49
Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate CAP I - Părinte, vă rog cîteva lucruri despre începtul dvs. de drum în viaţa asta. Mama, tata, fraţii... - Dacă viaţa noastră, în general, este legată de cei doi părinţi, apoi mama este numele sfinţeniei pe lumea asta, şi chiar lumea asta este făcută din sîngele şi din plămădeala trupului şi a sufletului ei. Mama mea a avut un nume tradiţional, al Sfinţilor Părinţi dumnezeieşti, Ana şi care, într- adevăr, a dus o viaţă trudită, o viaţă ca a femeii de la munte, s-a căznit mult de tot ca să crească pe cei cinci copilaşi. Tata se numea Gheorghe, purtător de biruinţă, pentru că a dus mereu lupta cu lumea asta. Mama era acasă, cu greutăţile ei, şi tata mereu plecat cu treburile lui. Copii au fost Ioana, Tanasă, Neculai, Elisabeta şi eu. -A mai ajuns vreunul preot? Sau slujitor la mănăstire? - N-a ajuns nici unul preot, deşi la noi, în casă, era împămîntenit foarte mult spiritul acesta al mănăstirii, foarte mulţi călugări de la Neamţu şi Secu şi Sihăstria, umblau prin sate, pe la casele creştinilor. Astăzi, dacă se umblă cu repartiţia cărţilor religioase, cu transmiterea lor dintr-un judeţ în altul, dintr-o mănăstire în alta, totul se face cu maşini rapide, pe cînd pe vremea copilăriei mele se mergea cu un cărucior tras de cîte un călugăr, care se trudea să ajungă din loc în loc. Mă gîndesc, astfel, la Părintele Pahomie de la Mînăstirea Neamţului, de pildă, venea şi îl ajutam

(Adrian Alui Gheorghe) Parintele Justin Parvu Si Morala Unei Vieti Castigate (Partial)

  • Upload
    nadut

  • View
    160

  • Download
    12

Embed Size (px)

DESCRIPTION

Dialog cu pr. Justin

Citation preview

Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate

CAP I

- Părinte, vă rog cîteva lucruri despre începtul dvs. de drum în viaţa asta. Mama, tata, fraţii...- Dacă viaţa noastră, în general, este legată de cei doi părinţi, apoi mama este numele sfinţeniei pe lumea asta, şi chiar lumea asta este făcută din sîngele şi din plămădeala trupului şi a sufletului ei. Mama mea a avut un nume tradiţional, al Sfinţilor Părinţi dumnezeieşti, Ana şi care, într-adevăr, a dus o viaţă trudită, o viaţă ca a femeii de la munte, s-a căznit mult de tot ca să crească pe cei cinci copilaşi. Tata se numea Gheorghe, purtător de biruinţă, pentru că a dus mereu lupta cu lumea asta. Mama era acasă, cu greutăţile ei, şi tata mereu plecat cu treburile lui. Copii au fost Ioana, Tanasă, Neculai, Elisabeta şi eu.-A mai ajuns vreunul preot? Sau slujitor la mănăstire?- N-a ajuns nici unul preot, deşi la noi, în casă, era împămîntenit foarte mult spiritul acesta al mănăstirii, foarte mulţi călugări de la Neamţu şi Secu şi Sihăstria, umblau prin sate, pe la casele creştinilor. Astăzi, dacă se umblă cu repartiţia cărţilor religioase, cu transmiterea lor dintr-un judeţ în altul, dintr-o mănăstire în alta, totul se face cu maşini rapide, pe cînd pe vremea copilăriei mele se mergea cu un cărucior tras de cîte un călugăr, care se trudea să ajungă din loc în loc. Mă gîndesc, astfel, la Părintele Pahomie de la Mînăstirea Neamţului, de pildă, venea şi îl ajutam noi la urcat Muntele Petru Vodă, avea cîte doi, trei săcuşori în cutia căruciorului şi noi de-abia aşteptam să vină Părintele, ne dădea din săcuşor cîte o cărţulie, cîte un Acatist al Sfîntului Nicolae, al Sfinţilor loachim şi Ana şi Acatistul Paraclisul Maicii Domnului. Mare bucurie era pentru noi! Apoi, cînd se întorcea, pe jos, de prin părţile Broştenilor, de la Borca, din satele astea situate de-a lungul Bistriţei, venea şi dormea la noi. Era mare bucurie pentru noi. Eram mereu lipit de el, şi îl întrebam despre lucrurile astea frumoase şi tainice ale vieţii de mănăstire. Povestea pînă tîrziu şi eu îl ascultam pe bătrîn aşa cum ascultă lumea acum, bunăoară, la televizorul ăsta diabolic. Ascultam despre viaţa aceasta duhovnicească a mănăstirilor. Şi nu mai vorbesc că mama a fost legată în credinţa ei trup şi suflet de Ortodoxie, mai ales că atunci se dădea lupta între stilul vechi şi stilul nou. Mama a rămas pe stil vechi pînă la sfîrşitul vieţii ei. Dar tata ţinea şi pe una şi pe alta. „Mamă, ce sărbătoare e?", o întrebam. „Azi e Sfîntul Gheorghe. Ei, o să mă duc şi eu la biserică!". Şi dacă era „pe nou" zicea: „O să mă duc la Sfintul Gheorghe acesta, la

celălalt, poate n-o să am vreme să duc colivă. Dar mă duc la aista, şi o să-1 ţin şi pe acela.". Oricum, era o obişnuinţă a casei să plecăm de sărbători la mănăstiri, Durăul era mănăstirea preferată.- Aşa se explică faptul că aţi şi intrat în mănăstire. Spunea un sfint părinte că dacă vrei să vezi pînă departe, dacă vrei să vezi cu adevărat, atunci fa-te preot...

- Aşa se explică, pentru că am crescut zi de zi în spiritul credinţei, în casă era atmosfera frumoasă a vieţii morale, a respectului pentru valorile tradiţionale.- Care a fost momentul cel mai semnificativ al vieţii dvs. în biserică?- Au fost multe, dar începutul are în el toate seminţele evoluţiei ulterioare. De asta, cînd m-au primit pe mine la Mănăstirea Durau şi m-au îmbrăcat într-o seară în ipodiacon şi m-a aşezat cu sfeşnicul înaintea soborului, apoi pentru mine a fost toată lumea, pentru mine nu mai exista nici casă, nici bordei, nimic...- Si de atunci a rămas aceeaşi stare...- Da, de la mama mea a rămas starea aceea, că ea împărtăşea întru totul starea mea. Dacă nu era mama mea, nu eram acolo atunci şi poate că nu aş fi făcut drumul pe care 1-am făcut.-Şi tata...?- Tata era terenul de luptă, el era cel care ne aducea de toate acasă. Mama ne creştea în duh şi adevăr şi tata era terenul pe care se dezvolta duhul, el se ocupa cu „adusul", cu administraţia... Şi el era creştin, dar mai puţin activ, unde era şi obosit de la muncă.- La ce vîrstă aţi intrat în mănăstire?- La 17-18 ani. Am intrat la mănăstire aici, la Durau. Socoteam că a coborît cerul pe pămînt, nu alta. Cînd am intrat în mănăstire şi am văzut călugării aceia cu bărbi mari şi care cîntau la strană, mi se părea că am intrat în mijlocul unei adunări de pe ceea lume, aşa de înălţător şi de frumos mi se părea totul, îmi mai amintesc că slujba se ţinea într-un paraclis, „Schimbarea la Faţă", un paraclis mic pentru că în biserica mare pictorul Tonitza restaura pictura. Vă spun că eu nu mai vedeam nimic, mi se părea că nu au nimic pămîntesc oamenii aceia, vedeam că sînt veniţi, căzuţi parcă din cer aicea, între noi. Mă uitam la ei, aşa, ca la nişte zei. Mă închinam pe la icoane, dar mă duceam şi la ei şi mă închinam. „Măi, du-te şi te-nchină la icoane, nu veni aicea la mine!" mi-a zis unul. Şi mai ales era un părinte, Dometian, Dumnezeu să-1 ierte, care îmi spunea mie: „Măi băiete, tu n-ai putea să te mîntuieşti acasă? Ce-ai căutat la mănăstire?!". „Păi, vreau să stau şi aicea, cum aţi trăit şi Sfinţia Voastră aicea, frumos, îi satul meu aproape, aicea şi eu sînt la mănăstire, nu pierd eu legătura...". îmi spunea c-o să-ţi pară rău, că

acasă ai avut altă viaţă, aicea-i aspră viaţa...! Da, au fost şi lucruri bune, extraordinar de bune, au mai fost şi lucruri mai de sminteală, aşa, ca peste tot în lumea asta. Un alt lucru pe care 1-am reţinut ca deosebit în viaţa mea, a fost atunci cînd am îmbrăcat primul veşmînt cu care am ieşit în faţa poporului. Anagnost se cheamă, şi pentru mine, pentru sufletul meu a fost mare sărbătoare...Şi după un an şi jumătate mă cheamă părintele stareţ şi îmi zice: „Măi băiete, tu ai să mergi să faci carte, mai departe!". Hainele îmi erau gata cusute, mi-a citit o rugăciune, mi-a dat nişte adrese şi hai băiete la seminar, să înveţi carte! Şi după trei zile, cu două pachete după mine, uitîndu-mă cu jind după Ceahlău am plecat gîndindu-mă ce şi cum am să fac, cum am să mă mai întorc eu înapoi. Ei, abia acum începea viaţa pentru mine, cînd mă rupeam de munţii mei şi de oamenii mei, de părinţii mei, de fraţii mei. Că de acolo, de la seminar, tocmai de la Cernica, era obiceiul ca o singură dată pe an să vii acasă, şi eu deja începeam să tînjesc după locurile mele...- Eraţi în situaţia lui Creangă, părinte. Că şi el zice: „Cum nu se dă scos ursul din bîrlog, ţăranul de la munte strămutat la cîmp, şi pruncul, dezlipit de la sînul mamei sale, aşa nu mă dam eu dus din Humuleşti...". Dumneavoastră părăseaţi spaţiul binecuvîntat al Ceahlăului...- Da, greu, greu...! Ce ştiam eu despre Cernica, de la alţii? Lacul Cernica?, Ţînţărime! Muntenia? Asprimea vieţii de şcolar, călduri mari! Cînd am ajuns la Bucureşti, cu trenul, forfotă... Pantofii mei erau prăfuiţi, pe tren, noaptea, că trenurile erau rare şi aglomerate, călcâi peste unul, dădeai peste altul, pachete mari, paporniţe peste tot, că aşa era pe atunci. Şi vine la mine un lustragiu care cunoştea psihologia celor de la ţară şi imediat părinte, haide, pune piciorul colea!, eu n-am de lucru şi pun piciorul pe băncuţa lui. Ei, cînd termină ăsta lustruitul, m-a costat vreo douăzeci şi opt de lei. Iar douăzeci şi opt de lei era lucrul de două zile de coasă la munte. Ei, la fel un taximetrist, s-apropie: „Unde mergi, părintele?" „La Cernica!" zic eu mîndru. „Urcă, gata, mergem la Cernica!...". Cînd cobor, colo, acela îmi ia un preţ de m-a dat gata cu bănuţii mei, mi i-a luat pe toţi. Şi cînd cobor eu din taxi, cu cine dau faţă în faţă, pe cine întîlnesc eu la intrarea în Mănăstirea Cernica ? Pe director. Torinescu îl chema. „De unde vii, frate? Ai venit cu maşina? De la Durau? Ei, numai de la Durau se putea veni cu maşina, că acolo e boierie...!"Acomodarea a fost destul de anevoioasă. Pe atunci sistemul de învăţămînt era mai altfel decît acum. Făceai întîi şase clase primare. După aceea o luai, din nou, de la clasa întîi, la seminar. Şi era greu la seminar. Limba greacă, limba latină. Şi dă-i tată, şi muncă, şi aritmetică, şi toate socotelile... Programul era anevoios, cu studiu toată ziua. Şi eu, dintr-un copilaş liber,

