ANALELE UNIVERSITĂŢII CREŞTINE

ANALELE UNIVERSITĂŢII CREŞTINE “DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE GEOGRAFIA TURISMULUI

REVISTA GEOGRAFICĂ * REVISTA GEOGRAFICĂ * REVISTA

GEO -

CARPATHICA

GEOGRAFICĂ * REVISTA GEOGRAFICĂ * REVISTA GEOGRAFICĂ

SIBIU

2008

ANUL VIII, NR. 8

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR”

PREŞEDINTELE UNIVERSITĂŢII:

Prof. univ. dr. Momcilo LUBURICI

Rector fondator

FACULTATEA DE GEOGRAFIA TURISMULUI

Director fondator al revistei: Prof. univ. dr. Ion VELCEA

COLEGIUL DE REDACŢIE:

Redactor responsabil: Prof. univ. dr. Ion VELCEA

Redactor responsabil adjunct: Prof. univ. dr. Octavia BOGDAN

Membrii: Prof. univ. dr. Ion VELCEA

Prof. univ. dr. Pio NODARI (Italia)

Dr. Marc CHESNEL (Franţa)

Prof. univ. dr. Mircea BUZA

Prof. dr. Lucian BADEA

Conf. univ. dr. Teodor TODERAŞ

Secretar de redacţie: Asist. univ. drd. Damaris PLEŞIA

Traduceri în limbi străine: Asist. univ. drd. Daniela IRIMIE

Culegere şi tehnoredactare computerizată: Mariana FIRU

Damaris PLEŞIA

Responsabilitatea pentru conţinutul articolelor revine în exclusivitate autorilor.

ISSN 1582 – 4950

SIBIU, 2008

VOLUM OMAGIAL DEDICAT

PROF. UNIV. DR. ION VELCEA

VOLUMUL ÎNSUMEAZĂ COMUNICĂRILE ŞI

REFERATELE ŞTIINŢIFICE SUSŢINUTE LA

CEL DE-AL X-LEA COLOCVIU

INTERNAŢIONAL DE GEOGRAFIE –

TURISM DESFĂŞURAT ÎN ITALIA LA

UNIVERSITATEA DIN GORIZIA

(12 – 14 APRILIE 2007)

ANUL VIII 2008

GEO-CARPATHICA

8

SUMAR – CONTENTS – SOMMAIRE

PREFAŢĂ ........................................................................................................... 13

Octavia BOGDAN, AURA ÎMPLINIRILOR UNUI MARE GEOGRAF,

PROF. UNIV. DR. ION VELCEA – LA A 80-A ANIVERSARE /

The aura of achievements of a great geographer, Professor

Ion VELCEA, Ph.D., at his 80th celebration ....................................... 17

Ion VELCEA, DEZVOLTAREA REGIONALĂ A ROMÂNIEI ŞI UNELE

DIFERENŢIERI ECONOMICO-SOCIALE / Regional

development of Romania and some socio-economical aspects .......... 45

I. STUDII / STUDIES / ÉTUDES

Octavia BOGDAN, Sanda COSTEA, IMPACTUL HAZARDELOR /

RISCURILOR METEO-CLIMATICE MONTANE ASUPRA

ORGANISMULUI UMAN / The impact on the human body of

meteo-climatic hazards risks in the mountain region ......................... 87

Stéphane AUBERT, DYNAMIQUE ATMOSPHERIQUE REGIONALE ET

IMPACT OROGRAPHIQUE: LES ANTICYCLONES MOBILES

POLAIRES AU CONTACT DES CARPATES ROUMAINES /

Dinamica atmosferică regională şi impactul orografic: Anticiclonii

Mobili Polari (AMP) la contactul cu Carpaţii Româneşti ................ 101

Zeineddine NOUACEUR, LA TEMPÊTE DE SABLE DU 19 AU

22 FÉVRIER 2004 EN ALGÉRIE: CONDITIONS

MÉTÉOROLOGIQUES ET CARACTÉRISTIQUES / The

February 19 to 22 2004 dust storm in Algeria: characteristic and

meteorological conditions ................................................................. 117

Anatolie PUŢUNTICĂ, Mihaela IACOB, VULNERABILITATEA

TERITORIULUI REPUBLICII MOLDOVA FAŢĂ DE

DEPUNERILE COMPLEXE DE GHEAŢĂ / The vulnerability of

Moldova Republic territory given the complex ice deposits ............. 133

Sorin GEACU, EVOLUŢIA POPULAŢIONALĂ A CAPREI NEGRE

(RUPICAPRA RUPICAPRA L.) DIN MUNŢII RODNEI / Black

goat population evolution in Rodna Mountains (Rupicapra

rupicapra L.) ..................................................................................... 139

Radu SĂGEATĂ, RISCUL AGROALIMENTAR MONDIAL ŞI

CONSECINŢELE SALE GEOPOLITICE / Agro-alimentary risk

worldwide and its geopolitical consequences ................................... 147

II. CONCEPTE, OPINII / CONCEPTS, OPINIONS

Teodor TODERAŞ, PROBLEME CONCEPTUALE ŞI METODOLOGICE

PRIVIND UTILIZAREA SISTEMELOR INFORMATICE

GEOGRAFICE ÎN ANALIZA SUPRAFEŢEI UNUI AREAL

GEOGRAFIC ÎNREGISTRAT ÎN BAZA DE DATE

GEOGRAFICE / Aspects regarding the use of Geographical

Information Systems in analyzing a geographic area that is recorded

into a geo-database ............................................................................ 161

CRĂCEA, RISCUL AVALANŞELOR ÎN

SECTORUL GLACIAR AL VĂII BÂLEA CU PRIVIRE

SPECIALĂ ASUPRA INFRASTRUCTURII DE COMUNICAŢIE

TURISTICĂ. APLICAŢII GIS / The Avalanches Risk in the Glacial

Sector of Balea Valley, Regarding the Tourism Transport

Infrastructure. GIS aplications .......................................................... 169

III. DOCUMENTAR / DOCUMENTARY

Marc CHESNEL, MEGÈVE ET COURCHEVEL, DEUX STATIONS DE

MONTAGNE RECHERCHEES / Megève şi Courchevel, două

staţiuni montane căutate .................................................................... 181

Mircea BUZA, EVOLUŢIA URBANĂ A ORAŞULUI BONN, FOSTA

CAPITALĂ A GERMANIEI / The urban evolution of Bonn, the

former capital of Germany ................................................................ 189

Cristian BRAGHINĂ, EUROPA SUDICĂ – TRĂSĂTURI GEOGRAFICE /

South Europe – geographical features .............................................. 197

IV. DISCUŢII / DISCUSSIONS

Lucian BADEA, O DISCIPLINĂ GEOGRAFICĂ NEGLIJATĂ:

TOPONIMIA/ A neglected geographic discipline: Toponymy ....... 209

V. NOTE / NOTES

Maria BUD, GRUPA MONTANĂ PARÂNG ÎN DOCUMENTELE DE

ARHIVĂ / Parang Mountain Group within archive documents ...... 217

Virginia GHERASIM, BONITAREA POTENŢIALULUI TURISTIC AL

DEPRESIUNII SĂLIŞTEI / Appreciating the value of the touristic

potential of Saliste Depression .......................................................... 231

Damaris PLEŞIA, APRECIERI CANTITATIVE ŞI CALITATIVE ÎN

ANALIZA GEOMORFOLOGICĂ. STUDIU DE CAZ: COMUNA

RĂŞINARI, DIN SUDUL TRANSILVANIEI / Quantitative and

qualitative estimations in geomorphologic analysis. Research area:

Răşinari commune, from Southern Transylvania .............................. 241

, CULTURAL TOURISTIC

ITINERARY SIBIU – RĂŞINARI IN THE YEAR 2007 /

Itinerariul turistic cultural Sibiu – Răşinari în anul 2007 ................ 249

Adriana CRĂCEA, PARTICULARITĂŢI ALE AMENAJĂRII

TERITORIULUI ÎN ORAŞUL AVRIG / The territorial planning

particularities in Avrig town .............................................................. 255

Daniel COSTEA, EXPLOATĂRILE DE SARE DIN DEPRESIUNEA

TRANSILVANIEI ŞI POSIBILITĂŢILE PE CARE LE OFERĂ

PENTRU DEZVOLTAREA TURISMULUI / The salt exploatations

from Transylvania Depression and their impact in tourism

development ....................................................................................... 263

Ana MARINESCU, TIPURI DE TURISM ÎN SUDUL TRANSILVANIEI /

Types of tourism in southern Transylvania ....................................... 271

VI. VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ / SCIENTIFIC LIFE / VIE SCIENTIFIQUE

Radu SĂGEATĂ, SEMINARUL INTERNAŢIONAL „INIŢIATIVE

ANTREPRENORIALE ŞI DEZVOLTARE REGIONALĂ,

COMPARAŢII EUROPENE”; BORDEAUX, FRANŢA,

15–20 IULIE 2007 / International Seminary „Entrepreneurial

initiatives and regional development, European comparisons”,

Bordeaux, France, 15-20th of July, 2007 .......................................... 285

Radu SĂGEATĂ, CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ „COEZIUNE ŞI

DISPARITĂŢI. DEZVOLTARE REGIONALĂ ŞI LOCALĂ ÎN

EUROPA CENTRALĂ ŞI DE SUD-EST, ÎNTRE POTENŢIAL,

POLITICI ŞI PRACTICI”, ED. A VIII-A, TIMIŞOARA ŞI

REGIUNEA BANAT, 23-25 MAI 2008 / International Conference

„Cohesion and disparities. Regional and local development in Central

and South-Eastern Europe, between potential, politics and practices”,

8th

edition, Timisoara and Banat region, 23-25th

of May 2008 ......... 289

Virginia GHERASIM, PRIMA CONFERINŢĂ INTERNAŢIONALĂ A

TURISMULUI CARPATIC, BUŞTENI, 2008 / First International

Conference on Carpathic Tourism, Busteni, 2008 ............................ 293

Octavia BOGDAN, SESIUNEA ANUALĂ DE COMUNICĂRI

ŞTIINŢIFICE A FACULTĂŢII DE GEOGRAFIE A

UNIVERSITĂŢII DIN BUCUREŞTI, NOIEMBRIE 2007 / Annual

Scientific Conference of Bucharest University’s Geography Faculty,

November 2007 .................................................................................. 295

Mircea BUZA, SESIUNEA ANUALĂ DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE

LA INSTITUTUL DE GEOGRAFIE AL ACADEMIEI ROMÂNE

BUCUREŞTI, 13 IUNIE 2008 / Annual Scientific Conference of

Romanian Academy’s Geography Institute, Bucharest 13th of June,

2008 .................................................................................................... 299

Nicolae PLEŞIA, APLICAŢIA PRACTICĂ SIBIU–BÂLEA CASCADĂ–

BÂLEA LAC–SÂMBĂTA–SIBIU / Sibiu–Balea Waterfall–Balea

Lake–Sambata–Sibiu survey application ........................................... 303

VII. TEZE DE DOCTORAT SUSŢINUTE ÎN 2008 / DEFFENDED

DOCTORAL THESIS IN 2008

Traian CRĂCEA, DINAMICA PEISAJULUI GEOGRAFIC REFLECTATĂ

ÎN DOCUMENTELE CARTOGRAFICE ÎN DEPRESIUNEA

SIBIULUI / The geographic landscape dynamics reflected in

cartographic documents in Sibiu Depression .................................... 311

Virginia GHERASIM, POTENŢIALUL TURISTIC AL DEPRESIUNILOR

SIBIULUI ŞI FĂGĂRAŞULUI / The touristic potential of Sibiu and

Fagaras Depressions ......................................................................... 313

Sanda COSTEA, RISCURILE CLIMATICE DE IARNĂ ŞI INFLUENŢA

LOR ASUPRA ORGANISMULUI ŞI COMPORTAMENTULUI

UMAN / Winter climatic risks and their influence on human body and

behavior ............................................................................................. 315

Maria BUD, ECOTURISMUL ÎN GRUPA MONTANĂ PARÂNG /

Ecotourism in Parang mountain Group ............................................ 317

Nicolae PLEŞIA, DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ ÎN

DEPRESIUNEA SIBIULUI ŞI ÎN ZONELE LIMITROFE /

Sustainable rural development in Sibiu Depression and in the

limitrophe areas ................................................................................. 318

VIII. RECENZII / BOOK REVIEWS / COMPTES RENDUS

Ion VELCEA, Valeria VELCEA – coordonatori (2008), Sinteze de geografie

generală şi regională, Edit. Univ. „”Lucian Blaga, Sibiu / Regional

and general Geography syntheses (Daniela STĂNESCU) ................ 323

Ion BĂCĂNARU, Ion VELCEA (2006), Zona şi mediul geografic, Edit. Univ.

„Lucian Blaga”, Sibiu / The zone and the geographic environment

(Lucian BADEA) ................................................................................ 325

Valeria VELCEA, Octavia BOGDAN (2008), Geografia mediului, Edit. Univ.

„Lucian Blaga”, Sibiu / Environmental Geography (Damaris PLEŞIA)

............................................................................................................ 326

Mircea OPRIŞIU (2008), Să ne cunoaştem cetatea – CIVITAS CIBINIENSIS, I,

Casa de Presă şi Editură Tribuna, Sibiu / Let’s know our City (Daniela

IRIMIE) .............................................................................................. 328

ADMINISTRAŢIA NAŢIONALĂ DE METEOROLOGIE – Laboratorul de

Tehnici pentru Prognoza Fenomenelor Meteorologice Severe

(LTPFMS), Bucureşti, Serviciul Regional de Prognoză a Vremii, Sibiu

(2008), Bilanţul Nivologic al Sezonului de iarnă 2006 – 2007, Centrul

de Multiplicare ANM, Bucureşti / The 2006 – 2007 winter season

snow evaluation (Octavia BOGDAN) ................................................ 330

Radu SĂGEATĂ (2008), Geopolitică, Edit. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu /

Geopolitics (Daniela IRIMIE) ........................................................... 333

Monica DUMITRAŞCU (2006), Modificări ale peisajului în Câmpia Olteniei,

Edit. Acad., Bucureşti / Landscape changes in Oltenia’s plain

(Octavia BOGDAN) ........................................................................... 335

Dragoş BUGĂ (2005), Oraşele dintre Carpaţi şi Dunăre în secolele XIX şi XX.

Repartiţie teritorială şi evoluţie demografică, Edit. „Semne”,

Bucureşti / The cities between Carpathians and Danube in the 19-20th

centuries. Territorial distribution and demographic evolution (Traian

CRĂCEA) ........................................................................................... 337

Delphine Moussay-Derouet, Christophe Derouet (2007), Tour du monde des

vignes et des vins, Edit. Féret, Bordeaux / Turul lumii al viţei-de-vie şi

al vinurilor (Daniela IRIMIE) ........................................................... 339

IX. IN MEMORIAM

Grigore POSEA, LA DISPARIŢIA UNUI MARE PROFESOR / The loss of a

great Professor .................................................................................. 345

Octavia BOGDAN, LUMINĂ CARE A DĂRUIT LUMINĂ/ Light that gave

light .................................................................................................... 347

Constantin VERT, „DOAMNA GEOGRAFIEI ROMÂNEŞTI” / „The Lady of

Romanian Geography” ...................................................................... 351

13

PREFAŢĂ

La 3.VIII.2008, Prof. univ. dr. Ion VELCEA, decanul fondator al

Facultăţii de Geografia Turismului – Sibiu, director fondator al Revistei

Geo-Carpathica, a împlinit frumoasa vârstă octogenară din care, mai mult de

cinci decenii a slujit cu dăruire şi devotament pe tărâmul geografiei româneşti.

Domniei Sale îi datorează slujitorii geografiei şi toate cadrele pe care

le-a format, mii de mulţumiri pentru creaţiile sale de o inestimabilă valoare

ştiinţifică, majoritatea inedite, care au debuşat ca dintr-un izvor artezian bogat

cu idei novatoare, totdeauna ancorate în „prezent”, pline de substanţă şi

chintesenţă.

Zeci de generaţii de studenţi şi de cadre didactice, „s-au adăpat” şi

continuă să se alimenteze de la acest izvor nesecat şi aşa cum spune marele poet

naţional, Mihai Eminescu, „pururi reîntineritor” pentru geografia românească.

Preocupările sale ştiinţifice acoperă o paletă foarte bogată de

domenii de cercetare, greu de cuprins într-o singură frază. De la debutul

Domniei Sale în literatura geografică în 1957 şi până astăzi, mii de pagini şi

zeci de volume au văzut lumina tiparului sub semnătura Sa, pagini care

dezvăluie noi adevăruri ştiinţifice, noi teorii ce fundamentează direcţii de

cercetare geografică în care s-a impus ca un veritabil specialist, cu deosebire în

geografia economică, focalizate mai ales pe Geografia Agrară, Geografia

Rurală, Geografia habitatului rural şi Geografia industriei rurale, precum şi în

Turismul Rural şi Agroturism, direcţii care l-au consacrat drept creator de

şcoală, dovedindu-se un adevărat titan al geografiei româneşti, recunosccut şi

peste hotare.

Personalitatea ştiinţifică a Prof. univ. dr. Ion VELCEA întruneşte

atributele unui mare om de cultură, cercetător desăvârşit, cadru didactic de

excepţie şi manager iscusit al învăţământului geografic românesc, care a

14

contribuit substanţial, prin propriile sale creaţii, la progresul geografiei

româneşti.

Aniversarea a opt decenii de viaţă şi 55 de ani de bogată activitate

ştiinţifică, îl găseşte pe Profesorul nostru în plinătatea forţelor sale, cu zâmbetul

mereu pe buze şi umoru-i caracteristic din care-şi trage seva vitalităţii sale

pentru noi şi noi proiecte de cercetare şi dezvoltare a geografiei, cu deosebire

astăzi, a geografiei turismului.

Acesteia i-a fondat o facultate durabilă şi impunătoare în inima

Ardealului, singura cu acest profil din România, care, de pe poziţia Sa centrală,

„veghează” asupra fenomenului turistic din întreaga ţară şi nu numai.

Alături de aceasta, Revista Geo-Carpathica, care îşi datorează

existenţa, aceluiaşi fondator de şcoală nouă, Prof. univ. dr. Ion VELCEA, se

constituie într-un mesager veritabil al creaţiei şi producţiei ştiinţifice a cadrelor

didactice din această facultate, precum şi a colaboratorilor lor din ţară şi de

peste hotare.

Cu prilejul aniversării unei vârste octogenare, bogată în fapte măreţe,

oferim în dar Profesorului univ. dr. Ion VELCEA, un „buchet” de idei ştiinţifice

inserate în acest volum omagial împreună cu sentimentele noastre de aleasă

preţuire şi urarea de cât mai mulţi ani încununaţi de o activitate tot mai

prodigioasă.

Comitetul de Redacţie

PROF. UNIV. DR. ION VELCEA

ANIVERSAREA A 80 ANI DE VIAŢĂ ŞI

A 55 ANI DE ACTIVITATE RODNICĂ

A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI, ŞTIINŢEI ŞI

CERCETĂRII GEOGRAFICE

17

AURA ÎMPLINIRILOR UNUI MARE GEOGRAF

PROF. UNIV. DR. ION VELCEA LA A 80-A ANIVERSARE

Românii, cu sufletul lor cald şi “plin de duioşie”, au dăruit ţării

“titani” în toate timpurile şi în toate domeniile de activitate, gata să înfrunte

orice “intemperie”, făcându-se cunoscuţi, prin iscusinţa şi inteligenţa lor, în

întreaga lume.

Aşa se face că, dintr-un colţ mirific de ţară, din apropierea Oltului a

văzut lumina zilei la 3 august 1928 un vlăstar, care s-a ridicat dintr-o familie

modestă, dar cu sevă puternică şi raţiunea vârstei, care, învingând condiţia

socială şi racilele societăţii, a reuşit să se înalţe deasupra apelor tumultoase ale

vremii, să-şi găsească un drum pe care, o rază de Soare l-a îndreptat spre un

orizont luminos şi prosper, ce l-a făcut în timp, cunoscut nu numai în ţară, dar şi

peste hotare.

Şi astfel, acel vlăstar a ajuns să strălucească pe tot parcursul vieţii,

începând de copil, din vremea când efectua învăţământul primar în comuna

Argetoaia, apoi pe cel secundar la Craiova şi Slatina, precum şi pe cel superior

la bătrâna universitate bucureşteană. Şi-a desăvârşit acest învăţământ în 1952,

când acel vlăstar de altă dată, a reuşit să devină viguros, tot mai puternic şi

competitiv cu toţi cei din mijlocul cărora a plecat, ca şi cu cei în mijlocul cărora

s-a integrat.

Dar steaua sa norocoasă a continuat să-l însoţească şi ocrotească şi

mai departe. Astfel, încă înainte de terminarea Facultăţii de Geologie-Geografie,

Profesorul Ion Velcea, împreună cu alţi doi colegi şi prieteni, Lucian Badea şi

Grigore Posea, sunt repartizaţi ca asistenţi în cadrul Institutului de Geografie, la

vremea respectivă al Ministerului Învăţământului şi apoi al Academiei Române

(1952), acesta fiind prima “fortăreaţă” care le-a deschis larg porţile, în care

Domniile Lor au intrat cu dreptul, ca o recompensă pentru pregătirea de excepţie

la sesiunea din iarnă, dar şi ca o necesitate care se făcea tot mai mult simţită în

domeniul geografiei româneşti, ca şi în altele, aflate la vremea respectivă, la o

“răscruce de drumuri”. Aşadar, steaua sa norocoasă l-a îndemnat să-şi continuie

neabătut drumul prin hăţişurile geografiei, care avea atunci, nevoie de multă

ordine şi orientare.

Ca urmare, Profesorul Ion Velcea, cu o pregătire solidă de specialitate,

cu calităţile sale intelectuale demne de toată admiraţia, cu vigoarea tinereţii şi

puterea de muncă, dar mai ales cu dorinţa de afirmare cu ceva durabil, s-a dăruit

cu tot sufletul geografiei, pe care a slujit-o cu devotament şi pasiunea omului de

ştiinţă, încât rezultatele nu au întârziat să apară.

Rând pe rând, în Institutul de Geografie, Domnia Sa trece prin toate

treptele devenirii ştiinţifice, de la asistent (1952), la cercetător ştiinţific (1953),

la cercetător ştiinţific principal (1958), ca mai apoi, să ocupe şi funcţii de

18

conducere, şef de sector (1966) şi şef de secţie (1967–1969), situându-se mereu,

aşa cum sublinia cu o altă ocazie, mult regretata noastră colegă, Conf. dr. Sorina

Vlad, „pe linia întâi” în geografia economică românească.

Dar pentru aceasta, Profesorul Ion Velcea a pornit la drum cu

cercetările de teren efectuate în echipă, sub coordonarea înaintaşilor săi. Acest

lucru i-a permis să înţeleagă mai bine, faptul că geografia este o carte deschisă a

naturii, pe care trebuie să ştii să o citeşti şi s-o interpretezi.

Rezultatele foarte bune obţinute încă de la primele cercetări de teren,

l-au determinat pe mentorul său, Profesorul Ion Conea, să-l ia colaborator la

lucrarea “Scurtă prezentare geografică a Republicii Populare Române”,

publicată în Editura Ştiinţifică, în 1957. Aceasta a însemnat pentru profesorul

nostru, prima apariţie editorială care avea să-i promoveze numele.

Au urmat apoi, cercetări de teren pentru “Monografia Geografică a

României”, I–II (1950–1960) care i-au permis o interpretare complexă a

fenomenelor, într-o viziune sistemică, modernă. Aceasta s-a cristalizat tot mai

mult pe măsură ce activitatea de cercetare se adâncea.

Aplicaţiile acestor cercetări sistemice le găsim în teza sa de doctorat,

„Ţara Oaşului. Studiu de geografie regională”, susţinută la Universitatea

Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (1962), sub coordonarea Prof. univ. dr. Tiberiu

Morariu, m.c. al Academiei Române.

Aceasta a fost prima lucrare de doctorat din literatura românească de

specialitate, care a deschis calea unor monografii geografice similare, întemeiată

pe cercetări susţinute de teren, ceea ce i-a permis să pună în evidenţă,

originalitatea etnografică şi economică, a depresiunii respective, precum şi

originea ei vulcanică, singură între depresiunile din România, care reflectă un

colţ de ţară cu un specific românesc autentic şi de necontestat.

În prefaţa acestei lucrări, publicată în Editura Academiei (1964),

Prof. Vintilă Mihăilescu, părintele geografiei româneşti integrate, sublinia:

„Există puţine lucrări, mai ales cu caracter geografic, despre Ţara Oaşului, deşi

populaţia respectivă se bucură de o oarecare faimă; studiul de faţă reprezintă

astfel, prima contribuţie mai amănunţită şi valoroasă la geografia fizică şi

economică a acestei regiuni” … „care scoate din necunoscut, o regiune şi un

număr de locuitori despre care se vorbea mult, dar se cunoştea prea puţin.

Lucrarea se înscrie … şi ca un aport substanţial la dezvoltarea bazelor

metodologice ale geografiei în ţara noastră” (Prefaţă, 1964).

Obţinerea titlului de doctor în geografie l-a consacrat pe Profesorul

nostru pentru totdeauna, ca pe un cercetător format, cu largi vederi în domeniul

Geografiei în general şi al Geografiei economice generale şi regionale, precum

şi al Geografiei rurale în special, abordând subiecte din ce în ce mai incitante,

ca de exemplu, cele legate de amenajarea şi organizarea spaţiului rural naţional,

sistemele agricole, caracteristicile zonelor agricole, geneza, structura,

dezvoltarea şi tipologia agricolă, forţa de muncă din agricultură, stresul de

mediu, peisajul agrar, habitatul rural, precum şi numeroase alte probleme,

19

conceptuale privind Geografia economică şi Geografia rurală, precizându-se

pentru prima dată, locul şi rolul acestora în sistemul ştiinţelor geografice. Astfel,

publicarea lucrării Geografia agriculturii României în Editura Ştiinţifică (1968),

în colaborare cu Prof. univ. dr. N. Al. Rădulescu şi economistul N. Petrescu care

a constituit o premieră pentru geografia românească, apreciată şi peste hotare, l-a

consacrat, alături de ceilalţi, ca pe un deschizător de drum în domeniul

Geografiei agriculturii ale cărei baze se statorniceau pe legăturile strânse dintre

repartiţia ramurilor agricole dependent de factorii de mediu şi treapta de

dezvoltare istorico-socială a României.

Cercetările ulterioare au fundamentat şi mai bine problemele

conceptuale şi contribuţiile substanţiale aduse la dezvoltarea Geografiei

agriculturii şi în special, a Geografiei rurale, domeniu cu o sferă de cuprindere

mult mai mare. Astfel, în concepţia Profesorului Ion Velcea, Geografia rurală

analizează, în egală măsură, complexul fizico-geografic, comunităţile rurale cu

toate implicaţiile sociologice, funcţiile geoproductive (agricultura, industria,

economia forestieră, transporturile, turismul etc.), integrarea acestora cu

aşezările urbane. De asemenea, utilizează tehnici proprii de cercetare ştiinţifică

pentru a configura sinteza asupra spaţiului rural, complex şi integrat (Geografie

rurală, p. 9). Aşadar, în cadrul Geografiei rurale, Profesorul Ion Velcea distinge

mai multe direcţii de cercetare. Acestea sunt: Geografia utilizării terenurilor,

Geografia agriculturii şi Geografia agrară, Turismul rural şi Agroturismul,

Geografia habitatului rural şi Geografia industriei rurale.

În concepţia Domniei Sale, fiecare direcţie de cercetare are un obiectiv

foarte bine precizat. Astfel, Geografia utilizării terenurilor analizează dinamica

categoriilor de folosinţă a acestora pe baza unor documente vechi (hărţi

topografice, documente istorice etc.), scoţând în evidenţă extensiunea sau

regresiunea terenurilor arabile şi respectiv a culturilor specializate, a pajiştilor

naturale, a fondului forestier şi acvatic etc., care se circumscriu pe hărţi speciale.

Geografia agricolă şi Geografia agrară nu se identifică într-una şi

aceeaşi direcţie de cercetare. Profesorul Ion Velcea face distincţie între acestea,

înţelegând prin Geografia agricolă, acea ramură a Geografiei care studiază

condiţiile tehnico-agricole în corelaţie cu rezultatele muncii agricole, în timp ce,

Geografia agrară se ocupă cu amenajarea terenurilor în funcţie de condiţiile

fizico-geografice şi umane în profil teritorial. În cadrul acestor domenii de

cercetare se operează cu anumite noţiuni consacrate, ca de exemplu: peisaj

agrar, peisaj rural, regiune agrogeografică, agroecosisteme etc. al căror

conţinuit este foarte bine definit. Aşa de exemplu, după unii autori, peisajul

agrar este similar cu peisajul ariilor neurbanizate. În concepţia Profesorului

Ion Velcea, peisajul ariilor neurbanizate are o sferă de cuprindere mult mai

mare, care estompează sensul real al peisajului agrar; acesta din urmă reflectă

acea componentă a peisajului rural, care se impune prin elementele sale

productive, prin formele specifice de organizare a spaţiului agrar corelate cu

potenţialul agricol al teritoriului, parcelarea spaţiilor cultivate sau înierbate,

20

precum şi cu amenajarea tehnico-rezidenţială pe care le comportă exploatările

agrare în diferite condiţii naturale şi tehnico-economice, care au evoluat în timp

şi spaţiu, concomitent cu gradul de civilizaţie a societăţii omeneşti. Cu alte

cuvinte, peisajul agrar este obiectul de studiu al Geografiei agrare, care

reprezintă doar o componentă a peisajului ariilor neurbanizate.

Cu o sferă de cuprindere mai mare este peisajul rural care include, aşa

cum precizează Profesorul Ion Velcea, pe lângă peisajul agrar, şi structurile de

habitat, amenajările turistice, obiectivele istorice din acest peisaj, echipările care

asigură legătura dintrte habitat şi formele productive, dintre acestea şi pieţele de

desfacere (căile de comunicaţie, fondul forestier, formele secundare de

prelucrare a resurselor funciare implantate în mediile rurale etc.). Aşadar,

peisajul rural este obiectul de studiu al Geografiei rurale.

Alte precizări au fost aduse conceptului de regiune agrogeografică

care se referă la formele teritoriale de organizare, amenajare şi echipare a

spaţiului cu destinaţie agroproductivă şi care reprezintă doar o anumită parte din

peisajul rural, cu un anumit specific agroproductiv, de habitat şi corelaţii între

acestea, unic şi nerepetabil în cadrul peisajului respectiv.

Cu alte cuvinte, regiunea agrogeografică este o unitate taxonomică,

de organizare agroproductivă a peisajului rural, peisaj care poate cuprinde mai

multe unităţi de acest gen; este o treaptă de ierarhizare a teritoriilor

agroproductive utilizată la întocmirea hărţilor de zonare.

În structura peisajului agrar se deosebesc şi numeroase

agroecosisteme, noţiune utilizată, mai ales de biologie, în opinia cărora acestea

reflectă organizarea sistemică a relaţiilor plantă–sol şi a fluxurilor de substanţă

şi energie care se subordonează unui anumit tip de cultură. Din punct de vedere

geografic, acestuia îi corespunde agrogeosistemul.

Dezvoltarea conceptelor de Geografie aplicată şi Geografie agrară a

permis Profesorului Ion Velcea să formuleze conceptul de geoeconomie agrară.

Acesta include într-o ecuaţie sistemică, totalitatea relaţiilor de interdependenţă şi

conexiunile factorilor de mediu, având în vedere specializarea şi diversitatea

producţiei agricole şi a celei industrial-agrare în profil teritorial, la care se

adaugă toate implementările de energie socială – mecanizarea, chimizarea,

ingineria genetică etc. – şi de calificare a forţei de muncă. Acest concept, în

viziunea profesorului nostru, are în vedere, pe de o parte, potenţialul natural al

factorilor de mediu, iar pe de alta, dependent de acesta, repotenţarea capacităţii

factorilor agroproductivi şi repartiţia geografică a culturilor în deplină

concordanţă cu particularităţile naturale ale terenurilor agricole.

O atenţie cuvenită a acordat-o Profesorul Ion Velcea şi noţiunilor de

turism rural şi agroturism. Astfel, în timp ce turismul rural include întregul

potenţial turistic rural, precum şi toate formele de amenajări turistice rurale,

inclusiv agroturistice, acesta din urmă, agroturismul, are o sferă de cuprindere

mult mai limitată, referindu-se în special, la oferta pensiunilor agroturistice

21

locale, de valorificare a produselor din gospodăria proprie care oferă condiţii de

cazare, produse proaspete, ecologice etc.

Ca o completare la cele de mai sus, Profesorul Ion Velcea subliniază

rolul cercetărilor geografice în cartarea potenţialului turistic (a elementelor

peisagistice şi a reliefului cu ofertă turistică, a tuturor componentelor naturale şi

antropice care se constituie în resurse turistice).

În acelaşi timp, Domnia Sa recomandă, tot de pe poziţii geografice,

utilizarea hărţilor speciale (geomorfologice, topoclimatice, precum şi pe cele de

risc geomorfologic şi topoclimatic, de care trebuie să se ţină seama, atât la

amplasarea unor pensiuni turistice, cât şi în organizarea turistică a timpului

liber). Totodată, profesorul nostru sugerează şi necesitatea unor noi studii

asupra mutaţiilor turistice intervenite în mediul rural (structura populaţiei

ocupate în turism, tipurile de activităţi turistice rurale, fluxurile turistice interne

şi internaţionale, calitatea mediului cu vocaţie turistică etc.).

Aşa cum precizam mai sus, în conceptul de Geografie rurală,

Profesorul Ion Velcea include ca direcţie de cercetare şi Geografia habitatului

rural, respectiv a satului românesc care a stat totdeauna în atenţia geografilor.

În viziunea profesorului nostru, în etapa contemporană apar noi

valenţe ale satului românesc, încât habitatul rural necesită o analiză mult mai

complexă care trebuie să ţină seama de: morfostructura unei aşezări rurale

stabile sau permanente, caracteristicile şi repartiţia teritorială a aşezărilor

sezoniere simple şi complexe, caracteristicile cantitative (potenţialul uman,

densitate, structură, mobilitate teritorială etc.) şi calitativ-dinamice (resurse de

forţă de muncă, grad de calificare şi profesionalizare a comunităţilor rurale),

respectiv, un ansamblu de indicatori care să asigure o dezvoltare rurală durabilă.

Aceiaşi viziune modernă o atribuie Profesorul Ion Velcea şi

conţinutului Geografiei industriei rurale. Aceasta are ca obiect de studiu,

ansamblul unităţilor industriei extractive şi prelucrătoare din mediul rural,

industria artizanală cu specificul ei local etc.

Conform Programului de dezvoltare rurală iniţiat de Consiliul

Europei, se acordă o atenţie deosebită întreprinderilor mici şi mijlocii din mediul

rural, pentru revitalizarea aşezărilor rurale, pentru asigurarea locurilor de muncă

şi reducerea mobilităţii teritoriale a populaţiei rurale, dar şi pentru crearea de

bunuri de larg consum pentru populaţia locală şi urbană, ca şi pentru materia

primă pentru industria locală.

Conchidem, apreciind că în elaborarea conceptului de Geografie

rurală, Profesorul Ion Velcea pleacă de la viziunea integratoare a Profesorului

Vintilă Mihăilescu (1968) privind Geografia fundamentală ca ştiinţă a

întregului planetar. Conform acestui concept, spaţiul rural reprezintă o parte şi

un produs al acestui întreg, în care coexistă sincronic fenomene şi structuri

fizice, cu aport de suport şi condiţionare, fenomene şi structuri sociale (habitatul

şi populaţia), fenomene şi structuri economice (economia primară şi

22

nonagricolă), structuri de relaţii etc., intim corelate între ele şi perfect sau nu

adaptate prin relaţii reciproce, la natura acestui suport geoecologic.

În ansamblul său, precizează Profesorul Ion Velcea, Geografia rurală

se constituie ca un obiect cu metode proprii de cercetare, ca o ramură

particulară a geografiei, specializată şi consacrată cunoaşterii ştiinţifice, nu a

componenţei în sine, ci a întregului spaţiu geografic rural… Ea se consacră

studiului unui întreg rural local, regional şi planetar, privit consecvent, nu

dintr-o anumită latură, ci a tuturor acelora care, prin funcţii şi conexiuni,

configurează întregul în manifestarea lui integrală.

Am creionat aici, contribuţiile inestimabile ale Profesorului Ion

Velcea la afirmarea şi dezvoltarea Geografiei rurale, domeniul căruia i s-a

dedicat cu toată competenţa, ceea ce îl defineşte ca pe un creator de şcoală.

Această concepţie sistemică integratoare l-a călăuzit pe profesorul

nostru, în toate studiile sale, care i-au adus satisfacţia unei munci împlinite.

Demne de remarcat sunt contribuţiile sale de mare interes ştiinţific, la elaborarea

unor lucrări fundamentale ale Geografiei româneşti. Printre acestea cităm:

Geografia Văii Dunării Româneşti (1969); Piemontul Getic (1971), Atlas

R.S. România (1972-1979), Geografia României, volumele: II (1984),

III (1987), IV (1992), V (2005) etc. în calitate de autor, iar la unele, şi de

coordonator. Toate aceste lucrări au fost elaborate în Institutul de Geografie şi

publicate în Editura Academiei, pe parcursul a circa două decenii, cât Domnia

Sa a funcţionat în acest institut, dar şi după aceea, când a trecut la învăţământul

superior unde şi-a continuat activitatea publicistică de cercetare, în paralel cu

cea didactică, colaborând la alte lucrări monumentale ale Geografiei româneşti.

Amintim în context, Enciclopedia Geografică a României (1982), Judeţul

Prahova (1982), precum şi Ghidul turistic al Judeţului Prahova (1984), care

avea să prefaţeze activitatea sa fructuoasă din domeniul Geografiei turismului de

mai târziu, cu care profesorul nostru s-a impus definitiv ca prim specialist şi

manager.

Şi seria publicaţiilor continuă cu multe alte volume inedite, precum

Geografia rurală (apărută în patru ediţii 1993, 1996, 2000 şi 2006), Geografia

economică mondială (alte patru ediţii, 1995, 2000, 2002 şi 2005), Zona şi

mediul geografic (2003, 2005 şi 2006), Habitatul rural subcarpatic – Cornu

(2004), Geografia rurală – Agroturism (2004), Sinteze de Geografie generală şi

regională (2003, 2004, 2005, 2006, 2008), Satul românesc (2007) etc., la care

s-a implicat în calitate de autor, coautor sau coordonator.

Sintetizând contribuţiile Domniei Sale, remarcăm o bogată listă de

lucrări, cu o tematică variată, care totalizează circa 170 de materiale ştiinţifice,

dintre care, circa 35 reprezintă tratate, manuale, lucrări de sinteză, unele dintre

acestea aflându-se la a 2-3-4-a ediţie, ceea ce demonstrează autenticitatea şi

valoarea lor ştiinţifică şi practică, care suscită continuu un interes deosebit.

O altă latură a preocupărilor ştiinţifice ale Profesorului Ion Velcea,

care completează în chip fericit activitatea sa publicistică, o reprezintă

23

elaborarea unor hărţi tematice murale sau hărţi în atlase şi studii, pentru care,

de mare sprijin i-a fost colegul şi bunul său prieten, Gelu Iacob, o mână de aur

pentru cartografia românească, deşi nu a fost cartograf, ci un talentat autodidact.

Printre cele mai importante cităm: Harta industriei României, variantele 1938 şi

1958 (ambele publicate în 1960), Harta utilizării terenurilor (1963), Harta

administrativă a României (1965), Harta economică a României (publicată în

şase ediţii, 1965-1972), Harta agriculturii mondiale (1988), Harta energeticii

mondiale (1989), Harta resurselor naturale ale Terrei (1990), cele mai multe

fiind publicate (singur sau în colaborare) în Editura Didactică şi Pedagogică, sau

altele, în revistele Academiei Române, sau în Atlas R.S. România (14 la număr,

în perioada 1972–1979), precum şi în Atlasul ţărilor dunărene (Harta utilizării

terenurilor în Europa, 1978, prin cooperare în cadrul UGI), apărut la Viena

(1989).

Trebuie să subliniem faptul că, din punct de vedere al cartografierii

economico-geografice, Profesorul Ion Velcea s-a impus, nu numai printr-o

tematică bogată abordată, dar şi din punct de vedere al metodologiei

reprezentărilor cartografice. Domnia Sa, alături de colegul său Gelu Iacob, s-a

înscris pe linia celor mai cunoscuţi autori de hărţi murale şi atlase din domeniul

Geografiei economice.

Adăugăm la acestea, numeroase ediţii de cursuri universitare susţinute

la Universitatea din Bucureşti – Facultatea de Geografie şi Universitatea

Creştină “Dimitrie Cantemir” – Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu:

Geografia economică mondială, Geografia rurală, Geografia umană şi

economică a României, Europa. Diferenţieri regionale, Metodica cercetărilor

economico-geografice, Geografia agriculturii etc., majoritatea publicate,

precum şi numeroase ediţii de manuale şcolare apărute în Editura Didactică şi

Pedagogică, elaborate în colaborare, pentru clasa a X-a între care cităm:

Geografia economică a R.S. România (două ediţii, ultima în 1975), Geografia

umană şi economică a lumii (mai multe ediţii, 1978–1999), Geografia

economică a lumii contemporane (1995), Geografia umană (2000–2004, 2005 şi

2007) etc., cu care a venit în sprijinul pregătirii preuniversitare; pentru un

învăţământ de calitate.

Participarea Sa la elaborarea manualelor şcolare de profil, denotă nu

numai o pregătire profesională şi competitivitate ştiinţifică, dar şi o pregătire

metodologică, un anumit tact pedagogic de a prezenta cât mai logic, mai coerent

şi sistemic, noţiunile de bază din manual care să vină în sprijinul profesorilor de

geografie şi al elevilor.

Un alt aspect deosebit de meritoriu pentru activitatea ştiinţifică a

Profesorului Ion Velcea este şi faptul că, prin gama largă de publicaţii, Domnia

Sa s-a făcut foarte bine cunoscut şi peste hotare. Astfel, îl găsim prezent, pe

lângă revistele geografice şi editurile româneşti de prestigiu, şi în cele străine

din Aix-en-Provence (Franţa), Ljubljana (Slovacia), Barcelona (Spania), Verona

24

(Italia), München (Germania), Beijing (China) etc., ceea ce face cinste nu numai

profesorului nostru, dar şi întregii geografii româneşti.

Menţionăm şi faptul că prezentările făcute în cadrul unor schimburi de

experienţă, colocvii, simpozioane, sau congrese internaţionale (ex. Verona –

1970 şi 1974, Trieste din 1997 până în prezent cu o periodicitate de ½ ani,

Liverpool – 1996, 1998, Lisabona 2002, Gorizia – 2005 şi 2007, La Rochelle –

2006 etc.) pe teme de Geografie rurală şi mai ales de Geografia Turismului,

s-au bucurat de aprecieri unanime, care au pus în valoare activitatea de cercetare

ştiinţifică a Profesorului Ion Velcea.

Concomitent cu toate aceste realizări, Profesorului Ion Velcea,

călăuzit de steaua sa norocoasă, i s-au deschis şi alte drumuri în geografie spre

împlinirea deplină şi valorificarea tuturor calităţilor sale. Astfel, în perioada

1953–1957, Domnia Sa a funcţionat ca lector în cadrul Institutului Diplomatic

Român, aparţinând Ministerului Afacerilor Externe; în perioada 1965-1968 îl

găsim ca lector universitar la Institutul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice;

din 1970 funcţionează drept conferenţiar universitar, iar din 1990, ca profesor la

Facultatea de Geologie-Geografie a Universităţii din Bucureşti, unde rămâne

profesor-consultant şi după pensionare. Tot aici, din 1990 conduce şi doctoratul

în domeniul în care s-a consacrat cel mai mult, cel al Geografiei economice.

Pe tot parcursul vieţii sale, remarcăm la Profesorul Ion Velcea,

abordări moderne, multilaterale şi interdisciplinare bazate pe cercetări de teren

asidue, aşa cum au făcut-o şi înaintaşii geografiei româneşti, Simion Mehedinţi,

George Vâlsan, Vintilă Mihăilescu, N. Al. Rădulescu etc. pe care i-a urmat cu

credinţă şi devotament.

De asemenea, remarcăm în această lungă şi prodigioasă activitate de

cercetare şi învăţământ geografic superior, fidelitatea nedesminţită a

profesorului nostru faţă de unităţile de cercetare şi învăţământ superior unde a

activat, sau a colaborat, fapt care, pe de o parte, i-a lărgit tot mai mult

orizonturile ştiinţifice, iar pe de alta, şi-a putut pune tot mai bine în valoare,

calităţile sale de cercetător şi profesor.

Profesorul Ion Velcea s-a impus în Geografia românească şi ca un

excelent manager, domeniu în care s-a afirmat foarte de timpuriu, cu un talent

deosebit şi continuu ascendent. Am putea spune că seva în această direcţie şi-a

tras-o încă din facultate, când a înfiinţat şi condus cercul ştiinţific studenţesc de

Geografie economică, activitate continuată după terminarea facultăţii cu munca

de redacţie desfăşurată în cadrul revistelor consacrate, precum Terra, Buletinul

Societăţii de Geografie, Studii şi Cercetări de Geologie-Geofizică-Geografie,

seria Geografie, Revue Roumaine de Géologie – Géophisique – Géographie,

Série de Géographie, Analele Universităţii Bucureşti – Seria Geografie, iar mai

târziu (din anul 2000), Geo-Carpathica la Sibiu, al cărei director fondator este,

pentru care manifestă o preocupare continuă de a aduce în prim plan, cele mai

actuale probleme ale geografiei. Astfel, cu ocazia apariţiei primului număr,

rectorul Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” Prof. univ. dr. Momcilo

25

Luburici aprecia că Geo-Carpathica s-a constituit “într-un veritabil mesager de

cunoaştere pe plan naţional şi internaţional a realizărilor geografilor români în

domeniul cercetării peisajului geografic şi al patrimoniului cultural-ştiinţific

naţional”.

Adăugăm la acestea şi funcţia de redactor şef la Editura Ştiinţifică,

Departamentul de Geologie – Geografie (1970–1975), cu care ocazie a promovat

publicarea lucrărilor de geografie, cu predilecţie ale înaintaşilor noştri.

Profesorul Ion Velcea s-a manifestat şi mai mult ca manager în

domeniul geografiei, în funcţia sa de vicepreşedinte al Societăţii de Ştiinţe

Geografice din România, timp de peste două decenii (1968–1991) cu care ocazie

a desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică şi organizatorică, concretizată, printre

altele, şi în cele două congrese naţionale ale SSG (1984 şi 1988), precum şi în

cele 14 simpozioane de Geografie agrară care au antrenat un număr mare de

cadre didactice de profil, o adevărată şcoală de perfecţionare a cadrelor

didactice, poate cea mai autentică mişcare geografică naţională, cu caracter

interdisciplinar la care au aderat şi numeroşi alţi specialişti (ingineri agronomi,

sociologi, economişti etc.). Încheierea acestora cu interesante aplicaţii de teren,

contribuia şi mai mult la lărgirea orizontului geografic şi la dezbaterea

problemelor ştiinţifice cu care se confruntau geografii, la momentele respective.

Dar, punctul culminant al activităţii manageriale şi ştiinţifice a

Profesorului Ion Velcea l-a constituit înfiinţarea citadelei universitare de

Geografia Turismului – Sibiu, împreună cu soţia Domniei Sale, mult regretata

Doamna Profesor univ. dr. Valeria Velcea, facultate care face parte din structura

Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, unică prin profilul său în ţară la

vremea respectivă. Prin aceasta, Profesorul Ion Velcea s-a impus pentru a doua

oară drept creator de şcoală, de data aceasta cu o dublă semnificaţie, atât ca

lăcaş de cultură şi învăţământ, cât şi ca direcţie de cercetare şi formare a cadrelor

cu pregătire superioară care să acopere necesităţile actuale de dezvoltare a

tursmului în România.

Din acest punct de vedere sunt demne de apreciat construcţia „cetăţii

albe” din inima Transilvaniei, sălile de curs şi laboratoarele organizate în stil

modern care rivalizează cu cele mai renumite facultăţi din lume, biblioteca cu

circa 10 000 volume, incluzând cursuri publicate pentru toate specialităţile,

îndrumătoare şi chestionare de cercetare, metodici de cercetări geografice,

reviste studenţeşti etc. Adăugăm la acestea şi modul ingenios în care este

organizată întreaga activitate didactică începând cu structura planului de

învăţământ şi încheind cu punerea lui în aplicare.

Sunt demne de apreciat şi relaţiile ştiinţifice bilaterale de parteneriat

organizate de Profesorul Ion Velcea cu facultăţile de profil din diverse ţări ale

lumii (Italia – Trieste şi Gorizia, Franţa – La Rochelle, Marea Britanie –

Liverpool, Canada – Ottawa etc.), concretizate în vizite de lucru, schimburi de

publicaţii, ceea ce a contribuit mult, nu numai la afirmarea personalităţii

ştiinţifice a profesorilor Velcea al căror nume a depăşit de mult şi cu mult

26

graniţele României, dar şi la creşterea prestigiului Facultăţii de Geografia

Turismului – Sibiu, atât pe plan naţional, cât şi internaţional.

Ca o recunoaştere a competenţei sale, ştiinţifice şi profesionale, a fost

şi numirea Profesorului Ion Velcea în numeroase comisii de promovare pe post,

de licenţă, de acordare a gradelor didactice în învăţământ, de evaluare a tezelor

de doctorat etc. Este meritorie activitatea Domniei Sale şi în ceea ce priveşte

activităţile pe care le desfăşoară (în mod curent) ca decan fondator al Facultăţii

de Geografia Turismului şi prorector al Universităţii din care acesta face parte,

precum şi relaţiile directe cu alte unităţi de cultură, învăţământ şi administraţie

de pe plan local, naţional şi internaţional.

Pentru meritele sale deosebite, profesorul nostru, aflat la cea de a

80-a aniversare de viaţă şi a 55-a de activitate ştiinţifică şi didactică, în

plenitudinea forţelor fizice şi intelectuale, a fost încununat, de-a lungul anilor, cu

numeroase premii, distincţii, medalii şi diplome de onoare sau excelenţă, ca

semn al recunoaşterii Domniei Sale ca unul dintre titanii geografiei româneşti a

cărei viaţă, alături de soţia sa, Prof. univ. dr. Valeria Velcea, a însemnat aşa cum

singuri o definesc “firul călăuzitor al unei profesii de credinţă” (2002).

Enumerăm printre altele: Premiul Academiei Române Gh. Munteanu Murgoci

(1984), Ordinul American de Excelenţă, Medalia de aur pentru România a

Comisiei Culturale a S.U.A., Medalia de argint a Universităţii din Trieste,

precum şi cele din Verona, Cambridge, Medalia 100 de ani de învăţământ

geografic la Universitatea din Bucureşti, Medalia 100 de ani şi 125 de ani de

existenţă a Societăţii de Geografie etc.

La acestea se adaugă distincţiile oferite de diverse instituţii, între care

enumerăm pe cele mai înalte ale Institutului American de Bibliografii, precum

Ordinul American de Excelenţă şi Steaua de Aur – Premiul Universal al

Împlinirii (2000), Omul anului 2000, Deputat guvernator pe viaţă (2000) cu

care ocazie, în scrisoarea adresată de către directorul acestuia, J. M. Evans,

profesorului nostru se sublinia: “Titlul pe viaţă de Deputat Guvernator dăruit

Domniei Voastre, exprimă admiraţia şi încrederea acordată de noi” …

“Contribuţia Dumneavoastră la interesele culturale, civice şi profesionale ale

societăţii au justificat locul ocupat de Dumneavoastră în Comitetul

Guvernatorilor…” Prin aceasta, Asociaţia de Studii biografice a Institutului

American din Carolina de Nord este asigurată de continuitatea obiectivului

nostru prioritar, acela de a sprijini oamenii din întreaga lume, a căror filozofie

şi inteligenţă superioară merită a fi recunoscute”.

Am consemnat principalele direcţii prin care, Profesorul Ion Velcea

s-a afirmat în lunga sa carieră consacarată geografiei. Toate acestea confirmă

faptul că acolo, undeva, sus, o stea norocoasă l-a îndrăgit, călăuzit şi îndrumat

toată viaţa pe profesorul nostru, dăruindu-i multă lumină şi o aură a împlinirilor

care va străluci în Geografia românească. Şi poate că un plus de lumină i-a

oferit şi căsătoria Domniei Sale şi convieţuirea statornică, cu un suflet nobil,

distins şi devotat în persoana Profesoarei univ. dr. Valeria Amelia Micalevich

27

Velcea, un alt titan al Geografiei româneşti, care i-a oferit multă linişte,

încredere, tandreţe, dragoste nemărginită şi un dialog continuu constructiv.

Împreună au format un cuplu desăvârşit care a parcurs lungul drum al vieţii de

aproape şase decenii, cu toate greutăţile şi aspiraţiile Domniilor Lor, contribuind

din plin la afirmarea şi consolidarea geografiei moderne româneşti.

Desigur că, bilanţul realizărilor Profesorului Ion Velcea, nu se încheie

aici. Vor mai trece valuri tumultoase şi vor mai fi izbânzi care vor completa aura

strălucitoare a împlinirilor depline ale profesorului nostru, căci, cu agerimea

minţii, tinereţea veşnică, jovialitatea-i caracteristică, blândeţea şi nobleţea-i

sufletească, Domnia Sa este gata să înfrunte şi să depăşească orice val care, aşa

cum spunea Eminescu „ce e val, ca valul trece”, rămânând totdeauna sus, pe

baricadele geografiei căreia i s-a dedicat cu întreaga viaţă, alături de toţi

înaintaşii geografiei româneşti, model de activitate şi dăruire.

Să-i urăm, aşadar, la acest frumos moment aniversar octogenar,

tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, spre folosul şi prosperitatea

geografiei noastre.

La Mulţi Ani, mult stimate Domnule Prof. univ. dr. Ion VELCEA!

Prof. univ. dr. Octavia BOGDAN

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Volume şi capitole în volume de specialitate

Conea, I., Velcea, I. (1957), Scurtă prezentare geografică a României, Edit.

Ştiinţifică, Bucureşti.

Velcea, I. (1964), Ţara Oaşului. Studiu de geografie economică regională, Edit.

Academiei R.P.R., Bucureşti, 164 p.

Velcea, Valeria, Velcea, I. (1965), Valea Prahovei, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti,

230 p.

Morariu, T., Cucu, V., Velcea, I. (1966), The Geography of Romania, Edit.

Meridiane, Bucureşti, 170 p.

Rădulescu, N. Al., Velcea, I., Petrescu, N. (1968), Geografia Agriculturii

României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 341 p.

Velcea, Valeria, Velcea I. (1969), Itinerar banato-valah, Edit. Ştiinţifică,

Bucureşti.

* * * (1969), Geografia Văii Dunării Româneşti, Edit. Academiei R.S.R.,

Bucureşti, 783 p. (membru în comitetul de redacţie, autor şi coautor la

9 cap.).

28

Demek, J., Maurer, H., Iordan, P., Pécsi, M., Roubitschck, N., Starkel, I.,

Velcea, I., Wein, G., Wonka, E. şi colab. (1970–1989), Atlas der

Donaulander, Viena.

Velcea, I. – editor şi coautor (1971), Piemontul Getic. Studiu de geografie

economică, Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti, 319 p.

Velcea, I. – coordonator (1974), Valorificarea economică şi turistică a

Carpaţilor Meridionali, Tipografia Universităţii din Bucureşti.

Velcea, I. (1975), Geografia economică a României, Tipogr. Univ. din

Bucureşti, 174 p.

Velcea, I. (1976), Roumanie. Geographie Economique et Sociale, Edit.


Velcea, Valeria, Velcea, I., Mândruţ, O. (1979), Judeţul Arad, Edit. Academiei

R.S.R., Bucureşti, 143 p.

Velcea, I. (coordonator şi autor la 14 hărţi) (1972–1979), Atlas. R.S. România,

Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti.

* * * (1982), Enciclopedia geografică a României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti

(autor la 14 capitole).

Popovici, I., Grigore, M., Marin, I., Velcea, I. (1984), Podişul Dobrogei şi Delta

Dunării, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 301 p.

Velcea, I., Niculescu, Gh. (1984), Ghidul turistic al Judeţului Prahova, Edit.

Sport-Turism, Bucureşti, 144 p.

* * * (1984), Geografia României, II, Geografia umană şi economică, Edit.

Academiei R.S.R., Bucureşti, 544 p. (membru în comitetul de redacţie

şi autor).

* * * (1987), Geografia României, III, Carpaţii şi Depresiunea Transilvaniei,

Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti, 655 p. (membru în comitetul de

redacţie şi autor).

Surdu, V., Velcea, Valeria, Velcea, I. şi colab. (1988), The Romanian

Carpathians, Krakow.

* * * (1992), Geografia României, IV, Regiunile pericarpatice, Edit. Academiei

Române, Bucureşti (membru în comitetul de redacţie şi autor).

Velcea, I. Ungureanu, Al. (1995), Geografia economică mondială, ed. a II-a,

Edit. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 310 p.

Velcea, I. (2000), Geografie rurală (ed. a III-a), Edit. Univ. „Lucian Blaga”,

Sibiu, 183 p.

Velcea, I. (2002, 2005), Geografie economică şi politică mondială, Edit. Univ.

„Lucian Blaga”, Sibiu, 198 p.

Velcea, Valeria, Velcea, I. (2002), Firul neîntrerupt al unei profesii de credinţă,

Edit. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 148 p.

Băcănaru, I., Velcea, I. (2003, 2005, 2006), Zona şi mediul geografic, Edit.

Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 324 p.

Băcănaru, I, Velcea, I. (2004), Habitatul rural piemontan – Studiu de caz, Edit.


29

Velcea, I., Velcea, Valeria – coordonatori şi autori (2004), Habitatul rural

subcarpatic, Cornu (Jud. Prahova), Edit. Univ. „Lucian Blaga”,

Sibiu, 320 p.

Velcea, I., Velcea, Valeria – coordonatori şi autori (2003, 2004, 2005, 2006,

2008), Sinteze de geografie generală şi regională, Edit. Univ. „Lucian

Blaga”, Sibiu, 425 p.

Velcea, I. (2004), Volumul omagial – Colecţia „Tezaur geografic”, Edit.

Universitară, Bucureşti, 232 p.

Velcea, I. (2005), Geografia României, V – coordonator la Podişul Dobrogei de

Nord şi coautor la Aşezările umane şi Economia Podişului Dobrogei

de Nord (12 p. tipar), Edit. Academiei Române, Bucureşti.

Velcea, I. (2006), Geografie rurală, Edit. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 242 p.

Velcea, I., Velcea, Valeria, coordonatori şi autori (2006), Transelectrica.

Sucursala de Transport Sibiu, Agir Publishing House, Bucureşti,

347 p.

Velcea, I., Bogdan, Octavia (2006), Sorina Vlad-Rădulescu, Pe acelaşi drum al

geografiei, Edit. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu.

Băcănaru, I., Velcea, I., Oancea, D. I. (2007), Satul românesc, studiu de

geografie umană, Edit. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 361 p.

2. Hărţi murale şi în atlase geografice

Velcea, I., Iordan, I., Iacob, Gh. (1960), Harta industriei României în 1938,

Edit. Academiei R.P.R., Bucureşti.

Băcănaru, I., Ghenovici, Al., Herbst, C., Iacob, Gh., Iordan, I., Velcea, I. (1960),

Harta industriei României în 1958, Edit. Academiei R.P.R., Bucureşti.

Velcea, I., Iordan, I. (1963), Harta utilizării terenurilor în România, Probl.

Geogr., X, Edit. Academiei R.P.R., Bucureşti.

Velcea, I., Iordan, I., Iacob, Gh. (1965), Harta administrativă a României,

sc. 1:850 000, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.

Velcea, I., Iordan, I., Iacob, Gh. şi colab. (1970), Harta geografico-economică a

României, sc. 1:500 000, Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti.

Velcea, I., Iordan, I., Iacob, Gh. şi colab. (1962-1972), Harta economică a

României, sc. 1:400 000, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Velcea, I. (1978), Europe – Land Use, Inst. Topografic din Budapesta (pentru

spaţiul rural al României).

Velcea, I. (1988), Harta agriculturii mondiale, Edit. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti.

Velcea, I., Iacob, Gh. (1989), Harta energeticii mondiale, Edit. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti.

Velcea, I. (1990), Harta resurselor naturale ale Terrei, Edit. Didactică şi


30

3. Manuale şcolare

Tufescu, V., Cucu, V., Velcea, I., Mândruţ, O. (1972–1999, ediţii anuale),

Geografie umană şi economică a lumii, X, Edit. Didactică şi


Velcea, I., Popescu, Claudia, Nicolae, I., Dumitru, D. (2000, 2007), Geografie

umană, X, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Donisă, I., Donisă, Angelica, Anastasiu, V., Velcea, I., Popescu, Claudia,

Nicolae, I., Dumitru, D. (2004), Geografie – X, Şcoala de Arte şi

Meserii, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.


umană – X, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

4. Studii şi comunicări publicate în ultimii ani în reviste ştiinţifice de

specialitate

Velcea, I. (2002), Mobilitatea teritorială a populaţiei din România, în a doua

jumătate a secolului XX, Rev. Geo-Carpathica, II, 2 (29 p., 12 hărţi şi

3 grafice).

Velcea, I. (2004), Protected Natural Areas and Environment Quality in

Romania, Rev. Geo-Carpathica, IV, 4 (8 p., 1 hartă).

Velcea, I. (2005), Învăţământul superior de Geografie-Turism, la cea de-a XV-a

aniversare, Rev. Geo-Carpathica, V, 5 (7 p. limba română, 7 p. limba

engleză).

Velcea, I. (2005), Strategii economico-sociale pentru dezvoltarea durabilă a

Ţării Oaşului, Rev. Geo-Carpathica, V, 5 (12 p., 3 hărţi).

Velcea, I. (2006), Le tourism rural en Roumanie, La valeur et la qualité du

patrimoine touristique, Rev. Geo-Carpathica, VI, 6, (31 p., 3 hărţi,

3 grafice şi 10 foto).

Velcea, I. (2006), Colocviul Internaţional de Turism (La Rochelle, mai 2006)

(6 p.).

Velcea, I. (2008), Dezvoltarea regională a României şi unele disparităţi

economico-sociale, Rev. Geo-Carpathica, VIII, 8.

31

THE AURA OF ACHIEVEMENTS OF A GREAT

GEOGRAPHER, PROFESSOR, ION VELCEA, PH.D

AT HIS 80TH

CELEBRATION

Romanians with their warm and full of “tenderness” soul, have given

our country “titans”, in all periods and all fields, ready to cope with any

“obstacles”, becoming famous, with their skills and intelligence in the entire

world.

Thus, in a mirific country corner, close to Olt river, was born on the

3rd

of august 1928, an offspring, descending from a modest family, but with the

strength and the age reason, defeating the social conditions and the hurdles of

the society, succeeded to rise above the tempestous times, finding his proper

way, where a sun ray guided him towards a shinning and prosperous horizon,

that made him well known not only in the country but also abroad.

Therefore this offspring started to glow his entire life, as a child, from

the time when he was graduating the primary school in Argetoaia, then the

secondary school in Craiova and Slatina, as well as the superior studies in the

old Bucharest University. He graduated in 1952, when he managed to become

more vigorous, more powerful and competitive with the ones he left behind and

the ones he joined afterwards.

But his lucky star kept on guiding and accompanying him further on.

Thus, even before graduating the Faculty of Geology–Geography, Professor Ion

Velcea, together with 2 colleagues and friends, Lucian Badea and Grigore

Posea, are named as assistents within the Geography Institute, at that time

belonging to the Education Ministry, then to the Romanian Academy (1952),

this being the first “fortress” that open wide its gates where they stepped with

the right, not only as a reward for their exceptional preparation for the winter

session, but also as a need that became more and more obvious at the time in the

Romanian geography field, as well as in others, situated at that time at a

”crossroad”.

Therefore his lucky star, urged him to follow his path steadily,

through the jungle of geography, that needed then order and orientation.

Accordingly, Professor Ion Velcea, with a solid specialty preparation,

with his admirable intellectual qualities, the vigour of his youth and work

strength, and especially his desire to assert himself with something valuable and

stable, he devoted himself heart and soul to geography, that he served with

devotion and the passion of the scientist, so the results didn’t fail to show up.

Successively, in the Institute of Geography, he went through all th

stages of his scientific development, from assistent (1952), to scientific

researcher (1953), to chief scientific researcher (1958), then having leadership

positions, area manage (1966), and field manager (1967–1969), always placed

32

himself on “the first place” in the Romanian economic geography, as our

regretted colleague, Sorina Vlad, reader – Ph.D., underlined. But for this,

Professor Ion Velcea started the field researches in a team under the

coordination of his former colleagues. This helped him understand better, the

fact that geography is like an open book of nature you need to read and interpret.

The very good results obtained even since, determined his mentor,

Professor Ion Conea, to take him as a co-worker with his work: “Short

geographic presentation of the Popular Republic of Romania”, published by the

Scientific Publishing House, 1957. This meant for our professor the first

published issue that was to promote his name.

There followed afterwards, field researches for the “Geographic

Monography of Romania”, I–II (1950-1960), that allowed him a complex

interpretation of phenomena, in a systemic, modern vision. This strengthened

even more as the research activity deepened.

The applications of these systemic researches are to be found in his

doctoral thesis “Oas County, a study of regional geography”, submitted at the

University Babes – Bolyai, from Cluj-Napoca (1962), under the guidance of

Prof. T. Morariu, Ph.D., m.c. of Romanian Academy.

This one was the first doctoral thesis in the Romanian specialty

literature, that opened the way to similar geographic monographies, founded on

field researches, that allowed him to point out the etnographic and economic

originality of the depression, as well as its volcanic origin alone among the

Romanian depressions, that reflects a country corner with a genuine Romanian

character.

In the foreword of this paper, published by Academy Publishing

House (1964), Prof. V. Mihailescu, the father of the integrated Romanian

Geography, emphasized: ”There are few papers, especially with geographic

character, about Oas county, although its population is somehow famous; the

present study thus represents the first detailed and valuable contribution to the

physical and economic geography of this region”...”which brings out of the

unknown a region and a number of inhabitants, much spoken of, but known so

little. The paper is noted ... also as a substantial contribution to the development

of the methodological bases of geography in our country (Foreword, 1964).

Obtaining the doctoral degree in geography, certified our professor

forever, as an experienced researcher, with an open mind in the field of

Geography in general, and the general and regional economic Geography,

and Rural Geography, as well; approaching more and more interesting

subjects, such as those connected to the arrangement and organization of the

national rural space, agricultural systems, the characteristics of the agricultural

areas, the origin, structure, development and agricultural typology, the labour

force in agriculture, the environment stress, the agricultural landscape, the rural

habitat, as well as numerous conceptual problems regarding economic and rural

33

Geography, being mentioned for the first time their place and role in the

geographic sciences system.

Thus the publishing of the paperwork The Agriculture Geography of

Romania, by the Scientific Publishing House (1968), in cooperation with

Professor N. Al. Radulescu, Ph.D, and the economist N. Petrescu, was a first

performance for the Romanian geography, appreciated abroad as well, and

acknowledged him, together with others like a forerunner in the field of

Agriculture Geography, whose bases consolidated on the tight connections

between the agricultural branches depending on the environmental factors and

the historical-social development level of Romania.

The later researches founded even better the conceptual problems and

the substantial contributions brought up to the development of the Agriculture

Geography, and especially of the Rural Geography, a larger field of activity.

Thus, according to Professor Ion Velcea, Rural Geography analyses at the same

extent, the complex physical-geographic, the rural communities with all the

sociological implications, the geo-productive functions (agriculture, forest

economy, transports, tourism etc.) and their integration to the urban settlements.

It uses as well its own techniques of scientific research to structure the synthesis

on the complex, integrated, rural space (Rural Geography, p.9). So within the

Rural Geography, Professor Velcea, points out several research courses: The

Geography of Land Use, The Geography of Agriculture and the Agrarian

Geography, the Rural Tourism and the Agro-tourism, The Rural Habitat

Geography and the Rural Industry Geography.

According to Professor Velcea, each research course has a goal very

well defined. Therefore the Land Use Geography, analyses the dynamics of their

utility types based on some old documents (topographic maps, historical

documents etc.), emphasizing the extent or the regression of the arable lands and

specialised crops, natural pastures, the forest and aquatic resources, etc. on

special maps.

The Agricultural Geography and Agrarian Geography are not in the

same research course. Professor Ion Velcea, sees the difference between them,

by Agricultural Geography, he understands that domain of the Geography, that

studies the technical-agricultural conditions in connection with the results of the

agricultural work, whereas, the Agrarian Geography, deals with the lands

arrangement depending on the physical-geographic and human conditions in

territorial profile. Within these research fields, certain acknowledged notions are

used, such as: agrarian landscape, rural landscape, agro-geographical region,

agro-ecosystems etc. whose content is well defined. For example according to

some authors, the agrarian landscape is similar to the landscape of the non-

urbanized areas.

According to Professor Velcea, the non–urbanized areas landscape has

a larger sphere, that blurs the real meaning of the agrarian landscape; the latter

reflects that component of the rural landscape, that imposes itself by its

34

productive elements, by its specific organising forms of the agrarian space in

conformity with the agricultural potential of the territory, the division of the

cultivated or uncultivated lots, as well as the technical-residential arrangement

that the agrarian exploitations presume, in various natural and technical-

economic conditions, that evolved in time and space, at the same time with the

civilization level of the human society. In other words, the agrarian landscape is

the study object of the Agrarian Geography, which is only a component of the

non-urbanized areas landscape.

To a larger extent, the rural landscape includes as Professor

Ion Velcea states, besides the agrarian landscape, the habitat structures as well,

the touristic organization, historical objectives, the fittings that ensure the

connection between the habitat and production, and the commodity markets (the

communication lines, the forest fund, the secondary forms of processing the land

resources in the rural areas etc.). Therefore, the rural landscape is the study

object of the Rural Geography.

Other statements were brought to the concept of agro-geographical

region, that refers to the territorial forms of organization, arrangement, and

fitting of the space with an agro-productive destination, and which represents

only a certain part of the rural landscape, with a certain agro-productive

character, of habitat and the connections between them, unique and without

precedent within the mentioned landscape.

In other words, the agro-geographic region is a taxonomic unit, of

agro-productive organization of the rural landscape that can include more units

of the kind; it is a hierarhical step of the agro-productive territories, used to

draw up the zone maps.

In the structure of the agrarian landscape, we can distinguish as well,

numerous agro-ecosystems, a notion used especially in biology, where these

reflect the systemic organization of the connections plant-soil and the substance

and energy influxes which are subject to a certain type of crops. From the

geographical point of view this is the agro-geosystem.

The development of the concepts of Applied Geography and Agrarian

Geography, allowed Professor Ion Velcea to formulate the concept of agrarian

geo-economy. This includes in a systemic equation, the entire relations of

interdependence and the connexions of the environmental factors, taking into

account the improvement and the diversity of the agricultural production, as well

as the industrial-agrarian production in territorial profile; at all these, all the

implementation of social energy can be added-mechanization, chemization,

genetic engineering – and that of labour qualification. This concept, in the vision

of our professor, takes into account on one hand, the natural potential of the

environmental factors, and on the other hand, the reinforcing of agro-productive

factors capacity and the geographical distribution of the crops in full

correspondence with the natural features of the agricultural lands.

35

A certain attention, Professor Ion Velcea has given to the notions:

rural tourism and agro-tourism. While the rural tourism includes the whole

rural touristic potential, as well as all the forms of rural touristic planning,

including the agro-touristic ones, agro-tourism has a small sphere, reffering

especially to the offer of the agro-touristic local guest-houses, to valuate the

products from own households that offer accomodation, fresh ecological

products.

In addition to this, Professor Velcea underlines the role of the

geographic researches in the charting of the touristic potential (of landscape

and relief elements with a touristic offer, of all the natural and anthropic

components that form touristic resources).

At the same time, he recommends from geographical position, the use

of the special maps (geomorphological, topo-climatic, as well as the ones of

geomorphologic and topo-climatic risk, that have to be taken into account both

at placing guest–houses and also in the touristic planning of the free time).

Our professor suggests as well the necessity of new surveys on the touristic

movements, occured in the rural environment (the structure of the population in

the tourism, types of touristic rural activities, the touristic internal and

international influxes, the quality of the environment with touristic destination

etc.).

As I stated above, in the concept of Rural Geography, Professor

Velcea includes as a research course The Geography of the Rural Habitat, of the

Romanian village that was always on geographers’ attention.

In our professor’s vision,in the contemporary stage, new values of the

Romanian village appear, so that the rural habitat requires a more complex

analysis, that must take into account: the morphostructure of a rural settlement

stable or permanent, the characteristics and the territorial distribution of the

simple and complex seasonal settlements, the quantitative characteristics

(human potential, density, structure, territorial mobility etc.) and qualitative-

dynamic (work resources, qualification degree and professionalism of the rural

communities), a sum of indicators to ensure a lasting rural development.

The same modern vision, Professor Ion Velcea confers to the content

of the Rural Industry Geography. This has as a study object, the amount of the

units of the extractive and processing industry from rural environment, the

artisan industry with its local characteristics etc.

According to The Programme of rural development, initiated by the

Europe Council, a special attention is given to the small and middle enterprises

from the rural space, to animate the rural settlements, to ensure the workplaces,

to reduce the territorial mobility of the rural population, to create goods for the

local and urban population, and the raw material for the local industry as well.

As a conclusion, we appreciate that Professor Ion Velcea, elaborating

the concept of Rural Geography, starts from the whole vision of Professor

36

V. Mihailescu (1968), regarding the Fundamental Geography as a science of the

entire planet.

According to this concept, the rural space represents a part and a

product of this whole, where phenomena and physical structures coexist

syncronically, as a support and conditon, phenomena and social structures

(habitat and population), phenomena and economic structures (the primary and

non-agricultural economy), relations structures etc., intimately correlated

between them, perfectly adapted or not by mutual relations, to the nature of this

geo-ecological support.

As a whole, Professor Ion Velcea states, the Rural Geography,

constitutes itself as an object with its own research methods, as a special branch

of geography, specialised and dedicated to the scientific knowledge, not to the

components, but to the entire rural geographical space... it dedicates itself to the

study of a whole local rural, regional and planetary, regarded not only from a

certain side but from all those that through functions and conexions configure

the whole in its complete manifestation.

I have drawn here, the priceless contributions of Professor Ion Velcea

to the assertion and development of the Rural Geography, the field he dedicated

himself entirely, that defines him as a school creator.

This systemic conception, guided our Professor in all his studies, that

brought him the satisfaction of an acomplished work. Worthy of notice are his

contributions, of large scientific interest, to the conception of some fundamental

works of the Romanian Geography. Among these we quote: The Geography of

the Romanian Danube Valley (1969); Getic Piedmont (1971), Atlas

S.R.Romania (1972–1979), Romania Geography, the volumes: II (1984),

III (1987), IV (1992), V (2005) etc. as an author and with others co-author. All

these works were elaborated in the Geography Institute and published by the

Academy Publishing House, within the period of 2 decades, while he was at the

Institute, and also afterwards when he moved to University, where he continued

his publicistic research activity, alongside with the didactic activity, cooperating

to many monumental works of Romanian Geography. We remind in this

context, of the Geographic Encyclopedy of Romania (1982), Prahova County

(1982) and the Touristic Guide of Prahova County (1984), that was the

introduction of his later fruitful activity in the Tourism Geography field, with

which our professor imposed himself as first specialist and manager.

