplicarea sistematizată. În Armenia procesele de securitate a informaţiilor încă nu au un caracter sistematizat. Totuşi în cazul ata-curilor informaţionale permanente efectuate de Azerbaidjan, Armenia nu şi-a asumat o atitudine pasivă.

″În ultimii 2-3 ani în acest război s-a egalizat influenţa reciprocă şi partea armenească dovedeşte iniţiative interesante, în rezultatul cărora se face posibilă prevenirea atacurilor şi falsificării informaţiilor despre istoria regională de către Azerbaidjan″. Azerbaidjanul îşi construieşte activ imaginea sa politică făcând propagandă prin di-vese metode şi în diferite domenii, inclusiv internaţionale, deoarece ţara are probleme cu legitimizarea regimului de guvernământ. Dinas-tia familiei Aliev din Azerbaid-jan nu mai poate fi tolerată de populaţia azeră pentru mult timp. De aceea preşedintele Ilham Al-iev, conştentizând foarte bine acest lucru, încearcă, prin tehnologi-ile moderne, să devieze atenţia populaţiei de la aceste probleme şi reorientează atitudinile sale nega-tive către Armenia şi Arţagh. În acelaşi timp Armenia şi Arţagh sunt nevoite să se confrunte cu pre-venirea propagandei antiarmeneşti,

Statul şi societatea trebuie să fie atât de unite încât să se poată proteja în războiul informaţional

-Ţ

3 - 4 / 2013A

AA

R RT

O P I N I Idezvoltând şi răspândind informaţii despre imaginea pozitivă a Ar-meniei. Din păcate este insufi-cient. ″Nu se ştie de ce noi, arme-nii, suntem atât de siguri că toată lumea trebuie să ne cunoască şi iubească numai pentru faptul că suntem o naţie veche şi nu avem nevoie de reclamă. Chiar şi cel mai bun şi vechi vin trebuie să fie scos în evidenţă crescând numărul de consumatori″, – a adăugat A. Atanesyan. Nu trebuie să uităm, de asemenea, de potenţialul nostru – Diaspora, care poate şi trebuie să se ocupe de îmbunătăţirea imagi-nii Armeniei, pentru că Diaspora este purtătorul culturii armeneşti. ″ Pentru realizarea unei munci ben-efice la nivel internaţional trebuie schimbată strategia activităţii Ministerului Diasporei, care nu exprimă într-un mod adecvat părţile pozitive ale Armeniei″, - a afirmat specialistul. Cei care răspândesc idei negative (cum ar fi ″ţara asta nu este ţară″, ″hai să plecăm de aici″ etc.) în inte-riorul Armeniei trebuiesc pedepsiţi strict de lege, deoarece această propagandă negativă dăunează ţării. Deseori nemulţumirile oame-nilor se pot explica prin nostalgia sovietică, când statul avea grijă de serviciul şi salariile cetăţenilor. ″Pe de o parte, spunem că suntem cei mai buni, pe de altă parte nu. Şi ca urmare se produce o contradicţie de care oamenii încearcă să scape părăsind ţara. Această dispută veşnică trebuie să se rezolve pentru totdeauna″ – a subliniat politologul. Societatea armenească are nevoie de sloganuri pozitive şi mobiliza-toare, care vor fi accesibile pentru toţi şi îi vor ajuta să devină puter-nici şi uniţi. În ceea ce priveşte complexele şi fenomenele negative socio-psihologice tipice societăţii moderne armeneşti, cum ar fi indi-vidualismul şi egoismul exagerat, lipsa dorinţei de a da unul altuia

o mână de ajutor, dorinţa morbidă de autorealizare pe seama altora etc., acestea nu trebuie să devină o caracteristică naţională. După părerea domnului Atanesyan is-toria a arătat, că manifestările morbide ale psihologiei naţionale sunt tipice tuturor societăţilor, dar, din fericire, pot fi tratate prin punerea în aplicare a politicii informaţionale interne corecte. ″Spre exemplu, preşedintele John Kennedy a introdus în SUA ″stilul gândirii şi modului de viaţă sănătoasă″, iar Jimmy Carter im-aginea ″preşedintelui naţional″, îmbrăcând blugi consideraţi în acel tip “uniforme de muncitori”. Cu alte cuvinte, elita care asigură securitatea statului repectiv prin propagandă, mijloace politice şi informaţionale trebuie să lucreze permanent cu populaţia″ . Special-istul a mai adăugat: ″Este greşit să gândim mereu că toate ameninţările provin doar din afară..″. Pentru a asigura securitatea informaţională naţională polito-logul a propus câteva soluţii: ″Ar trebui realizată o politică specială pentru poporul armean, în special în domeniile educaţiei, culturii,

Statul şi societatea trebuie să fie atât de unite încât să se poată proteja în războiul informaţional

sportului şi diasporei. Trebui-esc realizate multe filme despre eroii naţionali, traduse şi prezen-tate în străinătate. Este de ase-menea necesar să se traducă şi se răspândească literatură, cărţi refer-itoare la cultura, sportul, politica şi istoria poporului armean. … Este cu totul altceva, când mass-media crează o politică clar stabilită, în primul rând călăuzindu-se de valo-rile şi normele morale naţionale. Însă, din păcate, astăzi mass-me-dia noastră nu protejează valorile naţionale, activitatea acesteia se aseamănă cu un haos. Iar când nu protejezi valorile morale naţionale, încet le distrugi″, – a spus special-istul, adăugând că statul şi soci-etatea trebuie să fie atât de unite, încât să se poată proteja în războiul informaţional.

Elena CHOBANyANErevan

18

alegeri în armenia: serj sargsyan a fOst reales în funcţie cu 58% din sufragii

Preşedintele în exerciţiul al Ar-meniei, Serj Sargsyan, rămâne în fruntea ţării. Datele exit-pollurilor au arătat că politicianul a câştigăt scrutinul prezidenţial cu 58% din-tre sufragii. Principalul său con-tracandidat, Raffi Ovanisian, a acumulat 32% din voturi. Ceilalţi candidaţi au acumulat mai puţin de 5% din voturi.Cetăţenii Armeniei au avut de ales dintre şapte candidaţi care s-au înscris în lupta pentru foto-liul prezidenţial. Potrivit legii, câştigător va fi declarat politicianul care va primi 50% plus un vot din numărul total al celor exprimate. Scrutinul a fost monitorizat de 300 de observatori internaţionali şi de 25 de mii de experţi locali.Cu toate acestea, alegerile nu au trecut fără incidente. Un activist armean a mâncat buletinul de vot în semn de protest faţă de decizia preşedintelui în exerciţiu de a mai candida pentru un mandat.Presa internaţională notează că alegerile prezidenţiale de astăzi sunt un test pentru democraţia Ar-meniei. În 2008, opoziţia a conte-stat rezultatele alegerilor, iar zece oameni şi-au pierdut viaţa în tim-pul protestelor care au urmat.

http://www.publika.md

Alegeri în Armenia: Serj Sargsyan a fost reales în funcţie cu 58% din sufragii

Mesaje de felicitare adresate Preşedintelui Serj Sarksyan

Cu ocazia realegerii în funcţia de Preşedinte al Republicii Armenia a domnului Serj Sarksyan Uniunea Armenilor din România şi Arhiepiscopia Bisericii Armene din România au trimis telegrame de felicitare.

Preşedintelui Republicii ArmeniaDomnul Serj SARKSYANExcelenţa Voastră,

În numele Uniunii Armenilor din România şi a comunităţii armene din România, vă felicităm călduros pentru realegerea Domniei Voastre în înalta funcţie de preşedinte al Republicii Armenia. Sîntem siguri că nu veţi pregeta nici un efort pentru consolidarea şi mai mult a Patriei, pentru a o face mai prosperă şi mai atractivă atît pentru locuitorii săi, cît şi pentru armenii din întreaga lume. Trebuie să ştiţi că armenii din România, fideli tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti, sînt mereu alături de Armenia.

Cu urări de succes şi cu adînc respect,

Varujan VOSGANIAN Varujan PAMBUCCIAN

Preşedinte al UAR Deputat în Parlamentul României

Ministru al economiei Lider al Grupului Minorităţilor Naţionale

Excelenţei Sale Domnului Serj SarksyanPreşedintele Republicii Armene

25.02.2013 Bucureşti

Excelenţei Voastre Domnule Preşedinte,

Vă felicităm în numele Eparhiei Armene din România, în numele Congresu-lui Eparhial, al Consiliului Eparhial şi în numele tuturor armenilor, pentru alegerea dumneavoastră în funcţia de Preşedinte al Republicii Armenia. Alăturându-ne urărilor de bine ale Sanctităţii Sale Karekin II-lea, Catolico-sul şi Patriarhul Suprem al Tuturor Armenilor, ne rugăm Bunului Dumnezeu să vă fie alături în toate demersurile dumneavoastră întru împlinirea viitorului luminos al Ar-meniei.

Cu binecuvântare şi rugăciune,

Arhiepiscopul Bisericii Armene din RomâniaPS Episcop Datev HAGOPIAN

AA

AR R

T3 - 4 / 2013

A L E G E R I

După alegeri prezidenţiale, la 21 februarie, preşedintele Serj Sarg-syan şi principalul său contracan-didat electoral, Raffi Hovannisyan, s-au întâlnit în spatele uşilor în-chise pentru a discuta despre cere-rile opoziţiei de a anula rezultatele alegerilor oficiale. Preşedintele Sargsyan a acceptat să-l primească pe Hovannisyan după ce liderul opoziţiei a fost însoţit de sute de suporteri care au mărşăluit din Piaţa Libertăţii spre palatul prezidenţial din Erevan. Întâlnirea solicitată de Hovannisyan a durat o oră şi jumătate, iar detalii asupra discuţiilor au fost făcute publice de către cei doi. Astfel declaraţia făcută de bi-roul de presă a lui Sargsyan s-a concentrate pe aspecte legate de alegerile prezidenţiale şi perio-ada post-electorală. Serj Sargsyan şi Raffi Hovannisyan au subliniat necesitatea respectării Constituţiei şi legilor din Armenia. Hovan-nisyan, la rândul său, a refuzat să divulge unele detalii cu privire la discuţii. El a îndemnat susţinătorii să se disperseze, spunând că va fi ocupat toată ziua, urmând să aibă “întâlniri diplomatice” cu persoane nespecificate. Unii susţinători nu au fost de acord cu decizia lui Hova-nnisyan de a întrerupe protestele post-electorale, scandând ″acum, acum!″. Discuţii neaşteptate au venit după ce Sargsyan şi echipa sa de campanie au respins cererile lui Hovannisian de a anula rezultatele

oficiale ale alegerilor şi să-i fie recunoascută victoria în alegeri. Să reamintim, că actualul preşedinte al Armeniei S. Sargsyan era cotat cu 69% din voturi înainte de 18 fe-bruarie, comparativ cu 11% pentru Raffi Hovhannisyan, fost ministru de externe. Paruyr Hayrikyan, fost dizident, care a fost rănit într-un incident de 31 ianuarie, avea 5% suport, în timp ce Andrias Ghu-kasyan, care a făcut greva foamei timp de 26 zile, avea doar 1% din voturi. După părerea politologului şi directorului Centrului de Studii Regionale din Erevan, Richard Giragosian, lipsa concurenţei la alegerile din 18 februarie reflectă starea tristă, a realităţii politice din Armenia. ″Opoziţia rămâne destul de slabă din cauza disputelor deschise în-tre liderii proeminenţi precum şi a lipsei unui realism, la nivel local, a partidelor care, de multe ori nu folosesc practici democratice.″, – a afirmat politologul, adăugând, că absenţa unor lideri, în rândul opoziţiei poate genera violenţe după aceste alegeri. După părerea politologului, opoziţia faţă de Sarg-syan creşte, este mai dinamică, dar, în acelaşi timp mai periculoasă. Există o lipsă de strategie clară sau coerenţă în spatele acestui impuls al opoziţiei. ″Pentru a reuşi trebuie să existe o strategie mai clară cu obiective precise politic. Având în vedere

nemulţumirea actuală, este posibil ca situaţia să se îndrepte spre un conflict mai intens, similar celui din 2008, care nu a fost rezolvat pe deplin″, – a subliniat analistul. Însă este devreme pentru a spune cum vor evolua lucrurile. Depinde şi de reacţia guvernului armean la această criză. ″Există şi o oportunitate în această criză care poate duce la a forţa deschiderea sistemelor po-litice şi economice destul de în-chise în prezent. Cu alte cuvinte, “oligarhii” Armeniei trebuie să se pregătească să-şi împacheteze bagajele şi să cumpere bilete pen-tru o altă direcţie..″, – a încheiat analistul. Deşi primăria nu şi-a dat acor-dul, mitingurile continuă. După convingerea lui Arman Meliky-an, alegerile au fost falsificate şi trebuie refăcute. ″R. Hovhannisyan se află într-o situatie mai grea decât Sargsyan. Ca să reuşească, această mişcare trebuie condusă de lideri″, – a spus A. Melikyan şi a adăugat, că este împotriva unei revoluţii, deoarece practica internaţională a aratăt, că în urma ei numai cetăţenii au de pierdut. ″În momentul de faţă ne confruntăm cu o criză sistemică politică, consecinţele fiind da-torate sistemului nostru de gu-vernare, care este mai degrabă corupt. Totuşi, eu nu am de gând să mă alătur mişcărilor organizate de Raffi Hovhannisyan″, – a subliniat A. Melikyan. Iar după părerea lui Gareghin Ghukasyan este posibilă o nouă Constituţie în Armenia şi, de asemenea o restructurare a par-tidelor.