muntean, deh, obişnuit cu munca şi mai puţin cu studiul şi cu statul în loc, crescut la umbra Ceahlăului, a trebuit să strîng din dinţi şi să mă acomodez cu altfel de viaţă, care nu era pe structura mea. Necazul era şi mai mare că trebuia să scoţi cel puţin 7, 50, un 8, acolo, fără de care bursa nu era posibilă, te trezeai că te trimetea înapoi. Munceai zi şi noapte şi trebuia să scoţi note mari, ca să rezişti. De fapt, dacă e să cîntărim bine, eu mi-am luat treaba în serios, şi nici o greutate nu era mai mare, decît scosul cuvintelor la greacă şi latină. Germana şi franceza, la fel, erau aceeaşi bucurie, dar parcă erau mai accesibile. Dar astea, greaca şi latina, erau nenorocirea cea mai» mare. Părintele Hrisan, Dumnezeu să-1 ierte, a fost vreo doisprezece ani în Grecia şi cînd te scotea la lecţie, să spui toate formele verbelor şi toate regulile, transpirai tot. Apoi te lua la Noul Testament, îţi dădea un verb, timao, |, aşa, şi spune, forma perfectului, a perfectului trecut, pasivul, viitorul... toate. Te luau transpiraţiile de parcă | munceai din greu.Cînd mai primeai cîte un liber şi te mai duceai prin l oraş, prin Bucureşti, nu ştiu cum se făcea că te găseai cu l cîte un profesor de la seminar, cu părintele Scriban, de | exemplu. „Ei, frate, de unde eşti?". „Sînt de la Seminar, I de la Cernica". „Dar te cam plimbi prin oraş...". „Păi n-| am venit anul acesta, e prima oară...". Şi apoi, în clasă, te lua imediat: „Ei, frate, parcă ne-am văzut prin Bucureşti, | ia să vedem noi dacă ţi-a priit plimbarea..". Şi dă-i cu ascultatul, te sucea, te învîrtea pînă scotea tot din tine, nu-ţi mai venea să ieşi în oraş, stăteai toată ziua la învăţat.Cu bune, cu rele am terminat patru ani la Seminarul de la Cernica. Deodată s-a desfiinţat acolo, odată cu mişcările legionare...-Era cunoscută mişcarea legionară... ?- Era la început...- Dar o cunoşteaţi?- Puţin, puţin de tot. Ca toată lumea. Dar eu eram un copilandru, nu i-am dat nici o atenţie. Dar încolo, în ţară, se cunoştea destul de bine. Aici la noi era o şcoală, într-adevăr, cu caracter naţionalist. Dar atît.- Cred că tot învăţămîntul era aşa, în acea perioadă.- Da, aşa era. Se intonau cîntece patriotice pe toată linia, se dădeau spectacole ale corurilor prin oraş. Seminarul Cemica era vestit pentru activitatea sa, avea profesori renumiţi. Lumea venea din oraş, de peste tot, ca să asculte predicile care aveau un accentuat caracter patriotic, educativ, oferea răspunsuri la toate întrebările creştinilor... Că aveam profesori deosebiţi: părintele Gheronte, părintele Teofil, Dionisie Udişteanu, ca să numesc doar cîţiva, pe care mi-i aduc aminte acum. Pe fondul ăsta, însă, s-a desfiinţat seminarul.-In ce an era asta?

- In '41. Anul şcolar '41-'42. Aşa am fost repartizat la „secţia monahală" de pe lîngă Seminarul de la Rm. Vîlcea.- Aţi terminat, deci, patru ani la Cemica.- Da, am intrat acolo în anul al cincilea al seminarului. Acolo eram mult mai aproape de nivelul şcolilor laice. Mi-am dat seama ce distanţă era între educaţia ce am primit-o noi în ,cei patru ani de la Cemica şi şcoala aceasta, unde programul era mult mai lejer. Faţă de Cernica, aici, la Râmnicu Vîlcea, pentru noi, care eram foarte bine pregătiţi, era floare la ureche...- Calvarul omului scos de acasă continua astfel, părinte... Opt ani era, deci, seminarul?- Seminarul, da. Şi după anul al cincilea la Râmnicu Vîlcea, ne-au repartizat, ca să terminăm studiile, pe eparhii. Şi eu fiind din Moldova, am fost repartizat la Seminarul din Roman, cu încă vreo cinci - şase colegi care erau tot din judeţul Neamţ. La Roman, iarăşi, am continuat şcoala, din ce în ce mai slabă era pregătirea noastră, şi pot spune că la ce am învăţat în cei patru ani de la Cernica, puţin am mai adăugat în următorii patru ani din şcolile astea, în special în domeniul acesta lingvistic: latină, greacă, germană, franceză, în care eram foarte bine pregătiţi din primii ani.Ei, bine, în 1948, imediat cum am terminat seminarul, a venit, într-o noapte arestarea...- O să revenim la asta...! Spunea poetul Nichita Stănescu că cel mai lung drum este cel de acasă pînă acasă... Dumneavoastră puteţi confirma lucrul acesta pentru că aţi plecat de acasă, adică de aici, din zona asta, aţi făcut un ocol prin lume, şi v-aţi întors tot acasă, aici lîngă Ceahlău, lîngă Bistriţa... Ce ne puteţi spune despre drumul dvs. „de acasă pînă acasă"?- De acasă pînă acasă? Păi casa mea este acolo unde mă găsesc eu cu mine însumi şi pot trăi în Dumnezeu. Casa mea, bogăţia mea sînt acolo, cum spune Mîntuitorul: „... unde mama mea şi fraţii mei sînt cei care ascultă cuvîntul meu". Dezlipit acum de starea asta materială, pot spune că această casă a mea este acolo unde m-am născut, am crescut şi s-au legat de mine toate amintirile. Eu mă văd aici pe pîraiele astea pe unde trec acum cu maşina, unde mergeam pe o cărăruie pe sub cetina brazilor. Era un fir de pîrău plin de păstrăvi şi intram pînă la jumătate în bălţi după ei, deşi erau peştii cei mai iuţi şi mai greu de prins. Prindeam trei, patru peştişori şi mi se păreau că au valoarea peştilor lui lisus împărţiţi mulţimii flămînde. Toate locurile aceste pentru mine sînt ţara mea, locul meu. Toate gardurile pe care le-am sărit eu la moşul meu şi m-am dus la părul cu pere pădureţe şi din care am căzut prin acoperiş în bordeiul de dedesubt, în pod...! Ei, bine, toate astea se leagă de viaţa mea. Cele făcute nu se mai pot desface şi cele întîmplate nu se mai pot întoarce, oamenii cunoscuţi în copilărie nu-i poţi uita nici la

bătrîneţe şi locurile dintîi sînt cele care îţi rămîn în suflet, te fac să le cauţi toată viaţa, indiferent unde ajungi.Am trecut prin mănăstirea Bistriţa, prin satele Viişoara, Plopşoru, acum cîteva zile, ei, bine, mă opream şi eu şi mă uitam la casele unde stăteam altădată cu moşul cutare, cu bunicul cutare, parcă îi şi vedeam cum ieşeau cu luminarea aprinsă de la o casă la alta. Ne primea bunicul într-o casă modestă, în care te izbea mirosul de busuioc şi amîndoi bătrînii ieşeau în faţă, iar pe pat sau pe laviţă stăteau feciorii şi fetele lor. Ei, azi, pe acolo sînt numai feciorii, şi ei bătrîni, bătrînii de altă dată nu mai sînt acasă.

In casele acelea frumoase pe dinlăuntru au crescut oameni frumoşi sufleteşte, pe seama lor a crescut societatea de azi. Acasă a fost pentru mine totdeauna locul în care am văzut că oamenii au frică de Dumnezeu, respectă tradiţia şi valorile neamului. Dacă nu respecţi valorile neamului, care sînt identitatea ta în lume, ce să respecţi? Dacă nu respecţi tradiţia, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenţia să rezişti în faţa loviturilor prezentului şi viitorului? Dacă nu respecţi pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?- Pe unde aţi trecut dvs., prin sate şi prin mănăstiri, aţi lăsat o dîră de lumină. Toţi oamenii pe unde aţi trecut parcă i-aţi magnetiza, toţi vă caută şi azi, indiferent unde vă duceţi...- Ştiţi de ce? Pentru că dacă n-aş fi avut experienţa pe care am avut-o, în închisoare, dacă n-aş fi trăit între oamenii de toate condiţiile, nu aş fi înţeles viaţa lor. Şi aşa dacă m-am apropiat şi am ţinut uşa deschisă mereu, de la o zi la alta, de la o noapte la alta, în felul acesta s-a format o comuniune între mine şi ei. Şi chiar dacă nu se duce el, omul, chiar satisfăcut, că nu i se întîmplă mare lucru că a venit la mănăstirea Petru Vodă şi a plătit un pomelnic, rămîne dialogul nostru, ne ascultăm unul pe altul. Dar el tot acelaşi om rămîne. Doar că îi dă Dumnezeu mai multă răbdare, mai mult îndemn spre viaţa asta şi ştie că undeva cineva se roagă pentru el...

CAP II

Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate

- O întrebare mai abruptă: Cum v-au arestat pe dumneavoastră? Care a fost sentimentul pe care 1-aţi încercat atunci?- Povestea e lungă. Dar ca să vezi metoda arestării, poate asta ar trebui spus. Era înainte de 14 mai, a anului 1948, care e noaptea Sfîntului Bartolomeu pentru România, pentru că a fost noaptea cea mai odioasă, cea mai

criminală pentru istoria politică şi socială din România. Eram în una din zile la Episcopia Romanului. Treceau două maşini de un lux nebun, n-am văzut curse aşa de elegante. Interesant e că nu se putea vedea nimic înăuntru, nici măcar şoferul, în faţă totul era negru şi negru. Măi, ce-o fi cu maşinile astea? Nimeni nu ştia, nimeni nu mai văzuse maşini din astea. Ei, bine, au trecut vreo două luni de zile, timp în care vedeam din cînd în cînd maşinile care treceau, misterioase, tăcute, negre. Acolo, în preajma Episcopiei din Roman, era un urcuş şi se vedea că trag din greu, dar nimeni nu ştia ce cară, unde se duc, în slujba cui sînt. în ziua de 14 mai însă, aceste două curse apar în faţa Episcopiei din nou şi opresc. Mai pleacă, mai vin, iar opresc. Eu eram în a treia mea zi de slujbă, după terminarea studiilor. Slujeam împreună cu alţi doi părinţi, unul de la Secu şi unul de la Mănăstirea Neamţ. Unul era Valerian Blaga, Dumnezeu să-1 ierte, îl întreb: Oare de ce s-au oprit aici? Că nu s-a văzut aşa maşini prin Romanul ăsta...! Ei, îmi zice el, ce importanţă mai are, cîţi nebuni nu sînt pe lumea asta...!

In perioada aceea veneau băieţii din vacanţă, era după Paşti. Aveam un băiat, la seminar, de la Comăneşti. îl pregăteam la muzică şi la „tipic". Dar băiatul ăsta din Comăneşti vine el bucuros şi-mi zice: Părinte, uite ce am adus eu? Şi îmi întinde un revolver, că atunci erau o mulţime, rămase de pe urma războiului. Era mic, avea trei butoiaşe, avea vreo cinci cartuşe, îl iau pe băiat şi-i zic: Mă, du-te şi-l aruncă în Moldova, nu mai sta cu el aici. îmi zice: Părinte, îl las oleacă aici, mă duc pînă la clasă şi vin înapoi. Am luat revolverul şi 1-am vîrît sub pernă. Vine băiatul apoi, i-1 dau şi pleacă, ce-a făcut cu el, nu mai ştiu. Dar între timp se făcuse seară, se înnoptase, aveam camera noastră acolo, eu cu Valerian. Şi numai ce auzim zgomot puternic la uşă. Dar cînd au bătut la uşă au şi intrat. Cum? Dumnezeu ştie. M-am ridicat. „Hai, echiparea!". Mi-am dat seama pe loc că nu-i lucru curat aicea. Zic: „Să-mi iau haina!". „Nu, nu, că vii înapoi! Nu-i nevoie, mergi aşa!". Am plecat aşa cum eram îmbrăcat. Dragii mei, au început ei să caute, s-au învîrtit, s-au uitat ei şi eu îmi ziceam: Măi, dacă aveam eu acum jucăria aia, revolverul, acum mă terminau. Ieşim de acolo, în curte. Ce era la poartă? Cursa aceea mare şi frumoasă, cu geamuri negre. Era staţionată. Cînd se deschide uşa, acolo era plin de oameni. Avocatul cutare, părintele cutare... Mă uit dreapta, stînga, numai oameni unul şi unul. Ei, dacă sînteţi aicea, atunci e bine, n-o să fie mare lucru...