The series of publications continues with lots of other original

volumes, like Rural Geography (issued in 4 editions, 1993, 1996, 2000 and

2006), the World Economic Geography (other 4 editions, 1995, 2000, 2002,

2005), The Area and Geographical environment (2003, 2005, 2006), The Rural

Sub-Carpathian Habitat-Cornu (2004), Rural Geography-Agrotourism (2004),

Syntheses of General and Regional Geography (2003, 2004, 2005, 2006, 2008),

Romanian Village (2007), where he involved himself as author, co-author and

coordinator.

37

To synthesize his contributions, we notice a large list of works, with

varied themes, that sum up about 170 scientific materials, out of which around

35 represent treatises, textbooks, synthesis work, some of them being at the

second, third, fourth edition, that proves their authenticity and their scientific

and practical value, that continually rouses a special interest.

Another side of Professor Ion Velcea scientific concerns, that

completes happily his publicistic activity, is the conceiving of mural thematic

maps, or maps in atlases and studies for which of great support was his

colleague and good friend Gelu Iacob, ”a golden hand” for the Romanian

cartography, even not a cartographer himself but a gifted autodidact. We quote

the most important ones: The Map of Romania Industry, the variants 1938 and

1958 (both published in 1960), The Map of Land Use (1963), The

Administrative Map of Romania (1965), The Economic Map of Romania

(published in 6 editions, 1965-1972), The Map of World Agriculture (1988), the

Map of World Energetics (1989), The Map of Natural Resources of Planet Earth

(1990), the most being published (alone or in cooperation), by the Didactic and

Pedagogic House, or others in the Romanian Academy magazines, or in the

Atlas of S.R. of Romania (counting 14, in the period 1972–1979), as well the

Atlas of the Danube Countries (the Map of Land Use in Europe, 1978, by

cooperating to UGI), issued in Wien (1989).

We must underline the fact that from the point of view of economic-

geographic cartography, Professor Ion Velcea asserted himself not only through

a rich thematics, but also through the point of view of the cartographic

representations methodology. Together with his colleague Gelu Iacob, he joined

the first line of the most famous authors of mural maps and atlases in the

Economic Geography field.

We add at all this, numerous editions of university lectures, given at

Bucharest University – Faculty of Geography and the Christian University –

“Dimitrie Cantemir” – The Faculty of Tourism Geography, Sibiu: The World

Economic Geography, The Rural Geography, The Human and Economic

Geography of Romania, Europe. Regional differences, The Methods of

economic-geographic researches, The Agriculture Geography etc., most of them

published, as well as numerous editions of school textbooks, issued in the

Didactic and Pedagogic Publishing House, for the 10th

grade conceived in

cooperation, among which we quote: The Economic Geography of S.R. of

Romania (2 editions, the last one in 1975), The Human and Economic

Geography of the World (more editions, 1978–1999), The Economic Geography

of the Contemprary World (1995), the Human Geography (2000–2004,

2005 and 2007) etc., that came to the support of the pre-university training; for a

quality education.

His contribution to the elaboration of the school textbooks in the

geography field shows not only a professional groundwork, and scientific

competitiveness, but also a methodological foundation with a certain

38

pedagogical feeling, to present as logically, coherent and systemically possible,

the basic notions from these textbooks to help the geography teachers and the

pupils.

Another aspect exceptionally worthy for the scientific activity of

Professor Ion Velcea, is also the fact that through the large range of publications

he became well-known abroad as well. Thus we find him present, not only in the

Geographic magazines and important Romanian publishing houses, but also in

the foreign ones from Aix en Provence (France), Ljubljana (Slovakia),

Barcelone (Spain), Verrone (Italy), Munchen (Germany), Beijing (China), that is

an honour not only for our professor but also for the entire Romanian

geography.

We mention also the fact that the lectures given within some

exchanges of experience, colloquia, symposiums or international congresses

(eg. Verrone – 1970 and 1974, Trieste in 1997 up to the present with a

periodicity of half a year, Liverpool – 1996, 1998, Lisbon 2002, Gorizia – 2005

and 2007, La Rochelle – 2006 etc.) on Rural Geography and especially on

Tourism Geography themes, received with unanimous appreciations, that

stressed out the scientific research activity of Professor Ion Velcea.

At the same time with all these achievements, for Professor Ion

Velcea, guided by his lucky star opened new roads in the field of geography

towards the full accomplishment and valuation of all his qualities. Thus in the

period 1953–1957, he functioned as a lecturer at the Romanian Diplomatic

Institute, belonging to the Ministry of External Affairs; in the period 1965–1968,

we find him as an university lecturer at the Teachers Training Institute; since

1970 he functioned as a university reader and since 1990, as a Professor at the

Faculty of Geology-Geography from the University of Bucharest, where he

stayed as a consultant professor after his retirement. Here as well, since 1990, he

is in charge with the doctorate in the field he was dedicated to, that of Economic

Geography.

All his lifetime, we notice with Professor Ion Velcea, modern,

multilateral, interdisciplinary approaches, based on thourough field researches,

as his forerunners did, Simion Mehedinti, George Valsan, Vintila Mihailescu,

N. Al. Radulescu etc., whom he followed with faith and devotion.

Likewise, we see in this long and prodigious activity of research and

superior geographic education, the genuine fidelity of our professor towards the

units of research and superior education, where he worked or collaborated, a fact

that on one hand enlarged his scientific horizons, and on the other hand, stressed

his qualities as a researcher and professor.

Professor Ion Velcea asserted himself in Romanian Geography like an

excellent manager as well field where he affirmed himself very early, with a

special gift continually ascending. We could say he drew his sap in that

direction, even since his faculty years, when he founded and led the scientific

students course of Economic Geography, activity which he continued after

39

graduating the faculty, together with the editorial work within the already known

magazines, like Terra, The Bulletin of the Geography Society, Studies and

Geology–Geophysics–Geography Researches, Geography series, Revue

Roumanie de Geologie–Geophisique–Geographie, Serie de Geographie,

Bucharest University Annals-Geography series and later (since 2000),

Geo-Carpathica magazine in Sibiu, whose founder director he is; his permanent

concern to bring forward the most actual problems of geography. Thus on the

occasion of the first issue of the magazine, the rector of the Christian University

“Dimitrie Cantemir”, Professor Momcilo Luburici, Ph.D., appreciated that

Geo-Carpathica constituted in “a genuine messenger of knowledge on national

and international plan, the accomplishments of the Romanian geographers in

the field of geographic landscape research and that of the national scientific-

cultural patrimony.”

We add to all these, the chief-editor position he had at the Scientific

Publishing House, Geography-Geology Department (1970–1975), on which

occasion he promoted the publishing of the geography works, especially our

predecessors.

Professor Ion Velcea, expressed himself even more as a manager in

the geography field, in his position as vice-president of the Geograpic-Sciences

Society from Romania, for more than 2 decades (1968–1991), on which

occasion he developed a rich scientific and organizing activity concretized in the

2 national SSG congresses (1984, 1988), as well as the 14 symposiums of

Agrarian Geography, that involved numerous profile teachers, a real training

school for teachers, maybe the most genuine national geographic movement

with an interdisciplinary character, that united numerous other specialists

(agronomic engineers, sociologists, economists). The end of these with

interesting field applications, contributed even more to the enlargement of the

geographic horizon, to the debate of the scientific problems with which the

geographers of the time were confronted.

But the climax of the managerial and scientific activity of Professor

Ion Velcea, constituted the foundation of the universitary citadel of Tourism

Geography-Sibiu, together with his wife, the regretted Professor Valeria Velcea,

Ph.D, a faculty which is part of the structure of the Christian University

”Dimitrie Cantemir”, unique by its profile in the country at the time. Professor

Ion Velcea imposed himself for the second time as a school creator, this time

with a double meaning, both a culture and education home and a direction for

training superior studies teachers, to cover the present necessities of tourism

development in Romania.

In this respect, are worthy to be appreciated, the building of the “white

fortress”, in the heart of Transylvannia, the lecture rooms, and the labs,

organized in a modern style, that compete with the most renowned faculties in

the world. The library with about 10 000 volumes, including courses, published

for all the guiding specialties, research questionnaries, methods of geographic

40

research, students magazines etc. We add to all these, the clever way in which

the entire didactic activity is organized, starting with the curriculum and ending

with its implementation.

There are worth of admiration are the mutual scientific relations of

partnership formed by Professor Ion Velcea with the profile faculties in different

countries of the world (Italy-Trieste and Gorizia, France-La Rochelle, Great

Britain-Liverpool, Canada-Ottawa etc.) carried out in work visits, publications

exchange, that contributed even more not only to the assertion of the scientific

personality of Professors Velcea, whose names went by far and a long time ago

beyond the Romanian borders, but also to the growing prestige of the Faculty of

Tourism Geography –Sibiu, both on the national and international plan.

As an acknowledgement of his scientific and professional competence

was his appointment in numerous promotion committees for licence, for

granting teaching degrees, evaluation of doctorate dissertations etc. It’s worthy

as well his activity regarding the activities he usually develops as a founder dean

of the Tourism Geography Faculty and Pro-rector of the University, where this

belongs, as well as the direct relations with culture units, education,

administration, on local, national and international plan.

For his special merits, our professor being at his 80th anniversary, and

his 55th scientific and didactic actitvity in the plenitude of his intellectual and

physical forces, was awarded over the years, numerous prizes, decorations,

medals and honour or excellence diplomas, as a sign of his acknowledgement as

one of the Romanian geography titans whose life, side by side his wife, the

Professor Valeria Velcea, Ph.D, meant as they themselves defined it: the guiding

path of a belief profession (2002). We enumerate among others: The prize of

Romanian Academy, Gh. Munteanu Murgoci (1984), The American Order of

Excellence, The Golden Medal for Romania of the USA Cultural Committee,

The Silver Medal of Trieste University, as well as the ones in Verrone,

Cambridge, The 100 years Medal of geographic education at the University in

Bucharest, the 100 years Medal and the 125 years of existence of the Geography

Society etc.

Besides all these, there can be added the distinctions offered by

different institutions, among which we name the highest of the American

Institute of Bibliographies: The American Excellence Order and the Golden

Star-the Universal Prize of Acomplishment (2000), The Man of the Year 2000,

Governor Deputy for life (2000), on which occasion, in the letter addressed by

its director, J. M. Evans, to our Professor, he emphasized: ”The Title for life as

Governor Deputy conferred to you, expressed our admiration and trust”...”Your

contribution to the cultural, civic and professional interests of the society,

justified the place held by you in the Governors Committee.” Through this the

Biographical Studies Association of the American Institute in North Carolina, is

certain of the continuity of our main goal, that of supporting people from the

41

entire world whose life phylosophy and superior intelligence are worthy to be

acknowledged”.

We put down here the main directions through which Professor Ion

Velcea asserted himself in his long career dedicated to geography. All this

confirm the fact that up there, a lucky star liked him, guided and conducted him

all his life, providing him light and an aura of achievements that will shine

brightly in the Romanian geography. And it could be that more light was offered

to him, by his marriage and the steady companionship to a noble, refined spirit,

that he found in the person of Professor Valeria Amelia Micalevich Velcea,

another titan of the Romanian Geography, that offered him peace, trust,

tenderness and infinite love, together with a permanent constructive dialogue.

Together they formed a perfect couple that passed the long way of life for

almost six decades, with all the hardships and aspirations they had, contributing

fully to the assertion and consolidation of the modern Romanian geography.

Of course that the sum of Professor Ion Velcea achievements, doesn’t

stop here. There will still be stormy waves, there will still be victories that will

fulfill the shining aura of the full accomplishments of our professor, as with his

cleverness, his eternal youth, his characteristic joviality, kindness and his

nobleness, he is ready to face and surpass any wave, that as Eminescu said

“waves that roll, like waves will fall”, remaining always there on the geography

barricades to which he dedicated his entire life, together with all the predecesors

of the Romanian geography, a model of activity and abnegation.

Let’s wish him therefore, on the occasion of this beautiful anniversary

moment, at his 80th

celebration, youth without aging and life without death, to

the benefit and prosperity of our geography.

Happy Birthday, Dear Sir, Professor Ion Velcea, Ph.D.!

Professor Octavia BOGDAN, Ph.D.

SELECTIVE BIBLIOGRAFY

1. Books and chapters in scientific books

Conea, I., Velcea, I. (1957), Scurtă prezentare geografică a României, Edit.

Ştiinţifică, Bucureşti.

Velcea, I. (1964), Ţara Oaşului. studiu de geografie economică regională, Edit.

Academiei RPR, Bucureşti, 164 p.

Velcea, Valeria, Velcea, I. (1965), Valea Prahovei, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti,

230 p.

Morariu, T., Cucu, V., Velcea, I. (1966), The Geography of Romania, Edit.


42

Rădulescu, N. Al., Velcea, I., Petrescu, N. (1968), Geografia Agriculturii

României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 341 p.

Velcea, Valeria, Velcea I. (1969), Itinerar banato-valah, Edit. Ştiinţifică,

Bucureşti.

* * * (1969), Geografia Văii Dunării Româneşti, Edit. Academiei RSR,

Bucureşti, 783 p. (membru în comitetul de redacţie, autor şi coautor

la 9 cap.).

Demek, J., Maurer, H., Iordan, P., Pécsi, M., Roubitschck, N., Starkel, I.,

Velcea, I., Wein, G., Wonka, E. şi colab. (1970–1989), Atlas der

Donaulander, Viena.

Velcea, I. – editor şi coautor (1971), Piemontul Getic. Studiu de geografie

economică, Edit. Academiei RSR, Bucureşti, 319 p.

Velcea, I. – coordonator (1974), Valorificarea economică şi turistică a

Carpaţilor Meridionali, Tipografia Universităţii din Bucureşti.

Velcea, I. (1975), Geografia economică a României, Tipogr. Univ. din

Bucureşti, 174 p.

Velcea, I. (1976), Roumanie. Geographie Economique et Sociale, Edit.


Velcea, Valeria, Velcea, I., Mândruţ, O. (1979), Judeţul Arad, Edit. Academiei

RSR, Bucureşti, 143 p.

Velcea, I. (coordonator şi autor la 14 hărţi) (1972–1979), Atlas. RS România,

Edit. Academiei RSR, Bucureşti.

* * * (1982), Enciclopedia geografică a României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti

(autor la 14 capitole).

Popovici, I., Grigore, M., Marin, I., Velcea, I. (1984), Podişul Dobrogei şi Delta

Dunării, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 301 p.

Velcea, I., Niculescu, Gh. (1984), Ghidul turistic al Judeţului Prahova,

Edit. Sport-Turism, Bucureşti, 144 p.

* * * (1984), Geografia României, II, Geografia umană şi economică, Edit.

Academiei RSR, Bucureşti, 544 p. (membru în comitetul de redacţie şi

autor).


Edit. Academiei RSR, Bucureşti, 655 p. (membru în comitetul de

redacţie şi autor).

Surdu, V., Velcea, Valeria, Velcea, I. şi colab. (1988), The Romanian

Carpathians, Krakow.

* * * (1992), Geografia României, IV, Regiunile pericarpatice, Edit. Academiei

Române, Bucureşti (membru în comitetul de redacţie şi autor).

Velcea, I. Ungureanu, Al. (1995), Geografia economică mondială, ed. a II-a,

Edit. Univ. “Lucian Blaga”, Sibiu, 310 p.

Velcea, I. (2000), Geografie rurală (ed. a III-a), Edit. Univ. “Lucian Blaga”,

Sibiu, 183 p.

43

Velcea, I. (2002, 2005), Geografie economică şi politică mondială, Edit. Univ.

“Lucian Blaga”, Sibiu, 198 p.

Velcea, Valeria, Velcea, I. (2002), Firul neîntrerupt al unei profesii de credinţă,

Edit. Univ. “Lucian Blaga”, Sibiu, 148 p.

Băcănaru, I., Velcea, I. (2003, 2005, 2006), Zona şi mediul geografic, Edit.


Băcănaru, I, Velcea, I. (2004), Habitatul rural piemontan – Studiu de caz, Edit.


Velcea, I., Velcea, Valeria – coordonatori şi autori (2004), Habitatul rural

subcarpatic, Cornu (Jud. Prahova), Edit. Univ. „Lucian Blaga”,

Sibiu, 320 p.

Velcea, I., Velcea, Valeria – coordonatori şi autori (2003, 2004, 2005, 2006,

2008), Sinteze de geografie generală şi regională, Edit. Univ. „Lucian

Blaga”, Sibiu, 425 p.

Velcea, I. (2004), Volumul omagial – Colecţia „Tezaur geografic”, Edit.

Universitară, 232 p.

Velcea, I. (2005), Geografia României, V – coordonator la Podişul Dobrogei de

Nord şi coautor la Aşezările umane şi Economia Podişului Dobrogei

de Nord (12 p. tipar), Edit. Academiei Române, Bucureşti.

Velcea, I. (2006), Geografie rurală, Edit. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 242 p.

Velcea, I., Velcea, Valeria, coordonatori şi autori (2006), Transelectrica.

Sucursala de Transport Sibiu, Agir Publishing House, Bucureşti,

347 p.

Velcea, I., Bogdan, Octavia (2006), Sorina Vlad-Rădulescu, Pe acelaşi drum al

geografiei, Edit. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu.

Băcănaru, I., Velcea, I., Oancea, D.I. (2007), Satul românesc, studiu de

geografie umană, Edit. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 361 p.

2. Wall maps and maps in geographical atlases

Velcea, I., Iordan, I., Iacob, Gh. (1960), Harta industriei României în 1938,

Edit. Academiei RPR, Bucureşti.

Băcănaru, I., Ghenovici, Al., Herbst, C., Iacob, Gh., Iordan, I., Velcea, I. (1960),

Harta industriei României în 1958, Edit. Academiei RPR, Bucureşti.

Velcea, I., Iordan, I. (1963), Harta utilizării terenurilor în România, Probl.

Geogr., X, Edit. Academiei RPR, Bucureşti.

Velcea, I., Iordan, I., Iacob, Gh. (1965), Harta administrativă a României,

sc. 1:850 000, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.

Velcea, I., Iordan, I., Iacob, Gh. şi colab. (1970), Harta geografico-economică a

României, sc. 1:500 000, Edit. Academiei RSR, Bucureşti.

Velcea, I., Iordan, I., Iacob, Gh. şi colab. (1962-1972), Harta economică a

României, sc. 1:400 000, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

44

Velcea, I. (1978), Europe – Land Use, Inst. Topografic din Budapesta (pentru

spaţiul rural al României).

Velcea, I. (1988), Harta agriculturii mondiale, Edit. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti.

Velcea, I., Iacob, Gh. (1989), Harta energeticii mondiale, Edit. Didactică şi


Velcea, I. (1990), Harta resurselor naturale ale Terrei, Edit. Didactică şi


3. Text books

Tufescu, V., Cucu, V., Velcea, I., Mândruţ, O. (1972–1999, ediţii anuale),

Geografie umană şi economică a lumii, X, Edit. Didactică şi



umană, X, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Donisă, I., Donisă, Angelica, Anastasiu, V., Velcea, I., Popescu, Claudia,

Nicolae, I., Dumitru, D. (2004), Geografie – X, Şcoala de Arte şi

Meserii, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.


umană – X, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

4. Recent studies and articles published in scientific magazines

Velcea, I. (2002), Mobilitatea teritorială a populaţiei din România, în a doua

jumătate a secolului XX, Rev. Geo-Carpathica, II, 2 (29 p., 12 hărţi şi

3 grafice).

Velcea, I. (2004), Protected Natural Areas and Environment Quality in

Romania, Rev. Geo-Carpathica, IV, 4 (8 p., 1 hartă).

Velcea, I. (2005), Învăţământul superior de Geografie-Turism, la cea de-a XV-a

aniversare, Rev. Geo-Carpathica, V, 5 (7 p. limba română, 7 p. limba

engleză).

Velcea, I. (2005), Strategii economico-sociale pentru dezvoltarea durabilă a

Ţării Oaşului, Rev. Geo-Carpathica, V, 5 (12 p., 3 hărţi).

Velcea, I. (2006), Le tourism rural en Roumanie, La valeur et la qualité du

patrimoine touristique, Rev. Geo-Carpathica, VI, 6, (31 p., 3 hărţi,

3 grafice şi 10 foto).

Velcea, I. (2006), Colocviul Internaţional de Turism (La Rochelle, mai 2006)

(6 p.).

Velcea, I. (2008), Dezvoltarea regională a României şi unele disparităţi

economico-sociale, Rev. Geo-Carpathica, VIII, 8.

45

DEZVOLTAREA REGIONALĂ A ROMÂNIEI ŞI UNELE

DIFERENŢIERI ECONOMICO-SOCIALE*

Ion VELCEA**

Lo sviluppo regionale della Romania e qualche disarmonia

economica sociale. L’opportunità dello spazio geografico romeno è

stata come un supporto naturale del sistema di civiltà degli abitati.

Considerata come una categoria geografica di subordinazione dei

fenomeni sociali, l’opportunità risulta obiettivamente dall’omogenità o

diversità dei fattori di medio delle zone carpatiche, danubiene e

pontiche, centrate sul arco carpatico ed i suoi corridoi da dove hanno

iniziato e preso delle energie nuove biologiche (foreste ed animali),

economiche (sostanze minerale ed energetiche), sociale (demografiche

e culturale) e certezze politico-statale.

La partecipazione della popolazione alle attività economiche, il peso

del potenziale demografico, la realizzazione del prodotto interno

lordo, le valutazione quantitative e qualitative delle risorse minerarie

ed energetiche permettono una seria di differenziazione economiche

nel’ambito delle proivincie e delle 8 Zone di Sviluppo cioè: tipi di

opportunità macrozonale (alpina, collinosa, di pianura e compagna; il

valore del prodotto interno lordo; la classificazione delle Zone di

Sviluppo in funzione dell’Indice dello Sviluppo Umano (IDU).

Il rimodellamento dei rapporti tra l’uomo e l’ambiente per sostituire

degli equilibri tradizionali, che non sono più attuali di punto di visto

funzionale, con altri moderni, si può fare quasi spontaneamente ma

senza un coprimento teoretico e pratico. La geografia umane ha anche

la sostanza ed il metodo per quale può contribuire alla determinazione

dei geosistema futuri, della quale equilibrio che si trova sotto

l’incidenza dell’industria e della tecnica deve prendere delle valenze

flessibile e durevole nella catena trofica prospettiva.

Cuvinte cheie: integritate geografică; disparităţi economice şi sociale,

remodelare, dezvoltare durabilă.

I. NESTATORNICA HARTĂ ADMINISTRATIVĂ A ROMÂNIEI

După unirea Transilvaniei cu Moldova şi Ţara Românească, în 1918,

au avut loc numeroase modificări în structura administrativ-teritorială a ţării.

Legea din 1925 a stabilit divizarea teritoriului în judeţe, plăşi, oraşe şi comune.

În anul 1938 existau 10 ţinuturi care însumau 74 judeţe (inclusiv Ţinutul Nistru

* Comunicare susţinută la Colocviul internaţional de Geografie Turism de la Gorizia, Italia

(12-14 aprilie, 2007). **

Prof. univ. dr., Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu.

46

cu reşedinţa la Chişinău şi cele 2 judeţe din sudul Dobrogei – Durostar şi

Caliacra denumite Cadrilaterul).

Au urmat alte modificări determinate de Legea raionării

administrativ-economice adoptată în anul 1950, când s-au conturat 28 regiuni de

dezvoltare. Lipsa unor criterii fundamentale, nivelul de dezvoltare economică şi

dorinţa organelor de stat de a gestiona cu autoritate resursele naturale ş.a. au

condus la reducerea unităţilor administrative la 18 regiuni în 1952 şi la

16 regiuni în 1956. În anul 1968 se produc alte modificări în structura şi

funcţionalitatea unităţilor administrative, revenindu-se la noţiunea de „judeţe”

(39, faţă de cele 58 judeţe câte existau în 1950).

În 1969, prof. Ion Şandru distinge 6 regiuni de dezvoltare

+ municipiul Bucureşti, prin gruparea judeţelor luând în calcul suprafaţa,

populaţia, industria, agricultura şi comerţul exterior. Denumirea acestora şi chiar

anumite limite se păstrează şi în noua regionare a României. Acestea sunt:

Regiunea de Sud (care însumau judeţele din vestul şi centrul Munteniei),

Regiunea de Sud-Est (estul Munteniei, sudul Moldovei şi cele 2 judeţe ale

Dobrogei); Regiunea de Est (partea centrală şi nordică a Moldovei), Regiunea

Centrală (judeţele intracarpatice din Transilvania), Regiunea de Nord-Vest

(fără judeţul Cluj); Regiunea de Sud-Vest (Banatul + sudul Ţării Crişurilor) şi

Municipiul Bucureşti1.

La începutul anului 2008, organizarea administrativă a României era

alcătuită din 42 judeţe (inclusiv Municipiul Bucureşti structurat pe 6 sectoare),

320 oraşe şi 2 854 comune (12 951 sate).

Planul naţional de dezvoltare a României (2007–2013) structurează

evoluţia economică şi socială a ţării în concordanţă cu principiile comunitare de

coeziune. Reducerea decalajelor de dezvoltare faţă de ţările componente ale U.E.

şi creşterea competivităţii reprezintă priorităţi pentru economia României.

Restructurarea industriei, cu accentul pe industria prelucrătoare

(metalurgie, prelucrarea lemnului, industria materialelor de construcţii, industria

textilă şi alimentară ş.a.), amplificarea activităţilor productive şi a serviciilor,

modernizarea infrastructurii rutiere şi feroviare, a economiei rurale şi utilizarea

raţională a resurselor umane ş.a., vor constitui o constantă de referinţă în

determinarea gradului de dezvoltare regională a economiei.

II. STRUCTURI ŞI FUNCŢIONALITĂŢI ALE REGIUNILOR DE

DEZVOLTARE

Cele 8 Regiuni de Dezvoltare, delimitate din anul 1998, prin asocierea

a câte 4–5 sau 6 judeţe administrativ-teritoriale, în conformitate cu Cartea Verde

a dezvoltării regionale, reprezintă organisme executive ale Consiliului de

1 Ion Şandru (1978), România – Geografie economică, Edit. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, p. 362–363.

47

Dezvoltare Regională, cu reprezentanţi ai autorităţilor judeţene şi locale.

Programul Operaţional Regional (2007–2013) implementează componente ale

Strategiei Naţionale de Dezvoltare Regională, care vor conduce la diminuarea

diferenţierilor de dezvoltare socio-economică dintre România şi celelalte state

membre ale Uniunii Europene.

Indicatorii dinamici – centralitatea, polaritatea şi integrarea

geografică, integralitatea şi calitatea mediului ambiant (fig. 1) – trebuie să

contribuie la creşterea echilibrată a celor 8 Regiuni de Dezvoltare, la

valorificarea resurselor naturale şi umane disponibile ale României.

Fig.1. Indicatorii dinamici ai dezvoltării regionale

Centralitatea conferă favorabilităţi geografice şi economice unor

comunităţi ce dobândesc în timp funcţii de rang coordonator, cele mai

reprezentative fiind Municipiul Bucureşti şi Regiunea Centru.

48

Polaritatea geografică, ca indicator al gradului de dezvoltare de nivel

zonal şi local, a funcţiilor generate de activităţile productive, defineşte centrele

de acţiune dinamică, polarizatoare prin modele de potenţial şi modele

“gravitaţionale”. Regiunea economică trebuie să se înfăţişeze ca un câmp al

forţelor ce dispune de centre polarizatoare, radiind convergent sau divergent

energii sub forma fluxurilor de ordin demografic, economic, pe baza resurselor

naturale.

Cele mai importante centre de acţiune dinamică se află concentrate în

Transilvania (Cluj-Napoca, Sibiu, Braşov), în Banat (Timişoara, Arad) şi în

Dobrogea (Constanţa).

Dezvoltarea economică echilibrată, capacitatea de cercetare –

dezvoltare şi inovare, gradul de accesibilitate la infrastructura rutieră, feroviară,

aeriană, potenţialul resurselor naturale şi umane disponibile ş.a. au determinat

atribuirea statutului de „pol de dezvoltare urbană” unui număr de 13 oraşe,

printre care se numără şi oraşele Sibiu, Tg. Mureş, Râmnicu-Vâlcea, Piteşti,

Baia Mare ş.a.

Polii de creştere economică, în număr de 7 (Braşov, Cluj-Napoca,

Constanţa, Craiova, Iaşi, Ploieşti şi Timişoara) împreună cu cei 13 poli de

dezvoltare urbană „vor avea rolul de liant cu celelalte oraşe mici şi mijlocii ale

sistemului urban, pentru a atenua şi preveni tendinţele de dezechilibrare „a

dezvoltării în cadrul regiunii din care fac parte” (Hotărârea Guvernului din

18.09.2008).

Integrarea geografică pune în evidenţă ariile zonale ce se cer

repotenţate în dimensiuni productive, în aşa fel încât, întregul spaţiu să fie

armonizat în forma unui complex teritorial. Reliefează concentrări umane şi

echipări tehnico-productive diferite, dar şi o serie de discontinuităţi evidente în

Podişul Moldovei, Câmpia Română (în special în Bărăgan, Câmpia

Teleormanului, Câmpia de terase a Olteniei), în Podişul Someşan şi în Ţara

Moţilor etc.

Integralitatea devine un atribut şi un indicator economic de expresie a

unei regiuni de dezvoltare economică. Specializarea ramurilor productive

funcţionează ca forţe integratoare distincte prin specializare, când au la bază

potenţialul resurselor naturale necesare în plan local. La dimensionarea lor

concură factorii de favorabilitate geografică: centralitatea, sistemele de transfer,

polaritatea, potenţialul uman de înaltă calificare şi cu afinităţi productive.

Specializarea derivă dintr-o concentrare progresivă de activităţi, centrate însă, pe

o dominantă productivă, legată de o sursă abundentă şi de mare valoare

economică (minereurile complexe din sistemul integrat Maramureş).

Calitatea mediului ambiant se constituie ca un indicator dinamic al

dezvoltării unei regiuni sau zone, în care se reglementează conştient o stare de

compatibilitate între resursele naturii şi capacitatea tehnicii de a le transforma,

fără a deregla echilibrul dinamic al factorilor de mediu.

49

Cu toate acestea, indicatorii dinamici nu pot fi aplicaţi la toate

Regiunile de Dezvoltare. Se impunea ca Regiunea de Dezvoltare Centru să

cuprindă toate judeţele intracarpatice (Transilvania propriu-zisă) care generează,

printr-o veche tradiţie, cele mai ample legături economice şi sociale. Acestea

sunt determinate şi de existenţa celui mai important bazin energetic (gaze

naturale) şi de resurse auro-argentifere din România. De asemenea, Regiunea de

SE a fost împinsă forţat către judeţele de la Curbura Carpaţilor Orientali, din

limitele provinciei istorice Moldova. Prin particularităţile sale geografice,

istorice şi economice, Dobrogea poate constitui o Regiune de Dezvoltare, având

în vedere participarea României la Comunitatea Economică a Ţărilor Riverane

Mării Negre, resursele energetice de pe platoul continental al Mării Negre2,

dezvoltarea urbană a localităţilor de pe litoralul românesc ş.a.

În acest context, dezvoltarea economică regională trebuie să aibă

menirea de a diminua şi de a lichida decalajele între mediul rural şi urban, între

nivelul de viaţă şi bunăstarea socială a populaţiei. Se are în vedere valorificarea

resurselor naturale şi geoeconomice disponibile, vocaţia economică şi socială a

regiunilor, polaritatea şi integrarea geografică. Cadrul legislativ şi instituţional,

sursele de finanţare, trebuie să permită stimularea iniţiativelor locale şi

regionale. Zonele monoindustriale trebuie să fie restructurate şi adaptate în

raport de resursele miniere şi energetice, de resursele umane şi de necesităţile de

pe plan regional. Un rol important îl vor avea şi finalităţile externe, cu prioritate

cele ce provin din fondurile comunitare ale Uniunii Europene.

În structura peisajului umanizat agricultura constituie baza materială

a existenţei aşezărilor rurale şi factor principal în transformarea şi adaptarea

naturii la nevoile sociale. Această ramură dă nota predominantă a spaţiului

geografic, terenurile agricole ocupând circa 15 milioane ha, adică 62% din

suprafaţa totală a ţării. Se înregistrează, însă, în această etapă, unele paradoxuri:

● peisajele agrare au încă o fizionomie veche, cu multiple parcelări

determinate de restituirea după 1990 a dreptului de proprietate;

● populaţia activă, care lucrează în agricultură, este încă numeroasă,

cu tot fluxul migraţiei externe în ţările Uniunii Europene, soldul fiind negativ în

anul 2005. Populaţia ocupată (fig. 2) în activităţile primare (agricultură, econo-

mia forestieră, a vânatului şi a pisciculturii) a scăzut de la 3 361 000 persoane în

anul 2002 (34,1%) la 2 943 000 persoane în 2005 (adică 32,2% din totalul de

9 147 000 persoane ocupate în ramurile economiei naţionale) (fig. 3);

2 Rezervele au fost estimate la circa 100 miliarde m

3 de gaze naturale şi circa 10 milioane tone

petrol. Zona petrolifero-gazeiferă, care însumează 12 000 km2 a platoului continental al

M. Negre, se află în litigiu cu Ucraina. În anul 2006 s-au extras, din platoul continental al

M. Negre, aferent judeţului Constanţa, 300,2 mii t ţiţei, faţă de 479,4 mii t în 2000; producţia

de gaze naturale a sporit de la 613 milioane m3 în anul 2000 la 1,36 miliarde m

3 în 2006

(* * * 2008, Statistica teritorială a României, I.N.S. Bucureşti).

50

Fig

.2. S

tru

ctu

ra f

orţ

ei d

e m

un

că d

upă p

art

icip

are

a l

a a

ctiv

ităţi

le e

con

om

ice

(1 i

an

uari

e 2006)

Fig

.3. D

istr

ibu

ţia i

ndic

ato

rilo

r fo

rţei

de

mu

ncă

, pe

Reg

iun

i de

Dez

volt

are

(31 d

ecem

bri

e 2005

)

51

● declanşarea unor puternice inundaţii şi alunecări de teren, în urma

precipitaţiilor abundente din anii 2005, 2006 şi 2008 au influenţat producţia

agricolă, în condiţiile în care agricultura se înscrie ca o ramură economică

importantă, mai ales în regiunile de dezvoltare NE, Sud, SE şi NV, creîndu-se

astfel, unele disproporţii între aceste regiuni.

III. UNITĂŢI TAXONOMICE DUPĂ GRADUL DE DEZVOLTARE

URBANĂ

În cadrul Programului Operaţional Regional (2007–2013) se acordă o

atenţie specială dezvoltării durabile a oraşelor, finanţându-se polii de dezvoltare

urbană pe axe prioritare, cu scopul revitalizării oraşelor, a reabilitării

infrastructurii urbane, a impulsionării activităţilor economice, a serviciilor. Se

are în vedere şi stabilirea unui echilibru între gradul de concentrare a populaţiei

şi a forţei de muncă, între Centrul Naţional de Acţiune Dinamică (Bucureşti) şi

cele 20 centre de dezvoltare urbană şi oraşele mici şi mijlocii. Investiţiile care

vor fi alocate vor conduce la diminuarea migraţiei forţelor de muncă către marile

oraşe dezvoltate sub raport economic şi crearea unor structuri socio-economice

echilibrate teritorial.

În limitele sistemului urban românesc, au fost determinate unităţi

taxonomice menite să contribuie la dezvoltarea socio-economică echilibrată a

teritoriului. Conceptul de „pol de dezvoltare urbană” folosit în mod curent în

literatura de specialitate, a fost introdus pe baza următoarelor criterii:

– potenţialul de dezvoltare economico-socială;

– capacitatea de cercetare-dezvoltare şi inovare (universităţi, institute

de cercetare, centre de excelenţă);

– infrastructura de afaceri adecvată;

– accesibilitate (rutieră, feroviară, aeriană, maritimă);

– servicii publice oferite;

– capacitatea de asociere administrativă.

Pe baza acestor criterii, teritoriul României dispune de următoarele

unităţi taxonomice, cu influenţe puternice în dezvoltarea economică, în

realizarea investiţiilor din Programul Operaţional Regional şi anume:

● Centrul Naţional de acţiune dinamică (Municipiul Bucureşti);

● Poli urbani de creştere în dezvoltarea economică regională şi locală

(7 municipii);

● Poli de dezvoltare urbană (13 municipii, reşedinţe de judeţe);

● Oraşele mici şi mijlocii ale sistemului urban.

1. Centrul Naţional de acţiune dinamică, reprezentat de Municipiul

Bucureşti, generează cele mai ample legături de producţie, de afaceri, de

investiţii cu finanţare comunitară. El deţine primatul în producţiile industriale, în

52

activităţile de servicii publice, de cercetare-dezvoltare şi inovare. Astfel, sub

raport numeric, Municipiul Bucureşti concentrează 9% din populaţia ţării şi

16,2% din populaţia urbană a României (2007). În anul 2005 a realizat cel mai

mare P.I.B. pe ţară în valoare de circa 57 000 milioane lei (RON, în preţuri

curente), ceea ce a reprezentat 19,8% din total P.I.B./România. Există şi alte

elemente care plasează Municipiul Bucureşti pe primul loc în ţară şi anume:

– complexitate industrială, comercială, turistică, cultural-ştiinţifică

etc.;

– capacitate ridicată de cazare turistică: 59% din total ţară (2006);

– cel mai mare fond de locuinţe 785 696 (locuinţe) şi suprafaţă

locuibilă – 30,4 milioane m2 (63,2%) din România

3;

– nod feroviar cu cea mai mare densitate a liniilor de cale ferată în

exploatare, respectiv 416 km/1000 km2;

– cel mai mare aeroport internaţional din România „Henri Coandă” –

Bucureşti–Otopeni (teritorial în limitele judeţului Ilfov); în anul

2007 s-au înregistrat circa 5 milioane pasageri, din care 83% au

avut destinaţii în ţările Uniunii Europene, iar 17% s-au îndreptat

către alte ţări.

2. Polii urbani de creştere în dezvoltarea economică regională şi

locală au rolul primordial, productiv şi rezidenţial, de a impulsiona activităţile şi

funcţiile economice, legăturile socio-economice care asigură dinamica şi

vigoarea spaţiilor umanizate.

Cele şapte municipii, care au primit atributul de poli ai creşterii de

esenţă economică şi demografică sunt: Braşov, Cluj-Napoca, Constanţa,

Craiova, Iaşi, Ploieşti şi Timişoara. Ele se înscriu, pe plan naţional, printr-o

importantă concentrare umană (5 municipii au peste 300 000 de locuitori şi

numai două, Braşov – 282 000 locuitori şi Ploieşti – 232 000 locuitori, la

1 iulie 2007, înregistrează valori mai reduse. Dezvoltarea lor economică va

acţiona în întreaga arie zonală sub formă de funcţii economice şi servicii, de

fluxuri de ordin demografic, de bunuri industriale sau agricole, de valori

spirituale.

3. Polii de dezvoltare urbană, în număr de 13 (Arad, Baia Mare,

Bacău, Brăila, Galaţi, Deva, Oradea, Piteşti, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu,

Suceava şi Tg. Mureş) „vor avea rolul de liant între polii de creştere şi celelalte

3 Printre cele mai remarcabile construcţii monumentale se înscrie Parlamentul României. El se

plasează printre primele 20 edificii ale lumii, fiind apreciat ca „a doua clădire administrativă

după Pentagon”. Proiectarea s-a declanşat în 1984 şi finalizarea în 1989.

53

oraşe mici şi mijlocii ale sistemului urban, pentru a atenua şi preveni tendinţele

de dezechilibrare a dezvoltării în cadrul regiunii din care fac parte”4.

Crearea acestor centre de comandă, de expresie polarizatoare, vor

impulsiona structurile teritoriale ale unităţilor administrative în vederea creşterii

gradului de dezvoltare, de integrare şi de conexiuni. Acestea vor lua în

considerare dispersia fenomenelor socio-economice în spaţiu, indici de frecvenţă

şi de intensitate, dimensiunile influenţelor în zonele limitrofe.

4. Oraşele mici şi mijlocii (295, în 2008) vor fi sprijinite, prin

investiţii speciale, pentru dezvoltarea economică echilibrată teritorial, pe baza

valorificării optime a resurselor naturale şi umane care să asigure diminuarea

migraţiei forţei de muncă.

Oraşele cu valori de peste 100 000 locuitori (25 oraşe) concentrează

6,56 milioane persoane, ceea ce reprezintă 55,0% din populaţia urbană a

României. Celelalte oraşe (295) cu valori sub 4 000 locuitori (Băile Govora,

Căzăneşti –Ialomiţa, Dragomireşti–Maramureş, Nucet – Bihor, Bechet – Dolj,

Bereşti – Galaţi, Băile Tuşnad, Borsec) şi până la 100 000 locuitori însumează

5,35 milioane persoane, adică 45% din populaţia urbană, care solicită o echipare

viguroasă cu structuri terţiare, secundare (industriale) şi primare (agricole) în

concordanţă cu dominantele sociale şi funcţionalitatea lor.

IV. REGIONAREA ROMÂNIEI DUPĂ GRADUL DE

FAVORABILITATE A UNITĂŢILOR GEOGRAFICE

Favorabilitatea spaţiului geografic românesc a fost suportul natural al

sistemului de civilizaţie al aşezărilor umane. Categorie geografică de

condiţionare a fenomenelor sociale, favorabilitatea decurge obiectiv din

omogenitatea sau diversitatea factorilor de mediu ale ariilor carpatice, dunărene

şi pontice, centrate pe arcul carpatic şi culoarele lui, de la care au pornit şi primit

noi energii biologice (păduri, fauna), economice (substanţe minerale şi

energetice), sociale (demografice şi culturale) şi certitudini politico-statale. În

cuprinsul acestora, favorabilitatea spaţiului geografic are elemente specifice de

relief, sol, climă, ape, vegetaţie, creând variate ambianţe geoecologice. Această

calitate a spaţiului se complementează în mod constant şi reciproc cu elementele

emanate din structurile sociale.

Pretutindeni, unde s-a organizat spaţiul geografic pentru vatră şi loc de

muncă, aşezarea rurală a fost o permanenţă activă şi de continuitate, pentru că

aceasta şi-a centrat existenţa pe favorabilităţi locale.

4 * * * (2008), Realizarea cu prioritate a investiţiilor din Programul Operaţional Regional

2007-2013 şi din programele de finanţare naţională, în polii de dezvoltare urbană. Hotărârea

Guvernului României din 18.09.2008.

54

Calitatea satului de continuator al tradiţiilor şi puterea lui de a

organiza necontenit, dar diferenţiat, teritoriul din patrimoniul său funciar, au fost

susţinute de tipuri diferite de favorabilitate a spaţiului geografic.

Au acţionat, astfel, asupra comunităţilor rurale tipuri de favorabilitate

macrozonală, respectiv de munte, de deal, podişuri şi câmpie. În cuprinsul lor

satul a temperat constrângerile şi factorii limitativi şi s-a constituit ca aşezare

umană primară pe locurile ce i-au conferit cel mai ridicat potenţial de

favorabilitate.

Folosind drept criteriu de bază unităţile de relief şi formaţiunile

vegetale, Vintilă Mihăilescu a distins: ţinuturi de munte şi de deal (cu

subdiviziuni: judeţe de depresiune, de bazine fluviatile, judeţe de pădure şi de

stepă) şi de câmpie5.

Muntele i-a asigurat, astfel, securitatea şi certitudinea avuţiei

materiale, favorizând „tipul caracteristic agro-silvo-pastoral”, de sat risipit,

încadrat de peisaje ce îi conferă corespunzător puterea economică şi

originalitatea. Favorabilitatea geografică, bazată pe resurse cu caracter silvo- şi

agropastoral, nesecată avuţie pe întinse spaţii, a fost substratul modului general

de locuire pentru spaţiul carpatic. Din spaţiul carpatic de înălţime, afirma

istoricul V. Pârvan, sunt coborâtorii, geto-daci, care înfiinţează, pe la 300 î.e.n.,

localitatea de la Crăsani, pe malul drept al Ialomiţei, în Câmpia Română. De

plaiurile şi versanţii uşor umanizabili ai muntelui leagă satul montan şi istoricul

Florus: „daci montibus inhaerent”, – dacii se ţin lipiţi de munţi. Ca factor de

continuitate, satul montan s-a bazat şi pe o veche plugărie carpatică, cu urme din

neolitic, practicată în terase şi răzoare (N. Iorga).

Dealurile subcarpatice, ca şi podişurile se caracterizează prin

complexe tipuri de favorabilitate geografică. Pe diversitatea lor s-a consolidat

satul subcarpatic-colinar, risipit la periferie sub formă de câmpuri, răsfirat în

nucleul său central ca structură. Satul subcarpatic, cu o bază economică mai

întregită, a întărit, pe măsura bogatei lui game de resurse (minerit, zootehnie,

culturi cerealiere şi tehnice, viticultură, pomicultură şi silvicultură) şi mai mult

procesul de continuitate a locuirii, contribuind din plin la cristalizări prestatale

româneşti. Pe acest fond se şi explică stabilitatea locuirii autohtone în perioada

migraţiilor, prezenţa unor formaţiuni politice româneşti în secolele VIII–XI, de

la cnezatele de vale până la forma de voievodat, în zone strict delimitate.

Favorabilitatea spaţiului geografic din câmpie se caracterizează

printr-un potenţial umanizabil foarte ridicat, care a diminuat riscurile pentru om

ale întinderilor deschise. Aceasta s-a oglindit în primul rând prin văi cu lunci

fertile şi terase propice demersului social, prin câmpuri întinse, cărora nu le-a

lipsit funcţia de securitate, asigurată prin păduri (Codrii Vlăsiei) şi nici funcţia

geoproductivă de pe nivelele de terase şi câmpurile interfluviale atât de populate

din cele mai vechi timpuri.

5 V. Mihăilescu, Enciclopedia României, vol. I, 1938, Bucureşti.

55

Asupra comunităţilor umane au acţionat fie tipurile de favorabilitate

macrozonală (de munte, deal–podiş şi câmpie), fie ariile depresionare

(950 depresiuni intramontane şi intracolinare) şi culoarele de vale pe care s-au

construit aşezările umane şi căile de comunicaţie. În cadrul unor depresiuni,

denumite şi “ţări” (Ţara Oaşului, Ţara Maramureşului, Ţara Lăpuşului, Ţara

Oltului etc.), favorabilitatea spaţiului geografic s-a întemeiat pe varietatea

resurselor proprii de sol şi subsol (tipuri genetice de sol, izvoare minerale), ca şi

pe a acelora din unităţile înconjurătoare (păduri, păşuni şi fâneţe, resurse

miniere).

V. REGIONAREA DUPĂ VALOAREA PRODUSULUI INTERN BRUT

Participarea populaţiei la activităţile economice, ponderea

potenţialului demografic, realizarea produsului intern brut, evaluările cantitative

şi calitative ale resurselor miniere şi energetice permit o serie de diferenţieri

economice în cadrul unităţilor de relief, a judeţelor şi respectiv a celor 8 Regiuni

de Dezvoltare (fig. 4):

● Municipiul Bucureşti, cu valori foarte ridicate, în comparaţie cu

celelalte judeţe, a obţinut 14,6% din P.I.B.-ul României (2008), şi 60% din

investiţiile străine directe. Municipiul Bucureşti poate însuma, convergent şi

divergent, un spaţiu polarizat care poate ajunge spre sud până la Dunăre şi spre

nord, până în Subcarpaţii Prahovei şi ai Ialomiţei, câmpul său de forţe

interferându-se cu fluxurile generate de oraşele Ploieşti – Târgovişte etc.

(Ion Iordan, 1972).

● Judeţele cu P.I.B. ridicat, respectiv între 9,53 miliarde lei şi

12,5 miliarde lei, însumează 6 judeţe, reprezentative sub raportul resurselor

economice şi umane, respectiv: Braşov, Cluj, Argeş, Prahova, Timiş şi

Constanţa. Acestea au realizat în 2005 peste 65,7 miliarde lei (1,8 milioane Є),

ceea ce reprezenta 22,8% din totalul P.I.B. pe ţară, valoare ce depăşeşte pe cea a

Municipiului Bucureşti, având în vedere complexitatea teritorială şi funcţională

a celor şase judeţe. De remarcat este faptul că Regiunile de Vest şi Centru au

beneficiat de peste 14% din investiţiile străine directe fiind avantajate de poziţia

geografică şi de ponderea relativ limitată a sectorului primar. Ele cuprind

5 oraşe cu statut de poli de creştere economică (Braşov, Cluj-Napoca,

Timişoara, Constanţa şi Ploieşti) şi un oraş (Piteşti) cu atribut de pol de

dezvoltare urbană.

● Judeţe cu P.I.B. mediu care obţin între 6,30 şi 8,72 miliarde lei. În

această categorie sunt cuprinse 9 judeţe, şi anume: Mureş, Bihor, Suceava,

Sibiu, Arad, Bacău, Iaşi, Galaţi şi Dolj. Valoarea totală a P.I.B-ului se ridică la

65,78 miliarde lei, ceea ce echivala cu peste 1,8 milioane Є. Polii de creştere

economică (Iaşi, Craiova) şi cei de dezvoltare urbană (7 oraşe), respectiv

Tg. Mureş, Arad, Oradea, Sibiu, Bacău, Suceava şi Galaţi, satisfac dezvoltarea

56

durabilă a economiei şi eficienţa enegetică, având în vedere că numai Regiunea

Centru extrage 41% din producţia de gaze naturale ale ţării (2006).

● Judeţele cu P.I.B. scăzut, 10 la număr, au înregistrat valori sub

4,5 miliarde lei. Cele mai reprezentative judeţe sub raport valoric sunt: Ilfov,

Maramureş, Hunedoara, Gorj, Vâlcea, Neamţ şi Dâmboviţa, după care urmează

Buzău, Alba, Satu Mare. Dezvoltarea economică durabilă va fi impulsionată de

cele 4 oraşe cu atribut de poli de dezvoltare urbană (Baia Mare, Satu Mare, Deva

şi Râmnicu-Vâlcea) care dispun de un important potenţial economic, capital

uman şi financiar.

● Judeţe cu P.I.B. foarte scăzut (16 judeţe). Marea majoritate a

acestora sunt poziţionate în Podişul Moldovei şi în Câmpia Română (Teleorman,

Ialomiţa, Giurgiu, Călăraşi, Brăila, Botoşani ş.a.) unde predomină resursele

agricole şi ponderea de participare a resurselor de forţă de muncă este

reprezentativă. Dispun doar de un singur pol de dezvoltare urbană (Brăila), care

îndeplineşte funcţii portuare şi industrial urbane, dar cu influenţe puternice

asupra localităţilor limitrofe.

Unele judeţe din regiunile de NE şi SE cu profil predominant agricol,

înregistrează însă şi unele disparităţi în interior, determinate de evoluţia

producţiei industriale în judeţul Bacău şi de contribuţia, relativ mică, a judeţului

Suceava în valoarea producţiei industriale (fig. 5).

Fig.5. Produsul intern brut, pe categorii de resurse (în 2005).

Total PIB: 288 176,1 milioane lei

57

Fig

.4. R

epart

iţia

P.I

.B. pe

judeţ

e şi

reg

iun

i de

dez

volt

are

(2005),

în

mil

iard

e le

i

58

VI. IERARHIZAREA REGIUNILOR DE DEZVOLTARE DUPĂ

INDICELE DEZVOLTĂRII UMANE (I.D.U.).

Indicele dezvoltării umane însumează: speranţa de viaţă (71,3 ani, în

perioada 2002–2004), nivelul de educaţie (72% grad de cuprindere în

învăţământ, în 2004/2005) şi standardul de viaţă al populaţiei, produsul intern

brut/locuitor fiind de circa 6 500 Є în 2008. El a fost în 2004 de 0,800, la nivel

naţional, România ocupând locul al 60-lea, fiind încadrată, astfel, în rândul

ţărilor cu dezvoltare umană ridicată (fig.6, 7).

Tabelul nr. 1

Indicii dezvoltării umane (h.d.i.)

Regiuni statistice P.I.B./loc.

(2004)

Speranţa de

viaţă

(2002-2004)

Rata de

alfabetizare

(%)

(2004)

Grad de

cuprindere în

învăţământul

de toate

gradele

(%)

(2004/2005)

Indicele

dezvoltării

umane (IDU)

(2004)

România 8 439 71,3 97,4 72,0 0,800

Regiunea 1 - NE 5 839 71,1 97,5 67,0 0,773

Regiunea 2 - SE 7 658 71,0 97,2 65,5 0,786

Regiunea 3 - S

(Muntenia) 7 041 71,1 95,7 65,2 0,778

Regiunea 4 – SV

(Oltenia) 7 032 71,4 96,6 69,2 0,786

Regiunea 5 - V 9 679 70,8 98,0 76,4 0,811

Regiunea 6 - NV 8 203 70,6 97,5 72,2 0,796

Regiunea 7 - Centru 8 796 71,8 98,1 68,6 0,803

Regiunea 8 -

Bucureşti-Ilfov 16 162 73,5 99,0 106,9 0,891

* * * (2007), Raportul dezvoltării umane pentru România, O.N.U.

Pe baza indicelui dezvoltării umane au rezultat următoarele

ierarhizări:

● Dezvoltare umană ridicată (peste 0,890) ce se înregistrează numai

în Municipiul Bucureşti, detaşându-se, în 2006/2007, prin:

– 24,4% din numărul total al facultăţilor pe ţară (184);

– 38,5% din numărul total al studenţilor (302 248);

– 34% din totalul personalului didactic (10 393);

– rată la 10 000 locuitori: 364 studenţi;

– concentrează: 5 902 unităţi ale industriei prelucrătoare (circa

15% din total ţară), 44 374 unităţi comerciale (circa 20% din total ţară),

810 unităţi de sănătate şi asistenţă socială (21,4% din numărul pe ţară) etc.;

59

Fig

.6. In

vest

iţii

le s

trăin

e dir

ecte

, pe

ram

uri

eco

no

mic

e (2

005).

Fig

.7. E

volu

ţia f

luxu

rilo

r I.

S.D

.(In

vest

iţii

str

ăin

e dir

ecte

) (2

003, 2004, 20

05).

Fig

.8. In

dic

ii d

ezvo

ltări

i ru

rale

.

60

– înregistrează cea mai mare participare la volumul comerţului

exterior al României (21%) şi la cel al importurilor (40%).

● Dezvoltare umană medie (0,800–0,811) specifică pentru regiunile

Centru, NV şi Vest; acestea concentrează judeţe cu importante resurse miniere şi

energetice, întreprinderi industriale de valoare naţională, resurse funciare şi circa

1/3 din numărul de locuitori.

● Dezvoltare umană scăzută (0,773–0,786) se înregistrează în

regiunile de S, SV, SE şi NE, unde resursele umane sunt numeroase. Predomină

resursele agricole şi activităţile terţiare. Se înregistrează, însă, în ultimii ani, o

revigorare economică a acestor regiuni extracarpatice ca urmare a extinderii

plantelor uleioase, în special a culturii de rapiţă, producţia fiind folosită drept

biocarburanţi. De la 300 ha de rapiţă (1994, 1995) s-a ajuns în 2006 la

110 100 ha (12% din totalul plantelor tehnice). În acest scop s-au construit

unităţi pentru producerea de biodiesel (din rapiţă) la Lehiu şi de metanol la

Drajna, pe baza porumbului zaharat, modificat genetic, importat din SUA.

Migraţia externă este relativ scăzută în Regiunea de SV (9% din

populaţia regiunii SV Oltenia), aici predominând populaţia rurală (circa 56% din

totalul Regiunii de Dezvoltare SV Oltenia) (fig.8).

* * *

Geografia a demonstrat, pe baza unui bogat material faptic, adunat din

contactul cu realităţile teritoriale, implicaţiile sociale pozitive ale reliefului,

climei, apelor, solurilor, faunei şi florei, integrate în viaţa umană prin muncă şi

mijloace tehnice. Aceste studii au definit, în spaţiul geografic, tipuri regionale de

peisaje umanizate, rezultate din impactul omului asupra naturii, purtând atât

amprenta acesteia, cât şi pe aceea a relaţiilor sociale şi a gradului de tehnicitate.

În domeniul poluării apei şi aerului, prin substanţe nocive, s-au făcut

paşi însemnaţi. În schimb, pentru cunoaşterea degradării calităţii mediului pe

calea directă a muncii sociale desfăşurate de om în natură – defrişare, minerit,

utilizarea agricolă neraţională, sau prin umplerea spaţiului cu oameni şi

obiective economice peste limitele capacităţii lui de suportabilitate – nu s-au

făcut încă progrese însemnate. Pare, astfel, îndrăzneţ să vorbim de o

metodologie a evaluărilor cantitative şi calitative a procesului în cauză, cu

simptome de alertă în arii agricole şi industriale din unele regiuni, fără să fim în

posesia unui volum de date, fie şi parţiale, cu privire la efectele negative.

Avem datoria să răspundem, însă, imediat iniţiativelor de a pune de

acord capacitatea mediului cu presiunea demo-tehnică, în scopul asigurării şi

pentru generaţiile viitoare, atât a unei naturi de calitate, cât şi a resurselor de

care societatea va avea trebuinţă sporită. Trebuie, în consecinţă, să alcătuim

61

paralel cu făurirea şi perfectarea metodologiei de diagnoză a alterării mediului,

concepţia şi metodologia de prognoză pentru crearea unor noi echilibre,

optimale, între economie, societate şi mediu.


Băcănaru, I., Velcea, I. (2006), Zona şi mediul geografic – implicaţii în

dinamica societăţii contemporane, Edit. Univ. ”Lucian Blaga”, Sibiu.

Bălteanu, D. – coordonator (2005), România – spaţiu, societate, mediu, Edit.

Academiei Române, Bucureşti.

Cucu, V. (1984), Gruparea judeţelor după criterii de similaritate social-

economică, în Geografia României, II, Edit. Academiei Române,

Bucureşti.

Dumitrescu, Daniela (2008), România, regiuni de dezvoltare. Disparităţi socio-

economice, Edit. Cetatea de Scaun, Târgovişte.

Ianoş, I. (1999), Restructurarea economică şi fenomenul migraţiei în România,

Rev. Geogr., V, Bucureşti.

Ianoş, I., Heller, W. (2006), Spaţiu, economie şi sisteme de aşezări, Edit.

Tehnică, Bucureşti.

Mihăilescu, V. (1938), Regionarea României după unităţile de relief şi

formaţiunile vegetale, în Enciclopedia României, I, Bucureşti.

Posea, Gr., Velcea, Valeria (1967), Clasificarea depresiunilor, Rev. Natura –

G.G., XIX, 3, Bucureşti.

Săgeată, R. (2000), Organizarea administrativ-teritorială a României. Model

de optimizare, R.R.G.P., II, 1, Bucureşti.

Ungureanu, Al. (2000), Le Bassin Carpatique – un point de vue géographique,

R. R. Géogr., 43–44, Bucureşti.

Ungureanu, Irina – coordonator (2003), Geografia mediului – omul şi natura

la început de mileniu, Institutul European, Iaşi.

* * * (2006), Balanţa forţei de muncă, I.N.S., Bucureşti

* * * (2006), Disparităţile regionale la orizontul anului 2008, Comisia

Naţională de Prognoză, Bucureşti.

* * * (2006), Geo-Carpathica, VI, 6, Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu.

* * * (2007), Anuarul statistic al României, I.N.S., Bucureşti.

* * * (2008), Statistică teritorială, I.N.S., Bucureşti.

62

THE REGIONAL DEVELOPMENT OF ROMANIA AND

CERTAIN ECONOMIC- SOCIAL DIFFERENCES

Ion VELCEA

I. THE UNSTABLE ADMINISTRATIVE MAP OF ROMANIA

After the union of Transylvania with Moldavia and Wallachia,

in 1918, numerous changes took place in the administrative-territorial structure

of the country. The law in 1925, established the division of the territory in

6 counties, net resides (”plasi”), towns and communes. In 1938, there were

10 regions that contained 74 counties (including Nistru Region, with the

residence at Chisinau and the 2 counties in the south Dobruja–Durostar and

Caliacra, called “The Cadrilater”).

There followed other changes caused by the Administrative –

Economic Law of the Rayonation, adopted in 1950, when 28 development

regions were outlined. The lack of certain fundamental criteria, the economic

development level and the wish of the state organs to administrate with authority

the natural resources etc., led to the decrease of the administrative units to

18 regions in 1952 and 16 regions in 1956. In 1968, other changes appeared in

the structure and functionality of the administrative units, the notion “county”,

being used again (39 compared to 58 in 1950).

In 1969, prof. Ion Sandru, noticed 6 development regions + Bucharest

municipality, formed by grouping the counties together, taking into account the

surface, population, industry, agriculture and the exterior commerce. Their

denomination, even certain limits are kept in the new division of Romania.

These are: The Southern Region (the counties from the west and centre of

Greater Wallachia), The South-Eastern Region (east of Greater Wallachia,

south of Moldavia, and the 2 counties of Dobruja); The Eastern Region (the

central and northern part of Moldavia), The Central Region (the inner

Carpathians counties in Transylvania), North-West Region (without Cluj

county); The South-West Region (Banat and the south of “Cris Country”) and

Bucharest Municipality.

Communication sustained at the International colloquy of tourism-geography in Gorizia,

Italy (April, 12–14th

2007).

Professor Ph.D. at the Faculty of Tourism Geography in Sibiu. Ion Sandru (1978), Romania-Economic Geography, Didactic and Pedagogic Publishing

House, Bucharest, p. 362-363.

63

In the beginning of 2008, the administrative organization of Romania

was composed of 42 counties (including Bucharest structured on 6 sectors),

320 towns and 2 854 communes (12 951 villages).

The National Development Plan of Romania (2007–2013), structures

the economic and social evolution of the country according to the

communitarian principles of cohesion. The decrease of the development gaps

compared to the EU countries and the increase of competition, represent

priorities for Romania economy.

The reorganization of the industry, with the accent on the process

industry, the wood pulp manufacturing, the building materials industry, the

textile and food industry and so on), the amplification of the productive

activities and services, the modernization of the roads and railways

infrastructure, the rural economy and the rational use of human resources etc.,

will constitute a reference value in fixing the level of the regional economy

development.

II. STRUCTURES AND FUNCTIONALITIES OF

THE DEVELOPMENT REGIONS

The 8 Development Regions delimitated since 1998 through the

association of 4–5 or 6 administrative-territorial counties, according to The

Green Chart of Regional Development, represent executive organisms of the

Regional Development Council, with representatives of the county and local

authorities.

The Regional Operational Programme (2007–2013), implements

components of the National Strategy of Regional Development that will lead to

the decrease of the social-economic development differences between Romania

and the other EU member states.

The economic indicators – centrality, polarity and the geographical

integration, integrality and the quality of the environment (fig. 1) – should

contribute to the balanced growth of the 8 Development Regions, to the

valuation of the natural and human available resources of Romania.

Centrality which confers geographical and economic benefits to

communities that acquire in time coordinating position functions (Bucharest

Municipality, The Centre Region).

Geographical Polarity, as an indicator of the local and zonal

development level, of the functions generated by the productive activities,

defines the dynamic action centres, polarizing through potential patterns and

“gravitational” patterns. The economic region must present itself as a forces

field that holds polarizing centres, that converges or diverges energies of

demographic, economic fluxes based on natural resources.

64

The most important centres of dynamic action are concentrated in

Transylvania (Cluj-Napoca, Sibiu, Brasov), in Banat (Timisoara, Arad) and

Dobruja (Constanta).

Fig. 1. Dynamic indicators of regional development

The well balanced economic development, the research-development

and innovation capacity, the accessibility degree to the roads, railway, aerial

infrastructure, the potential of the human and natural available resources, and so

on, determined the assignment as “urban development pole”, to a number of

13 cities among which: Sibiu, Tg. Mures, Ramnicu-Valcea, Pitesti, Baia Mare

etc.

The economic growth Poles, that are 7 (Brasov, Cluj-Napoca,

Constanta, Craiova, Iasi, Ploiesti and Timisoara), together with the 13 poles of

urban development “will play the role of a connector with the middle and

smaller towns of the urban system, to attenuate and prevent the unbalanced

65

tendencies of the development within the region they are part of” (Government

Resolution 18th

September 2008).

The Geographic Integration emphasizes the zonal areas that require

the re-inforcing into productive dimensions, so that the whole space to be

harmonized as a territorial complex. It outlines human concentrations and

different technical–productive equipments, but a series of discontinuities as

well, in the Moldavia Plateau, Romanian Plain (especially Baragan, Teleorman

Plain, the terraced Oltenia Plain), in Somesan Plateau, in Motilor “Country”.

Integrality becomes an attribute and an economic indicator to show

the level of development within an economic development region. The specialty

of the productive branches functions as integrating forces distinct through its

specialty, when they have as fundament the potential of the natural resources

necessary on local plan.

The geographic favourable factors contribute to their dimensions: the

centrality, the transfer systems, the polarity, the high qualified human potential,

with productive affinities. The specialty derives from a progressive

concentration of activities, centred however on a productive dominant,

connected to an abundant source with a great economic value as well (the

complex ore from the integrated system of Maramures).

The quality of the environment constitutes itself as a dynamic

indicator of the development of a region or zone, where it is consciously settled

a compatibility between the natural resources and the technique capacity to

transform them, without disturbing the dynamic balance of the environmental

factors.

However, the dynamic indicators cannot be applied to all

Development Regions. It was necessary that the Centre Development Region to

contain all the inner Carpathians counties (Transylvania itself) that generates

through an old tradition the most ample economic and social connections. These

are determined by the existence of the most important energetic basin (natural

gas) and gold-silver resources in Romania. Likewise the SE Region was

forcefully pushed towards the Carpathians of the Curve counties, within the

limits of historical province Moldova.

Through its geographical, historical and economic characteristics,

Dobruja can constitute a Development Region itself, taking into account that

Romania took part into the Economic Community of the Riverine countries to

the Black Sea, the energetic resources on the Black Sea continental plateau, the

urban development of the localities on the Romanian seaside etc.

The deposits were estimated at about 100 billion m

3 of natural gas and about 10 mil. oil

tones. The oil-gas zone, that is 12 000 km of the Black Sea continental plateau, is under

litigation with Ucraine. In 2006, 300,2 thounsands of oil tones, compared to 479,4 thousands

tones in 2000 were extracted from the continental plateau of the Black Sea, belonging to

Constanta county; the natural gas production increased from 613 mil. m3 in 2000 to

1,36 billion m3 in 2006 (*** Territorial Statistic of Romania, S. N. I., Bucharest).

66

Fig

.2.

Labou

r f

orc

e st

ruct

ure

acc

ord

ing t

o i

ts c

on

trib

uti

on

to t

he

econ

om

ic a

ctiv

itie

s (1

.01.2

006)

67

Fig

. 3. L

abor

forc

e dis

trib

uti

on

in

dic

ato

rs o

n d

evel

opm

ent

regio

ns

on

31st

of

Dec

emb

er 2

005

68

Within this context, the regional economic development should be

able to diminish and clear off the gaps between the rural and urban, between the

lifestyle and the social well being of the population. Evaluation of the natural

and geo-economic available resources, the economic and social vocation of the

regions, the polarity and the geographic integration are taken into account. The

legislative and institutional framework, the financing resources, should allow the

stimulation of local and regional initiatives. Mono-industrial zones must be re-

structured and adapted to the ore and energetic resources, to the human

resources and to the necessities on regional plan – an important part will have

the external finalities, especially the ones that come from communitarian funds

of the European Union.

Within the structure of the humanized landscape, agriculture

constitutes the material basis of the rural settlements existence and the main

factor in transforming and adapting nature to the social needs. This branch gives

the prevailing note to the geographical landscape, the agricultural lands

occupying about 15 mil. ha that is 62% of the entire surface of the country. But

certain paradoxes are registered at this stage:

● the agrarian landscapes have still an old physiognomy, with lots of

parcels, determined by the regaining after 1999 of the propriety right;

● the active population that works in agriculture, is still numerous, no

matter the flux of the external migration to the European Union Countries, the

balance being negative in 2005. The population occupied (fig. 2) in the primary

activities (agriculture, forestry, hunting and pisciculture), dropped from

3 361 000 persons in 2002 (34,1%) to 2 943 000 persons in 2005 (that is 32,2%

from the total of 9 147 000 persons occupied in the sectors of national

economy), (fig. 3);

● the powerful floods and landslidings, after heavy rains in 2005,

2006 and 2008, influenced the agricultural production, taking into account that

the agriculture represents an important economic field, especially in the NE,

South, SE and NW development regions, being thus created great disproportions

between these regions.

III. TAXONOMICAL UNITS ACCORDING TO THE URBAN

DEVELOPMENT LEVEL

Within the Regional Operational Programme (2007–2013), a special

attention is given to the lasting development of the cities, the urban development

poles being financed on prioritizing axes, with the aim to revive the cities, to

rehabilitate the urban infrastructure, to boost up the economic activities and

69

services. Establishing a balance between the population concentration level and

the labour force, between the 20 great urban centres, the small and middle towns

and the National Centre of Dynamic Action (Bucharest) is taking into

consideration. The investments that will be achieved will lead to the decrease of

the work migration towards the big cities developed economically and to the

creation of social-economic structures territorially balanced.

Within the limits of the Romanian urban system there have been

determined taxonomic units meant to contribute to a balanced social-economic

development of the territory. The concept “urban development pole” currently

used in the specialty literature (universities, research institutions, excellence

centres) was introduced on the basis of the following criteria:

● The economic-social development potential;

● The innovation and development-research capacity;

● The proper business infrastructure;

● Accessibility (roads, railways, aerial and maritime);

● Offered public services;

● Administrative association capacity.

On the basis of these criteria the Romanian territory holds the

following taxonomic units, with powerful influences in the economic

development, for the investments achievement of the Regional Operational

Programme:

– The national Centre of Dynamic Action (Bucharest Municipality);

– Urban growth Poles in the regional and local economic

development (7 municipalities);

– Urban development poles (13 municipalities);

– The small and middle towns of the urban system.

1. The National Centre of Dynamic Action, represented by

Bucharest Municipality, generates the most ample connections of production,

business, investments with communitarian financing. It has the main role in the

industrial productions, in public services activities, in activities of research-

development and innovation. Regarding thus the numerical report, Bucharest

Municipality concentrates 9% of the country population and 16,2% of Romania

urban population (2007). In 2005 it realized the greatest GDP in the country,

about 57 mil. lei (RON in current currency), that represented 19,8% of Romania

total GDP. There are some other elements that place Bucharest Municipality on

the 1st place in the country:

● industrial, comercial, touristic, scientific-cultural complexity etc.;

● high capacity of touristic accomodation: 59% of the country (2006);

70

● the greatest residences fund 785 696 (residences) and dwelling

surface – 30,4 mil. square meters (63,2%) of Romania;

● railway junction with the greatest density of the railways in

exploitation 416 km/1000 square meters;

● the greatest international airport from Romania Henri Coanda –

Bucharest-Otopeni (territorially within the limits of Ilfov county);

in 2007, 5 mil. passengers were registered, out of which 83% had

destinations towards European Union countries and 17% to other

countries.

2. Growth Urban Poles in the regional and local economic development, have the essential, productive and residential role to enlighten the

activities and the economic functions, the social-economic connections which

ensures the dynamic and the vigour of the humanized spaces.

The 7 municipalities that got the attribute of growth poles of economic

and demographic essence are: Brasov, Cluj-Napoca, Constanta, Craiova, Iasi,

Ploiesti and Timisoara. They enlist themselves on national plan with an

important human concentration (5 municipalities have over 300 000 inhabitants

and only 2, Brasov (282 000) and Ploiesti (232 000 inhabitants on 1st of July

2007) register lesser values. Their economic development will act in the entire

zonal area under the form of economic and services functions, demographic

fluxes, industrial and agricultural goods, spiritual values.

3. Urban development poles, 13 in number (Arad, Baia Mare, Bacau,

Galati, Deva, Oradea, Pitesti, Ramnicu-Valcea, Satu-Mare, Sibiu, Suceava and

Tg. Mures) ”will play the connector role between the growth poles and the other

middle and smaller towns of the urban system to reduce and prevent the

unbalanced tendencies of the development within the region they are part of”.

The creation of these command centres, of polarizing expression will

boost the territorial structures of the administrative units with a view to increase

the development, integration and connexions level. They will take into account

the dispersion of the social-economic phenomena in space, frequency and

intensity indicators, the dimensions of the influences in the limitrophe zones.

4. Middle and small towns (295 in 2008), will be supported through

special investments for the economic, territorial-urbanistic, by optimal

Among the most remarkable monumental constructions is Romanian Parliament. It is placed

among the first 20 buildings of the world, being apreciated as “the second administrative

building after Pentagon”. Its project started in 1984 and ended in 1989. *** (2008), The achievement with priority of the investments in the Regional Operational

Programme 2007-2013 and also from the national financing programmes, into the urban

development poles. Romania Government Resolution from 18.09.2008.

71

evaluation of the natural and human resources to ensure the migration work

force decrease.

The cities with values over 100 000 inhabitants (25 cities), concentrate

6,56 mil. persons, that represent 55,0% of Romania urban population. The other

cities (295), with values under 4 000 inhabitants (Govora Baths, Cazanesti

(Ialomita) Dragomiresti-Maramures, Nucet-Bihor, Bechet-Dolj, Beresti-Galati,

Tusnad Baths, Borsec) and up to 100 000 inhabitants that means

5,35 mil. people that is 45% of the urban population that requires a vigorous

equipment with tertiary structures, secondary (industrial) and primary

(agricultural), according to the social dominants and their functionality.

IV. ROMANIA REGIONALIZATION ACCORDING TO THE

FAVOURABLE CONDITIONS OF THE RELIEF UNITS

The benefic conditions of the Romanian geographic space was the

natural support of the civilization system of the human settlements. Geographic

category of conditioning the social phenomena, the favourable conditions derive

objectively from the homogeneity or diversity of the environmental factors of

the carpathian, danubian, pontic areas, centred on the carpathian arch and its

corridors, where they started or got their biological energies (forests, fauna),

economic (mineral and energetic substances), social (demographic and cultural)

and statal-political certainties. Within these ones, the favourable conditions of

the geographic space has specific elements of relief, soil, climate, waters,

vegetation, creating different geoecological ambiances.

All over the place, where it organized the geographic space as a hearth

and work place, the rural settlement was an active and continuing permanence,

because it centred its existence on local favourable factors.

The quality of the village as a traditions continuer and its power to

organize ceaselessly, but differently its territory from its land patrimony, were

supported by various types of favourable conditions of the geographic space.

So, on rural communities, actioned macrozone favourable types, respectively of

mountain, hill, plateau and plains types. Within these, the village moderated the

constraints and restraining factors and constituted as primary human settlement

on the places that conferred the highest favourable potential.

Using as a basic criterion the relief units and the vegetable formations,

Vintila Mihailescu, noticed: mountain and hill regions (with sub-divisions:

depression counties, river basin counties, forest and steppe ones) and plain

counties.

The Mountain, ensured the security and the certainty of the material

wealth, favouring “the characteristic type agro-forest-pastoral”, of a scattered

village, framed by landscapes that confer suitable economic power and V.Mihailescu, Romania Encyclopedia, 1

st vol., 1938, Bucharest.