Elena CHOBANyANErevan

Este posibil un conflict similar celui din 2008 ? Se întreabă analiştii după alegerile prezidenţiale din Armenia

20

feBruarie 1988 – feBruarie 2013 - miŞcarea pentru KaraBagh la 25 de ani

Luna aceasta se împlineşte un sfert de secol de la declanşarea Mişcării pentru Karabagh. Sînt 25 de ani de istorie recentă marcaţi de cumplite frămîntări, privaţiuni, sacrificii, dar şi răsplătiţi de gustul victoriei luptei pentru libertate. În ciuda tuturor primejdiilor pe care le-au înfruntat după primul război mondial (în scurta perioadă a pri-mei Republici a Armeniei, cînd Azerbaidjanul s-a străduit din răsputeri să obţină, cu sprijin bri-tanic, Karabaghul), în ciuda tuturor persecuţiilor la care au fost supuşi

armenii din Karabagh în cei

aproape 70 de ani de regim sovietic (cînd autorităţile sovieto-azere au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să schimbe componenţa etnică a Ka-rabaghului, prin ţinerea regiunii în înapoiere artificială, prin îngrădirea drepturilor naţionale armeneşti şi încurajarea armenilor să părăsească regiunea, prin colonizarea cu az-eri – politică ce a dus la scăderea ponderii populaţiei armeneşti din Karabagh de la 94%, în 1923, la 73%, în 1989), armenii din Kara-bagh s-au agăţat de pămîntul lor şi, spre deosebire Nahicevan (cealaltă provincie istorică armenească ce a

fost în întregime golită de armeni în timpul tutelei Azerbaidjanului sovietic), Karabaghul a ales calea luptei pentru libertăţi individuale şi naţionale.

Astăzi armenii din Karabagh sînt liberi să trăiască aşa cum doresc, ca armeni ce nu trebuie să ceară voie nimănui să rămînă armeni, ca oameni demni, stăpîni pe pămîntul lor, nu ca cetăţeni de rangul doi. Generaţia anilor ’80-’90 a luptat şi a învins, iar între timp a apărut o nouă generaţie ce nu a cunoscut niciodată dominaţia străină. O

Februarie 1988 – Februarie 2013

MIŞCAREA PENTRU KARABAGH LA 25 DE ANI

3 - 4 / 2013A

A

AR R

T

ANIVERSAREgeneraţie care nu îşi poate imagina cum ar putea trăi sub tutelă străină, cum ar putea trăi ca „minoritate” în propria sa ţară.

Începutul Mişcării pentru Kara-bagh – Soarta Karabaghului este decisă pe 4 iulie 1921 de Biroul Caucazian (Kavbiuro) al Partidu-lui Comunist Panrus. În prezenţa lui Stalin, se hotărăşte ca regiunea Karabagh, care avea o majoritate armenească de 94%, să fie atribuită Azerbaidjanului. Pe 7 iulie 1923 Karabaghul este transformat în re-giune autonomă în cadrul R.S.S. Azerbaidjene, graniţele sale ad-ministrative fiind stabilite în aşa fel, încît regiunea să fie separată de Armenia şi să devină o enclavă în teritoriul azer. Calculele cu bătaie lungă ale lui Stalin (pe atunci comisar al naţionalităţilor) şi ale Biroului Caucazian nu urmăreau nicidecum adoptarea unei soluţii juste, ci visau la răspîndirea comunismului în Turcia. Tocmai pentru a-i mulţumi pe turci, Sta-lin a decis decupajul teritorial care a transformat Karabaghul într-o enclavă, fără legătură terestră cu Armenia. Ne putem întreba de ce, dacă nu pentru a uşura dezarmeni-zarea regiunii? Şi totuşi, epurarea etnică ce a funcţionat în Nahicevan (unde în anii ’20 armenii nu erau majoritari şi unde în 1988, în mo-mentul izbucnirii mişcării pentru Karabagh, nu mai erau aproape deloc armeni) nu a dat acelaşi ran-dament şi în Karabagh. Procenta-jul populaţiei armeneşti a scăzut, dar nu suficient de mult pentru a asigura controlul ferm al azerilor asupra regiunii. Chiar şi în anii frăţiei dintre popoarele sovietice, armenii au considerat Karabaghul ca fiind pămîntul lor. Fără să facă aluzii de apartenenţă teritorială, revistele din Armenia sovietică pu-blicau reportaje despre armenii din Karabagh. Karabagh ce se afla în „Azerbaidjanul frăţesc“.

Armenii nu s-au împăcat niciodată cu frontierele nedrepte ale Armeniei sovietice şi mai ales cu pierderea Karabaghului. În 1963, 2500 de armeni din Karabagh semnează o petiţie care-i cere liderului sovietic Nikita Hruşciov alipirea Regiunii Autonome Karabaghul de Munte (R.A.K.M.) la R.S.S. Armeană. În toamna anului 1987 unirea Kara-baghului cu Armenia este cerută printr-o petiţie susţinută de 75 000 de semnături.

În februarie 1988 este declanşată o amplă mişcare pentru unirea Karabaghului cu Armenia. La 11 februarie, în capitala Karaba-ghului, Stepanakert, au loc mari demonstraţii în sprijinul cererii de unire cu Armenia, iar la 20 febru-arie sovietul regional al R.A.K.M. cere, în numele dreptului la auto-determinare, desprinderea regiunii de R.S.S. Azerbaidjană şi alipirea ei la R.S.S. Armeană.

Manifestaţiile şi grevele din Ka-rabagh produc un ecou imediat în Armenia. La Erevan au loc demonstraţii la care se scandează “Karabaghul e al nostru” şi “O naţiune, o republică”. Greva generală cuprinde Erevanul, iar numărul demonstranţilor creşte de la o zi la alta : cîteva mii de oa-meni pe 20 februarie, 150 de mii pe 22 februarie, 300 de mii pe 23 februarie, aproape un milion pe 26 februarie. Pentru coordonarea manifestaţiilor, pe 24 februarie se constituie Comitetul Karabagh, format din 11 membri. În ciuda proporţiilor enorme, manifestaţiile de la Erevan se desfăşoară într-o

disciplină perfectă, neavînd loc nici un fel de acte de violenţă.

Reacţia Azerbaidjanului şi a autorităţilor sovietice – Ca răspuns la pretenţiile asupra Ka-rabaghului, în Azerbaidjan izbuc-nesc violenţe antiarmeneşti. Pe 27-29 februarie 1988 are loc po-gromul de la Sumgait(oraş indus-trial de pe litoralul Mării Caspice, aflat la nord de Baku), în care sute de armeni sînt ucişi cu cruzime de gloata azeră. Azerbaidjanul instituie blocada împotriva Kara-baghului şi Armeniei, iar bandele azere lansează atacuri împotriva satelor armeneşti din Karabagh. La jumătatea lui ianuarie 1990, gloatele azere se năpustesc asupra armenilor din Baku şi ucid sute de oameni. Atacurile împotriva arme-nilor se generalizează pe tot teri-toriul Azerbaidjanului, între 1988-1990 circa 300 de mii de armeni din Azerbaidjan refugiindu-se în Armenia.

Reacţia autorităţilor sovietice faţă de revendicările armeneşti este negativă şi represivă. La 28 martie 1988, Sovietul Suprem al U.R.S.S. respinge cererile armenilor din Ka-rabagh, iar în ianuarie 1989 Kara-baghul este pus sub o administraţie specială rămînănd în cadrul Azer-baidjanului. În paralel cu refuzul de a da curs cererii de alipire a Ka-rabaghului la Armenia, regimul so-vietic încearcă să reprime Mişcarea pentru Karabagh. Profitînd de de-zastrul şi disperarea provocate de cutremurul din 7 decembrie 1988, K.G.B.-ul sovietic îi arestează pe cei 11 membri ai Comitetului Karabagh (primii 7 sînt arestaţi pe 11 decembrie 1988, iar ceilalţi

-Ţ

22

feBruarie 1988 – feBruarie 2013 - miŞcarea pentru KaraBagh la 25 de ani

4 pe 12 ianuarie 1989) care sînt trimişi într-o închisoare din Mo-scova. Forţele sovietice intervin cu blindatele la Erevan, unde au loc ciocniri cu manifestanţii. Mai mult chiar, trupele ministerului de interne sovietic participă alături de azeri la atacurile împotriva satelor armeneşti din Karabagh şi din dis-trictele azere aflate la nord de Ka-rabagh.

Pogromurile antiarmeneşti din Azerbaidjan – Pe lîngă refuzul Moscovei de a-i face dreptate Ka-rabaghului, armenii s-au trezit şi în faţa urii dezlănţuite a azerilor. Pe 27 februarie 1988, ca reacţie ex-trem de rapidă faţă de revendicările armeneşti formulate şi susţinute în masă de populaţia Erevanului în aceeaşi lună, la Sumgait este declanşat primul pogrom antiarme-nesc din istoria recentă a Azerbai-djanului. Potrivit versiunii oficiale, în cele cîteva zile de violenţe au murit 32 de armeni. Neoficial, cir-ca 200. Descrierile din certificatele de deces întocmite de autorităţile sovietice ar înfiora pe oricine. Sălbăticia la care au fost supuşi armenii din oraş (violuri, mutilări, incendieri de persoane) amintesc de vremurile pe care oricine le cre-dea rămase în negura istoriei. Şi totuşi, în 1988 aveau loc masacre, lucru fără precedent în Uniune, fapt care a şi paralizat, pentru început, intervenţia autorităţilor sovietice.

În noiembrie 1988, la Kirovabad (al doilea oraş ca mărime din Azer-baidjan, astăzi Ghiandja), forţele sovietice îi împiedică (cu preţul vieţii cîtorva soldaţi) pe azeri să comită un pogrom pe scară largă împotriva armenilor.

După pogromul de la Sumgait (pe care autorităţile sovietice se străduiesc, printr-un reflex bine ştiut al regimului, să-l treacă sub tăcere) nimeni nu credea că aşa

ceva se mai poate repeta. Nici ar-menii rămaşi în Azerbaidjan nu credeau. Dacă ar fi crezut, ar fi plecat înainte de a mai deveni, încă o dată, ţinta pornirilor criminale ale gloatelor din oraşele azere. Şi totuşi, sălbăticia se repetă chiar şi în capitala Baku, la aproape doi ani de la Sumgait. În cîteva zile Baku se goleşte de locuitorii săi armeni care, în faţa violenţei de tip medieval, fug lăsînd totul în urmă. Lăsîndu-şi şi morţii: pînă la 100, după unele surse apropiate de autorităţi, circa 300, după al-tele. Început pe 13 ianuarie 1990, pogromul de la Baku durează o săptămînă şi este oprit, în cele din urmă, de intervenţia armatei sovie-tice. Trupele sovietice iau oraşul cu asalt salvîndu-i, astfel, pe armeni. Semn al panicii în care se află atît armenii, cît şi autorităţile sovie-tice, după reprimarea atacatorilor azeri, armenii nu părăsesc Baku pe uscat, pentru a traversa Azerbaid-janul şi a fi atacaţi pe drum, ci sînt evacuaţi peste Marea Caspică, spre Krasnovodsk, în Turkmenistan.

A fost sau nu organizat, cine şi cum a pus la cale pogromul de la Baku? Caracterul organizat al pogromului cu greu poate fi combătut – către această concluzie conduc durata şi tiparul repetat al violenţelor –, iar

implicarea Frontului Popular din Azerbaidjan (independentist) este certă. Poate nici autorităţilor sovie-to-azere locale nu au fost străine de eveniment. Altfel, de ce intervine miliţia locală? Poate de frică. Sau din simpatie faţă de „cauza“ ma-sacratorilor. Sau poate din ambele motive. Caracterul organizat al măcelului de la Baku este susţinut şi de declaraţiile unor observatori străini: „Acţiunea nu a fost în în-tregime (sau poate deloc) spontană, de vreme ce atacatorii aveau liste cu armenii şi adresele acestora“, spune raportorul Human Rights Watch, Robert Kushen. Binecu-noscutul mare maestru al şahului, Gari Gasparov, originar din Baku (cu mamă armeancă şi tată evreu) îşi aminteşte: „Nu voi uita nicodată acea zi. Oroarea inimaginabilă a cuprins Baku. Bandiţii ştiau exact unde locuiau armenii. Oamenii erau jefuiţi şi ucişi. Bărbaţi, femei şi copii erau bătuţi pînă la moarte în curţile lor, fete tinere erau violate şi arse de vii. Desigur, hotărîsem deja să părăsesc Baku, dar încercam să găsesc o cale să-mi salvez familia, rudele şi prietenii. Telefonul suna fără încetare, oamenii sunau im-plorînd să fie salvaţi“.