Hai să mergem! Şi unde ne-a dus? Nu ştiam. Dar ne-a învîrtit o oră şi jumătate în jurul oraşului, ca să ne dea impresia că sîntem duşi la capătul lumii. Nu se vedea nimic în afară, iar o oră şi jumătate părea atunci, în acele condiţii, un timp imens...- Erau diabolici...

- Da, erau diabolici... La un moment dat opreşte maşina, huruit puternic, frînă... Unde intrăm? La „securitatea" din Roman, acolo, la cazarmă. Ne ia în primire, pe cîte unul... Hai!... Ne duc la un etaj, într-un pod, plin era podul, plin. Un dulău, aşa... La fiecare doi inşi, un dulău. Intru acolo şi eu: Faţa la pămînt!, ne strigă. Dulăul mă ia în primire. „Nu mişti de aici, banditule!"... Atunci am luat şi eu contact cu acest termen, de bandit, şi asta m-a urmat şaisprezece, şaptesprezece ani. N-am mai avut alt nume, decît acela de „bandit al poporului". Băi, ce-o fi şi cu asta, îmi zic?!

Dar înainte de asta, din 1947, v-am mai spus, noi am avut acea legătură cu un fost deţinut politic, legionar, arestat din 1941, care era Doina Constantin. Acesta venea pe la noi, pe la parohii, pe la mănăstiri, mergea prin sate şi aduna ajutoare pentru cei rămaşi în închisoare, să-i ajute. Păi cu ce să-i ajutăm? Ce să dăm noi? îl întrebam. Şi noi dădeam, la săptămîna, te miri ce acolo, un ban, mîncare, o haină... Dădeai, cum era atunci, zece lei, cincisprezece, treizeci şi astea toate erau trecute într-un caiet de acest Doina Constantin ca un fel de cotizaţie. Cu ocazia asta, cum v-am mai spus, vedeai acolo, în caiet, pe avocatul Florescu, pe părintele Pâslaru, pe părintele Ambrozie... Astfel s-a creat o listă de donatori şi susţinători care ne regăseam în scriptele lui Doina Constantin.Buun! începe anchetarea celor care eram în pod, adunaţi cu maşinile acelea negre. Ei, bine, pe cine vedem noi la intrarea în biroul de anchetă? Pe Doina Constantin!- Era acuzator acum?- Era omul care ne făcea discret semn să nu spunem nimic. Aşa, ducea mîna la gură, să fim ... mormînt! Făcea cîte un gest hotărît... Ei, bine, după patru luni de zile de anchetă, a trecut tot grupul acesta. Nu puteam comunica între noi, nu ştiam nimic unul despre altul, ce a spus unul, altul, ce vor de la noi anchetatorii. Cîinii erau la datorie, un gest dacă făceai erau pe tine, te strîngeau şi îţi băgau colţii ca nişte cuţite. Erau aşa de şcoliţi că n-aveai chip să comunici cu nimeni. Gardienii erau mai toţi ruşi, nu puteai să afli nimic nici de la ei. Ei şi după ce s-a terminat ancheta, s-au terminat de verificat şi completat dosarele noastre, o noapte ploioasă, rece, furtună, auzim nişte împuşcături şi ne întrebăm toţi: Ce să fie? Şi deodată apare un zvon, că a scăpat cel mai mare bandit. Care e cel mai mare bandit? Doina Constantin! Ăştia au lansat zvonul că Doina Constantin a dezertat şi a scăpat. Dar de ce a scăpat Doina Constantin? Pentru că era omul lor...! în puşcărie securitatea bolşevică a intrat şi a început să facă promisiuni unor deţinuţi, că, uite, ieşiţi afară, în libertate, că vă iertăm de anii pe care îi mai aveţi de făcut, că o să vă punem in posturi, că o să vă facem oameni mai mult decît aţi fost pînă acum...! Conducătorii societăţii de acum sînt de o

omenie deosebită şi o să vă scoată din greşeala pe care aţi făcut-ope vremea burgheziei, acum vă reabilităm... ! Au fost oameni care au cedat şi i-au scos de acolo, din puşcărie, agenţi ai securităţii, în libertate apoi, aceştia au format mişcări şi grupuri legionare unde le-a convenit lor, ca nadă pentru simpatizanţi, pentru nostalgici, pentru nevinovaţi. Ca să atragi haita de cîini, nu pui unul de-al lor să urle? Ăştia în puşcărie au căpătat renume de oameni care au luptat cu sistemul, cu regimul, în cazul acesta aveau credibilitate, multă lume i-a crezut. Erau cam ca lupii care se îmbrăcau în piele de oaie ca să păcălească pe mieii nevinovaţi, pe cei prea încrezători.A

Intîi aceşti agenţi făcuţi peste noapte au luat centrele studenţeşti: Iaşi, Suceava, altele. Gheorghiu Dej a avut o mare boală asupra studenţilor. La Iaşi, cu ocazia zilei cursurilor anuale, în 1945 sau 1946, a intrat Dej în aula Universităţii ca să rostească cuvîntul de deschidere. Studenţii au avut însă reacţia următoare: au pus cîte un obiect tare sub picior, sub pantof şi au început să mişte picioarele, să hîrîie şi să hîrşie picioarele pe parchet, încît au făcut un zgomot infernal cînd vorbea Dej. Cînd a văzut Dej că nu se auzea nimic din ce se străduia el să spună, şi-a luat bagajul şi dus a fost. Şi atunci ar fi zis: „Studenţimea va plăti scump pentru treaba asta!". Şi într-adevăr, s-a pus pe organizare legionară între studenţi, ca să poată apoi să-i prindă pe cei cu simpatii sau pe cei luaţi de val. Aşa că pe la 1948, cînd era întra-devăr o bună organizare între studenţi, s-a făcut o tabără legionară în Munţii Tarcăului. Au ieşit cam o mie cinci sute numai studenţi, nemaivorbind de ceilalţi, intelectuali, oameni cu conştiinţă de neam. Tinerii au venit de la liceu în sus, de la ultimii ani pînă la tineri care erau integraţi în societate, în posturi importante. Ăştia şi-au pus mîinile în cap de aşa emulaţie dar au şi urmat, după cinci zile, arestări în masă. Că se temeau comuniştii să nu ia foc lumea românească, aşa de neiubiţi erau bolşevicii în rîndul românilor.- Dar cu Doina Coinstantin ce s-a întimplat?- Cu Doina Constantin...? Noi am avut declaraţiile toate la zi, la minut, toate informaţiile date la secundă, la amănunt, că ne-au luat ca din oală. Rapoartele lui au fost făcute în fiecare zi, în fiecare săptămînă, în fiecare lună, după cum ne vizita, ca să dăm ajutoare, aşa că nu aveam ce să mai negăm. Doina Constantin a raportat tot, tot ce ştia şi chiar mai mult decît atît: cum te mişcai, cu cine te întîlneai, ce ziceai, ce glume ştiai, ce făceai, totul la moment. Cînd erai pus în faţa dosarului nu aveai ce să mai faci, ce să mai zici, nu aveai decît să-i tragi o semnătură bogată...- Păstorel Teodoreanu a scris atunci un catren pentru care se pare că a ajuns şi la puşcărie: „Căpitane/Nu fi trist,/ Garda merge înainte/Prin Partidul Comunist"...- Da, aşa-i, dar ea nu mai mergea nici prin partidul comunist, că luase o altă

direcţie, era judecată pentru tot ce nu făcuse, atunci a intrat în închisoare o mulţime de oameni care nu avea legături nici cu garda, nici cu legionarii... Că cine avea ceva cu vecinul îl turna ca legionar, ca să se răzbune pentru cu totul alte pricini. De atunci au început oamenii noştri să se poarte imoral cu vecinii lor, cu rudele lor, cu consătenii lor, li se dădea o putere falsă în mînă: pîra, delaţiunea. Şi atunci o mulţime de oameni au ajuns în puşcărie şi mulţi au şi murit pe acolo, fără nici o vină, doar că vecinul le-a pus gînd rău la un moment dat. Omul e fiară pentru om, cînd scapă de sub aripa bisericii, cînd abandonează cuvîntul lui Dumnezeu, cînd nu se mai conduce nici după regulile oamenilor, nici după regulile lui Dumnezeu, ci numai după calcule de moment pe care i le bagă în gînd diavolul.în sfîrşit, se încheie dosarul şi plecăm la Suceava. Acolo ne întîlnim din toată Moldova. Eram cîte zece într-o cameră, mai mulţi, mai puţini. Şi acolo a început o nouă verificare a dosarelor, să se descopere ce au făcut unii, ce au făcut alţii, aşa după cum făcuseră rapoartele informatorii. De atunci îmi amintesc şi de o trădare pe care a suferit-o Securitatea din Moldova, din România. Coordonatorul întregii securităţi pe Moldova era un anume Popic. Acest Popic avea avionul lui, cu care venea, mergea din loc în loc şi ancheta, urmărea, lua decizii. La Iaşi, la Suceava, la Galaţi, unde era nevoie de el, Popic apărea imediat. Că era aşa: dacă tu erai din Iaşi şi între mărturii era ceva în legătură cu cineva sau cu ceva din Galaţi, Popic mergea la Galaţi şi verifica şi lua decizii, îţi adăuga noi pagini la dosar. Apoi apărea ceva în legătură cu un caz din Timişoara, aşa că Popic mergea la Timişoara, la Arad şi aşa mai departe. Nu era aşa de simplă o anchetă, mai ales cînd asta le era meseria, să scoată cît mai multe lucruri cu care să-i înfunde pe bieţii arestaţi. Te arestau la un moment dat pentru o simplă pîră a cuiva, întîi te luau ca să aibă la număr, după aia căutau să-ţi găsească ceva ca să te ţină mai departe închis. Şi-ţi găseau, se găsea cineva care să depună o mărturie în legătură cu ceva care să pară credibil în ce te priveşte. Şi aşa rămîneai mult şi bine în închisoare fără să ştii nici tu măcar de ce eşti acolo. Securitatea română avea o normă faţă de Moscova, să anunţe cît mai mulţi „bandiţi" arestaţi şi anchetaţi. Te vedea cumva cineva, cu o şapcă mai pe urechea dreaptă, cu o haină cu un colorit mai aparte, imediat îţi spunea un securist din mulţime: Păi tu eşti legionar, ia treci colea la dubită...! Şi luai cinci ani aşa cum ai bea apă, nu apucai să zici nici mîlc... Cu cine să te războieşti? Apoi familia ta era urmărită, ai tăi aveau şi ei necazuri tot degeaba, din om întreg şi normal şi corect, te trezeai brusc că eşti paria societăţii, că eşti „duşman al poporului", „bandit", „legionar", retrograd, chiabur şi altele cîte şi mai cîte.- Da, părinte, judecata e strimbă, etichetele astea au făcut să se aleagă praful de familii, de destine, de naţia noastră chiar. Căci ce a fost după izgonirea