72

originality. The favourable geographic conditions, based on silvo-agro-pastoral

resources on large spaces, was the fundament of the general way of living for

the carpathian space.

Out of the high Carpathian space, as the historian V. Parvan stated,

came the geto-dacians that founded at around 300 bc. Crasani locality on the

right side of Ialomita, in the Romanian Plain. The historian Florus links as well

the mountain village to the easily humanized mountain pastures and slopes:

„daci montibus inhaerent”, – the dacians hold tight to the mountains. As a

continuity factor, the village mountain, bases itself on an old carpathian

ploughing with traces from neolitic, practiced in terraces and parcels (N. Iorga).

The Sub-Carpathians hills as well as the plateaus, are characterized

by complex types of favourable geographical conditions. On its diversity the

sub-carpathian-hillock village was strengthened, scattered at its outer limits as

fields, dispersed in its central core as a structure. Sub-carpathian village, with a

more complete economic basis, enhanced by its varied resources range (mining,

zootechny, cereal and technical crops, vineyards, orchards and forests), even

more the continuing inhabitation process, contributing fully to the pre-statal

organizations foundations.

In this context the stability of the indigenous habitation during

migrations period, the presence of certain Romanian political groups in

the VIII-XI centuries from the valley knyazes kingdoms to limited voivodes

areas.

The favourable conditions of the plain geographic space,

characterized by a high humanized potential, that diminished the risks of the

vast openings for people. This is shown firstly, by valleys with fertile river

meadows and terraces favourable to the social intervention, by open fields, that

lack neither a certain security function, ensured by woodlands (Vlasiei Forest),

nor the geo-productivity function on terraces levels as well and interfluves

populated since ancient times.

Upon the human settlements, acted both the macrozonal favourable

types (mountain, hill, plateau and plain), the depression areas (950 inner

mountain and inner hills depressions), and also the valley corridors on which the

human settlements and the communication networks were built. Within some

depressions, called “countries” (Tara Oasului, Tara Maramuresului, Tara

Lapusului, Tara Oltului etc.), the favourable geographic space was founded on

its own varied soil and subsoil resources (genetical soil types, mineral springs)

and also the ones in the surrounding areas (woodlands, pastures and meadows,

ore resources).

73

V. REGIONALIZATION ACCORDING TO THE VALUE OF THE

GROSS DOMESTIC PRODUCT(GDP)

Population contribution to the economic activities, the importance of

the demographic potential, the achievement of the GDP, the quantitative and

qualitative evaluations of the energetic and ore resources, allow certain

economic variations within the relief units, within the counties and the

8 Development Regions (fig. 4):

● Bucharest Municipality, with very high values, compared to the

other counties, obtained 14,6% of the Romania GDP (2008), and 60% of the

direct foreign investments. Bucharest Municipality can gather, convergently and

divergently, a polarized space that can reach south to the Danube and north up to

Prahova and Ialomita Sub-carpathians, its force field interferring with the fluxes

generated by Ploiesti – Targoviste towns etc. (Ion Iordan, 1972).

● The counties with a high GDP, respectively, between 9,53 billions

and 12,5 billion lei, comprise 6 representative counties regarding economic and

human resources: Brasov, Cluj, Arges, Prahova, Timis, and Constanta. These

achieved in 2005 over 65,7 billion lei (1,8 mil. euros), that is 22,8% of the whole

country GDP, a value that exceeds the one of Bucharest, taking into account the

territorial and functional complexity of the 6 counties. West Region and The

Centre got more than 14% of the direct foreign investments, having as an

advantage the geographic position and the limited contribution of the primary

sector. They include economic growth poles cities (Brasov, Cluj-Napoca,

Timisoara, Constanta and Ploiesti), and a town (Pitesti) as un urban

development pole.

● Counties with a medium GDP, that obtain between 6,30 and

8,72 billion lei. Here there are included 9 counties: Mures, Bihor, Suceava,

Sibiu, Arad, Bacau, Iasi, Galati, Dolj. The whole value of the GDP gets to

65,78 billion lei, that is equal to over 1,8 mil. euros. Economic growth poles

(Iasi, Craiova) and the urban development ones (7 cities), Tg. Mures, Arad,

Oradea, Sibiu, Bacau, Suceava and Galati, satisfy the durable development of

the economy and the energetic efficiency, taking into account that only the

Centre Region itself extracts 41% of the country natural gas (2006).

● Counties with a low GDP, (10 counties), registered values under

4,5 billion lei. The most representative counties are: Ilfov, Maramures,

Hunedoara, Gorj, Valcea, Neamt and Dambovita, followed by Buzau, Alba and

Satu-Mare. The lasting economic development will be enhanced by the 4 cities

having a role as urban development poles (Baia Mare, Satu Mare, Deva and

Ramnicu Valcea), that have important economic potential, human and financial

capital.

74

Fig

. 4.

Rom

an

ia r

egio

nali

zati

on

acc

ord

ing t

o t

he

gro

ss d

om

esti

c pro

du

ct v

alu

e (2

005)

75

● Counties with a very low GDP (16 counties). The most of them

are in the Moldavian Plateau and Romanian Plain (Teleorman, Ialomita,

Giurgiu, Calarasi, Braila and Botosani etc.) where the agricultural resources are

predominant and the influence of the labour resources is representative. They

have got only one urban development pole (Braila), that gets harbour and urban

industrial functions, but with strong influences on the limitrophe areas.

Certain towns from the NE and SE regions with a prevailing

agricultural profile, register however some inner disparities determined by the

industrial production evolution in Bacau county and by the relatively small

contribution of Suceava county to the industrial production value (fig. 5).

Fig.5. Gross domestic product on resources types (in 2005).

Total GDP: 288 176, 1 milions lei

VI. THE HIERARCHY OF THE DEVELOPMENT REGIONS

ACCORDING TO THE HUMAN DEVELOPMENT INDEX (H.D.I)

Human development index means: life expectancy (71,3 years in

2002-2004), education level (72% of education enrolment in 2004/2005) and the

population life standard, the gdp/capita, being in 2008, 6 500 euros. It was

0,800 in 2004, on national level, Romania being among the countries with high

human development (fig. 6, 7). Based on the human development index

criterion, the following hierarchies resulted:

76

Fig

. 6. D

irec

t fo

reig

n i

nve

stm

ents

, on

eco

nom

ic b

ran

ches

(31

st o

f D

ecem

ber

2005

)

77

a) High human development (over 0,890), that is registered only in

Bucharest Municipality that stands out in 2006/2007 by:

– 24,4% of the country total number of faculties;

– 38,5% of the total number of students;

– 34 % of the teaching staff (10 393);

– the rate for 10 000 inhabitants: 364 students;

– concentrates: 5 902 process industry units (15% of country total),

44 374 commercial units (20% of country total), 810 healthy and social

assistance units (21,4% from the country number) etc.

– registers the greatest participation in Romania foreign trade volume

(21%) and that of imports (40%).

Table nr.1

Human Development Index (HDI)

Statistical Regions

GDP per

capita in PPP

US$

(P.I.B./loc.)

(2004)

Life

Expectancy at

birth (years)

2002-2004

Adult

Population

Literacy Rate

(%) (2004)

Gross

Enrolment

Ratio – all

education

levels (%)

(2004/2005)

Human

Development

Index (HDI)

(2004)

Romania 8 439 71,3 97,4 72,0 0,800

Region 1 - NE 5 839 71,1 97,5 67,0 0,773

Region 2 - SE 7 658 71,0 97,2 65,5 0,786

Region 3 - S

(Muntenia) 7 041 71,1 95,7 65,2 0,778

Region 4 – SW

(Oltenia) 7 032 71,4 96,6 69,2 0,786

Region 5 - W 9 679 70,8 98,0 76,4 0,811

Region 6 - NW 8 203 70,6 97,5 72,2 0,796

Region 7 - Centre 8 796 71,8 98,1 68,6 0,803

Region 8 - Bucharest-

Ilfov 16 162 73,5 99,0 106,9 0,891

* * * (2007), Human development report, O.N.U.

b) Medium human development (0,800-0,811) specific to The

Centre, North-West and West regions; these concentrate counties with important

ore and energetic resources, industrial units of national value, land resources and

about one third of the inhabitants.

c) Low human development (0,773-0,786), is registered in the S,

SW, SE and NE regions, where human resources are numerous.

Agricultural resources and tertiary activities prevail. But in the last

years, an economic reinforcement of these outer carpathians regions was

registered, following the extension of the oily plants, especially of the rape

crops, its production being used as biofuels. From 300 rape ha (1994, 1995), it

came up to 110 100 ha in 2006 (12% of the technical plants). For this purpose,

78

Fig

. 7.

In

flu

xes

evo

luti

on

of

the

dir

ect

fore

ign

in

vest

men

ts i

n R

om

an

ia (

2003, 2004, 2005)

79

Fig

. 8

. R

ura

l dev

elopm

ent

index

es

80

units were built to produce the biodiesel (out of rape) in Lehiu and methanol in

Drajna on the sweet corn, genetically modified, imported from USA.

External migration is relatively low in the SW region (9% of the total

population of SW Oltenia), here rural population being predominant (around

56% of the SW Oltenia development region) (fig. 8).

* * *

Geography demonstrated on a large factual material basis, concluded

out of the contact with the territorial realities, the positive social implications of

the relief, climate, waters, soils, fauna and flora, integrated in the human life

through work and technical means. These surveys defined within the geographic

space, regional types of humanized landscapes, resulted from the impact of man

upon nature, bearing both its mark and the one of social relations and technical

level.

Within the field of air and water pollution through noxious substances

important steps have been taken. In exchange, to know the environment quality

degradation on the direct way of social work developed by man within nature –

clearing, mining, agricultural irrational use, or through filling up the space with

people and economic objectives above its toleration limits – no important

progress has been made. It seems thus audaciously to talk about a methodology

of quantitative and qualitative evaluation of the process, with alert symptoms in

the agricultural and industrial areas in some regions, without possessing even a

partial data volume, regarding the negative effects.

We have the responsability to respond, however immediately to the

initiatives to adjust the environment capacity to the demo-technical pressure,

with the view to ensure for the next generations both a quality nature and also

the resources the society will highly need. Therefore, we must conceive in

parallel with the planning and concluding of the diagnose methodology for

environment changing, the conception and the prognosis methodology for the

creation of new, optimal equilibriums, between society and environment.

SELECTIVE BIBLIOGRAPHY

Băcănaru, I., Velcea, I. (2006), The zone and geographic environment –

Implications in the contemporary society dynamics, Univ. Publ. House

“L. Blaga”, Sibiu.

Bălteanu, D. – coordinator (2005), Romania – space, society, environment,

Romanian Academy Publ. House, Bucharest.

81

Cucu, V. (1984), The counties classification according to social-economic

similarities criteria, in Romania Geography, II, Romanian Academy

Publ. House, Bucharest.

Dumitrescu, Daniela (2008), Romania, development regions. Social and

economical disparities, Cetatea de Scaun Publ. House, Targoviste.

Ianoş, I. (1999), Economic reorganization and the migration phenomenon in

Romania, Geogr. mag., V, Bucharest.

Ianoş, I., Heller, W. (2006), Space, economy and settlements systems, Tehnica

Publ. House, Bucharest.

Mihăilescu, V. (1938), Romania regionalization according to the relief and

plants formations, in Romania Encyclopedia, I, Bucharest.

Posea, Gr., Velcea, Valeria (1967), Depressions Classification, Nature

Magazine G.G., XIX, 3, Bucharest.

Săgeată, R. (2000), The administrative-territorial organization of Romania.

Optimization pattern, R.R.G.P., II, 1, Bucharest.

Ungureanu, Al., (2000), Le Bassin Carpatique –un point de vue geographique,

R.R. geogr. 43-44, Bucharest.

Ungureanu, Irina – coordinator (2003), Environment geography-man and

nature at the beginning of a millenium, European Institute, Iasi.

***(2006), Labour force Balance, INS, Bucharest.

***(2006), Geo-Crapathica, VI, Tourism Geography Faculty, Sibiu.

***(2006), Regional disparities with the 2008 horizon, National Prognosis

Committee, Bucharest.

***(2007), Romania Statistics Annuals, INS, Bucharest.

***(2008), Territorial Statistics, INS, Bucharest.

I

STUDII / STUDIES / ÉTUDES

84

IMPACTUL HAZARDELOR / RISCURILOR METEO-

CLIMATICE MONTANE ASUPRA ORGANISMULUI UMAN

Octavia BOGDAN, Sanda COSTEA**

The impact of meteo-climatic hazards risks in the mountain

region on the human body. Mountain regions have a varied and rich

tourism potential in any season, suitable to relaxation, walking and

recreation, sporting performance and even artistic achievement.

However, the mountain poses also restrictions, not only because of

altitude and the capacity of man’s body to climb up but also because

there are certain meteo-climatic hazards/risks in the face of which

both nature and the human body are vulnerable (fig. 1). The paper

discusses aspects of climate comfort and discomfort in the mountain

region in terms of season (fig. 2), major meteo-climatic hazards/risks

which influence the development of mountain tourism (fig. 3), their

impact on man’s body (figs 4, 5) and the levels on which they might

occur (figs. 6, 7).

Cuvinte cheie: hazarde/riscuri meteo-climatice, turism montan, turism

estival, turism hibernal, organismul uman

1. INTRODUCERE

Carpaţii Româneşti (şi nu numai) deţin un bogat şi variat potenţial

turistic care oferă în oricare sezon din an, un loc de relaxare, de destindere, de

plimbare, agrement şi turism, de performanţă sportivă, dar şi de aero- şi

helioterapie şi de ce nu şi de creaţie; pentru iubitorii de munte, restricţiile sunt

impuse nu numai de altitudine şi respectiv de capacitatea organismului uman de

a face ascensiuni, dar şi de hazardele/riscurile meteo-climatice faţă de care, atât

natura, cât şi organismul uman devin vulnerabile (fig. 1).

Muntele te cheamă şi-ţi dă viaţă, putere şi sănătate, dar trebuie să ştii

când şi cum să-l cucereşti. De mare folos îţi sunt clima şi vremea, părtaşi cu

tine la toate bucuriile, dar dacă nu le cunoşti îndeajuns, te pot şi înşela. De

aceea, reuşita oricărei escapade depinde de climă şi vreme, de cum ştii să-i iei

de prieteni, căci ei se impun, atât printr-un grad de favorabilitate, cât şi de

restricţii.

Prof. univ. dr., Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu.

** Cadru didactic asociat, Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu.

85

Fig. 1. Terminologia utilizată în studiul fenomenelor naturale extreme

2. CLIMA – RESURSĂ CLIMATO-TURISTICĂ

(CONFORT ŞI DISCONFORT)

Din punct de vedere turistic, clima Carpaţilor Româneşti oferă, atât

condiţii de confort, cât şi de disconfort. O sumară retrospectivă asupra

activităţilor montane permite reţinerea unor concluzii deosebit de importante

din punct de vedere climato-turistic, întrucât fiecare anotimp în parte se

impune, atât prin aspecte favorabile pentru drumeţie, cât şi prin anumite hazarde

şi riscuri meteo-climatice sezoniere (fig. 2).

Deşi turismul se poate practica în Carpaţii Româneşti în oricare lună

din an, condiţiile climatice sunt deosebit de favorabile, în special, pentru două

tipuri de turism montan sezonier şi anume: turismul estival şi turismul hibernal,

asociate cu diferite forme de turism balneo-climatic.

Durata acestora variază în funcţie de altitudine, respectiv în funcţie de

modul în care se propagă procesele de încălzire şi răcire, de jos în sus, care

diminuează durata intervalului sezonier estival, cel mai favorabil pentru turism

şi aeroterapie, în schimb, măreşte durata intervalului sezonier hibernal şi odată

cu acesta favorizează apariţia diferitelor hazarde climato-turistice sezoniere cu

impact mare asupra organismului uman (fig. 3).

86

Fig

. 2. T

ipolo

gia

haza

rdel

or

şi r

iscu

rilo

r m

eteo

-cli

mati

ce s

ezon

iere

87

Fig. 3. Cele mai importante hazarde/riscuri meteo-climatice

care influenţează dezvoltarea turismului montan

88

În aceste condiţii, dacă spre baza muntelui, la 700–800 m altitudine,

sezonul estival începe, în medie, în luna mai şi durează până în septembrie,

interval în care temperaturile medii lunare oscilează între 13C spre începutul şi

sfârşitul lui şi circa 17C, la mijloc, în luna cea mai caldă, iulie, pe înălţimile

montane cele mai mari de >2500 m altitudine, acesta începe în iunie şi durează

până în august–septembrie, timp în care temperaturile medii lunare variază

între 2.5 şi 3.5C spre extremităţile intervalului şi sunt de numai 5.5–5.6C la

mijlocul lui, în luna cea mai caldă, august.

În sezonul estival, cele mai importante hazarde/riscuri meto-climatice

cu impact asupra dezvoltării turismului montan sunt cele barice (legate de

scăderea presiunii cu altitudinea), cele termice (cazul valurilor de căldură, care

generează temperaturi pozitive excesive şi efectul de seră), eoliene (în special

vijeliile), pluviale (aversele, grindina şi ploile de durată) şi electrice (cum sunt

orajele, în special trăsnetele), care pot împiedica desfăşurarea activităţilor

turistice şi împieta asupra organismului uman (fig. 3). Cu toate acestea, sezonul

estival prezintă cele mai agreabile condiţii, atât pentru turism, cât şi pentru

balneo-turism.

În acest interval sunt caracteristice temperaturile medii lunare

pozitive care te încurajează la drumeţie şi ploile de vară, repezi şi de scurtă

durată, de natură orografică şi convectivă, care te împiedică pentru moment, dar

trec repede şi la fel de repede se scurge şi apa datorită pantei mari şi temperaturii

ridicate a solului şi aerului care accelerează procesele de evaporaţie.

Tot în acest sezon, vântul, ploaia şi norii, purtătorii substanţelor cu

SO2 şi polen, acţionează adesea mai puternic decât substanţele pe care le

transportă. Aceştia generează Sindromul Realităţii Atmosferei (Atmosphere

Related Syndrome – ARS), care acţionează asupra dispoziţiei fizice, spirituale,

sufleteşti şi sociale ce pot fi atribuite vremii (Thorbrietz, 2003).

Femeile reacţionează la schimbările de vreme mai mult decât bărbaţii.

De asemenea, persoanele în vârstă şi cele bolnave resimt foarte neplăcut

tulburările atmosferei, mai ales în caz de furtună şi de pasaje de fronturi reci.

Aşa de exemplu, în cazul advecţiilor de aer rece, când cerul este acoperit de nori

câteva ore, asupra organismului uman apasă o greutate de 20 t de aer. În caz de

ciclon, într-un timp foarte scurt poate apărea o variaţie de presiune de jumătate

de tonă. În aceste condiţii, persoanele care au suferit de infarct sunt de trei ori

mai sensibile la vreme decât cele sănătoase (op.cit.).

De aceea, înainte de a lua o hotărâre pentru a „gusta” din plăcerile

muntelui, trebuie făcut un examen medical, astfel încât, turistul în cauză să se

asigure de medicaţia respectivă pentru a-şi asigura confortul necesar pentru

drumeţie.

De asemenea, sezonul hibernal începe, în medie, spre baza muntelui

(700–800 m altitudine) în decembrie şi durează până în februarie, interval în

care temperaturile medii lunare sunt negative şi variază între –1.5 şi –2.0C

spre extremităţile acestuia şi <–3.5C, la mijlocul lui, în luna cea mai rece,

89

ianuarie, în timp ce, pe înălţimile cele mai mari, >2500 m altitudine, acesta

începe în noiembrie şi durează până în aprilie, interval în care, temperaturile

medii lunare variază între –5.0C spre extremităţile lui şi circa –11.0C, la

mijlocul acestuia, în luna cea mai rece, ianuarie sau februarie.

În sezonul hibernal, cele mai importante hazarde/riscuri meteo-

climatice care influenţează dezvoltarea turismului montan sunt cele barice

(legate de scăderea presiunii cu altitudinea), cele termice (legate de valurile de

frig şi temperaturile minime excesive), hidrometeorice (în special, ceaţa),

eoliene (cu deosebire vânturile cu viteze >11m/s) şi glacio-nivale (evidenţiate

prin îngheţ, brumă, polei, chiciură, strat de zăpadă, avalanşe) etc., care pot

împieta asupra stării de sănătate a organismului uman (fig. 3). Cu toate acestea,

sezonul hibernal, prin prezenţa stratului de zăpadă, durata lui mai mare şi

măreţia peisajului de iarnă, creează condiţii favorabile care te cheamă să le

vizitezi.

După cum se constată, în acest interval sunt caracteristice

temperaturile medii lunare negative, care creează adesea disconfort, dar tot

acestea constituie condiţii necesare pentru menţinerea stratului stabil, de

zăpadă care te îmbie la drumeţie şi sporturi de iarnă.

Se observă astfel că, pe măsură ce altitudinea creşte, sezonul estival se

reduce (primăvara întârzie să apară, iar toamna dispare mai devreme), iar cel

hibernal se măreşte (primăvara se prelungeşte, iar toamna apare mai devreme).

Iarna, la munte, atmosfera este limpede, curată, ceţurile rămân

cantonate pe văi, iar cerul este senin şi vizibilitatea maximă, ca urmare a

predominării timpului anticiclonic, ceea ce creează condiţii optime pentru

drumeţie şi sport. Numai în condiţii de ninsori abundente, vânt tare şi viscol

apare Sindromul de Vreme (ARS) care creează disconfort şi te menţine la

cabană.

În lunile de tranziţie de la un sezon la altul se întrepătrund cele două

forme de turism în funcţie de tipul de timp, iar hazardele meteo-climatice cele

mai frecvente sunt ceaţa şi avalanşele de zăpadă (fig. 3).

Variabilitatea neperiodică a climei, cu fluctuaţiile ei mari de la un

sezon la altul, determină o uşoară translaţie a limitelor acestor sezoane de

tranziţie, mai spre interiorul lor, în condiţii de răcire în cazul sezonului rece

(iarna) şi mai spre exteriorul lor în condiţii de încălzire, în cazul sezonului cald,

respectiv (vara). Astfel, când răcirile de iarnă sunt târzii şi se prelungesc în

primăvară, există riscul ca şi primăvara să fie întârziată, să se extindă peste vară

sau trecerea să fie bruscă; de asemenea, când încălzirile de vară sunt timpurii,

există riscul ca primăvara să fie mai scurtă (sau chiar bruscă). Tot astfel, dacă

răcirile de iarnă sunt timpurii, toamnele sunt mai scurte sau chiar bruşte, iar dacă

încălzirile din timpul verii se prelungesc, toamnele devin prelungi, sau trecerea

spre iarnă poate fi, de asemenea, bruscă. Totul depinde de circulaţia generală a

atmosferei. În aceste condiţii, pot exista ierni sau veri lungi şi sezoane de

tranziţie scurte, ori bruşte, ierni foarte scurte sau inexistente etc., în funcţie de

90

variabilitatea sistemului climatic. În general, mai sus de 1 500 m altitudine,

există posibilitatea ca sezonul estival să fie întrerupt din cauza unor fenomene

meteorologice de iarnă neaşteptate, pasagere, ca îngheţ, ninsoare, strat de zăpadă

cu durată mică (câteva ore), iar mai sus de 2 000 m să fie şi mai restrâns din

cauza producerii acestor fenomene foarte de timpuriu toamna (uneori, chiar din

luna august) şi foarte târziu primăvara (uneori, chiar până în luna iulie).

Cu toate acestea, intervalul altitudinal cel mai favorabil pentru

odihnă, agrement şi climatoterapie se suprapune peste treimea medie a

versanţilor, între 1 000 şi 1 500 m, cu condiţii favorabile din punct de vedere

bioclimatic, deoarece acest interval este situat deasupra stratului de inversiune

termică, a ceţurilor de inversiune termică, a ceţurilor de radiaţie şi a norilor

stratiformi.

Muntele, ca şi marea, moderează temperatura aerului şi sporeşte

cantitatea vaporilor de apă. Dar spre deosebire de mare, muntele determină

creşterea cantităţii de precipitaţii pe feţele lui expuse advecţiilor de aer umed şi

diminuarea lor pe cele de sub vânt, cu efecte de föehn; cu creşterea altitudinii,

nebulozitatea creşte şi viteza vântului se intensifică, iar gama proceselor

meteorologice, în special de iarnă, se diversifică: temperaturile negative şi

îngheţul devin dominante, stratul de zăpadă permanent, ghirlandele şi franjurile

de chiciură dau măreţie sezonului hibernal.

Aşadar, clima de munte, ca resursă climato-turistică poate oferi, atât

confort, cât şi disconfort, diferenţiate pe sezoane turistice, de care trebuie să se

ţină seama în turism.

Aceasta înseamnă că particularităţile climei şi hazardele meteo-

climatice influenţează, atât calitatea mediului, dezvoltarea activităţilor turistice,

cât şi starea de sănătate a organismului uman, mai ales în cazul unui organism

mai puţin experimentat la urcuş.

În acest sens am considerat necesar, să scoatem în evidenţă, pe de o

parte, impactul tuturor hazardelor şi riscurilor meteo-climatice asupra

organismului uman (fig. 4, 5), pentru a veni în sprijinul celor dornici de

drumeţie, în diferite sezoane din an, iar pe de alta, impactul acestora asupra

mediului în raport cu etajele climatice (fig. 6 şi 7).

Din figurile 4–5 se poate urmări cu uşurinţă cum se manifestă

impactul acestor hazarde asupra organismului uman în ascensiune. Este o

succintă avertizare a turiştilor pentru a şti cum trebuie să se pregătească şi să se

adapteze la condiţiile de drumeţie (îmbrăcăminte, încălţăminte, alimente,

medicamente etc.) pentru ca impactul celor mai importante hazarde meteo-

climatice (barice, termice pozitive şi negative, variaţii bruşte de temperatură,

glacio-nivale, hidrometeorice, eoliene şi pluviale) să fie cât mai uşor de suportat.

91

Fig. 4. Impactul hazardelor/riscurilor barice, termice şi glacio-nivale

asupra organismului uman

92

Fig. 5. Impactul hazardelor/riscurilor hidro-meteorice, eoliene şi pluviale

asupra organismului uman

3. ETAJAREA HAZARDELOR / RISCURILOR METEO-CLIMATICE

Într-o ascensiune, orice turist trebuie să cunoască faptul că, fiecărui

etaj climatic îi sunt proprii anumite hazarde meteo-climatice în concordanţă cu

tipul de climat montan. De fapt, etajarea climatelor atrage după sine şi etajarea

hazardelor meteo-climatice.

În acest sens se deosebesc trei tipuri de etaje climatice şi anume:

etajul montan inferior, sub 1 000 m altitudine, care ocupă fundul depresiunilor,

baza versanţilor şi contactul cu muntele, caracterizat printr-un climat cu

contraste termice.

93

Acesta, la rândul său, se divide în subetajul piemontan, sub 700 m

altitudine, în care riscurile dominante sunt: inversiunile de temperatură,

temperaturile minime foarte coborâte, dar şi maxime foarte ridicate, ploi bogate,

averse, poluare etc., iar riscurile meteo-medicale sunt cele determinate de

contrastele termice şi poluarea cu impact asupra organismului uman; celălalt

este subetajul pădurilor de foioase (700–1 000 m), în care, un rol important îl au

ploile orografice, bogate cantitativ, izvoarele subterane bogate, torenţialitatea,

porniturile de teren, iar pentru organismul uman, umezeala aerului şi a solului,

precum şi diverse accidente (fig. 6).

Fig. 6. Hazardele meteo-climatice, riscurile de mediu şi meteo-medicale

din etajul montan inferior (< 1 000 m altitudine) al Carpaţilor Româneşti

94

Fig. 7. Hazardele climatice, riscurile de mediu şi meteo-medicale din etajele

montan mediu şi montan superior din Carpaţii Româneşti

95

Urmează etajul montan mediu (1 000…1 500–1 600 m), caracterizat

printr-un climat moderat, echilibrat termic, situat deasupra stratului de

inversiune termică. Este etajul climatic cel mai favorabil dezvoltării turismului,

tocmai pentru faptul că este echilibrat termic, iar stratul de zăpadă prezintă

grosimi medii de 40–60 cm şi maxime de 120–160 cm; riscurile de mediu sunt

determinate de procesele de eroziune liniară, procese crionivale, vânturi tari;

aici, riscurile meteo-medicale sunt cele care pot afecta căile respiratorii, sau cele

care pot provoca afecţiuni cardio-vasculare şi reumatismale (fig. 7).

Ultimul etaj, montan superior (>1 500–1 600 m altitudine),

caracterizat printr-un climat rece, umed şi vântos se subîmparte, de asemenea, în

două subetaje şi anume: subalpin (1 600–1 800 m) pe versanţii nordici şi

1 800–2 000 m pe versanţii sudici, cu frecvente procese de îngheţ–dezgheţ şi

vânturi tari, care dezvoltă riscuri de mediu caracterizate prin torenţialitate şi

procese crio-nivale şi riscuri meteo-medicale influenţate de particularităţile

climatice, caracterizate prin stări de disconfort, rău de munte, accidente

provocate de avalanşe, vânturile ≥11 m/s etc.; subetajul aplin

(>1 800 m altitudine, pe versantul nordic şi >2 000 m altitudine pe versantul

sudic), este cel mai rece, umed şi vântos, în care riscurile de mediu sunt, în

special, cele climatice, caracterizate prin cele mai mari durate posibile cu îngheţ,

ninsoare, strat de zăpadă şi cea mai mare frecvenţă a vânturilor cu viteze

≥11 m/s, care influenţează mediul prin diferite procese crionivale, pluviale şi

eoliene, încât riscurile meteo-medicale sunt dintre cele mai severe: stări de

disconfort, oboseală, senzaţie de frig, rău de munte, cardiopatii, tahicardie,

dureri de ochi, stări de vomă etc. (fig. 7).

Aşadar, sunt necesare mijloace de apărare pentru asigurarea unui sejur

plăcut şi cu efect benefic asupra organismului uman.

Pe de altă parte, sunt necesare măsuri pentru o mai bună organizare a

salvamontului din regiune, dar şi măsuri de diminuare a impactului unor hazarde

asupra mediului care să reducă pericolul accidentelor, sarcini care cad în

competenţa organelor administrative locale.

Asemenea măsuri ar intensifica fluxurile turistice în regiunile montane

din Carpaţii Româneşti şi în special, din Carpaţii Meridionali, cei mai

impunători, dar şi mai de temut munţi de pe teritoriul românesc.

4. CONCLUZII

● Carpaţii Româneşti prezintă condiţii climatice avantajoase pentru

practicarea diferitelor activităţi turistice sezoniere: drumeţii, sporturi de iarnă,

alpinism etc. Acestora li se asociază cura balneo-climatică, vânătoarea, pescuitul

etc., preocupări complementare care întregesc gama activităţilor turistice.

● În variabilitatea sistemului climatic montan sunt posibile diferite

hazarde meteo-climatice care pot avea repercursiuni, atât asupra mediului,

96

precum şi asupra tuturor acestor activităţi turistice montane şi inclusiv asupra

organismului uman.

● Pentru dezvoltarea durabilă a turismului montan sunt necesare

respectarea a cel puţin două condiţii prioritare care să ţină seama, pe de o parte,

de mijloacele de apărare şi protecţie a organismului uman contra unor posibile

hazarde meteo-climatice şi accidente, iar pe de alta, de protecţie a mediului

montan, care oferă cadrul ambiental în care se desfăşoară toate tipurile de

turism şi activităţile asociate lui.

Ca mijloace de apărare şi protecţie a organismului uman care

practică diferite activităţi turistice, trebuie avute în vedere:

● adaptarea organismului la urcuşul pe munte, la variaţiile de presiune

şi temperatură;

● echipament minim necesar adecvat; îmbrăcăminte şi încălţăminte

confortabilă, funcţie de sezon;

● mijloace de apărare contra Soarelui, umezelii aerului, ploilor,

vântului etc;

● alimentaţie bogată în calorii, dulciuri (fără alcool) şi cafea la urcuş;

● trusă sanitară cu minim de medicamente utilizabile la nevoie;

● radio portativ pentru a putea urmări prognoza vremii;

● telefon mobil şi o cordelină utilizabile în caz de accidente;

● respectarea marcajelor şi indicatorilor;

● un minim de cunoştinţe despre regiunea în care se deplasează, dar şi

despre starea de sănătate şi posibilităţile de degradare în timpul urcuşului;

● respectarea orelor de repaus şi deplasarea în echipă pentru a evita

orice accident, iar în caz de accident, pentru a putea da primul ajutor.

Cât priveşte protecţia mediului montan, aceasta constituie o

condiţie esenţială în turism pentru a ocroti natura, pentru a păstra nealterat

patrimoniul ei natural de care trebuie să se bucure atât generaţia actuală, cât şi

cele viitoare. Din acest punct de vedere este necesară o educaţie în spirit

ecologic, de respect şi protecţie pentru natură care trebuie admirată, nu distrusă.

În acest sprijin vin ariile naturale protejate, stabilite prin lege, care au menirea de

a păstra „colţuri”din natură în regim nealterat.

● Dar ecoturism, nu înseamnă a păstra nealterate doar ariile protejate,

declarate prin lege, turism ecologic înseamnă a respecta în totalitate natura, cu

toate frumuseţile şi peisajele ei infinite şi inedite, dacă vrem să ne asigurăm o

dezvoltare durabilă.

97


Bogdan, Octavia, Marinică, I. (2007), Hazardele climatice din zona

temperată. Geneză şi vulnerabilitate, cu aplicaţii la România, Edit.

Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu.

Bogdan, Octavia, Niculescu, Elena (1999), Riscurile climatice din România,

Academia Română, Instit. Geogr., Tipo Sega International, Bucureşti.

Ceangă, N. (1998), Turism în Carpaţii Orientali. Studiu de geografie umană,

Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Gaceu, O. (2003), Meteorologie şi climatologie cu aplicaţii în turism, Edit.

Univ. din Oradea, Oradea.

Teodoreanu, Elena (2002), Bioclimatologie umană, Edit. Academiei Române,

Bucureşti.

Thorbrietz, Petra (2003), Meteosensibilitatea, suferinţe între minime şi

maxime, Rev. GEO, 2, pp. 19-27.

Topor, N. (1957), Meteorologie turistică, Edit. Ceres, Bucureşti.

Velcea, Valeria (1995), Riscuri naturale şi tehnogene, Facultatea de Geografia

Turismului, Sibiu.

Velcea, Amelia Valeria (2001), Geografia fizică a României, Edit. Univ.

„Lucian Blaga”, Sibiu.


Edit. Academiei, Bucureşti.

98

DYNAMIQUE ATMOSPHERIQUE REGIONALE

ET IMPACT OROGRAPHIQUE:

LES ANTICYCLONES MOBILES POLAIRES

AU CONTACT DES CARPATES ROUMAINES

Stéphane AUBERT*

In memoriam Marcel LEROUX (1938 – 2008)

Dinamica atmosferică regională şi impactul orografic: Anticiclonii

Mobili Polari (AMP) la contactul cu Carpaţii Româneşti. România

se află în centrul confruntării maselor de aer ce coboară din regiunea

arctică şi, legat de translaţia acestora, a maselor ascendente

subtropicale. De o parte şi alta a Carpaţilor, circulaţia atmosferică

generală trebuie să-şi adapteze ansamblul mecanismelor (convergente

şi/sau divergente). Din punct de vedere mecanic, arcul carpatic reţine

şi/sau dirijează masele de aer în deplasările lor mai mult sau mai puţin

subzonale sau submeridiane înspre estul Europei. În continuitatea

reţinerilor şi constrângerilor întregului sistem alpin, reţinerile şi

constrângerile carpatice forţează anticiclonii mobili polari (A.M.P.) să

provoace, formaţii aerologice complexe, de mare anvergură. Blocat în

nord de sistemul alpino-carpatic, o parte din fluxul anticiclonic

pătrunde prin rarele secţiuni transcarpatice, se infiltrează în vestul şi

centrul României şi organizează un straniu transfer de energie

compensatoare, de fluxuri ascendente din bazinul mediteranean

central înspre bazinul mediteranean oriental, pe de-o parte, şi pe de

altă parte de la Peninsula Balcanică înspre bazinul panonic.

Mots clé: anticyclone mobile polaire (A.M.P.), obstacle orographique,

déviation–canalisation, scission physico-dynamique.

Au sud-est du continent européen, les Carpates séparent le bassin

pannonien à l'ouest et au nord-ouest de la plaine roumaine et du piémont

moldave, respectivement au sud et à l'est. En dépit de sa compartimentation, ce

massif met en valeur une césure topographique fondamentale du territoire

roumain et la question est posée de connaître tant les effets de cette barrière sur

la circulation atmosphérique générale que leurs conséquences climatiques aux

limites sud-orientales de l’Europe.

* Dr., Université Jean Moulin, Lyon, France.

99

1. CIRCULATION ATMOSPHERIQUE ET CONTRAINTE

OROGRAPHIQUE

Entre 45° et 50° de latitude nord et fonction de la configuration

topographique de son territoire, la Roumanie est un réceptacle aérologique situé

au cœur de la confrontation des masses d’air descendues de l’Arctique et des

ascendances sub-tropicales leurs à la translation.

Moteurs de cette animation atmosphérique, les anticyclones mobiles

polaires (ou A.M.P., M. LEROUX 1986, 1988 et 2003) assurent régulièrement

un brassage aérologique méridien à composante sub-zonale et, de part et d’autre

des Carpates, la circulation atmosphérique générale doit adapter l'ensemble de

ses mécanismes – divergents et/ou convergents – à une nouvelle réalité

topographique.

1.1. La distribution des A.M.P. de l’espace atlantico-europeean

vers la Roumanie

Dans le cadre du transfert en masse de l'air d'origine polaire, les reliefs

supérieurs à 1 500 – 2 000 m d’altitude constituent un obstacle

«(…) naturellement infranchissable» (M. LEROUX, 1990) de sorte que le

passage des A.M.P. est contraint. En Europe, le développement zonal de l’arc

alpino-carpatique oblige le contournement par l'ouest et le bassin

méditerranéen occidental et/ou par l’est vers le piémont de Moldavie.

La distribution originelle des A.M.P. de part et d’autre du Groenland

et leur répartition entre les Alpes à l'ouest et l’Oural à l'est sont les facteurs

premiers des modifications des champs de vent et de pression et de la variabilité

du temps sur le continent européen.

En moyennes, les A.M.P. suivent trois principales trajectoires

(«atlantique», «scandinave» ou «russe», fig. 1); toutefois, le blocage

orographique entraîne un ralentissement du déplacement des A.M.P. puis la

déviation et le blocage des masses anticycloniques qui s’agglutinent

(J. COMBY, 1992) ou, en fonction de la configuration orographique, une

accélération –par effet Venturi– des flux issus de la masse.

La translation des A.M.P. au-dessus du continent européen, plus ou

moins entravée par les obstacles orographique, décale progressivement le centre

de gravité du point de formation des dépressions qui leurs sont associées, de la

Méditerranée occidentale vers la mer Ionienne et la mer Egée. A l’est des Alpes

et au nord de la chaîne du Balkan, le territoire roumain offre cette entrave de

première importance à l’écoulement des A.M.P. et à la circulation des

ascendances méditerranéennes.

100

Les Carpates constituent ainsi une interférence oro-dynamique

majeure: à la confluence éventuelle des trois principales trajectoires empruntées

par les A.M.P., leur écoulement direct est très largement modifié par la césure

carpatique dont les flux se répartissent selon deux principaux schémas, en

fonction de leur plus ou moins libre translation et des possibles interférences

aérologiques relevées entre les masses d'air. En moyenne, l'Arctique émet en

direction de l’Europe un A.M.P. tous les 1,24 jours dont 51,5% –

majoritairement «atlantiques»– parviennent en Roumanie associés à une

dépression tous les 2,32 jours (S. AUBERT, 2007)

Fig. 1. Trajectoires de quatre A.M.P. «ATLANTIQUES» (agg. Ant. et I), «Scandinave» (A)

et «Russe»(III) a l’approche du territoire roumain le 1er

aout 2007 à 00h00 U.T.C

(Photo-satellitale, source Dundee)

101

1.2. Definir un A.M.P.

Compte tenu de la «nouveauté» du concept ici développé à l’échelle

de l’Europe centrale et de la Roumanie (S. AUBERT 2007), il convient de

définir le modèle suivi.

L'observation quotidienne des différents paramètres météorologiques,

la lecture quotidienne des B.M.E., des photos-satellitales et les radios-sondages

mettent en valeur la dynamique atmosphérique et la répétition du «temps»;

celle-ci est associée au passage permanent d'individus climatiques mobiles

d'origine polaire définis comme A.M.P.

Les A.M.P. se forment dans les basses couches de l'atmosphère, au-

dessus des zones polaires. Leur genèse est favorisée par:

● la décroissance de l'angle d'incidence du rayonnement solaire en

direction des pôles,

● la subsidence résultante de l'air polaire et par le contexte oro-

glaciaire de l'Arctique et de l'Antarctique dont les reliefs refroidissent et

canalisent des flux descendants qui se détachent par paquets de la masse polaire.

Ce refroidissement initial est à l'origine du mouvement, du tassement

et de la prise en charge des masses d'air par la force géostrophique.

Fig. 2. Deux A.M.P. «Scandinaves» se succedent au dessus du territoire roumain:

evolution de la structure verticale des couches moyennes et inferieures de la troposphere

les 4 et 5 novembre 1995 a 00h00 U.T.C. (d'après B.M.E. N° 308-314/1995)

102

Ainsi, les A.M.P. sont des unités troposphériques caractérisées par un

champ de pression relativement élevé et par un déplacement permanent vers

l'est, des zones polaires en direction des tropiques. L'air froid accélère la rotation

de l'air chaud relatif qui l’entoure et le projette depuis la surface sur son flanc

sud-est et au-dessus de lui, jusqu'aux couches moyennes et supérieures de la

troposphère; la tropopause subit alors une déformation verticale au passage de

l'A.M.P.. La mobilité de la masse, la modification permanente et implicite des

champs de pression et de vent définissent la puissance du moteur anticyclonique

(fig. 2).

Un A.M.P. est donc une injection d'air froid caractérisé par:

● la face avant relativement froide et sèche de l'A.M.P. qui écarte l'air

relativement chaud et humide qui l’entoure. Cette injection organise des flux

ascendants en un vortex dipôle; le plus souvent, la fréquence élevée des A.M.P.

engendre le télescopage entre la face avant et la face arrière de celui qui le

précède dans le temps et dans l’espace.

● Conséquence du contact de la surface d’affrontement aérologique,

d'importantes formations nuageuses scellent la trace de cette face avant en

altitude et son développement sub-méridien; (M. LEROUX 1988 et S. AUBERT

2007, fig. 2).

● Ce très relatif mélange des fluides assure la pérennité des

caractéristiques originelles de l'A.M.P.; et, en dépit d'un réchauffement relatif et

d'une augmentation de son humidité contenue -cause première d'une légère

baisse de la pression atmosphérique-, les caractéristiques polaires de la masse se

maintiennent tout au long de son parcours.

De 2 000 à 3 000 kilomètres de diamètre à l’origine, au dessus du

continent européen, le diamètre de la lentille d’air froid excède rarement les

1 500 km; son déplacement permet de distinguer trois sections aérologiques:

1: Un noyau central anticyclonique froid, dense et relativement peu

humide au déplacement sub-méridien de secteur nord-ouest. Il est précédé de

formations nuageuses verticales qui s'étirent en plan le long de sa face avant. Ce

noyau central est aussi partiellement recouvert par des nuages formés dans les

couches moyennes de la troposphère qui sont les marqueurs d'une stratification

aérologique des basses couches de l'atmosphère et qui témoignent de la faible

épaisseur des A.M.P. (environ 1500 m, fig. 2) avec un air plus chaud et plus

humide relativement au-delà de cette limite. Ainsi, à l'organisation

anticyclonique des basses couches succède un thalweg dépressionnaire d'altitude

(fig. 3) dont l’axe s'incline selon la direction générale de la trajectoire de

l'A.M.P.; le gradient dépressionnaire est également fonction de l'état plus ou

moins bien conservé de la masse anticyclonique d'origine polaire et donc, du

contraste thermique réalisé entre l'A.M.P. et la surface. Ainsi, le thalweg

d'altitude sera nettement plus creusé sur la face avant supérieure de l'A.M.P. que

sur son flanc arrière.

103

Fig. 3. Dynamique tropospherique d’un A.M.P. au contact des Carpates: representation

spatiale et interpretation de la structure barique au-dessus de la Roumanie le 4 jullet 1996

a 00h00 U.T.C. (interprétation d'après B.M.E. N° 185/1996 et radio-sondages

I.N.M.H. réalisés à Cluj et Bucureşti Băneasa)

2: Une face avant dépressionnaire chaude et humide plus ou moins

creusée en fonction du contraste barique et thermique. Le double contraste

barique et thermique est un véritable choc physique qui explique la violence de

l'ascendance, l'étirement en plan des formations nuageuses, la formation d'un

front de nuages à développement vertical et des précipitations intenses, souvent

à caractère orageux.

3: Une face arrière dépressionnaire dont la structure aérologique est

sensiblement identique à celle de la dépression antérieure, mais avec un moindre

gradient barique. Cette distinction est fonction du déplacement général qui

repousse l'ascendance vers l'est. Le double choc barique et thermique est

amoindri de sorte que l'ascendance de face arrière ne fait que suivre le sens du

déplacement de la masse anticyclonique sans s'y opposer: à l'arrière d'un A.M.P.,

on retrouve une faible ascendance, un moindre étirement zonal des formations

nuageuses, la formation d'un front de nuages sub-verticaux peu actifs et une

reprise des précipitations de moindre intensité avec la quasi disparition de leur

caractère orageux.

104

2. L’ORGANISATION DES FLUX A L’ECHELLE DU TERRITOIRE

ROUMAIN

2.1. Les schemas de «libre circulation»:

1 - une circulation sub-zonale à l'approche du territoire roumain

différencie des structures aérologiques définies par:

* Le passage d'un A.M.P. «atlantique» ou «scandinave» au nord du

complexe alpino-carpatique avec le creusement d’une dépression entre la mer

Tyrrhénienne et la mer Ionienne et la formation d’un couloir dépressionnaire

depuis la Calabre et l’Epire en direction des vallées de la Kupa, du Vrbas et du

Drin (E. ION-BORDEI, 1994). Ce schéma intervient invariablement, quelle que

soit la saison.

* Le passage d'un A.M.P. «atlantique» au sud de la péninsule des

Balkans est plus assurément observé au cours du semestre froid. Ces A.M.P.

renvoient sur la Roumanie la partie orientale de leur vortex dipôle avec un

couloir dépressionnaire qui finit par contourner complètement l’A.M.P. pour

passer de la mer Adriatique au bassin pannonien et à la fosse géto-pontique puis

du piémont moldave à la Bucovine où il est responsable de précipitations

relativement abondantes sous forme de lapoviţă ou de ninsoare en hiver, d’une

pluie relativement persistante aux mois d’avril et d’octobre et de violentes pluies

orageuses à la charnière du printemps et de l’été.

* Le passage d'un A.M.P. «atlantique» ou «scandinave» avec la

formation de deux lobes anticycloniques est le cas de figure le plus fréquent:

les A.M.P. buttent directement contre les Carpates qui les scindent plus ou

moins partiellement. Une partie des flux parvient à franchir les Carpates au gré

des quelques trouées transcarpatiques aux planchers inférieurs à 1500 m

d’altitude Ce schéma est responsable de la plus grande variété des ambiances

atmosphériques enregistrées dans le pays, toutes saisons confondues (fig. 4).

2 - une circulation sub-méridienne au nord du complexe alpino-

carpatique permet de distinguer plusieurs types de structures aérologiques.

* Le déplacement sub-méridien d'un A.M.P. «scandinave» avec

une trajectoire gauchie vers l'ouest se traduit par la percussion de la masse

contre les Carpates orientales et sa scission en deux lobes anticycloniques dont

l’un, méridional, envahit la Roumanie extra-carpatique occidentale voire la

Roumanie intra-carpatique et transylvaine, tandis que l’autre, septentrional,

glisse contre les Carpates orientales. Ce schéma fait alterner les différentes

ambiances atmosphériques d’un A.M.P., dédoublées et décalées en raison de la

scission mécanique.

* Le déplacement sub-méridien d'un A.M.P. «scandinave» ou

«russe» avec une trajectoire gauchie vers l'est n’implique aucune scission de

l’A.M.P. mais son tassement contre les Carpates septentrionales et son

105

glissement contre les Carpates orientales au-dessus de la Roumanie extra-

carpatique moldo-valaque. Ce schéma est plus fréquent au cours du semestre

froid, particulièrement au mois de janvier, et il assure la quasi-totalité des

inversions thermiques de grande ampleur régionale qui rattache la plus grande

partie de la Transylvanie au régime météorologique hivernal de la Roumanie

extra-carpatique orientale.

Fig. 4. Transport en masse, insertion d’une partie des flux anticycloniques détaches

du lobe meridional d’un A.M.P. a l’interieur du bassin de Transylvanie

et ceux d’un lobe septentrional en Moldavie du 25 au 28 decembre 1994

2.2. Les schemas de circulation avec interferences aerologiques

au-dessus du territoire roumain

Ils provoquent la formation de dépressions aux mêmes points du

bassin méditerranéen et le déplacement de thalwegs dépressionnaires au gré des

mêmes vallées et couloirs transbalkaniques en fonction du positionnement du

centre de gravité des A.M.P.. Ces cas de figure favorisent le passage et le

transfert, par pulsations successives, des flux anticycloniques sur l’ensemble du

territoire roumain, directement d’ouest en est par les différentes sections

transcarpatiques.

1 - L’interférence entre deux A.M.P.

* Deux A.M.P. «atlantiques» se rejoignent au nord du complexe

alpino-carpatique dont l’homogénéité physique limite l’interférence:

106

Au cours du semestre froid, sur un substratum refroidi, les A.M.P.

s’agrègent, tandis que le front froid du second, repoussé en altitude, recouvre la

nouvelle formation avant d’être rejeté sur sa périphérie nord-orientale.

Durant les saisons intermédiaires et en été, les A.M.P. se réchauffent

plus rapidement au cours de leur translation au-dessus du continent européen:

l’opposition physique entre eux apparaît plus clairement, un gradient thermique

oppose les deux A.M.P. et le second arrivé régénère la dépression située sur la

face postérieure du premier qui s’agrège à la sienne de face avant. Ce schéma,

pourtant très fréquent et peu spectaculaire dans sa dynamique à l’échelle du

continent européen, est à l’origine –en Roumanie- de météorotype associant des

couloirs dépressionnaires très creusés à pivotement très rapide entre les mers

Tyrrhénienne et Ionienne et responsable d’événements à caractère orageux

paroxysmique, particulièrement à la charnière printemps/été (E. ION-BORDEI,

S. IOAN et S. AUBERT, 1997).

* L’interférence entre un A.M.P. «atlantique» et un A.M.P.

«scandinave» offre un barrage aérologique au premier qui cède devant le

transport en masse sub-méridien du second.

Au cours du semestre froid, l’occurrence d’une agrégation entre les

deux masses est relativement élevée de sorte qu’elles enserrent conjointement

les Carpates avant de les déborder par l’ouest et par l’est. A l’avant de la

progression de la masse, les dépressions associées pivotent de la Méditerranée

occidentale vers la Méditerranée centrale, tandis qu’un thalweg butte contre l’arc

carpatique. Ainsi, la façade extra-carpatique orientale est le réceptacle des

ascendances et de leur humidité contenue alors que la façade intra-carpatique

transylvaine et banaţéenne est soumise à des vents catabatiques puissants de

type Mâncator de Zăpadă. Puis, la progression de l’A.M.P. en Moldavie

retourne les vents de sud en un Crivăţ de nord qui progresse vers le Bărăgan et

l’ensemble de la plaine olténo-roumaine où la lapoviţă cède la place au viscol.

Au cours des saisons intermédiaires, et plus particulièrement à la

charnière automne/hiver, ce schéma exporte sur la Roumanie des conditions

météorologiques peu en rapport avec la saison astronomique. Le double blocage

orographique et aérologique accentue le creusement d’un couloir

dépressionnaire au sud de la péninsule des Balkans et au moment où l’A.M.P.

«scandinave», plus froid et plus dense, parvient à forcer les sections

transcarpatiques, à se scinder en deux lobes de part et d’autre des Carpates et à

s’exporter successivement au-dessus des plaines de l’Ouest, de la Transylvanie

puis de la Moldavie vers la plaine olténo-roumaine. Dans le même temps, le

thalweg dépressionnaire a pivoté du Banat vers la Moldavie méridionale et la

Dobrogea, régions marquées par d’importantes précipitations de type lapoviţă et

la succession d’un vent de type Austru à un vent de type Crivăţ. A l’arrière,

l’A.M.P. «atlantique», plus chaud et plus humide, ne parvient pas à éroder le

flanc postérieur de l’A.M.P. «scandinave» qui termine de se reconstituer à

107

l’issue de la courbure des Carpates avant de s’écouler vers le sud et plus

fréquemment encore vers l’est et le bassin pontique.

En été, ce schéma voit se succéder des ambiances atmosphériques qui

tranchent l’espace climatique roumain selon les mêmes processus:

rafraîchissement initial au nord des Carpates, moiteur et chaleur puis

déclanchement des premiers orages au sud et à l’est de l’arc carpatique, tandis

que la façade intra-carpatique est asséchée par de puissants föhns. Au moment

du passage de la masse anticyclonique stricto sensu, le vent de nord s’installe, la

fraîcheur nocturne revient et les orages cessent.

* L’interférence entre un A.M.P. «atlantique» et un A.M.P.

«russe» propose le même schéma et la mise en place des mêmes météorotypes

dont les expressions sont seulement un peu plus exacerbées avec un blocage

aérologique plus marqué et une succession plus vive encore des ambiances

atmosphériques. Toutefois, en été et au-dessus d’un substratum réchauffé de

façon homogène, constate-t-on le rôle des A.M.P. «russes» dans la constitution

et la stabilisation géographique de la masse d’air composite en formation.

* L’interférence entre un A.M.P. «scandinave» -humide et froid-

et un A.M.P. «russe» -sec et encore plus froid- crée également un barrage

aérologique placé dans l'axe de la barrière orographique alpino-carpatique contre

laquelle se cale la masse d'air venue du nord-ouest.

Ce schéma est principalement observé à la charnière de l’automne et

de l’hiver. L’opposition physique entre les deux masses d’air provoque

d'abondantes chutes de pluie et neige mêlées de type lapoviţă auxquelles

succèdent, essentiellement au-dessus de la Roumanie extra-carpatique orientale,

un viscol et le Crivăţ. L'évolution de la pression atmosphérique atteste du

décalage des phénomènes météorologiques associés à leur translation respective

entre le Banat et le reste du pays: ils se produisent 24 heures plus tôt à l'ouest de

la Roumanie. Effet du blocage orographique carpatique, la rotation

anticyclonique achève de couvrir la moitié orientale du pays par contournement

du massif quand le mouvement de la masse vers l'est autorise l'apparition d'un

flux ascendant dans le sud-ouest de la Roumanie.

2 - Le blocage aérologique d'un A.M.P. contre une agglutination

anticyclonique:

* L’interférence entre un A.M.P. à trajectoire sub-zonale

relativement chaud et humide et une agglutination anticyclonique «russo-

scandinave» relativement froide et sèche préétablie au-dessus de l’Europe

centrale est un schéma observé au cours du semestre froid.

La coalescence physique entre les deux appareils ne se réalise pas

toujours en raison de l'important contraste thermique qui les oppose: un thalweg

se creuse entre la face avant de l'A.M.P. «atlantique» et la face arrière de

l'agglutination anticyclonique et associe la remontée d'un flux relativement

chaud et humide issu de la mer Ionienne.

108

L’impossible coalescence tient surtout à l’étalement géographique

diffluent de l'agglutination anticyclonique et à son érosion progressive liée à la

faible fréquence des A.M.P.. Ainsi, l’insertion massive d'air anticyclonique au-

dessus de la mer Méditerranée provoque la formation de dépressions frontales

au moment où la face avant de l’agglutination se cale au sud contre les reliefs

balkaniques. La convergence de ces mouvements originellement dissociés

assure l'érosion barique de la formation composite. Bloquée à l'ouest par les

contreforts de cet hémicycle ouvert vers l'est, l’agglutination récupère le sens de

son déplacement anticyclonique en direction de la mer Noire.

Mais, l’arrivée successive et rapide de plusieurs A.M.P. à trajectoire

sub-zonale peut aussi faciliter la coalescence qui se traduit par une augmentation

de la pression atmosphérique au sol, tant en Transylvanie qu'en Roumanie extra-

carpatique; elle provoque surtout une importante déformation verticale des

couches moyennes et inférieures de la troposphère dont l'homogénéité

géographique témoigne de la diffusion de la masse anticyclonique sur l'ensemble

du territoire roumain. Puis, la constitution de lobes anticycloniques diffluents

n'est -dans ce cas précis- qu'une étape dans la diffusion des flux anticycloniques

sur l’ensemble du territoire roumain. Ce schéma installe, plus ou moins

durablement, une phase anticyclonique froide et relativement sèche qui confère à

l’hiver son autre grande caractérisation météorologique.

* L’interférence entre un A.M.P. à trajectoire sub-méridienne et

une agglutination anticyclonique est la conséquence d’un blocage réalisé au

nord des Carpates septentrionales: la translation vers l'est d'une agglutination

anticyclonique est ralentie par les Carpates septentrionales. L'organisation des

flux ascendants sur sa face avant est modifiée: d'abord nord-ouest/sud-est, le

thalweg qui la précède pivote, prend une orientation franchement méridienne

avant d’être bientôt repoussé par des flux de nord, froids et subsidents, issus de

l'agglutination anticyclonique. En fonction de sa propre rotation, cette dernière

concentre ses flux dans le fond des vallées longitudinales du piémont moldave.

Puis, la masse anticyclonique composite butte contre les Subcarpates et les

Carpates orientales et de courbure comme elle déforme l'ensemble de la

structure verticale des couches inférieures et moyennes de la troposphère au

droit des faîtes carpatiques tout en déversant par l’est une partie de ses flux en

Transylvanie qui recense alors des inversions thermiques prononcées (fig. 5).

Pendant ce temps, le versant sud des Carpates méridionales enregistre

de nombreuses manifestations frontales. En effet, bloquée à l’est par

l’agglutination anticyclonique, la translation sub-méridienne de l'A.M.P.

«scandinave» vers les Carpates est très rapide: des Carpates occidentales vers

la Transylvanie et la plaine olténo-roumaine par les couloirs

transcarpatiques, tandis que des vents catabatiques de types Gorniacu et

Ruşăvaţ au-dessus de l'Olténie et Munteanu au-dessus de la Munténie se lèvent.

Le nord-est de la Roumanie est également affecté par un fort vent de

secteur nord-ouest à nord puis de nord-est consécutif au déplacement de la

109

masse anticyclonique vers le sud-est et en direction du bassin pontique. Plus au

sud, les flux de nord envahissent la plaine du Bărăgan dont la moitié occidentale

enregistre un fort vent de type Crivăţ, tandis que sa partie orientale entre la

courbure des Carpates et le piémont dobrogéen est le lieu privilégié d'une brève

confrontation aérologique avec la formation furtive d'un front qui joue des

contrastes thermiques et hygrométriques mais qui oppose surtout deux éléments

détachés d'une même masse anticyclonique que les Carpates ont partiellement

modifiés.

Fig. 5a et b: Evolution verticale des temperatures dans les couches inferieures

et moyennes de la troposphere a Cluj et a Bucureşti Băneasa le 21 janvier 1995

a 00h00 U.T.C. (radio-sondages, sources I.N.M.H.)

L'espace de turbulence aérologique créé entre la courbure des

Carpates et le piémont dobrogéen recense des chutes de neige de type viscol.

Rapidement, ce vent d'est plus froid repousse les vents catabatiques descendus

des Carpates méridionales et gagne l'ensemble de la fosse géto-pontique où sa

progression vers l'ouest est enfin bloquée par les Carpates occidentales.

Confronté à un nouvel obstacle orographique, la dynamique interne de l'A.M.P.

se poursuit: la masse anticyclonique récupère progressivement le sens originel

de sa rotation et l'Olténie, la Munténie, la basse vallée du Danube et la Dobrogea

sont tour à tour balayées par des vents de secteur ouest. Au-delà, le littoral

roumain consigne l'amalgame des deux lobes anticycloniques et la reconstitution

de l'A.M.P. en une masse unique et homogène (S. AUBERT 1995 et 2007).

2.3. Des schemas de circulation a l'interieur d'une agglutination

anticyclonique constituee

1 - La translation d'une agglutination continentalisée et/ou

continentale occidentale («atlantique» ou «atlantico-scandinave») au-dessus du

territoire roumain butte contre la glissière alpino-carpatique, pénètre

110

partiellement dans les bassins viennois et pannonien, tandis que le corps

principal de la masse, contraint par les Tatras, continue de glisser contre les

Carpates orientales, avant que l’ensemble de la masse ne recouvre intégralement

le territoire roumain (fig. 6). Durant la translation anticyclonique, les

dépressions associées au mouvement de la masse contrainte par les obstacles

orographiques sont glissées de la mer Tyrrhénienne à la mer Ionienne et les

thalwegs dépressionnaires se sont décalés des couloirs trans-balkaniques de

Croatie et de Serbie vers celui de Morava-Vardar. Hivernale et estivale, ces

agglutinations anticycloniques valent à la Roumanie d’enregistrer de longues

phases de rémissions pluviométriques avec l’impression d’un «beau temps froid

et sec» en hiver et d’un «beau ciel de plomb» à tendance caniculaire en été.

Fig. 6. Dynamique tropospherique d’une agglutination anticyclonique recouvrant

la totalite du territoire roumain le 11/03/1993: Representationet interpretation

de la structure barique a 00h00 U.T.C. (d'après B.M.E. N° 70/1993

et radio-sondages I.N.M.H. réalisés à Cluj Napoca et Bucureşti Băneasa)

2 - La translation d'une agglutination continentale orientale

(«atlantique», «atlantico-scandinave», «scandinavo-russe» ou «mixte») au-

dessus du territoire roumain lui renvoie des flux d’est en butte contre les

Carpates orientales. Ce schéma est associé à une masse d’air composite dont la

lente translation arrache des flux ascendants issus de la mer Egée voire du bassin

oriental de la mer Méditerranée avec la formation d’un thalweg orienté

SSE/NNW en direction de la Dobrogea et de la courbure des Carpates. La plus

ou moins nette pénétration de la masse anticyclonique au-dessus de la Roumanie

extra-carpatique orientale commande le glissement d’une partie seconde du

111

couloir dépressionnaire en direction de l’Olténie et du Banat. Recensé en toute

saison, ce schéma circulatoire exporte sur la Roumanie la sensation d’une

incroyable moiteur estivale, d’un froid piquant en hiver à cause de l’humidité

ambiante et des températures abaissées et de saisons intermédiaires

«désagréables» pour les mêmes raisons thermiques et hygrométriques.

3 - La translation d'une agglutination anticyclonique (toutes origines

confondues) au nord-est de la Roumanie recadre le pays à la périphérie de la

circulation anticyclonique est-européenne. Le météorotype associe la

constitution d’une dépression liée à la masse composite au-dessus de la mer

Egée et le creusement d’un thalweg, reliant la mer de Thrace au Bărăgan et au

piémont moldave, qui exporte vers le nord-est du pays son potentiel précipitable.

Ce schéma génère des vents d’ouest à sud-sud-ouest sur l’ensemble du pays et,

en fonction de l’exposition régionale par rapport aux versants carpatiques, la

formation de föehns.

A la confluence aérologique des principales voies empruntées par les

A.M.P. et par les ascendances associées à leur translation au dessus du continent

européen, la Roumanie dresse des reliefs contraignants pour les uns quand

d’autres en facilitent les écoulements vers des espaces plus orientaux et plus

méridionaux.

Le territoire roumain, qui est parcouru par plus de la moitié des

A.M.P. injectés dans l’aire atlantico-européenne, en est le principal espace de

réception, de rétention et de redistribution. Toutefois, son originalité physique

entre bassin pannonien, massif carpatique, piémont moldave en glissière

d’écoulement et un hémicycle olténo-roumain ouvert sur le bassin pontique mais

clos à l’ouest sont autant de spécificités régionales qui assurent sa

compartimentation climatique. Pourtant, la Roumanie est à la fois limitrophe des

régions méditerranéennes, mais voisine de la façade atlantico-européenne en

fonction de sa principale source d’alimentation aérologique et pourtant tellement

plus proche de la Scandinavie et du nord-ouest de la Russie en terme de vitesse

de circulation des masses d’air encore peu altérées qui exportent vers elle des

conditions météorologiques enregistrées dans l’axe méridien de la péninsule de

Kola.

Ainsi, la caractérisation climatique régionale de la Roumanie est

surtout fonction de la barrière carpatique; ce barrage orographique distingue

un espace carpatique et intra-carpatique (la Transylvanie) de territoires extra-

carpatiques occidentaux (les plaines de l’Ouest), orientaux (Bucovine, Moldavie

et Dobrogea) et méridionaux (piémonts sub-carpatiques du Mehedinţi et gétique

et complexe olténo-roumain). Toutefois, le mur arqué des Carpates n’est pas

strictement soudé de sorte que les quelques échancrures plus ou moins larges

recensées ici et là permettent des échanges transcarpatiques qui compliquent la

définition climatique régionale, assurent des transitions géographiques d’un

espace à l’autre et augmentent -in fine- la compartimentation climatique du pays.

112

BIBLIOGRAPHIE SÉLÉCTIVE

Aubert S. (1995), Le vent en Roumanie, Terra, Univ. Buc., Bucureşti.

Aubert S. (2007), La dynamique du temps et du climat de la Roumanie, thèse de

doctorat, Université Lyon III–Jean Moulin, LCRE, U.M.R. 5600

C.N.R.S., Lyon.

Bordei-Ion Ecaterina (1994), Land relief influences upon mediterranean

cyclones on trans-balkanian trajectories, Romanian Journal of

Meteorology, I, 2, I.N.M.H., Bucureşti.

Bordei-Ion Ecaterina, Ioan S. et Aubert S. (1997), Ville et paroxysme

climatique: la double tempête des 25–27 juin 1996 sur Bucarest

(Roumanie), Rev. de Géogr. de Lyon, 72, 4, Lyon.

Comby J. (1992), Les agglutinations anticycloniques en saison froide-analyse

dynamique de l'hiver 1991/1992, Publi. Assoc. Int. Clim., 5, Dijon.

Leroux M. (1986), L'anticyclone mobile polaire: facteur premier de la

climatologie tempérée, Bull. Assoc. Géogr. Franç., 4, Paris.

Leroux M. (1988), L'Anticyclone Mobile Polaire, relais des échanges

méridiens: son importance climatique, Géodynamique 2, 2,

O.R.S.T.O.M.

Leroux M. (1990), Les conditions dynamiques moyennes du climat de la

France, Rev. de Géogr. de Lyon, 2, Lyon.

Leroux M. (1996 rééd. 2003), La dynamique du temps et du climat, Masson

coll. Enseignement des sciences de la Terre, Paris.

114

LA TEMPÊTE DE SABĿE DU 19 AU 22 FÉVRIER 2004

EN ALGÉRIE: CONDITIONS MÉTÉOROLOGIQUES

ET CARACTÉRISTIQUES

Zeineddine NOUACEUR*

The February 19 to 22 2004 dust storm in Algeria: characteristic

and meteorological conditions. The Sirocco wind represents in

Algeria a hot and dry wind that blows from the Sahara, towards the

coastal regions. At the time of the occurrence of this type of

phenomenon, the uprising of dust and sand by the winds strongly

reduce the visibility. In the same time, we can observe a spectacular

and unusual rise of the temperatures in the regions of the north of the

country. The situation that prevailed from February 19 to 22 2004

represents an extreme case of the types of Sirocco weather. The

aerological and climatic analysis of this event tends to show that the

types of weather associated with the Siroco wind represent a

phenomenon the impact of which on the economie activity, the health

of the populations and the evolution of the global and regional climate

is incontestable.

Mots clé: climat, vent de sable, Sirocco, lithométéore.

1. INTRODUCTION

1.1. Les vents de sable

Le vent de sable est un phénomène météorologique à part entière qui

se décline en plusieurs types de temps définis par le mode de transport, la

concentration ainsi que la durée de suspension des particules de poussières et de

sables dans l'atmosphère (les aérosols terrigènes) plus connus sous le nom de

«lithométéore» (Nouaceur, 1999, 2004).

Les tempêtes de sable constituent un volet non négligeable de cette

nomenclature (WMO, 1996). Avec les chasse – sable, les tempêtes caractérisent

un phénomène qui associe pleinement la dynamique éolienne et le transport des

particules. Ces deux types de temps, occasionnent une réduction de la visibilité

notable (plus prononcée en présence de chasse – sable haut). Le vent de sable

(Sirocco) est appelé «Chhili» en Algérie, il occasionne une hausse inhabituelle

des températures et une aggravation de la sécheresse de l'air, notamment sur les

plaines littorales.

* Prof. univ. dr., Université de Rouen, France.

115

1.2. Advection d'air froid polaire et dynamique des vents de sable

sur l'Afrique du Nord

Le premier maillon de la chaîne dans la formation des tempêtes de

sable est sans conteste la situation météorologique qui occasionne l'accélération

des flux d'air nécessaire à la prise en charge du matériel fin.

L'accentuation du déficit thermique dans l'arctique en période

hivernale, impose une circulation atmosphérique généralement zonale dans

l'hémisphère Nord. Sur l'Afrique du Nord, durant cette période, les anticyclones

des Açores et de Libye sont soudés ou séparés par un seuil peu profond. Les

perturbations polaires qui circulent au nord de ce système, sont rejetées sur la

méditerranée et l'Europe occidentale. Lorsque ces deux centres d'action sont

séparés par un thalweg, la circulation devient méridienne et permet ainsi à l'air

polaire de se glisser le long de la face orientale de l'anticyclone des Açores et

d'atteindre les basses latitudes. L'air chaud équatorial prend le chemin inverse et

remonte vers le nord sur l'autre face du thalweg, le long de la cellule libyenne.

Dans sa progression, la coulée froide est liée à une configuration aérologique

spécifique, qui se résume en un couloir dépressionnaire en surface, positionné à

l'avant de la cellule anticyclonique et un thalweg, puis parfois une goutte froide

en altitude. Cette configuration est souvent accompagnée d'un vent fort axé sud-

ouest/nord-est qui matérialise le Jet subtropical.

1.3. Le matériel véhiculé par les vents de sable

La masse de poussière mobilisable par le vent, au Sahara et sur ces

marges occidentales varie de 60 à 200 millions de tonnes (Coudé – Gaussen &

al, 1983, 1994; Moulin & al, 1997) estiment que près d'un million de tonnes de

particules et d'aérosols se retrouvent chaque année en suspension dans

l'atmosphère. Ce matériel est ensuite transporté dans le sillage des vents

dominants au large des côtes africaines, vers l'Europe du Sud (Dragana & al,

2004) et même vers l'Europe du Nord (Franzen & al, 1995). On a même signalé

des poussières éoliennes africaines sur des régions aussi éloignées que l'île de la

Barbade (Shinn & al, 2000) et l'Est Asiatique (Taichu & al, 2006).

Les poussières terrigènes issues des zones arides et semi-aride sont

responsables d'une augmentation de la richesse du plancton marin (Stegmann &

al, 1999; Toress, 2000). La suspension durable dans l'atmosphère de ces

particules, modifie le bilan radiatif des régions concernées par ce type de

phénomène (Nouaceur, 1999). On note aussi une modification du bilan

pluviométrique lorsque les conditions de pluviogenèse sont réunies

(les particules de poussières représentent un potentiel non négligeable de noyau

de condensation) (Levin & al, 1996).

Regroupant tous les aérosols minéraux à l'exclusion des cendres

volcaniques et des aérosols d'origine météorique, la poussière minérale

représentent une catégorie universelle qui concerne tous les modèles. En effet, sa

116

dynamique obéit aux courants atmosphériques qui dictent les trajectoires et

orientent les transports. Sa présence est ainsi admise dans presque toutes les

atmosphères.

2. MÉTHODOLOGIE

La méthode de travail utilisée pour cette analyse est basée sur une

étude fine des situations synoptiques et climatiques qui ont engendré cet épisode

de poussière. Cette investigation est faite à partir de données climatiques, de

cartes isobares du niveau de la mer et de cartes des surfaces isobariques

(500 et 850 hPa). Ces cartes sont publiées quotidiennement et archivées sur le

site http://www.wetterzentrale.de.

2.1. Les cartes isobariques du niveau de la mer

L'information sur les pressions enregistrées dans les différentes

stations et corrigées par réduction en fonction de l'altitude et de la température,

permet de dresser une cartographie détaillée du champ de pression au niveau de

la mer. L'élaboration de la carte isobare est assez simple, on utilise pour cela, la

méthode des isolignes qui consiste à relier les points de même pression. Les

lignes obtenues sont nommées isobares et sont tracées généralement de

5 en 5 hPa. Lorsque la pression est supérieure à 1 015 hPa, le système est

anticyclonique, dans le cas contraire (pression inférieure à 1 015 hPa), on est

dans un système dépressionnaire.

2.2. Les cartes de surface isobarique d'altitude

Pour réaliser les cartes en altitude, la tache est beaucoup plus

compliquée. Les différents modèles utilisés par les services météorologiques

font intervenir la notion de «l'altitude géopotentielle». La hauteur du

géopotentiel permet d'obtenir les niveaux de pression constante corrigés pour la

variation locale de la gravité (Triplet & al, 1986). Les cartes d'altitude

représentent ainsi des cartes où la pression est constante et la hauteur variable.

Le géopotentiel «500 hPa» correspond ainsi à l'altitude à laquelle on atteint la

pression 500 hPa. Cette altitude est évaluée en dam (décamètre) et se situe

généralement entre 480 et 600 dam, pour une hauteur moyenne de 556 dam.

Pour décrire la topographie de cette surface isobarique, on utilise des lignes

«isohypses» qui sont tracées de 4 en 4 dam. Ces lignes tout comme les courbes

de niveau d'une carte topographique, représentent le relief de la surface

isobarique. Au dessus de l'isohypse 556 dam, les conditions anticycloniques sont

prépondérantes, la topographie est en forme de bosse. En dessous de ce seuil, les

conditions sont dépressionnaires et la topographie exprime un creux.

117

2.3. Les données climatiques horaires

Les vitesses et directions du vent, les températures, l'humidité relative

et les types de temps ont été collectés sur le site http://www.weather.uwyo. Ces

données ont permis de consolider en surface l'analyse atmosphérique, elles

proviennent des stations du réseau météorologique algérien et concernent

24 stations (fig. 1).

