Căsătoria în perioada interbelică

Alice Călin

În acest capitol voi prezenta căsătoria în perioada interbelică, bazându-mă atât pe

memoriile celor care au trăit acele vremuri și cărora le-am luat interviu impreună cu colegele

mele, dar si pe date prezentate de puținii autori care au scris despre acest subiect. Întrebările ale

căror răspunsuri le voi prezenta in continuare, sunt: “Care era vârsta la care începea să se

vorbească despre căsătorie?”, “Cum se alegea viitorul soț/soție – erau căsătoriile aranjate de către

părinți, sau lăsate la latitudinea tinerilor?”, “La ce vârstă făceau femeile primul copil?” dar și “Se

mai ocupau femeile de carieră după ce se căsătoreau? Cum reuseau să armonizeze viața de

familie cu profesia?”

1. Cum se alegea viitorul soț/soție – erau căsătoriile aranjate de către părinți, sau lăsate la latitudinea tinerilor?

Deși am putea crede că în perioada interbelică se “purtau” căsătoriile aranjate, lucrurile

nu stăteau întocmai în acest fel. Chiar dacă uneori părinții vorbeau între ei pentru a își căsători

copiii, nunta avea loc doar dacă aceștia erau de acord cu planul părinților. Așa cum scrie și Ioan

Scurtu, potrivit căruia părinții se întâlneau înainte și stabileau zestrea, urmând ca, dacă tinerii

erau de acord, să se efectueze logodna, ce dura câteva luni iar apoi căsătoria civilă și cea

religioasă (Ioan Scurtu,2003). De exemplu, doamna D. povestește despre mama sa, care, deși a

consimțit să se mărite cu cel pe care l-au dorit părinții și din respect pentru cea care s-a chinuit să

o crească, spunea, totuși, că s-a măritat cu el din dragoste, deși era curtată și de alți bărbați.

“Mama ei l-a vrut de ginere, ca era baiat tare bun la suflet, de-aia l-a iubit si ea. S-a

maritat cu el din dragoste. Tăticu era un om… nu cred că exista în lumea asta doi, ca suflet bun

ce a avut. Dar nu era frumos. Pe mamica o curtau fel de fel de băieti, ca era frumoasa si era

harnica si cuminte, era extraordinar de cuminte, ca sa zic asa. Era un barbat din Constanta care

a facut armata aici, la Otopeni, și care venea pe la baluri, avea parinti extraordinar de instariti,

care aveau un restaurant in Constanta, si se tinea dupa ea, o curta. Si chiar în noaptea nunții îi

spunea “eu aduc o masina acum si chiar daca esti mireasa plecam la Constanta” si mamica a

zis “Eu nu o fac de rusine pe mama mea. Mama mea ne-a crescut necajita, vaduva.” “

De asemenea, doamna A., povestind despre mătușa la care a locuit în timpul copilăriei și

tinereții sale, în perioada interbelică, dar și despre părinții săi, ne spune: “Pentru generaţia

mătuşii mele, nu erau aranjate căsătoriile. Se căsătoreau pentru că se iubeau și se respectau.

Părinţii mei chiar s-au îndrăgostit, a invitat-o pe mama la o plimbare în parc şi odată a întarziat

după ora zece noaptea şi au fost certaţi.” Aceasta mai povestește că “Pe vremea aceea,

căsătoria se baza pe respect reciproc. Poate nu pornea de la o dragoste nebună, pentru că

mătuşa mea ne povestea că la Buzău fiind, cu tatăl ei, acesta din urmă i-a spus: „vezi că va veni

în vizită la noi domnul Alexandru Gussi”, iar ea a răspuns: „hm... să vină şi ăsta”. Nu era deloc

impresionată.”

Un alt martor al faptului că exista o

mare libertate în privința propriei alegeri

asupra soțului este domnul G.I, care

povestește: “În general se căsătoreau după

cum doreau, băiatul curta fata iar dacă

aceasta îl plăcea și îi accepta cererea în

căsătorie, se ducea apoi la tatăl ei să îi

ceară mâna.”

De cele mai multe ori, căsătoria se

încheia în cadrul aceluiași grup social,

definit de avere, status social și studii.