omului din Rai? Omul a ieşit de sub puterea harică nemijlocită şi de sub revelaţia directă. Raţiunea suferă, sentimentele se denaturează, iar voinţa se dirijează de la rău la mai rău. Apar crima şi moartea în viaţa celei de-a doua generaţii. Cain, fiul lui Adam, îl omoară pe Abel, fratele său, deşi avea destulă moşie de arat şi multe turme de purtat pe pămînt. Am putea să ne întrebăm, măcar retoric, cum de i-a răbdat Dumnezeu?- Dar Dumnezeu îl lasă şi pe om să acţioneze după cum îi e firea, numai aşa se aleg bunii şi răii, în funcţie de cum se poartă cu semenii lor. Dumnezeu nu-1 biciuieşte pe om, nu-1 hăţuieşte, Dumnezeu îl învaţă binele şi răul, după care îl lasă în lume. Tatăl şi mama nu sînt toată ziua cu fiii şi fiicele lor, ca să-i împingă de la spate în lume, ci doar îi învaţă de mici, ce trebuie să facă, cum să facă, după care ei trebuie să se descurce singuri, să audă în minte glasul părinţilor, să vadă în minte modelul şi pilda părinţilor în ceea ce i-au învăţat. Aşa şi Dumnezeu, el seamănă lucrul şi fapta şi cuvîntul bun în mintea omului, dar omul se face că nu le vede, omul le neglijează sau le ignoră şi face după cum îl sfătuieşte diavolul. Că alea au fost vremuri satanice, forţele răului s-au dezlănţuit împotriva omului, a societăţii, a României noastre care abia se înfiripase în istoria Europei şi o făcea cu forţă şi talent. Probabil că mulţi nu vedeau cu ochi buni ascensiunea României din perioada interbelică, atunci cînd eram cot la cot şi umăr la umăr cu ţările puternice din Europa, eram mîndri de condiţia noastră. Mîndria aceea nu ne-au iertat-o duşmanii nosştri, mîndria de neam şi faptul că economic şi cultural şi moral puteam să decidem între neamurile vlăguite ale Europei. Orice român care avea un pic de bună credinţă şi un pic de credinţă în Dumnezeu nu putea să nu fie mîridru de condiţia nouă a României care poate pentru prima oară în istorie ridicase capul din pămînt şi se simţea popor ales în lume.- Spunea părintele Galeriu: «Jertfa e conştiinţă; e cunoaşterea precisă a unui ţel superior căruia mă devotez. Nu e oarbă, ci totdeauna e luminată de adevăr, de un sens şi de o persoană sau colectivitate în care aflu raţiunea de a trăi». Din această perspectivă, care e adevărul revelat care v-a susţinut în perioada în care aţi fost închis în închisorile comuniste ?- La început trăiam cu nădejdea că voi fi eliberat, însă, după ce am înţeles că neamul românesc cere jertfa răbdării noastre, că Dumnezeu a binevoit să suferim acest martiriu ca prin jertfa noastră să ispăşim din păcatele neamului, atunci ardea inima în noi să îndurăm orice nedreptate, închisorile ne-au învăţat adevărata rugăciune, care se naşte din suferinţă, jertfa şi dăruire de sine.- Mai departe? Golgota trebuie urcată pînă la capăt, că altfel îşi pierde semnificaţia, nu-i aşa? Pe unde aţi trecut mai departe?

- Da, la Suceava. Aici au curs condamnările, sute şi sute de ani s-au dat ca pe nimic. Ăla cinci ani, ăla zece, ăla doisprezece, ăla cincisprezece... Făceau în aşa fel încît anii să fie aşa, împerecheaţi, cam din cinci în cinci, din doi în doi. Nu se jucau ei cu luni, cu săptămîni, dădeau cu cincinalul. Şi să vedeţi cum îşi băteau joc de noi caraliii. Ne întrebau: Bă, cîţi ani ai, ce condamnare? Păi, am cinci ani...! Mă, dar în cinci ani trăieşte cocoşul vechi cu boabe de la vecin... Nici n-are timp să se usuce cerneala pe ordinul de condamnare... Tu cît ai? Păi, doisprezece ani...! Mă, mulţi înainte! Da' după cum arăţi meritai douăzeci şi patru...! Ăsta era umorul lor, al caraliilor. Pe seama condamnărilor date ei au primit avansări, salarii bogate, pentru că ieşiseră bine anchetele, într-o dimineaţă însă, pe la ora zece, aşteptau să vină Popic. Cine era Popic? Era coordonatorul anchetelor, cel mai temut personaj dintre toate cîte se ocupau cu anchetele. Avea avion pus la dispoziţie, în ierarhia lor, a comuniştilor era înaintea lui Ceauşescu, era cam al doilea după Drăghici.

Ei, trebuia să vină cu un avion, de la Iaşi. Insă Popic a luat-o cu tot cu avion înspre Iugoslavia şi s-a oprit direct la Tito. Timp de trei ani el fusese în serviciul de spionaj care acţiona în România.-Au urmat represalii?- Să vedeţi, pe moment noi n-am ştiut nimic. Nu se discuta, dar s-a aflat, am aflat chiar şi noi, condamnaţii... De aceea, victoriile pe lumea asta nu sunt întotdeauna din bravura armatelor, nu-i întotdeauna bravura săbiei, este arta trădării.- Victoria este arta trădării? Da, şi Raiul a căzut tot de pe urma trădării...- Germania n-a căzut datorită armatelor sovietice, nu! Nici datorită armatelor americane. Germania era.în măsură să se apere, pentru că avea organizare exemplară. Dar Hitler a fost trădat de generali, a fost trădat de constructorii bombei atomice care au trecut la americani.- Da, dacă ar fi pus mîna pe bomba atomică ar fi fost dezastru...- Las', că şi ăilalţi au făcut tot dezastru... Dar să continuu. Ribentrop, care era omul de încredere al lui Hitler, al doilea om în stat, a luat valiza şi a trecut Canalul Mînecii, s-a dus la el acasă, în Anglia şi, după 24 de ore, au venit şi au bombardat toată instalaţia bombei atomice...- A veau toate reperele, ştiau unde să lovească...- Toate reperele, da...! Aşa că victoria a fost a cuvioasei trădări.- După Suceava, ce a urmat?- După Suceava, a urmat tocmai ceea ce visam eu înainte, în Suceava, odată, într-o dimineaţă, înainte de deşteptare cu vreo oră sau două, am văzut aşa în minte un coridor în lungime de vreo sută de metri, şi parcă o zare de lumină,

în fund, acolo. M-a urmărit imaginea acelui coridor. Am plecat de aici, din Suceava, într-o dubă de la căile ferate, cu capacitatea cam de 80 de persoane dar ne-au vîrît acolo vreo 125, 130...! Era luna august, căldură extraordinară, şi noi cu gurile căscate, nu mai era aer, transpiraţia curgea pe noi. Cînd am trecut, de pildă, la Ilva Mică, apoi Ilva Mare, nu mai aveai puterea să te uiţi prin zăbrelele vagonului, să vezi o rază de lumină undeva, pe lacul Sfînta Ana... îmi amintesc, doi deţinuţi şi-au dat sufletul, au murit acolo, cu greu i-au scos afară. Ne învăţam, astfel, cu moartea, cu prezenţa morţii... în sfirşit, am ajuns, după o zi şi o noapte de mers, la poarta puşcăriei, la Aiud. Acolo nu se vorbea, nu se făcea un zgomot, numai un sîsîit, atît. Ne-au legat la ochi şi hai! la etajul 3... Dar cîrpa de la ochi s-a lăsat pe nas, în jos, s-a slăbit. Mă uit în dreapta, ce să vezi acolo, un coridor de vreo sută de metri şi în fund un becuşor, o lumină în întuneric. Era ceea ce visasem eu, la Suceava. Era exact acelaşi becuşor în întuneric, acelaşi coridor... Dar mă ia un caraliu de mînă, deschide o celulă, zdrang-bang. Intră aici, măi banditule!...- Şi ce era la capătul tunelului? Aţi văzut luminiţa de la capătul tunelului?- Luminiţa numai pîlpîia pentru noi atunci...! M-am uitat în jur. Erau alţi deţinuţi, aici ne amestecau cu alţii. Mă uit la unul dintre ei: „Sînt generalul Arbore!", zice. Apoi altul, tot general, ministrul Mareş, altul fusese ministrul77Adrian Alui Gheorghecăilor ferate. Domnule, cînd s-a ridicat generalul Mareş, din pat, şi 1-am văzut în sfirşit, ca un şorţ, aşa, a\ în faţă. Era aşa de slăbit, încît nu mai rămăsese nimic colosul de om, care fusese. Era dată jos grăsimea, pie| îi atîrna ca un şorţ. Ne-am uitat unii la alţii, cam spet eu, îmi făceam de fapt botezul şi eu într-o celula Aiudului. Şi-acolo, bărbaţii aceştia, văzînd cum m-jj pierdut eu, mi-au zis: „N-ai nici o grijă...! Stai Hnişti| Mă-ntreabă unul: „De unde veniţi?". „Vin de la Suceaijj A venit un grup mare, mai mulţi deţinuţi". Şi se-auzeaul celule cum se deschid şi se închid zăvoarele. Toţi au inti| pe linie, pe aripa scurtă a puşcăriei, cum se zice. „N-ai o grijă, stai liniştit colea!". Era un pat suprapus. „C-aici| să stai". M-au întrebat de unde sînt. Le-am spus şi ei „A, eşti de la Mănăstirea Durau? A, eşti salvarea noasf acum". Şi a început generalul Mareş să povesteasc amintire din 1938, cînd a vizitat Durăul, el cu un grup! ofiţeri, care erau din armata regală. Şi-am intrat în dia normal, aşa, cu ei, n-au mai dormit nici ei, nici eu, ne-a prins dimineaţa, cînd au dat deşteptarea cârâirii, clopot strident, de la centrul celularului, suna de te din morţi. Nu ne pregătim bine, că se deschide uşa,| trînteşte de perete: „Afară, bandiţilor, la bai« „Prosopul...!". Prosopul, ce prosop, de unde să-1 iei! săpunul şi prosopul!". Am luat-o după bătrîni şi eu. Coborîm un etaj. Baia era tocmai la zarea, puşcăria ve Acolo

erau deţinuţi Radu Gyr, Voiculescu, Nichii Crainic şi multe dintre vîrfurile intelectualităţii...-Cred că am putea re formula un vechi proverb: Spune-mi cu cine ai fost închis ca să-ţi spun cine eşti... . Da, da...! Am intrat într-o cămăruţă acolo, toţi trei... Cînd 1-am văzut pe generalul Mareş că s-a dezbrăcat, complet, dragul meu, şorţul acela de piele ajungea pînă la genunchi. Măi Iustine, aicea-i aici! Cînd îi ajunge ca bătrînul, atunci să te văd!... Dar la mine n-avea ce să curgă nimica, în sfirşit, eram tras şi-aşa, n-aveam nici carne pe mine, nici grăsime, de-un an şi ceva cît făcusem la Suceava. De-aicea urma programul nostru. La Aiud era program şi de exterminare, program şi de reeducare, erau programe de toate soiurile, erau experienţe pe care le făceau Ana Pauker, de la cabinetul de externe şi Teoharie Georgescu de la cabinetul de interne, pe pielea noastră, ei cu toată cavalcada lor de criminali... Mai era unul Crăciun, în sfirşit...- Era vreo diferenţă faţă de Suceava? ~ Sigur că da. Păi, ajunsesem la un moment dat să ne ţinem de pereţi cînd făceam cîţiva paşi, aşa de slăbiţi ajunseserăm. Ne dădeau numai napi la masă şi varză... Aşa a fost vreo trei luni, un regim, încît numai printr-o minune am rămas în viaţă.~~ In ce an era asta?~~ In '49, august. A urmat '50-'51, dar începînd cu '52,Perioada a fost şi mai grea, de exterminare. Ei, dar pe79Adrian Alui Gheorghefondul ăsta, s-a auzit un zvon, că deţinuţii cu condar sub 10 ani or să meargă la Canal.- Era un lucru bun, aşteptat?- Era bine, întrucîtva.- Mergeai la muncă...- Da, mergeai la muncă, dar acolo dădeai peste at drăcovenie... Şi a venit şi ziua în care zvonul s-a adeverit. Şi era mai mult decît ştiam, adică şi restul, cei cu pedepse de peste 10 ani, aveau să meargă la mină. S-au făcut, ci se făceau, tabele, pe celule, nominal. Şi, iată că se deschid celulele, la etajul 3, toate celulele, toată lumea coboara jos, la parter, pe terenul de plimbare. Să vă puteti dumneavoastră închipui ce însemna să ieşi, să mergi, fără caralii după tine, să ieşi tu pe uşa puşcăriei, să intri curte, fără nici o restricţie şi aici să vezi o mulţime deţinuţi, cu care nu te întîlneai de altfel, cu care comunicai doar prin semne, prin ciocănituri în pereţi....! Noi ştiam de unul, de altul, circulau legende, dar nu ne cunoşteam între noi... Domnule, cînd ne-am întîlnit acolo, îmbrăţişări, nu se mai dezlipeau unii de alţii, că nu s-au văzut de doi ani, de trei... Şi străini şi nestrăini cunoscuţi şi necunoscuţi. Şi