Fig. 1. Carte du réseau météorologique

3. ANALYSE DE LA SITUATION MÉTÉOROLOGIQUE

La situation observée entre le 19 et le 22 février 2004 est conforme au

schéma de l'advection polaire. L'air froid pénètre en altitude le domaine

saharien, il entraîne ainsi la remontée d'air tropical chaud et humide vers le nord-

est de l'Afrique septentrionale. Cette dynamique a favorisé le creusement d'une

dépression (986 hPa) positionnée initialement sur les Iles Canaries et dont

l'activité cyclonique a provoqué l'aspiration des poussières éoliennes sahariennes

vers le nord. La photo satellite du 21 février confirme cette expulsion. Les

formations nuageuses qui apparaissent dans le canal visible, forment une belle

courbure cyclonique autour de l'axe central. L'aspiration de l'air chaud est

marquée par la large bande nuageuse qui forme le Jet subtropical. Le nuage de

poussière dont les composants sont d'origine terrigène, est difficilement

repérable sur le continent (du fait de la réflectance élevée des surfaces, elle le

sera d'autant plus si la nature du sol est sableuse). Le contraste est plus évident

lorsque le matériel est évacué au-dessus des mers et des océans (les sables et les

http://www/

118

poussières apparaissent en opposition avec la réflectance de l'eau qui est plus

absorbante). On peut voir ainsi avec plus de netteté sur la méditerranée, les

expulsions de poussières sahariennes depuis les régions centre du littoral

algérien (photo 1). Ces transferts de poussières sont confirmés par les taux de

particules PM10 (particule de diamètre inférieur à 10 µ) enregistrés par le réseau

de surveillance de la qualité de l'air Airmarais (Réseau de surveillance de la

qualité de l'air de l'Est des Bouches-du-Rhône, du Var et du Vaucluse).

Photo 1. Image Meteosat du 21 février 2004. (http://www.sat.dundee.ac.uk/)

Cinq stations marseillaises affichent le 21 février les taux journaliers

les plus élevés de l'année 2004 (plus de 100 µg par m3) (Airmarais, 2004).

A Avignon, la situation est similaire, les deux stations de mesure des poussières

enregistrent le même jour (106 µg à la Mairie et 96 µg sur Le Pontet).

3.1. Evolution en altitude

L'analyse des conditions en altitude (500 hPa) est plus appropriée pour

dévoiler le cheminement de l'air froid qui s'engouffre dans les couches

moyennes de l'atmosphère, vers le sud. La progression dans le méandre décrit

par le thalweg commence dès le 19 février, la limite méridionale de tout ce

système correspond au 40ème

parallèle nord (fig. 2). Son axe principal est orienté

http://www.sat.dundee.ac.uk/

119

nord-est/sud-ouest selon une trajectoire qui va de la France jusqu'en Sibérie.

Au 20 février, la progression vers le sud-ouest continue, l'onde cyclonique qui

s'est constituée sur ce parcours s'étend jusqu'au 20ème

parallèle. Le 21, une goutte

froide se détache sur la péninsule Ibérique, elle concerne aussi l'ouest de la

France, le Maroc Occidental ainsi que le Sud des Iles britanniques.

Fig. 2. Évolution de l'isohypse 556 dam entre le 19 et le 21 février 2004. Synthèse obtenue

à partir des cartes du géopotentiel du niveau 500 hPa (http://www.wetterzentrale.de)

Fig. 3. Évolution des isothermes 0 et 16°C entre le 19 et le 20 février 2004. Synthèse

obtenue à partir des cartes de température du niveau 850 hPa

(http://www.wetterzentrale.de)

http://www.wetterzentrale.de/


120

Les cartes des températures enregistrées à 850 hPa (environ 2 500 m)

montrent bien la descente de l'air froid polaire en direction des tropiques (fig. 3).

L'isotherme 0°C atteint ainsi une la latitude 40°N entre le 19 et le 20 février. Ces

cartes montrent aussi la forte poussée d'air chaud axée sud–sud-ouest / nord–

nord-est sur l'Algérie orientale et la Tunisie.

Le schéma qui est décrit plus tôt semble relayé par la dynamique

actuelle, progression de l'air froid vers les latitudes méridionale et compensation

par une advection chaude vers les latitudes septentrionales.

3.2. Évolution en surface

En surface, la dynamique s'articule autour d'un creusement d'une

dépression en relation avec la situation d'altitude. La position initiale de cette

cellule cyclonique est notée sur le littoral du Sahara occidental, dès les premières

heures (02h29) de la journée du 20 février (fig. 4).

Fig. 4. Évolution du front froid entre le 20 et le 22 février 2004.

Synthèse obtenue à partir des cartes publiées sur le site http://www.weather.uwvo

Tout ce système évolue vers l'est, la perturbation est bien formée à

15h14 et son front froid touche les côtes mauritaniennes et remonte vers le

moyen Atlas marocain. Une circulation tourbillonnaire s'établit sur toute la

région et dans le secteur chaud de la perturbation, une importante accélération

des vents liée à l'aspiration de l'air chaud saharien est notée.

Le 21 février, la perturbation et son front froid progressent vers le

nord-est, l'axe de ce système est positionné à 15h14 selon un arc qui va de l'Erg

Echech au sud, jusqu'au centre du littoral algérien (fig. 4). Le vortex est centré

sur l'Espagne et la dépression tend à se combler puisque son noyau atteint

http://www.weather.uwvo/

121

993 hPa. La perturbation continue sa progression en spirale vers le nord-est le

22 février. Le front froid se décale encore vers l'est algérien.

Sur la méditerranée, le système s'incurve pour atteindre le sud de la

France. La perturbation perd encore de son activité et la pression au niveau du

vortex est de 1 003 hPa. Le 23 février, elle se comble progressivement en

poursuivant son périple vers l'est.

4. ÉVOLUTION DU TEMPS

4.1. Accélération des vents et baisse de la visibilité

Les vents qui soufflent sur tout le territoire algérien, entre le 19 février

à 12h et jusqu'au 22 février à la même heure, présentent des directions du

quadrant sud (secteurs 180 à 240°) (tabl. 1). Tabl. 1

Observations horaires des directions des vents du quadrant sud (120°-240°)

Données du 19, 20, 21 et 22 février 2004

Dès le 19 février, les observations au sol mettent en évidence sur les

Hauts plateaux, un axe d'accélération des vents «ouest-est». Les vitesses

atteignent, dans ce secteur 15 m/s à Mécheria où l'on note les premières

observations de tempête. A Tiaret et à Batna, les anémomètres enregistrent des

122

vents avec des vitesses de l'ordre de 14 m/s pour la première station et 13 m/s

pour la seconde.

Le 20 février, un deuxième foyer d'accélération concerne le sud-ouest

et le centre du Sahara. Les directions des vents affichent une orientation sud–

sud-est (160°) à sud–sud-ouest (220°) dans plusieurs stations. Dans le même

temps, les vitesses augmentent dans l'axe du front froid de la perturbation. Les

plus fortes valeurs sont enregistrées à El Goléa, Adrar et In Salah avec

respectivement 21 m/s, 19 m/s et 1 5 m / s. Les visibilités au sol sont fortement

réduites par le soulèvement et la mise en suspension des sables et des poussières

sahariens.

Le 21 février, dès les premières heures de la journée, la situation

évolue. Une grande partie du pays observe une réduction sévère de la visibilité

(fig. 5). Un seuil de moins 500 m est noté à 12h dans neuf stations. L'observation

de brume de poussière est généralisée sur le pays. De la brume sèche est notée

aussi dans certaines stations du littoral et du centre du Sahara.

Fig. 5. Types de temps et visibilité le 21 février 2004 à 12h (D'après les données

collectées sur le site: http://www.weather.uwyo)

http://www/

123

A Batna, station située sur les Hauts plateaux, les vents soufflent avec

des vitesses évaluées à 16 m/s à 02h, 06

h et 11

h du matin (fig. 6). La baisse de la

visibilité occasionnée par les poussières sahariennes est très importante,

l'observation de 16h indique une réduction de 0,750 m (fig. 6). De violents

orages éclatent l'après-midi et des pluies de boue rougeâtre tombent sur cette

localité.

Fig. 6. Types de temps, vitesse du vent et visibilité enregistrés entre le 20 et le 22 février

2004 à Batna. R = pluie, B = brume de poussière, S = tempête de sable, TRW =

Orage.(D'après les données collectées sur le site: http://www.weather.uwyo)

Dans plusieurs régions, du nord du Sahara aux plaines littorales du

centre et de l'est, le ciel s'assombrit et prend une couleur ocre, témoignant ainsi

de l'importance de la prise en charge de la poussière et des sables par les vents.

En fin d'après-midi, vers 18h, des pointes de vitesses élevées sont toujours notées

dans quelques stations sahariennes, 25 m/s et 20 m/s respectivement à Hassi

Messaoud et El Goléa. Durant la nuit, la situation évolue, les vitesses du vent

diminuent et les visibilités s'améliorent progressivement. Le 22 février au matin,

des averses de pluie sont notées à Annaba, Tébessa, Ouargla, Hassi–Messaoud

et El Goléa. Dans ces trois dernières stations sahariennes, les pluies sont

imprégnées de poussières éoliennes. En fin d'après-midi, la situation redevient

normale.

4.2. Sécheresse de l'air et hausse des températures, un type de

temps caractéristique des journées de Sirocco

Le Sirocco est un vent qui charrie des masses d'air chaud et sec du

centre du Sahara vers les plaines littorales. Dans sa progression vers le nord, il

traverse tous les ensembles morphostructuraux du pays. Il commence son

périple par la traversée de l'Atlas saharien qui dépasse les 2 000 m d'altitude. Il

aborde ensuite les Hauts plateaux où l'altitude est légèrement supérieure à

1 000 m. Après ce relief, une nouvelle fois, le Sirocco franchit une chaîne de

http://www/

124

montagne élevée «la chaîne Tellienne» et atteint enfin les plaines littorales. Lors

de ce dernier mouvement, les masses d'air saharien se compriment

adiabatiquement. Ce mouvement assèche encore plus l'air et favorise

l'augmentation des températures. La situation observée lors de cet épisode de

poussière est marquée par cette particularité du Sirocco. Les températures

enregistrées ont été exceptionnellement élevées pour la saison sur les régions

nord du pays.

L'examen de l'évolution horaire des températures et de l'humidité

relative dans les stations de Constantine, Jijel et Annaba, montre clairement la

progression de l'air chaud et sec depuis les zones sahariennes vers le nord du

pays. Les courbes d'évolution présentent toutes des profils contraires.

À Constantine (station située sur les Hauts plateaux), la hausse des

températures est accompagnée d'une baisse sensible de l'humidité relative

(fig. 7). Le minimum d'humidité (19%) est enregistré le 20 février à 21h. Les

températures horaires nocturnes affichent aussi des valeurs inhabituelles en cette

saison. À 00h, on enregistre ainsi 22,4°C. La tendance des deux courbes ne

s'inverse que dès 21h le 21 février, puisqu'à partir de ce moment, l'humidité

relative retrouve des valeurs supérieures à 60%.

Fig. 7. Évolution horaire de l'humidité et de la température du 20 au 22 février 2004 dans

les stations de Constantine, Annaba et Jijel: R = pluie, B = brume de poussière, S = tempête

de sable, TRW = Orage (D'après les données collectées sur le site:

http://www.weather.uwyo)

L'évolution des températures et de l'humidité à la station d'Annaba

(située sur le littoral) est conforme à la situation observée à Constantine (fig. 7).

On retrouve ainsi une très forte hausse des températures le 21 février avec un

maximum de 27°C enregistré à 12h. En opposition avec la tendance des

températures, les valeurs de l'humidité relative affichent des seuils très bas qui

http://www.weather.uwyo/

125

sont inférieurs à 35% entre 20h le 20 février et 13

h le lendemain. Le point

minimal de 19,8% est atteint à 23h, le 20 février. Encore une fois, les

températures nocturnes restent élevées pour la saison, elles sont supérieures à

20°C pour toute la nuit du 20 au 21 février.

Dans la station de Jijel (située aussi sur le littoral), le même

phénomène est observé (fig. 7).

Les températures, qui étaient lors des journées précédentes fraîches et

n'excédaient pas 17°C, sont soumises à une très forte augmentation.

Le maximum «27°C» est atteint entre 15 et 17h le 20 février. Durant la nuit du

20 au 21, les températures nocturnes atteignent des seuils quasi – inhabituels

pour un mois de février. On observe ainsi plus de 20°C toute la nuit et tôt le

matin et 26°C entre 21 et 23h. Une chute brutale de l'humidité est notée dès 11

h

du matin le 20 février. Les valeurs sont inférieures à 10% à partir de 18h et

jusqu'à 6h le lendemain.

Les situations observées à Constantine, Annaba et Jijel, illustrent

d'une manière flagrante, l'effet caractéristique des vents Sirocco. La descente des

masses d'air sur les plaines littorales entraîne une hausse spectaculaire des

températures et une sécheresse accrue.

Les écarts de températures, évaluées entre les données de la station

d'Annaba et quelques stations du Sahara oriental, expriment cette particularité

(tabl. 2). On constate l'écart négatif du 19 et 20 février. Pour cette dernière date,

ce seuil est plus intense et dépasse –10°C pour presque toutes les stations (sauf

pour El Oued). Cette importante différence est liée à la date d'arrivée de l'air

chaud sur les régions sahariennes qui a eu lieu le 20 février. Les températures

enregistrées cette journée ont été encore plus chaudes que celles observées lors

du 19 février. L'arrivée de masses d'air saharien à Annaba a eu lieu le 21 février,

elle explique le passage à des écarts positifs relevés à 13h ce même jour. La

journée du 21 se détache ainsi clairement par des valeurs positives, qui illustrent

la hausse des températures observée dans la station littorale.

Tabl. 2

Écarts des températures enregistrés dans la station d'Annaba et dans quelques stations

sahariennes (période du 19 au 22 février 2004)

Date Heure El Oued Touggourt Ghardaia Ourgla Hassi-

Messaoud In Salah

19 12 -1 -1 -2 -3 -4 -6

20 14 -9 -12 -12 -15 -14 -17

21 13 4 3 4 0 1 3

126

5. IMPACT DU SIROCCO SUR L'ACTIVITÉ ÉCONOMIQUE ET SUR

LA SANTÉ

La baisse de visibilité qui accompagne généralement les vents de sable

(Nouaceur, 2004), est à l'origine d'importantes perturbations de la navigation

aérienne. A Nouakchott, en Mauritanie, une moyenne de plus de 200 jours avec

visibilité réduite par les poussières et les sables, est comptabilisée chaque année.

Inutile de préciser que les perturbations aériennes sont bien plus

qu'occasionnelles sur l'aéroport de la capitale mauritanienne. Lors de la tempête

de sable du 21 février 2004, la compagnie Air Algérie a dû subir une situation

aérienne exceptionnelle. Plusieurs vols nationaux et internationaux ont été

annulés ou détournés sur d'autres aéroports où la visibilité était meilleure. Le

coût économique de telles perturbations est considérable pour les compagnies

aériennes qui doivent chaque fois prendre en charge tous les frais occasionnés

par de telles défaillances. Au niveau de la circulation routière, la baisse de la

visibilité a occasionné de nombreux accidents de la route.

Sur tout le territoire algérien, les journées du 20 et du 21 février 2004

ont été caractérisées par une augmentation importante des d'accidents de la route

(El Moudjahid, 21 et 22 février 2004). Lorsque la vitesse des vents augmente,

leur capacité de transport et d'érosion est renforcée. Ceci accentue l'ensablement

des grands axes routiers sahariens. Les longs tronçons algériens qui relient Adrar

à Bordj Baji Mokthar et In Salah à Tamanrasset, sont régulièrement coupés par

des dunes de sable. On constate le même phénomène en Mauritanie sur

La Route de l'Espoir (reliant Nouakchott à Boutilimit). Si les signes de

l'ensablement sont parfaitement visibles dans le paysage naturel, l'augmentation

des poussières éoliennes dans l'atmosphère est difficilement quantifiable.

L'appréciation d'une telle charge véhiculée par les vents depuis le centre du

Sahara est donnée par l'importance de l'augmentation des observations des

brumes de poussière au Sahel (Nouaceur, 1999; Ozer 2000).

Cette masse de particules qui sédimentent très lentement sur les

régions concernées par ce type de phénomène est à l'origine de nombreuses

maladies (affections de la sphère ORL) qui affectent les populations locales.

Le centre hospitalier universitaire d'Alger a enregistré durant cet épisode de

Sirocco, l'admission en urgence de plus de 500 malades asthmatiques

(El Moudjahid, 2004). Aux services des urgences médicales de la wilaya d'Oran,

on a noté plus de 200 admissions relevant de la même pathologie. Dans le même

temps, à Tiaret, on a compté l'admission à l'hôpital de 25 personnes souffrant de

difficultés respiratoires. Ces chiffres, même s'ils ne sont pas importants par

rapport à l'ensemble de la population urbaine, montre cependant les effets

extrêmement néfastes sur la santé du type temps lourd, chaud et poussiéreux qui

accompagne généralement les vents «Sirocco».

127

CONCLUSION

La situation météorologique qui a été observée du 19 au 22 février

2004 est à rattacher à une descente d'air froid en altitude, véhiculée par un

thalweg. Cette configuration a favorisé l'accélération des flux et la mise en place

de vents de sable de secteur sud sur une grande partie du territoire algérien.

L'une des singularités des vents Sirocco est sans aucun doute le

changement de temps occasionné par l'arrivée des masses d'air chaud et sec qu'il

véhicule depuis le Sahara, vers les plaines littorales. Sur ces dernières régions,

une hausse remarquable des températures et une sécheresse accrue des masses

d'air sont notées en relation avec la descente provoquée par le relief.

Dans son sillage, ce vent transporte aussi une quantité non négligeable

de particules terrigènes qui réduisent la visibilité. Lors de la journée du

21 février, une grande partie du territoire algérien a connu une réduction de

visibilité très sévère. Lorsque l'accélération des flux est suffisante, les poussières

éoliennes sont expulsées de l'Afrique du Nord vers des régions aussi lointaines

que le nord de l'Europe. Le Sahara est d'ailleurs considéré comme la source la

plus importante d'aérosols terrigènes à l'échelle mondiale (Javier & al, 2002).

Sur le plan économique, les vents Sirocco agissent par la réduction de

la visibilité qu'ils occasionnent sur les liaisons routières et aériennes dans toutes

les régions concernées par ce type de manifestations. Sur le plan de la santé

humaine, nul doute que la pollution terrigène qui accompagne ce type de

manifestation entraîne de nombreuses pathologies dermatologiques, respiratoires

et oculaires. La recherche dans ce dernier axe reste cependant difficile à faire. Il

faut en effet isoler l'action réelle de la poussière éolienne sur la santé humaine,

des autres causes liées aux comportements et habitudes des populations locales

(tabagisme, hygiène, habitudes vestimentaires, etc.). Cette problématique rejoint

d'ailleurs d'une manière tout à fait similaire les questionnements des chercheurs

dans le domaine de la pollution atmosphérique.

BIBLIOGRAPHIE SÉLÉCTIVE

Airmarais (2004), Résultats annuels de 2004, 7 p.

Coudé-Gaussen, G., Rognon, P. (1983), Les poussières sahariennes, La

Recherche, 147, septembre, pp 1 050–1 061.

Coudé-Gaussen, G., Rognon, P., Le Coustumer, M. (1994), Incorporation

progressive de poussières sahariennes aux limons des îles orientales

du Cap Vert, Compte Rendu de l'Académie des Sciences de Paris,

319, II, pp 1 343–1 349.

Dragana, D., Zorka, V., Ivana, T., Miroslava, U. (2004), Contribution of dust

transport and resuspension to particulate matter in the mediterranean

atmosphere, Atmospheric Environment, 38, pp 3 637–3 645.

128

El Moudjahid (2004), quotidien national algérien, 20, 21 et 22 février, 2004.

Franzen, L. G., Hjelmroos, M., Kallberg, P., Rapp, A., Mattson, J. O.,

Brorstrom-Lunden, E. (1995), The Saharan dust episode of south

and central Europe, and northen Scandinavia, Weather, 50,

pp 313–318.

Javier, P. M., Octavio, L., Leire, M., Ma, J., Andrès, C. (2002), Saharan dust

storm over the Canary Island during winter 1998 as depicted from

advanced very high–resolution radiometer, Deep Sea Research, II, 49,

pp 3 465–3 479.

Levin, Z., Ganor, E., Gladstein, V. (1996), The effect of desert particles with

sulfate on rain formation in eastern Mediterranean, Journal of

Applied Meteorology, 35, pp 1 511–1 523.

Moulin, C., Lambert, C., Dulac, F. (1997), Control of atmospheric export of

dust from north Africa by the North atlantic Oscillation, Nature, 387,

pp 691–694.

Nouaceur, Z. (1999), Evolution récente des lithométéores en Mauritanie. Thèse

de doctorat, Université Jean Moulin Lyon, III, 503 p.

Nouaceur, Z. (2004), Brume sèche, Brume de poussière, chasse–sable et

tempête de sable : des types de temps spécifiques des régions sèches,

Norois, 191, pp 121–128.

Ozer, P. (2000), Les lithométéores en région sahélienne : un indicateur

climatique de la désertification. Thèse de doctorat en Sciences

Géographiques, Université de Liège, 312 p.

Shinn, E. A., Smith, G. W., Prospero, J. M., Betzer, P., Hayes, M. L.,

Garrison, V., Barber, R. T. (2000), African dust and demise of

Caribbean coral reefs, Geophysical Research Letters, 27,

pp 3 029–3 032.

Stegmann, P. M., Tindale, N. W. (1999), Global distribution of aerosols over

the open ocean as derived from the coastal zone color scanner, Global

Biogeochemical Cycles, 13 (2), pp 383–397.

Taichu, Y. T., Masaru, Ch. (2006), A numerical study of the contributions of

dust source regions to the global dust budge, Global and Planetary

Change, 52, 1–4, July, pp 88–104.

Triplet, J.P., Roche, G. (1986), Météorologie générale, Météo France, 317 p.

World Meteorological Organization (1996), Guide to meteorological

instruments and methods of observation, 8, Geneva.

http://www.wetterzentrale.de

http://www.weather.uwyo


http://www.airmaraix.com/


http://www.weather.uwyo/


http://www.airmaraix.com/

130

VULNERABILITATEA TERITORIULUI REPUBLICII

MOLDOVA FAŢĂ DE DEPUNERILE COMPLEXE DE

GHEAŢĂ

Anatolie PUŢUNTICĂ, Mihaela IACOB

The vulnerability of Moldova Republic territory given the

complex ice deposits. On the basis of GIS there were elaborated two

vulnerable maps of the Republic of Moldova territory given the

complex ice deposition; the Central Plateau and the North Moldavian

Plateau have been made evident because these regions were the most

affected by these hydrometeors.

Cuvinte cheie: depunere de gheaţă, vulnerabilitate, conductori

electrici, burniţă, lapoviţă.

Alături de celelalte riscuri din sezonul rece al anului, care au implicaţii

majore asupra activităţilor socio-economice şi al peisajului geografic local, pot

fi incluse şi depunerile de gheaţă, atât pe sol, cât mai ales în aer.

Ca fenomene climatice de risc, nu interesează orice fel de depunere, ci

numai depunerile masive caracterizate prin doi parametri de bază: greutate mare

şi durată mare.

Depunerile de gheaţă rezultă, fie dintr-un fenomen meteorologic de

iarnă (chiciură, polei, măzăriche, zăpadă umedă, brumă), fie dintr-o combinaţie

de depuneri formate succesiv, în diferite condiţii de timp, specifice pentru

fiecare condiţii care le avantajează.

Acţiunea lor asupra mediului se exercită în două moduri: pe de o

parte, prin temperaturile negative, în care ele însele se menţin şi pe care le

întreţin asupra vegetaţiei (provocând îngheţarea sucului celular şi distrugând

ţesuturile vegetale), fie prin acţiunea mecanică exercitată asupra tuturor

obiectelor din aer (ramuri, mai ales cele tinere, corzile viţei-de-vie, cablurile

aeriene de toate felurile), care sub influenţa greutăţii, provoacă ruperea acestora

întrerupând transportul de energie electrică, telecomunicaţiile etc. (Bogdan,

Niculescu, 1999).

Cauza principală de formare ale depunerilor de gheaţă o constituie

starea atmosferei determinată de circulaţia generală a maselor de aer şi anume:

înlocuirea unui câmp depresionar cu un câmp anticiclonic în extindere, sau

invers, înlocuirea unui câmp anticiclonic, care se află în retragere, cu un câmp

Lector superior, Facultatea de Geografie, Universitatea de Stat Tiraspol, Chişinău, Rep.

Moldova.

Lector superior, Facultatea Tehnică, Chişinău, Rep. Moldova.

131

depresionar în extindere, fenomen ce determină îngheţul şi sublimarea vaporilor

de apă, care dau naştere la diferite tipuri de depunere de gheaţă.

În majoritatea cazurilor, depunerile de gheaţă pe conductor apar pe

diverse căi astfel:

prin topirea pe conductori a fulgilor de zăpadă umedă (lapoviţa) şi a

îngheţării ulterioare a acestora;

din cauza apei suprarăcite care se află în aer sub formă de ceaţă, aer

ceţos, burniţă, sau ploaie care determină chiciura tare şi bruma;

prin trecere directă sub formă de ace de gheaţă a vaporilor de apă din

aer (sublimare), care formează chiciura moale, cristalină sau pufoasă;

prin îngheţarea picăturilor fine de ploaie (burniţă) suprarăcite pe

conductorii aerieni ca şi prin îngheţarea picăturilor de ploaie ce cad

peste o suprafaţă suprarăcită care formează poleiul, etc.

Uneori iarna, sub influenţa maselor de aer cu diferite caracteristici

care se află în pasaj peste teritoriul Moldovei, se întâmplă ca peste un tip de

depunere să se formeze şi alta şi astfel, depunerile de gheaţă apar cu o structură

mixtă, combinată, favorizând apariţia unor sarcini de presiune mai mari pe

conductorii aerieni.

Aşadar, în funcţie de cauzele genetice se deosebesc depuneri simple,

când se datoresc unui singur fenomen, de exemplu polei sau chiciură, sau

depuneri complexe datorate mai multor fenomene, polei şi chiciură, sau chiciură

şi lapoviţă.

Dimensiunile şi densitatea depunerilor de gheaţă (care condiţionează

greutatea lor) sunt influenţate de condiţiile meteorologice din timpul depunerii

(temperatura şi densitatea ploii, lapoviţei, densitatea ceţii, mărimea picăturilor

suprarăcite, direcţia şi viteza vântului etc.) ca şi condiţiile geografice locale

(Bogdan, Niculescu, 1999; Instrucţiuni pentru observarea, identificarea şi

codificarea norilor şi a fenomenelor meteorologice, 1986).

O depunere de gheaţă se caracterizează printr-o gamă largă de

parametri, precum:

datele medii şi extreme de apariţie;

datele medii şi extreme de dispariţie;

intervalul mediu anual favorabil depunerii de gheaţă;

numărul mediu şi maxim anual şi lunar de zile cu depuneri;

numărul mediu şi maxim anual şi lunar de cazuri cu depuneri de

gheaţă;

durata maximă a unui caz de depunere;

diametrul maxim al depunerii;

durata diametrului maxim;

greutatea maximă a depunerii de gheaţă.

132

La elaborarea hărţii vulnerabilităţii teritoriului Republicii Moldova

faţă de depunerile de gheaţă am folosit date despre numărul mediu anual de zile

cu polei, chiciură moale, chiciură tare etc., care luate împreună le-am numit

depuneri complexe de gheaţă. În final am delimitat patru tipuri de vulnerabilitate

ale teritoriului faţă de depunerile complexe de gheaţă (fig. 1):

1. Teritorii cu vulnerabilitate mică (8-13 zile/an);

2. Teritorii cu vulnerabilitate intermediară (13-18 zile/an);

3. Teritorii cu vulnerabilitate mare (18-23 zile/an);

4. Teritorii cu vulnerabilitate foarte mare (>23 zile/an).

Fig. 1.

133

Din analiza hărţii se remarcă faptul că cele mai expuse teritorii la

riscul depunerilor complexe de gheaţă sunt regiunile din partea nord-vestică şi

centrală, cum ar fi: Podişul Moldovei Centrale şi Platoul Moldovei de Nord.

Cele mai puţin vulnerabile sunt: Câmpia Colinară de Stepă din arealul Bălţi

şi Câmpia Moldovei de Sud.

Frecvenţa mică a depunerilor complexe de gheaţă din cele două

câmpii amintite mai sus, se poate explica prin faptul că acestea având altitudini

mai joase decât regiunile vecine, sunt, într-un fel, mai protejate de vânturile reci.

Fig. 2

134

Întrucât poleiul este un risc care periclitează mult transportul

autorutier, dar şi deplasarea populaţiei, am considerat util să elaborez o hartă a

vulnerabilităţii teritoriului faţă de acest risc atmosferic, utilizând ca indice

climatic numărul mediu anual de zile. Astfel, am identificat trei regiuni cu

vulnerabilitate diferită (fig.2):

1. Teritorii cu vulnerabilitate mică (3-7 zile/an);

2. Teritorii cu vulnerabilitate medie (7-10 zile/an);

3. Teritorii cu vulnerabilitate mare (10-13 zile/an).

Harta prezintă şi de data aceasta teritoriul Podişului Moldovei

Centrale cu cea mai înaltă vulnerabilitate, iar extremitatea sudică şi nordică cu

vulnerabilitatea mică.


Bogdan, Octavia, Niculescu, Elena (1999), Riscurile climatice din România,

Academia Română, Instit. Geogr., Tipo Sega International, Bucureşti.

(1986), Instrucţiuni pentru observarea, identificarea şi codificarea norilor

şi a fenomenelor meteorologice, Institutul de Meteorologie şi

Hidrologie, Bucureşti.

Fondul de Arhivă al Serviciului Hidrometeorologic de Stat al Republicii

Moldova.

136

EVOLUŢIA POPULAŢIONALĂ A CAPREI NEGRE

(RUPICAPRA RUPICAPRA L.) DIN MUNŢII RODNEI

Sorin GEACU

Black goat population evolution in Rodna Mountains (Rupicapra

rupicapra L.). From a vigorous 19th

century population in the area

(see the valuable trophees obtained), their number of this species

would fall dramatically after 1918, it having bean on the brink of

extinction in the 1930s. However, after 1960, this was the first

mountain unit where the black goat was repopulated bath its southern

and especially northern rims. The first young to be introduced in

accommodation enclosures created for the purpose, were the young –

1962 in the south and 1964 in the north. The first specimens were

released in the wild in 1963 (in the south) and 1967 (in the north).

After a few years time also mature goats would be released. In order

to increase the population’s vitality and ensure the transmission of

positive hereditary traits, specimens from the Retezat, Bucegi, Piatra

Craiului, Făgăraş and Ţarcu mountains were brought in. The

population dynamics loked as follows: 34 specimens in 1969, 119 in

1975, 600 in 1989, 215 in 1997 and 133 in 2006. As underlined by

Ardelean and Beres (2000) saving the Rodna Mountains black goat

population, calls for better protection measures (page 301), moreover

so as the Rodna Mountain have National Park status since 1990.

Cuvinte cheie: capra neagră, dinamică populaţională, Munţii Rodnei.

INTRODUCERE

Element zoogeografic alpino-carpato-caucazian, dar şi specie cu

caracter de relict glaciar, capra neagră a constituit şi constituie o podoabă

faunistică a acestor munţi din nordul ţării. În multe locuri ei depăşesc 2 000 m

altitudine (Pietrosul – 2 303 m, Ineu – 2 279 m, Rebra – 2 221 m, Puzdrele –

2 188 m, Gărgălău – 2 158 m, Repedea – 2 074 m, Buhăiescu – 2 066 m,

Negoiasa Mare – 2 041 m). Flancul nordic abrupt, cu relief glaciar şi periglaciar,

se constituie în habitate favorabile pentru această specie. Anual, temperatura

medie a aerului variază între +4...–2°C, iar precipitaţiile atmosferice medii, între

1 000 şi 1 400 mm. Stratul de zăpadă persistă anual până la 200 zile. În hrana

caprelor negre intră multe specii din alcătuirea pajiştilor alpine, cum sunt: Carex

curvula, Juncus trifidus, Agrostis rupestris, Festuca ovina, Luzula alpino-pilosa,

Geum montanum, Primula minima, dar şi specii saxicole de Asplenium, Sesleria,

Cercetător ştiinţific principal, gr. II la Inst. de Geografie al Academiei Române, Bucureşti.

137

Festuca, chiar şi muşchi (Polytrichum juniperinum) ori licheni (Cladonia

rangiferina). Mai sus de limita molidişurilor (1 610–1 670 m altitudine) se află

tufărişuri subalpine de jneapăn, ienupăr, anin de munte, pâlcuri de smârdar.

1. MENŢIUNI ANTERIOARE ANULUI 1920

Acest element faunistic este amintit în aceste locuri de Ujfalvi în

1854, Szilagyi în 1876, Bielz în 1888, Deutsch în 1893. În 1884 se vânaseră în

Munţii Rodnei 26 de exemplare din care, 16 în vechiul judeţ Maramureş şi 10 în

fostul judeţ Năsăud (Olteanu, 1934). La începutul secolului XX, numărul

caprelor negre din Pietrosul Rodnei era apreciat la 120–150 exemplare.

Trofeele obţinute aici au ocupat poziţii de frunte la marile expoziţii

cinegetice. Astfel, la expoziţia de la Viena din 1910, trofeul obţinut la Piatra Rea

în 1900 a fost declarat record mondial, iar la cea de la Leipzig (1930), trofeul

din 1907 a ocupat locul 3. În sfârşit, la expoziţia cinegetică mondială de la

Berlin din 1937, trofeul recoltat la Piatra Rea în 1897 s-a clasat pe locul 10

(Almăşan, 1968).

În anul declanşării primului Război Mondial, Dietl (citat de Decei,

1968) aprecia că numărul caprelor negre din aceşti munţi era de

60–80 exemplare.

2. SITUAŢIA DIN INTERVALUL 1920 – 1967

Datorită primului Război Mondial, dar mai ales a situaţiei postbelice

(braconaj intens, numeroase arme rămase la localnici, amplasarea de curse,

păşunat intens, nerespectarea vechilor legi de vânătoare până la cea din 1923),

numărul caprelor negre s-a redus drastic, astfel că, unii autori au apreciat că

această specie a dispărut în perioada interbelică, deşi Pop susţinea, în 1938,

existenţa a 17–20 de exemplare.

Investigaţii ulterioare efectuate pe latura sudică a Munţilor Rodnei, se

pare că au confirmat existenţa şi după anii ’30 a acestui mamifer (Decei, 1968).

Astfel, în ianuarie 1932, V. Barna, fost primar al comunei Maieru, a

observat în bazinul Anieş, la punctul Izvoru Ursului (lângă Preluca Roşie), un

ciopor care număra 18 exemplare. După 5 ani, în 1937, vânătorul T. Sima,

împuşcă (pentru trofeu) dintr-un grup de 3 indivizi, un mascul, în punctul

Nedeea. În 1938, Direcţia Vânătoarei din Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a

iniţiat o acţiune care să stabilească prezenţa speciei în aceşti munţi, acţiune

rămasă fără rezultat, datorită dispariţiei coordonatorului într-o avalanşă la

7 februarie 1938.

În anii ocupaţiei ungare, s-a intenţionat chiar reintroducerea unor

exemplare pe Muntele Pietrosul. Divergenţele ivite în vara anului 1941

138

referitoare la locul unde să se realizeze acest lucru, dar şi anii de război,

determină închiderea problemei.

În lunile august şi septembrie 1949, pe Muntele Bătrâna, ing. P. Decei

observă urme ale acestui mamifer. Ulterior, în 1954, vânătorii constată urma

unui mascul sub Vârful Ţapului, la locul numit «Lucăceasa», iar în Cormaia, în

punctul numit «Pipirig» s-a observat urma unui ied.

În luna mai a anului 1960, la izvoarele Rebrei (punctele Bătrâna şi

Muncel), pădurarii au constatat prezenţa urmelor a 3 capre negre.

Alte urme de capră neagră se identifică de către personalul silvic în

luna mai 1966. Astfel, în punctul «Preluci» s-au observat urmele a 4 femele

(care se deplasau dinspre Lala spre Ineu) şi o urmă de mascul în zona Vârfului

Ţapului. În ziua de 15 mai a aceluiaşi an s-au observat chiar 3 exemplare în

punctul Izvorul Guşatului Cormăii.

După un an, în luna mai 1967, după fecale, s-a constatat prezenţa

acestei specii în arealul Cormaia. La 17 mai 1967, pe creasta din dreptul lacului

Lala, s-au observat urme proaspete de capră neagră şi râs.

În anii ’60, urme s-au mai constatat şi în punctele: Corongişul Mare,

Preluca Dăscăliţei şi Izvorul Agrieş.

Pe versantul maramureşean însă, capra neagră era dispărută,

observaţiile făcute după 1955 întărind această afirmaţie.

3. POPULĂRI EFECTUATE ÎN PERIOADA 1960 – 1970

Indiferent de opiniile pro sau contra referitoare la existenţa caprei

negre în aceşti munţi în intervalul 1938–1960, cert este faptul că, în cazul în care

specia nu era dispărută la sfârşitul anilor ’50, numărul lor era extrem de redus,

neputând asigura perpetuarea acesteia. De aceea, la începutul anilor ’60, Direcţia

Economiei Vânatului din Ministerul Agriculturii şi Silviculturii, hotărăşte

repopularea cu capră neagră a acestor munţi.

În 1960, pe latura lor sudică, Ocolul Silvic Rodna (judeţul Bistriţa-

Năsăud) construieşte ţarcul Hargiula din bazinul Anieş, unde se aduc primii iezi

din Munţii Retezat. În toamna anului 1962 erau 3 iezi şi o capră. În iarna

1962/1963, în jurul ţarcului s-au observat, pe zăpadă, urmele unui ţap, care nu a

putut intra înăuntru. Din ţarc, în luna iunie 1963 sunt eliberate 7 exemplare:

3 femele cu vârste de 2–3 ani, un mascul de 2 ani şi 3 iezi (2 femele şi un

mascul), cu provenienţă în Munţii Retezat, Făgăraş şi Ţarcu (Decei, 1968).

În nord, condiţiile pentru realizarea populării cu capră neagră au fost

favorizate de faptul că, încă din 1932 s-a oficializat, prin Jurnalul cu nr. 1 149 al

Consiliului de Miniştri al Regatului României, rezervaţia naturală Pietrosul

Mare, în suprafaţă de 183 ha, care a fost extinsă la 2 700 ha în 1962 şi apoi la

3 300 ha (din care 1 530 ha gol de munte şi 1 770 ha pădure) prin Decizia

nr. 204 din 1977 a Consiliului Popular al Judeţului Maramureş.

139

În preambulul acţiunii de populare, s-au înfiinţat două ţarcuri de

acomodare la 4 km de Moisei, unul la cantonul silvic «Izvoru lui Dragoş» la

800 m altitudine şi altul în punctul numit «Faţa Pietrosului Rodnei» la

altitudinea de 1 500 m. Suprafaţa acestora era de 6 ha, fiind împrejmuite cu

trunchiuri (despicate în două), de brad şi molid, înalte de peste 5 m şi aşezate

vertical. Alături de cel din urmă s-a construit o cabană pentru personalul de pază

şi îngrijire.

Pentru popularea iniţială s-a încercat capturarea animalelor

(în sectorul argeşean al Munţilor Făgăraşului şi la Poiana Mărului în Munţii

Ţarcului) cu ajutorul plaselor confecţionate pentru iepuri, dar fără rezultat.

Ineficientă a fost şi capturarea cu ajutorul armelor de narcotizare, iar prinderea

cu capcane fixe de lemn (tip ladă) a determinat pierderi de 50%. Cele mai bune

rezultate au dat capturările cu plase fixe (cu ochiuri de 10 x 10 cm, pe panouri

lungi de 10 m şi înalte de 2 m) prin goană; cu acest procedeu pierderile fiind

sub 20% (Almăşan, 1987).

În luna iunie 1964, din ţarcul de la Gura Zlata din Ocolul Silvic

Retezat au fost aduşi în ţarcul de la Pietrosul Rodnei 16 iezi. Aceştia au fost

capturaţi de-a lungul a 20 de zile, cu participarea zilnică a 12 oameni (Nesterov,

1966). În fiecare dimineaţă se făceau observaţii pentru depistarea caprelor cu

iezi. După prinderea iezilor ce aveau doar câteva zile (caprele fiind îndepărtate

prin sperierea cu focuri de armă), aceştia erau transportaţi în rucsaci sau pe braţe

(dacă erau mai mici) pe o distanţă de 6–15 km până la Gura Zlata. În ţarcul din

Rodna (unde au fost aduşi la scurt timp după prindere, cu camionul) erau alăptaţi

de capre domestice doici (din Borşa) ai căror iezi fuseseră sacrificaţi. Alăptarea

(de 9 ori/zi) alterna cu perioade de repaus şi mişcare. Ulterior, li s-au administrat

şi concentrate. Adăposturile de noapte aveau asigurate temperaturi de 14–16°C.

Diferenţa mare între calitatea laptelui de capră neagră şi a celui de capră

domestică a determinat mortalităţi mari în rândul iezilor.

Un număr de 6 exemplare (4 capre de 4–7 ani cu 2 iezi) au fost

capturate în luna octombrie 1967 în nordul Munţilor Bucegi, în punctul

«Guţanu» (pe fondul cinegetic Moeciu). Ele au fost duse la casa de vânătoare

«Băngăleasa», iar apoi au fost introduse în cuşti împletite din nuiele şi

transportate cu camionul până la Moisei, iar de acolo cu căruţele până în ţarc.

Dar, la destinaţie au ajuns bine doar 3 dintre ele, pentru că, de hemoragie

internă, au murit iezii şi o femelă. Durata de la prindere şi până la introducere în

ţarc a fost de 36 de ore. Exemplarele din Bucegi s-au lăsat libere în 1968.

În ansamblu, în perioada 1964–1967 s-au introdus 36 iezi (Almăşan,

1968) din care mulţi au murit datorită unor afecţiuni pulmonare şi digestive.

La 8 iunie 1967 se eliberează primele exemplare în teren: 5 iezi prinşi

în Retezat în 1966 şi crescuţi în ţarcul de la Pietrosul Rodnei, a unuia capturat la

Poiana Mărului (Oţelu Roşu) şi a încă două exemplare prinse întâmplător în

Munţii Făgăraşului şi Retezatului (Almăşan, 1968). Din cei 8 iezi, 5 aveau 1 an,

140

iar 3 aveau 2 ani. Tot atunci s-a pus în libertate şi un ţap de 6 ani provenit din

Piatra Craiului. În toamna anului 1967 s-au lansat şi 4 capre mature.

În prima lună a anului 1968 în rezervaţia Pietrosul Rodnei din

Maramureş erau libere 11 exemplare din care 6 ţapi şi 5 capre (Almăşan, 1968).

În intervalul 1965–1969, în rândul exemplarelor introduse, s-au înregistrat

pierderi totale de 68,5%, cele mai multe fiind în rândul iezilor (81%), mortalităţi

înregistrate în perioada 1965–1967. Totodată, numărul iezilor născuţi în libertate

a fost de 2 în 1968, apoi 4 în anul următor, 11 în 1970 şi 28 în 1975 (Chiculiţă,

1974; Nădişan şi colab., 1976).

În anii 1969, 1970 s-au introdus doar adulţi: 6 prinşi cu capcane de

lemn în Munţii Piatra Craiului, precum şi alţi 3 din Bucegi.

Din 1967 până în 1970, în Pietrosul Rodnei s-au introdus

24 exemplare (8 din iezii crescuţi în ţarc şi 16 adulţi, prinşi cu plase). Din

cele 24, masculi erau 13, iar femele 11 (Ichim, 1994). După vârstă, 9 au fost iezi

de 1–2 ani şi 15 erau adulţi. Din acestea, 9 au fost aduse din Retezat, 8 din

Bucegi şi 7 din Piatra Craiului (Rezervaţia naturală Pietrosul Rodnei

la 50 de ani de la înfiinţare, 1983).

Primele exemplare eliberate în teren, au ocupat iniţial arealul unde

specia se întâlnea înaintea anilor ’30. Cele mai preferate au fost stâncăriile şi

păşunile dintre Piatra Neagră şi Pietrosul, căldările Izvorul Verde, Izvorul

Fântânii, Izvorul Moşului şi Iezerul. Acest bovideu şi-a extins arealul în mod

natural, cu deosebire spre est, ajungând şi constituind nuclee stabile (femele cu

iezi) până în jurul Vârfului Ineu, la 40 km de Muntele Pietrosul (deplasarea spre

Ineu se făcea mai ales toamna după plecarea stânelor). Condiţiile optime din

rezervaţia Pietrosul Rodnei (hrană, linişte, pază) au favorizat sporirea

efectivului.

La evaluarea din 1969, în Munţii Rodnei erau 34 de capre negre, din

care 16 în Pietrosul Rodnei şi 18 în sectorul bistriţean (Anieş – 11,

Valea Mare – 4, Cormaia – 3). În anul următor s-au observat 36 exemplare, din

care 25 de iezi şi 11 exemplare adulte (3 ţapi şi 8 capre).

4. EVOLUŢIA POPULAŢIONALĂ DUPĂ ANUL 1971

În 1974, doar pe Pietrosul erau 70 de capre negre din care 70% iezi şi

restul exemplare mature. În primăvara anului 1975, pe latura sudică (bistriţeană)

a Munţilor Rodnei erau 29 capre negre, pe fondurile cinegetice Parva, Cormaia,

Anieş şi Valea Mare (Barbu, 1976), iar pe cea nordică erau circa

90 de exemplare (Nădişan şi colab., 1976).

La începutul anului 1982, în sectorul maramureşean al Munţilor

Rodnei, erau 200 de capre negre, din care 97 masculi şi 103 femele. Cele mai

multe erau pe Pietrosul şi Buhăescu, apoi, circa 30 de exemplare în masivul

stâncos Piatra Rea, ajungând, însă, şi pe vârfurile Bătrâna, Gărgălău şi Ineu.

141

Observaţiile făcute la mijlocul anilor ’80, au consemnat capre negre pe

Faţa Pietrosului, Zănoaga, podurile stâncoase de la Izvorul Fântânii, Turnu

Roşu-Picioru Moşului, culmea Buhăescu, căldarea Repezii, creasta principală de

la Vârful Bătrâna, iar spre est, până la vârfurile Gărgălău şi Ineu. În luna

iunie 1986, de exemplu, mai mult de 100 de exemplare (adulţi şi iezi) s-au văzut

într-o singură zi în Căldarea Zănogii şi 40–50 exemplare în masivul stâncos

Piatra Rea (Almăşan, 1987). Se menţiona atunci faptul că, pe Pietrosul erau

semnale de suprapopulare, impunându-se realizarea unor acţiuni de selecţie la

ambele sexe şi la toate grupele de vârstă.

Deşi în afara rezervaţiei, pierderile de efectiv erau însemnate (datorită

deranjului produs de stâni şi, în special, a câinilor acestora), totuşi trendul

ascendent al efectivului s-a menţinut până în 1990. La începutul anilor ’90 s-a

constatat un intens braconaj. Iată ce menţiona Pânzariu în 1994: Se braconează

de toţi cei ce deţin ilegal sau chiar legal arme. Este o adevărată întrecere în

uciderea a cât mai multor exemplare, urmată de laudele cu ocazia diferitelor

întâlniri de sărbătorire a braconierilor respectivi, fără măcar să se ferească de

a povesti cele comise. Se poveşteşte cu lux de amănunte, felul cum au fost

măcelărite caprele negre, unele fiind rănite şi pierdute pentru totdeauna,

sfârşind în chinuri groaznice (pag. 143).

Reducerea de efective este evidentă între 1989 şi 1994. Constatările

lui Pânzariu (1994) în cele 3 puncte de maximă concentrare a caprelor negre au

fost foarte grave. Astfel, în arealul Zănoaga Mare, numărul lor a scăzut

de la 90 la doar 18 exemplare, apoi în arealul Faţa Pietrosului, de la peste

80 de exemplare, numărul lor s-a redus la 29, în timp ce în arealul Zănoaga

Iezerului, de la 20 exemplare în 1989, în 1994 nu s-a mai semnalat nici una.

În ansamblu, dacă în rezervaţia Pietrosul Rodnei în 1989, efectivul de

capră neagră se ridica la circa 340 exemplare (din care 170 femele), în 1994 mai

erau circa 80, ceea ce înseamnă o reducere de 4,2 ori. În afara rezervaţiei în

1989 mai erau încă aproximativ 250 de capre negre, concentrate în arealele:

Ineu, Piatra Rea, Puzdrele, Gărgălău, Corongiş, obârşia Repezii, Anieşului şi

Rebrei, locuri unde, după 5 ani, în vara anului 1994 nu s-a mai observat nici un

exemplar. Este necesar să se salveze ce se mai poate. Trebuie stopat braconajul

opina hotărât Pânzariu în 1994 (pag. 144).

În anul 1997, în Munţii Rodnei erau circa 215 capre negre din care

160, în sectorul maramureşean şi 55, în cel bistriţean, iar în anul 2005 s-au

constatat 101 exemplare (44 masculi şi 57 femele) pe latura nordică

(maramureşeană) şi 29 (10 masculi şi 19 femele) pe cea sudică (bistriţeană).

Observaţiile realizate în anul 2006 au dus la identificarea a

133 de exemplare de capră neagră, după cum urmează:

– în partea nordică, pe teritoriul judeţului Maramureş erau

95 de exemplare (39 masculi şi 56 femele), cele mai multe (60) fiind în Pietrosul

Rodnei (din care 25 erau masculi şi 35 femele), iar restul în partea estică a

munţilor (14 masculi şi 21 femele);

142

– pe latura sudică, pe teritoriul judeţului Bistriţa–Năsăud s-a constatat

prezenţa unui număr de 38 capre negre pe următoarele fonduri cinegetice: Valea

Mare – 22 (11 masculi şi tot atâtea femele), Anieş – 9 (2 ţapi şi 7 femele), apoi

câte o pereche în arealele Cormaia, Rebra şi Lunca Ilvei şi numai un exemplar

(femelă) în sectorul Parva.

CONCLUZII

Dacă în secolul al XIX-lea, populaţia de capră neagră din Munţii

Rodnei era viguroasă, dovadă fiind trofeele valoroase obţinute, după 1918

numărul lor se reduce drastic, astfel că, în anii ’30, specia era ameninţată cu

extincţia. După 1960 însă, aceasta a fost prima unitate montană unde s-au

realizat populări cu această specie, acţiunea realizându-se, atât pe latura sudică,

cât mai ales, pe cea de nord. În ţarcurile de acomodare create s-au introdus

primii iezi în 1962 (în sud) şi 1964 (în nord). Libere, primele exemplare s-au

lăsat în 1963 (în sud) şi 1967 (în nord). Dacă iniţial s-au adus iezi, după câţiva

ani au fost aduse şi exemplare mature. Pentru crearea unei populaţii cu vitalitate

sporită, dar şi pentru transmiterea de însuşiri ereditare valoroase, s-au făcut

populări cu exemplare provenind din mai multe grupe montane (Retezat,

Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraş şi Ţarcu). Urmare a intervenţiilor antropice

(negative sau pozitive), efectivul acestui mamifer a oscilat mult

(120–150 de exemplare în 1900, 60–80 în 1914, sub 20 în 1938, 34 în 1969,

119 în 1975, peste 600 în 1989, 215 în 1997 şi 133 în 2006). Aşa cum apreciau

în 2000, Ardelean şi Beres, caprele negre din Munţii Rodnei necesită o

protejare mult mai susţinută pentru salvarea acestei populaţii valoroase

(pag. 301), mai ales că Munţii Rodnei au, din 1990, statut de Parc Naţional.


Almăşan, H. (1968), Pentru repopularea Masivului Pietrosul Rodnei cu capre

negre, Vânătorul şi Pescarul Sportiv, 2, Bucureşti.

Almăşan, H. (1987), Capra neagră la 20 de ani în Pietrosul Rodnei, Vânătorul

şi Pescarul Sportiv, 11, Bucureşti.

Ardelean, A., Beres, I. (2000), Fauna de vertebrate a Maramureşului, Edit.

Dacia, Cluj–Napoca.

Barbu, I. (1976), Capra neagră îşi extinde arealul, Vânătorul şi Pescarul

Sportiv, 1, Bucureşti.

Chiculiţă, C. (1974), Capra neagră din Pietrosul Rodnei, Revista Pădurilor, 4,

Bucureşti.

Decei, P. (1968), Pe urmele caprei negre în Munţii Rodnei, Vânătorul şi

Pescarul Sportiv, 4, Bucureşti.

143

Ichim, R. (1994), Bazele ecologice ale gospodăririi vânatului în pădurile din

zona montană, Edit. Ceres, Bucureşti.

Muică, Cristina, Geacu, S., Sencovici, Mihaela (2006), Biogeografie

generală, Edit. Transversal, Bucureşti.

Nădişan, I., Tătaru, Terezia, Gabor, Elvira, Mareş, V. (1976), Monumente

ale naturii din Maramureş, Edit. Sport-Turism, Bucureşti.

Nesterov, V. (1966), Capre negre în Munţii Maramureşului, Vânătorul şi

Pescarul Sportiv, 4, Bucureşti.

Olteanu, G. (1934), Vânatul în Ardeal, înainte cu 50 de ani, Carpaţii, 10, Cluj–

Napoca.

Pânzariu, Gh. (1994), Capra neagră din Munţii Rodnei în pericol, Ocrotirea

Naturii şi a Mediului Înconjurător, 38, 2, Bucureşti.

Pop, L. (1938), Acţiunea de salvare a caprei negre, Carpaţii, 7, Cluj–Napoca.

Velcea, Valeria, Savu, Al. (1982), Geografia Carpaţilor şi a Subcarpaţilor

Româneşti, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

* * * (1983), Rezervaţia naturală Pietrosul Rodnei la 50 de ani de la înfiinţare,

Cluj–Napoca.

* * * (1983, 1987), Geografia României, I, III, Edit. Academiei, Bucureşti.

* * * (2004), Pădurile României. Parcuri Naţionale şi Parcuri Naturale, Edit.

Romsilva, Bucureşti.

144

RISCUL AGROALIMENTAR MONDIAL

ŞI CONSECINŢELE SALE GEOPOLITICE

Radu SĂGEATĂ

Agro-alimentary risk worldwide and its geopolitical consequences. Since ideological barriers were removed by the 1989 events, the

economic gaps between the rich North and the poor South have

steadily deepened due primarily to disparities in the geopolitical

distribution of the Planet’s resources and its population. The present

paper attempts to get an insight into the geopolitical consequences of

this situation and of some man-induced natural phenomena which

have eliminated significant terrains from agricultural production

through aridisation, soil degradation by one-culture practices, water

resources etc.

Cuvinte cheie: risc agroalimentar, disparităţi economice, resurse,

populaţie, producţie agricolă.

Conceptul de „risc agroalimentar” exprimă probabilitatea producerii

unei catastrofe umanitare ca urmare a penuriei de resurse agroalimentare.

Aparent, lipsit de importanţă în cazul statelor cu economii dezvoltate, riscul

agroalimentar reprezită o problemă acută pentru vaste teritorii de pe continentul

african şi asiatic. Cauzele acestuia pot fi înscrise în patru categorii:

naturale – fragilizarea ecosistemelor naturale ca urmare a

incidenţei hazardelor climatice, hidrologice, geologice sau

geomorfologice;

demografice – datorate raportului disproporţionat dintre presiunea

antropică şi capacitatea de suport a ecosistemelor naturale;

economice – economie de subzistenţă ca urmare a unei

infrastructuri deficitare, a monospecializării, puternic dependentă

de factorii naturali;

politice – instabilitate politică datorită luptei pentru controlul unor

resurse.

Dispariţia barierelor ideologice prin prăbuşirea „Cortinei de Fier”

în 1989, a creat premisele adâncirii clivajelor nord–sud. Fundamentele acestora

sunt, evident, economice şi au la bază marile discrepanţe dintre repartiţia

resurselor şi cea a populaţiei Planetei. Dintre cei peste 6 miliarde de locuitori,

cât numără aceasta în prezent, regiunilor dezvoltate care concentrează Conf. univ. dr., Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu, Cercetător ştiinţific principal la

Instit. de Geogr., al Academiei Române, Bucureşti.

145

peste ¾ din producţia mondială, le revine doar aproximativ 1 miliard de oameni

(circa 17% din total). Aceste decalaje tind să se perpetueze. Se estimează că la

nivelul anului 2050 regiunile dezvoltate, caracterizate prin ritmuri moderate de

creştere a populaţiei, vor concentra doar 15% din populaţia Planetei, în vreme ce

Asia şi Africa vor avea împreună circa ¾ din totalul populaţiei mondiale. Se

conturează astfel, amploarea presiunii antropice asupra ecosistemelor naturale ce

tinde să se accentueze, mai ales în regiunile deficitare în resurse tehnologice. Cel

mai ridicat ritm de creştere a populaţiei de pe Glob se preconizează a se

înregistra în Africa, a cărei populaţie se va dubla în 2025 faţă de 1995. Numai

Nigeria va avea în 2050, 339 milioane de oameni, ceea ce reprezintă mai mulţi

decât trăiau în întreaga Africă în 1950. Etiopia, care controlează o mare parte din

cursul superior al Nilului, ce reprezintă artera alimentară vitală pentru statele din

avale (Sudan şi Egipt), îşi va mări populaţia de la 62 milioane în prezent,

la 213 milioane în 2050 (Brown, 2000).

În acest context, o importantă miză geopolitică o reprezintă

managementul potenţialului demografic al celor două „miliardare”: China şi

India. În 2040 se preconizează că populaţia Indiei o va depăşi pe cea a Chinei; în

condiţiile în care în această ţară se nasc zilnic peste 50 000 de copii, populaţia sa

va creşte cu peste 600 milioane de oameni, mai mulţi decât trăiesc în prezent în

S.U.A. Rezultă, la nivel mondial, trei macroregiuni critice, de maximă presiune

demografică asupra ecosistemelor naturale, după cum urmează:

subcontinentul indian (India, Pakistan, Bangladesh), cu o suprafaţă

de peste 4,23 milioane km2, ce concentrează în prezent circa 1,3 miliarde de

oameni. Densităţile cresc până la peste 800 loc/km2 în Câmpia Gangelui şi în

Delta Gange-Brahmaputra (825 loc/km2

în Bangladesh) şi scad în regiunile

montane din nord. Ritmul de creştere a populaţiei este mai accentuat în vest

(Pakistan – 2,8%), în vreme ce în India şi Bangladesh, acesta variază între

1,6–1,7%. Corespunzător, fertilitatea, exprimată în numărul de copii/femeie,

înregistrează aceeaşi variaţie spaţială, între 5,03 în Pakistan şi 3,11–3,13 în India

şi Bangladesh. Agricultura reprezintă principala ramură a economiei care

polarizează peste 2/3 din populaţia activă;

Marea Câmpie Chineză situată între litoralul Mării Galbene şi al

Mării Chinei de Est în partea de răsărit, Munţii Taihan şi Tin Lin la apus, Munţii

Huai-Yang şi prelungirile nord-estice ale Munţilor Chinei de Sud la miazăzi, se

întinde pe aproape 1 100 km lungime (de la nord la sud) şi pe o lăţime care în

partea central–sudică depăşeşte 700 km (Ianoş, Iacob, 1989). Densitatea

populaţiei depăşeşte 1 000 loc/km2, în această parte a Chinei aflându-se cele mai

mari concentrări urbane – 28 de oraşe cu peste 100 000 locuitori, dintre care

6 cu peste 1 000 000 locuitori. Umanizarea câmpiei se pierde în istorie, în acest

spaţiu apărând una dintre cele mai vechi şi mai puternice civilizaţii agricole ale

lumii. Corespunzător, cu cele 377,5 milioane tone de cereale obţinute în

146

sezonul 2003–2004, China deţine primul loc în lume, asigurând 18,2% din

producţia modială de cereale1;

Africa, caracterizată, la rândul său, prin mari contraste teritoriale,

datorate potenţialului natural, condiţiilor climatice şi implicit al gradului de

locuire. În cadrul continentului african se evidenţiază două subzone de maximă

presiune antropică:

Valea şi Delta Nilului, cu densităţi de peste 1 000 loc/km2, care

concentrează circa 98% din populaţia Egiptului şi o bună parte din cea a

Sudanului. În această câmpie, lată de circa 20 km, ce apare în plin deşert, viaţa

pulsează de peste 4 000 de ani. În nord, cu circa 160 km înainte de vărsarea în

Mediterana, se formează Delta Nilului, cu o suprafaţă de peste 20 000 km2.

Mâlul deosebit de fertil care a contribuit la formarea sa şi care se depune în urma

revărsărilor anuale, este cel care contribuie la refacerea periodică a

ecosistemului. Presiunea antropică, în creştere, tinde să atingă punctul critic;

Litoralul Golfului Guineei şi Câmpia Nigeriei, unde axa hidrografică

vitală pentru această regiune este Nigerul, care a format în cursul inferior o

imensă deltă în formă de evantai, de peste 28 000 km2. În pofida densităţilor mai

reduse de populaţie (200 – 400 loc/km2) zona se caracterizează printr-o creştere

demografică accentuată (în jur de 3% pe an), iar fragilitatea ecosistemului este

amplificată de poluarea datorată extracţiei de hidrocarburi.

Analizând regiunile de maximă concentrare demografică, pot fi

evidenţiate câteva caracteristici comune:

– toate s-au dezvoltat în jurul unei axe hidrografice, ce a constituit de-

a lungul timpului, sursa vieţii, coloana vertebrală a întregii activităţi umane, atât

prin rolul său de resursă agricolă (apa pentru irigaţii; mâlul aluvionar, ca

fertilizant natural al solului), cât şi prin funcţia de transport şi comunicaţii.

Egiptul şi civilizaţia sa, este, aşa cum însuşi Herodot afirma acum mai bine de

3 000 de ani, „un dar al Nilului”; civilizaţia mesopotamiană şi primele nuclee

urbane (Ur, Uruk, Eridu, Nippur sau Babilon) ce au apărut în mileniul III î.Hr.

sunt legate de câmpia fertilă dintre văile Tigrului şi Eufratului; nucleul

civilizaţiei indiene s-a cristalizat în câmpiile fertile din jurul Indusului, Gangelui

şi Brahmaputrei, iar civilizaţia chineză în câmpiile aluvionare din jurul văilor

Huanghe şi Changjiang.

– fluviile au asigurat reconstrucţia naturală a ecosistemelor, în

condiţiile unei economii agricole de tip autarhic şi a unei presiuni demografice

relativ constante. Dar tot ele au fost sursa unor inundaţii catastrofale ce au

compromis recolte întregi şi au făcut mii de victime. În anul 1955, cele mai

multe râuri din India au stabilit cote record, provocând inundaţii catastrofale

soldate cu zeci de mii de victime şi pagube materiale imense. Au fost distruse

29 000 de sate, înregistrându-se peste 45 milioane de sinistraţi în India şi

Pakistan. În 1968, inundaţiile catastrofale au recidivat în Bengalul de Vest

1 Sursa: L’Etat du Monde, 2005, Ed. La Découverte, Paris.

147

înregistrându-se 150 000 de morţi, 8 milioane de hectare acoperite cu apă şi

peste 10 milioane de sinistraţi. Indusul, Gangele şi Brahmaputra s-au revărsat

din nou în 1971, 1974, 1975 şi 1976, inundând zeci de milioane de hectare şi

făcând sute de mii de victime. Inundaţiile au culminat în 1978 când a rămas

izolată Calcutta, fiind înregistraţi peste 30 milioane de sinistraţi, zeci de mii de

morţi şi imense pagube materiale. Marea câmpie chineză a fost confruntată cu

inundaţii catastrofale în anul 1931 când ploi puternice au provocat revărsarea

fluviului Yangtze, care a afectat vieţile a 60 milioane de oameni, provocând

câteva milioane de morţi prin înec şi înfometare. Inundaţii catastrofale s-au mai

produs în China şi în vara anului 1954, punându-se în pericol cei 1 800 km de

diguri şi principalele baraje (Petrescu, 1993). În pofida tuturor acestor distrugeri,

ecosistemele s-au refăcut de fiecare dată, evidenţiindu-se un echilibru relativ

stabil între capacitatea de suport a acestora şi presiunea antropică la care au fost

supuse. Totodată, arterele hidrografice au constituit principalele axe de

transport, în condiţiile unei infrastructuri de comunicaţii deficitare, favorizând

apariţia de-a lungul acestora, a unor puternice formaţiuni statale medievale.

Însuşi apariţia primelor cnezate şi voievodate româneşti şi a judeţelor de mai

târziu, a fost o consecinţă a polarizării populaţiei de-a lungul unor axe

hidrografice (Olt, Argeş, Dolj, Gorj, Ialomiţa, Dâmboviţa, Mureş, Bistriţa,

Suceava, Timiş, Caraş etc.), fapt demonstrat şi prin toponimia lor;

– solurile fertile, constituie cea de-a doua caracteristică esenţială a

regiunilor în care s-au dezvoltat de-a lungul timpului marile concentrări de

populaţie, fertilitate datorată tot apei curgătoare. Câmpiile aluvionare sau

deltaice au constituit leagănul marilor civilizaţii antice (egipteană, chineză sau

mesopotamiană). Fertilitatea solurilor, favorizată de revărsările periodice sau de

irigaţii, constituie principalul indicator al viabilităţii activităţilor agricole şi

implicit al gradului de asigurare cu resurse de hrană, condiţie esenţială pentru o

creştere demografică sustenabilă. Creşterea demografică imprimă, însă, o

presiune tot mai mare asupra ecosistemelor naturale, concretizată prin cel puţin

doi vectori de influenţă majoră:

– practicarea intensivă a monoculturilor, în discordanţă cu capacitatea

de refacere a ecosistemelor ce duce în timp la fragilizarea acestora şi la scoaterea

lor din circuitul agricol, cu consecinţe negative asupra producţiei agricole şi

implicit asupra gradului de asigurare cu resurse de hrană. Este cauza aridizării

Sahelului sau a catastrofei ecologice din bazinul Lacului Aral. Dacă efectele în

plan ecologic se manifestă pe termen lung şi au consecinţe dezastruoase, cele

economice au o acţiune de scurtă durată şi, dincolo de o relativă ameliorare a

calităţii vieţii conduc, nu înlătură fragilizarea economiei, fenomen exprimat

printr-o mare dependenţă a agriculturii de factorul climatic, monoproducţie şi,

implicit, monoexport (tabel 1).

148

Tabel 1

Ţări cu export monospecializat în produse agroalimentare

Ţara Produsul agroalimentar Ponderea

[% din total exporturi]

Bhutan orez

90

Myanmar 80

Mauritania

carne şi produse de origine animală 90 Lesotho

Botswana

Somalia 80

Gambia uleiuri vegetale

90

Senegal 80

Gabon

produse tropicale pentru băuturi

(cafea, ceai, cacao)

90 Rwanda

Camerun

80 Coasta de Fildeş

Togo

Uganda

Burundi

70

Columbia

Ecuador

Etiopia

Haiti

Kenya

Nigeria

Sierra Leone

Siria bumbac 70

Cuba zahăr

90

Swaziland 80

Bangladesh iută 70

Sursa: Conti, S. et al. (1993), Geografia economica generale, Edit. Bompiani, Milano

– scoaterea din circuitul productiv agricol a unor importante

suprafeţe prin schimbarea modului de utilizare a acestora. Urbanizarea, ca o

consecinţă directă, cumulată, a exploziei demografice şi expansiunii industriale,

este principala vinovată de scoaterea din circuitul productiv agricol a unor

importante suprafeţe. Dacă Africa şi America Latină pot suporta urbanizarea şi

industrializarea fără o pierdere majoră de terenuri agricole, în schimb, pentru

Asia acest lucru nu este posibil (Brown, 1996). Se apreciază că urbanizarea în

creştere a Asiei ar putea înghiţi de două ori echivalentul terenurilor cultivate şi

necultivate luate la un loc. Hong-Kong-ul, Singapore, Coreea de Sud şi Taiwan-

ul şi-au văzut suprafeţele cultivate cu cereale scăzând cu peste 20% între

1980 şi 1994, în timp ce, în Asia de Sud-Est s-au pierdut în total aproape 10%

(Feder, Keck, 1995). Jawa pierde anual pentru urbanizare aproape

20 000 ha, suficiente pentru a cultiva orez pentru circa 378 000 de indonezieni.

În China, industrializarea din ultimele două decenii a generat peste 200 de oraşe

noi, iar mai mult de 100 milioane de ţărani au migrat din zonele rurale în oraşe

în căutarea unui trai mai bun. Numai în perioada 1988–1989, chiar înaintea

începutului puternicii creşteri economice a Chinei, zonele rurale au pierdut peste

149

1 milion de hectare de teren cultivat, din care 16% a fost transformat în scopuri

urbane, industriale sau ca infrastructuri pentru acestea.

Pe de altă parte, creşterea necesarului de terenuri agricole determină

implicaţii negative, uneori chiar catastrofale, asupra ecosistemelor forestiere.

Acest semnal de alarmă a fost tras încă din 1961 de Josué de Castro care aprecia

că din cei peste 5 milioane km2

ai Amazoniei, mai puţin de 60 000 km2 sunt

terenuri aluvionare, singurele cu adevărat roditoare, ce concentrează

peste 80% din populaţia regiunii. Prin urmare, defrişările ar reda agriculturii

terenuri slab productive, vulnerabile la eroziune şi chimizare. În 1990, Raportul

ONU asupra degradării pământului planetar a scos la iveală faptul că

peste 15% din terenurile agricole degradate între 1945 şi 1990 sunt, fie

degradate ireversibil, fie atât de puternic compromise încât refacerea

productivităţii iniţiale nu ar fi posibilă decât prin eforturi inginereşti extreme

(Gardner, 1996)2. În prezent, ritmul de pierdere a terenurilor fertile se situează

cel puţin la nivelul celui din perioada 1945–1990. Faptul, cu adevărat

îngrijorător, este că aproape două treimi din terenurile cele mai degradate se află

astăzi în Asia şi Africa, exact în regiunile unde necesarul de hrană creşte cel mai

rapid (Oldman, 1991). În deceniul ’90, recoltele de cereale au crescut cu doar

0,5% anual, valoare sub o treime din ritmul anual de creştere al populaţiei

(tabel 2).

Angola, Rwanda, Burundi, Congo, Uganda, Etiopia, Eritreea sunt doar

câteva dintre punctele fierbinţi ale Africii Negre cu sute de mii de victime.

Conflicte identitare şi separatiste, lovituri de stat, toate sunt sub auspiciul

luptelor pentru putere dintre fracţiunile tribale locale (tabel 3). Dar ce presupun

aceste lupte pentru putere, în ţări confruntate cu o foamete generalizată, în care

PNB-ul scade în anumite regiuni până la sub 100 USD/loc? Evident, puterea

înseamnă, mai întâi, gestionarea resurselor, în primul rând a celor de hrană.

Seceta din Sahel, din Cornul Africii sau din zona Marilor Lacuri Africane,

diamantele şi mineralele neferoase din regiunea congoleză Shaba, petrolul

nigerian sau cel sudanez generează clivaje concretizate sub forma tensiunilor

interetnice. Recrudescenţa terorismului, fundamentalismul religios,

criminalitatea organizată, pirateria maritimă din largul coastelor Cornului

African, a Golfului Guineei sau cea din apele teritoriale ale Indoneziei constituie

tot atâtea faţete ale aceluiaşi flagel: SĂRĂCIA.

Istoria omenirii este împletită cu istoria agriculturii, iar geopolitica

este, în ultimă instanţă, o ecuaţie complexă între producţie şi consum. Marile

civilizaţii au apărut şi s-au dezvoltat în areale favorabile producţiei, în regiuni cu

o mare biodiversitate genetică, care deţin şi o mare concentraţie de germeni

plasmatici importanţi pentru agricultura modernă şi pentru producţia

agroalimentară mondială: Bazinul Mediteraneean, Marea Câmpie Chineză,

2 Gary Gardner, Conservarea resurselor agricole, în vol. Probleme globale ale omenirii.

Starea Lumii, 1996, Edit. Tehnică, Bucureşti, coord. Lester R. Brown.

150

India, Indochina, Platourile Andine, Asia Centrală, Asia Mică, Masivul Etiopian

etc.

Tabel 2.

Degradarea solului cauzată de activităţile antropice (1945–2004)

REGIUNEA Suprapăşunat Despăduriri

Metode de

cultivare

improprii

Altele*

TOTAL

Suprafaţa

degradată,

cotă din

supr.

cultivată

milioane hectare %

Asia 197 298 204 47 746 20

Africa 243 67 121 63 494 22

America de

Sud 68 100 64 12 244 14

Europa 50 84 64 22 220 23

America de

Nord şi

Centrală

38 18 91 11 158 8

Oceania 83 12 8 0 103 13

Total

mondial 679 579 552 155 1965 17

Surse: Worldwatch Institute, bazat pe The Extent of Human-Induced Soil Degradation, din L. R. Oldeman et al.,

World Map of the Status of Human-Induced Soil Degradation, Wogeningen, Olanda: U.N. Environment

Programme şi International Soil Reference and Information Centre. * Include exploatarea vegetaţiei pentru uz domestic (133 milioane hectare) şi activităţi bioindustriale, precum şi

poluarea (22 milioane hectare).

Bazinul Mediteraneean a fost martorul unor veritabile succesiuni de

civilizaţii: egeeană, elenistică, ulterior feniciană şi romană; în Câmpia Chineză

şi India s-au dezvoltat cele două mari civilizaţii agricole ale Asiei medievale; de

Asia Centrală sunt legaţi germenii expansiunii mongole; de Asia Mică, Orientul

apropiat şi Mijlociu, vechea Mesopotamie şi Persia, iar la polul opus, în

Indochina, Marele Regat Kmer. Masivul Etiopian a constituit nucleul Regatului

Aksum, ce îngloba în perioada sa de maximă expansiune (sec. IV–V) şi sud-

vestul Arabiei, iar în platourile andine s-au dezvoltat marile civilizaţii

precolumbiene: maya, aztecă şi incaşă. Măsura viabilităţii acestor nuclee a

constituit-o gradul de asigurare cu resurse de hrană, care a influenţat nemijlocit

dezvoltarea tehnologiilor, a artei şi, nu în ultimul rând, explozia demografică şi

efectul de feed-back a acesteia, presiunea asupra ecosistemelor naturale.

Pentru miliarde de locuitori ai emisferei nordice, asigurarea hranei se

reduce la un imens şi complex mecanism de relaţii care aduce alimentele din

toate colţurile lumii în supermarket-urile de cartier. Temerile malthusiene de la

începutul secolului al XIX-lea, datorate creşterii în progresie geometrică a

populaţiei, au fost depăşite prin noile tehnologii aplicate în agricultură. Chiar

dacă şi astăzi numeroase ţări suferă încă de foamete, este limpede că noile

tehnologii agricole pot susţine ritmul creşterii populaţiei pentru încă o lungă

perioadă de timp. Acestea au generat, însă, alte probleme, cu mult mai

complicate decât cea pe care a identificat-o Malthus.

151

Tabel 3.

Conflictele Africii Negre – între foamete şi politică

LOCALIZARE

DA

TA

RE

PNB/loc

USD

2000

DE

NS

ITA

TE

loc/

km

p, 2

000

Ponderea

populaţiei

active în

sectorul

primar (%), 1998

CARACTERISTICILE

CONFLICTULUI*

SOMALIA 1991 –

prezent 207 15 71

Forţe militare reprezentând diferite grupări

etnice încearcă să-şi impună controlul asupra

teritoriului statului. După eşecul operaţiunii

militaro-umanitare din 1994, comunitatea

internaţională nu a mai intervenit.

RWANDA 1994 235 310 90

Preluând puterea după genocidul ce a opus

populaţiile hutu şi tutsi, Frontul patriotic

rwandez nu a reuşit să pacifice întreaga ţară.

Masacrarea civililor continuă mai ales în

regiunea de NV, unde sunt foarte active

miliţiile etniei hutu.