Sumgait, Kirovabad, Baku: prin brutalitatea şi caracterul lor crimi-

-Ţ

3 - 4 / 2013A

AA

R RT

ANIVERSAREnal, violenţele antiarmeneşti din Azerbaidjan au fost şi sînt privite de armeni drept o continuare a masacrării armenilor începută în Imperiul Otoman la sfîrşitul secolu-lui XIX şi culminată cu genocidul din 1915. Expresie a barbariei şi a urii împotriva armenilor, po-groamele din Azerbaidjan au fost acoperite de voalul dezinformării sovietice şi, în consecinţă, nu au fost aduse la timp şi com-plet la cunoştinţa opiniei publice internaţionale şi nici condamnate pe plan mondial.

Sute de armeni din Azerbaidjan şi-au pierdut viaţa în cel mai brutal mod în februarie 1988, la Sumgait, şi la Baku, în „ianuarie negru“ din 1990. Dar chestiunea Karabaghu-lui a rămas nerezolvată, iar armenii şi-au cîştigat libertatea prin luptă. Pentru că – ceea nu au ştiut sau nu au putut să înţeleagă cei care au comis masacrele – cei vînaţi în pogromuri nu erau aceiaşi armeni cu cei care îşi revendicau libertatea la Stepanakert sau Martakert. Iar oroarea pogromurilor şi cruzimea inamicului nu a dus nicicînd la abandonarea cauzei, ci la o şi mai mare hotărîre. La hotărîrea celui disperat, la dîrzenia celui care nu are nimic de pierdut, la eroismul celui care ştie că ori învinge, ori moare. Este starea de spirit pe care au avut-o martirii armeni din Ka-rabagh.

Distanţarea de Moscova şi o-rientarea către independenţă – Dacă la început Mişcarea pen-tru Karabagh cerea doar realipi-rea Karabaghului la Armenia şi nu punea la îndoială autoritatea Moscovei, cu timpul, din cauza reacţiei dure a regimului sovi-etic, Mişcarea pentru Karabagh se radicalizează şi se transformă într-o mişcare pentru independenţă şi unitate naţională. Deja în sep-tembrie 1988 manifestanţii de la

Erevan scandează “Independenţă”. Pe măsură ce continuă represi-unea sovietică şi atacurile azere împotriva satelor armeneşti din Karabagh şi de la graniţa armeano-azeră, nevoia de independenţă este resimţită tot mai puternic şi, în cele din urmă, realipirea Karabaghului şi obţinerea independenţei devin două obiective inseparabile.

Conflictul cu Azerbaidjanul – La început răzleţe, începînd cu a doua jumătate a anului 1989, ciocnirile armate din Karabagh şi de la graniţa armeano-azeră se transformă într-un adevărat război de hărţuire. Satele armeneşti sînt supuse tot mai des atacurilor azerilor, susţinuţi de trupele sovietice. Azerii îi alungă pe armenii din Şuşi şi izolează Karabaghul de restul lumii. Ajutat de trupele ministerului de interne sovietic, Azerbaidjanul lansează în Karabagh şi în districtele în-vecinate o campanie de purificare etnică, prin alungarea armenilor şi repopularea cu azeri. La sfîrşitul lui martie 1990 sătenii armeni din Kamo şi Azat (două sate aflate la nord de Karabagh) sînt deportaţi de forţele azero-sovietice, iar la sfîrşitul lui aprilie 1991, în urma unui puternic atac al forţelor sovi-etice, sînt deportaţi şi armenii din Ghetaşen şi Martunaşen (alte două sate aflate la nord de Karabagh). În mai 1991, soldaţii şi blindatele sovietice atacă şi satele armeneşti din nord-estul Armeniei, aflate de-a lungul graniţei cu Azerbaidjanul. Pe tot parcursul anului 1991 azerii bombardează capitala Karabaghu-lui, Stepanakert. În anii 1990-1991 alianţa azero-sovietică împotriva Armeniei se concretizează prin deportarea locuitorilor mai multor sate armeneşti din Karabagh, Azer-

baidjan şi de la graniţa armeano-azeră. Sprijinul militar al Mosco-vei acordat Azerbaidjanului devine cu atît mai efectiv cu cît Armenia înaintează spre independenţă. În timp ce Armenia se înscrie pe calea independenţei, Azerbaidjanul alege să rămînă în cadrul Uniunii Sovie-tice.

Ca răspuns la agresiunea militară, în Karabagh şi în Armenia se creează detaşamente de autoapărare, care duc lupte de hărţuire împotriva forţelor azero-sovietice şi apără satele armeneşti din Karabagh şi graniţele Armeniei cu Azerbai-djanul. Totuşi în anii 1990-1991, iniţiativa aparţine forţelor azero-

-Ţ

24

AA

AR R

TfeBruarie 1988 – feBruarie 2013 - miŞcarea pentru KaraBagh la 25 de ani

sovietice, iar lupta de autoapărare a armenilor pare să nu aibă sorţi de izbîndă.

Războiul din Karabagh (1992-1994) – Odată cu destrămarea U.R.S.S., conflictul din Karabagh se amplifică şi se transformă într-un război nedeclarat armeano-azer. La sfîrşitul anului 1991 situaţia armenilor din Karabagh este disperată şi pare fără ieşire : regiunea se află sub blocadă azeră şi nu are legătură terestră cu Ar-menia, satele armeneşti şi capitala Stepanakert sînt bombardate zi şi noapte de forţele azere, iar oamenii se refugiază în adăposturi mizere pentru a supravieţui obuzelor şi ra-chetelor inamice. Bombardamen-tele azere asupra capitalei regiunii distrug oraşul şi se soldează cu circa 600 de morţi. În acelaşi timp azerii atacă şi frontierele estice ale Armeniei, atacuri azere avînd loc şi de-a lungul graniţei dintre Ar-menia şi Nahicevan.

Atacurile azere întăresc şi mai mult convingerea armenilor din Kara-bagh că nu vor putea supravieţui în cadrul Azerbaidjanului, după cum s-a întîmplat cu Nahicevanul, care în cei 70 de ani de administraţie azeră a fost golit de armeni. În acest con-text, pe 2 septembrie 1991 armenii din Karabagh şi cei din districtul armenesc Şahumian, aflat la nord de Karabagh, proclamă Republica Karabaghul de Munte. Proclama-rea Republicii Karabaghul de Munte este întărită printr-un ref-erendum (10 decembrie 1991) la care 99% dintre participanţi se pronunţă în favoarea independenţei Karabaghului (cu două săptămîni mai devreme, pe 26 noiembrie, parlamentul Azerbaidjanului decis-ese suprimarea autonomiei Ka-rabaghului, desfiinţarea Regiunii Autonome Karabaghul de Munte şi schimbarea numelui capitalei Stepanakert în Hankendi).

În decembrie 1991 în Karabagh se înfiinţează un Consiliu de Apărare, iar la începutul anului 1992, odată cu retragerea ultimei unităţi militare sovietice de la Stepanakert, arme-nii din Karabagh preiau iniţiativa militară. Inferiori numeric şi prost înarmaţi, dar decişi să lupte pentru libertate, în ianuarie-martie 1992 combatanţii armeni anihilează una după alta bazele militare şi ba-teriile de artilerie azere din jurul Stepanakertului, iar pe 9 mai 1992 eliberează oraşul Şuşi, înregistrînd astfel prima mare victorie. După eliberarea Şuşiului, ultimul bas-tion azer din Karabagh, luptătorii armeni cuceresc coridorul Lacin (18 mai 1992) şi stabilesc legătura terestră dintre Karabagh şi Arme-nia.

În vara anului 1992 forţele azere lansează o puternică ofensivă care-i copleşeşte pe luptătorii armeni. Aruncînd în luptă peste o sută de tancuri şi aviaţie, azerii cuceresc districtul Şahumian (13-15 iunie) şi oraşul Martakert (4 iulie). Pînă pe 9 iulie, Azerbaidjanul ocupă în întregime districtele Şahumian şi Martakert, adică 40% din teritoriul Karabaghului, iar 44 de mii de oa-meni fug din faţa agresiunii azere. În toamna anului 1992 războiul pare pierdut pentru armeni. După cucerirea nordului Karabaghului, azerii ameninţă tot mai serios capi-tala Stepanakert şi îşi concentrează atacurile împotriva coridorului Lacin, încercînd să izoleze iarăşi complet de restul lumii ceea ce mai rămăsese din teritoriul Karabaghu-lui armenesc.

În ciuda situaţiei disperate, ata-curile azere împotriva coridoru-lui Lacin sînt respinse şi armenii reuşesc încă o dată să schimbe cur-sul războiului în favoarea lor. În februarie 1993 este recucerită cea mai mare parte a districtului Mar-takert, iar oraşul Martakert este

eliberat pe 27 iunie. În paralel cu eliberarea teritoriului Karabaghu-lui, în 1993 armenii lansează o se-rie de operaţiuni militare menite să creeze o zonă tampon în jurul regiu-nii şi astfel să pună capăt bombar-damentelor şi tirurilor cu rachete lansate de azeri. Pe toate fronturile azerii sînt daţi peste cap de ata-curile viguroase ale luptătorilor armeni care cuceresc pe rînd oraşele Kelbadjar (2 aprilie), Agh-dam (cartierul general al trupelor azere care atacau Karabaghul – 23 iulie), Fizuli (22 august), Djebrail (24 august), Kubatli (31 august). La sfîrşitul lunii octombrie forţele armene ajung la Fluviul Arax – care constituie graniţa cu Iranul – şi cuceresc oraşul şi districtul Zanghelan. După aceste strălucite operaţiuni militare, Karabaghul nu mai este încercuit iar războiul se va duce de-a lungul unui front bine delimitat în est şi nord.

După ce în tot cursul anului 1993 suferă o serie de înfrîngeri umi-litoare, Azerbaidjanul încearcă să-şi recapete avantajul militar şi, în decembrie 1993, lansează pe toate fronturile o mare ofensivă împotriva armenilor. În ciuda superiorităţii numerice şi ca dotare a trupelor azere (care sînt ajutate de un mare număr de mercenari, printre care şi 1500 de mujahedini afgani), A-zerbaidjanul nu reuşeşte să înfrîngă apărarea armeană. După aproape cinci luni de lupte crîncene, ofensiva Azerbaidjanului se soldează cu un eşec lamenta-bil, trupele azere suferind pierderi grele în oameni şi armament. La 14 mai 1994 pe frontul din Karabagh intră în vigoare un armistiţiu care este respectat pînă astăzi.

Chestiunea Karabaghului în plan diplomatic – În martie 1992 reprezentanţii O.S.C.E. se întru-nesc la Minsk, unde se înfiinţează aşa numitul Grup de la Minsk, o

-Ţ

3 - 4 / 2013A

AA

R RT

ANIVERSAREsubcomisie formată din 10 ţări – Armenia, Azerbaidjan, Rusia, S.U.A., Franţa, Italia, Germania, Cehia, Suedia, Turcia – însărcinată cu medierea conflictului din Kara-bagh. În primii ani ai existenţei sale Grupul de la Minsk nu reuşeşte să medieze nici măcar încheierea unui armistiţiu durabil.

Planurile de pace prezentate în decursul timpului de mediatorii O.S.C.E. au fost respinse fie de Armenia, fie de Azerbaidjan, fie de autorităţile din Karabagh. A-zerbaidjanul insistă asupra princi-piului inviolabilităţii frontierelor de stat, în timp ce Armenia şi Ka-rabaghul insistă asupra principiu-lui dreptului la autodeterminare al popoarelor. Karabaghul refuză orice statut care ar presupune sub-ordonarea faţă de Azerbaidjan, iar Armenia insistă că nu va semna nici un plan de pace care nu va primi în prealabil acordul autorităţilor de la Stepanakert. Astăzi cercurile po-litice internaţionale dau prioritate absolută principiului inviolabilităţii frontierelor, fără să ţină seama de modul arbitrar în care aceste fron-tiere au fost stabilite. Din acest motiv diplomaţia armeană a fost şi încă este supusă unor mari presiuni din partea O.S.C.E.. Totuşi planul de pace propus de O.S.C.E. în 1998 avansează ideea nonconformistă de stat comun între Azerbaidjan şi Karabagh, dar a fost respins cu vehemenţă de autorităţile de la Baku.