erau din Galaţi şi Timişoara, şi din Basarabia, şi din Cernăuţi... Toti debordam o bucurie extraordinară, de parcă nu mai eram în puşcărie ci cine ştie unde, încît ăştia, caraliii, care văzut starea asta au intrat în panică. Şi unul dintre ei a strigat panicat: „Băi, comanda la mine! Alinierea pe 2, pe 35

pe 5!". Nici un cinci, nici un doi, nu se mai ţinea seama de nimic. „Băi, sînt sălbatici ăştia, măi, ia uite la ei!". Au rămas ăştia perplecşi, n-au mai avut ce să mai comande, ce să mai zică, cînd au văzut manifestarea asta de dragoste a noastră, unul faţă de celălalt. Ne-au lăsat o jumătate de oră liberi. „Băi, gata?" „Gata!" Ei, acum numărătoarea. Ne-au aşezat pe cinci, aşa, pe cinci, să nu se ocupe o suprafaţă prea mare. Apoi tăcere, linişte. Numărătoarea. Comandantul: „Sergent major! Ia şi numără!", începe ăsta: 5, 10, 15, 20... 25... Apoi n-a mai mers. „Hei, locotenent! Ia numărătoarea!" Ăsta vine: 5..., mai bărbătos, ...10, 15, 25, 35... la 40 a încheiat-o şi ăsta! „Bandiţilor, pe doi! Hai, alinierea pe doi!". Ne-am aliniat pe doi. A urmat vreo oră numărătoarea, ca, pînă la urmă, tot unul dintre noi să fie salvarea: „Ieşi, banditule, şi fă numărătoarea!". Problema lor dureroasă era că nu ştiau, săracii, să numere. Dar aveau nişte stilouri, dragii mei, numai cu peniţă de aur şi le ţineau aşa, la vedere. Şi aveau nişte ceasuri, nu ştiu de unde, ceasuri „Atlantic", erau aranjaţi toţi la marele fix, dar nu ştiau nici să citească, nu Ştiau nici să numere. Vă daţi seama cît îi apreciau ei pe intelectualii pe care îi păzeau, pe care trebuiau să-i extermine. Ce să le spună lor faptul că un deţinut avea două facultăţi, două doctorate, că era scriitor, general, Profesor universitar...? Pentru ei erau toţi bandiţi.- Spoiala...- Aşa, aşa...! Bine...! Am urcat în dubă, dragul meu, şi, în două zile şi jumătate, am ajuns la Baia Sprie.- Asta era în 1953...- '52...! Acolo am coborît, totul era împrejmuit cu un gard de doi metri şi jumătate, sîrme pe deasupra, turelele la 25 -30 de metri, cu mitralierele puse la vedere, şi aşa stînci în jur, se vedea numai soarele puţin. Aşa au ales, domnule, ăştia, un loc nemaipomenit. Parcă te găseai în Cheile Bicazului, la Lacu' Roşu. Ne-au vîrît acolo.Am stat aici cu o alimentaţie îmbunătăţită, pentru că ei aveau tot interesul acuma să ne pregătească pentru efort în subteran. Ca să vedeţi, ironia soartei, fostul ministru al Minelor şi Petrolului, căruia nu-i mai ştiu numele, un bătrîn foarte vioi şi înţelept, era cu noi, deţinut politic şi el. S-a făcut acolo, în două camere, un fel de birou şi am început pregătirea mineritului. Astfel ne-au ţinut vreo zece zile cursuri despre minerit plecînd cu explicaţiile de la sapă, lopată, roabă, perforator, sfredel şi toate cele, pe ateliere de lucru, ce este lampasul...

-Sui torul... -Da, suitorul...- Şi craterul...- Da şi craterul..- Şi coperişul şi abatajul cameră şi ortul şi armătura şi şteampul...- Da, da...- Şi eu am muncit la mină, la Lonea... N-am fost deţinut, dar aproape... Armata, prin anii 80 devenise un alt fel de închisoare...! V-au iniţiat, deci, în nobila meserie a mineritului...- Da, dragul meu, am intrat şi noi prima zi în mină, era seară de fapt, că ziua lucrau civilii. Dar şi cu civilii, deşi nu ne cunoşteam, am intrat iute în conflict. Noi ne-am luat munca în serios şi în scurt timp am mărit producţia de două ori şi jumătate. După un timp lăsau bilete civilii: „Nu ne distrugeţi familiile! Nu mai măriţi planul!"- Mărind producţia îi obligaţi şi pe civili să muncească mai mult...- Da, ei aveau un vagon norma, un vagon de om. Asta era norma lor. Ei, bine, noi într-o lună de zile am ridicat-o la trei vagonete, la patru vagonete. I-au scos pe dînşii afară şi am rămas numai noi. într-adevăr, le-am dat o lovitură mare, dar noi n-am ştiut, nu ne-am dat seama, în schimb, primeau ăştia care ne păzeau, securiştii, gardienii, toate avantajele de pe urma acestui efort pe care-1 făceam noi. Dar după asta am început să pricepem şi noi că eram exploataţi, că făceam jocul gardienilor, că munceam numai pentru ei. De asta am învăţat şi noi să muncim mai puţin dar să pară că ne rupem oasele de dragul planului. Şi cum? O singură dată un meşter civil ne-a dus la depozitul de steril. Erau într-un fund de galerie, undeva acolo, mii şi mii de tone de steril, unde se termina galeria, unde se termina filonul. Şi acolo rămîne un depozit de piatră „de nimic" numită steril, scoasă din săpatul galeriilor de acces.. Puneam aproape o jumătate de vagonet de steril, apoi hai cu vagonetul la abataj, colea, dădeai capacul, puneai deasupra oleacă de minereu şi dă-i drumul, băiete! Să meargă! A mers aşa vreo lună, două... Băi, dar merge, merge, număr de vagonete, număr de vagonete, la cantitate corespundea, dar nu mai corespundea la calitate deloc, nu ieşea la flotaţii... Ştiţi, acolo unde se macină minereurile şi se aruncă într-o baltă mare, aşa, un heleşteu şi minereul se depune, se decantează, pe măsura greutăţii lui. Măi, dar atîta amar de vagonete şi în sector, la flotaţii, nimica! Minereu, ioc! Dar pe cine să tragi la răspundere, pe securişti? Au înghiţit şi aşa am mers un an şi jumătate cu toată treaba asta, cu hoţia şi minciuna. Luau şi ăştia, securiştii, luau şi ceilalţi, civilii, dar producţia deşi creştea la cantitate, la calitate scădea pe zi ce trece, movila de steril scădea şi ea. Formele se făceau corect, cînd veneam la suprafaţă, atîtea sute de tone. Bătrînul, ministrul nostru,

înregistra, că era pus la numărat şi la contabilizat producţia. Şi aşa, s-a perindat, s-a petrecut viaţa noastră acolo.- Iată că în perioada aceasta, a mineritului, vă regăsesc „portretizat" în cartea de memorii a părintelui Nicolae Grebenea: „Atunci am întîlnit pe Iustin Pârvu, vestitul călugăr de mai tîrziu de la mănăstirea Bistriţa, din judeţul Neamţ, tot vagonetar. Era un bărbat tînăr, voinic, bine făcut şi foarte frumos. Suflet curat"...- Făceam şi noi ce puteam... Da, părintele Grebenea era un veteran al puşcăriilor comuniste.- Şi cît aţi stat acolo, la mină?- Am stat un an şi jumătate.- Un an şi jumătate. Şi după aceea?- După aceea am rămas puţini. Da, am rămas puţini... Se îmbolnăviseră mulţi de boli de plămîni, era boala asta, silicoza, mulţi au fost accidentaţi, transportaţi la spital. Dar cauza ieşirii din mină a mai fost, se pare şi o intervenţie internaţională, a occidentalilor, care Ia conferinţele care se ţineau întrebau despre deţinuţii politici, că sînt în mină şi auzeau tot, tot ce se petrece. Mai ales după o evadare bine întocmită de acolo, din mină, pusă la cale de un ofiţer care avea răspunderea punerii în plan a galeriilor. Şi, în legătură cu artificierii, cu Marinică al nostru, un tip foarte ager, au pus deoparte vreo 5-6 cartuşe de dinamită. Au luat, în sfirşit, fitil de lungimea bine calculată, exact cît trebuie, minutul şi centimetrul şi le-au plasat în două vagonete. Ei bine, dragul meu, aşa de bine au calculat, cînd a ieşit la patru sute de metri înălţime, au explodat vagonetele acelea, au împroşcat acolo la suprafaţă în toate părţile şi toată garda a fost pusă la pămînt. „De unde tunul ăsta aicea, mă?". S-a creat panică, în timpul ăsta, băieţii, doi sau trei parcă, au ieşit din colivie, au intrat în pădure şi duşi au fost. Au periat vreo şapte - opt ore toate împrejurimile şi au fost prinşi, de altfel. Şi ofiţerul, qel care a condus toată această acţiune, a fost executat, iar celuilalt i-au mai dat un an sau doi, în continuare, de puşcărie... Aşa, şi ăştia din afară au auzit toată treaba asta, că aşa de bine erau informaţi, domnule, era foarte interesant cum...! Tot ce se întîmpla în lagărul acesta, tot ce se întîmpla în mină, a doua zi, la Europa Liberă, dădeau totul. Da. Spionajul nu dormea. La Aiud, de pildă, cel mai groaznic, cel mai dur dintre ofiţerii pe care-i avea Aiudul, era cel mai mare spion al lor. L-au prins pînă la urmă, 1-au depistat. Nasturele de la tunică, cică, cu ăsta înregistra tot.- Dar dacă în felul acesta chiar comuniştii încercau să scape de torţionarii care deveneau prea zeloşi? Adică le puneau eticheta de spion după care îi eliminau. Celebrul Ţurcanu, cel care a condus şi a dus la malefică perfecţiune „fenomenul Piteşti", a fost eliminat chiar de ai lui pentru că depăşise tot ce

mintea umană inventase în materie de tortură...- Da. Şi-atunci, vă daţi seama, era prin '50, cu specializarea de atunci. D-apoi acuma...! Apoi s-a auzit şi despre moartea Părintelui Şerban, împuşcat în colonie, încît s-au scandalizat occidentalii. Şi atunci ia să scoatem deţinuţii ăştia, şi-au zis şi să-i trimitem în puşcării din nou. într-adevăr, puşcăriile şi-au urmat cursul lor. Şi aşa am ajuns la Gherla. Aici, la Gherla, era un regim destul de aspru, era mai mult un fel de pedeapsă că n-am fost de treabă la mină. Unii dintre noi au plecat, se terminau condamnările pentru unii, alţii au ajuns la alte închisori, ne despărţisem. Şi pentru că fusesm la muncă am beneficiat, cică şi eu de o reducere de pedeapsă, aşa zisul „condiţional de muncă". Eu care aveam doisprezece ani am rămas la zece, aşa că urma să se termine toată treaba asta şi pentru mine. Dar se fac zece ani, mai trece o lună, mai trec două, mai trec trei, mai trec patru... Am ieşit şi eu la raport, să vedem care-i situaţia. „A, banditule, stai să vedem, să chemăm autorităţile voastre de la judeţ, de la Neamţ", într-adevăr, după vreo cinci zile au sosit. Mă cheamă directorul, tocmai sosiseră vreo patru gealaţi din Piatra Neamţ. „Măi, ai terminat anii de puşcărie?"; „Da, am terminat"; „Ei, acuma ce faci?" „Păi, ce să fac...?!"; „Ai învăţat vreo meserie aici?"; „Păi, meserie de asta, să ne ferească Dumnezeu să mai învăţ aici. Cîte meserii n-am învăţat...!"; „Uite banditul cum vorbeşte cu noi!"; „Păi, zic, ce să fac? O iau de unde am lăsat-o! Cu slujirea bisericii"; „A! Ia uite, măi! Degeaba a făcut ăsta aicea atîta puşcărie! Ia uite la el! Degeaba a făcut atîta amar de puşcărie, măi, că n-a învăţat nimic! Banditul tot bandit a rămas...". După trei zile, mă cheamă la director iarăşi. „Semnezi de luare la cunoştinţă, douăzeci şi patru de luni... Continuare!" Ce să faci? Rămîn mai departe. Să continuăm, deh! De-acolo am ieşit, într-adevăr, dar ca să ajung în Delta Dunării. Tot la puşcărie, se înţelege, în Delta Dunării erau trei mari grupe de activitate: agricultori, construcţii, iarna - stuf. Aşa! Agricultură – să te ferească Dumnezeu! Dar o bogăţie în Deltă, de mi-a rămas în memorie. Ce frumuseţe! Ce calitate a pămîntului! Bogăţie, în sfirşit, peste tot!- Mai aveaţi puterea să vedeţi frumuseţile din jur... ?Deci, dumneavoastră aţi ajuns la agricultură...- Da, dar la muncile cele mai grele. Pentru că numai cei de drept comun îngrijeau animalele. Pe noi ne trimeteau numai la sapă. Mergeai cîte patru, cinci kilometri printr-un praf gros, gros, cînd ajungeai acolo, la locul de dat cu sapa, arătai ca de pe altă lume...- Şi unde în Deltă, în ce loc?- Periprava. Ajungeai la marginea locului de lucru, trebuia să iei o postată de săpat pînă ajungeai la ţintă, acolo unde era postat un om de-al lor. Pe om îl vedeai în zare aşa, cam la 20 de centimetri, 30... „Bandiţilor! Rîndul şi omul!