BURUNDI 1993 120 223,8 85

Războiul civil în care se înfruntă trupele

guvernului tutsi condus de Pierre Buyoya şi

miliţiile hutu a provocat, de la sfârşitul

anului 1993, moartea a 150 000 persoane, în

majoritate civili. Populaţia rurală a fost

regrupată în spaţii plasate sub control militar.

CONGO, R.D.~

(ZAÏRE) 1998 106 19 65

Succesorul lui Mobutu Sese Seko, Laurent

Kabila, este confruntat cu o revoltă militară

sprijinită de Uganda şi Rwanda. Datorită

intervenţiei Angolei, Kinshasa a reuşit să

preia controlul asupra vestului ţării. Rebelii

păstrează însă poziţiile cucerite în est.

ETIOPIA –

ERITREEA 1998

101

169

52

30 86

În regiunea de frontieră au loc lupte între

trupe ale celor două state. Etiopia acuză

Eritreea (independentă din 1993) că a invadat

o parte a teritoriului său.

UGANDA 1986 –

prezent 300 93 80

Preşedintele Yoweri Museveni reuşeşte să

facă faţă revoltelor izbucnite în nordul şi în

sud-vestul ţării, sprijinite de Sudan.

ANGOLA 1975 –

prezent 270 9 68

Preşedintele Dos Santos şi gruparea rebelă a

lui Jonas Savimbi (UNITA) au semnat, în

1994, tratatul de la Lusaka, prin care urma să

se pună capăt celor două decenii de război

civil, soldat cu peste 500 000 de victime.

Luptele au fost însă reluate.

NIGERIA potenţial 240 124 43

Câmpia deltaică a fluviului Niger, unde se

află cea mai mare parte a resurselor

petroliere ale ţării, este pe punctul de a

deveni teatrul unui sângeros război civil. În

pofida masivei prezenţe a armatei,

confruntările interetnice s-au intensificat.

LESOTHO 1998 660 69 39

Confruntări între militarii pucişti şi trupele

din Africa de Sud şi Botswana, chemate în

ajutor de autorităţile de la Maseru.

152

Tabel 3. Continuare.

SUDAN 1985 –

prezent 305 12 69

Război civil între regimul islamic de la

Khartoum şi forţele sudiste conduse de John

Garang. Din cauza ciocnirilor armate, partea

de sud este răvăşită de sărăcie şi foamete.

REP.

CENTRAFRICANĂ 1996 310 5 80

Rebeliuni de proporţii ce au determinat

intervenţia militară la Bangui a trupelor din

mai multe state africane.

SIERRA LEONE 1992 –

prezent 200 64 62

Lupte între trupele guvernamentale şi miliţiile

Frontului revoluţionar unit (RUF).

GUINEEA BISSAU 1998 250 30 77

Militarii s-au răsculat în semn de protest faţă

de destituirea şefului Statului Major al

armatei. În pofida intervenţiei trupelor din

cele două state vecine (Senegal şi Guineea),

preşedintele Vieira nu a reuşit să pună capăt

rebeliunii.

Surse: *** (1998), Clipa 2000, vol. I, editat de Lumea Magazin, p. 204; Erdeli, G., Braghină, C., Frăsineanu,

Dr. (2000), Geografie economică mondială, Edit. Fundaţia „România de Mâine”, Bucureşti; Iaţu, C., Muntele,

I. (2002), Geografie economică, Edit. Economică, Bucureşti.

Infrastructura deficitară constituie, după opinia noastră, cel mai

important factor restrictiv, ce limitează accesul la resurse a milioane de oameni

din ţările lumii a treia. Autarhia economică, agricultura de subzistenţă practicată

pe spaţii întinse în Africa şi Asia sunt, înainte de toate, consecinţa unei slabe

infrastructuri economico-sociale şi de comunicaţii. Datorate, fie sărăciei

endemice, moştenită din perioadele coloniale, fie condiţiilor naturale ce

limitează considerabil gradul de accesibilitate, fie, în cele mai multe cazuri, unor

războaie civile sau conflicte armate prelungite, deficienţele de infrastructură

împiedică accesul unor categorii întregi de populaţie la cele mai elementare

servicii sociale şi la resurse de bază, indispensabile traiului uman.

Schimbările climatice globale, cel mai mediatizat flagel al începutului

de mileniu, are implicaţii directe asupra restrângerii suprafeţelor agricole.

Topirea calotelor glaciare, ca urmare a efectului de seră, ar conduce la ridicarea

nivelului Oceanului Planetar şi la inundarea unor vaste suprafeţe agricole din

Bangladesh, Olanda, China sau Louisiana. Efectul ar putea fi, pe lângă scoaterea

din circuitul agricol productiv a unor importante suprafeţe, redimensionarea şi

reorientarea fluxurilor comerciale. Aridizarea climei Sahelului duce la înaintarea

continuă a deşertului către sud şi la restrângerea savanei, cu consecinţe

devastatoare asupra faunei, dar şi asupra agriculturii de subzistenţă practicată de

populaţia locală. În Asia Centrală, ecosistemul Aralului, a patra mare

continentală a lumii, a fost grav perturbat datorită unui proiect de irigaţii,

conceput greşit, prin care se dorea cultivarea bumbacului în plin deşert. Apa a

secat, linia malului s-a retras cu aproape 40 de kilometri, iar activităţile

piscicole, care constituiau odinioară ocupaţia de bază a populaţiei locale, sunt

acum total compromise. Este un exemplu tipic în care gestionarea neraţională a

resurselor a amplificat tendinţa generală de aridizare a climei, conducând la o

adevărată catastrofă ecologică.

153

Deşeurile şi gestionarea acestora constituie o altă problemă a lumii

contemporane. Ţările industrializate sunt responsabile pentru mai mult

de 90% din cele 400 milioane de tone de deşeuri periculoase produse pe Glob în

fiecare an. Torentul de gunoaie, atât din domeniul menajer, cât mai ales

industrial, necesită continuu identificarea celor mai adecvate tehnologii de

depozitare şi neutralizare. Tot mai adesea, aceste tehnologii sunt guvernate de

factorul financiar, iar cea mai ieftină „tehnologie” pare a fi exportul deşeurilor

periculoase în ţările sărace. În acelaşi timp, ţările în curs de dezvoltare au deja

problemele lor proprii cu deşeurile, în special în oraşele mari în creştere. În

Cairo, de exemplu, nu este ceva neobişnuit să vezi gunoiul dus pe terasele

caselor pentru a se descompune la soare. În multe oraşe din aceste ţări,

deversările netratate curg liber în şanţurile străzilor, iar o mare parte din

populaţie îşi asigură traiul zilnic scormonind în munţii de gunoi. La începutul

anului 1991, aceste condiţii au dus la o masivă epidemie de holeră în Peru şi în

regiunile apropiate din ţările vecine. Spre toamnă, această boală transmisă prin

gunoaie a ajuns până în Mexic, câteva cazuri semnalându-se chiar şi pe coasta

Texas-ului. În Filipine, un munte de gunoi dintr-o suburbie a Manilei a devenit

un fel de oraş al deşeurilor, cu peste 25 000 de oameni locuind în colibe de

carton ridicate pe prăjini înfipte în mormanul uriaş de gunoi. La rândul său,

China favorizează importul deşeurilor periculoase, pentru a le depozita în Tibet.

Insecuritatea resurselor genetice. Biotehnologiile creează mereu noi

varietăţi de culturi cu performanţe îmbunătăţite ca uniformitate, productivitate şi

chiar rezistenţă naturală la boli şi dăunători. Însă acestea devin repede

vulnerabile la inamicii naturali cu evoluţie rapidă, câteodată în numai câteva

sezoane. Deşi rezistenţa genetică este reîntărită mereu cu gene noi care sunt

altoite pe varietăţile comerciale la câţiva ani, multe dintre genele refacerii

vitalităţii culturilor există numai în stare naturală. Istoria recentă abundă în

situaţii care demonstrează cât de severă a devenit această ameninţare strategică

pentru resursele de hrană. În 1970, S.U.A. a suferit pierderi devastatoare în

recolta de porumb atunci când filoxera frunzei de porumb din sud a profitat de o

trăsătură care fusese inclusă uniform, în toate culturile de porumb, pentru a

simplifica manipulările genetice. La începutul anilor ’90 guerilele maoiste ale

Căii Luminoase din Peru au atacat Centrul Internaţional pentru Cartofi din Anzii

peruvieni, ameninţând astfel continuitatea viabilităţii a peste 13 000 specimene

din colecţia mondială de cartofi şi implicit a sistemului care depinde de acestea.

Un alt exemplu: o parte a colecţiei mondiale de plasmă germinativă de grâu a

trebuit să fie evacuată din Siria în 1991, chiar înaintea începerii războiului cu

Irakul, iar o colecţie de seminţe din Etiopia a fost ameninţată de războiul civil

din acelaşi an (Gore, 1995). Tot în S.U.A., din toate varietăţile de legume

enumerate de Departamentul Agriculturii în 1900, nu au mai rămas decât 3%.

154


Bari, I. (2003), Probleme globale contemporane, Edit. Economică, Bucureşti.

Brown, L. (coord.) (1989-2006), Probleme globale ale omenirii, Edit. Tehnică,

Bucureşti.

Bran, Florina, Dincu, I. (1994), Ecologie generală şi protecţia mediului, Edit.

A.S.E., Bucureşti.

Castro, Josué de (1965), Geografia foamei, Edit. Politică, Bucureşti [Josué de

Castro, Geografia da Fome, Edit. Brasiliense, São Paulo, 1961].

Chiţu, Maria, Ungureanu, Al., Mac, I. (1983), Geografia resurselor naturale,

Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Dobrescu, P. (2004), Geopolitica, Edit. Comunicarea, Bucureşti.

Erdeli, G., Braghină, C., Frăsineanu, Dr. (2000), Geografie economică

mondială, Edit. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.

Erdeli, G., Dumitrache, Liliana (2001), Geografia populaţiei, Edit. Corint,

Bucureşti.

Feder, G., Keck, A. (1995), Increasing Competition for Land and Water

Resources: A Global Perspective, Banca Mondială, Washington, D.C.

Giurcăneanu, C. (1982), Terra – izvor de viaţă şi bogăţii, Edit. Didactică şi


Gore, A. (1995), Pământul în cumpănă. Ecologia şi spiritul uman, Edit.

Tehnică, Bucureşti.

Ianoş, I., Iacob, Gh. (1989), Câmpiile Terrei, Edit. Albatros, Bucureşti.

Ianoş, Gh. (1997), Solurile lumii, Edit. Mirton, Timişoara.

Iaţu, C., Muntele, I. (2002), Geografie economică, Edit. Economică, Bucureşti.

Matei, H. C., Neguţ, S., Nicolae, I. (2003), Enciclopedia statelor lumii, ed. a

IX-a, Edit. Meronia, Bucureşti.

Neguţ, S. (1983), Un singur pământ, Edit. Albatros, Bucureşti.

Oldman, L. R. (coord.) (1991), World Map of the Status of Human – Induced

Soil Degradation: An Explanatory Note, Centrul Internaţional pentru

Informaţii şi Date despre Solul Lumii şi Programul de Mediu al ONU,

Nairobi.

Petrescu, I. (coord.) (1993), Terra – catastrofe naturale, Edit. Tehnică,

Bucureşti.

Rusu, E. (2003), Geografia continentelor. Asia, Edit. Didactică şi Pedagogică

RA, Bucureşti.

Rusu, E., Hârjoabă, I. (1995), Geografia continentelor. Africa, Edit. Didactică

şi Pedagogică RA, Bucureşti.

Toynbee, A. (1979), Oraşele în mişcare, Edit. Politică, Bucureşti.

Velcea, I. (2000), Geografie rurală, Edit. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu.

155

Velcea, I. (2005), Geografie economică şi politică mondială, Edit. Universităţii


* * * (1998-2000), Clipa 2000, vol. I – III, editat de revista „Lumea Magazin”,

Bucureşti.

II

CONCEPTE, OPINII /

CONCEPTS, OPINIONS

158

PROBLEME CONCEPTUALE ŞI METODOLOGICE PRIVIND

UTILIZAREA SISTEMELOR INFORMATICE GEOGRAFICE

ÎN ANALIZA SUPRAFEŢEI UNUI AREAL GEOGRAFIC

ÎNREGISTRAT ÎN BAZA DE DATE GEOGRAFICE

Teodor TODERAŞ

Aspects regarding the use of Geographical Information Systems in

analyzing a geographic area that is recorded into a geo-database.

The paper presents some aspects regarding the surface analyze

performed on a geographical area that is recorded into a geo-database.

Several sets of analyze are presented including the determination of

the elevation of a point from the mathematical model of the Earth’s

surface, the drawing of a contour that has a specific elevation, the

drawing of an intermediate contour, the determination of the terrain

profile and the building of the perspective diagrams. All these

operations of analyze are accompanied by their mathematical

fundaments.

Cuvinte cheie: Sisteme Informatice Geografice (SIG), analiză

geografică, analiza suprafeţelor, model digital al terenului (MDT),

profile,

blocdiagrame.

1. PRINCIPII GENERALE

Sistemele Informatice Geografice au devenit, odată cu dezvoltarea şi

perfecţionarea acestora, instrumente foarte performante de analiză geografică

asupra datelor unui areal geografic înregistrate într-o bază de date geografice.

Analizele GIS realizate cu software specializate cuprind un complex

de operaţii ce se efectuează, atât asupra datelor spaţiale (geografice), cât şi

asupra datelor descriptive din baza de date geografice, în scopul extragerii de

informaţii utile diverselor cercetări ştiinţifice, realizării unor proiecte

economice, realizării unor prognoze, efectuării studiilor asupra unor fenomene

din arealul înregistrat sau luării unor decizii fundamentate ştiinţific. Trebuie

precizat faptul că procesul de analiză GIS cuprinde, atât operaţii de analiză a

datelor înregistrate, cât şi operaţii de interograre a bazei de date geografice

realizate.

Conf. univ. dr., Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu.

159

Analiza spaţială (spatial analysis), numită şi analiză geografică

(geographic analysis) sau geoprocesare (geoprocessing), se efectuează asupra

datelor grafice din baza de date geografice şi constă în aplicarea unor tehnici

analitice pentru studiul poziţiei, dimensiunilor şi a relaţiilor spaţiale ale detaliilor

topografice, geografice şi a fenomenelor spaţiului geografic reprezentat. Analiza

spaţială (AS) este una dintre funcţionalităţile fundamentale ale oricărui Sistem

Informatic Geografic şi se face asupra datelor georeferenţiate şi înregistrate în

baza de date geografice.

Produsele GIS (ArcGIS, ArcView, MapInfo, GeoMedia etc.) includ

instrumente ce permit realizarea operaţiilor de analiză spaţială şi geoprocesare,

inclusiv operaţiile GIS.

Analiza spaţială cuprinde mai multe tipuri de analize ce pot fi

efectuate asupra datelor înregistrate, dintre care în continuare se vor prezenta

câteva aspecte ale analizei suprafeţei terestre a unui areal geografic înregistrat.

2. ANALIZA SUPRAFEŢEI TERESTRE

Analiza suprafeţei terestre a unui areal geografic înregistrat într-o bază

de date geografice se bazează pe principiile analizei GIS a suprafeţelor,

utilizându-se în acest scop un software specializat de tipul ArcGIS, ArcView,

MapInfo, ARC\INFO sau GeoMedia, care dispune de funcţii de analiză a

suprafeţelor.

Analiza suprafeţelor se ocupă cu studiul distribuţiei valorilor

altitudinii punctelor suprafeţei terestre reprezentate în baza de date grafice.

Aceasta presupune efectuarea unor operaţii asupra suprafeţei terestre

înregistrate, dintre care cele mai utilizate sunt: determinarea cotei unui punct pe

baza modelului matematic al suprafeţei terestre înregistrate, trasarea unei

curbe de nivel de cotă dată, trasarea curbelor intermediare, determinarea

profilului terenului, construcţia diagramelor în perspectivă.

2.1. Determinarea cotei unui punct pe baza modelului matematic

al suprafeţei terestre înregistrate

Unul din scopurile analizei suprafeţelor este acela de a determina cota

(valoarea altitudinii) oricărui punct de pe suprafaţa terestră (din teren) pe baza

datelor vectoriale şi descriptive (ale valorilor cotelor punctelor suprafeţei terestre

respective) înregistrate în baza de date grafice, prin entităţi geometrice, punct

sau linie şi prin atributele acestora, precum şi realizarea de profile ale terenului.

În baza de date grafice, suprafaţa terestră a unui areal dat (relieful)

este reprezentată pe unul sau mai multe straturi tematice, fie prin puncte (entităţi

geometrice, punct) dispuse neregulat ce au cotă cunoscută şi coordonate

planimetrice determinate, fie prin curbe de nivel (entităţi geometrice, linie, sau

160

polilinie) ce unesc puncte cu cotă cunoscută de aceeaşi valoare altitudinală, fie

în formă de latice (puncte dispuse regulat în plan sub forma unei matrice de

celule pătrate în care punctul cotat este centrul celulei), fie în formă de grid

(reţea de puncte cotate dispuse planimetric care formează carouri pătrate), fie în

formă de triunghiuri neregulate (Triangulated Iregular Network–TIN) utilizate

pentru realizarea modelului digital al terenului.

În analiza suprafeţelor, cota unui punct poate fi tratată din punct de

vedere matematic ca o variabilă z a cărei valoare este o funcţie de două variabile

planimetrice x şi y care definesc poziţia în plan a punctului (1).

yxfz , (1)

Constatăm că suprafaţa terestră modelată matematic prin oricare din

cele cinci metode menţionate mai sus nu se reprezintă în baza de date grafice

prin totalitatea punctelor sale, ci se reprezintă prin puncte cotate care au o

distribuţie planimetrică diferită, în funcţie de metoda utilizată pentru

reprezentare, ele formând modelul matematic al suprafeţei reperezentate

(scheletul acesteia), model, utilizat apoi, la reconstituirea suprafeţei terestre pe

baza acestor puncte în vederea diverselor analize referitoare la suprafaţa terestră.

În cazul reconstituirii suprafeţei terestre pe baza punctelor modelului

matematic, înregistrat pentru analiza suprafeţelor, se pune problema determinării

cotei tuturor punctelor situate ca poziţie planimetrică între punctele cotate ale

reţelei de puncte (a modelului) prin care este reprezentată suprafaţa terestră.

Determinarea cotei unui punct poziţionat planimetric între punctele

modelului înregistrat (respectic ale reţelei de puncte a modelului matematic), în

oricare din modelele utilizate pentru reprezentarea suprafeţei terestre, se face

prin interpolare matematică, liniară sau polinomială, din cotele punctelor reţelei

modelului utilizat la reprezentarea reliefului în baza de date grafice.

Interpolarea liniară se aplică planimetric pe cele două direcţii ale

sistemului de coordonate al bazei de date grafice, în vederea determinării cotei

unui punct al suprafeţei terestre situat între punctele modelului matematic al

suprafeţei terestre înregistrate.

Pentru efectuarea interpolării liniare a unui punct oarecare P situat

între două puncte A şi B ale modelului matematic al suprafeţei reprezentate în

baza de date grafice se utilizează relaţiile de interpolare (2).

AP

AB

ABApx XX

XX

ZZZZ

(2)

AP

AB

ABApy YY

YY

ZZZZ

;

2

PYPXP

ZZZ

161

unde:

ZPX – este cota punctului P interpolată pe direcţia OX;

ZPY – este cota punctului P interpolată pe direcţia OY;

ZP – este cota interpolată a punctului P;

XA, YA, ZA – sunt coordonatele punctului A al modelului matematic al

suprafeţei terestre reprezentate;

XB, YB, ZB – sunt coordonatele punctului B al modelului matematic al

suprafeţei terestre reprezentate.

Interpolarea polinomială se aplică planimetric pe cele două direcţii

ale sistemului de coordonate al bazei de date grafice pentru determinarea cotei

unui punct al suprafeţei terestre, pe baza coordonatelor planimetrice ale acestuia

extrase din baza de date grafice.

Acest tip de interpolare polinomială se aplică, în general, pentru

interpolarea cotelor punctelor situate pe suprafaţa modelului digital al terenului,

suprafaţă pe care modelul matematic utilizat la înregistrarea acesteia nu poate

pune în evidenţă toate ondulaţiile ei existente în realitate.

Pentru interpolarea polinomială se utilizeză polinomul de gradul 3

exprimat prin relaţia (3).

43

2

2

3

1 aXaXaXaZ PPP (3)

unde:

ZP – este cota interpolată a punctului P;

XP, YP – sunt coordonatele planimetrice ale punctului P extrase din

baza de date grafice de pe modelul matematic al terenului reprezentat;

a1, a2, a3, a4 – sunt coeficienţii ecuaţiei polinomiale care se determină

pe baza unui număr de minim 4 puncte cu cotă cunoscută şi sunt

valabili pentru toate punctele suprafeţei terestre pentru care au fost

calculaţi.

Determinarea coeficienţilor ecuaţiei polinomiale se face prin metoda

celor mai mici pătrate, utilizînd un minim de 4 sau mai multe puncte cu cote şi

coordonate planimetrice cunoscute, obţinându-se un sistem de ecuaţii ce are ca

necunoscute chiar coeficienţii ecuaţiei polinomiale. În urma rezolvării acestui

sistem de ecuaţii se obţin valorile coeficienţilor a1, a2, a3, a4, care sunt valabile

pentru orice punct de pe suprafaţa terestră modelată matematic şi utilizată la

calculul valorii cotei acestuia.

Cele două metode de interpolare a cotei punctelor se pot utiliza cu

succes pentru determinarea valorii cotei oricărui punct situat pe orice model

matematic prin care este reprezentată suprafaţa terestră în baza de date grafice.

162

Trebuie menţionat faptul că relaţiile matematice prezentate nu trebuie

să le înveţe utilizatorul, întrucât ele sunt implementate în programele GIS şi pot

fi apelate din meniul acestora prin selectarea butonului specific tipului de analiză

ce se doreşte a se efectua. Calculul de interpolare se face automat de către

programul GIS utilizat.

2.2. Trasarea unei curbe de nivel de cotă dată

Problema care se pune este de a determina poziţia planimetrică (x, y) a

punctelor de cotă dată ce definesc curba de nivel corespunzătoare cotei date.

Modelul matematic al suprafeţei terestre utilizat pentru determinarea

poziţiei punctelor curbei de nivel de cotă dată este format dintr-o reţea de puncte

cu coordonate (x, y, z) ale suprafeţei terestre reprezentate, specifică modelului.

Coordonatele planimetrice (x, y) ale punctelor ce definesc curba de

nivel de cotă dată, se determină cu relaţiile (4).

AB

AB

APAP XX

ZZ

ZZXX

(4)

AB

AB

APAP YY

ZZ

ZZYY

unde:

ZP – cota punctului P situat pe curba de nivel de cotă dată ce trebuie

trasată în plan;

XP, YP – coordonatele planimetrice ale punctului P de cotă dată ce se

afă pe curba de nivel căutată, determinate cu relaţia (4) pe baza cotei

ZP;

XA, YA, ZA şi XB, YB, ZB – coordonatele punctelor A şi B ale reţelei de

puncte a modelului matematic reprezentat, în baza de date grafice,

între care se află punctul P.

2.3. Trasarea curbelor intermediare

Pentru trasarea unor curbe intermediare situate între două curbe de

nivel reprezentate pe planul stratului curent se utilizează relaţia (4) în care

punctele A şi B sunt puncte alese pe cele două curbe de nivel între care se va

trasa curba intermediară şi au cota curbelor de nivel respective. Punctul P este

un punct de pe curba intermediară ce se va trasa şi va avea cota ZP a acestei

curbe care este cunoscută (se cere să se traseze curba de cotă ZP). Coordonatele

(x, y) ale punctului P ce va poziţiona planimetric curba intermediară se

determină cu relaţiile de interpolare (4).

163

2.4. Determinarea profilului terenului

O altă operaţie a analizei spaţiale este determinarea profilelor

terenului între două puncte pe baza modelului matematic al suprafeţei terestre

înregistrate în baza de date grafice.

Profilul terenului între două puncte, A şi B, de pe suprafaţa terestră

este definit de linia curbă în plan vertical rezultată din intersecţia terenului cu

planul vertical ce trece prin cele două puncte A şi B.

Pentru determinarea liniei de profil este utilizată interpolarea liniară,

sau interpolarea polinomială pentru determinarea automată a cotelor punctelor

situate pe linia de profil, în funcţie de cotele punctelor reţelei modelului

matematic utilizat la reperezentarea suprafeţei terestre în baza de date grafice.

Programul GIS utilizat dispune de o funcţie matematică pentru

realizarea profilului terenului care permite selectarea şi extragerea din baza de

date grafice a coordonatelor planimetrice (x, y) a punctelor de pe linia de profil,

coordonate cu ajutorul cărora se determină cota acestor puncte. Pe baza valorilor

cotei calculate a acestor puncte se stabileşte şi se trasează profilul terenului.

2.5. Construcţia diagramelor în perspectivă

O operaţie frecvent utilizată în analiza suprafeţelor este construcţia

diagramelor în perspectivă numite şi blocdiagrame. Acestea sunt, de fapt,

suprafeţe reprezentate în spaţiul 3D (tridimensional). Diagramele în perspectivă

se construiesc, fie prin unirea profilelor terenului realizate paralel cu axa X a

sistemului de coordonate spaţial, fie prin unirea profilelor realizate paralel cu

axa Y a sistemului spaţial de coordonate, fie prin unirea profilelor realizate pe

ambele direcţii ale celor două axe ale sistemului spaţial de coordonate.

Pentru realizarea profilelor terenului necesare construcţiei

blocdiagramei se utilizează, fie relaţiile de interpolare liniară, fie relaţiile de

interpolare polinomială a cotei punctelor liniei de profil.

Majoritatea programelor GIS utilizate pentru gestionarea şi analiza

bazei de date geografice dispun de funcţii de creare a blocdiagramei şi de funcţii

de vizualizare a acesteia din unghiuri arbitrare.

3. CONCLUZII

Analiza suprafeţelor este o operaţiune importantă în cadrul analizei

geografice a unui areal geografic înregistrat într-o bază de date geografice,

operaţiune ce are ca rezultat, realizarea modelului matematic al suprafeţei

terestre pe baza căruia se poate face o analiză riguroasă a suprafeţei terestre

reprezentate.

164

Pentru estimarea valorii cotei punctelor suprafeţei poate fi utilizată, fie

o interpolare liniară, fie o interpolare polinomială, a cărei bază matematică este

implementată în software-ul GIS utilizat, interpolare ce poate fi selectată şi

lansată în execuţie din meniul programului de lucru.

Precizia de interpolare a valorii cotei punctului suprafeţei terestre este

în funcţie de precizia de determinare a parametrilor ecuaţiilor de interpolare

implementate în software-ul utilizat, parametrii ce se determină pe baza unui

număr de puncte cu cotă şi coordonate cunoscute.

Precizia de trasare a curbelor de nivel pe baza interpolării acestora de

pe modelul matematic realizat este în funcţie de precizia de determinare a

cotelor şi coordonatelor punctelor reţelei ce definesc modelul mathematic

utilizat.

Fidelitatea şi precizia profilelor terenului rezultate în urma analizei

suprafeţelor este în funcţie de precizia coordonatelor punctelor modelului

matematic şi densitatea reţelei de puncte utilizate pentru realizarea modelului

matematic al suprafeţei terestre.

Calitatea diagramelor în perspectivă obţinute în urma efectuării

analizei suprafeţelor este dată de rigurozitarea de realizare a profilelor terenului

pe baza cărora se realizează aceste blocdiagrame.


Băduţ, M. (2004), GIS – Sisteme Informatice Geografice – fundamente

practice, Edit. Albastră, Cluj-Napoca.

Băduţ, M. (2006), Sisteme geo-informatice (GIS) pentru administraţie şi

interne, Edit. CONPHYS, Râmnicu-Vâlcea.

Dimitriu, G. (2001), Sisteme Informatice Geografice – GIS, Edit. Albastră,

Cluj-Napoca.

Niţu, C-tin şi colab. (2002), Sisteme Informaţionale Geografice şi Cartografie

computerizată, Edit. Universităţii din Bucureşti.

Toderaş, T., Răducanu, D. (2002), Baze de date cartografice - creare şi

actualizare, Edit. Academiei Tehnice Militare, Bucureşti.

Toderaş, T. (2007), Sisteme Informatice Geografice, Edit. Universităţii „Lucian

Blaga”, Sibiu.

166

RISCUL AVALANŞELOR ÎN SECTORUL GLACIAR AL VĂII

BÂLEA CU PRIVIRE SPECIALĂ ASUPRA

INFRASTRUCTURII DE COMUNICAŢIE TURISTICĂ.

APLICAŢII GIS.

Nicolae PLEŞIA, Traian CRĂCEA

The Avalanches Risk in the Glacial Sector of Bâlea Valley,

Regarding the Tourism Transport Infrastructure. GIS

aplications. This paperwork presents some areas of avalanche impact

on tourism infrastructure (that is Transfăgărăşan road and tourist

pathways) in the upper sector of the Bâlea glacial valley, in the

Romania’s Făgăraş Mountains. The algorithm uses both classic and

modern research techniques and encompasses the following steps: the

collection of data; the analysis; and the report of the final result.

Among the resources on which the entire project is based there are:

topographical maps, GIS software package (data collecting and

analysis modules), scanning devices and bibliographical sources. All

these resources were put together in finding out the main areas of

avalanche impact on tourism infrastructure regarding both their spatial

distribution and obtaining some new qualitative and quantitative

information useful to decision makers and other specialists.

Cuvinte cheie: Bâlea, GIS, modelul 3D generalizat, avalanşă,

Transfăgărăşan, turism, impactul avalanşelor, tipuri de date spaţiale,

obiecte geografice, clase de obiecte, repartiţia spaţială a riscului.

INTRODUCERE

În lucrarea de faţă ne-am propus să identificăm principalele areale de

risc la avalanşă pentru infrastructura de comunicaţie turistică din sectorul glaciar

al văii Bâlea. Rezultatele acestui demers de cercetare au fost obţinute în urma

aplicării unui algoritm de lucru utilizând, atât metode de cercetare clasice, cât şi

moderne. Algoritmul elaborat presupune parcurgerea următorilor paşi:

colectarea datelor, efectuarea analizelor şi prezentarea rezultatelor.

Arsenalul resurselor şi al metodelor utilizate a inclus: hărţi

topografice, pachet software GIS (module de culegere a datelor şi analiză),

dispozitiv de scanare, material bibliografic. Pe baza acestora s-a reuşit

identificarea principalelor areale de risc, atât în ceea ce priveşte distribuţia lor

spaţială, cât şi obţinerea unor informaţii de ordin calitativ şi cantitativ, utile

Asist. univ. dr., Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu.

Asist. univ. dr., Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu.

167

autorităţilor competente şi factorilor de decizie din domeniul transporturilor şi al

turismului.

1. COLECTAREA DATELOR

1.1. Identificarea hărţilor de lucru

Studiul de faţă a fost elaborat pe baza a două tipuri de date: date

cartografice şi date statistice. În primul caz s-au utilizat hărţi topografice, iar în

al doilea, o sursă bibliografică.

Referitor la datele cartografice s-au folosit două foi de hartă la scara

1:25 000, ediţia a II-a, 1970–1980, Direcţia Topografică Militară, sistem de

proiecţie Gauss–Krüger, cu nomenclatura L35–86–A–a şi L35–86–A–b.

Datele de specialitate au fost preluate din lucrarea Fenomene

geografice de risc în Masivul Făgăraş (M.Voiculescu, 2002), cu referire la

relaţia dintre înclinarea versantului şi probabilitatea de realizare a avalanşei.

1.2. Scanarea şi georeferenţierea hărţilor

În vederea creării obiectelor geografice necesare efectuării analizelor,

următorul pas l-a constituit scanarea hărţilor topografice. Aceasta s-a realizat cu

ajutorul unui scanner A3, format color, adâncime de culoare de 24 biţi (8 biţi

pentru fiecare canal RGB), la o rezoluţie de 300 pixeli/inch.

Fig. 1. Localizarea arealului de studiu în cadrul judeţului Sibiu şi al României

(1, jud. Sibiu; 2, foile de hartă topografică)

1 2

168

Ulterior, hărţile scanate au fost introduse în pachetul software

(ArcGIS 9.0) şi georeferenţiate. Georeferenţierea s-a realizat pe baza

transformării polinomiale (T. Toderaş, 2002), cu formula generală (1):

i

i

l

i

k

iiiiiii

ref

i

i

i

l

i

k

iiiiiii

ref

i

YYXQYFYXEXDYCXBAY

YYXQYFYXEXDYCXBAX

22

2

22

2

2222

11

2

11

2

1111

......

......

(1)

unde:

Xi, Yi reprezintă coordonatele pixelului în sistemul scaner-ului;

A1, ..., Ω1 şi A2, ..., Ω2 reprezintă parametrii polinomului de

transformare;

Xref

, Yref

reprezintă coordonatele pixelului georeferenţiat (în sistemul

de proiecţie utilizat – în cazul de faţă sistemul Gauss-Krüger).

Fig. 2. Transformare polinomială de ordin 1, utilizând 4 puncte de reper

Pentru studiul de faţă am utilizat transformarea polinomială de gradul

1, de forma (2):

169

ii

ref

i

ii

ref

i

YCXBAY

YCXBAX

222

111

(2)

Deoarece transformarea polinomială de ordinul 1 necesită cel puţin

trei puncte de reper, în cazul nostru am utilizat patru puncte de transformare

pentru fiecare hartă topografică scanată, aşa cum reiese şi din fig. 2. Punctele au

fost alese în funcţie de intersecţiile reţelei rectangulare.

Pentru georeferenţierea efectivă (aplicarea funcţiei de transformare)

am accesat un modul special din cadrul programului ArcGIS 9.0,

Georeferencing, cu ajutorul căruia s-a realizat aducerea hărţilor din sistemul de

coordonate al scaner-ului în sistemul de coordonate rectangulare al arealului de

studiu, prin apelarea funcţiei Rectify.

1.3. Crearea şi popularea claselor de obiecte geografice

Bazându-ne studiul şi abordarea pe paradigma programării orientate–

obiect (OOP), am identificat şi creat clase de obiecte geografice pe care, apoi,

le-am instanţiat (populat) cu obiectele geografice propriu-zise, obţinute prin

digitizare de pe harta scanată şi georeferenţiată.

Orice Sistem Informaţional Geografic lucrează cu date alfanumerice şi

date spaţiale. Datele spaţiale, de regulă, se pot clasifica în trei categorii: date

vectoriale, date raster şi date TIN.1 În lucrarea de faţă am utilizat toate cele trei

tipuri de date spaţiale, însă, am creat şi instanţiat clase de obiecte pentru tipul

vectorial.

Tipul de date spaţiale vectorial este alcătuit din trei subtipuri majore:

punct, linie şi poligon. Pentru aceste trei subtipuri am identificat şi creat clase de

obiecte după cum urmează: clase punct, clase linie şi clase poligon, ca în

tabelul 1.

Popularea efectivă a claselor create (instanţierea claselor) s-a realizat

prin procedeul digitizării manuale cu ajutorul mouse-ului (fig. 3). S-au digitizat

doar acele obiecte geografice de interes pentru studiul de faţă, în funcţie de clasa

din care fac parte: curbe de nivel principale, cote, reţea hidrografică permanentă,

reţea hidrografică intermitentă, lacuri, Transfăgărăşanul, poteci, poduri,

copertine, tunel, cabane, cascadă.

1 Triangular Irregular Network (Reţea Triangulară Neregulată). Tip de date spaţiale folosit

pentru reprezentarea tridimensională a suprafeţei terestre.

170

Tabel 1

Tipuri de clase de obiecte geografice utilizate în analiză

Tipul clasei Denumirea clasei Exemple de obiecte conţinute

Clasă punct Cote 2507, 2417, 2399 etc.

Cabane Cabana Paltinu, Cabana Bâlea

Clasă linie

Reţea hidrografică permanentă Bâlea, afluentul x1, afluentul x2 etc.

Şosele Transfăgărăşanul

Poteci Poteca x1, poteca x2 etc.

Clasă poligon Lacuri L. Bâlea, L. Capra

Fig. 1. Obiecte geografice create prin intermediul digitizării manuale

1.4. Obţinerea modelului tridimensional generalizat al terenului

În urma definitivării populării claselor cu obiecte geografice, s-a trecut

la derivarea modelului tridimensional generalizat al terenului restrâns (fără linii

de creastă şi fără linii de talveg) pe baza informaţiilor conţinute în obiectele

curbe de nivel principale şi cote. Astfel, s-a obţinut un model tridimensional

generalizat al arealului de studiu pe baza căruia au putut fi realizate analizele

ulterioare (fig. 4). O parte din obiectele geografice create au fost interpolate

(li s-a dat cotă), astfel încât, acestea s-au „mulat” pe modelul tridimensional

generalizat conform cu poziţia lor reală din teren (fig. cit.).

171

Fig. 2. Modelul tridimensional generalizat al terenului

în sectorul superior al văii glaciare Bâlea

2. EFECTUAREA ANALIZELOR

Analizele s-au efectuat, în principal, asupra modelului tridimensional

generalizat din care au fost obţinute informaţiile necesare la scurgerea pe

versanţi pentru a determina poziţia şi configuraţia culoarelor de avalanşă. Pentru

aceasta am utilizat modulul de analiză spaţială din cadrul programului ArcGIS

9.0 – Surface Analyst, cu ajutorul căruia am obţinut informaţiile necesare.

Astfel, a rezultat o hartă a culoarelor de scurgere fluidă pe versant.

Aceste culoare preiau, în anotimpul cald, cantităţi variabile de apă formând

afluenţii pârâului Bâlea (colectorul reţelei hidrografice a văii glaciare), iar în

anotimpul rece, se transformă în culoare de avalanşă. Aplicând o funcţie de

buffer (30 m de fiecare parte a talvegului culoarului) asupra acestor culoare şi

interpolând rezultatul, s-a obţinut situaţia din figura 5.

Următorul pas a constat în stabilirea arealelor de intersecţie dintre

culoarele de avalanşă şi infrastructura turistică, reprezentată prin potecile

turistice şi şoseaua Transfăgărăşan. Pentru aceasta am aplicat un buffer de 10 m

de fiecare parte a axului acestor căi de comunicaţie, iar acolo unde s-au

intersectat suprafeţele buffer ale culoarelor de avalanşă cu cele ale căilor de

comunicaţie, a rezultat zona de risc la avalanşă (fig. 6).

172

Fig. 3. Identificarea culoarelor de avalanşă

Fig. 4. Identificarea arealelor de risc la avalanşă pentru infrastructura turistică

173

3. PREZENTAREA REZULTATELOR. CONCLUZII

Utilizând date cartografice şi alfanumerice şi facând uz de un pachet

software dedicat Sistemelor Informaţionale Geografice am reuşit să identificăm

în urma unor analize de specialitate, arealele de risc la avalanşă pentru

infrastructura turistică (poteci turistice şi şoseaua Transfăgărăşan) din sectorul

glaciar al Văii Bâlea.

Analizând harta generală rezultată (fig. 7) se poate observa faptul că,

atât cele mai multe culoare de avalanşă, cât şi cele mai lungi, sunt dispuse pe

versantul estic al Văii glaciare Bâlea. Cauzele acestui fapt sunt legate în cea mai

mare parte de altitudinea mai ridicată a versantului estic faţă de cel vestic

(cu circa 200 m), de pantele cu înclinări optime (35–45°), dar şi de expoziţia

acestuia (culoarele de pe acest versant sunt expuse razelor de Soare la amiază şi

în a doua parte a zilei). Pe versantul vestic, culoarele de avalanşă sunt mult mai

reduse, atât ca număr, cât şi ca lungime, ele fiind expuse razelor de Soare în

prima parte a zilei şi la amiază.

Un alt aspect cu implicaţii în riscul la avalanşă pentru infrastructura

turistică din acest sector al Munţilor Făgăraşului îl reprezintă însăşi dispoziţia

reţelei de poteci şi a şoselei transalpine. Deşi versantul estic al văii este brăzdat

de culoare de avalanşă cu lungimi considerabile în raport de cel vestic, riscul la

avalanşă pentru poteca turistică este localizat pe versantul din urmă, deoarece

traseul acesteia (Bâlea Cascadă – Bâlea Lac) traversează longitudinal acest

versant suspendat cu circa 150 m faţă de firul văii.

Nu acelaşi lucru poate fi spus despre Transfăgărăşan care, în aceaşi

porţiune de vale glaciară, urmăreşte îndeaproape firul Văii Bâlea fiind ferit de

impactul avalanşelor de pe versantul estic. Această situaţie se schimbă, însă, în

sectorul superior al văii glaciare, acolo unde poteca turistică îşi schimbă traiectul

„strecurându-se” printre arealele de risc până ajunge în circul Bâlea, la lac, pe

când şoseaua, neavând alternative, urcă în serpentine strânse, această porţiune

atingând succesiv cei doi versanţi, tăind nu doar culoarele adâncite în aceştia,

dar şi alte culoare cu orientare sud–nord, grefate pe „racordul abrupt” dintre

circul glaciar şi patul văii.

În sectorul de circ al văii glaciare, şoseaua iese din câmpul de acţiune

al avalanşelor înainte să intre în tunelul de sub creasta principală a Munţilor

Făgăraşului, pe când poteca turistică, ramificată în mai multe direcţii (spre Şaua

Capra sau spre Vf. Paltinu 2399 m), intră în sfera culoarelor înscrise în cuprinsul

versanţilor circului Bâlea, mai ales în partea de sud-est a acestuia.

174

Fig. 5

175

Rezultatele obţinute ne-au premis o regionare generalizată a riscului la

avalanşă pentru infrastructura turistică din perimetrul studiat. Astfel, în funcţie

de repartiţia spaţială a potecilor şi a şoselei în cadrul văii glaciare, de

„personalitatea” reliefului glaciar (variabile luate în calcul: declivitate, expoziţie,

altitudine) şi de dispunerea şi configuraţia culoarelor de avalanşă, am identificat

trei clase de grad de risc: scăzut (în sectorul mijlociu al văii glaciare)2, mediu

(în sectorul inferior)3, ridicat (în sectorul superior)

4.

Din punct de vedere cantitativ se remarcă un număr de 23 areale de

risc pentru poteca turistică (în suprafaţă totală de 75 ha) şi 26 areale pentru

şoseaua Transfăgărăşan (în suprafaţă totală de 79 ha). Suprafaţa medie calculată

a unui areal de risc este de 0,3 ha, iar cea mai mare frecvenţă o au arealele cu o

suprafaţă cuprinsă între 0,2 şi 0,3 ha, ceea ce denotă o distribuţie spaţială

uniformă a arealelor de risc.


Băcănaru, I., Velcea, I. (2003), Zona şi mediul geografic. Implicaţii în

dinamica societăţii contemporane. Edit. Universităţii „Lucian Blaga”,

Sibiu.

Toderaş, T. (2002), Georeferenţierea imaginilor raster în procesul de realizare

a hărţilor digitale, în Geo-Carpathica, V, 5, Edit. Universităţii


Velcea, Valeria, Savu, Al. (1982), Geografia Carpaţilor şi Subcarpaţilor

Româneşti. Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Voiculescu, M. (2002), Fenomene geografice de risc în Masivul Făgăraş. Edit.

Brumar, Timişoara.

* * * (1971), Harta topografică a României, sc. 1:25 000, Direcţia Topografică

Militară, Bucureşti.

2 Datorită apropierii şoselei transalpine de firul văii, departe de raza de acţiune a culoarelor de

avalanşă. 3 Datorită înscrierii şoselei de-a lungul unei porţiuni cu altitudine înaltă în cadrul versantului,

fiind intersectată de o serie de culoare cu lungimi considerabile (fapt pentru care, local,

această problemă a fost înlăturată prin construirea de copertine). 4 Datorită unei densităţi mai ridicate a culoarelor de avalanşă în acest sector al văii glaciare şi

al infrastructurii care „atacă”, suprafaţa de racord, între patul văii şi circul glaciar Bâlea.

III

DOCUMENTAR /

DOCUMENTARY

178

MEGÈVE ET COURCHEVEL, DEUX STATIONS DE

MONTAGNE RECHERCHEES

Marc CHESNEL

Megève şi Courchevel, două staţiuni montane căutate. Megève şi

Courchevel sunt două staţiuni de schi situate în Alpii Nordici, una din

regiunile cu iernile cele mai înzăpezite din Europa. Megève se găseşte

în departamentul Haute–Savoie, Courchevel în departamentul Savoie.

Aceasta este zona cu cea mai mare densitate a staţiunilor de schi din

lume şi cu cele mai întinse platouri pe care se poate schia. Ambele

staţiuni se deosebesc de cele din jurul lor datorită renumelui pe care îl

au, clientelei bogate şi pasiunii pentru calitate. Piaţa imobiliară de aici

este printre cele mai scumpe din Alpii Francezi. Cele două staţiuni au

în comun faptul că au legături bune cu oraşele mai îndepărtate. Sunt

uşor accesibile iarna, în special cu trenul care se apropie mult de ele şi

cu autostrada care trece şi ea prin apropiere. Cu toate acestea, între

cele două staţiuni există şi diferenţe semnificative, într-o anumită

măsură datorită naturii frecventării şi mai mult datorită spaţiului

montan pe care îl ocupă fiecare. De aici rezultă pertinenţa acestei

comparaţii care îl interesează în mod special pe geograf.

Mots clé: station montagne de ski, Megève, Courchevel, Les Alpes du

Nord, France.

INTRODUCTION

Megève et Courchevel sont deux stations de ski situées dans les Alpes

du Nord, une des régions d'Europe les plus enneigées l'hiver. Megève se trouve

dans le département de la Haute-Savoie, Courchevel dans le département de la

Savoie. On se trouve là dans la zone où la densité des stations de ski est la plus

forte du monde et où les domaines skiables sont les plus étendus. Toutes deux se

distinguent des autres stations par leur renommée, leur clientèle riche et éprise

de qualité. Le marché immobilier y est parmi les plus chers des Alpes françaises.

Les deux stations ont en commun d'être bien reliées aux villes

lointaines. Elles sont faciles d'accès l'hiver, en particulier par le train qui s'en

approche et l'autoroute qui débouche non loin. Elles sont pourtant sensiblement

différentes. Elles le sont dans une certaine mesure par la nature de leur

fréquentation. Elles le sont bien davantage par leur prise sur l'espace de la

montagne. D'où la pertinence de leur comparaison, qui intéresse

particulièrement le géographe.

Agrégé et docteur en Géographie, Bordeaux, France.

179

1. SINGULARITÉ DE CHACUNE DES DEUX STATIONS

Les historiens qui rédigent des plaquettes présentant la station

rappellent que Megève fut fondée par la baronne Noémie de Rothschild en 1926.

C'est alors l'époque des pionniers du ski alpin. La baronne s'installe au Mont

d'Arbois, un des trois massifs sur lesquels s'étendent aujourd'hui les champs de

neige autour de la station. Son souhait est alors de créer en France une station

qui ressemblerait à la station suisse de Saint-Moritz. Aussi Megève forme un

gros village dont la place est bordée de chalets autour de l'église du seizième

siècle. Son territoire s'élève de 1 113 m à 2 350 m.

Fig. 1. Megève, Courchevel, Alpes du Nord, Haute Savoie, Savoie

Courchevel se trouve sur la commune de Saint-Bon Tarentaise. Au-

dessus du village ancien, situé dans la vallée, s'étagent plusieurs niveaux bien

distincts d'urbanisation qui constituent une station de ski fragmentée.

Courchevel 1 850, le niveau le plus élevé, à hauteur d'alpage, constitue la station

la plus connue, la plus prestigieuse (fig. 1). C'est là que se rassemblent les hôtels

quatre étoiles. C'est ici que viennent les milliardaires russes et les princes arabes.

180

Un altiport permet d'accéder facilement en hélicoptère depuis Paris. Il dépose

ses clients en face de l'hôtel Kilimandjaro, construit il y a cinq ans. Au-dessous

se trouve Moriond, plus connu sous le nom de Courchevel 1 650. C'est là que le

très bel hôtel trois étoiles Seizena vient de remplacer Le Signal, ancien deux

étoiles. Ce niveau de station a intégré un vieux hameau tassé autour de la petite

chapelle Notre Dame des Anges. Un autre noyau urbain, lui aussi consacré au

ski, est situé à 1 550 m. Plus bas, Praz de Saint-Bon, à l'altitude de 1 300 m, est

un village installé de façon heureuse au cœur d'un vaste domaine skiable. Le

village, au bord de son lac, est très pittoresque. Le long de rues étroites, ses

maisons anciennes aux toits pentus ont été restaurées autour d'une chapelle du

quinzième siècle, Sainte Marie-Madeleine. Plus bas encore, le vieux village de

Saint-Bon a conservé ses maisons anciennes et son caractère. Mais son activité

n'est pas directement liée au ski. De huit heures à minuit, des ski-bus gratuits

assurent une navette permanente entre les étages de la station. Dans la journée,

des remontées relient également certains niveaux. Ainsi Saint-Bon est relié par

des «œufs» à Courchevel 1 850. Ces différents niveaux, qui constituent

l'originalité de la station, contribuent à sa diversité.

2. LE SKI

Dans les deux cas, la plupart des touristes viennent d'abord pour skier.

Megève est considérée comme une station moins sportive que Val d'Isère. Les

pistes y sont réputées plus faciles qu'à Courchevel... On compte 445 km de

pistes balisées. Elles sont réparties entre trois massifs encadrant la station:

Rochebrune, Le Jaillet, Mont d'Arbois (fig. 2). Les pistes sont desservies par

112 remontées mécaniques (pour les pistes de Megève maïs également de

Combron, de Saint-Gervais, de Saint-Nicolas et des Contamines). Le domaine

skiable est pourvu de 170 canons à neige. Quelque 300 moniteurs de l'Ecole de

Ski français y travaillent. De grands champions ont contribué à la célébrité de la

station. Emile Allais fut récompensé par trois médailles aux Jeux Olympiques de

Chamonix en 1936. Il a maintenant 95 ans et skie toujours: on le rencontre sur

les pistes! C'est lui qui a écrit l'éditorial de la dernière livraison de la revue

publiée localement Megève Magazine, sous le titre: «L'avenir». L'Office du

Tourisme est dirigé par Adrien Duvillard, ancien champion du monde de

descente en Géant. Bien d'autres champions de ski sont originaires de la station.

Aussi n'est-il pas surprenant que la coupe du monde de Géant féminin y soit

organisée depuis 1998. D'ailleurs, les photographies de sept parmi les meilleures

skieuses du monde se trouvent au début du dernier numéro de Megève

Magazine. Mais le ski est d'abord ici un plaisir. On skie à travers la belle forêt de

sapins sur des pistes dépourvues de bosses, qui ne présentent pas de difficultés.

Le mythique Mont-Blanc se dresse en arrière fond, au-delà des champs de neige.

181

Des traîneaux circulent dans la station, ce qui lui confère une ambiance raffinée

et élégante.

Fig. 2. Plan de Megeve (pistes, stationnement, ski bus)

Courchevel 1 850 est intégré à un des domaines skiables les plus

étendus des Alpes, Les Trois Vallées. Ce vaste domaine met à la disposition des

skieurs quelque 600 km de pistes balisées. Courchevel reçoit autour de

40 000 vacanciers, servis par quelque 4 000 saisonniers répartis entre les

différents niveaux d'altitude. Les remontées, dont certaines à forte capacité,

relient les différents champs de neige composant le domaine skiable. D'où il est

toujours possible au bon skieur par enneigement convenable de rejoindre

n'importe quel point à un autre... Ce qui fait le bonheur des passionnés de ski,

qui, par beau temps, peuvent multiplier les descentes dans la journée, grâce à des

forfaits adaptés.

3. L’ACCUEIL

Megève dispose de quelque 44 000 lits touristiques. Alors que Ton ne

dénombre que 4 410 habitants permanents dans la commune. Contre 4 900 il y a

40 ans. Les hôtels fournissent 2 227 lits sur 44 000, 9 676 sont recensés dans les

appartements. Il y en aurait autour de 31 100 dans les résidences secondaires, ce

qui est sous-estimé. Le reste, 1 850, est partagé entre tourisme associatif et

hébergement d'enfants. On compte dans la station 42 hôtels, dont six quatre

étoiles.

182

L'offre d'hébergement est inégale à Courchevel selon l'altitude. La

station Courchevel 1 850 est pourvue de quinze hôtels quatre étoiles, dont neuf

quatre étoiles luxe, le plus niveau de confort en France. Selon ce critère,

Courchevel paraît plus luxueuse que Megève. Le Byblos est l'établissement qui

dispose du plus grand nombre de chambres parmi les quatre étoiles. Cinq hôtels

quatre étoiles ont entre 50 et 60 chambres, auxquelles s'ajoutent de huit à une

vingtaine de suites. La Sivolière, le plus récent quatre étoiles ouvert, ajoute à

27 chambres logées dans une construction existante, un second bâtiment neuf de

treize suites et deux appartements. La table est raffinée. Dans le salon brûle un

feu de bois. Une piscine va être construite cet été (2007), à moitié recouverte, à

moitié à l'air libre. L'hébergement est moins important aux étapes en dessous. A

Moriond-Courchevel 1 650, l'hôtel Seizena a magnifiquement été rénové sur la

base de l'ancien Signal deux étoiles, et a maintenant une allure de grand chalet

en bois, associant en façade sapin, chêne et aluminium brossé. Il est couvert de

lauzes, grandes pierres plates de la montagne utilisées dans l'habitat traditionnel.

Chacune des vingt chambres dispose d'une terrasse qui donne soit sur

la vallée, soit sur la station. Les salles de bain de pierre grise sont élégantes.

Quatre chambres à grande capacité sont prévues pour les familles. Au rez-de-

chaussée, se trouve une salle de fitness avec hammam. Le chef du Kilimandjaro,

établissement luxueux situé à Courchevel 1 850 et dont dépend ce nouvel

établissement, propose des repas raffinés avec plats et vins du monde entier. Les

pistes et les télécabines arrivent à deux pas, de l'autre côté de la rue. Toujours à

Courchevel 1 650, le domaine des Montagnettes, rassemble une trentaine

d'appartements et chalets de style néo-savoyard. Des Anglais ont restauré

plusieurs maisons du vieux hameau qui entoure la petite chapelle Notre Dame

des Neiges.

La municipalité souhaite aider la construction d'hôtels aux étages

inférieurs de la station. Pour que la petite hôtellerie puisse s'installer, elle va

vendre des terrains communaux à des prix plus bas que les prix du marché, à des

investisseurs qui auront obligation d'y bâtir des hôtels deux étoiles. On espère

ainsi attirer une clientèle plus diversifiée. Actuellement, des immeubles

construits entre les années soixante et soixante-dix sont réhabilités et mis au

goût du jour à Praz de Saint-Bon 1 550: les façades sont reprises avec du bois,

on les surmonte de toits à forte pente.

Ori trouve 91 restaurants à Megève, dont 37 sur les pistes. Ils ont des

clientèles distinctes. En altitude, L'Alpette et l'Idéal (qui appartient au groupe

Rothschild) sont des établissements assez onéreux. Le Matou en revanche est

fréquenté par les moniteurs et leurs admiratrices. La soirée se replie sur la

station. En 2006, le grand cuisinier Marc Veyrat, connu parce qu'il utilise les

plantes de la montagne dans sa cuisine, vient de fermer son restaurant reconnu

par trois étoiles au guide Michelin. Mais son ancien second a ouvert un

restaurant gastronomique, Les Flocons de sel. Chez Nano, Le Refuge et La

Sauvageonne sont toujours de bonnes tables.

183

À Courchevel, les restaurants sont mieux étalés. Nombre d'hôtels

disposent de bonnes tables. Certaines sont originales. Ainsi, l'hôtel des Trois

Vallées a ouvert un «bar à soupes». Il est possible d'y goûter des potages à base

de «légumes oubliés», Compte tenu de l'étagement de la résidence, le

compartimentage social des différents niveaux est bien marqué. Certains Russes

très fortunés réservent des établissements d'altitude pour des soirées mémorables

en compagnie de jolies «étudiantes» amenées de Russie.

4. APRÈS LE SKI

Certains grands hôtels disposent de bains et de boutiques. Ainsi à

Courchevel, l'hôtel Cheval Blanc (quatre étoiles) met à la disposition de ses

clients et des visiteurs une piscine, un spa Givenchy, une boutique Dior et

Vuitton. Au sixième étage de l'hôtel des Trois Vallées qui vient d'être rénové, à

Courchevel également, une salle de détente et un solarium ouvrent sur le Mont-

Blanc!

C'est non loin de la place du village de Megève que les grandes

marques ont leurs boutiques. Les vêtements de la marque et qui sont Prada dans

la boutique Avenue Montaigne. Des vêtements d'après ski dans la boutique

Hermès.

Les salons des grands hôtels comme le Mont-Blanc, le Lodge Park,

sont fréquentés à l'heure du thé et de l'apéritif. Mais les personnalités du monde

de l'industrie et de la finance sont discrètes. Alors qu'à Courchevel l'argent des

nouveaux riches est plus visible. Après le ski, le salon de thé L'Arbousier permet

de goûter dehors. Pour les jeunes, le bar AS a été lancé par la nouvelle

génération de la famille Sibuet, propriétaire de rétablissement hôtelier Les

Fermes de Marie.

Enfin, après l'effort et la sueur sur les pistes, le spa Pure Attitude des

Fermes de Marie permet la détente du corps et de l'esprit. Les clients y sont

massés dans un décor splendide. Ils bénéficient de soins et de bains aux plantes

de la montagne. À Megève, quand on ne skie pas, on peut se balader en traîneau

tiré par des chiens. Ou faire, c'est original, du golf... sur glace, grâce à un terrain

dont la surface de la glace est spécialement entretenue par du matériel adéquat.

Il est possible de faire un tour en montgolfière, du parapente, des randonnées en

raquette avec un guide.

Le soir, apparaissent des clivages sociaux, clivages différents de ceux

qui se manifestent sur les pistes et qui sont basés sur le niveau de pratique du

ski. La soirée se passe chez Nano; la nuit au Palo Alto, la boite «branchée» de

Megève. Dans la même station, les plus âgés préféreront l'ambiance jazz des

Cinq Roses...

L'aspect village de Megève est renforcé par la présence de la

fromagerie-laiterie Gaidon aux Cinq Rues. Le fromage s'y mange avec le pain

184

du boulanger Rémi Coste, meilleur ouvrier de France, dont la boutique n'est pas

loin.

Courchevel a gardé trois alpagistes, des éleveurs qui produisent du

beaufort, un délicieux fromage local, sorte de gruyère sans trou. Ce beaufort est

servi sur les tables des grands hôtels. Il est vendu à la superette (petite surface

alimentaire) de Praz. Leur troupeau se compose de vaches de races tarine et

abondance. L'hiver les vaches sont en pension dans la vallée. Elles sont

conduites à l'alpage en juin, et remontent à mesure que la neige fond en

mangeant les jeunes herbes et les fleurs qui donnent à leur lait ce goût si

particulier. Les bêtes atteignent 2 600 m à la fin du mois de septembre sur

l'alpage de la Sàulife.

CONCLUSION

Ces station recherchées sont les pièces les plus brillantes d'un puzzle

constitué de nombreuses stations de ski qui valorisent le massif alpin. Elles

bénéficient en altitude d'un bon enneigement et n'ont pas à craindre le

réchauffement climatique. Leur clientèle fortunée assure la bonne santé des

finances communales et permet de préserver un beau cadre de vie, qui est la

condition du maintien de la qualité de la fréquentation.

Certaines familles, comme à Courchevel les Toumier qui exploitent

plusieurs hôtels quatre et trois étoiles, font fortune avec la montagne. Bien des

gens appartenant à des milieux variés exercent des métiers ou tiennent des

commerces en rapport avec le ski et le tourisme, qu'ils soient originaires des

vallées ou non. Le sort des saisonniers est beaucoup moins enviable. Au longues

journées mal rémunérées en dépit des pourboires dans les grands hôtels,

d'ailleurs fort mal répartis, s'ajoutent souvent d'épuisants trajets quotidiens aller

et retour. Beaucoup de ces saisonniers en effet sont logés loin dans la vallée, où

le prix des appartements, moins élevé, leur est accessible.

186

EVOLUŢIA URBANĂ A ORAŞULUI BONN,

FOSTA CAPITALĂ A GERMANIEI

Mircea BUZA

The urban evolution of Bonn, the former capital of Germany.

Although Bonn is not a metropolitan city proper, yet its national and

international fame as historical, political and cultural site is only too

well known. It is the birth-place of outstanding personalities such as

composer Ludwig von Beethoven (1770-1827), horticulture specialist

Peter Joseph Lenné (1789-1866), professor Gottfried Kinkel (1815-

1882), and writer and journalist Ernst Moritz Ardnt (1769-1860).

Among the students of the Bonn University we would recall

philosophers Karl Marx (1818-1883), Friedrich Nietzsche (1844-

1900), composer Robert Schumann (1810-1856), writer Luigi

Pirandello (1867-1936), and others. With over 300 000 inhabitants,

Bonn is the 22nd town of Germany by size, its attractive picturesque

location, expanding territorial evolution and growing population are

worth-noting assets. From 1949 to 1989, the year when the two

German states were reunified, Bonn was the capital of the German

Federal Republic, maintaining this status untill 1994, when Parliament

and other state institutions moved definitively to Berlin. The city lies

in the valley of the middle course of the Rhine, where the river

emerges from the Renan Schistose Massif, that is in the North German

Plain which penetrates here in the form of a large gulf. The city

occupies the floodplain, the terraces and the contact slopes and

extends from Platone Ville in the west to the Siebengebirge in the east,

basically between 50-170 m abs. alt. In front of the city, the River is

400 m wide, with four modern bridges and a few farry-boats

connecting the city centre situated on the left bank with the districts on

the right bank. The urban evolution of Bonn presents five major

stages: the Roman castrum (Castra Bonnensia), the Medieval town

(Die mittelalterliche Stadt), the Baroc town (Die Barockstadt), the

Modern city (1900-1969) (Die moderne Stadt zwischen 1900-1969),

and the Present-day city – the Big Bonn, after 1969 (Die aktuelle Stadt

nach 1969 – Gross Bonn).

Cuvinte cheie: evoluţie urbană, personalităţi şi monumente istorice,

Bonn, Germania.

Lucrarea reprezintă o parte din rezultatul cercetărilor efectuate cu sprijinul Fundaţiei

Alexander von Humboldt, în anul 2000, la Institutul de Geografie al Universităţii din Bonn,

Germania.

Prof. univ. dr., Institutul de Geografie al Academiei Române, Bucureşti şi Universitatea

Creştină „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu.

187

Deşi nu constituie o metropolă propriu-zisă, oraşul Bonn se remarcă

printr-o importanţă istorică, politică şi culturală deosebită, atât pe plan naţional,

cât şi internaţional. Aici este locul de naştere al compozitorului Ludwig von

Beethoven (1770–1827), a horticultorului Peter Joseph Lenne (1789–1866), a

profesorului Gottfried Kinkel (1815–1882) şi a scriitorului şi jurnalistului Ernst

Moritz Ardnt (1769–1860). La Universitatea din Bonn au studiat printre alţii,

filosofii Karl Marx (care a trăit între anii 1818–1883), Friedrich Nietzsche

(1844–1900), compozitorul Robert Schumann (1810–1856), scriitorul Luigi

Pirandello (1867–1936) etc. Cu o populaţie de peste 300 000 locuitori,

reprezintă al 22-lea oraş ca mărime din Germania, beneficiind de o poziţie

pitorească şi având o evoluţie teritorială şi a numărului de locuitori în continuă

creştere.

Oraşul Bonn a fost capitala Republicii Federale Germania din 1949

până la reunificarea celor două state germane, în 1989 şi a rămas capitala

provizorie a Germaniei până în anul 1994, când Parlamentul şi alte organisme de

stat s-au mutat definitiv la Berlin. Este situat pe Valea Rinului mijlociu, la

ieşirea fluviului din Masivul Şistos Renan în Câmpia Germană de Nord, care

pătrunde aici, sub forma unui golf larg. El ocupă lunca, terasele şi versanţii de

racord dintre acestea, cuprinse între Platone Ville la vest şi Munţii

Siebengebirge la est, extinzându-se de la 50 m şi până la altitudinea absolută de

170 m (fig. 1). În dreptul oraşului, Rinul are o lăţime de 400 m şi este traversat

de patru poduri moderne, precum şi de câteva poduri umblătoare, care fac

legătura între centru situat pe malul stâng şi cartierele de pe malul drept.

În evoluţia lui urbană se disting cinci faze importante:

Castrul roman (Castra Bonnensia)

Pe locul actualului oraş a fost iniţial o aşezare celtică, care a fost

cucerită de romani în jurul anului 50 d.Hr. Aceştia au înălţat aici castrul unei

legiuni aduse pentru paza graniţei imperiului de pe Rin. În jurul acestuia a luat

naştere o aşezare civilă atestată sub numele de Castra Bonnensia în anul

69 d.Hr. Din această perioadă provin numeroase vestigii arheologice, cum sunt

ceramică, vase de sticlă, obiecte de uz casnic, statuete, pietre funerare cu

inscripţii, stele funerare, sarcofage etc., păstrate în Muzeul Renan de Istorie.

Oraşul medieval (Die mittelalterliche Stadt)

Aşezarea anică Castra Bonnensia a fost cucerită de franci în anul 388,

dezvoltându-se lent în jurul mănăstirii ridicate pe locul martiriului sfinţilor

mucenici Cassius şi Florentius. Ulterior, în sec. al VIII-lea d.Hr., ea este atestată

sub numele de Villa Basilica, care a constituit nucleul oraşului medieval.

Aceasta este distrusă de normanzi în anul 881, dar se reface în secolele

următoare, astfel că, în jurul anului 1000, devine o aşezare prosperă care

188

cuprindea centrul oraşului actual din jurul catedralei. În sec. al XI-lea, ei i s-a

adăugat aşezarea de pescari de pe malul Rinului, între care au avut loc schimburi

frecvente de produse.

Fig. 1. Harta geomorfologică şi evoluţia teritorială

a oraşului Bonn până în anul 1969

Începând din anul 1210, aşezarea a aparţinut episcopului Dietrich I din

Köln, care a construit cetatea Godesburg din partea de sud şi a transformat-o în

capitala unui mic stat. În anul 1244, episcopul Konrad von Hochstaden a

189

fortificat-o, ridicând un zid de apărare prevăzut cu bastioane şi îi acordă un

statut de oraş. Puţin mai târziu, principii electori din Köln, Joseph Clemens şi

Clemens Augustus, vor transforma oraşul într-o splendidă reşedinţă în stil baroc,

dezvoltarea lui fiind frânată într-o oarecare măsură de concurenţa exercitată de

metropolele vecine.

Din această perioadă provin o serie de monumente arhitectonice, între

care se numără catedrala romanică a mănăstirii din centrul oraşului

(sec. XI-XIII), biserica Remigius (sec. XIII-XIV), cetatea Godesburg şi capela

Sankt Michael (sec. XIII) din Bad Godesberg, biserica Sankt Martin (sec. XI) şi

sediul cavalerilor teutoni (sec. XIII) din Muffendorf, biserica dublă din

Schwarz-Rheindorf (sec. XII), biserica votivă (sec. X), şi cetatea înconjurată cu

şanţ de apă (sec. XIV) din Vilich şi sediul cavalerilor teutoni din Ramersdorf

(sec. XIII), toate construite în stil romanic sau gotic timpuriu, unele biserici fiind

pictate cu fresce valoroase.

De asemenea, se mai păstrează o serie de vechi localuri publice

reamenajate azi ca hoteluri şi restaurante, precum şi case de paiantă în stil

popular german, care contribuie la pitorescul citadin. La acestea se adaugă

reconstruirea uneia din vechile porţi ale oraşului numită Sterntor (sec. XIII) în

strada Vitvagasse din apopierea pieţei catedralei.

Oraşul baroc (Die Barockstadt)

Între anii 1600–1900, principii electori din Köln, sub dominaţia cărora

a intrat oraşul, au înălţat o serie de palate şi clădiri monumentale, care imprimă

aspectul actual al centrului oraşului. Se remarcă, în primul rând, vechiul palat

rezidenţial, construit în stil baroc târziu, între anii 1697 şi 1725 şi care din 1786

funcţionează ca Universitate. În aripa sa dinspre Rin se află Poarta Koblenz sau

poarta Sankt Michael, bogat ornamentată cu statui şi blazoane aurite, care a servit

ca intrare în sala de teatru. Prin ea trece drumul ce face legătura între regiunea

renană de nord (Köln) şi cea din sud (Koblenz), de unde îi vine şi numele.

Legat de acesta printr-o alee largă, străjuită de patru rânduri de arbori

şi cu un frumos gazon, de peste 1 km, spre sud–vest se află palatul Poppelsdorf,

înconjurat cu un şanţ cu apă şi edificat între 1715 şi 1740. Frumoasa grădină din

spatele palatului a fost transformată în secolul trecut, în grădină botanică, iar

palatul, ceva mai recent, în institut agronomic. În apropiere, pe un fragment din

terasa mijlocie, se găseşte renumita biserică Kreuzberg (Calvaria), construită

între 1627 şi 1715 în stil baroc, dar cu splendide fresce rococo, în jurul ei fiind

amenajat un impresionant Drum al patimilor Mântuitorului.

Centrul oraşului este marcat de primăria veche, ridicată între anii 1737

şi 1738 de arhitectul francez Leveilly, prevăzută cu o scară în stil rococo, iar în

piaţa din faţa ei se găseşte un obelisc şi o fântână construite în anul 1777.

În apropiere, pe strada Bonngasse, se află biserica Numele lui Isus

terminată în anul 1717, în cuprinsul căreia se îmbină armonios, stilurile romanic,

190

gotic şi baroc. Tot pe această stradă este casa natală a compozitorului Ludwig

van Beethoven (1770–1827), transformată în muzeu memorial. Pentru a cinsti

amintirea acestui mare fiu al oraşului, în piaţa catedralei a fost dezvelit în anul

1845, monumentala statuie de bronz a lui Beethoven, la ceremonie participând

numeroase personalităţi contemporane ca regina Victoria a Angliei împreună cu

soţul ei, prinţul Albert, regele Friedrich-Wilhelm al IV-lea al Prusiei,

compozitorul Franz Liszt şi savantul Alexander von Humboldt.

În anul 1794, oraşul Bonn este ocupat de francezi, iar în 1815, devine

parte integrantă a Prusiei. În acest timp, în perimetrul cuprins între centru, Aleea

Poppelsdorf şi partea de sud a oraşului, se construiesc numeroase vile şi clădiri

de epocă, cu faţade rafinat decorate în stilul fin de siècle, unele devenind

aşezăminte publice. Această parte dă, de fapt, specificul oraşului, constituind un

tezaur arhitectonic de importanţă europeană. În anul 1824 s-a construit în faţa

universităţii un edificiu în stil ionic, care adăposteşte Muzeul Academic de Artă

şi colecţiile de arheologie antică.

De asemenea, în partea de sud a oraşului, s-au construit la mijlocul

secolului al XlX-lea, palatul Schaumburg (1858) şi renumita Villa

Hammerschmidt (1863), primul devenind din anul 1949 reşedinţa cancelarului

federal, iar a doua din 1950 până în 1994, reşedinţa preşedintelui federal.

În 1818 vechea universitate este mult lărgită şi primeşte numele de

Universitatea Renană Friedrich-Wilhelm, iar Bonnul, datorită poziţiei sale

pitoreşti, devine unul din cele mai importante oraşe universitare din Germania.

Ca urmare, perimetrul oraşului se extinde spre nord şi vest, înglobând vechile

localităţi Grau Rheindorf, de pe malul stâng al Rinului şi Tannenbusch, situat

sub fruntea terasei mijlocii. Legat de această evoluţie favorabilă, localitatea Bad

Godesberg, din partea de sud, devine staţiune balneară şi de odihnă datorită

existenţei aici, a apelor minerale carbogazoase. Dintre clădirile reprezentative

păstrate aici, se remarcă sediul cavalerilor teutoni (refăcut în 1754), pavilionul

balnear numit Redoute (1790) şi primăria (1971).

Oraşul modern între anii 1900 şi 1969 (Die moderne Stadt

zwischen 1900–1969)

În această perioadă, Bonnul îşi menţine şi lărgeşte funcţia sa de oraş

universitar şi rezidenţial. Astfel, în 1926 se înfiinţează Institutul Pedagogic,

pentru care s-a construit puţin mai târziu, între 1930 şi 1933 un complex de

clădiri pe malul Rinului, în partea de sud. În apropiere este înălţată clădirea

monumentală în stil ionic a muzeului Alexander Koening, care adăposteşte din

1934, Institutul de Cercetări Zoologice şi colecţiile de zoologie renumite în

întreaga Germanie.

La începutul secolului XX se dezvoltă numeroase unităţi industriale,

între care se remarcă uzinele de prelucrare a metalelor, industria cimentului, a

maselor plastice, fabrici de covoare, produse farmaceutice şi clinice, fabrici de

191

sticlă, construcţii de maşini, tipografii, fabricarea de orgi etc. Ca urmare, oraşul

se extinde teritorial spre vest şi sud, înglobând localităţile Endenich,

Poppelsdorf, Kessenich şi Dottendorf de pe stânga Rinului.

Un avânt deosebit îl ia oraşul după anul 1949 când devine capitala

Republicii Federale Germania, înfiinţată în acel an. În consecinţă, o serie de

clădiri existente devin sedii ale unor instituţii administrative, conturându-se un

adevărat cartier guvernamental pe malul Rinului, ce cuprindea palatul

Schaumburg, Villa Hammerschmidt şi o parte din complexul Institutului

Pedagogic. Legat de aceasta, s-au construit noi edificii impunătoare, cum sunt

sediul camerei deputaţilor–un bloc turn, înalt de 114 m, cu 446 de camere; sediul

cancelariei federale, sediile unor ministere, a unor partide politice, a unor firme

industriale şi a unor misiuni diplomatice.

Noua funcţie de capitală federală a stimulat şi mai mult activitatea

universitară şi culturală, construindu-se noi edificii moderne, cum sunt

Facultatea de Ştiinţe Juridice (Juridicum), Biblioteca Universitară, sala de

concerte şi congrese Beethovenhalle etc., iar altele au fost modernizate şi

extinse, cum este Complexul clinicilor universitare de pe terasa superioară

numită aici Venusberg. Implicit s-au construit cămine studenţeşti, iar pentru

numeroşi funcţionari, oameni de afaceri, muncitori etc., au luat fiinţă cartiere

întregi în spaţiile libere ce existau între noile cartiere.

Alături de acestea, în Bonn s-au dezvoltat o serie de noi ramuri

industriale, între care se remarcă ceramica fină, materialele de construcţii,

industria chimică şi adezive, aparatură medicală şi ştiinţifică realizate în

colaborare cu Universitatea şi Facultatea de Medicină. Totodată, se extinde, pe

scară largă, prelucrarea fructelor şi legumelor, fabricarea lichiorurilor,

conservelor etc. Un rol deosebit de important la aspectul actual al oraşului l-au

adus construirea sediilor unor bănci, a unor asociaţii publice şi particulare,

precum şi numeroasele hoteluri şi supramagazine etc, care deţin principalele

clădiri reprezentative din centru, cele mai multe cu doar 4–5 etaje, spre a nu fi în

distonanţă cu restul clădirilor din jur.