Aceasta nu era numai un obicei sau o

tradiție sociala ci, în anumite cazuri, era

chiar o obligație legală. De exemplu, printr-

un ordin al ministrului de Război din 1927,

era prevăzut că ofițerii se puteau căsători

numai cu fete ce aveau o dotă de peste un Ziua nunții într-o familie mic-burgheză din Brăila. Aprox. 1940

milion de lei iar incepand cu 1931, legea prevedea că acestea trebuia să își dovedească

onorabilitatea printr-un certificat dat de cinci capi de familie din localitatea din care provenea

aceasta, urmând a fi confirmată de primar și de șeful poliției locale. (Ioan Scurtu, 2003)

2. Care era vârsta la care începea să se vorbească despre căsătorie?

În privința vârstei la care tinerele începeau să se gândească la căsătorie, nu exista o limită

clară. Deși unii autori spun că fetele de la țară se căsătoreau la 14-15 ani iar cele din familiile

burgheze, după terminarea pensionului sau a facultății (Ioan Scurtu, 2003), persoanele care au

fost de acord să împărtășească cu noi amintirile personale din acea perioadă consideră că exista o

foarte mare libertate și în acest sens, cu anumite limitări în special în mediul rural. Doamna B.,

crescută în mediul rural, în Oltenia, povestește că acolo, dacă existau mai multe fete într-o

familie, acestea se căsătoreau pe rând, de la cea mai mare la cea mai mică. Surorile mai mici nu

se puteau mărita înaintea celei mai mari. În schimb, domnul G.I, născut și crescut în orașul

Brăila, spune că “Nu prea se ținea cont, se urmărea să fii major, de la 18 ani în sus. Dar, de

exemplu, părinții nu le dădeau voie fetelor nemăritate să stea afară până târziu. Dacă aveau

frati, luau aceștia responsabilitatea să le aducă acasă mai târziu, pe la ora 9, altfel trebuia să fie

acasă la 8. Nu se ținea cont de vârstă la căsătorie, trebuia doar sa fie majori.” Iar doamna A.

povesteste: “N-aş putea să spun că se discuta problema căsătoriei la o anumită vârstă, dacă

stau să mă gandesc bine, o singură dată mătuşa a pus problema: „băieţii cu care ieşi se poartă

cuviincios cu tine?”.

Potrivit lui Ioan Scurtu (2003), familia tradițională românească era de tip “lăstar” – de

fiecare dată când unul dintre fii se căsătorea, primea în dar de la tatăl său câte un lot de pământ

pe care îl ajuta, împreună cu ceilalți membri ai familiei, dar și cu unii dintre vecini, să

construiască o casă. De asemenea, domnul G.I, întrebat despre situația locativă a tinerilor

proaspăt căsătoriți, povesteste: “Contractele se încheiau după 21 de ani, se bătea palma și era

considerat încheiat contractul. Cei sub 21 de ani nu aveau voie să își cumpere casă, sau băieții

veneau cu tații lor și băteau palma cu proprietarul. Femeile nu prea cumpărau case, aveau

moștenire, zestre, cum se spunea. Cei care veneau de la țară luau pământ mai la periferie și

când se căsătoreau copiii, făceau câte o casă pentru fiecare, una langa alta.”

Conform lui Ioan Scurtu (2003), numărul divorțurilor crescuse în perioada interbelică,

față de perioada de dinaintea războiului, cele mai multe înregistrându-se in primii ani de

căsătorie. Acesta a fost și cazul domnului G.I, ai cărui părinți au divorțat pe vremea când el avea

șapte ani, urmând ca mama să se ocupe de creșterea și îngrijirea sa în timp ce tatăl său s-a

recăsătorit la scurta vreme și a făcut alți copii.

3. La ce vârstă făceau femeile primul copil?

Pentru că se și căsătoreau mai

devreme, femeile din mediul rural sau cu un

statut social inferior, făceau primul copil

chiar și la 16-17 ani. În general, primul copil

apărea încă din primul an de căsătorie.

Domnul G.I. a fost născut de către

mama sa pe vremea când aceasta avea doar

17 ani, fiind măritată în același an. El

povestește că aceasta nu a intenționat să facă

un copil, dar “așa era pe vremea aceea”.

Doamna D. ne povestește, de asemenea: “Mama mea a avut nuntă în februarie iar în

decembrie m-am născut eu, în același an. Avea 20 de ani când s-a măritat iar la 21 m-a avut pe

mine.”