Pe fondul acestui blocaj diplo-matic, în anul 1999 preşedinţii Ar-meniei şi Azerbaidjanului, Robert Kocearian şi Haidar Aliev, încep o serie de întîlniri directe ce au loc fără mediere internaţională şi care lasă impresia unei destinderi cel puţin în relaţia personală dintre cei doi preşedinţi. După o perioadă de întrerupere a întîlnirilor din cauza instabilităţii politice din Armenia

cauzate de atacul terorist din 27 octombrie 1999, la începutul anu-lui 2001 în procesul negocierilor armeano-azere se implică per-sonal preşedintele francez Jacques Chirac, Franţa fiind una din cele trei puteri care deţin copreşedenţia Grupului de la Minsk, alături de Statele Unite şi Rusia. După două întîlniri Chirac-Kocearian-Aliev desfăşurate în ianuarie şi martie 2001 la Paris, în negocieri se implică energic şi diplomaţia americană. În aprilie 2001, la Key West în Florida timp de patru zile au loc negocieri intense între gru-purile de negociatori conduse de preşedinţii Kocearian şi Aliev, cu mediere internaţională.(vezi foto) Organizate într-un stil dip-lomatic pur american, dar tot sub auspiciile Grupului de la Minsk şi cu participarea tuturor celor trei copreşedinţi (american, rus şi francez) ai grupului, negocierile de la Key West se încheie într-o notă optimistă, urmînd ca pe 15 iunie la Geneva să aibă loc o reuniune la

care preşedinţii Kocearian şi Aliev ar fi trebuit să încheie un acord de principiu privind rezolvarea con-flictului din Karabagh. Optimismul de la Key West nu este susţinut de evoluţiile di-plomatice ulterioare, iar reuniunea de la Geneva nu mai are loc. Eforturile preşedintelui francez Chirac şi implicarea americană prin reuniunea de la Key West, cea mai energică iniţiativă diplomatică internaţională de me-diere a conflictului armeano-azer, se soldează cu un eşec total, me-diatorii Grupului de la Minsk recu-noscînd indirect că actualul blocaj este din vina părţii azere. Cinci ani mai tirziu, preşedintele francez Chirac reia eforturile de mediere şi îi invită la Rambouillet pe Robert Kocearian şi pe Ilham Aliev (fiul şi succesorul lui Haidar Aliev), nici de aceasta data negocierile nead-ucînd nimic nou.

Războiul din Osetia de Sud din august 2008 a constituit un mo-ment critic şi pentru conflictul

-Ţ

26

feBruarie 1988 – feBruarie 2013 - miŞcarea pentru KaraBagh la 25 de aniA

AA

R RT

din Karabagh. Atacul fulgerător asupra capitalei osetine Ţinvali şi preconizata ocupare a regiunii de către forţele gruzine a fost salutată de autorităţile de la Baku, aces-tea subliniind faptul că îşi rezervă dreptul de a recurge la forţă, după modelul gruzin, în cazul Karaba-ghului. Însă transformarea rapidă a conflictului gruzino-osetin într-unul ruso-gruzin şi înfrîngerea militară a atacanţilor a tăiat ari-pile războinice ale preşedintelui azer, Ilham Aliev, care, la nici trei luni de la războiul din Osetia de Sud, semna alături de omologii săi armean, Serj Sarksian, şi rus, Dmitri Medvedev, declaraţia de la Mayendorf, prin care se angaja să caute pentru conflictul din Kara-bagh o soluţie exclusiv paşnică.

Astăzi pe masa negocierilor armeano-azere mediate de Grupul de la Minsk se află planul de pace avansat de mediatorii internaţionali în noiembrie 2007, cunoscut sub numele de Principiile de la Ma-drid. Acesta este un plan în etape, care nu se deosebeşte prea mult de cel acceptat 10 ani mai devreme de preşedintele Levon Ter-Petrosian, fapt ce l-a pus în conflict cu primul ministru şi cu ministrul apărării (Robert Kocearian, respectiv Vazghen Sarksian) fiind mai apoi nevoit să demisioneze, în februarie 2008. Succesorul lui Ter-Petsro-sian, Robert Kocearian, a insistat pe toată durata celor două mandate ale sale asupra necesităţii elaborării unui plan global, cuprinzător, care să nu lase în incertitudine statutul final al Karabaghului, aşa cum fac mai toate planurile avansate în de-cursul timpului de mediatori. În esenţă, negocierile se află într-un blocaj total, indiferent de propu-nerile avansate, este evident că ni-meni nu poate să împace cele două principii incompatibile, şi anume dreptul la autodeterminare al popoarelor şi cel al inviolabilităţii

frontierelor. Din 2008 încoace, marile puteri se străduiesc, la modul cel mai vizibil, să descura-jeze reizbucnirea conflictului prin intervenţia directă a preşedinţilor Rusiei, Franţei şi SUA care se fo-losesc de toate prilejurile oferite de summit-urile G8 sau G20 pen-tru a face declaraţii politice în care reamintesc părţilor că războiul în regiune este inacceptabil pentru comunitatea internaţională. Aşadar, în condiţiile în care nu s-a convenit nici măcar asupra principiilor de bază privind rezolvarea conflictu-lui din Karabagh, negocierile de pace şi medierea internaţională se reduc astăzi la o succesiune de declaraţii tripartite armeano-aze-ro-ruse şi ruso-franco-americane la nivel înalt, cu unicul scop de a descuraja reizbucnirea ostilităţilor.

Revenind la etapa actuală a ne-gocierilor, se cuvin menţionate cîteva detalii cu privire la Prin-cipiile de la Madrid, avansate – după cum spuneam mai sus – de copreşedinţii Grupului de la Minsk în noiembrie 2007 şi făcute publice pentru prima dată în iulie 2009, prin declaraţia comună a lider-ilor ţărilor din tripla copreşedinţie a Grupului, preşedinţii Obama, Sarkozy şi Medvedev, semnată cu ocazia reuniunii G8 de la l’Aquila. Propunerile de la Madrid prevăd soluţionarea paşnică a conflictului din Karabagh cu respectarea a trei principii fundamentale: nerecurge-rea la forţă şi la ameninţarea cu forţa, autodeterminarea naţiunilor şi integritatea teritorială a statelor. Potrivit documentului de la Ma-drid, statutul final al Karabaghu-lui trebuie stabilit printr-o expri-mare a voinţei populare cu putere juridică obligatorie (referendum). Principiile de la Madrid sînt recon-firmate drept bază a negocierilor prin toate declaraţiile ulterioare ale preşedinţilor Rusiei, Franţei şi Statelor Unite de la summit-urile

G8 de la Muskoka (2010), Deau-ville (2011), şi reuniunea G20 de la Los Cabos (2012).

Armenia şi Azerbaidjanul se angajează să continue negocierile în baza documentului de la Ma-drid şi a principiilor fundamentale trasate de acesta, angajament su-bliniat în declaraţiile comune ale preşedinţilor armean, azer şi rus de la Mayendorf (2008), în declaraţia comună pentapartită a liderilor ţărilor din copreşedinţia Grupu-lui de la Minsk şi a preşedinţilor Armeniei şi Azerbaidjanului dată publicităţii cu ocazia summit-ului OSCE de la Astana (2010), şi în alte documente.

În ciuda semnăturilor succesive, Azerbaidjanul încearcă prin diverse mijloace să se sustragă obligaţiilor asumate, recurgînd la provocarea unor repetate incidente militare de-a lungul liniei de contact din-tre forţele armene şi cele azere, cu intenţia vădită de subminare a negocierilor. În plus, autorităţile de la Baku dau propria lor inter-pretare selectivă propunerilor de la Madrid, afirmînd întîietatea prin-cipiului integrităţii teritoriale în faţa celorlalte principii fundamen-tale. Pentru contracararea acestor tertipuri, în discursul rostit după declaraţia de la Astana, secretarul de stat american, doamna Hillary Clinton, subliniază, în numele Grupului de la Minsk al OSCE, că cele trei principii de soluţionare au fost formulate ca un tot unitar, iar încercările de a insista asupra întîietăţii unuia dintre ele în detri-mentul celorlalte va face imposibilă găsirea unei soluţii echilibrate.

Deşi nu duc la rezultate concrete, negocierile purtate de-a lungul anilor prezintă totuşi un cîştig im-portant pentru partea armeană, şi anume acela că astăzi mediatorii internaţionali, cu toate că insistă

-Ţ

3 - 4 / 2013

ANIVERSARE

AA

AR R

T

în continuare asupra principiului inviolabilităţii frontierelor, recu-nosc natura specială a conflictu-lui din Karabagh şi acceptă ideea unei soluţii care să iasă din tiparele prestabilite.

Independenţa de facto a Karaba-ghului – În timp ce negocierile nu reuşesc să stabilească un statut al Karabaghului acceptabil părţilor în conflict, Karabaghul este de facto independent şi îşi creează propriile instituţii ale statului. Proclamată la 2 septembrie 1991, Republica Karabaghul de Munte (R.K.M.) se dotează cu parlament propriu (re-unit pentru prima dată pe 6 ianu-arie 1992), instituţie prezidenţială (primul preşedinte este Robert Kocearian, ales pe 24 noiembrie 1996 cu 86% din voturi), guvern, armată, drapel, imn, universitate de stat şi alte instituţii şi simboluri ale statului.

În ciuda tuturor presiunilor la care au fost supuse din partea comunităţii internaţionale şi uneori chiar din partea guvernului de la Erevan, autorităţile R.K.M. nu sînt dispuse să renunţe la independenţa de facto şi sînt gata să retroce-deze teritoriile azere ocupate (mai puţin coridorul La-cin) doar în schimbul recunoaşterii de jure a independenţei repu-blicii.

În aşteptarea unei rezolvări diplomatice a conflictului, Kara-baghul îşi întăreşte securitatea prin mod-ernizarea infrastruc-turii şi a căilor de comunicaţie cu Arme-nia şi prin repopulare. Cu sprijinul financia obţinut de Fondul Armenia în Diasporă, este modernizată

şoseaua strategică Goris-Stepana-kert şi se construieşte axa rutieră nord-sud din Karabagh, două căi de comunicaţie vitale pentru supravieţuire în cazul reizbucnirii războiului cu Azerbaidjanul.Ce ne rezervă viitorul nu vom afla decît odată cu trecerea ani-lor. Însă perspectivele nu arată deloc paşnic. Cursa înarmărilor prin care Azerbaidjanul, graţie petrodolarilor, încearcă să obţină superioritate militară asupra Ar-meniei, declaraţiile belicoase şi ameninţările repetate la adresa armenilor, politica urii faţă de ar-meni orchestrată la cel mai înalt nivel de autorităţile de la Baku, sînt doar cîteva indicii ce conduc la concluzia că un viitor război este inevitabil. Cea mai mare greşeală a armenilor ar fi acum îmbătarea cu succesul din anii ’90. Preşedintele azer Ilham Aliev a avertizat că ar-menii au cîştigat doar o primă fază a războiului. Şi nu avem motiv să nu-l credem întrucît, în ciuda tu-turor eforturilor internaţionale de

mediere, nimeni nu va interveni pe teren în eventualitatea unui atac azer asupra Karabaghului. Însă un lucru este cert: cale de întoarcere nu mai există. Armenii din Kara-bagh nu vor mai accepta niciodată statutul de robie la care au fost supuşi timp de aproape 70 de ani, indiferent de preţul pe care vor trebui să-l plătească.

Astăzi nu ne rămîne decît să sperăm că viitorul va fi mai paşnic decît cel întrezărit acum şi să ne dorim ca fermitatea preşedintelui Sarksian să dea roade, iar convingerile-i să devină realitate: „Noi sîntem fermi şi sînt convins că vom ajunge la recunoaşterea Republicii Kara-bagh. Acesta este scopul nostru” (Serj Sarksian, iunie 2010).

Vartan MARTAIAN

-Ţ

28

un persOnaj malefic. max VOn schauBer-richter

Conflictul mediatic de azi dintre actanţii principali ai DOSAR-ului 1915 nu poate închide definitiv partea documentară. Cercetările continuă în multe colţuri ale lumii, apar noi istorici care scot la iveală noi mărturii şi documente despre această pagină neagră a istoriei secolului XX.Se vorbeşte foarte puţin despre Holomodor – uciderea în masă a populaţiei ucrainiene de către autorităţile comuniste soviet-ice în anii 30, Marea Foamete are toate caracteristicele unui genocid premeditat, pus la cale şi îndeplinit în toate detaliile lui – se vorbeşte foarte puţin de legătura dintre uci-derea în masă a armenilor în 1915 şi Holocaust-ul care a urmat după ce decizia finală ( Endlosung) de la Wansee a fost pusă în practica curentă a lagărelor de exterminare naziste.Ofiţerul şi diplomatul ger-man Max von Schubner Richter este o astfel de legătură.Pentru că după experienţa sa la cele consumate în