Oraşul actual după 1969 – Marele Bonn (Die aktuelle Stadt nach

1969 – Gross Bonn)

Datorită funcţiei sale de capitală a R. F. Germania, a dezvoltării sale

culturale, industriale şi comerciale, precum şi a apariţiei de noi cartiere, oraşul

Bonn s-a extins mult în afara limitelor sale administrative existente după cel de

al II-lea Război Mondial. De aceea, în anul 1969 are loc o reformă

administrativă prin care Bonnul înglobează cele două oraşe învecinate Bad

Godesberg şi Beul, precum şi 38 de sate din jur, primind deumirea familiară

Gross-Bonn (Marele Bonn).

Între aşezările suburbane anexate pe malul stâng al Rinului, pornind de

la nord la sud, se remarcă: Hersel, Buschdorf, Dransdorf, Messdorf, Lessenich,

192

Duisdorf, Nettekoven, Lengsdorf, Ippendorf, Hartberg, Ückesdorf, Rötghen,

Friesdorf, Plittersdorf, Schweinheim, Rungdorf, Muffendorf şi Mehlem. Pe malul

drept al Rinului, pornind de la nord la sud, menţionăm localităţile: Bergheim,

Geislar, Schwarz-Rheindorf, Vilich, Vilich-Müldorf, Vilich-Rheindorf,

Bechlinghoven, Holzlar, Pützchen, Limperlich, Kohlkaul, Heidebergen,

Gielgen, Roleber, Kündinghoven, Niederholtorf, Oberholtorf, Ramersdorf şi

Oberkassel. Prin aceasta, oraşul atinge o suprafaţă de 141 km2, dublându-şi

numărul de locuitori, de la circa 150 000 la peste 300 000 locuitori.

În noul său perimetru, oraşul Bonn adăposteşte peste 1 000 de unităţi

industriale, 63 de şcoli elementare şi medii, 16 şcoli speciale pentru handicapaţi,

9 licee reale, 21 de gimnazii şi 7 şcoli profesionale. Universitatea Renană

„Friedrich-Wilhelm" are în prezent peste 20 000 de studenţi, la care se adaugă

cei de la Academia de Studii Economice şi Administrative şi cei de la Facultatea

de Medicină, în total numărul lor depăşind 30 000. Şi din punct de vedere

edilitar, oraşul se îmbogăţeşte prin construirea noului sediu administrativ şi a

primăriei sub forma unui bloc ultramodern cu 15 etaje, a sediului unor noi

instituţii şi ministere, precum şi a noi hoteluri, între care se remarcă hotelul

Maritim şi Continental.

Actualmente, prin Bonn trec trei şosele magistrale, iar în apropiere

trece autostrada Köln–Frankfurt am Main. De asemenea, prin gara construită în

anul 1896 trec zilnic 125 de trenuri de persoane, o mare parte internaţionale, iar

în apropiere, la 22 km nord-est, la marginea localităţii Porz-Wahn, se află

aeroportul internaţional Bonn/ Köln.

Pe malul Rinului se găseşte un port comercial şi debarcadere pentru

numeroasele vase de pasageri, care fac legătura între Olanda şi Belgia cu Franţa

şi Elveţia, iar pe canalele ce leagă Rinul cu Dunărea, unele vase ajung până în

Austria, Cehoslovacia, Ungaria şi România.

Prin poziţia sa geografică, oraşul Bonn este un important punct de

plecare în masivele muntoase din jur, cum sunt Siebengebirge, în care se află

cea mai veche rezervaţie naturală din Germania numită Drachenfels (1927), în

Munţii Eifel unde se găseşte cel mai important lac de tip maar din Europa

(Laacher See) şi în Munţii Westerwald.

SELEKTIV LITERATUR

Baume, P. la (1975), Die Römer am Rhein, ed. a III-a, Wihelm Stollfuss Verlag,

Bonn.

Mayer, E., Fehn, K., Höllermann, P.-W. (1988), Bonn-Stadt und Umland,

H.58, Ferd. Dümmlers Verlag, Bonn.

Philippson, A. (1951), Die Stadt Bonn. Ihre Lage und räumliche Entwicklung,

Bonner Geographische Abhandlungen, H. 2, Ludwig Röhrscheid

Verlag, Bonn.

193

Sieber, H. Hawranke, Renate, Sachsse, G., Schafangs, Th. (1977), Bonn,

ed. a III-a, Verlag Wolfgang Weidlich, Frankfurt am Main.

Siefert, F. (1975), Das deutsche Städtelexikon, ed. a II-a, Südd. Verlaganstalt,

Ludwigsburg.

Stiehl, E. (1977), Die Stadt Bonn und ihr Umland. Ein geographischer

Exkursionsführer, Arbeiten zur Rheinischen Landeskunde, H. 66,

Ferd. Dümmlers Verlag, Bonn.

194

EUROPA SUDICĂ –TRĂSĂTURI GEOGRAFICE

Cristian BRAGHINĂ

South Europe – geographical features. South Europe is known as

the cradle of many cultures and civilizations (Fenician, Greek, Latin

etc.). The specific natural conditions of this region have determined

the development of human settlements in the form of beehive type and

prolong droughts were counteracted through ancient development of

some irigation sistems. The Mediteranean shore presents many

comercial harbours, but especially balneoclimatic resorts stringed as

truely beads on the thread.

Cuvinte cheie: Europa, regiune, peninsulă, insulă, cordilieră, mesetă,

câmpie, vânturi locale, formaţiuni vegetale mediteraneene, staţiune

balneoclimatică.

Europa Sudică se suprapune, din punct de vedere fizico–geografic,

peninsulelor Iberică, Italică şi Balcanică.

1. CONDIŢIILE NATURALE

Relieful din această regiune aparţine, în cea mai mare parte Europei

tinere. În Cuaternar şi Actual, configuraţia a fost completată cu numeroase urme

glaciare în munţi, cu depuneri mari de galeţi de mari dimensiuni, în unele bazine

hidrografice. Acum s-a creat o reţea subterană bogată. Caracterul subteran şi

pluviometric a dus la formarea unor piemonturi şi glacisuri, dar şi la formarea

unor delte, cum sunt cele ale Padului şi Rhonului. (Marin, Marin, 2005)

Cordiliera Betică – apare sub forma unor munţi înalţi în S şi SE

Spaniei cu o largă deschidere la Mediterana; depăşesc 3 000 m altitudine. Au

bogate resurse de subsol şi sunt formaţi din şisturi cristaline şi roci sedimentare

cutate.

Meseta Spaniolă. Meseta reprezintă un podiş dezvoltat în limitele

structurilor paleozoice, făcând parte din cutările armoricane (hercinice). Ea a

funcţionat ca un soclu, relativ rigid, înregistrând mişcări epirogenetice pozitive

sau negative. Culmile (Sierrele) care străbat podişul de la nord-est către sud-vest

şi pornesc din vestul sistemului muntos iberic şi până la Oceanul Atlantic; sunt

rezultatul mişcărilor de cutare ale Alpilor care au cuprins şi acest masiv,

producându-i ample dislocări în partea mediană. Aceste sierre formează o culme

Prof. univ. dr., Facultatea de Geografie a Universităţii din Bucureşti.

195

centrală care poate fi considerată chiar cordilieră. Către sud, Castilia Nouă se

continuă cu Sierra Morena, cu un versant impunător spre Valea Guadalquivir.

Câmpia Andaluziei se întinde în lungul fluviului Guadalquivir, având

o largă deschidere către Oceanul Atlantic. S-a format prin colmatarea unui golf,

în intervalul Terţiar–Cuaternar, barat de cordoane litorale. Contactul cu

cordiliera se realizează printr-o treaptă colinară judicios amenajată agricol,

îndeosebi cu culturi comerciale (vie, citrice, măslin).

Munţii Apenini. Sistem de culmi care se desfăşoară pe teritoriul

Italiei între pasul Giovi (472 m) în nord şi Calabria în Sud. Apeninii au lăţimea

maximă la paralela oraşului Roma. Altitudinile maxime depăşesc 2 900 m

(Vf. Gran Sasso d’Italia sau Mailo – 2 795 m) în culmile Abruzzi şi scad către

nord (M-ţii Cimone, 2 165 m) şi sud (Pollino, 2 267 m). Apeninii s-au ridicat cu

ocazia cutărilor alpine, dar cuprind în matricea alpină şi structuri mai vechi,

hercinice. Sub aspect geomorfologic se împart în trei subunităţi: Apeninii de

Nord, Centrali şi Sudici. Pe cele două laturi, tireniană şi adriatică, Apeninii se

termină prin regiuni colinare neogene, Preapeninii în vest, continuaţi către mare

cu câmpii, şi Subapeninii, inclusiv câmpiile litorale adriatice.

Munţii Pindului (Voreia, Pindos, Notia, Pindos) ocupă jumătatea

occidentală a ţării depăşind 2 000 m în Vârful Smolikas. Sunt prezente formele

carstice dezvoltate pe calcare mezozoice şi terţiare, cu o desfăşurare în benzi

meridiane, mai ales depresiuni care cantonează lacuri, în parte amenajate

(L. Kremaston), dar şi un relief ruiniform legat de prezenţa gresiilor, a marnelor

grezoase, mai ales în nord.

Câmpia Padului. Între culmile subalpine şi Apeninii Nordici se

desfăşoară întinsa Câmpie a Padului. Are o largă deschidere către Marea

Adriatică. S-a format pe locul unei depresiuni tectonice (fosa Padului) care a

funcţionat mult timp ca un golf, barat, apoi, de un cordon litoral în spatele căruia

procesul de colmatare a creat această întindere de uscat de joasă altitudine. Se

termină printr-un ţărm destul de articulat, cu multe insule şi peninsule, deseori

cu faleze, dar şi cu câmpii litorale fertile datorită irigaţiilor, ca aceea de la Arta.

Este, prin urmare, un vechi bazin aluvial. Litoralul Câmpiei Padului este destul

de complex, ca peisaje remarcându-se: laguna Veneţiei care adăposteşte oraşul

Veneţia, mlaştinile din jurul golfului Trieste, lacurile şi nisipurile sub formă de

dune, la sud de deltă, extinsă şi la sud de Monfalcone.

Alpii Iulieni (Sloveniei) şi Podişul Karst. Peisajele sunt dominate de

cele specifice treptei montane, respectiv de un sector al sistemului alpin,

continuare, într-un anumit fel, al Alpilor Veneţiei (Italia) şi al Alpilor

Karawanken (Vf. Grintavec, 2 558 m), în prelungirea Alpilor Carnici, situaţi la

graniţa între Italia şi Austria. În Slovenia, Alpii se termină către sud-est prin

Podişul Karst. Aici se desfăşoară peisajele specifice treptelor joase ale reliefului,

adică ale culoarelor Sava, Drava şi Kupa, care traversează estul ţării

îndreptându-se către Dunăre (Câmpia Panonică). În limita acestor culoare, s-au

individualizat câteva depresiuni carstice – Ljubljana şi Celje – bine populate,

196

apoi, Complexul carstic Postojna, dominat de peştera cu acelaşi nume, care

reprezintă una din cele mai cunoscute şi vizitate regiuni carstice, inclusiv

peşteri, din Europa.

Olуmpus, o continuare spre sud a culmii Pieria, flanchează spre nord

Câmpia Thessaliei. Are înălţimea maximă de 2 911 m şi se continuă către sud

prin culmea Ossa şi mai la sud, Othris.

Câmpia Thessaliei din nordul Greciei este cuprinsă între Munţii

Macedoniei şi Munţii Pindului. S-a format într-o depresiune tectonică cu

depozite sedimentare de peste 2 500 m grosime; este compartimentată în două

subunităţi (o regiune înaltă, la vest de râurile Prica – Larisa şi o regiune joasă, în

est, denumită Trikkala, unde s-au format mlaştini pe un pat argilo-sedimentar).

Munţii Balcani se desfăşoară sub forma a două culmi aproape

paralele (planine – datorită caracterului şlefuit şi cu vegetaţie de păşuni), în nord

Stara Planina cu înălţimile cele mai mari 2 376 m (Vf. Botev), iar în sud, dincolo

de Valea Tundjei – Sredna Gora (1 604 m), culme mult restrânsă ca dimensiuni.

Între Struma şi Mesta se află Munţii Pirin, apoi, Rila (Vf. Musala – 2 925 m) şi

Munţii Rhodopi (între Mesta şi Mariţa). Sunt formaţi, predominant, din şisturi

cristaline, cu forme greoaie, au relief glaciar (circuri, văi, custuri) mai ales în

Pirin şi Rila. Înălţimea Vitoşa se ridică la 2 290 m deasupra Depresiunii Sofia.

(Marin, Marin, 2002)

Ţărmurile sunt variate, de la cel de tip cu cordoane litorale, plaje şi

perisipuri (nord-vestul Mării Adriatice), până la cele abrupte, stâncoase, de tip

vulcanic (Insulele Egeene, Insulele Lipari). Unele ţărmuri au delte cu o înaintare

liniară foarte rapidă. Ţărmul Dalmatic face excepţie, fiind cu numeroase insule

alungite şi canale pe litoralul croat.

Principalele condiţii climatice generate de întâlnirea alizeelor cu

masele de aer polar în timpul iernii, impun uscăciune, prin urmare există o

alternanţă a sezoanelor foarte bine diferenţiate. Sunt prezente o vară caldă şi

secetoasă şi o iarnă blândă şi ploioasă; seceta din timpul verii se prelungeşte,

afectând culturile sau chiar vegetaţia spontană/naturală. Iarna, toamna şi parţial

primăvara se instalează un aşa-numit sezon ploios, iar regimul termic şi

pluviometric este legat de prezenţa şi deplasarea zonei de convergenţă

intertropicală din emisfera nordică (aerul cald al Africii de Nord este antrenat

spre sudul Europei). Aşa se explică de ce la Marsseille iarna are puţine zile

geroase, iar verile sunt secetoase şi prelungite. În sudul Spaniei la Almeria,

pătrunderea maselor de aer cald interferează cu vânturile de vest atlantice,

determinând prelungirea unor ploi şi în luna mai. În schimb, în localitatea

Famagusta (Cipru), situată la aceiaşi latitudine cu Almeria, se înregistrează

anual 160–180 zile secetoase. Ploile au, în general, un caracter torenţial şi se

înregistrează dimineaţa şi spre prânz. De multe ori, caracterul torenţial duce la

distrugerea recoltelor. Aceeaşi distrugere se înregistrează şi ca urmare a secetei

cauzată de pătrunderea anticiclonilor tropicali. Cantitatea totală de precipitaţii

din timpul anului este variabilă şi este determinată de expoziţia versanţilor, de

197

altitudinea reliefului; aşa se explică de ce în unele regiuni joase de podiş,

precipitaţiile sunt de 230–250 mm, iar pe coasta Dalmaţiei şi pe versanţii

Dinaricilor, precipitaţiile depăşesc 700 mm. Există două vârfuri de creştere a

precipitaţiilor: unul de toamnă sau sfârşit de toamnă şi unul de primăvară sau

sfârşit de iarnă (în general egale, atât ca intensitate, cât şi cantitate). Condiţiile

naturale de întâlnire a maselor de aer polar cu cele de aer tropical şi ale maselor

de aer vestice cu cele ale Mediteranei, determină, pe fondul circulaţiei generale a

atmosferei, deplasări locale ale maselor de aer (vânturi) cu caractere termice

diferite (Cocean, 2005):

– sirocco – vânt fierbinte ce vine de pe ţinutul saharian, format în zona

subtropicală, care ajunge până în Italia, Sardinia, Sicilia, Corsica;

– bora – vânt rece care traversează Munţii Dinarici de la nord-est spre

sud-vest, afectând litoralul dalmatic adriatic;

– mistralul sau transmontanul – care se formează în Masivul Central

Francez, traversează unităţile montane din jur (Alpii Provensali şi Alpii

Dauphiné) îndreptându-se spre Coasta de Azur, unde elimină efectul vântului

uscat de tip sirocco şi învăluie ţinutul cu un aer mai rece, mai plăcut, moderând

uscăciunea.

Hidrografia este formată din ape curgătoare cu caracter torenţial

determinat de regimul pluviometric hivernal; unele râuri seacă în totalitate vara

sau au o scurgere semipermanentă. Câteva artere hidrografice (Guadalquivir,

Tigru, Ebru) au un regim de scurgere mai constant. Unele ape de suprafaţă

cunosc variaţii de nivel, în special la cele două vârfuri pluviometrice, iar

scurgerea este afectată în foarte multe cazuri de structura petrografică a regiunii

străbătute (în special, în regiunile carstice), fapt ce duce la modificarea debitului

în sectoarele mediu şi inferior.

Există ape subterane care prezintă un grad ridicat de mineralizare

(sulfuroase, sulfatate, carbonatate şi feruginoase), dar şi un grad termic ridicat în

Sicilia, Mezzogiorno ce depăşesc 60–70°C. Sunt şi ape minerale folosite şi în

scopuri terapeutice, precum cele de la Bolzano, Treviso, Tirana, Thessaloniki. În

unele peşteri din Pod. Karst, din Munţii Albaniei şi din Pod. Peloponez se găsesc

lacuri interioare şi chiar condiţii de formare a unor izbucuri.

Vegetaţia mediteraneană este, în general, alcătuită din tufişuri şi

asociaţii dezvoltate pe locul fostelor păduri şi asociaţii vegetale xerofite

(I. Marin, M. Marin, 2002). În funcţie de compoziţia lor, asociaţiile vegetale

mediteraneene sunt:

formaţiunea de maquis (denumire corsicană) acoperă regiuni litorale

din Sardinia, Corsica, Italia, Franţa şi se formează pe un substrat silicos; are în

alcătuire măslin sălbatic, laur, mirt;

formaţiunea de garriga cuprinde stejarul de cârmâz, palmierul pitic,

rozmarinul şi se formează pe roci calcaroase, iar înălţimea arbuştilor variază

între 2 şi 3 m;

198

formaţiunea de friggana – specifică Greciei; este alcătuită din

măslin sălbatic, laur şi dropiţă;

formaţiunea de chaparal caracteristică pentru sudul Portugaliei; are

în componenţă arbuşti intercalaţi cu quercinee, cum este stejarul moale (Quercus

dumosa);

formaţiunea de mattoral care, alături de speciile arbustive, prezintă

numeroase specii de graminee.

Principala formaţiune vegetală – pădurea – urcă în altitudine până la

1 500 m şi este alcătuită din pin, brad, stejar; această pădure s-a adaptat

condiţiilor de uscăciune, dând frunzei o formă alungită; cele mai late sunt

acoperite cu un strat fin de ceară. Tulpiniţele de ierburi (graminee) sunt

acoperite cu perişori. Toate acestea constituie adaptări la uscăciune pentru

încetinirea evapotranspiraţiei. Chiparosul (Quercus illex) şi pinul negru

(Quercus suber) sunt două specii arboricole specifice vegetaţiei mediteraneene.

Predomină quercineele mezotermofile, cum sunt cerul (Quercus ceris) şi gârniţa

(Quercus frainetto), iar în sudul Spaniei (Andaluzia) se află peste 30 de specii de

stejar specific Magrebului, cum este cel denumit Quercus mirbekii.

Regiunea mediteraneană este cunoscută şi sub denumirea de regiunea

măslinului (peste 30 de specii de Olea) şi mai puţin a cedrului. După secolul al

XIII-lea s-a adaptat foarte bine Pinul de Alep (Pinus mahaleb).

Europa Sudică este cunoscută ca un important leagăn de cultură şi

civilizaţie, de aceea, încă din mileniile II – III î.Hr. s-au dezvoltat numeroase

civilizaţii de sorginte feniciană, greacă, latină şi elenistică, peste care s-au

suprapus cele de sorginte germană, maură, arabă şi turcă. Intervenţiile antropice

antice, medievale şi moderne au produs numeroase modificări în peisaj.

Aşezările umane s-au adaptat condiţiilor naturale specifice prin dezvoltarea unor

aşezări de tip stup, iar condiţiile de secetă prelungită au fost contracarate prin

dezvoltarea unor străvechi sisteme de irigaţie. Ţărmul Mediteranei este presărat

cu numeroase porturi comerciale, dar şi cu numeroase staţiuni balneoclimatice

care se înşiruie ca adevărate ghirlande (Costa Brava, Costa del Sol, etc.).

2. ŢĂRILE COMPONENTE

SPANIA

Spania ocupă 5/6 din suprafaţa Peninsulei Iberice. Partea centrală,

Meseta, este divizată în două. Câmpiile aluvionare (Câmpia Andaluziei) şi

depresiunile deluroase (a Aragonului) pătrund între Meseta şi munţii care o

înconjoară (Cantabrici, Pirinei, Cordiliera Betică). Altitudinea maximă a

peninsulei se găseşte în Munţii Sierra Nevada – Vârful Mulhacen, 3 478m, dar

vârful cel mai înalt al ţării – Pico de Taide (3 718m) se află în Insulele Canare.

În componenţa teritorială a ţării, intră şi Insulele Baleare.

199

Dacă la sfârşitul anilor ’70 Spania era considerată o ţară agrar-

industrială, marea proprietate funciară deţinând ponderea principală în structura

proprietaţii agricole, după moartea dictatorului Francisco Franco şi instaurarea

pe tron a regelui Juan Carlos al II-lea, Spania a intrat într-o nouă etapă a

dezvoltării sale, parcurgând, atât etapele democratizării vieţii politice, cât şi pe

cele ale dezvoltării industriale, mai ales după aderarea la Uniunea Europeană.

Industria energetică se bazează pe exploatarea huilei, pe centrale

nucleare şi hidrocentrale. Industria prelucrătoare (siderurgia, construcţiile de

maşini grele, industria chimică) se bazează pe materii prime proprii. În ultimii

ani s-au dezvoltat acele ramuri industriale care necesită forţă de muncă calificată

(industria autoturismelor, electronică, farmaceutică). Şomajul atinge proporţii

mari, mulţi spanioli îşi caută locuri de muncă în străinătate (Franţa, Germania).

Agricultura rămâne un sector important al economiei. Pe terenurile irigate,

campo vegadio, se practică o agricultură intensivă, aici cultivându-se citrice,

cereale, viţă-de-vie, măslini şi legume. Spania este o mare producătoare şi

exportatoare de vinuri şi ulei de măsline. Creşterea animalelor are un rol

secundar, se cresc ovine, porcine, viermi de mătase şi în ferme speciale, tauri

pentru coride. Este de menţionat şi pescuitul. O pondere importantă în realizarea

venitului naţional revine industriei turistice. Numărul mare al turiştilor

(62 milioane) este datorat peisajelor frumoase de pe litoralul Mediteranei,

monumentelor de cultură şi artă din oraşe, serviciilor oferite la preţuri

avantajoase.

Sub raportul dotării, aportului naţional şi funcţionalităţii diferitelor

regiuni, în Spania se deosebesc (Marin, Marin, 2005):

Regiunea Mediteraneană. Include: Catalonia, Valencia, Murcia,

parţial Andaluzia. Este cea mai populată regiune a Spaniei şi cuprinde cele mai

importante oraşe: Barcelona, Valencia, Murcia, Cartagena, Alicante, Almeria,

Malaga. Condiţiile naturale sunt favorabile dezvoltării unor activităţi comerciale

şi de transport, industriale, şi agricole. Se remarcă rolul oraşului Barcelona cu un

profil economic complex (industrial, deşi multă materie primă se importă):

comercial, cultural, administrativ, dar mai ales turistic), incluzând şi oraşele

satelit Badalona, Sabadel, Tarrossa, Hospitalet, Valencia – un oraş industrial

(siderurgie) şi comercial; Murcia şi Cartagena – un nucleu al industriei

siderurgice, petrochimice şi a construcţiilor navale; Almeria şi Malaga – centre

ale industriei constructoare de maşini şi ale industriei uşoare; Algeciras – centru

petrochimic. Regiunea se remarcă prin potenţialul şi activităţile turistice, dar şi

printr-o agricultură, în principal de piaţă. Poate fi alăturată regiunii

mediteraneene şi regiunea Aragon – care gravitează spre Mediterana – cu oraşul

Zaragoza, nucleu industrial (construcţii de avioane, industrie textilă), important

nod de comunicaţii, legat printr-o magristrală cu Barcelona, situat pe un culoar

activ din punct de vedere agricol (canalul de irigaţie – Canal Imperial de

Aragon).

200

Regiunea Nordică. Include Navarra, Ţara Bascilor, Cantabria,

Asturia, Galicia şi oferă condiţii naturale optime, cu multe precipitaţii, cu

zăcăminte de cărbune şi fier cu industrie prelucrătoare, mai ales siderurgică

(feroasă şi neferoasă), apoi chimică şi petrochimică. Oraşele mai importante

sunt: Oviedo, Santander, Gijon, San Sebastian, Bilbao. Sunt prezente

construcţiile navale, aerospaţiale, industria lemnului, industria textilă.

Regiunea Centrală. Cuprinde cele două Castilii, regiunea Aragon şi

Andaluzia. Rolul principal îl are Madridul, rol de oraş polarizant, în care funcţia

industrială este activă prin industria construcţiilor de maşini (autovehicule,

avioane), industria chimică, textilă şi alimentară cu ramuri tradiţionale, apoi

funcţia comercială, cultural-administrativă etc.

PORTUGALIA

Această ţară este situată pe rama vestică a Mesetei şi pe Câmpia

litorală atlantică – Câmpia Portugaliei. Portugalia continentală este împărţită în

două de râul ei principal, Tagus (Tejo). Alte râuri importante sunt: Douro,

Minho şi Guadiana. Ca şi râul Tagus, toate izvorăsc din Spania. În nord, relieful

este format din munţi. Cel mai înalt punct al Portugaliei se află în partea

insulară: Mount Pico (2 351 m), în Azore. În sud, spre Algarve, relieful este

format mai ales din câmpii, şi clima de aici este ceva mai călduroasă şi mai

uscată, decât în nordul răcoros şi ploios.

Cele două oraşe mari, Lisabona şi Porto, concentrează mai mult de o

treime din populaţia ţării. Economia Portugaliei a devenit o economie

diversificată şi în continuă creştere, bazată pe servicii, de la aderarea la Uniunea

Europeană, în 1986. În ultima decadă, guverne succesive au privatizat multe

firme controlate de stat şi au liberalizat zone-cheie ale economiei, incluzând

sectoarele financiar şi telecomunicaţiile. Ţara s-a calificat pentru Uniunea

Monetară Europeană (EMU) în 1998 şi a început să folosească noua sa deviză,

euro, pe 1 ianuarie 2002, împreună cu alte 11 state membre ale UE.

ITALIA

După cel de-al II-lea Război Mondial, Italia s-a transformat într-o ţară

industrială, adâncindu-se decalajul dintre nordul industrial şi sudul patriarhal.

Italia de Sud. Aici, ramura conducătoare este agricultura; tot în

această regiune, creşte şomajul şi migraţia în masă a populaţiei. Rezolvarea

acestor probleme nu a fost posibilă nici prin înfiinţarea unor ramuri industriale,

sau prin atribuirea de terenuri agricole ţăranilor. În industrie, datorită lipsei de

materii prime proprii, s-au dezvoltat acele ramuri care necesită o forţă de muncă

calificată (construcţii de autovehicole, petrochimie, mecanică fină şi textilă). În

porturi sunt concentrate intreprinderile chimice şi metalurgice bazate pe

importul petrolului, minereului de fier şi a cocsului. Cea mai mare parte a

201

producţiei industriale se concentrază în triunghiul Milano–Torino–Genova.

Industria meşteşugărească are un rol important în executarea produselor

tradiţionale (sticlărie veneţiană, articole textile, mătăsuri, articole din piele

florentine). În Câmpia Padului s-a dezvoltat o agricultură intensivă.

Italia de Nord. Se desprinde ca o unitate foarte bine dotată economic,

cu oraşe printre cele mai mari ale ţării (Milano, Torino, Veneţia, Trieste, Genova

etc.), cu o pondere substanţială în potenţialul industrial al ţării (industria veche şi

diversificată, autovehicule, siderurgică, petrochimică, textilă, alimentară) şi

agrar (agricultura complexă a Câmpiei Padului), fiind principala poartă a

schimburilor economice cu exteriorul cu mari axe de comunicaţie care leagă

Italia de Elveţia, Germania, Austria şi de aici mai departe. Nenumărate obiective

naturale şi socio-economice dintre cele mai importante la scară naţională şi

internaţională susţin activităţile turistice.

Italia Centrală. Dominată de prezenţa oraşului Roma, are o economie

relativ echilibrată, industria jucând un rol secundar, cu o ofertă turistică de

excepţie.

SLOVENIA

După dispariţia Imperiului Austro-Ungar, în timpul celui de-al II-lea

Război Mondial, Slovenia devine o parte a noului Regat al Serbiei, Croaţiei şi

Sloveniei în 1918, iar mai târziu, Iugoslavia, devenită socialistă în timpul lui

Tito. După moartea acestuia (1980), situaţia economică şi politică s-a deteriorat,

ceea ce a dus la o serie de conflicte în anii ’90. Slovenia a fost prima republică

ce a ieşit din federaţie, obţinând independenţa într-un mod relativ pacifist, în

anul 1991.

Slovenia a fost mereu cea mai prosperă regiune a Iugoslaviei şi a

realizat cu succes trecerea de la o economie socialistă la una capitalistă; a fost

printre primele state care s-au alăturat Uniunii Europene la 1 mai 2004 şi a

adoptat moneda europeană.

Pitoreasca Ljublijana este capitala Sloveniei şi reprezintă un punct de

atracţie pentru un număr mare de excursionişti. Este situată în inima Sloveniei,

înconjurată de malurile fluviului Ljubljanica, şi se află la numai 2 ore de toate

graniţele.

Asocierea unor particularităţi ale cadrului natural cu cele umane şi

economice într-o structură funcţională a permis individualizarea a trei areale:

regiunea Mura–Drava, având ca exponent oraşul Maribor, cu resurse

hidroenergetice, industria de prelucrare, siderurgică, lemnului, textilă şi activităţi

turistice; regiunea Centrală a Savei – principala regiune economică a ţării, dar

şi turistică cu numeroase staţiuni (Bled, Kranjska-Cerjo) şi cea de-a treia

regiune, cea a litoralului, la golful Trieste – cu rolul polarizator al portului

Koper.

202

CROAŢIA

Diversitatea cadrului natural, structura social-economică şi condiţiile

istorice, poate mai puţin cele din ultimii cinci ani, au marcat existenţa unor

deosebiri spaţiale ale Croaţiei. Astfel, se disting: o regiune nordică ce include şi

Slavonia, în care se găsesc oraşele Zagreb, Osijek, Sisak, Slovonski-Brod,

Karlovač şi care concentrează o bună parte a populaţiei ţării, a industriei şi o

agricultură corespunzătoare. Aici, se remarcă industria energetică, dar mai ales

industria alimentară, parţial industria construcţiilor de maşini şi chimică şi o

regiune sudică, care include şi litoralul, se individualizează prin industria

construcţiilor navale (Rijeka, Split, Dubrovnik), industria metalurgiei neferoase

(prelucrarea bauxitei), având ca suport bogăţia resurselor hidroenergetice,

industria lemnului şi industria materialelor de construcţie.

Agricultura este dominată de cultura viţei-de-vie, a măslinului şi

citricelor. Peisajele deosebite, vestigiile antice şi medievale, prezenţa porturilor,

ocupă un loc deosebit în dezvoltarea economiei turistice.

SERBIA

Împreună cu cele două provincii autonome, Kosovo-Metohija şi

Vojvodina, fiecare cu un cadru mai ales socio-economic unitar, în contextul

istoric în care s-au dezvoltat, este o regiune foarte complexă. Ea cumulează două

regiuni industriale semnificative, regiunea Belgrad şi Culoarul Moraviei,

marcate de o economie dezvoltată, de prezenţa unor ramuri industrial–

tradiţionale (industria textilă, industria lemnului) şi de vârf (electronică,

electrotehnică), a policulturii (cereale, plante tehnice, viti-pomicultura, creşterea

animalelor), a căilor de comunicaţie de interes european, a unui turism de

vocaţie internaţională.

MUNTENEGRU

Se remarcă prin potenţialul unor resurse de subsol, al industriei

energetice, al agriculturii mediteraneene, în principal cultura măslinului şi a

citricelor, al turismului dalmatic cu multe staţiuni litorale.

GRECIA

Ponderea unor activităţi, numărul oraşelor cu implicaţii profunde în

economia ţării, valoarea schimburilor şi rolul căilor de comunicaţii separă în

Grecia trei regiuni şi anume:

Grecia de Est, înţelegând prin aceasta regiunea egeeană, inclusiv

Tracia şi Macedonia; Grecia de Vest (Ionică) şi Peloponezul (I. Marin,

M. Marin, 2005).

203

Se remarcă prin prezenţa celor mai importante oraşe ale ţării şi anume:

Athena, cu sfera ei de influenţă care acoperă aproape întreaga ţară, o zonă

metropolitană în care fenomenul urban şi industrial este intens, cea mai mare

parte din populaţia activă fiind ocupată în industrie şi servicii. Acelaşi lucru este

specific şi oraşului Salonic şi în mai mică măsură oraşului Larissa din Thessalia.

Aici, este concentrată aproape toată industria prelucrătoare (siderurgia, industria

chimică şi petrochimică, industria textilă, a materialelor de construcţie) şi o

parte din industria extractivă (bauxită, minereuri de fier, aur, cărbune), industria

construcţiilor navale (Athena–Pireu, Salonic), activitatea de transport în

principal maritim, turismul.

Peloponezul, prin cele două oraşe, Patras şi Corinth, ambele situate la

golful şi canalul Corinth, este marcat de o agricultură care impune specificul

economic al regiunii. Se cultivă: măslin, citrice, viţă-de-vie, tutun. Sunt prezente

industria textilă şi extractivă (cărbune, zinc). Este o regiune turistică extrem de

importantă.


Caloianu, N., Gârbacea, V., Marin, I., Rădulescu, I. (1982), Geografia

continentelor. Europa, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Cocean, P. (2005), Geografia Europei, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-

Napoca.

Marin, I., Marin, M. (2002), Medii şi regiuni geografice pe glob, Edit.

Universitară, Bucureşti.

Marin, I., Marin, M. (2005), Europa. Geografie regională, Edit. Universitară,

Bucureşti.

Matei, H., Neguţ, S. şi colab. (2005), Statele lumii, Edit. Meronia, Bucureşti.

Rusu, E. (2003), Geografia continentelor – Asia, Edit. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti.

IV

DISCUŢII /

DISCUSSIONS

206

O DISCIPLINĂ GEOGRAFICĂ NEGLIJATĂ: TOPONIMIA

Lucian BADEA*

A neglected geographic discipline: Toponymy. During the period

of Romanian geographic school assertion, a tradition of toponymy

geographic study was established. In strong connection with the

historical–geographic surveys, it came as an answer to the need of

explaining the way of reflection in toponymy , both of the relations

human being-environment and also of certain historical events that

left their marks in the territory. The knowledge sphere of toponymy is

very large and varied and the information offered is of great utility.

That is why it has to be closely looked at to ensure the accurate

registration,unaltered use and especially the correct attribution of new

names with which the toponymical national thesaurus is continually

getting richer, alongside with the diversification of the anthropical

activity and the environment change. Lately, it is to be noticed a less

concern for the toponymy study, both in the superior education and

also in the research field, that will not contribute to the growth of the

Romanian geography spirituality.

Cuvinte cheie: toponimie, geografie istorică.

Cercetarea geografică a toponimiei a constituit o preocupare de seamă

a înaintaşilor, mentori ai şcolii geografice româneşti, nu ca un „apanaj

intelectual”, ci ca necesitate de explicare, fie a modului de reflectare a

raporturilor dintre om şi mediu în denumirile geografice, fie a unor evenimente

istorice care au lăsat urme în teritoriu. Mai târziu, la această necesitate ştiinţifică

de început, pe măsura îmbogăţirii toponimiei şi amplificării utilizării numelor

geografice, a devenit tot mai pregnantă necesitatea consemnării şi utilizării

corecte a numelor, mai ales în condiţiile actuale ale intensificării circulaţiei şi a

relaţiilor (tot mai diversificate) la nivel mondial.

Toponimia, cercetată din latură geografică, strâns legată de geografia

istorică, are o latură informativă de mare cuprindere şi cu adresabilitate foarte

largă. Ca urmare, informaţia oferită (ca orice informaţie ştiinţifică de utilitate

comună) trebuie făcută cu grijă şi cât mai corect. Iar această grijă se referă în

egală măsură la consemnarea exactă a fiecărui toponim şi la atribuirea corectă a

numelor cu care zestrea toponimică se îmbogăţeşte continuu.

Implicaţiile toponimiei sunt mari şi diverse şi de aceea, acesteia i s-a

acordat atenţie şi a ajuns să constituie chiar capitole aparte în studiile regionale

şi în lucrările mari, de sinteză, aşa cum este Monografia Geografică a

* Cercet. ştiinţific principal, dr., Institutul de Geografie al Academiei Române.

207

R. P. Române (1960) şi nu este vorba numai de inserarea unor capitole special

destinate toponimiei; pentru elaborarea unor astfel de lucrări s-au stimulat

preocupările şi s-au stabilit norme de consemnare a diferitelor categorii de nume

(oronime, hidronime, oiconime etc.). Acţiunea s-a amplificat în perioada de

pregătire şi de elaborare a Atlasului Geografic Naţional (1972–1979) când, în

Institutul de Geografie a funcţionat un colectiv pentru stabilirea normelor de

scriere a numelor, care a colaborat cu Comisia de cultivare a limbii române a

Academiei (pe atunci condusă de acad. Alexandru Graur).

Prin iniţiativa profesorului Ion Conea şi sub conducerea sa, în Institut

şi-a desfăşurat activitatea un cerc de toponimie (cu expuneri şi discuţii asupra

constatărilor în activitatea de teren, referitoare la numele geografice) care a

antrenat câţiva cercetători ce-şi vor continua preocupările în anii de după

retragerea profesorului Ion Conea. Ceea ce s-a stabilit şi consemnat atunci, în

Atlasul Geografic Naţional, a fost preluat şi amplificat în Tratatul de geografie

elaborat ulterior, dar acesta este valabil numai pentru o parte mică a

nomenclaturii geografice (în general din cea considerată majoră), însă, nici

aceasta nu a fost respectată în lucrările de largă circulaţie, autorii, mai mult sau

mai puţin avizaţi, mergând fie pe calea părerilor personale, fie a folosirii

numelor cu totul la întâmplare, fără discernământ. Iar aceasta, în ciuda faptului

că, în toată această perioadă, s-au luat măsuri pe plan internaţional (pe linia

ONU) pentru normalizarea şi standardizarea scrierii numelor geografice (acţiune

la care România a aderat şi a participat în mod activ).

Diminuarea interesului pentru toponimie este vizibilă, atât pentru

pregătirea geografilor, cât mai cu seamă pentru cercetarea acesteia. Cercetarea

toponimiei este ceva mai dificilă pentru că implică o pregătire anume a

specialistului care, pe fondul unei culturi geografice largi, trebuie să aibă

cunoştinţe de istorie şi din domeniul lingvisticii. Pare mai dificilă o astfel de

pregătire, dar cunoaşterea şi ocrotirea tezaurului toponimic naţional, nu numai

că merită, dar chiar impune orice efort, iar aceasta cu atât mai mult, cu cât

reflectă o latură importantă a spiritualităţii geografiei româneşti.

Păstrarea şi explicarea numelor geografice reprezintă o necesitate

ştiinţifică de prim ordin şi totodată, o problemă – cum spunea profesorul Vintilă

Mihăilescu – de ordin patriotic. De aceea, este de neînţeles, de ce în

învăţământul geografic, ca şi în cercetarea geografică, i se acordă o atenţie tot

mai diminuată.

Numele de pe teritoriul României au origini diverse, iar cele din

provinciile ocupate până la întregire au fost supuse unei continue presiuni. Şi nu

este vorba de influenţe normale care pot apărea oriunde, ci chiar de modificări

agresive prin schimbare şi traducere. Poate tocmai acest fapt face studiul

numelor geografice interesant şi mai tentant pentru cercetător. Iar aceasta, cu

atât mai mult, cu cât domeniul toponimiei este plin de ipoteze şi interpretări

variate, se pot manifesta (sau resimţi) diferite tendinţe subiective, ceea ce în

ansamblu, îl face şi mai atractiv.

208

Exemple de acest fel sunt nenumărate şi variate, unele chiar devenite

curiozităţi ale ştiinţei toponimice. Spre a ilustra aceste afirmaţii ne vom opri

asupra unui exemplu pe deplin edificator, pentru care profesorul Ion Conea a

avut o adevărată pasiune.

În traseele pe care le-am făcut împreună în Carpaţii Meridionali,

pretutindeni Domnia Sa se interesa, între altele de termenul şi numele bărc,

berc, Bărc.

În Dicţionarul limbii române moderne (1958, p. 77), ca şi în DEX

(1984, p. 82), berc (pentru bărc) însemnează „dumbravă, pădurice”, iar un tânăr

cioban din Ţara Loviştei spunea că atunci când se apropie vremea urâtă, cu

furtună „trage oile la bărc”, adică la adăpostul marginei de pădure, iar alt cioban

de la o stână de sub Negoiu preciza: „bărc este o poiană cu iarbă în pădure...

unde pasc oile şi se odihnesc după ce le-am adăptat”. În Munţii Mărginimii

Sibiului, Ion Conea a notat precizările celor de la Jina: bărc înseamnă pădure,

„Bărc spunem la codru, adică la o pădure mare”. Deşi termenul se află în

limbajul actual al celor de la munte, în special al ciobanilor, dicţionarele îl dau

ca avânt la origine cuvântul maghiar berek care înseamnă dumbravă, pădurice

sau zăvoi (după dicţionarul lui August Scriban).

Este destul de curioasă această explicaţie a lingviştilor mai ales dacă

luăm în seamă răspândirea numelui Berc, Bercu, Berca şi altele foarte

numeroasele nume de sate din familia acestui cuvânt: Bârca (Dolj şi Olt), Bercu

(Hunedoara şi Satu Mare), Bărcuţ (Braşov), Bărcaciu (Gorj), Bercea (Sălaj),

Berca (Buzău), sunt cinci sate Bărcăneştei, Bercheşti (Suceava) etc. Sunt şi mai

numeroase pâlcurile de pădure, de înălţimi, de şesuri sau versanţi cu numele de

Bărc–Berc răspândite în toată ţara, ca de exemplu: Berc, pădurice aproape de

Şimleul Silvaniei; Bercu loc în lunca Almaşului, Dealul Berc, culme în Munţii

Ignişului, Bercu Roşu înălţime la nord de Sibiel, Bărcuţ, deal în Podişul

Hârtibaciului etc. Exemplele pot continua şi demonstrează marea lor răspândire

ca oiconime, ca oronime, hidronime şi ca antroponime (în special sub forma

Bercea, Berceau).

Este, într-adevăr, surprinzătoare răspândirea acestui nume pe tot

teritoriul ţării şi, pornind de la presupusa lui provenienţă din maghiarul berek,

devine de neexplicat cum de este cuvânt, încă, viu în limbajul celor de la munte

şi răspândit ca nume sub diferite forme în regiuni în care elementul maghiar este

foarte greu de admis (geografic şi istoric, în egală măsură).

Pe marginea acestui nume s-au făcut multe comentarii şi speculaţii,

unele, dacă n-ar fi de-a dreptul fantaziste şi hilare, le-am putea considera

tendenţioase. Însă, sigur sunt dovada incompetenţei şi inculturii.

Cu câţiva ani în urmă, pe un post de televiziune, un demnitar maghiar

de prim plan (cu rol însemnat în guvern), afirma cu mare siguranţă rolul unui

anume general magiar cu numele (presupus) Bercseny, care ar fi contribuit chiar

la dezvoltarea oraşului Bucureşti. Respectivul general şi nobil, intrat în dizgraţia

mai marilor de la Budapesta, s-a refugiat în Ţara Românească şi s-a aciuat pe

209

lângă oraşul lui Bucur, unde a înfiinţat un sat (azi, integrat acestuia) care poartă

numele numitului general, Berceni. Distinsul demnitar (erijat şi în toponimist),

pe semne că, neînţelegând corect limba română, nu era în măsură să facă

distincţia între Bercseny (probabil) şi Beceni care provine din Berca-Bercea-

Berceanu-Berceni, adică grupul sau neamul celor numiţi Bercea-Berceanu (şi

provin de la Berca), aşa cum Movileanu-Movileni provin de la Movilă şi satul

sau mahalaua lor se cheamă Movileni după numele locuitorilor. Exemplele de

acest fel sunt nenumărate şi trebuie subliniat faptul că, un număr foarte mare de

oiconime au la origine antroponime (Costeşti, Mihăileşti, Ioneşti, Mateeşti,

Titeşti etc.), dar multe antroponime indică locul de unde provin (Segărceanu de

la Segarcea, Cătăneanu de la Catene, Cârneanu de la Cârna etc.).

Aceasta este una din problemele toponimiei geografice care permite

urmărirea provenienţei şi eventualele deplasări de populaţie, fenomene de foarte

mare importanţă ştiinţifică. Revenind la bărc-berc şi la presupusa origine

maghiară, să vedem ce spune Ion Conea:

„...dacă ne gândim la răspândirea largă... a acestui cuvânt, la

înţelesurile lui diferite şi mai ales la faptul că el este prezent – ca temă sau

rădăcină într-un toponimic considerat de origine sigur cumanică (pentru sufixul

său – „lui”): (lacul) Bercelui din Lunca Dunării, lângă Turnu Măgurele, şi

dacă avem sate, Berca (Bârca) şi Berceni în Muntenia... şi nume de persoane,

Berciu şi Bercea în Oltenia, este greu să nu admitem că bărc sau berc din limba

română este, în realitate, un cuvânt de origine cumanică. În documentele

istorice din Transilvania este atestat onomasticul românesc – de origine

„turcică”: cumanică sau pecenegă – Berc, iar numele, fiind răspândit în toate

regiunile ţării, pune de la început la îndoială presupusa origine maghiară a

termenului de bărc sau berc” (I. Conea, L. Badea, Munţii Mărginimii Sibiului.

Cadrul antropogeografic, 2004, p. 78).

Dar, numele de Bărc desemnează diverse fenomene geografice:

pâlcuri de pădure, înălţimi, versanţi, poieni, locuri în şesuri. Diversitatea acestei

realităţi geografice n-a fost sesizată de lingvişti (de fapt, nici nu aveau cum, fără

a se sprijini pe ideea de diversitate şi de spaţialitate) şi tocmai aceasta

îndreptăţeşte punerea la îndoială a provenienţei din limba maghiară, cea

consemnată în dicţionarul limbii române.

Evaluând răspândirea numelui şi varietatea înţelesurilor termenilor cu

rădăcina bărc-berc, Ion Conea conchide:

„Bărc, răspândit pe tot teritoriul ţării, este un cuvânt pe care şi noi şi

maghiarii l-am moştenit de la acelaşi popor: cumanii (sau de la pecenegii, cei

vorbitori de aceeaşi limbă cu cumanii), care cumani (sau pecenegi) n-au

participat... numai la etnogeneza poporului maghiar, ci şi, în parte, la aceea a

poporului român (op. cit., 2004, p. 97).

210

Exemplul asupra căruia am insistat este unul dintre cele foarte

numeroase şi demonstrează fără dubii că, cercetarea toponimiei şi cunoaşterea

explicativă a numelor geografice reprezintă un domeniu mai mult decât

interesant şi foarte util. Acestea se însumează într-o problematică legată nu

numai de satisfacerea curiozităţii, ci şi de o anume pasiune ştiinţifică. În epoca

relaţiilor tot mai largi la nivel mondial şi a bazării pe o comunicare exactă şi

eficientă, corectitudinea utilizării numirilor este o necesitate şi devine o obligaţie

generală care nu poate face abstracţie de studiu, de normalizare, chiar de

standardizare. Tezaurul toponimic naţional nu mai poate rămâne la discreţia

oricui, indiferent de poziţia politică sau administrativă, de atribuţii şi de

specialitate, pentru a fi modificată în vreun fel. Avem nenumărate exemple de

schimbări de nume (şi atribuiri de nume) întrutotul neadecvate (o adevărată

schilodire a zestrei toponimice) şi nu trebuie să se permită repetarea unei astfel

de acţiuni făcută discreţionar de neiniţiaţi. Schimbările nu se pot face decât în

urma cunoaşterii exacte şi respectării normelor ştiinţific stabilite şi chiar mai

mult decât atât.


Conea, I. (1960), Toponimia. Aspectele ei geografice, în Monografia geografică

a R. P. Române, I, Geografia fizică, Edit. Academiei, Bucureşti.

Conea, I., Badea, L. (2004), Munţii Mărginimii Sibiului. Cadrul

antropogeografic, Edit. Universitaria, Craiova.

Conea, I., Donat, I. (1958), Contributions à l’étude de la toponymie

pétchénègue-comane de la Plaine Roumaine du Bas Danube, în

Contributions onomastiques, VI-éme Congres International de

sciences onomastiques à Münich, Edit. Academiei R. P. Române,

Bucureşti.

Conea, I., Badea, L., Oancea, D. (1961), Toponymie ancienne témoignant de la

continuité daco-romaine dans les Carpates Méridionales de l’ouest de

l’Olt, VII, Congr. Internaz. di Scienze Onomast, Firenze-Pisa,

4-8 aprilie 1961; Republicat: Toponimie veche, doveditoare a

continuităţii daco-romane în Carpaţii Meridionali de la vest de Olt,

Rev. Geogr., IV, 1997, serie nouă, Bucureşti.

V

NOTE / NOTES

214

GRUPA MONTANĂ PARÂNG

ÎN DOCUMENTELE DE ARHIVĂ*

Maria BUD**

Parang Mountain Group within archive documents. The survey

performed on the Parang mountain group, has as basis a documentary

archiving background, that is published for the first time and consists

in cartographic representations, manuscripts, maps, drawings,

photographs. Within the survey, geographic phenomena, of territorial

inclusion, of selection and correlation in a specified space with

ecological interferences are analysed. From the effectuated researches,

it is to be noticed the evolution of the physical environment, and also

the mutual implications with the anthropical activities and also the

entire ensemble of the physical and human components, concerning

structure, organization, and functionality.

Cuvinte cheie: Grupa montană Parâng, Carpaţii Meridionali,

documente de arhivă, fond arhivistic, colecţie arhivistică, drept de

proprietate, corespondenţă turistică.

Masivul Parâng reprezintă o unitate a Carpaţilor Meridionali, care a

constituit obiectul unor cercetări, cu caracter general, ce au vizat întregul lanţ

muntos al „Alpilor Transilvaniei” (fig. 1).

Informaţii despre istoria şi geografia Parângului, în urma studiilor

efectuate, le-am găsit la D.J.A.N Sibiu1 în Fondul arhivistic familial

Raissenberger, anii extremi 1719–1982, inventar 353, în Harta geografică a

Marelui Principat al Transilvaniei (anul 1800, cuprinde şi Grupa montană

Parâng, cota 251, 252).

În fondul personal Arthur Soterius von Sachseinhein, în perioada

1757–1936, a fost identificat documentul Transilvania, harta turistică, care

include şi Munţii Cibinului (1885), în care se pot observa preocupările pentru

excursii ale populaţiei. În Colecţia Brukenthal există mai multe lucrări despre

Transilvania cu referiri şi la regiunea montană limitrofă din sud: Scurte

însemnări istorice, geografice şi politice despre Transilvania, de Fillstrich Joch

(perioada 1790–1791); Întreaga geografie a Transilvaniei (sec. XVIII), de

* În lucrarea de faţă sunt prezentate rezultatele cercetărilor personale efectuate în perioada

2002–2008 în cadrul D.J.A.N., Sibiu, cu ocazia întocmirii tezei de doctorat „Ecoturismul în

Grupa montană Parâng”, susţinută în 2008. **

Lect. univ. dr., Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu. 1 Direcţia Judeţeană Sibiu a Arhivelor Naţionale (D.J.A.N. Sibiu), Fondul personal Arthur

Soterius von Sachseinhein, 1800.

215

Seivert Johann;, Geografia şi scurtă schiţă istorică a Transilvaniei (1778);

Fr. Zimmermann; Scurtă schiţă geografică, istorică a Principatului

Transilvaniei (sec. XIX) de Schuller Johanne Karl.

Fig. 1. Harta geografică a Marelui Principat al Transilvaniei, D.J.A.N. Sibiu

În Colecţia Brukenthal, nr. 131, au fost identificate alte lucrări ce

conţin informaţii istorico-geografice şi despre Grupa Montană Parâng, putându-

se observa, din studiile efectuate, evoluţia şi etapele de dezvoltare a geografiei

Transilvaniei şi a acestor munţi:

Copii din colecţia Georg Soterius cuprinzând date despre

Transilvania, comerţul cu sarea, probleme ale comerţului

transilvănean cât şi familii şi localităţi din Transilvania;

Topografia marelui Principat al Transilvaniei (1774);

Descriere geografică a Principatului Transilvaniei;

Johann Flisch – Scurte însemnări geografice şi istorice privitoare

la Transilvania (f. 221–226. Mihai Viteazul);

216

Johann Flisch – Scurte însemnări geografice şi istorice privitoare

la Transilvania;

Descrierea geografică statistică şi istorică a Transilvaniei (1780);

Lucrări despre literatura, geografia şi istoria Transilvaniei (1744);

Georg Marienburg – Însemnări geografice;

Matheas Belius – Lucrările istorice şi geografice despre

Transilvania – descrierea localităţilor comitatului Sibiu (1725),

care se întind şi pe versanţii nordici ai Grupei Parâng;

Gustav Arz – Observaţiuni meteorologice în Transilvania

(1867–1879).

Din documentele cercetate se constată că aşezările omeneşti sunt

produsul acţiunii convergente, e drept, cu ponderi diferite, a unui mare număr de

factori economici, istorici, geografici, politico-administrativi şi etnici. Vechile

perimetre istorice ale satelor nu sunt altceva, decât vechile ocoale ale teritoriilor

tradiţionale, încât, amintesc de acţiunea de teritorializare a grupurilor sociale.

Cele mai vechi atestări documentare se referă la reînnoirea unor hotare, mai ales,

pe baza tradiţiilor, a recunoaşterii reciproce a drepturilor grupurilor săteşti din

regiunile submontane şi stării de fapt moştenite.

În trecut, vechiul sat mărginean era împărţit în dricuri2. După

documente şi, mai ales, după toponime, locurile de cultură, grădinile, fâneţele,

ca şi locurile din vatră, erau realizate de mărgineni în calitatea lor de copărtaşi

într-o devălmăşie prin tehnica runcuirii, lăzuirii, sau curăturii, adică a

defrişărilor.

În multe sate din zonă găsim părţi din teritoriu numite runcuri3

(Răşinari, Vale, Gura Râului – zona Munţilor Cibinului), delniţe4 (Gura Râului,

Răşinari, Sadu), spaţii geografice cuprinse în Grupa Montană Parâng. Ele sunt

mărturia tehnicii folosite în trecut, pentru crearea „ţinerilor private” în cadrul

devălmăşiei săteşti. Organizarea teritoriului agricol sătesc, pe trei câmpuri, a fost

specifică Mărginimii. Pe acest sistem agricol, aplicat în trecut, oamenii rezolvau,

pe de o parte, problema refacerii solului, iar pe de altă parte, problema

păşunatului animalelor. Toate aceste elemente, de ordin socio-economic şi

juridic, reflectă pe deplin organizarea internă tradiţională a satului mărginean pe

criteriul obştii săteşti devălmaşe. În secolele XVI-XVIII drepturile de păşunat se

exprimau prin termenul de „păcurari” (ciobani), un păcurar deţinea 300 de oi.

Legătura dintre proprietatea stânelor şi dreptul de păşunat este relevată prin

unele atestări din secolul al XVIII-lea. Astfel, în 1764, câţiva oameni din Sălişte

şi Vale, intenţionând să se întoarcă la stâna lor din muntele Cindrelului, au

întâmpinat opoziţia celor din Tilişca. La proces, săliştenii au câştigat, întrucât au

putut dovedi că tilişcanii le-au recunoscut dreptul asupra muntelui prin plata

2 dricuri – unităţi administrative mici.

3 runcuri, tăieturi, curături.

4 delniţe – suprfeţe mici arbile.

217

arendei în brânză. Sentinţa pronunţată în 1768 motivează că după obiceiul

străvechi, proprietatea stânelor îndreptăţeşte la păşunarea terenului şi

subliniază că poate avea parte la stână numai acela care întreţine în bunăstare

stâna respectivă şi este administrator de domenii ale pământului în muntele

respectiv.

Cercetările asupra munţilor de la vest de Olt, deci şi asupra Munţilor

Sibiului, cei din vecinătatea imediată a Depresiunii Sibiului, ca şi cei mai

depărtaţi, dar incluşi în sfera de activitate permanentă a locuitorilor din aceste

sate, sau, altfel spus, munţii dintre Olt şi Sebeş, obişnuit numiţi şi Munţii

Cindrelului şi Lotrului, au arătat în vechile documente, că sunt alcătuiţi din

micaşisturi şi paragnaise cu numeroase benzi de amfibolite (mai mult către Olt),

cu cuarţite (cu precădere între văile Cibin şi Sebeş), calcare cristaline şi

pegmatite. Foarte frecvent, în atestările documentare geografice din Colecţia

Brukenthal, apar injecţii lenticulare de pegmatite, nu lipsesc nici cele de

gabbrouri şi peridotite (ca cele de la sud de Răşinari). Toate aceste roci formează

seria mezometamorfică de Sebeş – Lotru, caracteristică pentru segmentul

montan al Grupei montane Parâng, dintre Strei şi Olt, cea din care sunt formaţi

Munţii Şureanului, Cindrelului şi Lotrului. Munţii Sibiului sunt în totalitatea lor

sculptaţi în formaţiunea cristalină regională, formaţiune care, în timpul

orogenezei din Cretacicul Mediu, înaintând spre sud, a încălecat alte formaţiuni,

mai tinere sau mai slab metamorfozate, stabilind structura actuală a Munţilor

Parângului.

În harta vechilor nedei sau târguri carpatice, I. Conea (1957)

marchează în regiunea montană dintre Jiu şi Olt, o mare densitate de munţi cu

numele de Nedeia, Vârful Ilie sau alte denumiri, care au adăpostit târguri. De

fapt, se apreciază că o treime din târgurile de munte se ţineau în această unitate5.

Arie de străveche umanizare, Parângul este cuprins ca arie turistică din

anul 1778, de când datează cea mai veche însemnare făcută în cercetările

documentare.

În cercetările efectuate privind Colecţia de acte fasciculare, am putut

identifica corespondenţa oficială privind întocmirea hărţilor şi planurilor de

hotar ale zonei rurale în Transilvania (original în limba germană), anii extremi

1769–1841. Acest document este inedit. De remarcat faptul că se află într-o stare

de conservare bună şi conţine planuri de hotar cu scările topografice necesare

(fig. 2).

5 Conea I. (1957), Vechile târguri-nedei pe culmile Carpaţilor, Bulet. Şt. Secţiunea Geologie

– Geografie, tomul II, nr. 1, Bucureşti.

218

Fig. 2. Planşa 1, din Documente reprezentând corespondenţa oficială privind întocmirea

hărţilor, planurilor de hotar ale zonei rurale în Transilvania, 1769–1841,

original, limba latină şi germană, Colecţia Acte Fasciculare, Inv. Nr. 332, fila. 1

Se remarcă faptul că aceste documente de la 1769–1841 prezintă

schiţe cadastrale ale Munţilor Cibinului, parte componentă a Grupei Montane

Parâng. Însemnătatea acestor izvoare scrise, atestă o bază de cunoaştere asupra

dezvoltării vieţii economice din perioada secolelor XVIII–XIX.6

6 În fondul arhivistic Magistralul Oraşului şi Scaunului Sibiu, cota B/6 nr. inv. 222 am

identificat, în cercetările efectuate, activităţi agricole în Transilvania, instrucţiuni privind

cultivarea plantelor tehnice şi duzilor, anii extremi 1888–1913 (tipărituri, limba maghiară).

Studiind aceste documente am observat preocupările locuitorilor din Transilvania şi, în

special, din Valea Sebeşului, zonă la care face referire documentul. Tot vizând preocupările

locuitorilor din Transilvania, am identificat în Colecţia de Acte Fasciculare, nr. inv. 332, cota

B/103, Tratatul de horticultură, care este nesemnat, autorul rămânând neidentificat, iar

documentul este redactat în limba germană şi conţine informaţii organizatorice şi practice din

domeniul horticulturii. Lucrarea întocmită pe la 1800 este deosebită tocmai prin trimiterile

practice făcute de aceasta în fiecare dintre capitole.

219

În Colecţia de Acte Fasciculare, se găsesc informaţii despre vânătoare

în pădurile Transilvaniei cu referire şi la Munţii Cindrelului. Documentul este

păstrat în original, fiind scris în limba latină şi germană şi datează din anul 1775.

În acest document se face şi o descriere a vânatului locuitorilor Transilvaniei în

cea de-a doua parte a veacului al XVIII-lea.

Fig. 3. Planşa 5, din Documente reprezentând corespondenţa privind dreptul de proprietate

al munţilor din Transilvania (proprietatea scaunelor, proprietăţi comunale, bisericeşti şi

nobiliare), arendarea, venituri obţinute (1772-1828) original limba germană, română şi

latină, Colecţia de Acte Fasciculare, nr. Inv. 332, cota B/24, fila 1.

Din cele mai vechi timpuri, dreptul de proprietate a constituit o formă

juridică complexă care a îmbrăcat diferite forme în decursul timpului. În

Colecţia Acte Fasciculare (perioada 1772–1828), s-a putut identifica o

corespondenţă privind dreptul de proprietate a munţilor, arendare şi venituri

obţinute în arealul Munţilor Cindrel. Documentul este păstrat în limba germană,

română şi latină (fig. 3). Cu totul particular este faptul că arealele respective

poartă anumite porecle anume parcă, pentru a fi identificate mai uşor.

220

Fig. 4. Planşa 1, în Documentul reprezentând instrucţiuni privind pădurile şi pădurarii

din Transilvania şi munţii limitrofi, în perioada 1845–1854, Ibidem, fila. 5

Tot în această Colecţie de Acte Fasciculare, perioada 1845–1854, noi

am identificat documente privind pădurile şi pădurarii care lucrau şi în Munţii

Cindrelului (fig. 4) – instrucţiuni, cereri de angajare, atestate de moralitate.

Documentul este păstrat în original, în limba germană şi română. Cu totul şi cu

totul particular sunt certificatele de moralitate, care se ofereau celor ce aveau să

devină pădurari; se observă ce grijă umană se acorda pădurii şi pădurarilor cu

mult înaintea anului 1900, cunoscându-li-se menirea şi rolul lor fundamental în

viaţa comunităţii, sub toate aspectele, de la simplul loc de muncă şi până la

asigurarea unui mediu sănătos de viaţă, o protecţie a solului şi nu în ultimul rând

pentru acea vreme, o zonă de agrement. Facem menţiunea că este pentru prima

dată când s-a identificat un astfel de document care să sublinieze proprietăţile

morale ale celor care îşi desfăşoară activitatea în pădure la jumătatea veacului al

XIX-lea.

221

Fig. 5. Planşa 7, în Urbarii şi Conscripţii din ţinutul Sălişte – Sibiel, Cacova, Vatea, Sălişte,

Tilişca, Galeş, (1766), Colecţia Urbarii şi Conscripţii, nr. Inv. 75, cota nr. 10, fila 1.

Documentele care atestă Transilvania şi munţii limitrofi din Sud, în

Colecţia de Urbarii şi Conscripţii, de la D.J.A.N. Sibiu, iar pentru geografia

acestora găsim informaţii în Urbarii şi Conscripţii despre Ţinutul Sălişte,

Poiana, Jina, Sibiel, Cacova, Valea Săliştei, Tilişca, Galeş, cuprinzând o parte

din Mărginimea Sibiului, de la poalele Munţilor Cindrel, primele mărturii vizând

această regiune, fiind din anul 1766. Documentele conţin informaţii geografice

şi economice, descrieri istorice şi sociologice din anul 1766 (fig. 5).

În Fondul Bedeus, s-a putut identifica, un document care prezintă

descrierea itinerariilor şi a obiectivelor turistice din Defileul Oltului (sectorul

Turnu Roşu–Porceşti) şi corespondenţa privind dezvoltarea turismului şi a

circulaţiei între Ţara Românească şi Transilvania între anii 1908–1912.

În fondul arhivistic Magistratul Oraşului şi Scaunului Sibiu, Seria

actelor preluate de la Primăria Sibiu, (perioada 1883–1884 şi anii 1891 şi

1889), s-au identificat alte documente privind corespondenţa cu unele firme din

222

Germania, Austria, Franţa, Elveţia şi editarea unor ghiduri turistice ale Sibiului,

care includ trasee şi din Munţii Cindrelului şi din regiunile limitrofe (fig. 6).

Fig. 6. Planşa 9, din Documente reprezentând corespondenţa cu firmele din Germania,

Austria, Franţa, Elveţia privind editarea unor ghiduri turistice ale Sibiului şi împrejurimi

(1883, 1884, 1891), Fondul Magistratul Oraşului şi Scaunului Sibiu, Primăria Sibiu, nr.

Inv. 222, cota S/1, fila 1

În cadrul aceluiaşi fond arhivistic în Seria Actelor Economice (fig. 7)

au fost identificate informaţii referitoare la activităţile economice ale locuitorilor

din Mărginimea Sibiului (de sub munte) din a doua jumătatea a veacului al XVI-

lea. Cei mai des amintiţi sunt locuitorii din Sălişte, urmaţi îndeaproape de cei

din Sibiel. Aceştia sunt implicaţi, mai ales, în activităţile de comerţ efectuate în

târgurile Sibiului. Mărginenii vând, în special, produse naturale în Sibiu între

care amintim legumele, fructele, dar şi carnea, brânza, laptele, peştele.

De asemenea, erau vândute în târgurile săptămânale şi cele anuale ţinute la Sibiu

223

şi numeroase animale. Ei cumpărau de aici o serie întreagă de produse

meşteşugăreşti, atât de necesare în gospodărie.7

Din Fondul Cadastral al oraşului Sibiu s-a putut identifica cea mai

veche hartă cadastrală păstrată care provine din anul 1836. În această hartă este

marcat sectorul Sibielului din Mărginimea Sibiului.

Fig. 7. Document reprezentând activităţile comerciale ale mărginenilor

Munţilor Cindrelului în târgurile Sibiului, 1548, D.J.A.N. Sibiu

Este de remarcat faptul că încă din 1883 s-a încercat o colaborare cu

ţările Europei care se pare că s-a reuşit abia în 2007, când Consiliul European a

propus Sibiul drept Capitală Culturală Europeană, bazată pe tradiţii

îndelungate, chiar acţiuni de marketing turistic (fig. 8) care marchează începutul

turismului românesc. Aceste documente sunt deosebit de importante pentru că

ele alcătuiesc o bază solidă a unei activităţi recreative complexe. Ele fac

7 D.J.A.N. Sibiu, Fond. Magistratul Oraşului şi Scaunului Sibiu, Seria. Socoteli economice,

Registrul nr. 12, 1547; Registrul nr. 13, 1548; Registrul nr. 14, 1549.

224

mărturia că în România existau preocupări pentru dezvoltarea turismului mult

înainte de anul 1900.

Fig. 8. Planşa 9. Prima colaborare în turism a oraşului Sibiu şi a Mărginimii testată

documentar la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Sibiu cu marile oraşe

europene: Viena, Zürich, Berlin, Londra. Corespondenţă privind editarea

de ghiduri turistice, în anul 1889, Ibidem, fila 11

În fondul arhivistic Bedeus, cota nr. 625, din anul 1879, noi am

identificat planul cadastral silvic al Pădurii Dumbrava din împrejurimile

Sibiului. Aceasta demonstrează faptul că înainte de anul 1900, la Sibiu se

gândea o posibilitate de amenajare a spaţiului recreativ pentru populaţie (fig. 9).

Aceeaşi temă am identificat-o şi în Fondul Magistratul Oraşului Sibiu

şi Scaunului Sibiu, Primăria Sibiu, nr. inv. 222, cota S/6, anii extremi

1936–1940, care conţine planuri cu privire la amenajarea Dumbrăvii Sibiului în

scopuri turistice.

225

Fig. 9. Hartă – Sibiel, Mărginimea Sibiului 1836, Cadastrul Sibiu8

Cercetarea documentară a fost realizată la Direcţia Judeţeană Sibiu a

Arhivelor Naţionale şi cuprinde Fonduri şi Colecţii istorice, în bună parte

nevalorificate ştiinţific şi care, prezintă informaţii geografice inedite.


Bud, M. (2006), Unele aspecte ale turismului cultural în judeţul Sibiu în

documentele de arhivă, Sibiu.

Bud, M. şi colab., (2006), Tezaur arhivistic sibian, Edit. Tehno Media, Sibiu.

Bud, M. şi colab., (2007), Some aspects of cultural tourism in Sibiu county

within the archive documents, în The Glow of the Writ, V, Sibiu.

Cucu, V. (1981), Geografia populaţiei şi aşezărilor umane, Bucureşti.

Erdeli, G., Cândea, Melinda, Simon, Tamara (2003), Potenţialul turistic al

României şi amenajarea turistică a spaţiului, Edit. Universitară,

Bucureşti.

Mehedinţi, S. (1973), Pământ românesc, Edit. Albatros, Bucureşti.

Martonne, Emm. de (1903), Sur les anciens glaciers des Karpates

Méridionales, CR Congr. Bucarest, 1, Bucureşti.

Velcea, I. (1993), Conceptul de geografie rurală. Conexiuni sistemice şi relaţii

macro – economice, în Analele Universităţii Timişoara, Seria

Geografie, II.

8 Cadastrul Sibiu, Fond Cadastru.

226

Velcea, I. (2006), Geografie rurală, Edit. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu.

Velcea, I., Velcea, Valeria-Amelia coord., (2008), Sinteze de geografie

generală şi regională, Edit. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu.

Documente arhivistice:

Fonduri: Arthur Soterius von Sachseinhein (1757–1936); Bedeus (1222–1939);

Magistratul Oraşului şi Scaunului Sibiu, Seria Actelor de la Primăria

Sibiu (1292–1937); Familia Raissenberger (1700–1800); Georg

Marienburg (1282–1854).

Colecţii: Urbarii şi Conscripţii (1290–1926); Brukenthal nr. B6–917, B6–945,

CD1–51142, EI 9, K1–511, N1–5124 (1009–1951), Acte Fasciculare, nr.

33 (1920–1926).

Manuscrise: Georg Marienburg, f.a.; Gustav Arz, 1867–1879; Matheas Belius,

1725; Johann Flisch, f.a.; Schuller Johanne Karl, secolul XIX;

Fr. Zimmermann, anul 1778; Fillstrich Joch (1790–1791); Seivert

Johann, secolul XVIII.

227

228

BONITAREA POTENŢIALULUI TURISTIC

AL DEPRESIUNII SĂLIŞTEI

Virginia GHERASIM*

Appreciating the value of the touristic potential of Saliste

Depression. The touristic potential’s research of the Saliste

Depression allowed the elaboration of new methods for this analyse,

which permitted to distinguish the intricacy of the geographic space

from the tourism perspective. The main result is the fact that the most

important decisive vector is the anthropic touristic potential, to which

we add the attractiveness of the natural environment and the existence

of the technico-material endowment.

Cuvinte cheie: bonitare turistică, potenţial turistic, centru turistic,

localitate turistică, tipuri de turism.

Potenţialul turistic este definit de prof. univ. dr. Valeria Velcea (2001)

ca o rezultantă a factorilor naturali şi antropici, din interdependenţa cărora

derivă complexitatea lor teritorială. Analiza factorilor potenţiali ai fenomenului

turistic va urmări evidenţierea capacităţii peisajului, în ansamblul său, de a

coordona şi autoselecta elementele de mediu, de a integra în sfera lor activităţile

antropice de corecţie şi valorificare. În această ultimă categorie sunt incluse:

cetăţile şi drumurile strategice, drumurile comerciale, punctele de vamă, unele

târguri, sărbătorile folclorice etc. (p. 322).

Organizaţia Mondială a Turismului şi alte organisme de profil, din

cadrul Comunităţii Europene, subliniază ideea că potenţialul turistic al unei ţări

sau regiuni reprezintă ansamblul componentelor naturale, culturale şi socio-

economice care oferă posibilitatea valorificării lor în plan turistic şi imprimă o

anumită funcţionalitate teritoriului respectiv (Melinda Cândea, G. Erdeli,

Tamara Simon, 2000, p. 17).

Alţi autori consideră potenţialul turistic, drept, totalitatea elementelor

naturale şi antropice existente într-un anumit teritoriu, care declanşează interesul

turiştilor şi, în consecinţă, realizarea activităţilor turistice (M. Ielenicz, Laura

Comănescu, 2006, p. 9). Autorii citaţi realizează, însă, o distincţie clară între

noţiunea de patrimoniu turistic şi cea de potenţialul turistic, pe care îl abordează

doar ca o parte componentă a patrimoniului turistic.

În opinia noastră, potenţialul turistic reprezintă modul de organizare

internă a patrimoniului turistic, respectiv, capacitatea structurală şi funcţională

* Lect. univ. dr., Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu.

229

a unui teritoriu de a susţine desfăşurarea activităţilor cu profil turistic, de a

determina existenţa unor destinaţii turistice prin prezenţa, în cadrul său, a unor

elemente de atracţie cu valenţe fizico-geografice, culturale şi socio-economice

deosebite, a unei infrastructuri adecvate cantitativ şi calitativ.

În cercetarea potenţialului turistic al Depresiunii Săliştei, am utilizat o

metodologie de bonitare turistică, ale cărei coordonate fundamentale au pornit

de la procedeele tehnice utilizate în cadrul literaturii de specialitate din domeniul

analizei lucrărilor cadastrale, dar care au beneficiat şi de aportul metodelor

informatice de analiză şi a metodei corelaţiilor geografice.

Termenul de bonitare este definit ca modalitatea de determinare a

bonităţii, respectiv a capacităţii de exploatare a unor teritorii, clasificată pe baza

unor criterii stabilite. Etimologic, expresia „bonitare” derivă din cuvântul

german „Bonitierung” – apreciere a capacităţii, însă, în opinia altor cercetători,

provine din termenul latin „bonitas” – evaluare (Mic dicţionar enciclopedic,

1986, p. 221).

În „Dicţionarul de geografie fizică” (M. Ielenicz, G. Erdeli şi colab.,

1999, p. 53) se menţionează, faptul că, metoda bonitării este utilizată în

cuantificarea mai multor parametrii, pentru evaluarea unui sistem, pentru

stabilirea unui mod de folosinţă. Aceasta se poate folosi pentru orice component

geografic – în mod special, pentru studierea reliefului, a apelor, a vegetaţiei, în

economie etc. – dar şi pentru unitatea sistemică în ansamblul său. Se realizează

hărţi de bonitare, în cadrul cărora sunt diferenţiate areale cu anumite grade de

favorabilitate, în funcţie de scopul urmărit. Bonitarea apelor de suprafaţă, de

pildă, se face în concordanţă cu capacitatea lor de a asigura diverse folosinţe.

Considerăm bonitarea turistică acel procedeu de inventariere

calitativă şi cantitativă a potenţialului turistic şi identificarea corelaţiilor care se

stabilesc între factorii implicaţi în determinarea acestuia, în vederea identificării

tipurilor şi formelor de turism, care îl pot valorifica.