Natalitatea în România era extrem de ridicată la vremea respectivă, fiind printre cele mai

mari din Europa – 33,4 la mie. Însă și mortalitatea era mult mai ridicată decât în celelalte state

europene – 20,5 la mie. (Ioan Scurtu, 2003) În legătură cu acest subiect, domnul G.I. ne

Mamă care a născut copilul la vârsta de 17 ani. În această fotografie ea având 32 de ani iar el 15. Fiind atât de mică diferența de vârstă, cu greu am putea crede că cei doi sunt mamă și fiu.

povestește “După ce a divorțat de mama, tatăl meu s-a recăsătorit și a avut doi copii, două fete

gemene, dintre care una a murit la naștere iar cu cealaltă ne-am și întâlnit mai târziu”

4. După ce se casătoreau, femeile mai puteau profesa?

După sfârșitul Primului Razboi Mondial, drepturile civile ale femeilor măritate erau, încă,

foarte restrânse. Legislația în vigoare și Codului Civil din 1864, conțineau următoarele prevederi:

Dacă femeia are avere şi dotă, administrarea ei se dă pe mâna soţului, care face ce vrea cu ea fără a da socoteală nimănui.

Conform articolului 199 din Codul Civil, averea femeii care nu e prevăzută în dotă, aşa numita “parafernă”, nu poate să fie înstrăinată de către femeie fără acordul bărbatului.

Femeia nu poate da în judecată şi nici sta în proces cu cineva fără autorizaţia soţului. Femeia nu poate nici să dea şi nici să primească bani sau alte lucruri de valoare; ea nu

poate să primească sau să refuze moşteniri fără ştirea bărbatului. În timp ce bărbatul are dreptul de a scoate bani din bancă, femeia nu are dreptul de a

retrage bani fără consimţământul soţului, chiar dacă ea a avut dreptul de a deschide cont fără acest consimţământ.

Conform legii pensiilor, dacă soţul moare înainte de a împlini 15 ani vechime, soţia împreună cu copiii rămâneau fără pensie şi prin urmare, erau muritori de foame.

Dacă femeia cere despărţirea de soţ, legea nu-i permite să părăsească casa bărbatului în timpul litigiului oricât de periculoasă ar fi această şedere pentru ea.

Soţul are drept de custodie asupra copiilor indiferent de condiţia acestuia (oricât de decăzut ar fi acesta).

(Liliana Popescu, 2004, p.60)

Chiar și dreptul de a munci a fost câștigat prin lupta feminiștilor și a feministelor cu

gândirea și ideile conservatoare specifice perioadei de început a secolului XX. Astfel, chiar dacă

emanciparea civilă a femeilor măritate a început să se producă abia in 1932, când a fost abrogată

Legea privind incapacitatea femeii măritate de a sta în justiție iar conceptul de “Plată egală

pentru muncă de valoare egală” a fost introdus abia în constituția de la 1948 (Liliana Popescu,

2004, p. 77), totuși, femeile au început să aibă acces la piața muncii încă de la începutul secolului

XX. Totuși, majoritatea meseriilor le erau interzise, existând o segregare clară a “muncilor

feminine” – dactilografă, asistentă medicală, secretară, guvernantă etc. Astfel, de exemplu,

acestea au avut dreptul de profesa avocatura începând din 1914 iar dreptul de a lucra la Căile

Ferate Române abia începând cu anul 1919.

În general, după ce se căsătoreau, femeile trebuiau să stea acasă și să îngrijească

gospodăria și copiii. Femeile din familiile burgheze nu lucrau aproape niciodată, cu atât mai

puțin după căsătorie. Însă femeile din clasa de mijloc erau, uneori, obligate să muncească pentru

că venitul soților nu era suficient pentru întreținerea familiilor. De asemenea, femeile din mediul

rural continuau să muncească la câmp, chiar dacă aveau copii mici în îngrijire. Conform datelor

statistice, în acea perioadă 48,5% dintre femei erau întreținute de către bărbați iar 38,3% dintre

bărbați erau întreținuți de către femei. Din totalul femeilor care munceau, 82,5% lucrau în

agricultură, fiind considerate personal auxiliar (împreună cu copiii de sub 14 ani). Celelalte

17,5% lucrau în servicii, în comerț sau se ocupau cu mesteșugăritul (ex. împletit din coșuri din

nuiele, tricotat, etc) (Golopenița A. și Georgescu D.C, 1941-1942, pp. 80-81)

Despre acest subiect, doamna D. ne povestește: “De aici, din Otopeni, nu stiu pe cineva

care sa fi mers mai departe. O singura cetateanca, taica-su era carciumar, a facut artele, dar nu

a profesat ca pictura, facea ea asa, mai la batranete, ca nu prea mai avea cu ce sa se intretina,

tablouri destul de reusite si mai vindea, dar atât. Or fi fost in tara asta toata, dar la noi nu.