Imperiul Otoman, în Caucaz

AA

AR R

T

şi în Persia el a devenit în anii 30 unul dintre cofondatorii Partidului Naţional Socialist din Germania.A fost unul dintre apropiaţii lui Hitler, şi unul dintre cei care au promovat ideea purificării etnice.Născut la Riga în 1894, de profesie inginer, el moare după o viaţă aventuroasă în puciul de la Munchen, pus la cale chiar de el, în noiembrie 1923.Este împuşcat într-o demonstraţie în care mărşăluia alături lideri pre-cum Adolf Hitler şi Luddendorf. Militantismul său antibolşevic şi antisemitismul său i-a fost pînă la urmă fatal. “O moarte eroică este cel mai bun sfîrşit pentru un ger-man”, este deviza prietenul şi ca-maradului său Karl Gustav, fratele autorului acestei biografii, formulă a morţii care va fi preluată apoi de toată proppaganda nazistă.Cultul morţii va fi cultivat şi de legio-narii români. Hitler, ajuns Fuhrer, îi va muta osemintele în Tem-plele Onoarei din Konigsplatz din Munchen în semn de omagiu adus lui Max von Scheubner-Richter. Monumentul va fi distrus de Aliaţi în 1947. Despre acest personaj complex avem la îndemâna acum un volum care se adaugă multor altor cercetări şi mărturii documentare legate de relaţiile speciale dintre Germania Imperială şi Imperiul Otoman. În ultimele decenii ale secolului XIX, mai ales după vizita Kaiserului ger-man la Constantinopol şi primele două decenii ale secolului XX, cînd Germania şi Imperiul Otoman sunt aliaţi în marea conflagraţie care a fost Primul Război Mondial.Rolul jucat de germani şi Germa-nia în ceea ce de la Rafael Lemkin

la noi se numeşte GENOCID încă nu a fost pe deplin edificat. În acest punct, arhivele germane şi turceşti, mai nou şi cele ale Vaticanului, pot aduce noi probe, mărturii şi interpretări. O sumă de preţioase informaţii se găsesc în volumul „A German Officer during the Ar-menian Genocide. A biography of Max von Scheubner-Richter” scris de Paul Leverkuehn şi publi-cat pentru prima dată în 1938 sub titlul „Posten auf ewiger Wache: Aus dem abenteurlichen Leben von Max von Scheubner-Rich-ter”. Avem la îndemînă o ediţie nouă, în limba engleză, tradusă din germană de Alasdair Lean. O versiune completă de această dată, pentru că o primă versiune tradusă – autorităţile germane au cumpărat toate drepturile de traducere, mai puţin cele în limba engleză, tocmai pentru a împiedica diseminarea unor informaţii şi documente ex-trem de critice la adresa implicării Germaniei în treburile din Imperiul Otoman – nu redă integral textul german al originalului. Volumul, apărut sub egida prestigiosului Gomidas Institute din Londra în 2008, beneficiază de o concisă şi bine articulată prefaţă a lui Jorge Varparonian şi o vastă Historical Introduction, un studiu extrem de dens al unui controversat cercetător american, dr.Hilmar Kaiser. Spe-cializat în relaţiile germano-turce din primul război mondial, dar şi un personaj ambiguu, deseori acu-zat de istoricii armeni că face un joc periculos. Dar nu despre Dr.Hilmar Kaiser vrem să ne ocupăm aici, ci de mărturiile aduse de cei doi ofiţeri germani care au fost în teatrele de

Un personaj malefic. Max von Schauber-Richter

-Ţ

3 - 4 / 2013

DOSAR1915

AA

AR R

T

operaţiuni din Imperiul Otoman în timpul Primului Război Mondial. Max von Scheubner Richter a fost viceconsul la Erzurum în 1915.A fost un martor direct la tot ceea ce s-a întîmplat atunci. Cu toate că nu era ofiţer de rang înalt, amba-sadorul german Wangenheim e în contact direct cu el. Ca şi în cazul lui Nogales, un soi de independenţă personală îi conduce deciziile. Nu agrează exterminarea în masă a ar-menilor, dar nici nu face prea multe pentru a schimba mersul eveni-mentelor. Menţionăm că volumul beneficiază de un mare număr de fotografii din Arhivele Ministeru-lui German de externe şi, după opinia mea, nu au circulat precum cele ale lui Armin Wegner. Cu atît mai valoroase şi aceste documente fotografice. Leverkuehn utilizează

şi pune cap la cap, pe lîngă pro-priile mărturii, scrisori, jurnale, rapoarte şi documente oficiale, pe lîngă faimoasele telegrame con-sulare pe care pe care neostenitul Johannes Lepsius le-a adunat deja în volumul consacrat relaţiilor tur-co-armene. Se conturează portretul şi personalitatea unui german care are o biografie aventuroasă. Ne interesează mai ales parcursul său cît a activat în Imperiul Otoman.Martor activ al evenimentelor, atunci şi acolo. La Erzurum, la Bit-lis – loc de care este legat şi nume-le lui William Saroyan şi al fami-liei lui – Siirt, Sautchbulak, Mosul,

Kelek, măsurile luate de autorităţile oto-mane, dar şi prezenţa extrem de eficientă a corpului militar german. Mişcări de trupe, evenimente sîngeroase, o poveste în sine, bine redată de Paul Leverkuehn. Implicarea germană este peste tot, ce se întîmplă este de necontestat. Ad-ministraţia turcă locală la fel de implicată, precum şi cea militară.Nu tot-deauna cei doi sînt de acord cu ce decid generalii – Von Goltz, de exemplu, dar nici nu pot face nimic. Istoria îşi va urma

cursul. Ar fi interesant un studiu legat de apartenenţa la masonerie – Schaubner-Richter este şi el frate - atît a liderilor turci ai Partidului Unitate şi Progres, cît şi a multor ofiţeri germani.În ce măsură maso-nii au avut de jucat un rol în toată

această istorie. S-ar putea sa avem mari surprize. Cu ocazia parcurgerii acestui testimoniu, extrem de important, după opinia noastră, descoperim că există şi un alt volum de mărturii. Al unui alt ofiţer german. Eber-hardt Count Wollfskeel Von Re-ichenberg este autorul cărţii „Zei-toun. Mousa Dagh, Ourfa: Letters on the Armenian Genocide” ( Go-midas Institute, 2004, cu un studiu de acelaşi dr. Hilmar Kaiser) Aflăm din prezentarea editorului că acest ofiţer care a servit în uniforma ar-matei otomane a fost direct impli-cat în uciderea armenilor. A condus personal atacul împotriva cartieru-lui armenesc din Urfa şi a dat dovadă de zel, precizează editorul englez, prezentînd scrisorile unui unui om lipsit de compasiune faţă de victimele armene. Vom căuta să procurăm şi acest volum apărut în 2004. Nu ar fi prea multe de co-mentat, ci de judecat la rece.

DOSAR 1915 îngrijit deBedros HORASANGIAN

Les chefs massacreurs turcs et allemands d’Erzéroum.1) Le traducteur de Kouzi bey, 2) Kouzi Bey 3) L’Allemand Stakechi, 4) Chobner, le chef allemand des Tchété 5) Le traducteur de Chobner , 6) L’Allemand Stanger, 7) Le traducteur de StangerLes chefs massacreurs turcs et allemands d’Erzéroum.1) Le traducteur de Kouzi bey, 2) Kouzi Bey 3) L’Allemand Stakechi, 4) Chobner, le chef allemand des Tchété 5) Le traducteur de Chobner , 6) L’Allemand Stanger, 7) Le traducteur de Stanger

Les chefs massacreurs turcs et allemands d’Erzéroum.1) Le traducteur de Kouzi bey, 2) Kouzi Bey 3) L’Allemand Stakechi, 4) Chobner, le chef allemand des Tchété 5) Le traducteur de Chob-ner , 6) L’Allemand Stanger, 7) Le traducteur de Stanger

-Ţ

30

răspuns la declaraţia pOlitică a deputatului lucian militaru din 12 feBruarie 2013A

AA

R RT

Stimaţi colegi,Vă readuc în atenţie o problemă a cărei soluţie nu poate veni decât prin eforturile concertate ale ţărilor şi ale organizaţiilor internaţionale: conflictul din Nagorno-Karabagh.

Început în anii 1987-1988, ca ur-mare a unor pretenţii teritoriale ne-fondate din partea Armeniei către Azerbaidjan, conflictul armeano-azerbaidjan a dus la ocuparea a 20% din teritoriile Republicii Azerbaidjan. În consecinţă, şi-au pierdut viaţa aproximativ 30 de mii de azerbaidjeni, 50 de mii au fost răniţi şi aproape un milion

Răspuns la declaraţia politică a deputatului Lucian Militaru din 12 februarie 2013

În şedinţa Camerei Deputaţilor din 12 februarie anul curent, domnul deputat PDL Lucian Mili-taru face o primă intervenţie (după cea formală

şi obligatorie de depunere a jurământului, din 20 decembrie 2012) în mandatul parlamentar proaspăt obţinut la sfârşitul anului trecut. Credem că nu nu-mai pe noi – dar cel puţin şi pe alegătorii domniei sale din Teleorman – ne-a suprins faptul că preo-cuparea numărul unul a domnului deputat nu sunt problemele cetăţenilor al căror reprezentat se pre-supune că este, ci conflictul armeano-azer sau, mai exact, presupusa agresiune armeană împotriva A-zerbaidjanului, „acţiunile de deosebită cruzime în-treprinse de partea armeană” şi „omorurile în masă” chipurile comise de aceasta. Dar iată declaraţia domnului deputat:

-Ţ

3 - 4 / 2013

P O L I T I C Ă

AA

AR R

T

de azerbaidjeni au fost nevoiţi să preia statutul de refugiaţi şi imigranţi. La momentul actual re-giunea Nagorno-Karabagh şi cele 7 unităţi teritoriale adiacente se află sub ocupaţia forţelor armate ale Republicii Armenia. Printre acţiunile de deosebită cruzime întreprinse de partea armeană sunt omorurile în masă în numele naţionalismului şi diferenţelor et-nice, comise în oraşul Hodjali în noaptea din 25 spre 26 februarie 1992. Ca urmare a masacrului de la Hodjali, cu deosebită cruzime au fost omorâţi 613 cetăţeni, din care 106 femei, 63 copii şi 70 bătrâni.

Stimaţi colegi,

Având în vedere cele expuse, cred că se impune ca statele din comu-nitatea internaţională să susţină integritatea teritorială, inviolabili-tatea hotarelor statului şi suveran-itatea Republicii Azerbaidjan, re-cunoscute la nivel internaţional.

Nu în cele din urmă, statele democratice care fac parte din Organizaţia Naţiunilor Unite ar trebui să solicite părţii armene exe-cutarea tuturor deciziilor accep-tate de organizaţiile internaţionale privind conflictul armeano-az-erbaidjan, şi anume Rezoluţiile 822, 853, 874, 884 ale Consiliu-lui de Securitate ONU privind eliberarea imediată, completă şi necondiţionată a teritoriilor ocupate ale Republicii Azerbai-djan, în calitate de prim pas în ins-taurarea păcii în regiune.

Vă mulţumesc.

Şedinţa Camerei Deputaţilor din 12 februarie 2013

LUCIAN MILITARU (PDL)

declaraţie politică referitoare la conflictul din Nagorno-Karabagh.

Declaraţia făcută de către rep-rezentantul PDL, domnul deputat Lucian Militaru, privind conflictul din Karabagh se bazează în între-gime pe falsificarea esenţei con-flictului, date inexacte şi acuzaţii false. Suntem nevoiţi să opunem punctului său de vedere, în mod vădit influenţat de propaganda azeră, precizări bazate pe mărturii şi documente reale.În primul rând, am dori să menţionăm că esenţa conflictului din Karabagh nu-şi are rădăcinile în “pretenţiile teritoriale ale Ar-meniei împotriva Azerbaidjanu-lui”, aşa cum a fost indus in eroare domnul Militaru. Armenia nu a prezentat niciodată pretenţii teri-toriale Azerbaijanului. Perioada 1987-1988 reprezintă începutul fazei actuale a conflictului din Karabagh, dar conflictul a început cu mult înainte, în 1921, când, la ordinul lui Stalin şi cu intervenţia lui directă prin decizia Biroului Caucazian al Partidului bolşevic, Karabaghul – teritoriu armenesc, populat în proporţie de 95% de armeni – a fost atribuit Azerbaid-janului. Cît timp s-a aflat sub au-toritatea conducerii de la Baku, pe parcursul celor 70 de ani de anex-are ilegală, Karabaghul a fost ţinut cu intenţie într-o stare de subdez-voltare artificială. Conform stat-isticilor din Republica Socialistă Sovietică Azerbaidjană, investiţiile pe cap de locuitor din Karabagh au reprezentat jumătate din media ce-lor din Azerbaidjan. Influenţarea procesele demografice, dicriminar-ea şi purificarea etnică, distrugerea şi însuşirea ilegală a patrimoniului cultural armenesc au reprezentat elemente ale politicii azere duse împotriva populaţiei armene din

Karabagh, cu scopul modificării componenţei etnice a regiunii. Ca urmare a acestei politici, între 1923 şi 1989, ponderea populaţiei armene din Karabagh s-a redus de la 94,4% la 76,9%. Pe parcursul ce-lor 7 decenii, armenii din Karabagh au făcut numeroase apeluri către autorităţile sovietice, cerându-le să reconsidere anexarea regiunii la Azerbaidjan. Aceste apeluri au fost respinse sau ignorate, iar iniţiatorii acestora au fost persecutaţi pentru cererile lor. Pe 20 februarie 1988, profitând de relativa libertate a glasnost-ului iniţiat de liderul so-vietic Mihail Gorbaciov şi de noile oportunităţi legale de secesiune, deputaţii Consiliul Poporului din Regiunea Autonomă Nagorno Ka-rabagh au cerut legislativelor Un-iunii Sovietice, Azerbaidjanului şi Armeniei să-şi reconsidere decizia arbitrară din anii ’20 şi să alipească Karabaghul la R.S.S. Armeană.Ca răspuns la acest apel constituţional, o săptămână mai târziu, pe 27-29 februarie la sute de km de Nagorno-Karabagh autorităţile azere, au lansat o serie de atrocităţi şi masacre împotriva armenilor din Sumgait. În 1990 Azerbaidjan a lansat noi pogroame în Baku, ucideri, atrocităţi în re-zultatul cărora 250.000 de armeni au fost nevoiţi să fugă din Baku lăsând în urmă toată averea lor. 400 de armeni au fost ucişi în aceste pogroame. Rămânând nepedepsit, în 1991 Azerbaijan a continuat pogroamele în Kirovabad şi au desfăşurat , o campanie violentă de purificare etnică, depopulând forţat cele 24 de sate armeneşti din raionul Şahumian de lângă Kara-bagh.Parlamentarii europeni au fost se-