În bonitarea potenţialului turistic al Depresiunii Săliştei am pornit de

la considerentul că, acesta reprezintă rezultatul participării corelative a factorilor

implicaţi în configuraţia spaţiului geografic respectiv, supuşi unor fenomene de

variaţie contextuală. Metoda cuantificării, în baza unei grile valorice, în funcţie

de o serie de criterii, permite analiza măsurii în care fiecare dintre componentele

teritoriului contribuie la valoarea potenţialului său turistic. În acest scop, am

adaptat metoda pe care am considerat-o cea mai obiectivă din literatura de

specialitate (M. Ielenicz, Laura Comănescu, 2006, p. 413).

Formula utilizată a fost următoarea:

Pt = Pet + Pti + Pob + D,

unde: Pt – potenţialul turistic; Pet – potenţialul ecoturistic;

Pti – potenţialul turistic infrastructural; Pob – potenţialul obiectivelor turistice;

230

D – indicele distanţei faţă de ariile de concentrare mare a populaţiei

(peste 100 000 locuitori). D este marcat valoric prin: 4 puncte – pentru distanţă

sub 10 km; 3 puncte – între 10 şi 50 km; 2 puncte – 50 şi 100 km; 1 punct –

pentru distanţe mai mari de 100 km.

În Depresiunea Săliştei există două centre turistice, reprezentate de

Sălişte şi Sibiel şi cinci localităţi turistice, respectiv: Fântânele, Galeş, Vale,

Mag şi Săcel.

Potenţialul turistic al Depresiunii Săliştei a rezultat din însumarea

valorii fiecăruia dintre centrele şi localităţile turistice care intră în perimetrul

acesteia, ale cărui limite se desfăşoară, în general, în lungul limitelor

geomorfologice propuse de Maria Sandu (Sandu, 1998, fig. 57, p. 112).

Prin aplicarea determinatorului valorii potenţialului turistic, s-a

constatat un aport al centrului turistic Sălişte de 375 puncte, în cadrul

Depresiunii Săliştei (tabel 1).

Pentru centrul turistic Sălişte se remarcă faptul că, cel mai

semnificativ este potenţialul obiectivelor turistice, în categoria cărora sunt

incluse, atât cele materiale, reprezentate de edificiile istorice, culturale,

religioase, economice cu funcţie turistică etc., cât şi cele imateriale, respectiv

manifestările cultural–artistice. Ponderea valorii potenţialului obiectivelor

turistice este, în cazul acestui centru turistic, de 62,93%, la care se adaugă

aportul de 12,27% a potenţialului ecoturistic, de 24% a potenţialului turistic

infrastructural şi de 0,8% a indicelui distanţei faţă de ariile de concentrare mare

a populaţiei.

Pe baza aplicării modelului determinatorului de potenţial turistic

prezentat anterior, s-a realizat şi bonitarea turistică a celorlalte localităţi din

cadrul Depresiunii Săliştei. În acest mod, au rezultat următoarele concluzii:

■ Centrul turistic Sibiel are o valoare a potenţialului turistic de

488 puncte, la care o contribuţie însemnată şi-o aduc obiectivele turistice

materiale şi imateriale, în proporţie de 63,53% din totalul punctelor. Potenţialul

turistic infrastructural reprezintă 21,52%, iar cel ecoturistic 14,34%; indicele

distanţei faţă de ariile de concentrare mare a populaţiei are o pondere de 0,8%.

■ Centrul turistic Fântânele are un potenţial turistic de 227 puncte,

din care: 22,46% revine potenţialului ecoturistic; 29,07% potenţialului turistic

infrastructural; 47,14% potenţialului obiectivelor turistice materiale şi

imateriale; 1,33% indicelui distanţei faţă de ariile de concentrare mare a

populaţiei.

■ Centrul turistic Vale, din 154 puncte, 23,37% este valoarea

potenţialului ecoturistic; 11,69% este potenţialul turistic infrastructural;

62,99% potenţialul obiectivelor turistice materiale şi imateriale; 1,95% indicele

distanţei faţă de ariile de concentrare mare a populaţiei.

■ Centrul turistic Galeş înregistrează un potenţial turistic de

257 puncte, din care potenţialul ecoturistic deţine 19,84%; potenţialul turistic

231

infrastructural 24,90%; potenţialul obiectivelor turistice materiale şi imateriale

54,09%; indicele distanţei faţă de ariile de concentrare mare a populaţiei 1,16%.

Tabel 1

Determinatorul valorii potenţialului turistic al centrului turistic Sălişte

NR.

CRT. CATEGORII DE INDICATORI DE POTENŢIAL TURISTIC

I.

DATE GENERALE:

■ calitatea administrativ-teritorială: oraş, judeţul Sibiu

■ situată în depresiunea omonimă, la poalele de nord – nord-est ale Munţilor Cindrelului, pe Pârâul Negru, în zona etnografică

Mărginimea Sibiului

■ distanta faţă de oraşele mari: la 21 km de oraşul Sibiu

■ nr. populaţiei localităţii (2002): 2830 locuitori din care: 1363 locuitori populaţie masculină şi 1467 locuitori populaţie feminină

■ facilităţi de acces: rutier; staţie de cale ferată la 2 km de localitate

II. OCUPAŢII DE BAZĂ ALE LOCUITORILOR:

■ realizare de produse textile şi de marochinărie; centru pomicol (meri, pruni, peri); creşterea ovinelor; iaz piscicol

III.

POTENŢIAL ECOTURISTIC

Categorii de potenţial ecoturistic (Pet) –

nr. puncte

Criterii de analiză a potenţialului ecoturistic

C1 C2 C3 C4 C5 C6 Legenda pentru criteriile de bonitare:

C1 - Atractivitate (0 - 4 puncte); C2 -

Complexitate (0 - 4 puncte); C3 -

Interes (0 - 4 puncte); C4 - Dotări (0 - 4

puncte); C5 - Accesibilitate (0 - 4

puncte) C6 - Cunoaştere (0 - 4 puncte)

Potenţial geomorfoturistic - 11 2 1 3 1 2 2

Potenţial climatoturistic - 12 3 1 3 1 2 2

Potenţial acvaturistic - 12 3 1 3 1 2 2

Potenţial bioturistic (Hb) - 11 2 1 3 1 2 2

POTENŢIAL ECOTURISTIC (Pet) 10 4 12 4 8 8 46 puncte

IV.

POTENŢIAL TURISTIC INFRASTRUCTURAL

Categorii de potenţial turistic

infrastructural (Pti) – nr. puncte

Criterii de analiză a potenţialului turistic infrastructural

C1 C2 C3 C4 C5 C6 Legenda pentru A1 – B1:

C1 – Ponderea (0 - 4 puncte); C2 -

Accesibilitate (0 - 4 puncte); C3 -

Interes (0 - 4 puncte); C4 - Calitatea

serviciilor turistice (0 - 4 puncte); C5 -

Grad de valorificare (0 - 4 puncte); C6 -

Cunoaştere (0 - 4 puncte)

Legenda pentru B2 – B3:

Pentru C1 - C6: În cazul în care există

astfel de servicii, se marchează rubrica

respectivă cu 1, iar lipsa acestora cu 0

A. Potenţialul infrastructural general - 64 puncte

A.1. Potenţial tehnico-edilitar - 26 16 2 3 2 1 2

A.2. Potenţial de comunicaţie - 14 4 2 3 2 1 2

A.3. Potenţial complementar - 18 13 1 1 1 1 1

A.4. Potenţial economic - 6 1 1 1 1 1 1

B.2. Potenţialul infrastructurii turistice specifice – 26 puncte

B.1. Potenţialul turistic de cazare - 12 2 2 3 2 1 2

B.2. Potenţialul turistic de alimentaţie

publică - 8 3 1 1 1 1 1

B. 3. Potenţialul turistic de agrement,

recreere şi cură - 6 1 1 1 1 1 1

POTENŢIAL TURISTIC

INFRASTRUCTURAL (Pti) 40 10 13 10 7 10 90 puncte

V.

POTENŢIALUL OBIECTIVELOR TURISTICE (materiale şi imateriale) - istorice, culturale şi religioase

Criterii de bonitare turistică Criterii de analiză a habitusului turistic axiologic

N C1 C2 C3 C4 C5 C6 C7 C8 C9 C10

CENTRALIZAREA VALORII

POTENŢIALULUI OBIECTIVELOR

TURISTICE (istorice, culturale şi

religioase) (Pob)

23 3 26 24 23 13 35 23 22 32 12

236 puncte

VI. D 3 puncte

POTENŢIALUL TURISTIC Pt = Pet + Pti + Pob + D = 46 + 90 + 236 + 3 = 375 puncte Legenda pentru criteriile de bonitare a potenţialului obiectivelor turistice (materiale şi imateriale): N – nr. obiective turistice

(materiale şi imateriale); C1 - Inedit (0 – 1 punct); C2 - Vechime (0 - 4 puncte); C3 – Valenţe pentru activitatea turistică (0 - 4 puncte); C4 – Atractivitate (0 - 4 puncte); C5 - Complexitate (0 - 4 puncte); C6 - Interes (0 - 4 puncte); C7 - Cunoaştere (0 - 4 puncte); C8 - Dotări

(0 - 4 puncte); C9 - Accesibilitate (0 - 4 puncte); C10 - Circulaţia turistică (0 - 4 puncte).

■ Centrul turistic Mag, cu un potenţial turistic de 158 puncte, a căror

valoare este repartizată în proporţie de 24,05% pentru potenţialul ecoturistic;

20,27% pentru potenţialul turistic infrastructural; 53,79% pentru potenţialul

obiectivelor turistice materiale şi imateriale.

■ Centrul turistic Săcel, cu 145 puncte, din care potenţialul ecoturistic

ocupă o pondere de 31,72%; potenţialul infrastructural 22,09%; potenţialul

obiectivelor turistice materiale şi imateriale 44,13%; indicele distanţei faţă de

ariile de concentrare mare a populaţiei 2,06%.

232

Cel mai mare aport, ca pondere valorică în cadrul potenţialului turistic

al Depresiunii Săliştei, revine centrului turistic Sibiel, în proporţie de 27,02%,

urmată de Sălişte, Galeş, Fântânele, Mag, Vale şi Săcel (tabel 2).

Tabel 2

Ponderea potenţialului centrelor turistice în ansamblul Depresiunii Săliştei

NR. CRT. DEPRESIUNEA

SĂLIŞTEI

CENTRE TURISTICE

COMPONENTE

POTENŢIALUL

TURISTIC

(nr. puncte)

PONDEREA ÎN POTENŢIALUL

TURISTIC

(%)

1.

Oraşul SĂLIŞTE

SĂLIŞTE 375 20,92%

2. SIBIEL 488 27,02%

3. FÂNTÂNELE 227 12,56%

4. GALEŞ 257 14,22%

5. MAG 158 8,74%

6. SĂCEL 145 8,02%

7. VALE 154 8,52%

TOTAL GENERAL 1 804 puncte

Prin centralizarea valorii componentelor tuturor categoriilor de

potenţial turistic s-a constatat faptul că, în Depresiunea Săliştei acesta

înregistrează un număr total de 1 804 puncte (tabel 2). Cel mai bine reprezentat

este potenţialul obiectivelor turistice materiale şi imateriale, cu o valoare de

1 017 puncte, ca urmare a prezenţei numeroaselor edificii cultural–istorice şi a

unui bogat patrimoniu etno-folcloric (tabel 3). Acesta ocupă, în ansamblul

potenţialului turistic, o pondere de 56%, urmat de potenţialul turistic

operaţional, cu 420 puncte, respectiv 24%, la care se adaugă aportul celui

ecoturistic, cu o valoare de 349 puncte, respectiv 20% (fig. 1).

Fig.1. Ponderea categoriilor de potenţial turistic în Depresiunea Săliştei

Un anumit potenţial turistic generează tipuri de turism specifice de

valorificare a acestuia, în funcţie de caracteristicile cantitative şi calitative,

structurale şi funcţionale etc., care definesc elementele sale componente.

233

În literatura de specialitate sunt prezentate, în funcţie de opiniile

diverşilor autori de lucrări, în domeniul geografiei turismului, o serie de

modalităţi de diferenţiere a tipurilor şi formelor de turism, care pot fi practicate

într-un spaţiu turistic. În opinia noastră, distincţia care trebuie să se facă între

tipuri şi forme de turism rezultă din perspectiva din care este abordat fenomenul

turistic. Tipurile de turism reprezintă moduri de valorificare a potenţialului

turistic existent într-un teritoriu, în timp ce formele de turism constituie

modalităţi de desfăşurare a tipurilor de turism, analizate în funcţie de o serie de

criterii.

În Depresiunea Săliştei considerăm că există patru tipuri de turism:

turismul de timp liber; turismul tematic; turismul de tranzit; turismul polivalent.

A) Turismul de timp liber poate fi diferenţiat în trei categorii,

respectiv:

■ Turismul de vizitare (reprezentat de turismul cultural–istoric şi

turismul religios), care beneficiază de valorosul patrimoniu turistic antropic,

reprezentat prin numeroase monumente istorice, de arhitectură şi artă, edificii

religioase, muzee şi case memoriale, arhitectură şi creaţie tehnică populară,

manifestări populare tradiţionale, etnografie şi tradiţie orală, importante instituţii

culturale şi de ştiinţă, tradiţii culturale ale minorităţilor, activităţi economice cu

valenţe turistice, diverse posibilităţi de agrement (case de cultură, cluburi,

cinematografe etc.), existente în teritoriul studiat;

■ Turismul de agrement (de recreere şi divertisment) – care valorifică

bogata ofertă turistică a Depresiunii Săliştei şi a perimetrelor limitrofe, naturale

şi antropice;

■ Turismul sportiv (sporturi de iarnă; sporturi de vară; silvoturism sau

cinegetic; piscicol; aviatic; echitaţie etc.).

Martin Olaru (1996, p. 111). prezintă un model interesant de analiză a

activităţilor cu caracter recreativ, care pot fi practicate în Munţii Banatului,

raportate la perioada anului propice desfăşurării acestora. În vederea optimizării

analizei tipurilor de turism care pot fi practicate în Depresiunea Săliştei şi a

sectoarelor sale conexe, am adaptat acest model pentru a prezenta maniera în

care potenţialul turistic al teritoriului studiat poate fi valorificat, în funcţie de

perioadele lunare şi sezonale ale unui an calendaristic (tabel 4).

Se remarcă faptul că, turismul de vizitare, reprezentat de cel cultural şi

religios şi turismul de agrement (de recreere şi divertisment) sunt tipurile care

pot fi practicate pe toată durata anului, spre deosebire de silvoturism şi turismul

în arii piscicole, care sunt extrem de restrictive din acest punct de vedere.

234

Tabel

3

Det

erm

ina

toru

l va

lori

i pote

nţi

alu

lui

turi

stic

al

Dep

resi

un

ii S

ăli

ştei

1

__

___

___

___

___

___

___

___

1 D

(in

dic

ele

dis

tanţe

i fa

ţă d

e ar

iile

de

con

centr

are

mar

e a

po

pu

laţi

ei, d

e pes

te 1

00

000

lo

cuit

ori

) =

21

.

Lect. univ. dr., Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu.

235

În ceea ce priveşte celelalte tipuri de turism, menţionăm:

B) Turismul tematic, care cuprinde la rândul său patru categorii:

turismul de afaceri; turismul ştiinţific; turismul urban; turismul rural şi

agroturismul.

C) Turismul de tranzit, cu trei categorii: turismul spre regiunea

montană sudică; turismul spre regiunea colinară nordică; turismul spre alte

destinaţii naţionale şi internaţionale.

D) Turismul polivalent, care include două sau mai multe dintre

tipurile de turism menţionate anterior. Tabel 4

Favorabilitatea lunară şi sezonală a turismului de timp liber în Depresiunea Săliştei

Nr. crt. TIPURI DE TURISM

DE TIMP LIBER

LUNILE ANULUI SEZONUL

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Se Sh

I.

TURISMUL DE VIZITARE:

1.1. Cultural ■ ► ► ► ► ► ► ► ► ► ► ■ ► ■

1.2. Religios ■ ► ► ► ► ► ► ► ► ► ► ■ ► ■

II.

TURISMUL DE AGREMENT:

2.1. De recreere ■ ■ ► ► ► ► ► ► ► ► ► ■ ► ►

2.2. De divertisment ■ ■ ► ► ► ► ► ► ► ► ► ■ ► ►

III.

TURISMUL SPORTIV:

3.1. Sporturi de iarnă ► ► ► ■ - - - - - ■ ► ► - ►

3.2. Sporturi de vară - - - ■ ► ► ► ► ► ■ - - ► -

3.3. Silvoturism (cinegetic)

► ► ► - - - - - ► ► ► ► - ►

3.4. Piscicol

3.4.1. În ape de şes ► ► ► - - - ► ► ► ► ► ► ■ ►

3.4.1. În ape de munte - - - - ► ► ► ► - - - - -

3.5. Aviatic ■ ■ ► ► ► ► ► ► ► ► ► ■ ► ■

3.6. Echitaţie ■ ■ ► ► ► ► ► ► ► ► ■ ■ ► ■

Legenda: Se - Sezonul estival; Sh - Sezonul hivernal; ► - Perioada optimă; ■ - Perioadă posibilă

În consecinţă, se poate afirma faptul că, potenţialul turistic al

Depresiunii Săliştei, prin valoarea sa calitativă şi cantitativă, prin modalitatea sa

de structurare peisagistică şi prin capacitatea sa funcţională, favorizează

practicarea unei game variate de tipuri de turism. Pentru o mai bună valorificare

a sa, se impune, însă, o implicare mai puternică, competentă şi profesionistă a

factorilor umani angrenaţi în industria turismului, atât din perspectiva creşterii

calităţii serviciilor prestate, cât şi a diversificării ofertei turistice, a conceperii

programelor de marketing turistic, a modernizării şi multiplicării modalităţilor

de promovare a pachetelor turistice.


Buza, M. (1974), Consideraţii istorico-geografice asupra populaţiei şi

aşezărilor de la marginea Munţilor Cindrel, în SCGGG, XXI, 1,

Bucureşti.

Buza, M., Fesci, Simona (1985), Munţii Cindrel, Edit. Sport-Turism, Bucureşti.

236

Buza, M. (2000), Munţii Cindrelului. Studiu geoecologic, Edit. Universităţii


Cândea, Melinda, Erdeli, G., Simon, Tamara (2000), România. Potenţial

turistic şi turism, Edit. Universităţii, Bucureşti.

Cocean, P., Dezesi, Şt. (2001), Prospectare şi geoinformare turistică, Edit.

Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Ielenicz, M., Erdeli, G. (1999), Dicţionar de geografie fizică, Edit. Corint,

Bucureşti.

Ielenicz, M., Comănescu, Laura (2006), România. Potenţial turistic, Edit.

Universitară, Bucureşti.

Olaru, M. (1996), Munţii Banatului. Resursele turistice naturale şi antropice,

Edit. Hestia, Timişoara.

Sandu, Maria (1998), Culoarul depresionar Sibiu – Apold. Studiu

geomorfologic, Edit. Academiei Române, Bucureşti.

Velcea , I. (2007), Turismul rural în România, Facultatea de Geografia

Turismului, Sibiu.

Velcea, Valeria (2001), Geografia fizică a României, Edit. Universităţii


* * * (1986), Mic dicţionar enciclopedic, ed. a-III-a, Edit. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti.

237

238

APRECIERI CANTITATIVE ŞI CALITATIVE

ÎN ANALIZA GEOMORFOLOGICĂ. STUDIU DE CAZ:

COMUNA RĂŞINARI, DIN SUDUL TRANSILVANIEI

Damaris PLEŞIA*

Quantitative and qualitative estimations in geomorphologic

analysis. Research area: Răşinari commune, from Southern

Transylvania. This paper briefly presents the relief from Răşinari

commune (Sibiu county). Beside the emphasizing of the role played by

the relief in the rural complex, the quantitative estimations –

hypsometry, fragmentation, geodeclivity – and the qualitative ones,

synthesized in the geomorphologic profile and in the general

geomorphologic map, are also reported. The results of the analysis

pencil the relief’s personality of this commune and its characteristic

elements, which awards the polarization and coordination role of the

geographical processes and phenomenons that define the rural

complex.

Cuvinte cheie: Răşinari, rural, relief, suprafeţe de eroziune, trepte

hipsometrice, fragmentare, geodeclivitate, profil geomorfologic, harta

geomorfologică generală.

Comuna Răşinari face parte din judeţul Sibiu, fiind situată în partea de

sud-vest a acestuia. Prin poziţia sa şi prin extensiunea spaţială a moşiei sale, în

limitele administrative ale acesteia predomină, în proporţie de peste 80%,

relieful montan, reprezentat prin Munţii Cindrelului şi Munţii Lotrului, restul de

20%, revenind domeniului coborât al Depresiunii Sibiului. Atât economia rurală,

cât şi viaţa social-culturală a satului Răşinari au fost şi continuă să fie strâns

legate de ceea ceea ce este predominant – muntele, de aceea, în studiul de faţă,

vom aborda cantitativ şi calitativ, relieful înscris în limitele administrative ale

comunei, cu rol esenţial în organizarea habitatului rural şi care determină

diferenţierea peisajului natural, influenţând, atât prin altitudine, înclinare,

expoziţie, fragmentare, cât şi prin poziţia diferită a culmilor şi a versanţilor faţă

de circulaţia maselor de aer.

Dezvoltarea geologică a determinat apariţia treptelor de relief, iar

acţiunea agenţilor modelatori (apele, clima), desfăşurată în decursul mai multor

etape, a stabilit aspectele actuale ale reliefului. În comuna Răşinari se remarcă

două trepte mari de relief, consecinţă a unei radicale diferenţieri geologice –

treapta munţilor (Munţii Cindrelului şi Munţii Lotrului – Ion Conea utilizând

* Asist. univ. drd., Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu.

239

numele de Munţii Sibiului pentru aceşti munţi, de la sud de Depresiunea

Sibiului) şi treapta podişului (Podişul Transilvaniei cu depresiunea de contact a

Sibiului) (L. Badea, N. Caloianu, Gh. Dragu, 1971). Indicii morfometrici şi

morfografici evidenţiază, nu numai distribuirea spaţială a formelor de relief, dar

şi intensitatea proceselor geomorfologice actuale şi stadiul de evoluţie diferit al

reliefului de la o treaptă la alta a comunei.

1. ANALIZA CANTITATIVĂ

Hipsometria. Extinderea reliefului pe o diferenţă de nivel de peste

1 700 m, face ca punctul cel mai coborât al Răşinariului să fie în lunca Sevişului

(Depr. Sibiului) la 515 m, iar punctul cel mai înalt, la 2 244 m, în Vf. Cindrel

(Munţii Cindrelului). De asemenea, se remarcă şi Vf. Ştefleşti cu 2 242 m

(Munţii Lotrului), precum şi alte vârfuri ce depăşesc 2 000 m: în Munţii

Cindrelului – Vf. Niculeşti, 2 034.8 m; în Munţii Lotrului – Vf. Conţul Mare,

2 080 m; Vf. Balindrul Mare, 2 207.3 m; Vf. Negovanul Mare, 2 135.4 m şi

Vf. Clăbucetului, 2 054.2 m).

Fig. 6. Comuna Răşinari. Harta hipsometrică

Harta hipsometrică (fig. 1) evidenţiază cinci trepte hipsometrice,

etalonate din 400 în 400 m. Raportând la suprafaţa de 128 km2, ponderea

fiecărei trepte se prezintă în mod diferit, şi anume: 7.4% pentru treapta cuprinsă

240

sub 800 m; 16.4% pentru cea de 801–1 200 m; 40.0% pentru treapta de

1 201–1 600 m; 32.3% pentru cea de 1 601–2 000 m şi 3.9% pentru treapta de

peste 2 000 m.

Aşadar, extensiunea spaţială maximă revine treptei altimetrice

cuprinsă între 1 201 şi 1 600 m (40,0%), areal ce corespunde, în întregime,

complexului sculptural Râu Şes sau Păltinei (Vintilă Mihăilescu, 1963), iar cea

mai restrânsă suprafaţă este atribuită treptei superioare, de peste 2 000 m (5%),

corespunzătoare complexului sculptural Borăscu sau Cindrel, fapt datorat limitei

comunei care urmăreşte, în general, linia marilor înălţimi. Cea care-i urmează,

ca pondere, suprafeţei de nivelare Râu Şes, este nivelul inferior al suprafeţei de

nivelare Borăscu (32.3%), urmată de treapta hipsometrică cuprinsă între

801 şi 1 200 m (16.4%), treaptă ce corespunde complexului sculptural

Gornoviţa. Ponderea mare a suprafeţelor aflate deasupra izohipsei de 800 m

conferă caracterul montan al comunei Răşinari. Calculul altitudinii medii al

acesteia, de 1 729 m, denotă o valoare mult superioară Carpaţilor Meridionali

luaţi în întregime, cu 1 136 m, sau a Carpaţilor Româneşti cu 840 m

(P. Urdea, 2000).

Fragmentarea reliefului. Adâncimea şi densitatea fragmentării

reliefului (fig. 2) sunt alţi indici morfometrici care pun în evidenţă, prin

repartiţia spaţială a valorilor, diferenţierile legate de evoluţia îndelungată a

reliefului, a sistemului de văi, dar şi cele legate de eterogenitatea sau

omogenitatea litologică (P. Urdea, 2000). Dicţionarul de Geografie fizică

(1999), defineşte adâncimea fragmentării/energia de relief ca o caracteristică

morfometrică a reliefului prin care se exprimă gradul de adâncire al

organismelor fluviatile, indicând valoarea relativă între nivelul culmii şi patul

văii. Valorile energiei minore a reliefului sunt repartizate neuniform şi cu

pondere diferită de la un areal la altul. Cele mai mici valori (95 m) se menţin în

extremitatea nord-estică a acesteia (Depr. Sibiului), pentru ca spre contactul cu

munţii, acestea să urce la 280 m, ajungând chiar până la 420 m. Valoarea

maximă este de 673 m şi se întâlneşte în extremitatea sud-vestică (diferenţa

altitudinală este dată de cumpăna de ape a Munţilor Lotrului şi depresiunea

intramontană a văii Frumoasei).

În general, diferenţe altitudinale mari se înregistrează în partea

centrală, unde sunt prezente culoare de vale (Sadu), sau depresiuni

intramontane suspendate (Frumoasa, Iujbea, Rozdeşti), mărginite la nord şi la

sud de Munţii Cindrelului şi, respectiv, Munţii Lotrului.

Energia majoră a reliefului este de 1 729 m, datorată diferenţei de

nivel între altitudinea maximă (2 244 m, Vf. Cindrel) şi cea minimă

(515 m, lunca Sevişului).

Densitatea fragmentării reliefului este un indice geomorfologic

important pentru exprimarea fizionomiei reliefului şi în acelaşi timp, un factor

care condiţionează dinamica şi frecvenţa proceselor de modelare. Acesta variază

între 0.90 km/km2 şi 3.31 km/km

2 în bazinul Cibinului. Valori ridicate se

241

întâlnesc în bazinele văilor Sadului (3.07 km/km2, exceptând lacul Negovanu) şi

Ştezii (3.25 km/km2) sau al Văii Caselor (3.07 km/km

2), reţeaua torenţială fiind

cea care indică o foarte mare intensitate a degradării de teren. Contactul cu

Depresiunea Sibiului se caracterizează prin valori de 1.69 km/km2, valori mai

mari înregistrându-se în dreptul localităţii Răşinari (2.19 km/km2).

Se observă că proporţionalitatea acestor doi indici este restrictivă

factorilor socio–economici şi favorabilă mai mult proceselor geomorfologice

actuale.

Fig. 7. Comuna Răşinari. Harta adâncimii şi a densităţii fragmentării reliefului

Geodeclivitatea. Este cea care condiţionează cel mai mult procesele

geomorfologice actuale în raport cu ceilalţi indici morfometrici analizaţi, iar

repartizarea şi modul de îmbinare în teritoriu a categoriilor de pantă1

evidenţiază marile trepte de relief cu formele corespunzătoare. Categoria

suprafeţelor plane şi slab înclinate (0–2º) este specifică unor areale restrânse,

suprapuse, fie unor porţiuni din suprafeţele de nivelare sau unor porţiuni de pe

fundul văilor, fie unor lunci. Cele mediu înclinate (2–6º) apar în zonele de

racord, între diferitele niveluri ale suprafeţelor de nivelare, în perimetrul

acestora, sau ca suprafeţe de racord între interfluvii şi versanţi, dar şi între

aceştia şi fundul văilor, suprapunându–se în acest caz glacisurilor. Suprafeţele

înclinate (6–10º) şi cele puternic–înclinate (10–16º) caracterizează majoritatea 1 Categoriile de pantă (P. Urdea, 2000).

242

versanţilor, precum şi văile şi circurile glaciare, în timp ce, cele moderat–

abrupte (16–25º), foarte abrupte (25–35º) şi abrupturile propriu–zise

(peste 35º), caracterizează, în special, arealul afectat de glaciaţiunea Cuaternară,

precum şi pereţii de albie majoră, tăiaţi în rocă dură, mai ales în sectoarele de

adâncire puternică şi rapidă a văilor.

2. ANALIZA CALITATIVĂ

Profilul geomorfologic mixt al văii Şteaza (fig. 3) redă, atât

caracteristicile fizionomiei reliefului, cât şi treptele ce pun în evidenţă, fie etape

de evoluţie, fie influenţe litologice, pe când cel longitudinal se înscrie într–o

curbă, pe ansamblu concavă, dar în detaliu din mai multe trepte (şase rupturi de

pantă) care se succed din amunte spre aval. Altitudinea maximă de unde îşi are

izvoarele Şteaza (Şanta) este de 1 275 m, iar confluenţa cu Valea Caselor se

realizează la 540 m, rezultând astfel, o altitudine medie de 635 m.

Fig. 8. Valea Ştezii. Profil geomorfologic mixt

Acest profil evidenţiază trei sectoare: superior – îngust, cu panta

versanţilor şi a râului mare; mijlociu, care se lărgeşte, dezvoltându–se lunca şi

terasele, în special pe partea dreaptă şi cel inferior – desfăşurat la ieşirea din

munte până la confluenţă, unde lunca şi terasele sunt foarte bine dezvoltate.

Profilele transversale au o înfăţişare, în general, îngustă, în formă de „V”, cu

versanţii foarte abrupţi şi bine împăduriţi, cei de pe partea dreaptă fiind mai

înalţi.

243

Harta geomorfologică generală. Din analiza acesteia (fig. 4) rezidă

elementele de maximă sinteză a cartografierii reliefului. Harta geomorfologică

generală redă integrativ toate aspectele privind morfogeneza, evoluţia şi starea

actuală a reliefului, evidenţiind aspecte de o importanţă majoră, sau trăsăturile

de bază ale reliefului comunei Răşinari, precum: cele trei suprafeţe de eroziune

(Borăscu, Râu Şes şi Gornoviţa), care se succed altimetric şi care marchează

evoluţia temporală a reliefului – la nivelul acestora, remarcându-se o serie de

martori de eroziune (Cindrel 2 244 m, Ştefleşti 2 242 m, Niculeşti 2 035 m,

Rozdeşti 1 954 m, Surdu 1 961 m, Bătrâna 1 911 m, Onceşti 1 713 m, Conţul

Mare 2 080 m, Balindrul Mare 2 207 m, Negovanul Mare 2 135 m, Negovanul

Mic 1 902 m, Clăbucetul 2 054 m etc.); dezvoltarea, pe întreg perimetrul, a

versanţilor terminaţi cu interfluvii rotunjite; suprafeţe de racord sau versanţi,

care sunt de forme şi înclinări diferite şi pot fi atacaţi de procese

geomorfologice actuale, rezultând o serie de microforme de relief.

Fig. 9. Comuna Răşinari. Harta geomorfologică generală (după M. Buza, 2000)

De asemenea, mai remarcăm prezenţa reliefului glaciar evidenţiat

prin circurile glaciare (Iujbea şi cele de sub Vf. Ştefleşti, unul din cele din urmă

adăpostind chiar un lac, însă, dimensiunile acestuia sunt foarte mici). Relieful

244

fluviatil se face simţit prin prezenţa văilor înguste, organismelor torenţiale,

arealului piemontan şi al glacisurilor, luncilor, teraselor şi conurilor de

dejecţie. Acestea din urmă parazitează luncile principalelor râuri care drenează

localitatea – Şteaza şi Valea Caselor.

În concluzie, ansamblul acestor trăsături, nu fac altceva decât să

evidenţieze faptul că arealul studiat este în cea mai mare parte de factură

montană şi doar parţial, în extremitatea nord-estică, de contact, cu suprafeţe mai

coborâte ale Podişului Transilvaniei, în cadrul Depresiunii Sibiului. Cu toate

acestea, relieful analizat se constituie într-un factor favorizant în dezvoltarea

spaţiului rural cu o destinaţie agricolă şi confirmă rolul definitoriu, jucat de

această componentă a mediului, în cadrul complexului rural răşinărean, de

coordonare şi polarizare a proceselor şi fenomenelor naturale, în strânsă legătură

cu cele socio-economice.


Badea, L., Caloianu, N., Dragu, Gh. (1971), Judeţul Sibiu. Colecţia Judeţele

Patriei, Edit. Academiei R.S.R., Bucureşti.

Buza, M. (2000), Munţii Cindrelului. Studiu geoecologic, Edit. Univ. “Lucian

Blaga”, Sibiu.

Conea, I. (1984), Plaiuri carpatice – “Margini” şi “mărgineni”, Edit. Sport –

Turism, Bucureşti.

Ielenicz, M. (1999), Dicţionar de geografie fizică, Edit. Corint, Bucureşti.

Urdea, P. (2000), Munţii Retezat. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei

Române, Bucureşti.

Velcea, Valeria Amelia (2001), Geografia fizică a României, Edit. Univ.

“Lucian Blaga”, Sibiu.

Velcea, Valeria Amelia (2002), Originalitatea geografică a Depresiunii

Sibiului, Geo-Carpathica, II, 2, Sibiu.

Velcea, Valeria Amelia (2007), Metodologia cercetărilor geografice, Edit.

Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu.

Velcea, Valeria Amelia, Savu, Al. (1982), Geografia Carpaţilor şi a

Subcarpaţilor Româneşti, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

245

246

CULTURAL TOURISTIC ITINERARY SIBIU – RĂŞINARI

IN THE YEAR 2007

Virginia GHERASIM, Alina NEGOESCU

Itinerariul turistic cultural Sibiu – Răşinari în anul 2007. Manifestările desfăşurate în cadrul Programului Sibiu – Capitală

Culturală Europeană 2007 au favorizat o mai bună valorificare a

bogatului patrimoniu cultural, existent în arealul limitrof al localităţii

Sibiu, au determinat dezvoltarea infrastructurii turistice, în special cea

orientată spre cazare şi agrement.

Key words: touristic itinerary, cultural heritage, European cultural

programme.

This year represented for Sibiu town and the borderland areas a very

good opportunity to turn to account its natural and anthropic heritage through

the touristic flux generated by the Programme Sibiu – European Capital of

Culture 2007. Thus it has created the opportunity to capitalize better the present

touristic resources both in intramural, respectively in the area of Sibiu, and in

extramural, in its immediate proximity.

The touristic itinerary Sibiu – Răşinari displays in the Sibiu

Depression, a well-defined form of relief of the Depressionary Corridor Sibiu –

Apold, by position, dimensions, genesis, evolution and economic functions. The

depression is a geographic individuality not only through its natural landscape,

but also as a hearth of permanent and ancient habitation, in which the anthropic

changes are in full correlation with the development of the Sibiu town, one of

the big urban centres of the country and the starting point of this route. Răşinari

locality, point of destination, is situated on the contact line of the Sibiu

depressionary area with Cindrel Mountains, at the confluence of Şteaza Valley

and Caselor Valley, which it confers a very attractive natural landscape.

A series of objectives are pointed out all along this itinerary, which

diversifies and completes the touristic offer of the touristic potential of the Sibiu

urban habitat.

The route follows Calea Dumbrăvii – DJ 106 A Sibiu – Păltiniş and

passes through Dumbrava Forest, expanded in the south-northern part of the

Sibiu locality. The Natural Park Dumbrava Sibiului, arranged in the XVIIth

century, stretches on a surface of more than 990 ha and it is crossed by the

Lecturer Ph.D, Faculty of Geogrphy of Tourism, Sibiu.

Teaching assistant, Faculty of Geogrphy of Tourism, Sibiu.

247

Trinkbach brook. It was declared protected natural area by Hotărârea

nr. 12 from 28.09.1994 of the Sibiu County Council1. Its main functions are:

hygienic-sanitary, through the beneficial effects which the forest exercise upon

the environment against air pollution, phonic pollution etc.; the landscape

function, through the aesthetic impact that it manifest; the recreational function,

because of the possibilities of spending the free time, which favours the

practising of forest tourism, of the ecotourism, of the resting and recreational

tourism etc.2

Dumbrava Forest represents a point of attraction for tourists, both

because of the diversity of fauna and vegetation species that characterise its

ecosystem and the anthropic mark in the landscape, remarked by the presence of

the lacustrine surfaces of pleasure, by the existence of the Zoo, of the Exhibition

in the open air of the ASTRA Museum of the Traditional Folkloric Civilization

and the touristic infrastructure.

The accommodation possibilities in Dumbrava Forest of Sibiu are

diverse, among which we mention:

Palace Dumbrava Hotel, four stars, with more than 80 places, is

situated at 4 km from Sibiu centre and offers 25 apartments, a swimming pool, a

park, a terrace, a playground for kids and 3 specific restaurants, a spacious

conference room etc.

The Touristic Complex Dumbrava, which includes Grand Hotel

Dumbrava, that has 38 places for accommodation – in its 18 rooms and one

apartment, rated at two stars – and a restaurant of 600 seats; Dumbrava Motel,

with 27 double and triple rooms, rated at one star and 11 double and triple rooms

rated at two stars; Dumbrava Camping, that offers tourists a place of

approximately 5 000 square meters for tents and trailers;

Diana Cabin – built from wood, traditional style, inside the Museum

in the open air within the limits of the National Complex ASTRA Museum,

which offers, beginning with 12 November 2007, the possibility of

accommodation in the 57 places, in rooms of 1, 2 or 6 people, in a rustic

atmosphere. The cabin also offers for those who are interested a conference

room of 120 seats.

A first stop in this touristic itinerary is the Zoo, the oldest in the

country, built in 1929. Within its limits two pleasure lakes were created, which

are refitting at the moment.

Created in 1963 under the name of Museum of Folkloric Techniques it

became in 1990 ASTRA Museum of the Traditional Folkloric Civilization. This

is the next objective from the touristic route. The exhibition includes elements

illustrative for the traditional life of the Romanian villages, reflected either by

1 (1996), Protected Natural Areas in Sibiu County, Edit. Constant, Sibiu, p.26.

2 L. Şerb, Al. Constantinescu (2006), Ocrotirea naturii în spaţiul sibian, Edit. Constant, Sibiu,

p. 17.

248

the style of the houses construction, brought from the diverse areas of the

country, with original interiors, either by the means of transportation, the

industrial equipment etc. The touristic offer of the museum in the open air also

includes the traditional culinary products of the Cârciuma din Bătrâni and of the

inn; the drives by the carriage in the aestival season and with the sleigh in

winter; a skittle-alley with pieces made from wood, brought from Păltiniş;

Pavilions of Play from Botiza and Fântânele; shop with souvenirs; two churches,

in which religious services take place. Beginning with 1 May 2007 museum

visitors can benefit of the services of the Tourist Information Centre, which

represents, on one side, a source of documentation about its cultural offer, the

possibilities of spending the free time in Sibiu county, and on the other side, a

point where you can buy all kinds of materials of touristic promoting.

ASTRA Museum of the Traditional Folkloric Civilization involved

actively in the Programme Sibiu - European Capital of Culture 2007, with

numerous manifestations, that highlighted the special value of the Romanian

traditions, among which:

The National Festival of the Folkloric Traditions, the VIth

edition

(31.07 – 5.08.2007);

The Folkloric Show as part of the International Festival of

Folklore “Cântecele Munţilor”(“Songs of the Mountains”)

(4.08 – 5.08.2007);

The Folkloric Show as part of the Fair of the Popular Creators

(15.08; 18.08.2007);

The Fair of the Popular Creators (15.08 – 19.08.2007);

The International Olympics of the Traditional Artistic Crafts

(24.08 – 29.08.2007);

The Exhibition Ethno Techno Park – the Children Museum

(16.11 – 30.11.2007);

The European Camp of Monumental Sculpture in Wood

(3.09 – 23.09.2007);

Live Human Treasures – The National Festival of Traditions

(14.09 – 15.09.2007) etc.

Another element of attraction in this itinerary, which is a part of the

Programme Sibiu - European Capital of Culture 2007, was represented by the

itinerant, unconventional, experimental and alternative show that took place in

the tram that connects Sibiu with Răşinari, on the return route. Accomplished by

the work of Cristian Popescu, directed by Gavriil Pinte, the bilingual show

Romanian – English or French or German (according to the public preferences)

„Un tramvai numit Popescu” (“A Tram Called Popescu”) was presented for the

first time in the 2004 – 2005 theatrical season, after which it was revived in the

249

2006 – 2007 theatrical season. In the year 2007 it took place both in the summer

season and during The Festival of the European Theatres, in autumn.

The point of destination of this itinerary, Răşinari locality, has a rich

cultural heritage, represented by:

Touristic objectives The Church Cuvioasa Paraschiva

(1752 – 1758); The Church Sfânta Treime (1800 – 1814), side by

side with the Local Cemetery, the place of rest of great

personalities like the bishop Andrei Şaguna, the family of the

priest Bratu, and of Octavian Goga, the family of Cioran etc.; the

Church Sfântul Ilie (XIXth

century);

The Mausoleum of the Andrei Şaguna (1877);

The Ethnographic Museum (1952);

The Museum of the Episcopal House – the former Eparchy of the

Ardeal (Transylvania) (built in 1710);

The Memorial Houses Octavian Goga and Ilarie Mitrea; The

House of Emil Cioran;

The Wayside Crosses – historical monuments;

Traditional Holidays; the Festivity “Village Sons”; occupations

and popular crafts; popular customs, costume, dance and songs

etc.

Răşinari locality offers the possibility of accommodation in rural

touristic pensions of 1, 2 or 3 flowers (table 1).

Table 1

Units of accommodation from Răşinari locality

UNITS OF ACCOMMODATION FLOWER

RATINGS

Pension Valia * *

Pension Simina *

Pension Siman * *

Pension Rasinari * *

Pension Phoenix * *

Agrotouristic Pension Cri * *

Pension Cosmis * *

Pension Cornel * *

Agrotouristic Pension Cioran * * *

Pension Cioran * * *

Pension Badiu * * *

Pension Alpin * *

From Răşinari the itinerary can continue towards Păltiniş resort, on

DJ 106 A. On Steaza Valley there are a series of accommodation units, which

http://cazare-hoteluri-pensiuni-vile-sibiu-36.romaniapitoreasca.org/pensiuni_simple.php?jid=36&lid=865&startLimit=0&limitPerPage=15&rows=15&sortBy=nume_pensiune&sortOrder=ASC&descriere=rezervare-cazare-pensiuni-hoteluri-Sibiu.html

http://cazare-hoteluri-pensiuni-vile-sibiu-36.romaniapitoreasca.org/pensiuni_simple.php?jid=36&lid=865&startLimit=0&limitPerPage=15&rows=15&sortBy=clasificare&sortOrder=ASC&descriere=rezervare-cazare-pensiuni-hoteluri-Sibiu.html

250

attract many tourists due to the quality of the services offered, among which

Popasul Mai, Curmătura Ştezii etc.

The touristic itinerary Sibiu – Răşinari capitalize both the splendid

natural landscape, and the valuable elements of material and immaterial culture.

SELECTIVE BIBLIOGRAPHY

Cocean, P. (2004), Geografia Turismului, Edit. “Focul Viu”, Cluj-Napoca.

Ghinea, D. (2000), Enciclopedia geografică a României, Edit. Enciclopedică,

Bucureşti.

Halmaghi, M. şi colab. (1997–1998), Comuna Răşinari, Micromonografii

locale, Edit. Imago, Sibiu.

Velcea, Valeria (2001), Geografia fizică a României, Edit. Universităţii


www.sibiu2007.ro

http://www.sibiu2007.ro/

252

PARTICULARITĂŢI ALE AMENAJĂRII TERITORIULUI

ÎN ORAŞUL AVRIG

Adriana CRĂCEA*

The territorial planning particularities in Avrig town. This article

points out some of the territorial planning particularities in the town of

Avrig, analyzing the disorders appeared at the local infrastructure

level, the consequences, and the manner to correct them. Also, it

presents the functional zoning of the town, some priorities, and

proposals for eliminate the functional disequilibrium, in accordance

with the principles of the sustainable development.

Cuvinte cheie: amenajarea teritoriului, plan de amenajare teritorială,

dezvoltare durabilă, vatra localităţii, zonalitate funcţională, zonă

rezidenţială

Amenajarea teritoriului este un proces complex care presupune

elaborarea unor strategii, a unor proiecte, programe şi planuri care vor ţine

seama de caracteristicile mediului la nivel naţional, regional, judeţean şi local,

din perspectiva dezvoltării durabile.

Orice plan de amenajare teritorială, elaborat în conformitate cu

prevederile legale, abordează următoarele aspecte: cadrul natural cu

particularităţile geomorfologice, hidrice şi bio-pedo-climatice, potenţialul uman

din perspectiva resurselor de forţă de muncă, structurii şi mobilităţii populaţiei,

potenţialul economic privind resursele de subsol, activităţile industriale şi de

servicii, potenţialul agricol şi silvic. Infrastructura tehnico-edilitară urmăreşte

structura căilor de comunicaţie şi transporturi, modul de gospodărire al apelor,

echiparea energetică şi în final, conservarea, protecţia şi reabilitarea mediului,

bazată pe identificarea principalelor surse de poluare, eliminarea deşeurilor,

epurarea apelor uzate, protecţia monumentelor istorice şi a principalilor factori

de mediu: aer, apă, sol.

Fiecare capitol al planului de amenajare teritorială va face referiri la

situaţia existentă la un moment dat, disfuncţionalităţi în domeniile menţionate

anterior, priorităţi rezultate din analiza respectivelor dezechilibre şi propuneri în

vederea eliminării acestora (Melinda Cândea, Florina Bran, 2001).

Fără a fi prezentat planul de amenajare teritorială al oraşului Avrig, se

vor face aprecieri în legătură cu infrastructura locală, disfuncţionalităţile

existente, zonarea funcţională şi priorităţile care se impun pentru o mai bună

gestionare şi amenajare a spaţiului, în concordanţă cu principiile dezvoltării

durabile. * Drd., Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu, Universitatea din Bucureşti.

253

Principalii indicatori care reflectă infrastructura locală au rămas

aproape neschimbaţi în perioada 1990 – 1999. Lungimea totală a reţelei stradale

a oraşului înregistrează 27 km din care numai 7 km străzi modernizate.

Îmbunătăţiri apar abia după anul 2000, când au fost asfaltate străzile Saşilor şi

Alexandru Vlahuţă, iar după anul 2006 şi străzile Brukenthal şi George Coşbuc.

De asemenea, în perioada 2000 – 2003, au fost modernizaţi 5 km din DJ 105 F,

spre Poiana Neamţului.

Localitatea este dispusă în lungul a două axe de circulaţie: prima pe

direcţia nord-est – sud-vest dinspre Porumbacu de Jos, fiind un segment al

drumului naţional E 68 Braşov – Sibiu, corespunzător străzii Gh. Lazăr urmată

de strada M. Viteazu, spre Mârşa, acesta fiind un segment al DJ 105 G; a doua

axă de circulaţie pe direcţia est – vest este corespunzătoare străzii Brukenthal pe

DJ 105 F spre Poiana Neamţului şi străzii Bisericii spre vest pe E 68, spre Sibiu.

La sud de axa est – vest, străzile apar sub forma unei reţele neregulate,

caracteristică vetrei vechi a localităţii, iar la nord de aceasta, străzile se prezintă

sub forma unei reţele geometrice rectangulare, la fel ca şi cartierul cel mai recent

al Avrigului, cuprins între străzile Gh. Lazăr la sud, Gării la nord şi calea ferată.

În decembrie 2003 a fost deschisă circulaţiei centura ocolitoare a

localităţii, care face parte din drumul naţional E 68 Sibiu – Braşov şi a cărei

construcţie a început la sfârşitul anului 2000 (fig. 1).

Consecinţele construirii acestui segment ocolitor sunt deosebit de

favorabile pentru locuitorii oraşului Avrig din mai multe puncte de vedere:

diminuarea numărului potenţial de accidente rutiere, ca urmare a

evitării de către şosea a vetrei localităţii;

evitarea deteriorării unor construcţii aflate în perimetrul arterei

rutiere, datorită prezenţei traficului greu;

diminuarea considerabilă a poluării aerului şi a poluării fonice prin

prezenţa unui număr considerabil de autovehicule.

În urma unui studiu realizat în acest sens, se pot menţiona câteva

concluzii:

traficul înregistrat pe centura ocolitoare în orele de vârf (dimineaţa–

între orele 6 şi 8, la amiază între orele 13 şi 15, seara–între orele

18 şi 20) a fost estimat la 250 autovehicule/oră, comparativ cu cel care

străbate localitatea, care a fost apreciat la 20 – 25 autovehicule/oră,

între aceleaşi ore considerate. Numai 10% din traficul înregistrat pe

acest segment rutier străbate vatra oraşului, 90% fiind preluat de

centura ocolitoare;

îmbunătăţirea microclimatului urban cu urmări deosebit de

favorabile pentru sănătatea populaţiei. Astfel, emisiile de noxe cu efect

cancerigen prin eşapamentul autovehiculelor a scăzut cu cca. 12,5 ori;

circa 60% din traficul existent pe acest segment rutier este

reprezentat de autovehicule de mare tonaj, în timp ce aproape 80% din

traficul înregistrat în interiorul vetrei localităţii, de autoturisme. Acest

254

lucru are o consecinţă directă asupra reducerii posibilităţilor de

deterioare a construcţiilor datorită vibraţiilor;

devierea circulaţiei în afara vetrei localităţii aduce un plus de

siguranţă pentru participanţii la trafic şi în acelaşi timp rapiditate în

deplasare (scurtarea traseului cu cca. 1,5 km);

singura consecinţă negativă, ca urmare a devierii circulaţiei rutiere

în afara vetrei localităţii, este reprezentată de interesul scăzut depus de

Administraţia Naţională a Drumurilor Publice în vederea întreţinerii

celei mai importante axe de circulaţie a oraşului.

Fig. 1. Avrig – viaductul construit în cadrul şoselei de centură

Reţeaua de distribuţie a apei potabile şi reţeaua de canalizare au

înregistrat stagnări în perioada 1990 – 2006, acestea având o lungime de

22,3 km respectiv 25 km. S-au evidenţiat creşteri în cazul reţelei de distribuţie a

gazelor naturale, de la 27 km în anul 1989 la 40,3 km în 1999.

Alimentarea cu energie electrică a localităţii se face prin intermediul

staţiei de transformare Mârşa, cu ajutorul reţelelor aeriene şi subterane de

0,4 kV.

Pe de altă parte, oraşul Avrig este integrat în reţeaua internaţională de

telecomunicaţii, introducerea fibrei optice, facilitând rapiditate în convorbiri

interne şi internaţionale.

Pe baza acestor considerente se disting cinci zone funcţionale:

1. zona rezidenţială şi cu funcţiuni complementare, ocupă cea mai

mare suprafaţă a vetrei, având răspândire aproape generală;

2. zona instituţiilor publice şi a serviciilor, situată în partea centrală a

localităţii, la intersecţia celor două axe de circulaţie menţionate

anterior;

255

3. zona activităţilor economice, cu trei grupări principale, în partea de

sud-est (fabrica de stică, moara, joagăr, diverse ateliere), în partea

centrală (S.C. Biami SRL, S.C. Soceram SRL) şi în partea de nord-est

(S.C. Agromec S.A., S.C. Hidroconstrucţia S.A., S.C. Somarest S.A.)

4. zona agricolă prezentă în general la exteriorul vetrei, în imediata

apropiere a acesteia, chiar dacă apar şi suprafeţe agricole de mici

dimensiuni la nivelul gospodăriilor (utilizare în vatră);

5. zona spaţiilor verzi situată în partea central-vestică (Parcul

Palatului Brukenthal) (fig. 2).

Amenajarea teritorială a oraşului Avrig va trebui să ţină seama de mai

mulţi factori, dintre care se pot menţiona arealele cu riscuri naturale şi

disfuncţionalităţile teritoriale apărute în timp cu posibilităţi de corectare.

Arealele cu riscuri naturale sunt generate în principal de

caracteristicile hidrologice şi hidrogeologice ale zonei. Astfel, în amplasarea

construcţiilor, se va ţine seama de constituţia geologică, formată în mare parte

din pietrişuri în alternanţă cu nisipuri şi bolovănişuri, având o pânză freatică în

zona de luncă, situată la mică adâncime (0,7 – 1,7 m) şi care formează o serie de

mlaştini în partea de nord a vetrei, în apropierea căii ferate. De asemenea, apar

băltiri de apă în zona Ostrov, datorate în principal Pârâului Morii, care nu are

dimensiunile corespunzătoare subtraversării căii ferate. Altă zonă cu riscuri de

inundaţii apare la intersecţia Iazului Morii cu drumul naţional E 68, în timp ce,

în lungul Râului Mare, ca urmare a amplasării unei balastiere apar degradări

concretizate prin eroziuni laterale (fig. 3, 4).

Măsurile care se impun din această perspectivă, vizează asanarea

terenurilor mlăştinoase şi cu grad de umiditate ridicat, consolidarea malurilor

Râului Mare, în amunte de podul situat pe strada Mihai Viteazul şi realizarea

unor studii cu caracter hidrologic şi hidrogeologic referitoare la modul şi locul

de amplasare al construcţiilor.

Mai numeroase sunt disfuncţionalităţile apărute în timp, ca urmare a

dezvoltării localităţii şi care aparţin în principal sistemului infrastructural local.

Reţeaua de alimentare cu gaz metan înregistrează o deficienţă datorită

existenţei a două sisteme de distribuţie: cu presiune redusă (pentru cartierele de

blocuri şi extinderile de reţea) şi cu presiune joasă, sistem care pune mari

probleme în special în anotimpul rece.

Reţeaua de alimentare cu apă potabilă şi canalizare nu deserveşte

întreaga localitate, fiind realizată parţial din conducte cu diametru mic

(sub 100 mm), ceea ce conduce la un debit insuficient, afectând sistemul de

prevenire şi stingere a incendiilor. Pe de altă parte, staţia de tratare a apei se află

la altitudinea de 540 m, în timp ce, perimetrul construit din cadrul vetrei este

situat la 380 – 410 m, rezultând o diferenţă de nivel de peste 100 m. Din acest

motiv se crează o presiune în reţea cuprinsă între 9 – 12 bari, ceea ce impune

folosirea unor reductoare pentru echilibrarea presiunii, care nu sunt, însă,

disponibile în numărul şi calitatea necesară.

256

ZO

NE

LE

FU

NC

TIO

NA

LE

A

LE

OR

AS

UL

UI

AV

RIG

(d

upa

P.U

.G.)

020

0m

LE

GE

ND

A

1 -

zona

rez

iden

tiala

; 2

- ca

rtie

re d

e bl

ocur

i

zona

inst

itut

iilo

r pu

blic

e

zona

indu

stri

ala

zona

agr

icol

a

spat

ii v

erzi

zona

gos

poda

rie

oras

enea

sca

inte

rdic

tie

tem

pora

ra

de c

onst

ruir

e

stra

zi o

rase

nest

i

cent

ura

ruti

era

ocol

itoa

re

cai

fera

te

spre

Por

umba

cu d

e Jo

s

spre

Sib

iu

spre Marsa

spre

Poi

ana

Nea

mtu

lui

* *

* *

* *

* *

* *

* *

* *

* *

* *

12

I II III

IV V

Fig

. 2. Z

on

ele

fun

cţio

nale

ale

ora

şulu

i A

vrig

(du

pă P

.U.G

.)

257

Fig. 3. Balastieră pe Râul Mare

Fig. 4. Consolidări de maluri pe Râul Mare

Amplasarea cimitirului între stadion şi zona rezidenţială a făcut

imposibilă extinderea acestuia. Nu există disfuncţionalităţi cu privire la

utilizarea terenurilor, fondul de locuinţe nu ridică probleme deosebite, cu

excepţia străzii Unirii şi a cartierului din apropierea fabricii de sticlă, care

datorită vechimii şi confortului redus, necesită ample lucrări de renovare.

258

Pentru rezolvarea acestor probleme se impun: schimbarea sistemului

de alimentare cu gaze naturale, acţiune care în prezent este în curs de finalizare,

înlocuirea conductelor de distribuţie a apei potabile cu altele, având diametru

corespunzător, extinderea reţelei de alimentare cu apă şi canalizare,

modernizarea reţelei de străzi orăşeneşti, ecologizarea gropii pentru deşeuri

menajere.

Aşadar, în perioada contemporană, amenajarea teritoriului din

perspectiva dezvoltării durabile rămâne singura alternativă viabilă în contextul

relaţiei societate – mediu înconjurător.


Băcănaru, I., Velcea, I. (2006) Zona şi mediul geografic, Edit. Universităţii


Cămăşoiu, Camelia – coordonator (1994) Economia şi sfidarea naturii, Edit.

Economică, Bucureşti.

Cândea, Melinda, Bran, Florina (2001) Spaţiul geografic românesc, Edit.

Economică, Bucureşti.

Ionaşcu, G. (2002) Amenajarea teritoriului, Edit. Fundaţiei „România de

Mâine”, Bucureşti.

Velcea, I. (2008) Calitatea mediului ambiant în contextul economiei mondiale –

Sinteze de Geografie generală şi regională, Edit. Universităţii „Lucian

Blaga”, Sibiu.

Velcea, Valeria (2008) Spaţii geografice critice – Sinteze de Geografie

generală şi regională, Edit. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu.

*** (2006) Anuarul Statistic al judeţului Sibiu, Direcţia Judeţeană de Statistică,

Sibiu.

*** (2006) Planul Urbanistic General al oraşului Avrig.

260

EXPLOATĂRILE DE SARE DIN DEPRESIUNEA

TRANSILVANIEI ŞI POSIBILITĂŢILE PE CARE LE OFERĂ

PENTRU DEZVOLTAREA TURISMULUI

Daniel COSTEA

The salt exploatations from Transylvania Depression and their

impact in tourism development. One of the major activities of

medieval and modern times in the Transylvania Depression was that

of exploiting salt in the main mining centers of Ocna Dej, Sic,

Cojocna, Turda, Ocna Mureş Ocna Sibiului and Praid. Other two older

and less important ones can be added here, those of Sovata and

Jabeniţa. Nowadays, the impact of these exploitations is reflected in

tourism activities. Many of those mining centers have become

important spa treatment centers located by the salt water lakes, which

covered the old salt mines. To better organize tourism activities in

these resorts, an important role could be played by the cultural

tourism, beside the spa tourism, by creating museums and exhibitions

based on the history of these salt exploitations.

Cuvinte cheie: salina, sistem de exploatare, repartiţie teritorială,

turism cultural.

Modul în care a evoluat turismul balnear cu ape sărate din

Depresiunea Transilvaniei este foarte important pentru a putea înţelege şi

contextualiza corect factorii şi condiţiile care au dus la situaţia actuală. Începând

de la primele exploatări de sare, continuând cu formarea lacurilor sărate şi mai

apoi, prin construirea complexelor turistice, toate au legătură cu turismul

balnear, atât pentru cunoaşterea, cât şi pentru valorificarea lor turistică.

Interesul pentru un astfel de studiu este mare în condiţiile în care

exploatările de sare au stat la baza dezvoltării unui turism cu lacuri sărate în

principalele aşezări turistice studiate, dar şi a valorificării unor foste saline în

scopuri turistice.

Încă din Antichitate, dacii, iar mai apoi, romanii exploatau sarea,

dovadă fiind unele lacuri de mici adâncimi păstrate până în ziua de azi. De altfel,

în funcţie de sistemul de exploatare a sării, la nivelul Depresiunii Transilvaniei

se pot evidenţia trei sisteme majore de exploatări, în perioade diferite

(www.salrom.ro):

sistemul exploatărilor de tip amfiteatru, la suprafaţă, rezultat prin

descoperirea stratului de sol şi apoi, formarea unei cariere cu diametrul de peste

10 m. Acest tip de exploatare corespunde ocupaţiei romane în Dacia,

Drd., Facultatea de Geografie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.

261

prelungindu-se şi la începutul Evului Mediu, când, încă, putea fi întâlnit pe

teritoriul Transilvaniei. Din punct de vedere teritorial, în Depresiunea

Transilvaniei, dovezi ale existenţei unor astfel de exploatări au fost întâlnite la:

Ocna Dej, Turda, Ocna Mureş, Ocna Sibiului, Praid, Sovata şi Jabeniţa.

Urmările sunt lacurile sărate din cadrul acestor aşezări de dimensiuni şi

adâncimi mai mici, 10–20 m, folosite pentru balneaţie sau integrate în peisajul

salifer local, multe fiind colmatate şi cu vegetaţie lacustră specifică apei dulci.

sistemul exploatărilor de tip ,,clopot” (fig. 1) este specific perioadei

medievale, când modul de extracţie a sării era mult mai complex decât în

perioada precedentă. De obicei, se săpau două puţuri verticale în stratul de sol şi

argilă, până la contactul cu masivul de sare cu o lăţime de 5–10 m, apoi aceste

două intrări erau unite prin dislocarea sării şi urma procesul de extracţie prin

săparea unor pereţi cu lărgire treptată până se realiza forma unui clopot, cu

adâncimi de la 30 m uneori, până la 170 m. Acest tip de exploatare, interesant,

putea fi întâlnit la: Ocna Dej, Sic, Cojocna, Turda, Ocna Mureş, Ocna Sibiului şi

Praid.

Fig.1. Profilul vertical al unei exploatări de sare în sistem clopot

(după C. Stoica, I. Gherasie, 1980)

sistemul exploatărilor de tipul camerelor trapezoidale şi

dreptunghiulare, mult mai eficient, a fost folosit începând cu perioada modernă;

modul de exploatare era tot subteran, dar pe orizontală, cu săparea unor camere

mari de peste 40–50 m înălţime, uneori, se ajungea la joncţiunea mai multor

262

saline de tip ,,clopot”. Unele se mai păstrează şi astăzi, cum sunt cele de la

Turda, Ocna Dej şi Praid, altele au fost inundate, la Ocna Mureş şi Ocna

Sibiului.

Un mod aparte de exploatare a sării, dar actual, este întâlnit la Ocna

Mureş, unde din cauza inundării tuturor salinelor existente, exploatarea se face

prin extragerea saramurii din acestea.

În concluzie, exploatările de sare existente la Ocna Dej, Sic, Cojocna,

Turda, Ocna Mureş, Ocna Sibiului, Praid, Sovata şi Jabeniţa au dus la formarea

unui potenţial balneoturistic salifer deosebit, în unele cazuri, intens valorificat,

în altele, într-un stadiu incipient de valorificare. De aceea, în ordinea importanţei

lor, se poate face o analiză a modului cum au evoluat aceste exploatări la nivel

local şi a felului în care au fost sau pot fi valorificate turistic după abandonarea

lor.

Turda a avut o serie de exploatări de sare pe suprafeţe mari,

răspândite teritorial pe două areale: microdepresiunea Turda-Băi şi Masivul

Ocnei – Valea Sărată. În primul areal, exploatările au început la suprafaţă, încă

din timpul romanilor, unde apar urme de cariere colmatate, dar mai ales în

Masivul Ocnei, unde, în 1796 s-a descoperit o veche salină romană.

Documente despre primele saline în sistem clopot sunt date într-o

lucrare a lui J. Fichtel (1780) în care se enumără minele din Valea Sărată: Die

Ober Grube, St. Ioseph, Maria Terezia, St. Anton şi Koloscher Grube.

În partea vestică a acestora, extragerea sării se continuă cu alte trei

saline în sistem clopot: Iosif, Terezia şi Anton, unde scoatera sării cu crivacul se

înlocuieşte cu cea a ascensorului. Aici, începând cu anul 1858, se execută o

galerie de acces (Franz Iosef) între acestea şi se trece apoi, în 1860, la săparea a

două mine în sistemul camerelor: Rudolf (între Iosif şi Tereza) şi Ghizela (între

Tereza şi Anton). Exploatarea sării a continuat până în 1932, când întreg

sistemul de cinci saline a fost închis.

Din punct de vedere turistic este de menţionat anul 1992 când,

sistemul celor cinci saline a fost deschis vizitatorilor, dar şi lacurile din

microdepresiunea Turda-Băi şi Valea Sărată, rezultate din abandonarea salinelor

existente, ce pot fi folosite în scopuri balneare odată cu amenajarea lor.

Ocna Dej a avut în trecut tot două areale de exploatare a sării, primul

situat în Dealul Cabdic, cu exploatări la suprafaţă din perioada romană din care

au rezultat o serie de bălţi de mici dimensiuni, colmatate. Dovezile exploatării

romanilor sunt vizibile în vestigile arheologice descoperite şi în urmele drumului

roman pe unde se transporta sarea. Tot în acest areal apare singura exploatare în

sistem clopot care a continuat până la începutul secolului al XVIII-lea, care a

dus la formarea unui lac sărat de 40 m adâncime.

Din cauză că în primul areal, sarea are o formă lenticulară, încă din

secolul al XIII-lea s-a trecut la noi exploatări în arealul Pârâului Ocnei. Astfel,

în decursul timpului, s-a format un sistem complex de exploatări subterane a

sării.

263

Modul de exploatare era în sistem clopot şi, încă din secolul al XV-

lea, existau două saline denumite: Mina Mare şi Mina Mică, sugestiv descrise de

mineralogul clujean Fridwalski, într-o lucrare din 1767.

Începând cu secolul al XVIII-lea, se deschid un număr mare de saline

în sistem clopot, exloatate în ritm intens, de unde şi perioada lor redusă de

funcţionare: Mina Puturoasă, Mina Miron, Mina de sare, Mina Ciciri, Mina

Manschein şi Mina Ştefan.

Prima salină exploatată în sistem camere se deschide încă din

1795 – Mina Iosif cu trei camere paralelipipedice, ca apoi, începând din 1836

până în 1962 să fie deschisă în acelaşi sistem Mina Ferdinand. După închiderea

acesteia, o altă salină este deschisă – Mina 1 Mai, proiectată cu trei camere

longitudinale şi 10 transversale şi o galerie de acces de 830 m, dar cu o durată de

funcţionare scurtă, de doar 20 de ani.

La ora actuală, exploatările de sare se realizează în Mina

Transilvania, deschisă în 1975 printr-o metodă mai eficientă cu camere mici şi

pilieri pătraţi.

Importanţă turistică prezintă doar Mina Transilvania, deschisă spre

vizitare doar din anul 2000, unde s-a amenajat şi o biserică. Din păcate fostele

exploatări vechi, transformate în lacuri sărate, nu sunt încă valorificate turistic

sau amenajate.

Ocna Sibiului reprezintă o veche aşezare saliferă, unde numărul

exploatărilor de sare din perioda medievală depăşea celălalte localităţi din

Transilvania. Acestea erau concentrate într-un singur areal în partea de est a

localităţii, dovadă fiind numărul mare de lacuri (14), rezultate din fostele saline

de tip clopot.

Desigur, primele exploatări de sare apar în perioada antică, mai ales

în timpul ocupaţiei romane, când localitatea se numea Salisfodium. Pe lângă

descoperirile arheologice, încă se mai păstrează forma de exploatare la

suprafaţă, de tip amfiteatru, în excavaţiunile colmatate din sudul arealului

salifer.

Perioada medievală se caracterizează , prin exploatarea intensivă a

sării în saline de tip clopot, încă din secolul al XVI-lea, în ordine cronologică:

– Salinele care au dus la formarea lacurilor Brâncoveanu şi Verde au

fost închise încă din secolul al XVII-lea;

– Sistemul de şase saline care au fost abandonate la sfârşitul secolului

al XVIII-lea şi ulterior au format lacurile din Complexul Balnear Ştrand, cu

adâncimi ce cresc de la nord spre sud, dovadă că materialul steril rezultat era

aruncat în salinele abandonate din nord;

– Salina Josef, abandonată în 1770, a dus la formarea Lacului Inului;

– Salina Francisca Grube, abandonată în 1775, a dus la formarea

Lacului Fără Fund;

– Salina Grosse Grube, abandonată în 1817, când avea o adâncime de

170 m, a dus la formarea actualului lac sărat Avram Iancu;

264

– Salina Kleine Grube, închisă în acelaşi an cu precedenta, a format

lacul sărat Ocniţa;

– Salina Napomuceni Johann Grube care, totuşi, a funcţionat până în

1870, a dus la formarea actualului lac Rândunica;

– Salina Ignaţiu este singura exploatată în sistemul camerelor

trapezoidale, la o adâncime de peste 70 m, cu două puţuri de intrare din care, cel

din partea estică a evoluat foarte repede după închiderea minei în 1931, ducând

la formarea Lacului Gura Minei.

Nerentabilitatea şi abandonarea extracţiei de sare a făcut ca

fenomenul turistic să apară devreme, imediat după formarea unui mare

număr de lacuri sărate, pe locul fostelor mine. Astfel, încă de la începutul

secolului trecut, peisajul cu ocne s-a schimbat într-unul turistic balnear.

Ocna Mureş este caracterizată prin cele mai mari transformări

morfologice şi morfometrice ale exploatărilor de sare, mai ales în ultimele două

secole.

Exploatările au început încă din vremea sciţilor, a continuat în timpul

dacilor, aici existând o ,,davă”, dar, mai ales, în perioada romană când,

aşezarea se numea ,,Salinae”. Avantajul exploatărilor din această perioadă a fost

dat de apropierea de râul Mureş, care ulterior, a constituit un element foarte

important în transportul sării. Ca urmare, în peisajul salifer actual, apar lacurile

romane din nordul arealului analizat.

În perioada medievală, exploatările continuă, dar cu un caracter mai

puţin intensiv, până în 1791, când, se deschide prima exploatare subterană cu

puţuri şi camere de tip clopot, ulterior trapezoidale şi dreptunghiulare. Ceea ce

este interesant în extragerea ulterioară a sării este friabilitatea terenului şi mai

ales, problema infiltraţiilor puternice a apelor, de aceea a fost necesară

deschiderea unui număr mare de puţuri pentru prima salină. În ordine

cronologică: Iosif, Francisc, Carolina, Ferdinand şi Rudolf, în afara masivului

de sare, concomitent se deschid noi camere de exploatare.

În a doua parte a secolului XIX, se deschid noi mine, cele precedente

fiind complet inundate de apele Mureşului:

– Salina Ştefania a intrat în funcţiune în 1870, cu o cameră principală

şi nouă transversale şi un puţ adâncit în afara masivului de sare. A fost

abandonată în 1947 şi inundată pe urmă, rezultatul fiind lacul actual Ştefania;

– Salina 6 Martie se deschide începând din 1919, din cauza creşterii

necesarului de sare, la început cu o cameră principală şi două laterale, iar ca

apoi, să fie extinsă după 1940, la ora actuală, pe locul ei apare un lac în formare;

– Salina 1 Mai se deschide în 1930, în care se adânceşte puţul

principal, o mină care va funcţiona până în 1978, moment în care exploatarea

sării solide va înceta definitiv, continuându-se doar cea în saramură. Pe locul

acestei mine s-a format acum lacul sărat 1 Mai.

Treptat, toate minele existente au fost inundate, exploatarea făcându-

se sub formă de saramură, inclusiv în perioada actuală. Lacurile formate au

265

avut o dinamică geomorfologică foarte activă, ajungându-se la unirea celor mai

multe, rezultatul fiind o suprafaţă lacustră extinsă de 200 000 m² şi un volum cu

apă sărată de 18 milioane m³, situat în mijlocul oraşului, unde s-ar putea practica

doar un turism de agrement.

Praidul are o istorie destul de îndelungată şi interesantă, ajungând ca

acum să fie pe departe cea mai extinsă salină din Transilvania.

Începutul exploatărilor salifere pe aceste meleaguri, a avut loc încă din

perioada romană, în forma unui amfiteatru, unde, s-a găsit inscripţia

Legia V Macedonica. Desigur, exploatarea a continuat şi în perioada medievală,

chiar în timpul popoarelor migratoare şi a ocupaţiei maghiare, cu un document

ce arată că în 1003, şalupele cu sare ale regelui Ştefan circulau pe râul Mureş.

Fig. 2. Repartiţia teritorială a fostelor exploatări de sare

din Depresiunea Transilvaniei

Prima atestare documentară de exploatare a sării este din 1405, când

se aminteşte de exploatarea la suprafaţă a sării pe pământurile moşierilor, la fel

266

despre exploatarea sării în 1463 pe timpul lui Matei Corvin, în 1601 pe timpul

lui Mihai Viteazul şi 1714, când exploatarea sării devine un privilegiu

habsburgic.

Până în 1762, exploatarea sării se făcea doar la suprafaţă; în acest an

se deschide Salina Iosif, cu sare extrasă la suprafaţă, cu piei de bivol, iar în

1787, ocnele de aici trec în patrimoniul Curţii Regale Vieneze şi începe

exploatarea sistemică.

Din Mina Iosif, exploatată în sistem clopot, se deschid două camere

laterale, salinele Carol şi Ferdinand, acestea având, de asemenea, o formă

boltită.

În 1864, s-a deschis o altă mină sub denumirea de Salina Paralelă, tot

în acelaşi sistem de exploatare, fiind repede adusă la dimensiuni mari, o lungime

de 100 m, lăţime de 40 m şi o adâncime de 96 m.

În 1989, s-a început săparea unei galerii de cercetare, Elisabeta, iar la

200 m de la gura galeriei s-a exploatat o cameră transversală cu acelaşi nume.

Tot în acelaşi sitem de exploatare se deschide în 1949, mina Gheorghe

Doja, pentru ca odată cu trecerea acestei mine în proprietatea statului, să se

schimbe sistemul de exploatare. Astfel, din 1978, la nivelul sub 40 m faţă de

exploatările anterioare, se deschid camere cu înălţimea de 12 m şi lăţimea de

20 m.

Din 1991, a început exploatarea unui nou sector minier denumit

Telegdy, cu exploatări prin metoda canadiană, cu camere mici şi pilieri pătraţi la

adâncimi de peste 170 m şi pe trei nivele.

Întreg sistemul de exploatare de aici se caracterizează printr-o

complexitate şi intensitate ridicată, astfel s-a ajuns ca orizontul de 50 m să fie

pus la dispoziţia turiştilor, pentru tratament, agrement. Tot aici s-a amenajat o

biserică şi un muzeu al sării, pentru vizitatori.

Cojocna a avut mai multe saline în sistem clopot amplasate în partea

sudică a localităţii, abandonate treptat până în anul 1852, când s-a închis ultima.

Se apreciază că numărul lor a fost de şapte, unele colmatate, altele formând cele

două lacuri existente, Durgău şi Băilor.

În planul orizontal şi profilul realizat în anul 1770, sunt reprezentate

vechea exploatare aflată atunci în funcţiune pe locul lacului Durgău, o salină

abandonată şi noua salină în curs de execuţie, unde s-a format actualul lac sărat,

Băilor.

Ca şi în alte locuri unde sarea apare la zi, şi la Sic s-au descoperit

instrumente de minerit neolitice şi din epoca bronzului, care stau mărturie a unei

aşezări foarte vechi întemeiate pe seama exploatărilor de sare.