Rîndul şi omul". Se-nfierbînta soarele, de nu puteai să stai cu picioarele în nisipul ăla, aşa se înfierbînta! Nu puteai, trebuia să joci, aşa, să te mişti. Era foarte obişnuit ca să se coacă ouă în nisip, era normal acolo. Caraliii aşa şi făceau, coceau ouăle în nisip.- Cît aţi stat, doi ani?- Da de unde... ? Patru ani am stat.- Patru ani... ?!- Da, sigur că da. După ce terminai, de pildă, rîndul ăsta, acolo în capăt puneau un hîrdău mare cu carne fiartă, de cal. Acolo te aşteptau caraliii aceia sălbatici, criminalii aceştia de drept comun, şi-ţi puneau polonicul acela în faţă, dar cînd vedeai viţa aceea de carne cu spumă, ţi se întoceau toate pe dos. Venea hîrdăul ăla cu carne zece kilometri cu căruţa cu boi, vă puteţi imagina, în fierberea aceea de soare, în căldură, cum mai puteai să mănînci porcăria aceea. Nu mîncai, te mulţumeai cu 250 de grame de pîine şi atît era. Apa pe care o beai era şi asta încropită, era apa de pe braţul Chilia. Te spălai puţin, aşa, pe mîini, sau dădeai pe ochi, că vînturile astea din deltă te orbeau, îţi umpleau ochii de praf. Cînd plecai de la lan de-acolo, seara şi veneai pînă la cabana aceea, la Periprava, nu ne mai recunoşteam unul pe altul. Murdari de praf, n-aveai unde să te speli. Şi-aşa mergeai zi de zi, aşa stăteai noapte de noapte...- Cum de aţi rămas mai mult, totuşi... ?- In 1962, cînd să termin cei 14 ani, iată că de la Piatra Neamţ iarăşi vine cineva de la Securitate şi, uite, semnează ici, „încă 24 de luni"...- Erau generoşi...- Generoşi... Exact. Am făcut încă doi ani...- Motivau în vreun fel?- Nu motivau nimic. Hotărîrea Comitetului Central, asta era...! Şi, dacă cumva întrebai, ştii ce ziceau: „Banditule, mai ai doi!"; „Domnule, dar dumneavoastră aveţi vreo ceilalţi, cum a fost, de pildă, la moartea lui Valeriu Gafencu. Dar era aşa de interesantă durerea asta a noastră, încît n-avea nici o legătură cu părerea de rău. C-a murit, în sfîrşit, cineva cum a murit, poate neplîns de nimeni, neurmărit, necăutat, aruncat, în sfîrşit, acolo, într-o groapă, după ce a stat cîteva zile în morgă şi însuliţat la trecerea prin poarta de ieşire în veşnicie de un gardian care-i controla inima, dacă nu cumva-i viu...- Vreau să vă întreb dacă în închisoare a existat vreo deosebire de tratament din partea caraliilor sau din partea administraţiei între preoţii ortodocşi şi preoţii catolici sau de alt rit. V-au tratat diferit?- Nu, nu făceau această deosebire. Da, am avut ocazia să fim împreună, în lagărele din Dobrogea, din Deltă, şi la mină. Am avut ocazia, erau catolici

foarte mulţi dar n-am observat nici o deosebire. Dacă se făcea vreo deosebire, aceasta era cu celelalte naţionalităţi, maghiarii, de pildă, care erau mai protejaţi. Şi nemţii erau mai bine trataţi... în general, cu străinii comportamentul era mai altfel...- Erau mai bine trataţi?- Erau mai bine trataţi, da... Se comportau caralii altfel cu ei. în special cu maghiarii, şi se observa treaba asta imediat. La toate corvezile astea care se făceau în interior, erau de cele mai multe ori protejaţi maghiarii, nemţii... Dragii mei, acum la noi, la români, este, a fost şi rămîne spiritul acesta, de inferioritate în faţa străinului, aproape că te dai dezarmat în mîna străinului care îţi intră în curte.Noi, dintr-un exces de bunătate, de dragoste, am ajuns la această încălecare pe care am permis-o, la o cedare a mîndriei chiar. Noi, dacă aveam mai multă demnitate, mai mult prestigiu, noi am fi dobîndit mult mai multă onoare în faţa naţiunilor lumii. Dar omenia şi respectul românilor faţă de naţionalităţile conlocuitoare, ei nu le-au înţeles şi le-au luat drept o slăbiciune a noastră.- Sau chiar o laşitate... ?- Chiar o laşitate, da...! Şi ei prin asta ne-au stăpînit, ne-au umilit cînd au avut ocazia, ne-au trădat de multe ori... Românii din Ardeal s-au ataşat de ungurii cu care conlocuiau, s-au împrietenit, le-au învăţat limba. Iar ungurii cînd au prins un pic de aer sub aripi au făcut grozăviile pe care le ştim din timpul războiului, au omorît pe românii cu care trăiseră în bună vecinătate pînă atunci...- Da, la Ip, la Trăsnea... Dar la Revoluţie, în decembrie 1989, miliţieni români din satele cu majoritate maghiară au fost torturaţi, au fost şi morţi chiar... Profesorii români din localităţile ungureşti au fost ameninţaţi, alungaţi. Pe cînd miliţienii unguri din satele româneşti n-au păţit nimic. Nici profesorii maghiari n-au păţit nimic... Şi aici vedem simptomul a ceea ce spuneaţi dvs. Cineva parcă are tot timpul interesul să în vrăjbească acolo unde ar trebui să fie armonie, există un demon al istoriei care stîmeşte răul din „cutia Pandorei", îl mînă în lume. Cred că proştii lor şi cu proştii noştri vor avea întotdeauna ceva de împărţit. Oamenii care trăiesc din dragoste de viaţă îşi găsesc loc sub soare fără ură, fără patimă.- Da, istoria devine imprevizibilă la un moment dat.- Mai bine zis că istoria înnebuneşte...- Sînt încercări în care omul trebuie să demonstreze că a învăţat ceva din istoria de pînă la el. Deşi mai spuneam că omul nu s-a schimbat, în esenţă, de la începutul lumii.- Părinte, oamenii de religii diferite se pot înţelege între ei?

- Da, da... Sînt cauze cînd oamenii sînt solidari într-o idee. Acestea sînt momente frumoase în istorie.- Spuneaţi în „Abecedarul duhovnicesc", la un moment dat, că adevărata biserică a fost în închisorile comuniste...- Dovada este că dacă eu am să fac o dezgropăminte, la una din mănăstirile noastre, nu cred că am şansa să găsesc osemintele pe care le găsesc la Aiud sau la Gherla sau la Piteşti... Acolo dacă dai cu tîrnăcopul, la cîţiva centimetri sub pămînt, dai de oseminte sfinte, frumoase, galbene. E semnul sfinţeniei, fiindcă au ajuns acolo, în acele cimitire nevăzute, neştiute, prin suferinţă, prin jertfă.- Am văzut la televizor procesiunea de înmormîntare a unui gardian şi torţionar de la Sighetul Marmaţiei, unul dintre cei mai răi. Dar la dintre foştii deţinuţi, au aprins luminări... Cum explicaţi acest lucru?- Unii au uitat, alţii şi-au pierdut spiritul de răzbunare. Şi cei care au iertat şi cei care n-au iertat şi cei care au uitat şi cei care încă mai visează la răzbunare şi cei care mai au coşmaruri şi cei care trec senini mai departe şi cei care au murit neîmpăcaţi, toţi, da, toţi nu pot face neîntîmplate cele care s-au întîmplat.- Nu e vorba de un „complex al călăului"? E acel celebru „complex al călăului", cînd îl vezi pe stradă, deşi eşti liber, te cutremuri din nou...- Prin torţionari nu mai vorbea Dumnezeu, prin ei vorbea şi înfăptuia direct diavolul. Şeful lor, al torţionarilor, îi întreba dimineaţa, pe fiecare: „Bă, cîţi ai făcut astă noapte? Cîte căpăţîni ai spart...?"; „Păi, cinci, şase...!"; „Puţin, bă! Puţin...!". Vă puteţi imagina? Cu aceşti oameni cum să mai stai de vorbă omeneşte? Consider că aceşti oameni erau şi sînt satanizaţi, nu mai erau ei, prin ei vorbeau iadul şi mesagerii lui. Păreau creaţi special ca să ucidă, să tortureze, să umilească, îşi depăşeau limitele torturii pentru care erau puşi acolo. Ajunseseră la aşa nivel de sadism, încît nu-i mai satisfăcea decît suferinţa pe care o provocau celorlalţi.- Am cetit în volumul părintelui Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric", relatarea despre acele Sfinte Paşti din mina de la Baia Sprie. Acelaşi episod îl relataţi şi dvs. în „Abecedar duhovnicesc"...- Da, a fost o mare îndrăzneală din partea noastră. Din sfredele am făcut clopote, unii au stat de pază, alţii ne-am adunat şi am oficiat slujba. Cred că niciodată n-a răsunat mai bine „Hristos a înviat!", cred că niciodată o liturghie n-a fot mai bine primită de Dumnezeu. Gardienii s-au ascuns speriaţi dar n-au îndrăznit să sune pe securişti, n-au suflat o vorbă...- Am găsit acelaşi episod povestit de alţi cîţiva martori şi participanţi la acea slujbă de înviere, scena e comparabilă cu momente din istoria plină de sacrificii dar şi de minuni a creştinismului. Primii creştini au înfruntat cu