-Ţ

32

răspuns la declaraţia pOlitică a deputatului lucian militaru din 12 feBruarie 2013A

AA

R RT

rios preocupaţi de această situaţie şi, spre deosebire de domnul Mili-taru, au reacţionat în mod obiectiv şi la timp. Astfel, prima evaluare juridică a situaţiei a fost reflectată în Rezoluţia [ Parlamentului Euro-pean B3-0473/91] privind blocada Armeniei şi situaţia drepturilor omului în zonă, care prevede:Parlamentul European,

1. Întrucât locuitorii din Nagorno-Karabagh au făcut apel la autorităţile centrale ale URSS pen-tru adoptarea unei soluţii corecte pentru problemele regiunii lor încă din februarie 1988,

2. întrucât ca urmare a deciziei So-vietului Suprem al URSS, pe 28 noiembrie 1989 starea de urgenţă impusă de către guvernatorul mili-tar al acestei regiuni a determinat eliminarea tuturor autorităţilor legitime şi a dus la încălcări con-tinue ale drepturilor omului, pre-cum arestări arbitrare, cenzură şi deportări,

3. întrucât referendumul din 17 martie 1991 – pe care Armenia a decis să îl boicoteze – nu va oferi o soluţie pentru problema Karaba-ghului, pentru care se solicită un referendum special, de un alt tip, care să permită grupurilor naţionale din această regiune să îşi exercite dreptul la autodeterminare ;

4. întrucât blocada care afectează Armenia şi Nagorno-Karabaghul, care este uneori suspendată doar pentru a fi ulterior reinstituită într-un mod mai sever, duce la creşterea tensiunii dintre Azerbaidjan şi Ar-menia până la punctul de rupere,

5. întrucât cei 300.000 de armeni care au fugit din Azerbaidjan (în timpul masacrelor de la Baku şi Sumgait) în Armenia sunt într-o stare de sărăcie gravă şi necesită ajutor de urgenţă,

6. întrucât lipsa de energie, şi în special de gaz, care afectează în prezent Armenia ca urmare a blo-cadei a dat naştere unor probleme serioase în această republică, in-clusiv închiderea unor fabrici, rata mare a şomajului şi paralizarea sis-temului de transport,

7. întrucât ca urmare a cutremuru-lui şi a masacrelor armenilor din Azerbaidjan mai mult de 500.000 de oameni se confruntă acum cu dificultăţile extreme, se află în im-posibilitatea de a se încălzi într-un moment în care temperaturile din regiune ar putea scădea la minus 25 ° C,

1. Solicită Preşedintelui Gorbaciov să ia măsuri urgente şi eficiente pentru a pune capăt o dată pentru totdeauna blocadei intermitente care afectează Armenia şi Kara-baghul şi ameninţărilor la adresa securităţii grupurilor etnice din Karabagh şi din enclavele armene vecine, care sunt în mod evident forţate să plece;

2. Solicită Preşedintelui Gorbaciov să repună în funcţie autorităţile po-litice legitime şi constituţionale din Nagorno-Karabagh;

3. Încredinţează Preşedintelui sarcina de a transmite prezenta rezoluţie Consiliului, Comisiei, precum şi guvernului Uniunii So-vietice.

Rezoluţia Parlamentului Euro-pean, spre deosebire de declaraţia întârziată de “origine necunoscută”, a domnului Militaru, constă într-o analiză situaţională şi la faţa locu-lui făcută de instituţiile europene, de experţi în domeniu şi de poli-ticienii acelei perioade. Europenii nu au fost singurii care au făcut această evaluare justă.Prima şedinţă a celui de-al 102 lea Congres al SUA a adoptat

Rezoluţia 128 care condamnă violenţa din Armenia precizând:Întrucât guvernul Uniunii Sovi-etice şi Guvernul Republicii Az-erbaidjan şi-au sporit dramatic atacurile împotriva civililor ar-meni din Nagorno-Karabagh, Azerbaidjan şi chiar Armenia; întrucât guvernul Uniunii Soviet-ice a refuzat cererea Armeniei de a convoca o şedinţă specială a So-vietului Suprem al Uniunii Repub-licilor Sovietice Socialiste pentru rezolva criza din Nagorno-Kara-bagh; întrucât forţele sovietice şi cele ale Azerbaidjanului au distrus satele armene şi au depopulat zone armene din interiorul şi din jurul Nagorno-Karabaghului, încălcând drepturilor omului recunoscute pe plan internaţional;Senatul condamnă în special ata-curile asupra copiilor nevinovaţi, fe-meilor şi bărbaţilor din comunităţile şi din zonele armene din interiorul şi din jurul Nagorno-Karabaghului şi Armeniei; condamnă utiliza-rea generalizată a forţei, inclusiv bombardarea zonelor civile, de la graniţele de est şi de sud ale Ar-meniei; solicită încheierea bloca-dei şi a utilizării forţei precum şi a intimidării îndreptate împotriva Armeniei şi Nagorno-Karabaghu-lui, şi reafirmă suportul Statelor Unite ale Americii pentru succesul democraţiei şi al autodeterminării în Uniunea Sovietică şi în re-publicile sale, prin exprimarea îngrijorării profunde cu privire la orice acţiune sovietică de pedep-sire, intimidare, sau influenţare împotriva acestor republici şi re-giuni care au ales să încerce să-şi împlinească aspiraţiile politice.Având în vedere continuarea agre-siunii Azerbaidjanului împotriva armenilor, pe 24 octombrie 1992 Congresul SUA a adoptat Rezoluţia 907, care interzice Statelor Unite să furnizeze orice fel de sprijin Republicii Azerbaidjan, până când acesta ridică blocada şi opreşte uti-

-Ţ

3 - 4 / 2013

P O L I T I C Ă

AA

AR R

T

lizarea forţei împotriva Armeniei şi a Karabaghului.Oricum, în ciuda continuării purificării etnice şi a deportărilor armenilor de către azeri, pe 10 decembrie 1991 populaţia din Ka-rabagh a încheiat printr-un refer-endum procesul legal şi paşnic de autodeterminare, ceea ce a dus la proclamarea Rebublicii Nagorno Karabagh (RNK). Acest lucru a fost realizat în conformitate deplină atât cu normele de drept internaţional, cât şi cu legislaţia URSS, în special în conformitate cu articolul 3 din legea sovietică “privind procedurile de rezolvare a problemelor care vizează secesi-unea unei Republicii a Uniunii din URSS“, care stipulează că, în ca-zul în care este organizat un refer-endum privind independenţa într-o republică a Uniuni, republică ce, la rândul ei, cuprinde în interiorul frontierelor sale republici sau re-giuni autonome, referendumurile pot fi efectuate separat în fiecare din aceste entităţi autonome. A-zerbaidjanul a răspuns la referen-dumul din Karabagh prin lansarea unei acţiuni militare la scară mare, războiul din 1991-1994 luând vieţiile a 30.000 de oameni, acei 30.000 pe care domnul Militaru i-a prezentat în mod eronat ca victime azere ale agresiunii armeneşti. Trebuie subliniat faptul că 30.000 este numărul total al victimelor din acest conflict, victime care aparţin tuturor părţilor implicate: armenii şi azerii. Dacă pierderile sunt calculate per capita, cifrele sunt aproape egale pentru ambele popoare. Numărul refugiaţilor şi al persoanelor strămutate pe plan intern, s-ar ridica – potrivit speculaţiilor azere, preluate de domnul Militaru – la un milion, însă această cifră include şi refugiaţii de origine armeană. După cum se menţionează în rezoluţiile respec-tive ale UE şi SUA, 300.000 de ar-meni au fugit din oraşe aflate în A-

zerbaidjan, şi aproximativ 100.000 de armeni au fost deportaţi din Ka-rabagh şi din jurul acestuia, din re-giunea Şahumian, sau au fugit din regiunile de graniţă ale Armeniei cu Azerbaidjanul.

Autorităţile de la Baku ar trebui să fie aduse în faţa Tribunalului Penal Internaţional pentru crime de război nu numai împotriva ar-menilor, dar şi a azerilor, având în vedere că există dovezi suficiente pentru crime de război infăptuite de oficiali de la Baku împotriva propriului popor. Una din aceste crime este uciderea, în apropi-ere de Agdam, a azerilor care au fugit din oraşul Hodjali (Hoge-alu) prin coridorul lăsat de către forţele armene. În ciuda dovezi-lor incontestabile din care reiese că, aflate în stare de război civil, anumite forţe din Baku au organi-zat uciderea propriei populaţii cu scopul de a ajunge la putere prin revoluţie, autorităţile de la Baku îi acuză cu rea intenţie pe armeni, transformând acest eveniment într-un instrument al propagandei de război, în scopul incitării la ură etnică şi rasism împotriva arme-nilor. În declaraţia sa cu privire la evenimentele de la Hodjali, Lucian Militaru foloseşte în exces elemen-tele propagandei azere. De aceea se cuvin menţionate unele lucruri cu privire la acest subiect, atât din surse independente, cît şi azere.Hodjali – locaţia unicului aeroport din Karabagh – a fost una dintre cele şase poziţii din care proveneau tirurile artileriei azere utilizate în lunga ofensivă împotriva capitalei regiunii, oraşul Stepanakert. Peste 600 de oameni îşi pierduseră viaţa în urma bombardamentelor azere asupra populaţiei civile a capitalei Karabaghului. Singura modalitate de a salva oamenii de la moarte a fost lansarea unei operaţiuni mili-tare de stopare a focului artileriei. Operaţiunea militară de neutrali-zare a poziţiilor de artilerie din Hodjali a fost desfăşurată în con-

În momentele cele mai tensionate ale războiul dezlănţuit de Azer-baidjan împotriva ar-menilor între 1992 şi 1994, Consiliul de Se-curitate ONU a adop-tat 4 rezoluţii, în care cerea în mod special părţilor implicate în conflict să: “înceteze imediat ostilităţile şi toate actele ostile şi să stabilească un acord durabil de încetare a focului“. Această solicitare a fost în-călcată periodic de Azerbaidjan, care ce-rea armistiţiu doar ca să câştige timp pentru a-şi regrupa forţele în scopul lansării unor noi atacuri. Consiliul de Securitate recunoaşte Nagorno-Karabaghul ca o “parte a conflic-tului“

-Ţ

34

răspuns la declaraţia pOlitică a deputatului lucian militaru din 12 feBruarie 2013

formitate cu normele umanitare din dreptul internaţional. Cu două luni înainte, folosind diverse ca-nale, forţele armene de apărare au anunţat public cetăţenii din Hodja-li de existenţa unui coridor umani-tar şi a unei proceduri de utilizare a acestuia. Trebuie menţionat, în special pentru domnul Militaru, că primarul Hodjali-ului Elman Mamedov care a fugit prin acest coridor şi care în prezent este membru al parlamentului azer, a declarat într-un interviu pentru ziarul Russkaya Misl din 3 mar-tie 1992: “Ştiam că coridorul era destinat evacuării civililor. Am cerut [autorităţilor de la Baku] să trimită elicoptere pentru a evacua femeile în vârstă şi copii din zonă. Ajutorul nu a venit niciodata…“. Mai mult, primul preşedinte al Azerbaidjanului, Ayaz Mutali-bov, într-un interviul cu publicaţia rusească Nezavisimaia Gazeta a spus: “…coridorul prin care oame-nii puteau scăpa, a fost totuşi lăsat de armeni. Deci, de ce au trebuit să deschidă focul? În special în zona din jurul Aghdamului, acolo unde era suficientă forţă la acea dată pentru a oferi ajutor oamenilor.” Jurnalistul azer, deţinut politic, Eynulla Fatullayev a declarat într-un interviu pentru ziarul Realny Azerbaidjan din aprilie 2005: “Am vorbit cu sute de refugiaţi care m-au asigurat că a existat coridorul şi că supravieţuirea lor a depins de aceasta. Rezidenţi Hodjali-ului înşişi spun că au utilizat coridorul de transport şi că soldaţii armeni, din celălalt capăt al coridorului, nu au deschis focul.”În realitate, sute de cetăţeni au fu-git din Hodjali prin coridorul lăsat de forţele armene, iar mai târziu au mărturisit acest lucru la Baku. 734 de rezidenţi nu au părăsit oraşul. Ei au fost capturaţi, duşi la Stepanakert şi pe 28 februarie au fost transferaţi necondiţionat părţii azere. În ceea ce priveşte rezidenţii

ucişi la Hodjali, care ar fi – po-trivit speculaţiilor azere – în număr de 613, trebuie să menţionăm că există mai multe mistificări legate de această tragedie. În primul rând, victimele au fost găsite la 12 km distanţă de oraşul lor, în zona din apropierea oraşului Aghdam, pe teritoriul aflat sub control azer.Confesiunile jurnalistei de război cehe Dana Mazalova ridică nu-meroase semne de întrebare asupra variantei oficiale azere. Aceasta spune: “La mijlocul lunii martie 1992, cameramanul şi jurnalistul azer Cinghiz Mustafaev mi-a arătat în apartamentul său din Baku fil-mul needitat [nemodificat] pe care acesta l-a făcut în luna februarie, în zona din jurul Aghdamului. Aceas-ta filmare nu semăna absolut deloc cu imaginile care au fost prezentate lumii de către Azerbaidjan. Cinghiz a zburat el însuşi acolo cu elicop-terul şi a adus înapoi unele trupuri neînsufleţite pentru înmormântare – trupuri neînsufleţite [...] care au fost găsite la 5 km de Aghdam, toate întregi şi complet îmbrăcate. Zona era sub control azer [...]Când Mustafaev s-a întors la trupurile rămase, câteva zile mai târziu, el a fost şocat să constate că trupu-rile erau scalpate… În imaginile video ale lui Mustafaev nu existau nici trupuri de femei goale, nici de copii, nici de bărbaţi scalpaţi… Mai mult decât atât, părea evident că victimele au fost împuşcate de aproape, în rotule. Aceste persoane au fost ucise în mod intenţionat.“În interviul său pentru ziarul azer Zerkalo, activistul azer pentru drepturile omului Arif Yunusov a declarat: “Oraşul [Hodjali] şi locuitorii săi au fost conştient sacrificaţi pentru o cauză politică, şi anume pentru a nu permite Fron-tului Popular din Azerbaidjan să vină la putere.“Încercând să sporească ura şi prop-aganda antiarmeană, autorităţile azere utilizează în campania lor

fotografii şi înregistrări din diverse conflicte armate sau din catastrofe naturale, prezentând victime ale cutremurelor din Turcia sau ale actelor teroriste din Palestina şi din alte locuri drept “victime de la Hodjali.” Astfel, propaganda prin tragedie, planificată şi lansată de oficialii de la Baku acum 21 de ani, este încă în vigoare, iar politicieni ca domnul Militaru sunt atraşi în poveşti fabricate.În final, în ceea ce priveşte afirmaţiile cum că armenii ar “ocupa teritorii ale Azerbaidjanului”, cere-rile de retragere şi speculaţiile pe tema celor 4 rezoluţii ale Consiliu-lui de Securitate al ONU, trebuie să amintim că:

1. În momentele cele mai tension-ate ale războiul dezlănţuit de A-zerbaidjan împotriva armenilor între 1992 şi 1994, Consiliul de Se-curitate ONU a adoptat 4 rezoluţii, în care cerea în mod special părţilor implicate în conflict să: “înceteze imediat ostilităţile şi toate actele ostile şi să stabilească un acord durabil de încetare a focului“. Această solicitare a fost încălcată periodic de Azerbaidjan, care cerea armistiţiu doar ca să câştige timp pentru a-şi regrupa forţele în scopul lansării unor noi atacuri. Consiliul de Securitate recunoaşte Nagorno-Karabaghul ca o “parte a conflictu-lui“, evită să se refere la Armenia ca la o parte a conflictului şi nu îndeamnă Armenia la nici o acţiune directă, ci doar “să îşi folosească influenţa pentru a obţine acordul armenilor din regiunea Nagorno-Karabagh…” Astfel, pentru CS al ONU, esenţa conflictului constă în autodeterminare naţională şi nu în pretenţii teritoriale. Mai mult decât atât, CS al ONU cerea “restaurarea legăturilor economice, energetice şi de transport“, lucru care nu a fost pus în aplicare de Azerbaidjan nici până în prezent. CS solicită, de asemenea “accesul neîngrădit

-Ţ

3 - 4 / 2013A

AA

R RT

P O L I T I C Ăal eforturile internaţionale de aju-tor umanitar“, dar Azerbaidjanul a blocat în mod constant accesul reprezentanţilor Crucii Roşii la os-taticii armeni.

2. Astfel, pe fondul violării rezoluţiilor CS al ONU, în mai 1994 Azerbaidjanul a cerut în-cetarea focului în războiul lansat chiar de el împotriva armenilor din Karabagh. Drept urmare, s-a semnat un acord de armistiţiu între Azerbaidjan, Karabagh şi Arme-nia, anulându-se toate hotărârilor anterioare cu privire la acest con-flict (inclusiv rezoluţiile ONU), şi a început un proces de negociere privind soluţionarea paşnică a con-flictului în cadrul Grupului de la Minsk al OSCE bazată pe Man-datul co-preşedintelui Conferinţei referitoare la Nagorno-Karabagh (Conferinţa de la Minsk), care a avut loc pe 24 martie 1992 .

3. Faza actuală a negocierilor se bazează pe propunerile făcute de ţările care coprezidează Grupul de Minsk (Franţa, SUA şi Rusia), supranumite principiile de la Ma-drid. Principiile de la Madrid pre-supun un acord bazat pe interdicţia utilizării forţei, pe autodetermi-nare naţională şi pe integritatea teritorială cu implicarea acestora în mod egal şi ca un tot integrat. Promisunea de soluţionarea a con-flictului în baza principiilor de la Madrid a fost obţinută şi formulată în Declaraţia de la Mayendorf semnată de Republica Azerbaidjan, Republica Armenia şi Federaţia Rusă, în Declaraţia comună de la Astana semnată de şefii delegaţiilor statelor care coprezidează Gru-pul de la Minsk al OSCE şi de preşedinţii Azerbaidjanului şi Ar-meniei, şi în Declaraţia comună de la Soci (23 ianuarie 2012) semnată de Preşedinţii Republicii Armenia, Federaţiei Ruse şi Republicii A-zerbaidjan, în cadrul căreia părţile

reafirmă faptul că: “Având în ve-dere importanţa începerii redactării Acordului de pace, preşedinţii Re-publicilor Armenia şi Azerbaidjan şi-au exprimat disponibilitatea de a accelera procesul de negociere cu privire la Principiile de bază (de la Madrid), luând în considerare toate lucrările efectuate până în prezent“.

Încă din 2009, liderii Franţei, State-lor Unite şi Rusiei fac declaraţii cu privire la conflictul din Karabagh în timpul summiturilor G8 sau G20, declaraţii care reflectă poziţia mediatorilor şi a comunităţii internaţionale. Aceste declaraţii făcute în L’Aquilla (2009), Muskoka (2010), Deauville (2011) şi Los Cabos (2012) subliniază faptul că: “…numai un acord ne-gociat poate duce la pace, sta-bilitate şi reconciliere, deschizând oportunităţi pentru dezvoltarea şi cooperare regională. Utilizarea forţei a creat situaţia actuală de confruntare şi instabilitate. Uti-lizarea acesteia din nou va aduce mai multă suferinţă şi distrugere şi ar fi o abordare condamnată de comunitatea internaţională. Cerem insistent liderilor părţilor impli-cate în conflict să-şi pregătească populaţia pentru pace, nu pentru război“; ” cea mai recentă versi-une a Principiilor de Bază (de la Madrid), discutată la Soci pe 5 martie, stabileşte o bază corectă şi echilibrată pentru elaborarea unui acord de pace cuprinzător “(Deau-ville, 2011) sau “…ca dovadă a voinţei politice, părţile ar trebui să se abţină de la poziţii maximaliste în cadrul negocierilor, să respecte acordul de încetare a focului din 1994 şi să se abţină de la retorica

ostilă care duce la creşterea ten-siunilor… Liderii ar trebui să fie ghidaţi de principiile Actului final de la Helsinki – în special cele referitoare la neutilizarea forţei sau a ameninţării cu forţa, la in-tegritatea teritorială, precum şi la drepturile egale şi la autode-terminarea popoarelor – şi de el-ementele de reglementare sublini-ate în declaraţiile ţărilor noastre, la L’Aquila, în 2009 şi Muskoka în 2010” (Los Cabos 2012).

În acest sens, ţările membre ale OSCE – printre care şi România – şi reprezentanţii lor oficiali, mem-bri ai guvernelor sau parlamentari, ar trebui să se angajeze să respecte principiile generale ale negocierilor şi declaraţiile făcute de OSCE şi de şefii de stat şi de guverne ale ţărilor mediatoare, Franţa, SUA şi Rusia, şi să se abţină de la declaraţii sau acţiuni ce au ca scop subminarea procesului de negociere.

Regretăm, astfel, că domnul depu-tat Lucian Militaru s-a lăsat atras într-o campanie de denaturare a realităţii istorice şi de discreditare a procesului negocierilor de pace armeano-azere girate de comu-nitatea internaţională prin egida Grupului de la Minsk al OSCE şi mediate de Franţa, SUA şi Rusia.

Redacţia ARARAT

-Ţ

36

dOn giOVanni de mOzart pe scena Operei naţiOnale BucureŞtiA

AA

R RT

Opera Naţională propune o nouă producţie a operei DON GIO-VANNI de Mozart, în regia Andăi Tăbăcaru Hogea, fiica marelui regizor de origine armeană Du-mitru Tăbăcaru. La Opera Naţională, în noul local înfiinţat în 1954, lucrarea mozartiană a cunoscut încă două montări: în 1967, sub bagheta maestrului Mircea Popa, Hero Lu-pescu a pus în scenă opera cu o distribuţie prestigioasă ce-i cuprin-dea pe Marina Krilovici, Magda Ianculescu, Iolanda Mărculescu, Dan Iordăchescu, Constantin Ga-bor şi alţii. După mulţi ani, în 1995, regizorul Alexandru Darie, în co-laborare cu dirijorul Lucian Anca, oferă publicului o nouă montare ce-i avea ca protagonişti pe Sever Barnea, Pompei Hărăşteanu, Iulia Isaev şi Liliana Dumitrache, Mari-ana Colpoş şi Dorina Cheşei, Ana Camelia Ştefănescu şi alţii. Anca Tăbăcaru Hogea, după aproape un deceniu, ne oferă o nouă montare. La sfârşitul stagiu-nii trecute acest spectacol s-a mai prezentat publicului cu interpreţi

masteranzi, ori studenţi de la Uni-versitatea de Muzică din Bucureşti. Regizoarea a reluat şi îmbunătăţit producţia sa de anul trecut, pro-punând două distribuţii, care după opinia mea, sunt interesante şi trebuie analizate comparativ, ceea ce ne şi propunem în cronica de faţă. Intenţia regizoarei a fost, fără îndoială, de a găsi în această lu-crare genială a lui Mozart acele sensuri adânc filosofice ale capo-doperei mozartiene. Ea subliniază şi în programul de sală un aspect esenţial: „Ceea ce se impune a fi descoperit, analizat şi redat este echilibrul între dramma giocoso şi fantastic, astfel încât situaţiile comice şi dramatice, aspectele metafizice, vivacitatea teatrală şi frumuseţea frazelor muzicale să pună în valoare acestă concepţie muzicală dramatică unică în istoria genului liric.” Spectacolul se străduie, într-un decor minimalist (Anca Albani semnează scenografia) sobru, să exprime dezideratele regizoarei prin câteva proiecţii: unele ex-

trem de sugestive, mai ales cele de la început, ce potenţează la-tura fantastică a operei, altele mai puţin reuşite şi fără relevanţă în desfăşurarea dramatică a lucrării. Sunt câteva momente deosebit de bine realizate. Folosirea sim-bolului ochiului magic ca semn al înţelepciunii şi justiţiei divine; ochiul magic poate subsuma funcţii diferite cu conotaţii simbo-lice deosebite: poate deveni lună ori soare; prezenţa unui balerin (Mugur Valsami) ca un alter-ego al eroului creează o stare specială; scena din cimitir şi apariţia Co-mandorului în sală, finalul operei cu dialogul cu acesta aflat în lojă, confruntarea dintre Don Giovanni şi musafirul său; un tablou baroc de la final foarte bine gândit, cu trimiteri la sensul subtil al psiholo-giei eroului. Prezenţa interpreţilor în sală dă vivacitate spectacolului la final. Regizoarea lucrează teatral cu fiecare interpret în parte, încer-când să-i imprime acele trăsături specifice personajului respectiv. Există, însă, şi momente mai puţin realizate: balul de la Don Gio-vanni în care corul poartă costume de un monocromatism deranjant, „ţopăie” pur şi simplu pe ritm de menuet, mişcarea coregrafică aparţinând Mălinei Andrei fiind în total dezacord cu ritmica muzicală, prezenţa celor trei balerine care apar şi dispar de nenumărate ori devine obsedantă. În prima distribuţie, regizoarea ne propune interpreţi în genere tineri, ceea ce mi se pare un fapt stimulator pentru operă. Se oferă, astfel, posibilitatea unor talente de a se afirma, căutându-şi un traseu în iniţierea lor artistică. În rolul principal, a fost la premieră

