AMIGDALĂ (UN CIRCUIT EMOȚIONAL) Undeva în creierul nostru sunt generate ordinele care ne fac să producem o emoție, care ne fac s-o simțim, care ne fac să-i identificăm cauza exterioară. Acum începem să înțelegem unde și, de asemenea, prin ce proces se elaborează toate acestea. Surprinzator...

Scena se petrece în 1960. Marion Crane, o blondă frumoasă, cu forme apetisante, a avut o zi tare ciudată. Frântă de oboseală, ea se dezbracă și se bagă sub duș, cu fața spre jetul de apă. Pare să se destindă când, de odată, în spatele perdelei albe se întrezărește o umbră. Ochii lui Marion se măresc, gura i se strâmbă, fata se dă pe spate, urlă, se zbate ... și se prăbușește.

În fața micuțului ecran, inima telespectatorului bate tot mai repede, are respirația întretăiată, i se usucă gura, pupilele i se dilată. Hitchcock nu l-a cruțat. Dar ce s-a petrecut în creierul lui, ca să se ajungă până aici? Din spatele altui tip de ecran, cercetătorii oferă răspunsul. Dacă spectatorul ar fi fost subiectul unui studiu în momentul în care a vizionat scena, imagistica prin rezonanță magnetică funcțională (RMN) le-ar fi arătat un spectacol la fel de fascinant: activitatea creierului său. În centrul lobului temporal a devenit foarte activă o regiune mică: amigdala. Această structură cerebrală, de forma și de mărimea unei migdale, este situată în ambele emisfere cerebrale (cea dreaptă și cea stângă). Este piesa centrală a creierului emoțional. Este legată de foarte multe alte zone ale creierului, care participă la tratarea informațiilor și care provoacă efecte fiziologice.

Atunci când pe chipul lui Marion se citea spaima, imaginea a ajuns pe retina ochiului telespectatorului. Informația a fost trimisă, prin nervul optic, către corpul geniculat lateral al talamusului, o aglomerare de materie cenușie situată în centrul creierului, sub emisferele cerebrale. Talamusul a tratat imaginea primită, apoi a comunicat anumite informații cortexului vizual, care, la rândul său, a trimis informații către diferite zone corticale, dar, de asemenea și în primul rând, către amigdală. Aceasta a primit, pe o altă cale, și informațiile auditive ale scenei. Iar amigdala este sensibilă la coerența semnalelor.

În mod experimental, cercetătorii conduși de Richard J. Davison au demonstrat că, dacă semnalele sunt congruente, amigdala este mai activă decât în caz contrar. Prin urmare, probabil că Hitchcock a activat mai mult amigdala telespectatorului prin faptul că a inserat în scena dușului acorduri neliniștitoare de vioară decât dacă ar fi ales o melodie veselă.

Atunci, amigdala a efectuat anumite tratamente emoționale pe baza acestor informații. Ea a activat un ansamblu de rețele neuronale în hipotalamus, în trunchiul cerebral și în numeroase regiuni corticale, declanșând un răspuns din partea sistemului nervos periferic. Acesta cuprinde sistemul nervos somatic (sau senzori-motor) și sistemul nervos vegetativ, care comandă funcțiile importante precum respirația, circulația sângelui, salivația...Astfel, prin intermediul noradrenalinei, sistemul ortosimpatic al telespectatorului i-a accelerat acestuia ritmul cardiac, i-a contractat mușciul irisului... Emoția a survenit imediat. De fapt, emoția a apărut înainte chiar ca el să devină conștient de originea acesteia. Ce-ar fi o casă veche și bântuită fără vântul care șuieră prin ea și fără scârțâitul lemnului? Sunetul constituie un element major în percepția emoțională. Vederea nu este suficientă.