preţul vieţii pămînteşti teroarea şi persecuţiile, au afirmat l credinţa în orice condiţii. Rugăciunea a răzbit aşa cum răzbeşte iarba primăvara pe orice palmă de pămînt: cu piatra în gură. Iată acele cîteva secvenţe reţinute, multe amănunte s-au pierdut, memoria păstrează doar contururile faptelor, trăirea deplină merge în „raiul faptelor".Iată ce spune Gabriel Bălănescu, în volumul "Din împărăţia morţii": " în ziua premergătoare învierii din anul 1951, lagărul şi-a schimbat atmosfera. Mai multă linişte, mai puţine conciliabule. Deţinuţii., tăcuţi, îşi spălau aproape toţi rufele, salopetele, scuturau paturile, aranjau saltelele de paie. Preoţii şi o parte din deţinuţi, în special l foştii fraţi de cruce, erau absenţi din sala de mese.Posteau! Cu cîteva ore înainte de a intra în mină, seara, ni se comunica numărul de tone care trebuiau extrase si evacuate: era mărit cu cîteva sute de tone. Dar împotriva atmosferei care se manifesta în sinul deţinuţilor, de cîte ori se comunicau astfel de măriri de normă, de aceasta dată dispoziţia a fost primită cu resemnare, fără nici un comentariu. Fără nici un consemn, fără nici o sugestie, ordinea cea mai deplină domnea în rîndurile tuturor".Părintele Nicolae Grebenea, în volumul "Amintiri din întuneric": "... Veni Vinerea - ziua marei şi Sfintei Patimi -şi administraţia ne-a dat, după ciorbă, cea mai bună mîncare. Dar deţinuţii au preferat să postească. Unii nu au vrut să primească friptura. Eu am primit-o şi am păstrat-o pentru Ziua învierii. Niciodată nu s-a mai dat friptură. Dar de acum se va da şi în viitor în Vinerea Patimilor deţinuţilor, sase "spurce" cu mîncare de dulce".Apoi iată ce zice Tiberiu Hentea, în volumul "De la cotul Donului la Aiud": " în post şi rugăciune, această sărbătoare a fost aşteptată de fiecare. Pentru noi, fiind un număr mare de preoţi ortodocşi şi greco-catolici, pe ascuns, în grote şi locuri ferite, ne-am spovedit. Atmosfera din lagăr era plină de linişte, toţi vedeam în învierea lui lisus Hristos, speranţa mîntuiriinoastre".în fine, Dr. Fior Strejnicu zice: " ...Cei ce avuseseră fericirea să lucreze în schimbul din acea noapte a învierii se anunţaseră unul pe altul cum va avea loc întreaga ceremonie. La ora stabilită, legate pe o sfoară dintr-un perete într-altul de rocă, sfredele de mină, de diferite dimensiuni, au început prin lovirea lor, să imite sunetul de toacă şi de clopote, premergător slujbei. Fusese ideea lui Marin Tucă, un ofiţer oltean plin de viaţă. Deţinuţii, îmbrăcaţi sumar, au început să coboare de la locurile lor de trudă, către abatajul deschis din orizontul 11, cu lămpile de carbid aprinse. "Ne aflam ca într-o catedrală" (Tiberiu Hentea). într-o grotă a fost imaginat un altar în care acelaşi Tucă improvizase cruci din bîme de mină. Un sobor de preoţi format din Valeriu Antal din Topliţa, Nicolae Grebenea din Răşinari, Ion Iliescu din Iaşi, Nicolae Pâslaru din Bacău, Teodor Bej din Arad, Aurel Lazarov din Hârşova, Popescu Scai, Iustin Pârvu şi mulţi alţii au început slujba. Lămpaşele erau stinse, iar în

mină era o linişte absolută. Preotul Antal, care conducea soborul, era singurul care avea, drept epitrahil, un ştergar alb de casă, ţesut din bumbac şi mătase. Ceilalţi preoţi erau în salopete şi opinci. Liniştea fu spartă de glasul baritonal al preotului care-şi cheamă credincioşii: "Veniţi de luaţi Lumină!". Lămpaşele au început să se aprindă şi întreaga grotă s-a luminat feeric. Memoria preotului Bej a făcut să se respecte tot tipicul slujbei. S-a început cu citirea Evangheliei de la înviere: "La început a fost Cuvîntul...". Şi după fiecare verset, "clopotele" lui Tucă băteau întocmai celor adevărate. Toţi erau în genunchi, cînd preotul Antal anunţă marea bucurie a creştinătăţii: "Hristos a înviat!", şi a venit răspunsul de la toţi cei de faţă cu ochii în lacrimi: "Adevărat că a înviat!" Preoţii au împărţit anafura pregătită din timp. Deţinuţii îşi dădeau98Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigatemuia, se îmbrăţişau spunîndu-şi unii altora creştinească urare. După terminarea slujbei, împăcaţi sufleteşte, s-au întors în linişte la locurile lor. La ieşirea din mină, în lift cîntau "Hristos a înviat!", în colonie cei care trăiseră aceste momente de mare bucurie sufetească le povesteau camarazilor lor din celelalte schimburi cum s-a desfăşurat învierea lui Hristos la 560 de metri sub pămînt...". Toate aceste mărturii completează imaginea acestei înălţătoare învieri, demnă ca dramatism de pana lui Dostoievski. Oricum, povestită ea pierde din sfinţenia clipei. Ceea ce nu poate fi povestit a rămas în sufletul fiecărui participant la acea dramatică liturghie. Această liturghie, oficiată acolo, în mină, sub pămînt, sub teroarea caraliilor, de nişte oameni împovăraţi cu ani de puşcărie doar pentru că istoria îşi ieşise din minţi, rămîne pentru mine una esenţială în mîntuirea neamului nostru. Trupuri mărunte, chinuite, obosite, muncite, flămînde, ascunse în măruntaiele pămîntului, la peste cinci sute de metri, îşi mărturiseau forţa credinţei şi iubirea, oamenii depuneau astfel mărturie că nu puteau fi înfrînţi. Cine crede cade sub cruce şi se ridică. Cine nu crede este strivit de cruce.Părinte, pentru acea liturghie daţi-mi voie să mărturisesc: Hristos a înviat!- Adevărat că a înviat!- Părintele Grebenea spune la un moment dat că în închisoare a citit asiduu din Sfîntul Augustin, o ediţie în limba franceză... Era posibil să circule o carte în închisoare la Aiud? Nu erau considerate cărţile mai periculoase decît oamenii?- Se putea, dar numai prin minuni...- Apoi spune că a învăţat-ope de rost...- Da, o carte circula numai în fascicule, pe pagini, aveam controlul exact al fiecărei pagini. Sfinta Scriptură era împărţită, cîte trei, patru pagini în fiecare celulă. Evanghelia lui loan, pentru că asta era cea mai interesantă,

era cartea cea mai disputată. Plîngeam şi citeam sub părură, niciodată cărţile n-au fost citite atît de bine, niciodată cuvîntul nu a avut atîta înţeles. Citeam şi învăţam pe de rost, repetam în cursul zilei, ne adunam cînd puteam şi reconstituiam interiorul unei cărţi, fiecare dintre noi ştia un fragment dintr-o carte, se identifica cu acesta. Ne transmiteam cum puteam paginile pe care le deţineam, cel mai adesea la WC, dimineaţa. Ştiţi, poeziile lui Radu Gyr au fost salvarea noastră în închisoare, nu era deţinut care să nu le ştie, să nu le repete zilnic.-Poezia v-a salvat... ?- Ne făcusem o datorie din a le reţine, din a nu le uita, ele nu mai erau scrise, ele se transmiteau prin viu grai. Poeziile se spuneau ca şi rugăciunile, poeziile ne încălzeau. Dar şi poeziile lui Eminescu şi alţi poeţi, cunoscuţi sau nu, fiecare îi învăţa pe ceilalţi ceea ce ştia. Poezia îmblînzea instinctele din fiecare vieţuitor de acolo. Tendinţa gardienilor, a torţionarilor, care ştiau care e psihologia omenească, era să ne învrăjbească, să ne înnebunească prin lipsa de comunicare, să ne înrăiască unul împotriva altuia. Oamenii care stau mult unul lîngă altul, în condiţiile de acolo, pot să ajungă la certuri, la scandaluri, să nu se suporte unul pe altul.- In condiţii extreme oamenii se manifestă altfel...- Da, se comportă chiar animalic... Or, ei nu s-au gîndit că mai există şi cultura care poate să-1 facă pe om să reziste, că mai există gîndurile, răbdarea şi educaţia. Este extraordinar ce poate născoci mintea omului...! Am început să ne folosim unul pe altul. „Ce facem azi?" ne întrebam. „Azi avem întîlnire în celulă cu un inginer agronom!". Inginerul acesta agronom trebuia să spună totul despre ceea ce ştia el de la răsadul roşiei pînă la răsadul sfeclei...- în primul rînd el nu uita propria meserie iar ceilalţi învăţau şi ei lucruri folositoare. Memoria era însă, prin exerciţiu, cea mai cîştigată...- Da, toţi învăţam lucrul expus. Aveam profesori de engleză! Gata, hai să începem! Gramatica, lingvistica, cuvinte, tot ce ştii spune celorlalţi. Aşa am învăţat noţiuni de bază de engleză, germană, franceză, italiană, tot ce trecea prin celula noastră...- Era o adevărată facultate... Mai ceva decît o facultate...- Se produceau din cînd în cînd amestecuri în celule şi între noii veniţi se mai nimerea şi cîte un turnător. Trebuia să-1 depistăm, el venea acolo cu o treabă. Dar să ştiţi că în două zile era gata, îl ştiam. Şi asta pentru că alfabetul morse era alfabet, noi comunicam prin ziduri şi eram anunţaţi: La voi a venit Petrescu, de pildă...! Petrescu este criminal de război şi el este folosit împotriva tuturor. Noi ne luam măsuri de precauţie, aşadar. La un moment dat însă, pentru că nu avea ce să comunice, ce să toarne, pentru că

noi eram atenţi, ai lui îl lăsau în părăsire şi el avea mustrări de conştiinţă care îl făceau să se dea de gol. Dar să mă întorc un pic, că vreau să vă mai spun cum veneau cărţile acestea în închisoare. Este foarte interesant. Erau oameni care ieşiseră din puşcărie, dar care urmau să reia detenţia, pentru că erau urmăriţi, ştiau că li se dădea drumul doar ca să poată fi inculpaţi din nou. Ei, bine, ce făceau ei înainte de a fi arestaţi din nou? îşi căptuşeau hainele cu fascicule din cărţi, din „Noul Testament" sau cu „Psaltirea" sau cu alte cărţi de mare importanţă pentru om în general. Unul îşi lua pe Sfîntul Augustin, altul îşi lua „Noul Testament" sau alte cărţi, după cum considera el că trebuie să studieze, să se hrănească, să ajute şi pe ceilalţi. La un moment dat se găseau în temniţa aceasta cărţi care circulau mai ceva decît oamenii.- Era vorba de oamenii-cărţi, de oamenii-bibliotecă...- Da, biblioteca o ştiai acolo, la locul ei, în celulă, la cutare... De asta anunţam pe tot traseul acesta al celulelor, prin semnalele noastre secrete, în alfabetul morse: Vedeţi atîtea în franceză, atîtea în italiană, atîta filozofie, atîta teologie, atîta geografie, atîta istorie...! Cînd veneau cei noi, atîta aşteptam şi îi anunţam: noi avem în celula noastră limbile cutare, cărţile cutare, dar voi ce aţi adus nou? Astfel toate celulele erau adevărate şcoli, săli de studiu, citeam şi învăţam ştiind că astfel putem să rezistăm, să înfrîngem vremurile şi condiţiile în care ne aflam. Bine, totul era la nivelul din puşcărie, să nu-şi imagineze cineva că stăteam să studiem ca la biblioteca Academiei...- Aveţi obsesia cărţilor, am văzut în multe dintre ieşirile dvs. publice că îi îndemnaţi pe oameni să citească.- Dar dacă nu era cartea, cărţile, ce s-ar fi ales de noi în închisoare? Ne-ar fi supus cu forţa, ne-ar fi dezumanizat. Aşa am respirat libertate prin cărţi, am văzut lumea de dincolo de gratii prin intermediul cărţilor. Despre ce am fi vorbit între noi, dacă n-am fi avut cărţile, dacă n-am fi avut amintirea lor, educaţia şi răbdarea pe care ni le-au conferit? Oamenii fără cultură, fără amintiri, fără o cultivare a răbdării nu pot rezista în condiţii extreme... Acum nu mai citesc nimic, din păcate. Am uitat toate „paraclisele", toate „acatistele", toţi psalmii, toată Biblia, Noul Testament... Cum am intrat m libertate le-am avut la îndemînă şi n-am mai avut timp de ele, am crezut că e mai bine să fiu în relaţie cu oamenii şi mai puţin cu cărţile.- Mulţi dintre supravieţuitorii închisorilor comuniste vorbesc de faptul că erau mult mai liberi în interior decît cei care rămăseseră în afară. Unii spun că erau mult mai liberi chiar decît cei care i-au închis. Cum puteţi defini libertatea din această perspectivă ? Dvs. sînteţi mai liber acum? Sau sînteţi „îngropat în oameni", cum spuneaţi chiardvs... ?