Femei nu, dar barbatii da, foarte multi.”

De asemenea, domnul G.I ne povestește: “Femeile nu prea aveau servici atunci, ele

sapau gradina, aveau in curte ceapa, usturoi, dovleci si asa mai departe si aveau grija de copii.

Sau se duceau in piata si mai vindeau flori. Mama mea era telefonista la spital iar acolo exista

un singur telefon in tot spitalul, nu era la fiecare sectie ca acuma. Daca suna cineva dupa un

doctor il cauta prin tot spitalul.”

Femeile din clasa de mijloc, din asa-zisele familii de “muncitori” erau nevoite să se

ocupe atât de serviciu cât și de îndatoririle gospodărești. Astfel, întreaga lor viață se împărțea

între munca plătită de la serviciu și munca domestică, neplătită. Domnul G.I, crescut doar de

către mama sa, care era obligată să muncească, aducând singurul venit al familiei, ne povestește:

“Nu exista timp liber. Tot timpul era câte ceva de făcut. Mama mea, dupa ce venea de la

serviciu, făcea mâncare, mai săpa grădina, mai trebuia peticită aleea. Pe vremea aia nu exista

asfalt, strângeam bălegarul și îl amestecam cu pământ, să punem în curte. Făceam asta în

fiecare primăvară. O mai ajutam și eu.”

Despre celelalte femei casnice, ai căror soți erau muncitori, acesta ne spune: “La

Santierul Franco-Roman, unde lucrau barbatii, la pranz se ducea femeia cu un cos de papura sa

le duca de mancare, stateau si mancau pe un sant, nu erau cantine, s-au făcut mai târziu. După

ce terminau de mâncat ea strangea si pleca acasă iar ei munceau mai departe.”

5. Concluzii

Vedem, așadar, că Perioada Interbelică este foarte diversă din punctul de vedere al realizării

căsătoriilor și a ceea ce presupunea acest angajament pentru femei. Chiar dacă în mediul urban

acestea se căsătoreau, în general, după vârsta majoratului și îsi puteau alege singure viitorul soț,

în mediul rural, surorile mai mici trebuiau să aștepte ca sora mai mare să se mărite înaintea lor,

motiv pentru care se măritau la vârste mai mici. Ele nu se puteau căsători fără dotă sau zestre iar

aceasta devenea proprietatea soțului, pe care era liber să o înstrăineze după cum dorea. Odată ce

se măritau, își pierdeau dreptul de a merge în justiție împotriva soțului sau fără acordul acestuia.

Chiar dacă am putea crede că femeile din familiile înstărite erau mai emancipate decât

celelalte, totuși ele aveau parte și de anumite constrângeri, fiind obligate să își petreacă viața în

jurul casei, chiar dacă aveau dădace pentru copii și personal plătit pentru a se ocupa de treburile

gospodărești, ele depindeau în totalitate de soț. Femeile din clasa de mijloc nu aveau atâtea

beneficii, în schimb puteau munci și erau mai independente, însă prețul acestei independențe era

împărțirea vieții între serviciu și treburile gospodărești. Femeile din familiile sărace din mediul

rural nu aveau, în schimb, nici beneficii materiale, nici independență, fiind nevoite să muncească

atât la câmp, cât și în gospodărie, depinzând în mare măsură de bărbați, care erau principalii

aducători de venituri.

Putem spune, așadar, că femeile acelei perioade, indiferent de condiția socială și de

beneficiile de care aveau parte, erau unite de aceeași constrângere, numită simplu “patriarhat”.

Bibliografie

Golopenița A. și Georgescu D.C (1941-1942), 60 de sate românești, cercetate de echipele

studențești în vara anului 1939, Anchetă sociologică condusă de Anton Golopenița și dr. D.C.

Georgescu, Bucuresti: ISSR

Liliana, Popescu (2004), Politica Sexelor, București: Maiko

Scurtu, Ioan (2003) Societatea românească în perioada înterbelică, Familia şi Locuinţa,

Universitatea din Bucureşti în Dobre Manuela (2003) Istorie si ideologie, București: Editura

Universitatii din Bucuresti - http://ebooks.unibuc.ro/istorie/ideologie/17.htm accesat la

5.02.2012