DON GIOVANNI de Mozart pe scena Operei Naţionale Bucureşti

-Ţ

3 - 4 / 2013

M U Z I C Ă

AA

AR R

T

tânărul bariton Daniel Pop, care, din păcate, după opinia noastră, este crud şi nepregătit pentru a-l întruchipa la vârsta aceasta pe Don Giovanni. Nu are carismă, este un erou „în formare”. Apreciem, însă, strădania sa de a interpreta exuberanţa şi elanul personajului, în lungul drum al căutarilor sale. Ştie să frazeze, este un interpret inteligent, care, suntem siguri, în timp va putea să-l întruchipeze pe Don Giovanni. Leporello a fost tânărul bariton Cătălin Ţoropoc, o speranţă ex-trem de plăcută a liricii actuale. Dezinvolt, bun actor, Ţoropoc a impresionat publicul fiind aplaudat cu entuziasm. În rolurile feminine am avut trei propuneri foarte po-trivite, demne de toată lauda. Rolul Donnei Anna a fost cân-tat de Iulia Isaev, soprană din Şcoala Artei Florescu, sensibilă, cu ştiinţa cântului, inteligentă, ea rezolvând onorabil dificilul rol al Donnei Anna. Crina Zancu a fost o Donna Elvira pasională, plină de temperament şi nerv, punctând subtil dragostea ei nestinsă pentru erou, acceptându-i acestuia orice încălcare a vreunui jurământ. A interpretat extrem de nuanţat aria „Mi tradi quell’alma ingrata”. În Zerlina, Maria Jinga ne-a demon-strat, încă o data, că este o artistă inteligentă, sensibilă, care de fie-care dată şi-a construit personajul cu simţ al măsurii. Don Ottavio a fost interpretat de tânăra speranţă

a operei Augustin Hotea, care ne-a impresionat prin păstrarea stil-isticii mozartiene în interpretarea celor două arii, a cântat frumos, sensibil, punctând cu inteligenţă şi subtilitate trăirile interioare ale personajului. Comandorul a fost Horia Sandu, un bas care în ultimele sale apariţii scenice a demonstrat maturitate, punându-şi în evidenţă o voce de bas bine timbrată, cu un acut sigur. Interpretul lui Masetto, Ius-tinian Zetea a dovedit că este un actor plin de culoare şi inventivi-tate în susţinerea personajului. A doua distribuţie ne-a produs sur-prize extrem de plăcute, întrucât întreaga echipă stă în picioare foarte bine, susţinându-se prin interpreţi valoroşi. În rolul prin-cipal, baritonul Eugen Secobeanu se dovedeşte a fi un Don Giovanni carismatic, temperamental, pervers şi senzual, dornic de noi cuceriri, demn în faţa destinului şi-a morţii pe care le acceptă. A fost o prezenţă agreabilă, a dovedit că este un bun actor care a înţeles toate datele personajului, fiind dublat de voce bine stăpânită şi condusă în spiritul partiturii. Leporello a fost Radu Ion, un bariton tânăr, cu un joc de scenă extrem de nuanţat, având o plastică a mişcării sugestivă. Vo-cal, s-a achitat onest de rol, chiar dacă nu dispune de timbrul lui Cristian Ţoropoc. Edith Borsos ne propune o Donna Anna statuară, imperturbabilă în durerea pierderii tatălui ei, dar mai ales în dorinţa răzbunării. Are o voce care i-a per-mis să abordeze acest rol pe care îl duce până la capăt fără a fi avut probleme vocale. Antonela Bârnat este o Donna Elvira de referinţă. Deşi abordează partitura pe tim-

brul ei de mezzo, ea demonstrează că-şi stăpâneşte glasul excelent, vocea i s-a împlinit, are o culoare şi poză frumoasă de glas şi este într-un real progres sub raportul vocalităţii. Este momentul să cânte CARMEN, care ar avantaja-o la această dată. Mihaela Işpan, ca în toate apariţiile sale, ne-a demon-strat că este o mezzosoprană sigură pe ea, cu o voce frumoasă, bine condusă, dar mai ales că este o artistă sensibilă. Tânărul tenor Andrei Lazăr în Don Ottavio are o voce generoasă, îi recomandăm să lucreze mai mult pentru a-şi găsi acea siguranţă de care are nevoie. Este, însă, un tenor promiţător şi de care vom mai auzi cu siguranţă. Basul Marius Bolos l-a interpretat pe Comandor cu o voce nuanţată, care a sunat ameninţător ca un ecou al destinului implacabil. A creat un personaj. Conducerea muzicală a aparţinut dirijorului Vlad Conta, care ne demonstrează, încă o dată, că este un muzician aplecat spre desci-frarea partiturii în spiritul ei, prin găsirea acelor sensuri adânci pe care le-a dorit compozitorul. Ne impresionează, de fiecare dată, prin faptul că ştie să-i urmărească pe interpreţi, conlucrând cu aceştia la realizarea unei structuri muzi-cale unitare. Stelian Olariu, ca întotdeauna, dovedeşte un profesionalism im-batabil în organizarea şi conduce-rea corului Operei Naţionale. Spectacolul DON GIOVANNI aduce la Opera Naţională spiritul mozartian de care avem permanent nevoie spirituală.

Mihai Alexandru CAnCiOviCi

-

38

Academicianul în ştiinţe matema-tice şi chimie Aram Shahinyan, va alege pe acel candidat prezidenţial, care va lua în serios ştiinţa şi cer-cetarea.

″Starea socială actuală a oamenilor de ştiinţă din Armenia nu este atât de bună. Deşi situaţia financiară a academicienilor este mai bună decât a cercetătorilor, diferenţele nu sunt foarte mari. Este adevărat că academicienii, de multe ori, primesc premii speciale pentru munca lor″.

Ce trebuie făcut pentru a dezvolta ştiinţa din Armenia, şi pentru ca oamenii de ştiinţă să nu părăsească ţara?

Academicianul Shahinyan spune că sumele alocate ştiinţei şi cercetării, de la bugetul de stat, nu sunt de ajuns, iar sumele ve-

nite din domeniul privat nu pot asigura dezvoltarea domeniului. ″În ciuda acestor obstacole, în Ar-menia sunt rezultate bune. Multe lucrări ştiinţifice se publică în re-vistele de prestigiu, ceea ce duce la recunoaşterea la nivel internaţional şi, ulterior, la cooperarea în do-meniul respectiv. Sunt sigur că va veni o zi când toate acestea vor aduce schimbări calitative″, – a afirmat A. Shahinyan.

La întrebarea provocatoare dacă veţi primi o propunere de a lucra în afara ţării, cum veţi proceda, Aram Shahinyan a răspuns, că cei doi copii ai săi sunt şi ei oameni de ştiinţă şi nu se prea plâng de sala-riul pe care-l primesc. De aceea nu văd motivul pentru care să părăsim ţara. Şi a mai adăugat: ″Dacă ai creierul activ, poţi trăi şi aici″.

În momentul de faţă academi-cianul lucrează într-un domeniu nou al ştiinţei ce studiază struc-tura polimerilor (albumine, care se utilizează în medicină pentru pro-ducerea diverselor medicamente şi tratarea unor boli). Şi pentru a-şi realiza proiectul, Aram Sha-hinyan a creat un grup mic format din 5 cercetători, care lucrează cu o mare plăcere, chiar dacă salariul nu este mare. ″Sper ca în viitorul apropiat situaţia actuală socială să se schimbe în bine″, – a spus aca-demicianul Shahinyan la final.

Elena CHOBANyANErevan

″Pentru dezvoltarea ştiinţei sunt necesare nu doar salarii bune, ci şi aparatură competitivă care costă mult″.

British Museum dezinformează vizitatori. Artefactele expuse în sala 54 a renumitului muzeu lon-donez sunt catalogate a proveni din… Turcia Antică sau Anatolia antică. Acest lucru este absolut ridicol şi inexact deoarece nu a e-xistat o Turcie sau Anatolie antică! Este o discriminare la adresa pa-trimoniului armenesc ce nu poate fi tolerată. Este vorba de artefacte datînd din anii 5.500-300 î.Hr. din Regatul Ararat, cunoscut sub nu-mele de “Urartu”, azi Armenia. Este o încercare de a valida un punct de vedere care acreditează ideea că ” vizitatorii se orientează după referinţe geografice din prezent cînd decid ce parte a mu-zeului să vadă. În cazul de faţă fiind Turcia “. Ca o instituţie de cultură British Museum ar trebui să-i educe pe vizitatori să afle de-spre originile artei şi culturii şi nu să-i manipuleze în a “decide ei care zone ale muzeului doresc să vadă.” În toată lumea, cum ar fi Metro-politan Muzeum din New York, cultura armeană este respectată şi pusă în valoare corespunzător. De ce British Museum încearcă să schimbe istoria creditînd Imperiu-lui Otoman cu arta pe care nu au creat-o niciodată? Iar vizitatorii înşelaţi îşi vor pierde încrederea în această instituţie care conservă o importantă parte a istoriei lumii.

Gagik AVAGyAN

British Museum dezinformează cu privire la patrimoniul cultural armenesc plasîndu-l în “Turcia antică”

Taur înaripat cu tors uman şi capul şi mâinile împreunateUrartu, în jurul anilor 700 î.Hr.

-

Redactor şef : Mihai STEPAN-CAZAZIAN

Redactori : Eduard ANTONIAN, Vartan MARTAIAN

Fotoreporter : Mihai GHEORGHIU

Colaboratori : Carmen DROPOL

(Constanţa). Tiberiu COSOVAN

(Suceava)Corespondenţi din străinătate :

Edvard JEAMGOCIAN (New York),

Anton Lanis ŞAHAZIZIAN (Toronto),

Giuseppe MUNARINI (Padova)

Cristina POPA (Karabagh)

Sergiu SELIAN(Australia)

Tehnoredactare : Ovidiu PANIGHIANŢ

Pagină web : www.araratonline.com

e-mail : redactia@araratonline.com

Adresa redacţiei: Bd Carol I Nr. 43, Bucureşti – 2

Tel. / Fax: (4021) 314.67.83I.S.S.N.1220-9678

Tiparul executat la ARARAT s.r.l.

ARA

RA

T3 - 4 / 2013

REDACŢIA ARARATEdvard Zobuian pictează decoruri în teatru de peste 20 de aniO piesă de teatru nu s-ar putea desfăşura fără decoruri. Acestea sunt realizate de tâmplar şi meca-nic şi pictate, desenate sau colo-rate de pictor, care pe lângă acest lucru realizează şi afişele când este nevoie. Edvard Zobuian lucrează în teatru din anul 1992. A început la Teatrul de Operă întâi, unde a lu-crat timp de 12 ani. A relizat deco-ruri pentru Aida, Liliacul, Madame Butterfly, Copelia, Trubadurul, etc. Apoi, când Teatrul de Operă s-a reunit cu Teatrul Oleg Danovski, au avut loc restructurări şi a fost nevoit să stea în şomaj timp de şase luni. Dragostea pentru teatru a simţit-o de când era foarte mic şi asculta piesele de teatru difu-zate la radio, până la capăt. Tot din grădiniţă, educatoarele au observat talentul la desen pe care îl avea Edvard. Din clasa aV-a şi până în clasa a VIII-a, a urmat Şcoala de Arte Plastice, care pe atunci se afla pe strada Petru Vulcan.Când era în clasa a VIII-a a participat la o expoziţie la Amfora, la care i-a fost expusă o lucrare. În liceu a deviat de la ce îi plăcea să facă urmând un profil industrial. S-a angajat apoi în port, la mecanică navală. Dorind să-şi urmeze visul şi să se angajeze la teatru a urmat cursurile Şcolii Populare de Artă timp de trei ani. Acum dă culoare decorurilor la Teatrul de Stat, unde este an-gajat din anul 2005. Poate fi găsit zilnic în atelierul său, pe care îl consideră o a doua casă. Decorul trebuie făcut în funcţie de tema spectacolului. După ce este reali-zat pe tâmplărie şi mecanică, eu îi dau culoare. Scenograful trebuie să dea schiţe, cote, dimensiuni şi detalii asupra materialelor fo-losite. În timpul repetiţiilor se vede

cu adevărat ce este de făcut, se poate schimba poziţia mobilieru-lui, culoarea lui, sau a materi-alelor. Pentru a colora decorurile, se folosesc vopseluri de apă şi pe bază de ulei, la care se foloseşte diluant. Cu o săptămână înainte de o premieră suntem foarte ocupaţi. Scenograful sau regizorul îşi pot schimba părerea. S-a întâmplat chiar şi cu câteva ore înainte de începerea spectacolului, a declarat pentru Replica, Edvard Zobuian, pictor la Teatrul de Stat. Din anul 2005 a realizat decorurile pentru multe spectacole cum ar fi: Şatra, Îmblânzirea Scorpiei, Revizorul, Dulce-amar, Inimi cicatrizate, Pa-parudele, Opt femei, Scaiul, Man-sarda, Luna de miere, Titanic vals, Gâlcevile din Chioggia, Desculţ în parc etc. Se înţelege bine cu toţi colegii din teatru şi când are timp liber desenează. Încă de când era în şcoala generală s-a simţit atras mai mult de grafică, de creionaţie şi realizează tablouri pe diferite teme. Se joacă pe hârtie, iar rezul-tatele sunt unele de invidiat. Din modestie nu le afişează. Le ţine ru-late, în atelier, ca pe nişte amintiri, ale unor momente importante din viaţa lui. Ştie exact fiecare tablou de ce l-a pictat şi când. De aseme-nea îi place să urmărească filme clasice şi musicaluri şi consideră că acestea sunt filme adevărate, pline de înţeles şi dragoste faţă de oa-meni. Nu îi prea plac cele actuale, care după părerea lui sunt pline de violenţă. Gustul pentru filme bune l-au făcut să urmărească cu plăcere piesele de teatru, la care se simte mândru că aduce o contribuţie nevăzută, dar foarte importantă.

Marieta ŞTEFANwww.replicaonline.ro

Diarntarach Întâmpinarea Domnului la Catedrala Armeană

din Bucureşti