- Numai Dumnezeu ştie... Acum nu mai am timp să fac o rugăciune, nu mai am timp să citesc viaţa unui sfînt, să mă întreţin cu cineva, să mai comentez ceva cu vreun preot, cu vreun intelectual. Cu toate astea să ştiţi că în puşcărie s-au realizat cei mai puternici oameni. Dacă ieşeau deţinuţii din închisoare şi îşi făceau măcar zece la sută dintre ei cîte o mănăstire, astăzi am fi fost un popor mîntuit, de neînfrînt de nici o putere trecătoare, închisorile au creat caractere şi au conferit morală indivizilor, au creat patrioţi pentru că deţinuţii n-au confundat niciodată pe torţionari şi pe gardieni cu poporul român.Şi apoi, libertatea nu însemnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, facînd ceea ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaşte în discernămîntul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească. Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce cîştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decît robi, au sfinţit pămîntul ţării cu sînge de mucenici.- Şi pentru că faptele sînt măsura omului şi pentru că «zidirea după chip este o în-chipuire a dumnezeesculuiîn noi prin Logos», vă rog să ne vorbiţi despre oamenii pe care i-aţi cunoscut în acea perioadă. Trebuie să facem asta pentru ca jertfa lor să nu rămînă anonimă, pentru că evocîndu-le numele şi faptele le dăm dreptul la existenţă peste timp. într-o perioadă ca a noastră, în care modelele lipsesc, jertfa lor poate fi mobilizatoare pentru un tineret derutat. Cred că am putea spune acum, după ce s-au mai sedimentat amintirile despre acele vremuri: Spune-mi cu cine ai fost închis, ca să-ţi spun cine eşti...!- Au fost foarte mari luptători şi eroi în închisorile noastre politice, acolo s-a concentrat la un moment dat ce avea mai bun naţia asta. Caracterele frumoase de afară rămîneau adevărate caractere şi înăuntru. Dar acolo, în închisoare, ca să faci o faptă de ajutorare pentru colegul, pentru camaradul tău, era şi un risc mare. Era, de exemplu, un băiat, Gogea Vasile, din Dobrogea...! Ei, bine, băiatul ăsta, student în anul trei la medicină, numai cu asta se ocupa, să-i ajute pe cei bolnavi, pe cei în suferinţă. Se ocupa să găsească un medicament într-o celulă şi să-1 transfere în altă celulă, acolo unde era nevoie. Dacă era cazul intra pînă şi în celula unde se găsea cel bolnav, prindea el un moment cînd caraliul se îndepărta cîţiva metri. Şi timp de trei ani de zile n-a fost prins în toată acţiunea asta a lui. Dar făcea nişte lucruri de-ţi stătea mintea în loc. Numai Dumnezeu îl apăra...! Noi toţi eram cu sufletele la gură, că dacă îl prindea caraliul, era rău pentru toţi, era groaznic. Nu puteam pricepe cum nu-1 vedea nimeni, trecea nevăzut. Pînă

într-o zi, cînd a avut parte de o turnătorie şi a stat şapte zile la „neagra". Ce era „neagra"? Era o celulă betonată, umedă şi n-aveai unde să te aşezi, trebuia să stai numai şi numai în picioare. După două, trei zile te lua o toropeală şi simţeai nevoia să te aşezi cumva şi acolo te lua umezeala care te nenorocea. Cine a trecut pe la „neagra" greu şi-a mai revenit, dacă a mai scăpat.Se făceau nişte slujbe foarte interesante în închisoare. Temniţele comuniste au reprezentat cam tot ce au trăit primii creştini în temniţele romane, care au fost închişi în peşteri, care au fost decapitaţi în numele credinţei. Au fost decapitaţi şi mama şi copilul... Cam aşa se întîmpla şi în celulele noastre. Eram la o infirmerie, la Gherla. Eram opt bolnavi într-o cămăruţă. Şi era un băiat din Galaţi, îmi amintesc, bolnav, grav de tot. L-am spovedit, aşa cum s-a putut acolo, iar a doua noapte am făcut prima liturghie acolo, în celulă...! într-un colţ era muribundul. Caraliul venea din zece în zece minute, verfica şi se uita la patul muribundului, să vadă dacă e acolo sau nu-i acolo „banditul". Unde să fugă, în cer? Dar eu m-am aşezat la uşă în dreapta, cu un băiat din Topliţa, Antal îi spunea, şi de la Gălăuţaş, încă un bărbat vrednic, un protopop. Pe trupul acestui muribund am oficiat slujba.N-am săvîrşit niciodată o liturghie, o rugăciune mai fierbinte, în toate veştmintele, cu toate regulile liturgice, cum am săvîrşit-o acolo, pe acest cadavru. Am terminat citirea, cît s-a putut, a psalmilor, cît s-a putut rugăciunile, şi cu cîte un prosop la gît fiecare, s-au împărtăşit cei care erau mai bolnavi. Cel care era grav bolnav era umflat tot, din cauza cirozei, a şi murit după două ore. Şi ceilalţi trei s-au dus în curs de o săptămînă. Ei, bine, gropile comune ştiu de ei!Sînt foarte multe cazuri din acestea. S-au jertfit oamenii aceştia chiar acolo, în starea asta de jertfire şi asta a întrecut măsura suferinţei. Exista cîte un om bolnav în celulă, care agoniza, adică era pe ultimile clipe în viaţa asta şi atunci luai două, trei linguri din gamela ta şi îl întreţineai aşa pînă îl mai puneai pe picioare. La rîndul lor erau oameni care nu mîncau cîte două, trei zile, erau sănătoşi şi în putere şi dădeau din mîncarea lor, posteau ăştia zile întregi. Salvau viaţa altora, astfel. De aceea vă spun că sînt foarte mulţi care au căpătat duhul şi chipul sfinţeniei în închisoare.- Gardienii v-au fost vreodată complici? Sau unii dintre ei...?- Au fost, au mai fost... La Aiud a fost un caz interesant, un locotenent care lucra în favoarea lui Tito. Doi ani de zile a transmis ce se întîmpla în temniţele noastre, către Tito. Era o stricteţe foarte mare şi un control foarte sever al gărzii care intra în contact cu deţinuţii. Ce ne făcea nouă percheziţie, dar ce le făcea lor...! Era un comandat extrem de aspru şi extrem de categoric, Crăciun, o mînă forte. Ei, bine, acest locotenent, Stoian, avea

ascunsă la reverul hainei o staţie de emisie cu care transmitea în timpul nopţii în afară ce se întîmpla înăuntru, cîţi deţinuţi erau, cîţi erau condamnaţi, cîţi persecutaţi. Tot se ştia. De unde ştiu ăştia din afară tot? se întrebau cei mari şi de asta au asprit controlul. L-au prins apoi şi nu mai ştim ce s-a întîmplatcuel...- L-aţi cunoscut pe Nichifor Crainic. Sau pe Radu Gyr. Spuneţi-ne ceva care-i caracterizează, care dă dimensiune personalităţilor lor.- Atît Nichifor Crainic, cît şi Radu Gyr, Voiculescu, pentru noi au fost salvatorii, poate, a miilor şi miilor de tineri care eram încarceraţi în celulele Aiudului, ale Piteştiului, ale Gherlei. Poeziile lor au fost nişte rugăciuni trăite, cu care tineretul s-a identificat în zilele acelea negre. Cînd ascultai sau învăţai o poezie precum „lisus în celulă" sau „Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!" sau „Faţa lui lisus", sau alte poezii, care aveau un caracter atît de îmbărbătare, cît şi de viaţă, de interiorizare, dar era şi elan de dăruire, de jertfă, nu te mai simţeai că eşti tu acolo, fie că asta se întîmpla după zece - doisprezece ani de temniţă. Chiar dacă aveai pedeapsă de muncă silnică sau de temniţă grea, trăiai mereu această viziune a acestor mari luptători. Nichifor Crainic, da, se mai spune despre el că mai umblă după cîte un plus la gamelă, după cîte un codru de pîine...! Dar, ei!, ca bătrînii, ca oamenii. Dar în ceea ce priveşte viaţa lor, demnitatea şi prestigiul au fost modele de sfinţenie, de răbdare, de jertfă. Anchetaţi aproape în fiecare lună, nu se putea imagina că după 16-18 ani de puşcărie să fii mereu la dispoziţia Securităţii şi mereu să te ţină în tensiune, dar harul lui Dumnezeu a fost aşa de puternic, încît au ieşit lucizi şi sănătoşi din temniţă.- Iar poezia lor a rezistat, a fost păstrată, cred că nu s-a pierdut o fărimă din poezia lor.- S-au păstrat în viu grai, pentru că tinerii aceştia, toţi, le-au luat ca pe Noul Testament. Ori învăţau o poezie a lui Radu Gyr sau a lui Nichifor Crainic, ori învăţau o bucată din Evanghelie.- Pe Eminescu 1-aţi receptat?- Eminescu a fost şi el ţinut aproape. Mai ales opera politică, asta era citită cu asiduitate de noi. în opera politică a lui Eminescu era şi este un miez al vieţii noastre, al rezistenţei în istorie...Mă uit la basarabenii care îl zeifică pe Eminescu, au trăit sau au prins sevă din patriotismul lui Eminescu, din cuvîntul lui. Ca şi Ştefan cel Mare şi Eminescu a ajuns la înălţimea aceasta de mărturisitor!- Dacă aţi întîlni, astăzi, un fost torţionar de-al dvs. din închisorile comuniste, ce 1-aţi întreba? Ce i-aţi spune?- Ce să-i spun? A venit unul de la Securitate de la Neamţ, m-a căutat acum, după Revoluţie. Fusese chiar şef al Securităţii. L-am servit cu nişte miere de

albine, m-am uitat la el. A fost şi el o unealtă... Să uiţi, să ierţi?- Sfantul Vasile cel Mare spune că libertatea e « contemplarea binelui şi desfătarea cu cele intelectuale ». Cine s-a simţit mai liber în închisoare, intelectualul sau omul simplu care nu problematiza condiţia sa imediată?- Inchisorile ne-au învăţat un lucru: că în Hristos toţi sîntem una! Nu mai conta că eşti intelectual sau om simplu...

- Mircea Vulcănescu a spus: "Să nu ne răzbunaţi!", dar nu a spus şi "să nu uitaţi"! Uitarea e un păcat sau e o virtute în acest caz?- Uitarea nu poate să fie o virtute. Cine spunea că ceea ce uiţi poţi să repeţi? Noi nu uităm, iar rugăciunile noastre sînt dovada faptului că-i pomenim pe toţi cei care nu trebuie uitaţi. Nu trebuie uitată pilda pe care o reprezintă martirii neamului nostru care s-au stins pentru o idee...- Cine are interes să uităm? Am citit o mulţime de cărţi despre acea perioadă semnate de părintele Grebenea, părintele Bejan, Teohar Mihadaş, Grigore Caraza, Neculai Popa... Neuitarea trebuie să ne ferească de repetarea istoriei. Cum interpretaţi acest lucru? Dumnea voastră nu aţi încercat să depuneţi mărturie despre acea perioadă?- Cine să aibă interes să uităm? Toţi cei ce vor să repete istoria, să exercite aceeaşi tiranie.

- Spuneaţi într-un interviu mai vechi: "Acum înţeleg ce-mi spuneau în anii '50 cei de la Ministerul de Interne de atunci, pe vremea cînd eram întemniţat pentru convingerile mele religioase: Nu o să vă omorîm. Nu mai facem martiri. Cînd veţi ieşi, veţi vedea că deja sîntem infiltraţi printre ai voştri... Vă veţi dori atunci singuri să vă lepădaţi de Biserică şi de Credinţă". Au fost infiltrări? Au fost trădări? Aţi ştiut de ele? I-aţi cunoscut pe colaboraţionişti?- Da au fost şi de unele şi de altele. Dar fiecare va da seamă pentru faptele sale în faţa lui Dumnezeu, în faţa propriei conştiinţe. Aici poate fi amintită o povestioară cu awa Agathon, care zicea: "Niciodată nu m-am culcat să dorm avînd ceva asupra cuiva, nici am lăsat pe cineva să se culce, să doarmă, avînd ceva asupra mea. Aceasta, pe cît am putut"...!

- Trăim o perioadă în care românul îl împilează pe român, în care omul încearcă prin orice mijloace să-1 subjuge pe om... Cum trebuie să reacţioneze creştinul care are conştiinţa vremurilor pentru regăsirea generozităţii şi a echilibrului interior?- Asemenea acelor martiri, care se lăsau pe ei înşişi pentru fratele lor, care-şi dădeau porţia lor de mîncare fratelui, cămaşa, preferind să moară ei în locul

fratelui lor, care se rugau pentru prigonitorii lor. Românul trebuie să iasă din indolenţa în care se află astăzi şi, dacă a reuşit ceva comunismul, acesta este sa-l faca nepasator fata de valorile Bisericii si ale neamului sau, plictisit pentru a lupta pentru biruinta neamului sau.