Pe teritoriul comunei, în perioada medievală, au existat două arii de

extracţie: una la baza versantului vestic al Văii Sărata (mai veche) şi alta pe

Dealul Cipan de pe versantul estic al aceleiaşi văi.

Dovezi concrete despre exploatarea sării au fost date de Fichtel citat

de I.Al. Maxim, care arată că în anul 1780, la Sic, se exploata o salină cu două

267

puţuri, destul de mare care se caracteriza prin: adâncime totală de 57 m,

perimetru bazal de 118 m, adâncimea puţurilor de 23 m. Cu toate că nu se

preciza despre ce ocnă este vorba, se poate deduce că referirea s-a făcut la salina

de pe Dealul Cipan, unde s-au efectuat ultimele exploatări de sare. Activitatea în

această salină a încetat în 1812, iar puţurile au fost astupate în 1822 şi marcate

cu câte un obelisc de gresie ce se mai păstrează şi în prezent.

La Jabeniţa, există dovezi că a existat o singură exploatare din

perioada medievală de 70 m adâncime; prin abandonarea ei ulterioară s-a

format un lac sărat, care acum este amenajat ca ştrand, unde se poate practic un

turism sportiv.

În Sovata, deşi sarea apare la suprafaţă în unele locuri, există dovada

unei exploatări de sare în sistem amfiteatru, mai vechi, probabil din perioada

romană. Pe acel loc s-au format actualele lacuri sărate Negru, Aluniş, Ursu,

unde se practică în prezent un turism balneoclimatic şi de agrement.

La ora actuală, singurele saline în exploatare mai sunt existente doar la

Praid şi Ocna Dej, unde, pe lângă valorificarea industrială, o parte din camerele

lor sunt valorificate turistic prin diferite amenajări interioare. Un alt exemplu

este cel de la Turda, unde există singurul sistem de saline deschis pentru

vizitare, exploatarea fiind oprită încă din perioada interbelică.

Din păcate, lipsa unor documente vechi precise, sau scrieri recente

face ca în finalul acestui studiu să mai fie încă semne de întrebare despre

complexitatea vechilor exploatări de sare, din Depresiunea Transilvaniei; de

aceea, în viitor, rămâne deschisă problema şi urmările acestor exploatări pentru

fenomenul turistic.


Alexe, M. (2007), Lacurile sărate din Depresiunea Transilvaniei, Teză de

doctorat, mss., Facultatea de Geografie, UBB, Cluj-Napoca.

Câmpeanu, L., Ţeposu, E. (1920), Staţiunile balneoclimaterice din Ardeal,

Clujul Medical, Cluj-Napoca.

Costea, D. (2007), Baza de cazare legată de apele sărate din Depresiunea

Transilvaniei, Studii UBB – Geogr., LII, 2.

Drăguşan, I. (1980), Pelegrinul transilvan 1835 – 1848, Edit. Sport – Turism,

Bucureşti.

Dordea, I., Wollman, V. (1978), Exploatarea sării din Transilavania şi

Maramureş din veacul al XVIII –lea , Anuarul Institutului de Istorie şi

Arheologie, Cluj-Napoca.

Stoica, C., Gherasie, I. (1980), Sărurile de potasiu şi magneziu din România,

Edit. Tehnică, Bucureşti.

www.salrom.ro

268

TIPURI DE TURISM ÎN SUDUL TRANSILVANIEI

Ana Marinescu*

Types of tourism in southern Transylvania. The Southern Region

of Transylvania preserves cultural values, a touristy patrimony of

great thematic diversity that is more and more emphasized and

rendered valuable through instruments and activities specific to

tourism. In the historical province of Transylvania, there is the largest

influx of tourists, directions promoted in touristy catalogues and fairs,

architectural monuments – UNESCO patrimony, a proper material

basis that is continually growing. Through the density of the touristic

objectives, of the varied natural landscapes – an ideal background for

travels – architectural monuments with a medieval touch, unique rural

landscapes, the richness of customs and traditions, savoury

gastronomy, resorts, Transylvania is situated alongside other similar

regions, culturally relevant in Europe – La Mancha (Spain), Gascony

(France), Malopolska (Poland), Bohemia (Czech Republic), Bavaria

(Germany) etc. They reflect the culture and the local multiculturalism

derived from the Saxons and Hungarian people cohabitation with the

Romanians. Therefore on the touristy and anthropic resources basis

especially of those that register an important touristic influx,

respectively the architectural monuments, medieval fortresses,

fortified churches, museums, folk art creations and folklore, customs

and traditions, landscapes elements etc. determined five types of

touristic activities: historical-cultural tourism, rural tourism, mountain

tourism, balneo-climatic tourism and the traditional tourism expressed

by festivals and artistic shows.

Cuvinte cheie: Transilvania de Sud, turism cultural-istoric, turism

rural, turism montan, turism balneo-climatic, festivaluri, manifestări

artistice

Regiunea sudică a Transilvaniei conservă valori culturale, un

patrimoniu turistic de mare diversitate tematică care este tot mai mult pus în

evidenţă şi valorificat prin instrumente şi activităţi specifice turismului.

În provincia istorică Transilvania există cel mai mare flux de turişti,

trasee promovate în cataloage şi târguri turistice, monumente de arhitectură –

patrimoniu UNESCO, o bază materială corespunzătoare, care se află în continuă

dezvoltare.

* Drd., Facultatea de Geografie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca; Director al

Agenţiei de Turism „Ardeleana Travel”, Sibiu.

269

Prin densitatea obiectivelor turistice, peisajelor naturale variate –

decor ideal al călătoriilor – monumente arhitectonice cu aer medieval, peisaje

rurale unice, bogăţia de obiceiuri şi tradiţii, gastronomie savuroasă, staţiuni,

Transilvania se situează alături de alte regiuni similare, relevante sub aspect

cultural la nivelul Europei – La Mancha (Spania), Gasconia (Franţa),

Malopolska (Polonia), Boemia (Cehia), Bavaria (Germania) etc. Ele reflectă

cultura şi multiculturalitatea locală izvorâtă din convieţuirea saxonilor (saşilor)

şi maghiarilor alături de români.

Astfel, pe baza resurselor turistice naturale şi antropice, cu precădere

al celor care înregistrează un important flux turistic, respectiv monumentele

arhitectonice, cetăţile medievale, bisericile fortificate, muzeele, creaţiile de artă

populară şi folclor, obiceiurile şi datinile, elemente peisagistice ş.a. au

determinat cinci tipuri de activităţi turistice şi anume: turismul cultural-istoric,

turismul rural, turismul montan, turismul balneo-climatic şi turismul tradiţional

exprimat prin festivaluri şi manifestări artistice.

O caracteristică distinctă a provinciei Transilvania este diversitatea

culturală şi multiculturalitatea care au rezultat din istoria filohabsburgică. Aici

au convieţuit saxoni, maghiari alături de români, realizând valori culturale de

mare autenticitate.

De apreciat este că aceste comunităţi au ştiut cum să convieţuiască

împreună, să păstreze şi să îmbine cele trei culturi. Acestea sunt concretizate în

construcţii religioase, tradiţii şi obiceiuri, port, fizionomia peisajelor rurale,

gastronomie ş.a. Farmecul şi ineditul Transilvaniei vin, desigur, din acest aspect

al interferenţei celor trei culturi.

În Transilvania, în decursul secolelor XII – XIV au sosit colonişti din

spaţiul imperiului româno-german (din regiunile romane şi saxone), punând

bazele aşezărilor aflate în teritoriul sud-transilvănean.

Influenţa saxonă, în cultura şi civilizaţia regiunii, este pregnantă şi cu

consecinţe, evidente în conturarea unor valori culturale de mare originalitate.

Contribuţia lor s-a concretizat în construcţia de fortificaţii, lăcaşuri de cultură şi

dezvoltarea meşteşugurilor.

Românii au preluat modelul de civilizaţie al saşilor, format în

contextul influenţelor din centrul şi vestul Europei Medievale: stilul gotic şi

spiritul organizatoric, arta meşteşugurilor, temeinic învăţate. Astfel, vecinătatea

săsească a propulsat populaţia românească pe scara civilizaţiei, apropiind

Transilvania de restul Europei Occidentale, „civilizaţia germană reprezintă,

astfel, un cadou făcut de saşi, românilor din Transilvania”.

Multitudinea şi diversitatea acestor atracţii turistice ne motivează să le

prezentăm sub forma tipurilor de turism sub aspectul tematicii şi ariei de

interes.

270

1. TURISMUL CULTURAL – ISTORIC

Oferta este vastă şi distinctă în arealul românesc, dar şi la nivel

european, motiv pentru care au fost selectate ca monumente arhitectonice de

patrimoniu UNESCO.

Obiectivele turistice care se înscriu în acest tip de turism sunt

rezultatul unei istorii bogate şi cu predilecţie a influenţelor datorate coloniştilor

saxoni.

OBIECTIVE TURISTICE

– oraşe – cetăţi medievale – Sibiu, Mediaş, Cisnădie, Braşov,

Sighişoara;

– arhitectura în stil gotic şi baroc german;

– biserici fortificate;

– muzee, construcţii religioase şi palate în stil renascentist şi stil baroc.

Oraşele medievale deţin centuri de fortificaţii ce includ pieţe, turnuri

de apărare (Turnul Sfatului), bastioane ale meşteşugarilor.

SIBIU

Istoria oraşului a început a fi scrisă din 1191 şi a avut în timp o

evoluţie spectaculoasă susţinută de dezvoltarea economică sub influenţa

numeroaselor bresle ce situează Sibiul în rândul celor mai importante oraşe din

Europa. Conservă ideal modelul oraşului – cetate medievală cu construcţii în stil

gotic, pieţele înscrise în centuri de fortificaţii, turnuri şi pasaje.

Elementele de originalitate sunt date de rampele de scări, ce fac

legatura între Oraşul de Jos – locuit de meşteşugari, lângă râul Cibin şi Oraşul

de Sus – destinat, edililor şi clădirilor importante. Între cele patru centuri se

înscrie centrul istoric cu componentele specifice şi funcţionale în Evul Mediu.

Aici pot fi vizitate numeroase obiective turistice:

– Piaţa Huet cu Biserica Evanghelică, model de arhitectură gotică şi

simbol al prosperităţii comunităţii;

– Şcoala Germană Samuel von Brukenthal, aceasta fiind printre

primele edificii de acest gen din ţară;

– Piaţa Mică, cu Turnul Sfatului, casele negustorilor cu esplanade şi

blazonul breslelor;

– Piaţa Mare, încadrată de construcţii realizate în stil renascentist şi

stil baroc;

– Muzeul Bruckenthal, clădire în stil baroc, reşedinţa guvernatorului

Samuel von Bruckenthal cu colecţii de artă lăsate moştenire oraşului;

271

– Breslele meşteşugarilor, ce formează a patra centură, prin care se

închide oraşul istoric.

Cu aceste monumente arhitectonice desfăşurate în jurul pieţelor

medievale, oraşul Sibiu este un muzeu în aer liber care îţi etalează aceste valori

ce îl înscriu în aria culturală a Europei Centrale.

BRAŞOV

Important oraş al Transilvaniei din Evul Mediu, este în prezent o

destinaţie turistică mult preferată. Oraşul a evoluat la intersecţia unor drumuri

comerciale importante, dezvoltarea lui fiind susţinută de bresle puternice între

care se aflau aurarii, postăvarii şi fierarii. Acesta conservă vestigii medievale ca:

zidurile fortificate ale cetăţii, bastioane, turnuri, pieţe, clădiri gotice şi

renascentiste cu esplanade şi nu în ultimul rând, biserici construite în diferite

stiluri de arhitectură.

SIGHIŞOARA

Este singura cetate medievală locuită din sud-estul Europei şi singura

de acest gen din Romania.

Istoria îndelungată de aproximativ 400 ani a îmbogăţit oraşul cu

monumente de arhitectură, prin îmbinarea elementelor gotice, baroce şi

renascentiste, din care a rezultat, un complex arhitectonic, declarat pe merit,

patrimoniu UNESCO, edificat în etape pe parcursul secolelor XIII – XVIII.

Oraşul istoric, fascinează vizitatorul prin atmosfera medievală care s-a

păstrat, atât de bine, încât etalează misterul acelor secole.

În cetatea Sighişoarei se pot admira străduţele şi pasajele medievale,

construcţiile gotice ale bisericilor Mănăstirii şi Veneţiana, turnurile medievale,

bastioanele meşteşugarilor şi un punct de mare atracţie care contribuie în bună

parte la faima oraşului, respectiv, Casa lui Vlad Ţepeş supranumit Dracula.

Bisericile sunt realizate în diferite stiluri: gotic (Biserica Evanghelică),

baroc (Biserica Romano–Catolică) şi bizantin (Catedrala Ortodoxă).

Aceste temple religioase sunt, pe de o parte, expresia bunăstării şi

prosperităţii acestor comunităţi, iar diversitatea acestor stiluri de arhitectură,

dezvoltate în timp la nivel european, este dovadă că Transilvania este, sub acest

aspect, chintesenţa valorilor culturale europene.

Biserici fortificate

O caracteristică a regiunii este prezenţa bisericilor-cetate, datând din

secolele XV – XVI, prezente în cea mai mare parte a satelor şi târgurilor

colonizate de populaţia germană. Arhitectura lor prezintă similitudini cu

bisericile-cetăţi cunoscute în alte părţi ale Europei Medievale, mai ales, în

mediul germanic. Ele sunt prevăzute cu mai multe incinte fortificate, bastioane

şi turnuri de apărare.

272

Asocierea între un loc al păcii şi liniştii sufleteşti şi un spaţiu al

temerii şi al apărării, cum sunt biserica şi respectiv cetatea, poate părea

paradoxală, dar în acelaşi timp, complementară.

Apărarea din turn a bisericii este o tactică răspândită în Europa

Medievală şi aceasta începe să apară maiestoasă din secolul al XI-lea.

Răspândirea acestui sistem defensiv, dar şi decorativ arhitectonic, este

caracteristic comunităţilor săseşti, iar astăzi sunt cu siguranţă imaginile-

emblemă ale oraşelor transilvănene.

Arhitectura acestora constă în adaptarea elementelor militare prin

edificii cu o altă funcţie iniţială (religioasă), ceea ce a dus la apariţia unei noi

arhitecturi, aceea a bisericilor fortificate.

Bisericile fortificate sunt elemente de arhitectură defensivă din

secolele XIII–XIV şi au constituit nucleul cetăţilor medievale, îndeplinind, atât

rolul de lăcaş de cult, cât şi de apărare, fiind astfel unice în Europa.

Cea mai mare frecvenţă a bisericilor fortificate o regăsim în

împrejurimile Sibiului, mai valoroase şi bine conservate sunt la: Biertan, Cârţa,

Cisnădioara, Slimnic, Şura Mare, apoi Sighişoara, Braşov, Prejmer, Bazna,

Viscri, Cisnădie, Valea Viilor ş.a.

Muzeele, valoroase prin unicitatea lor, sunt expresia evoluţiei lor şi a

multiculturalităţii acestora. Le găsim amplasate în oraşele Sibiu, Braşov şi

Sighişoara, după cum urmează:

SIBIU

– Palatul Brukenthal (1817) deţine o pinacotecă cu 14 000 piese de

artă plastică, expoziţii de etnografie şi folclor, mobilier în stil baroc, precum şi

expoziţii temporare;

– Muzeul Civilizaţiei Populare Astra, organizat în Pădurea Dumbrava,

cu un profil de tehnică populară, cel mai mare de acest gen din Europa; acesta

deţine construcţii originale transferate aici într-un peisaj atractiv;

– Muzeul de Istorie, situat în Primăria Veche, este cel mai important

ansamblu de arhitectură civilă din Transilvania (sec. XV); deţine colecţii

numismatice, de breaslă şi arme medievale;

– Muzeul Farmaciei este cel mai vechi din România, amenajat într-o

clădire de mare valoare arhitecturală în stil gotic;

– Muzeul de Istorie Naturală (1849) care deţine colecţii ornitologice,

etnologice şi geologice;

– Muzeul de Arme şi Trofee de Vânătoare care deţine trofee exotice şi

colecţii ce reflectă evoluţia armelor şi ustensilelor de vânătoare.

273

BRAŞOV

De asemenea, în Braşov pot fi vizitate:

– Biserica Neagră, cea mai mare clădire în stil gotic din sud-estul

Europei (1477), care adăposteşte, în prezent, o vastă colecţie de carpete

orientale;

– Piaţa Sfatului din imediata apropiere a Bisericii Negre, cu străduţele

şi buticurile excelente şi Casa Sfatului (muzeu);

– Bastioane, turnuri şi fortificaţii pe laturile de sud-vest ale cetăţii

(Bastionul Fierarilor, Bastionul Ţesătorilor, Bastionul Postăvarilor, Bastionul

Graft, Turnul Alb şi Negru ş.a.);

– Galerii de artă, muzee, parcuri;

– Scheii Braşovului, Biserica Sf. Nicolae, Biserica Sf. Bartolomeu.

SIGHIŞOARA

Oraşul adăposteşte alte edificii de interes turistic, precum:

– Biserica din Deal, Casa Veneţiana, Biserica Mănăstirii, Casa „Vlad

Dracul”, Liceul German Joseph Haltrich;

– Turnul cu Ceas (cel mai important) şi Turnul Croitorilor, care sunt

cele două intrări principale în cetate; Turnul Fierarilor (fost Turnul Bărbierilor),

Turnul Cizmarilor, Turnul Cojocarilor, Turnul Măcelarilor, Turnul

Frânghierilor, Turnul Cositorarilor şi Turnul Tăbăcarilor.

2.TURISMUL RURAL

După 1990, odată cu înţelegerea importanţei turismului rural şi a

agroturismului, dar şi a reglementărilor legale cu privire la dezvoltarea lor,

primele astfel de gospodării, au apărut în sudul Transilvaniei: Rucăr-Bran şi

Mărginimea Sibiului.

Evoluţia lui a demonstrat că acest tip de turism este de mare succes în

România pentru că, aici există cadrul de desfăşurare a acestei activităţi care are

cele mai multe aspecte de originalitate şi poate să exprime cel mai bine spiritul

acestor locuitori. Din experienţa acestor servicii se poate concluziona că, într-

adevăr, turismul rural, ecologic şi agroturismul sunt prioritare în alegerea

ofertelor din partea turiştilor străini sau din ţară.

Cele două arii turistice s-au înscris pe primele locuri ca importanţă,

interes şi număr de turişti datorită:

– cadrului natural fermecător, situat la margine de rame montane, care

combină peisajele montane cu cele deluroase;

– satelor prospere – gospodării ardeleneşti bine întemeiate;

– gastronomiei savuroase cu specific românesc, german sau maghiar;

– tradiţiilor şi obiceiurilor bine conservate, port de mare eleganţă;

– muzeelor săteşti;

– alimentelor ecologice;

274

– poziţionării cu acces spre oraşe istorice, culturale şi importante alte

obiective turistice.

Mărginimea Sibiului reprezintă una dintre cele mai atractive regiuni

turistice. Aceasta constituie o unitate etnografică situată la poalele nordice ale

Carpaţilor Meridionali, formată din sate cu populaţie de români, a căror ocupaţie

tradiţională o constituie oieritul. Aceste sate stau, aşadar, mărturie a identităţii

culturale a românilor pe aceste meleaguri, chiar dacă structura gospodăriilor

trădează interferenţa cu civilizaţia germană. Satele prospere au asimilat multe

aspecte ale vieţii moderne, dar atmosfera rămâne neschimbată. Printre cele mai

renumite sate sunt: Gura Râului, Sibiel, Sălişte, Orlat, Tilişca, Răşinari, Vale,

Galeş, Poiana Sibiului, Jina, Sadu şi Râu Sadului.

Dacă satele mărginenilor sunt situate, totdeauna, la poalele munţilor,

cele ale saşilor sunt axate pe văi. Specifice acestora sunt bisericile şi catedralele

fortificate, dovadă a rolului pe care aceştia l-au avut în regiune şi anume de a

apăra graniţa imperiului maghiar. Remarcabile sunt structurile gospodăriilor şi

fermelor ce dovedesc calitatea de buni agricultori şi gospodari. Dintre satele

săseşti bine păstrate notăm: Cristian, Agnita, Turnişor şi Cisnădioara.

Menţionăm câteva dintre obiectivele turistice la dispoziţia vizitatorilor

care aleg să se relaxeze pe aceste meleaguri:

– Muzeul de icoane pe sticlă de la Sibiel, unic în lume prin colecţia sa

de 700 de piese;

– tabăra de sculptură “Poiana Soarelui” din Sălişte;

– muzee etnografice săteşti;

– biserici fortificate săseşti sau de civilizaţie saxonă de la Cisnădioara.

La toate acestea se adaugă o gastronomie savuroasă, alcătuită din

bucate cu specific românesc (sărmăluţe, brânzeturi, preparate din carne),

îmbinate cu rafinamentul specialităţilor săseşti şi ungureşti (supă de tăiţei,

mezeluri de porc după reţetă săsească, sosuri dulci, deserturi fine etc.). Toate

acestea sunt însoţite de ţuică şi vinuri locale.

3. TURISMUL MONTAN

Acest tip de turism are mari şanse de dezvoltare deoarece sudul

Transilvaniei este mărginit de cei mai înalţi munţi, Alpii Transilvaniei.

Aspectele alpine dau spectaculozitate peisajelor prin circurile cu lacuri glaciare,

văile glaciare, custurile şi păşunile alpine etc. Aceste peisaje montane oferă,

posibilităţi multiple de recreere, drumeţii şi vânătoare datorită unui fond

cinegetic important.

Aşa se explică apariţia, deloc întâmplătoare, în interiorul lor, a unor

staţiuni cu adevărat remarcabile la nivel naţional, precum: Păltiniş, Poiana

Braşov, Predeal.

275

Există şi alte destinaţii pentru trasee montane şi recreere ca: Poiana

Neamţului, Curmătură, Valea Cârţişoarei, Valea Sadului, Valea Lotrului etc.

PĂLTINIŞ

Este prima staţiune montană înfiinţată în România în 1894. Păltinişul

îmbină ideal, calităţile terapeutice conferite de situarea la cea mai mare

altitudine, cu tradiţia dată de peste 100 de ani de experienţă de la înfiinţarea ei.

Din staţiune se pot face drumeţii în rezervaţia Iezerele Cindrelului, vizite la schit

şi la casa filozofului Constantin Noica şi evident, se pot practica sporturi de

iarnă: schi, snowboard; se află situată la 32 km sud-vest de Sibiu, şi la

altitudinea de 1 442 m în Munţii Cindrelului, într-o pădure de conifere.

Pârtia de schi de pe Muntele Onceşti dispune de telescaun, teleschi şi

baby- lift. Staţiunea mai dispune de vile, hoteluri, restaurante, baruri, club,

biblioteca. Păltinişul este punct de pornire pentru multe trasee turistice în Munţii

Cindrelului şi Munţii Lotrului.

POIANA BRAŞOV

Capitala turismului românesc, una din cele mai cunoscute, apreciate şi

moderne staţiuni turistice din România, Poiana Braşov, şi-a câştigat renumele,

atât datorită frumuseţii regiunii în care este amplasată, a pârtiilor olimpice de

schi, cât şi datorită hotelurilor de lux, pensiunilor şi vilelor confortabile şi

luxoase.

Poiana Braşov se află la 155 km distanţă de Bucureşti, la 13 km de

Braşov şi la 12 km de Râşnov.

Aceasta este totodată, o staţiune de odihnă şi tratament cu sezon

permanent, aflată la poalele Masivului Postăvaru, la altitudinea medie de

1 030 m. Poiana Braşov este cea mai căutată staţiune pentru schi din ţară.

Staţiunea a fost fondată în 1895. În prezent, Poiana Braşov dispune de 12 pârtii

de schi, cu grade diferite de dificultate (pârtie olimpică, pârtii pentru coborâre,

slalom uriaş si slalom special), terenuri de sport (tenis de câmp, minigolf,

handbal, baschet), un lac, funicular, teleferic, schi-lift, piscine de înot acoperite,

centre de SPA, fitness, saună, săli de gimnastică medicală, discoteci, baruri şi

restaurante. Stratul de zăpadă durează circa 120 de zile pe an. Cazarea este

asigurată, în bună parte, în hoteluri de lux, sau în numeroase pensiuni, vile sau

cabane. De la Poiana Braşov se pot face excursii până la cabanele de pe

Postavarul (1 602 m) şi Cristianu Mare (1 704 m), la cetatea Râşnovului, în

Braşov etc.

PREDEAL

Staţiunea Predeal este una din cele mai căutate staţiuni de pe Valea

Prahovei situată la cea mai mare altitudine din Romania, între 1 030 şi 1 110 m.

Oraşul Predeal dispune de un potenţial turistic imens, oferind posibilităţi variate

de distracţie şi de practicare a sporturilor: pârtii de schi, patinoar, terenuri de

sport (tenis de câmp, fotbal), posibilităţi de drumeţii etc. În afară de varietatea

276

serviciilor de SPA, în staţiunea Predeal, turiştii pot beneficia de serviciile unei

staţiuni climatice.

MUNŢII BUCEGI – Babele – Sfinxul

Prin relieful lor ruiniform de natură eoliană, de mare spectaculozitate

şi atractivitate, Munţii Bucegi oferă obiective turistice de prim ordin. Babele şi

Sfinxul reprezintă un obiectiv turistic care se impune pe Platoul Bucegilor care

poate fi admirat de turişti, chiar şi din telecabine.

Babele şi Sfinxul au fost supranumite Altarele ciclopice din Caraiman

fiind închinate Pământului şi Cerului, Soarelui şi Lunii ca şi lui Marte, zeu al

războiului şi al agriculturii.

Despre apariţia lor s-au formulat legende şi teorii. Cercetătorii

apreciază ca fiind rezultatul modelării de către vânt, apă, precipitaţii, fenomenele

de îngheţ/dezgheţ într-o structură petrografică unde alternează gresiile cu

calcarele.

În 2005 s-a înfiinţat la Braşov un Acord de geo-turism naţional

geografic, prin care se recunoaşte acest potenţial turistic natural, reprezentat de

peisajele montane, cât şi antropice.

4. TURISMUL BALNEO-CLIMATIC

Remarcabil pentru zona marginală a Transilvaniei este apariţia sării în

legătură cu care se semnalează apariţia apelor mineralizate cu efect terapeutic.

Regiunea se impune prin apariţia apelor sărate, iodurate şi termale cu

efecte miraculoase, terapeutice în vindecarea bolilor specifice sistemului osos,

respirator şi ginecologic sau pentru efecte postoperatorii. Bazele de tratament

sunt adecvate şi moderne pentru ameliorarea acestor afectiuni (băi termale,

împachetări cu nămol, ionizări, aerosoli), dotate cu personal medical specializat.

Acestea dispun, de asemenea, de amenajări pentru întreţinere şi

relaxare (saune, săli de masaje, aerobic, fitness, gimnastică medicală). Pentru

sezonul de vară sunt ştranduri amenajate, inclusiv cu ape sărate şi termale.

STAŢIUNEA BAZNA

Este situată la 15 km de Mediaş şi 70 km de Sibiu; staţiunea dispune

de ape minerale clorurate sodice, iodurate, bromurate, concentrate, atermale;

nămol terapeutic extras de pe fundul bazinelor, atmosferă bogată în aerosoli şi

hidroioni de iod şi sodiu, iar din apa izvoarelor se extrage sarea de Bazna.

Valoarea curativă a izvoarelor minerale din Bazna era cunoscută încă din secolul

al XVIII-lea şi renumită în ţară, dar şi în străinătate datorită calităţii apelor şi ale

bazei moderne corespunzătoare standardelor europene. Staţiunea dispune de

hoteluri moderne, câteva baze de tratament, policlinică balneară (cu secţii de

277

reumatologie, ginecologie, stomatologie, radiologie), restaurante, amenajări

sportive şi de agrement.

STAŢIUNEA OCNA SIBIULUI

Este o staţiune cu caracter permanent din 1948, situată în imediata

apropiere a oraşului Sibiu (18 km). Aceasta dispune de o bază de tratament

modernă ce valorifică ape minerale de mare calitate în tratamente. La Ocna

Sibiului s-au făcut recent dotări corespunzătoare pentru a valorifica efectul

curativ al apelor. Hoteluri de 3 şi 4 stele dotate cu baze de tratament, medici

specialişti şi SPA. Ştrandul în aer liber, este alimentat cu apă sărată din lacurile

naturale. Staţiunea este ideală pentru week-enduri ca şi pentru sejururi de

tratament şi relaxare. La Ocna Sibiului se tratează cu rezultate deosebite, bolile

aparatului locomotor, reumatismele degenerative cronice, preartrozele şi

artrozele, spondilozele, precum şi diferite afecţiuni ginecologice.

STAŢIUNEA MIERCUREA SIBIULUI

Este o staţiune sezonieră, situată la 5 km depărtare de oraşul

Miercurea Sibiului. Staţiunea dispune de izvoare cu apă minerală clorurate-

sodice, nămol sapropelic fosil, climat de cruţare. În staţiune se oferă tratament

pentru afecţiuni reumatismale, neurologice, ginecologice, endocrine şi cardio-

vasculare.

5. FESTIVALURI ŞI MANIFESTĂRI ARTISTICE

Lista evenimentelor culturale este foarte densă. Centrele care

polarizează astfel de evenimente sunt Sibiul, care continuă tradiţia de oraş

cultural, dar şi Braşov, Sighişoara, precum şi în sate, unde se încearcă reînvierea

vechilor obiceiuri româneşti şi săseşti. În legătură cu comunitatea săsească din

Transilvania, se poate afirma că moştenirea culturală germană este bogată. Chiar

dacă numărul saşilor care mai locuiesc în prezent, în Transilvania este destul de

redus, în ultima vreme se încearcă o punere în valoare a vechilor obiceiuri

specifice lor. Aceste evenimente sunt de cele mai multe ori susţinute, de

comunităţile germane din afara graniţei. În acest sens putem menţiona

Carnavalul (Fasching) din săptămâna postului Paştelui, potrivit calendarului

Bisericii Evanghelice (februarie). Această sărbătoare este însoţită de dansuri şi

cântece tradiţionale care reflectă istoria lor.

Tematica şi răspândirea festivalurilor este foarte variată. Dintre

principalele manifestări cităm:

– Festivalul Internaţional de Teatru – Sibiu (aprilie/mai), festival de

mare popularitate şi originalitate, prin faptul că se desfăşoară în decorul

arhitecturii medievale oferit de pieţe, cetăţi şi biserici medievale;

– Festivalul Medieval Cetăţi Transilvane – Sibiu şi Sighişoara

(august) readuce atmosfera şi costumele epocii medievale;

278

– Târgul Olarilor (septembrie), prilej de expunere a produselor

acestei arte tradiţionale meşteşugăreşti din toate regiunile specifice din ţară;

– Festivalul Internaţional de Film Documentar ASTRAFILM

(bienal), cel mai important din Europa Centrală şi Balcani;

– Festivalul internaţional de Jazz (septembrie);

– Festivalul de Artă Lirică (septembrie);

– Festivalul – concurs internaţional de Interpretare Pianistică şi

Compoziţie Karl Filtsch;

– Festivalul de Meşteşuguri şi Tradiţii (sezonul de vară) se

desfăşoară în cadrul Muzeului Tehnicii Populare ASTRA din Dumbrava

Sibiului cu participarea artiştilor populari, cu demonstraţii şi expoziţii;

– Festivalul de tradiţii agropastorale în satele din Mărginimea

Sibiului, prilej de cunoaştere a tradiţiilor, portului şi a folclorului din regiunea

respectivă;

– Festivalul „Sus pe Muntele din Jina” (anual – iulie), cu specific

folcloric şi pastoral; este paradă a portului popular;

– Festivalul brânzei şi ţuicii la Curmătură;

– Festivalul „Cerbul de Aur” de la Braşov;

– Festivalul „Serbările Zăpezii” la Braşov şi Păltiniş (Sibiu);

– Festivalul de tradiţie, obiceiuri şi gastronomie la Bran;

– My Fest (mai), sărbătoare tradiţională câmpenească specifică

comunităţii saşilor.

Programele culturale prilejuite de aceste evenimente reflectă

dimensiunea europeană a culturii transilvano-săseşti care se manifestă ca un

model de convieţuire şi interculturalitate a comunităţilor specifice Transilvaniei.

Aceste festivaluri sunt mediatizate, atât în ţară, cât şi în afara

graniţelor, tradiţiile culturale şi obiceiurile transilvănene, contribuind în mod

substanţial la dezvoltarea unor fluxuri turistice importante, orientate spre aceste

localităţi.

VI

VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ / SCIENTIFIC

LIFE / VIE SCIENTIFIQUE

282

SEMINARUL INTERNAŢIONAL „INIŢIATIVE

ANTREPRENORIALE ŞI DEZVOLTARE REGIONALĂ,

COMPARAŢII EUROPENE”; BORDEAUX, FRANŢA,

15–20 IULIE 2007

Ediţia din 2007 a seminarului internaţional Iniţiative antreprenoriale

şi dezvoltare regională, comparaţii europene, s-a desfăşurat în oraşul Bordeaux,

capitala regiunii franceze Acvitania, fiind organizată de Şcoala doctorală a

Universităţii din Angers, în cadrul Consorţiului european de cercetare 2H2S

(fig. 1).

Fig. 1. Imagini de la Seminarul Internaţional, Bordeaux–Franţa,

15–20.VII.2007

283

Lucrările seminarului s-au axat pe problematica amenajării teritoriului

şi reconversiei activităţilor industriale, fiind prezentată comparativ exprienţa

cercetătorilor francezi, germani, britanici, români, sârbi şi spanioli cu privire la

dezvoltarea regională durabilă din ţările lor.

În acest context, a fost prezentată evoluţia teritorială şi reconversia

activităţilor portuare în oraşul Bordeaux, după care a fost vizitată zona centrală a

oraşului, faţada şi cheiurile portuare transformate în spaţii comerciale şi de

agrement, cartierul La Bastide, centrul istoric vechi, fiind prezentată operaţiunea

Mériadeck, de reconversie urbană într-un spaţiu destructurat, procesul de

gentrificare din cartierul Saint-Pierre. A fost, de asemenea, vizitat cartierul

pericentral cu specific vini-viticol Chartrons, fiind prezentată reabilitarea

vechilor clădiri de patrimoniu şi reconversia parţială a activităţilor comerciale.

Tema centrală a comunicărilor prezentate a constituit-o impactul

iniţiativelor antreprenoriale asupra dezvoltării regionale la nivel macro şi

microspaţial.

Simpozionul a continuat cu vizitarea podgoriilor de pe dreapta râului

Gironde, din regiunea Blayais, fiind prezentată evoluţia locală a activităţilor

vini-viticole, probleme recente referitoare la acestea, precum şi rolul cooperării

în domeniul viticol în stimularea dezvoltării integrate a regiunii. În regiunea

Médoc, situată pe stânga Girondei, prezentările au fost focalizate pe dezvoltarea

cooperării intercomunale, fiind evidenţiate impactul iniţiativelor antreprenoriale

din domeniul vini-viticol şi turistic asupra dezvoltării regionale. Au fost vizitate

câteva dintre marile castele medievale din regiune, precum şi o întreprindere de

vinificaţie, fiind făcută o prezentare generală a fluxurilor comerciale cu produse

vini-viticole.

O altă componentă a lucrărilor seminarului a fost axată pe tema

Teritorialitate şi alteritate în Bordelais, o experienţă literară cu valoare

universală, fiind vizitată regiunea cu acelaşi nume, situată la sud-est de

Bordeaux, regiune renumită în Franţa şi în lume, nu numai pentru produsele

vini-viticole de excepţie, ci şi pentru castelele medievale care au adăpostit de-a

lungul timpului scriitori celebri, precum Michel de Montagne şi François

Mauriac. În acest context, a fost făcută o incursiune în opera celor doi scriitori,

fiind evidenţiate conceptele de teritorialitate şi de alteritate ce au stat la baza

acesteia. A fost vizitată fortăreaţa Cadillac, domeniul viticol Malagar, castelul

şi biblioteca castelului La Brède, unde a trăit şi a creat Montesquieu.

Ultima zi a seminarului a fost consacrată vizitării regiunii Pays de la

Loire şi a oraşului Angers, centrul administrativ al departamentului Maine et

Loire, a castelului din oraş, domeniu al dinastiei de Anjou, inclus în patrimoniul

UNESCO şi a centrului istoric al oraşului, fiind evidenţiate direcţiile prioritare

de reconversie urbană (fig. 2). A fost prezentat, de asemenea, obiectivul

Lac de Maine – Parc de Balzac, costând în reconversia unor foste mlaştini, în

zonă turistică şi de agrement, creată special pentru a fi inundată şi a reţine

debitele mari ale râului Maine.

284

Fig. 2. Imagini din sala de şedinţă a Seminarului Internaţional Bordeaux–Franţa

şi din aplicaţiile de teren (15–20.VII.2007)

În concluzie se poate afirma că lucrările Seminarului au contribuit la

realizarea unui real şi util schimb de experienţă între cercetătorii şi cadrele

didactice din ţările participante (Danemarca, Franţa, Germania, Norvegia,

România, Serbia şi Spania), acestea fiind publicate pe site-ul de internet al

consorţiului www.2H2S.fr.

Radu SĂGEATĂ

http://www.2h2s.fr/

286

CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ „COEZIUNE ŞI

DISPARITĂŢI. DEZVOLTARE REGIONALĂ ŞI LOCALĂ ÎN

EUROPA CENTRALĂ ŞI DE SUD-EST, ÎNTRE POTENŢIAL,

POLITICI ŞI PRACTICI”, ED. A VIII-A,

TIMIŞOARA ŞI REGIUNEA BANAT, 23-25 MAI 2008

Departamentul de Geografie a Universităţii de Vest din Timişoara şi

Institutul de Geografie Eberhard–Karls al Universităţii din Tübingen

(Germania), în colaborare cu Universitatea din Angers (Franţa), a organizat în

perioada 23–25 mai 2008, cea de-a VIII-a ediţie a unei manifestări ştiinţifice

devenite tradiţionale: conferinţa internaţională „Coeziune şi disparităţi.

Dezvoltare regională şi locală în Europa Centrală şi de Sud-Est, între potenţial,

politici şi practici”.

Conferinţa a debutat cu o secţiune teoretică, ale cărei lucrări s-au

desfăşurat la sediul Departamentului de Geografie al Universităţii de Vest din

Timişoara şi au fost structurate în zece secţiuni distincte (panel), ce au cuprins în

medie cinci–şase comunicări ştiinţifice care s-au bucurat de un real interes:

– dezvoltare regională şi locală;

– procese spaţiale în desfăşurare şi strategii de dezvoltare durabilă;

– posibilităţi de valorizare în context euroregional şi transfrontalier;

– potenţial pentru dezvoltare regională şi locală;

– dezvoltare regională şi locală – Aspecte teoretice şi metodologice;

– impactul politicilor de dezvoltare europene şi naţionale asupra

sistemelor teritoriale;

– dinamicile spaţiale şi temporale şi sistemele teritoriale regionale şi

locale (cu 2 secţiuni);

– procese spaţiale curente şi strategii de dezvoltare durabilă;

– managementul arealelor problemă.

În cadrul acestora, şi-au adus contribuţia cadre didactice şi cercetători

de la prestigioase instituţii de învăţământ superior din Austria, Franţa,

Germania, Polonia, România, Serbia, Slovenia şi Ungaria. Printre instituţiile

geografice de renume ce au reprezentat România (Universitatea din Bucureşti,

Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, Universitatea „Babeş-Bolyai” din

Cluj-Napoca, Universitatea de Vest din Timişoara, Universitatea din Oradea,

Institutul de Geografie al Academiei Române etc.) se înscrie şi Facultatea de

Geografia Turismului din Sibiu a Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”,

prin persoana conf. univ. dr. Radu Săgeată care a susţinut, în debutul secţiunii

consacrate Raportului dintre procesele spaţiale în curs şi strategiile de

dezvoltare durabilă, comunicarea Dezvoltarea recentă a serviciilor în contextul

287

globalizării. Studiu de caz: Bucureşti, lucrare unanim apreciată şi care va fi

publicată.

Afişul conferinţei Imagine de la deschiderea conferinţei

Comunicările au abordat o tematică bogată şi diversă, atât din

domeniul teoretico-metodologic (rolul dezvoltării policentrice în tratamentul

ariilor profund dezavantajate, configurări de linii şi câmpuri de forţe la nivelul

frontierelor României, frontiera externă de est a Uniunii Europene şi impactul

acesteia asupra sistemelor politico-teritoriale învecinate, potenţialul şi

necesităţile României în contextul politicii de coeziune a UE, politica de

coeziune în România în perioada 2006–2013, abordări transdisciplinare în

dezvoltarea regională, cartografie subiectivă, structuri spaţiale, graniţe de stat şi

relaţii centru-periferie, impactul politicilor regionale europene asupra turismului

românesc, tranziţie şi disparităţi regionale în România, oraşul post-socialist între

rezilienţă şi restructurare, turismul de week-end ca instrument în dezvoltarea

locală etc.), cât şi din sfera practic-aplicativă, cu referire la strategiile de

dezvoltare durabilă în Ţara Dornelor, promovarea dezvoltării locale în Judeţul

Cluj, identificarea ariilor slab polarizate şi perspectivele dezvoltării policentrice

în Judeţul Buzău, impactul amenajărilor turistice asupra aşezărilor rurale în

Regiunea de Dezvoltare de Nord-Vest, structurarea funcţională a ariilor profund

dezavantajate din judeţul Gorj, etnii şi minorităţi etnice din spaţiul

maramureşean, potenţialul cultural al Ţării Bârsei în contextul dezvoltării locale,

cooperarea de-a lungul graniţei ungaro-sârbe, brandingul regional în Ţara

Maramureşului, dezvoltarea oraşelor mici din Oltenia, politici regionale de

dezvoltare a turismului în Iran, aspecte privind investiţiile din sectorul secundar

288

în zona metropolitană bucureşteană, industria oraşului Arad, amenajarea

teritoriilor suburbane cu exemplificare în cazul municipiului Bistriţa etc.

Cea de-a doua secţiune a conferinţei, cea practic-aplicativă, s-a

desfăşurat pe parcursul a două zile (24 şi 25 mai 2008) în Regiunea

transfrontalieră româno-sârbă Banat (judeţul Timiş şi Regiunea autonomă

Voivodina), cu vizitarea unor centre urbane şi obiective industriale şi turistice

reprezentative. În acest context, au fost făcute vizite la consiliile locale ale

oraşelor Timişoara, Deta (fig. 1), Jimbolia şi Vršac (fiind prezentate strategiile

de dezvoltare ale acestora), la Agenţia de Dezvoltare şi la Camera de Comerţ a

Judeţului Timiş, precum şi în oraşul Novi Sad, fiind vizitată citadela turistică

Petrovaradin (fig.2), unde au fost purtate discuţii cu cadrele didactice ale

Departamentului de Geografie, Turism şi Industrie Hotelieră a Universităţii din

Novi Sad. Un loc distinct a fost consacrat dezvoltării durabile în spaţiul rural,

fiind purtate discuţii la Consiliul local Giroc, precum şi în satul Jaša Tomic,

localitate puternic afectată de inundaţiile catastrofale din Banat, cu implicaţii

transfrontaliere, din primăvara anului 2005. Problema minorităţilor naţionale şi

în special situaţia românilor din Banatul sârbesc a constituit, de asemenea, un

subiect predilect, în jurul căruia au fost focalizate discuţiile.

Fig. 1. Consiliul local Deta Fig.2. Petrovaradin. Poză de grup

În ansamblu, se poate afirma că sesiunea a prilejuit un veritabil

schimb de opinii deosebit de util tuturor participanţilor, fiind parte dintr-un

parteneriat mai amplu între instituţiile menţionate, parteneriat ce va continua şi

în viitor.

Radu SĂGEATĂ

290

PRIMA CONFERINŢĂ INTERNAŢIONALĂ

A TURISMULUI CARPATIC

În perioada 24 – 26 octombrie 2008 a avut loc la Buşteni Prima

Conferinţă Internaţională a Turismului Carpatic. Aceasta a fost organizată de

Universitatea din Bucureşti, reprezentată de Facultatea de Geografie şi Centrul

de Studii Turistice şi Prognoză, la care s-au alăturat Primăria Buşteni,

Ministerul Mediului şi al Dezvoltării Durabile şi Agenţia de Stat pentru Turism

România. Desfăşurată în cadrul agreabil oferit de Hotelul Alexandros, amplasat

în peisajul montan atractiv al staţiunii Buşteni, conferinţa a avut următoarele

obiective:

■ accentuarea rolului abordării interdisciplinare în studierea şi

rezolvarea problemelor care vizează dezvoltarea durabilă şi turismul;

■ învăţarea şi extinderea bunelor practici în turism;

■ accentuarea unei mai bune înţelegeri şi dezvoltări a impactului

integrat al dezvoltării durabile asupra mediului înconjurător, la scară

regională şi locală;

■ definirea priorităţilor muncii de cercetare în ceea ce priveşte

diferitele aspecte ale turismului şi stabilirea temelor pentru conferinţa

viitoare.

Principalele teme ale acestei conferinţei au fost: natura şi turismul;

turismul ca factor de dezvoltare urbană; turismul ca instrument de dezvoltare

rurală; impactul turismului; turismul şi ariile naturale protejate; agroturismul;

comunităţile locale şi turismul; turismul în staţiunile balneoclimaterice; cele

mai bune practici din turism; resursele cibernetice din domeniul turismului;

riscuri şi siguranţă în turism.

În prima zi a conferinţei s-au remarcat o serie de invitaţi sosiţi, atât din

ţară, cât şi din străinătate, ca de pildă din Ungaria, Bulgaria şi Serbia. Dintre

geografii români, a luat cuvântul pentru început, Nicolae Ciangă, din cadrul

Facultăţii de Geografie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, care a

argumentat într-un mod convingător necesitatea reorganizării profunde a

turismului balnear din Regiunea Carpatică. Corneliu Iaţu şi Raluca Horea

Şerban, de la Facultatea de Geologie şi Geografie a Universităţii Al. I. Cuza din

Iaşi au evidenţiat caracteristicile, mecanismele şi tendinţele dinamicii

complexelor balneare în România de după anul 1990.

O imagine asupra liderilor de opinie în turismul bulgar, despre cele

mai atractive zone geografice, a fost oferită de Mariana Assenova de la

Universitatea „St. Kl. Ohridski” din Sofia. Impactul turismului asupra evoluţiei

modificărilor populaţiei în satele din Ungaria a fost studiat şi prezentat de Peter

291

Bajmocy şi Klara Jozsa, din cadrul Departamentului de Geografie Economică şi

Umană a Universităţii din Szeged. Noi direcţii de dezvoltare a turismului

balnear din Serbia au fost identificate de Jovia Petrovic şi Dordije Vasiljevic, de

la Facultatea de Ştiinţe Naturale şi Matematică a Universităţii Novi Sad din

Serbia.

Cea de-a doua zi a conferinţei a debutat cu prezentarea de către

Dolinaj Drăgan, Vladimir Stojanovic şi Milena Pasic, din cadrul Universităţii

din Novi Sad, a unei abordări teoretico-practice a conexiunilor ecoturismului

practicat în Zasavica. Principiile şi elementele dezvoltării ecoturismului au fost

evidenţiate de Romulus Gruia de la Facultatea de Alimentaţie şi Turism a

Universităţii Transilvania din Braşov. Vassil Marinov şi Elka Dogramadjieva,

din cadrul Universităţii „St. Kliment Ohridski” din Sofia, au susţinut o

comunicare interesantă referitoare la ecoturismul bulgar, din perspectiva

aşteptărilor şi realităţilor, cu un studiu de caz pentru sit-ul UNESCO –

Lacul Srebarna.

Printre alte teme de interes menţionăm pe cele prezentate de Virginia

Gherasim de la Facultatea de Geografia Turismului Sibiu, din cadrul

Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”. Una dintre acestea a vizat analiza

coordonatelor turismului durabil în Culoarul turismogen Sibiu-Făgăraş, iar cea

de-a doua temă, realizată împreună cu Alina Negoescu, a abordat dezvoltarea

turismului cultural şi impactul său în habitatul rural sud-transilvănean.

S-au remarcat şi abordările ştiinţifice propuse de: Tamara Simon

(Facultatea de Geografie Bucureşti – Universitatea Spiru Haret), în studiul

turismului rural din România, între prezent şi perspectiva europeană; de Silviu

CostachIe (Facultatea de Geografie, Universitatea din Bucureşti), în înţelegerea

rolului atracţiilor turistice în dezvoltarea turismului practicat în arealul

Târgovişte-Moroieni; de Gabriela Ilieş şi Simona Malaescu (Universitatea

Babeş-Bolyai Cluj-Napoca – Sighetul Marmaţiei), în cercetarea prospectivă a

turismului pentru destinaţii şi produse specifice, din perspectiva teoriei versus

practicii etc.

Conferinţa s-a încheiat cu evidenţierea de către conf. univ. dr. Elena

Matei, coordonatoarea principală a lucrărilor acesteia şi directorul Centrului de

Studii Turistice şi Prognoză din cadrul Facultăţii de Geografie a Universităţii

Bucureşti, a necesităţii implicării cercetătorilor ştiinţifici şi a cadrelor didactice

în dezvoltarea durabilă a turismului şi a amenajărilor turistice, a nevoii de

colaborare dintre mediul economic şi cel universitar, în scopul identificării

strategiilor optime de dezvoltare a destinaţiilor turistice etc. În acest sens s-au

prezentat opinii interesante, atât din partea specialiştilor din cadrul Primăriei

Buşteni, cât şi a participanţilor la conferinţă. În final, s-a propus adoptarea unei

Rezoluţii, care să consemneze acordul semnatarilor în privinţa implicării în

evoluţia viitoare a turismului.

Virginia GHERASIM

292

SESIUNEA ANUALĂ DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE

A FACULTĂŢII DE GEOGRAFIE A UNIVERSITĂŢII

DIN BUCUREŞTI, NOIEMBRIE 2007

Conform tradiţiei, şi în anul 2007, la Facultatea de Geografie a

Universităţii din Bucureşti s-a derulat sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice,

care a reunit geografi din toate centrele universitare, precum şi din învăţământul

preuniversitar.

Remarcăm de la început, atmosfera ştiinţifică entuziastă şi amploarea

acestei sesiuni, ca şi a celorlalte precedente, organizate de această facultate care

coagulează în cadrul ei, cel mai mare număr de geografi din ţară. Anul acesta,

sarcina de organizare a revenit Catedrei de Geografie Umană şi Economică.

Tema sesiunii a fost deosebit de generoasă. Sub emblema Geografia

contemporană în ştiinţă, cultură şi educaţie s-au circumscris circa

250 de comunicări, care au abordat o paletă foarte largă de probleme de

cercetare ştiinţifică şi didactică.

Varietatea acestora a impus dezbaterea problemelor respective în

cadrul a zece secţiuni, după cum urmează:

– Geografia populaţiei, toponimie geografică, geografie politică –

23 comunicări în plen şi 1 poster;

– Geografia urbană şi Geografia rurală – 25 comunicări în plen şi

3 postere;

– Geografia economică – 28 comunicări în plen şi 1 poster;

– Geografia turismului – 22 comunicări în plen;

– Mediu şi geografia regională – 23 comunicări în plen;

– Climatologie – 18 comunicări în plen şi 3 postere;

– Hidrologie – 21 comunicări în plen şi 2 postere;

– Geomorfologie – pedologie – 26 comunicări în plen şi 6 postere;

– Geomorfologie – GIS – Cartografie – 22 comunicări în plen şi

4 postere;

– Geografia în şcoală – 18 comunicări în plen şi 1 poster.

Comunicările prezentate reprezintă rezultatele concrete care derivă din

studierea problemelor actuale ale geografiei (cu caracter teoretic şi practic) şi

care caracterizează societatea contemporană. Tratarea lor s-a făcut, fie la scară

mare (la nivelul ţării, sau al continentului european), fie la scară mică (regională

sau locală). Ele au pus în discuţie aspecte geografice care reflectă noile

transformări în baza şi suprastructura ţării, precum şi tendinţa de dezvoltare în

perioada de tranziţie şi de integrare a României în Uniunea Europeană.

293

Acest fapt este specific mai ales pentru comunicările susţinute în

cadrul primelor patru secţiuni. În acest sens cităm câteva:

Constatin Vert, Proiectarea numărului populaţiei României până în

anul 2005;

Liliana Dumitrache, Daniela Zamfir, Îmbătrânirea demografică şi

consecinţele acesteia asupra stării de sănătate a populaţiei

României;

George Erdeli, Gabriel Simion – Analiza geografică a zonelor

metropolitane europene (Londra, Bruxelles, Amsterdam, Berlin);

George Turcănaşu, Alexandru Roşu, Ionel Boamfă, România

policentrică;

Ion Ianoş, Cristian Tălângă, Cristian Braghină, Rolul universităţilor

în dinamica spaţiului organizat;

Adina Rus, Taxele verzi – interfaţă între economie şi mediu;

Paul – Răzvan Şerban, Rolul agriculturii asupra balanţei comerciale

a României în ultimii 5 ani;

Amalia Mihaela Oglindoiu, Relieful, suport al aşezărilor şi

activităţilor umane;

Tamara Simon, Victor Timotin, Efectele directe ale schimbărilor

climatice globale asupra turismului românesc;

Mirela Mazilu, Turism: provocări şi opurtunităţi în contextul

recentei integrări în Uniunea Europeană.

De asemenea, în cadrul secţiunilor de mediu – geografie regională,

climatologie, hidrologie şi geomorfologie, comunicările s-au circumscris, fie în

cadrul unor teme de cercetare fundamentală, fie de cercetare aplicativă, specifice

mediului în etapa contemporană, pentru asigurarea unei dezvoltări durabile.

Astfel, a fost abordat impactul antropic sub diferite aspecte, care generează

riscuri de toate tipurile: risc de mediu, risc urban, risc climatic sau hidrologic şi

geomorfologic, care pun în lumină modificările globale de mediu sub impactul

încălzirii globale şi nu numai. Au fost, de asemenea, şi comunicări care s-au

referit la unele caracteristici generale privind relieful, clima, apele, solul etc. ale

unor regiuni, la diferite scări.

Prezentăm câteva dintre acestea:

– Pompei Cocean, Marinela Răduţă, Limitele dezvoltării durabile;

– Ion Marin, Dinamica fenomenelor geografice;

– Mariana Cârstea, Categorii de riscuri de mediu în Municipiul

Bucureşti. Studiu de caz: sectorul 2;

– Dinu Mărăşoiu, Tipuri de circulaţii atmosferice generatoare de

anomalii termice şi pluviometrice pe teritoriul Românei;

294

– Nicoleta Ionac, Regimul şi repartiţia unor indici de stress caloric pe

teritoriul Românei;

– Sterie Ciulache, Diferenţieri topoclimatice şi microclimatice în

Municipiul Ploieşti;

– Daniel Diaconu, Liliana Zaharia, Eugen Crăciun, Silviu Gogu,

Evenimente hidro-meteorologice extreme: viitura din septembrie

2007 de pe râul Tecucel;

– Simona Mătreaţă, Mihai Barbuc, Viituri rapide în România, Studii de

caz;

– Ion Pişota, Mihaela Cristina Nicolae, Regimul hidrologic al Ialomiţei

privind evoluţia debitelor medii, maxime şi minime;

– Dan Bălteanu, Mihai Micu, Investigaţii geomorfologice asupra unor

alunecări de teren de la Teherău (Munţii Buzăului).

O altă categorie de comunicări o formează comunicările de

geomorfologie–GIS–cartografie în care au fost abordate aspecte

geomorfologice, precum geomorfologia costieră, geomorfologia glaciară,

dinamica unor bazine hidrografice, degradarea lor etc. Un loc important l-au

ocupat comunicările de GIS, cu o mare utilitate în metodologia geografică

rapidă, atât ca metodă de cercetare, cât şi ca mijloc de reprezentare grafică.

Printre aceste comunicări se numără:

1. E. Vespremeanu, Geomorfologia costieră, conţinut, metodele şi

importanţa acestei ramuri a geomorfologiei;

2. G. Mutihac, Diferenţieri petrografice în morfologia Munţilor

Căpăţânei;

3. C. Niţu, Situaţia modelării digitale altitudinale;

4. B. Oancea, Proiectarea şi implementarea unor pachete software

GIS;

5. O. Cocoş, Topografia modernă şi noile tendinţe în formarea unor

specialişti cu înaltă calificare.

Ultima secţiune se referă la Geografia în şcoală, în care comunicările

susţinute au avut, mai ales un caracter metodic cu accent pe modernizarea

învăţământului. Iată câteva exemple:

O. Mândruţ, Geografia în Curriculum-ul naţional (1995-2007);

Viorica Tomescu, Ionuţ Marinescu, Cornel Golea, Modernizarea

tehnicilor şi strategiilor didactice din învăţământul superior – un

suport pentru formarea iniţială a studentului ca viitor profesor de

geografie etc.

295

La această sesiune au participat şi cadre didactice din Facultatea de

Geografia Turismului – Sibiu cu comunicări susţinute la diferite secţiuni, care

s-au integrat tematicii generale a acestora. Cităm câteva exemple:

Mircea Buza, Consideraţii istorico-geografice privind toponimia

pecenego-cumană din România, Ungaria şi Bulgaria;

Dănuţ Radu Săgeată, Neominorităţile etnice şi rolul lor în

diversificarea serviciilor în Bucureşti;

Cristian Tălângă, Cristian Braghină, Politici investiţionale şi

dezvoltare economică în judeţul Gorj;

Octavia Bogdan, Ion Marinică, Loredana-Elena Mic, Consideraţii

asupra „fenomenului de iarnă caldă” în România;

Nicolae Ilinca, Exigenţe actuale ale învăţământului geografic

preuniversitar.

În ansamblul ei, această sesiune a reunit generaţii de diferite vârste

(tânără, medie şi matură), permiţând un schimb util de experienţă, mai ales

pentru generaţia tânără, cea mai numeroasă, dornică de perfecţionare şi afirmare

pentru care această sesiune, ca şi celelalte, a constituit o şcoală de formare, mai

ales a tinerilor profesori, cercetători şi doctoranzi. Este de apreciat efortul pe

care îl face această facultate prin publicarea lucrărilor ştiinţifice în revista

Comunicări de Geografie, care se impune ca o tribună de dezbatere a celor mai

actuale probleme ale geografiei româneşti şi de afirmare a tinerei generaţii.

Octavia BOGDAN

296

SESIUNEA ANUALĂ DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE LA

INSTITUTUL DE GEOGRAFIE AL ACADEMIEI ROMÂNE,

BUCUREŞTI, 13.06.2008

Conform tradiţiei, conducerea Institutului de Geografie organizează în

primul semestru al fiecărui an un număr de 10 – 12 şedinţe de comunicări

ştiinţifice bilunare, care se încheie cu o sesiune anuală de comunicări, aceasta

precedând începerea cercetărilor de teren. Astfel, în ziua de 13 iunie 2008 s-a

desfăşurat sesiunea anuală de comunicări cu tematica Cercetarea geografică şi

modificările mediului, care a avut un cracter interdisciplinar, cu o largă

participare a numeroşi cercetători şi cadre didactice din toată ţara.

Ca urmare a interesului suscitat de această tematică au fost prezenţi,

pe lângă cercetători din Institutul de Geografie, reprezentanţi din diferite centre

universitare din ţară, şi anume de la Facultatea de Geografie a Universităţii din

Bucureşti, ca şi a celorlalte Facultăţi de Geografie ale universităţilor particulare

acreditate din capitală, cum sunt: Universităţile „Spiru Haret”, „Româno-

Americană”, „Hyperion” şi a Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”,

reprezentată prin Facultatea de Geografia Turismului din Sibiu. La acestea se

adaugă cadre didactice de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca,

Universitatea de Vest din Timişoara, Universitatea „Valahia” din Târgovişte,

precum şi de la Universităţile din Craiova şi Oradea.

Menţionăm, de asemenea, participarea unor cercetători de la mai

multe institute de cercetare şi prognoză din Bucureşti, cum sunt: Institutul

Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Pedologie şi Agrochimie (ICPA),

Administraţia Naţională de Meteorologie (ANM), Institutul Naţional de

Hidrologie şi Gospodărirea Apelor (INHGA), Institutul de Cercetare a Calităţii

Vieţii, apoi Biblioteca Academiei Române şi Colegiul Naţional

„I. L. Caragiale”, ca şi din ţară: Centrul Meteorologic Regional Craiova,

Direcţia Apelor Argeş-Vedea, Piteşti, Direcţia Apelor Siret, Bacău, Direcţia

Apelor Banat, Timişoara, Administraţia Apele Române, Direcţia Apelor

Dobrogea-Litoral, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Basarab I”

Dâmboviţa, Consiliul Judeţean Buzău, Liceul Teoretic Dăbuleni etc.

Cu această ocazie am fost onoraţi de prezenţa Domnului Acad. Mircea

Ioan Săndulescu, preşedintele Secţiei de Ştiinţe Geonomice din Academia

Română şi a Domnului Acad. Radu Dimitrescu, membru în aceeaşi secţie.

Şedinţa a fost deschisă de Prof. univ. dr. Dan Bălteanu, m.c. al

Academiei Române, care a prezentat şi ultimele apariţii editoriale realizate în

perioada 2007–2008 de membrii Institutului de Geografie, şi anume: România.

Atlas istorico-geografic, ediţia a 2-a, Romania. Space, society, environment,

ambele publicate în Editura Academiei, 2007, Carpathians Environment

Outlook, 2007, publicată de United Nations Environment Programme, Geneva,

297

şi revistele Academiei Române Studii şi cercetări de geografie, tom. LI-LII,

Revue Roumaine de Géographie, tom. 47-48, precum şi Revista Geografică,

tom. XIV-XV, ultima conţinând majoritatea comunicărilor ştiinţifice prezentate

la sesiunea anuală de comunicări a Institutului din data de 1 iunie 2007.

Sesiunea anuală a avut două momente diferite, şi anume: în prima

parte au fost aniversaţi patru colegi – dr. Lucian Badea, dr. Dimitrie Oancea,

prof. univ. dr. Ion Iordan şi dr. Dragoş Bugă – cu ocazia împlinirii vârstei de

80 de ani, aceştia desfăşurându-şi întreaga activitate până la ieşirea la pensie în

Institutul de Geografie, iar a doua parte, cea mai substanţială, a fost dedicată

comunicărilor ştiinţifice pe cele şase secţiuni, după cum urmează:

I. Secţiunea de geomorfologie, în cadrul căreia s-au prezentat

12 comunicări, care au abordat atât subiecte la nivel naţional, cât mai ales

regional. Din prima categorie remarcăm comunicările: Complexitatea

conţinutului hărţii geomorfologice generale (Maria Sandu), Hărţile generale de

soluri ale României în noua taxonomie (N. Florea) şi Evoluţia paleogeografică a

Bazinelor Dacic şi Panonic în Pliocen-Cuaternar (P. Enciu).

Cele din a doua categorie s-au referit la procesele geomorfologice

actuale din diferite unităţi (Mihaela Dinu, A. Cioacă, Gh. Herişanu, Anca

Munteanu, Cristina Ghiţă), la vulnerabilitatea la eroziune (N. Cruceru), la

etajarea peisajului din Carpaţii Curburii (Mihaela Frăsineanu) etc.

II. Secţiunea de climatologie, cuprinzând 13 comunicări, a fost axată

pe prezentarea detaliată a particularităţilor climatice a numeroase unităţi

geografice. În acest sens subliniem interesul de care s-au bucurat comunicările:

Aspecte bioclimatice ale caniculei din 2007 la Bucureşti (Elena Teodoreanu),

Caracteristici climatice ale iernii 2007-2008 în Oltenia (Octavia Bogdan,

I. Marinică) şi Riscurile climatice determinate de Ciclonii Pontici în regiunile

exterioare Carpaţilor Româneşti (D. Mărăşoiu). Alte comunicări s-au referit la

caracterizarea primăverii în 2008 (Felicia Vasenciuc), ninsorile şi stratul de

zăpadă din Carpaţii Meridionali (Dana Micu) şi din Depresiunea Alba Iulia–

Turda (Cătălina şi Ioan Mărculeţ) ş. a.

III. Secţiunea de hidrologie, cu 11 comunicări, între care s-au

remarcat: Sistemul circulaţiei apei – factor esenţial al echilibrului ecologic în

Delta Dunării (P. Gâştescu, B. Driga), Rolul rocii în dimensionarea scurgerii de

aluviuni şi a morfometriei bazinelor hidrografice (I. Zăvoianu) şi Metodologia

elaborării hărţilor de risc la inundaţii în Câmpia Banatului (Mihaela Soroceac).

De un mare interes s-au bucurat şi comunicările referitoare la aplicarea metodei

MODISTA de prognoză a debitelor medii lunare (C. Corbuş, Marinela Simota),

modelarea influenţelor antropice asupra scurgerii maxime (Simona Mătreaţă),

sursele de alimentare cu apă în municipiul Buzău (Flavia Sava), inundaţiile din

2006 în nordul judeţului Suceava (Delia Gheorghe) etc.

IV. Secţiunea de hazarde naturale–mediu–biogeografie, cu

12 comunicări, în care comunicarea Hazardele naturale din Depresiunea Baia

Mare (D. Bălteanu şi colab.) a capacitat atenţia în mod special. S-au remarcat,

298

de asemenea, Rolul agriculturii ecologice în asigurarea unei alimentaţii

sănătoase a populaţiei (D. Chiriac, Cristina Humă), Nuclee populaţionale de

muflon în România (S. Geacu) şi Exemple de analiză a unor fenomene

geografice de risc în domeniul alpin al Carpaţilor Meridionali (M. Voiculescu

şi colab.). Demne de menţionat sunt şi comunicările referitoare la sursele

energetice regenerabile din România (C. Păun, Steliana Păun), expunerea

aşezărilor la hazardele naturale în Podişul Getic (D. Tanislav), impactul antropic

asupra mediului în Câmpia Târgoviştei (Mihaela Sencovici), modificările în

modul de utilizare a terenurilor în Câmpia Vlăsiei între 1900-1977 (Mariana

Radu, C. Gherasim) ş.a.

V. Secţiunea de economie – dezvoltare regională, cu 12 comunicări,

aici prezentându-se comunicări cu subiecte de mare actualitate, cum sunt:

Dinamica centralităţii oraşului Buzău şi efectele acesteia asupra dezvoltării

intraregionale (I. Ianoş şi colab.), Structura învăţământului superior în

municipiul Bucureşti şi potenţialul de implicare în dezvoltarea regională

(Cr. Tălângă, Loreta Cepoiu), Rolul parcurilor industriale în dezvoltarea ariilor

metropolitane din România (Bianca Dumitrescu, Ines Grigorescu) şi Elemente

privind tratamentul ariilor profund dezavantajate din judeţul Gorj

(Cr. Braghină, D. Peptenatu). Alte comunicări privesc diferite direcţii de

perspectivă pentru România, cum sunt cele legate de piaţa forţei de muncă şi

manifestarea fenomenului de şomaj (Irena Mocanu), industria de automobile ca

vector de dezvoltare economică a României (C. Dumitraşcu), oportunităţi

financiare pentru dezvoltarea spaţiului rural românesc (D. M. Voicilaş) etc.

VI. Secţiunea de aşezări – turism – toponimie (12 comunicări) cu

tematică variată, s-a remarcat prin: Rolul procesului de centrificare rurală în

evoluţia satului românesc (Liliana Guran-Nica), Criterii privind standardizarea

denumirilor geografice din România (M. Buza), Evaluarea potenţialului turistic

al unităţilor teritorial–administrative din România (Monica Dumitraşcu,

Camelia Surugiu) şi Prospectarea potenţialului turistic al Depresiunii

Făgăraşului (Virginia Gherasim). În acelaşi timp, un interes deosebit au suscitat

şi comunicările privind toponimele, ca argumente ale proceselor de populare în

spaţiul depresionar subcarpatic al Olteniei (Mihaela Persu, Daniela Nancu),

valorificarea potenţialului turistic din zona metropolitană a Bucureştiului

(Marilena Dragomir), turismul în Delta Dunării (Nicoleta Damian) şi potenţialul

turistic al vegetaţiei în Culoarul transcarpatic Gura Humorului – Câmpulung –

Vatra Dornei – Bârgău (Ana-Irina Dincă, N. Dincă) etc.

Remarcăm şi faptul că o serie de comunicări s-au bazat pe

reprezentarea geografică în sistem GIS (E. Marinescu, S. Boengiu), pe utilizarea

unor modele conceptuale moderne care au redat o viziune globală cum sunt

modelele GARCH (B. David), MODISTA (C. Corbuş, Marinela Simota),

precum şi a programului informatic Menyanthes (Laura Mititelu). Aceste

modele conceptuale sunt foarte bine venite din cauză că reflectă relaţiile de

interdependenţă ce caracterizează fenomenele naturale şi antropice.

299

Ca şi la celelalte sesiuni anuale anterioare se remarcă, pe lângă

numărul mare de comunicări, prezenţa cadrelor didactice şi a cercetătorilor

tineri, în special doctoranzi şi masteranzi, care prin contribuţiile lor dovedesc că

sunt tinere speranţe şi buni specialişti în devenire.

Menţionăm că toate comunicările care vor fi elaborate conform

standardelor de publicare şi predate până la 1 octombrie 2008 vor fi publicate în

Revista geografică, tom XVI, care va fi difuzată la următoarea Sesiune anuală

de comunicări a Institutului de Geografie din luna iunie 2009.

Mircea BUZA

300

APLICAŢIA PRACTICĂ SIBIU–CÂRŢIŞOARA–BÂLEA

CASCADĂ–BÂLEA LAC–COMPLEXUL SÂMBĂTA–SIBIU

În data de 3 octombrie, 2008, la o zi de la deschiderea oficială a anului

universitar 2008–2009 la Facultatea de Geografia Turismului din Sibiu, din

cadrul Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir” Bucureşti, a fost organizată,

de către Decanul facultăţii, prof. univ. dr. Ion VELCEA, o aplicaţie practică

pentru cei mai noi studenţi – cei din anul I. Aplicaţia s-a desfăşurat pe următorul

traseu: Sibiu–Cârţişoara–Bâlea Cascadă–Bâlea Lac–Complexul Sâmbăta–Sibiu

(fig. 1), fiind coordonată de prof. univ. dr. Octavia BOGDAN, conf. univ. dr.

ing. Teodor TODERAŞ, asist. univ. drd. Ioana CÂMPEAN, asist. univ. dr.

Nicolae PLEŞIA şi asist. univ. drd. Damaris PLEŞIA.

Traseul aplicaţiei porneşte din faţa sediului facultăţii, aflat pe strada

Acad. Simion Mehedinţi, nr. 5–7, parcurgând străzile Bâlea, Moldoveanu şi

Milea până la ieşirea din municipiul Sibiu, în extremitatea sudică a acestuia, în

apropierea complexului comercial European Retail Park Sibiu. Traseul continuă,

apoi, pe DN 1/7, E 68/81, traversând spre sud Depresiunea Sibiului, până în

dreptul localităţii Tălmaciu 2 (Colonia Tălmaciu), unde se înscrie pe DN 1, E 68

spre est, în direcţia râului Cibin şi a Podişului Hârtibaciului. Ieşind din spaţiul

depresionar, acest segment de drum traversează extremitatea sud-vestică a

Podişului Hârtibaciului, mai exact subdiviziunea denumită Podişul Vurpărului,

înscriindu-se pe un afluent al Cibinului, depăşind culmea principală prin

intermediul unei şei spre Depresiunea Făgăraşului şi urmând, apoi, un afluent al

Oltului.

În cadrul Depresiunii Făgăraşului traseul continuă pe DN 1, E 68,

traversând râul Olt la ieşirea din localitatea Bradu şi înscriindu-se, în apropiere

de oraşul Avrig, pe centura ocolitoare a acestuia, în cadrul primei terase a

Oltului, dezvoltată pe stânga. Înainte de intersecţia drumului naţional şi

european cu Transfăgărăşanul, şoseaua urcă pe terasa a doua a Oltului, în dreptul

localităţii Scoreiu, permiţând o vedere de ansamblu, spre dreapta, asupra crestei

zimţate a Munţilor Făgăraşului, care se înalţă maiestuos cu circa 2 000 m

deasupra câmpiei piemontane şi de terase a depresiunii omonime.

După înscrierea în cadrul Transfăgărăşanului, pe DN 7C, traseul

continuă spre sud, apropiindu-se de domeniul montan. Înainte de a intra în

masiv, se traversează localitatea Cârţişoara, dispusă în cadrul câmpiei

piemontane, localitate cu o bogată zestre turistică de factură antropică. În cadrul

aplicaţiei a fost vizitat Muzeul Badea Cârţan (fig. 2 a), care cuprinde colecţii de

icoane pe sticlă, fotografii, cărţi vechi, obiecte casnice, precum şi o gospodărie

ţărănească de la mijlocul sec. al XIX-lea (casă cu mobilier şi şură).

301

Fig

. 1. T

rase

ul

apli

caţi

ei p

ract

ice

din

3 o

ctom

bri

e 2008

302

Ieşind din localitatea Cârţişoara, traseul abordează în serpentine

strânse versantul nordic, bine împădurit, al Munţilor Făgăraşului, nu înainte de a

lăsa pe dreapta un complex de vile, moteluri şi restaurante, constituite într-un

veritabil minicomplex turistic (cazare, alimentaţie publică şi facilităţi de

agrement), areal cunoscut sub numele de Vama Cucului.

Sectorul montan al Transfăgărăşanului se desfăşoară, în cea mai mare

parte, în cadrul uneia din crestele secundare ale Munţilor Făgăraşului, Culmea

Netedu, situată între râurile Bâlea (Cârţişoara), la vest şi Arpăşel, la est. Această

culme face joncţiunea cu creasta principală la o altitudine de aproape 2 500 m,

între vârfurile Vânătoarea lui Buteanu (2 507 m) şi Capra (2 494 m).

Până la Cabana Bâlea Cascadă (fig. 2 b) traseul urcă pe versantul

vestic al Culmii Netedu, trecând prin etajele de foioase şi de conifere ale

masivului, având în dreapta firul de apă al văii Bâlea, adâncită considerabil în

rocile cristaline.

De la Cabana Bâlea Cascadă (1 234 m) până la Cabana Bâlea Lac

(2 034 m) Transfăgărăşanul câştigă mult în altitudine (800 m), parcurgând cele

două sectoare ale văii Bâlea – cel fluviatil şi cel glaciar. Dacă până la pragul

glaciar al văii traseul abordează versantul vestic al Culmii Netedu, din dreptul

Cascadei Bâlea, suprapusă pragului, acesta şerpuieşte pe fundul văii glaciare

(fig. 2 c) până sub circul glaciar Bâlea. După o serie de serpentine strânse traseul

trece de ultimul prag glaciar şi intră în circul Bâlea, destinaţia aplicaţiei practice.

În cadrul circului glaciar Bâlea (fig. 2 d) se află un complex de cabane

– între care se remarcă Cabana Bâlea Lac, pe malul lacului Bâlea (cel mai

extins şi adânc lac glaciar din Munţii Făgăraşului) şi Cabana Paltinu –,

Rezervaţia Complexă Bâlea, Centrul Salvamont şi intrarea în Tunelul Bâlea (cel

mai lung tunel rutier din România, având o lungime de 887 m), care realizează

legătura, pe sub Custura Bâlii, între judeţele Sibiu şi Argeş, dar şi între bazinele

hidrografice ale Oltului şi Argeşului.

De la Bâlea Lac traseul se întoarce la intersecţia dintre DN 7C cu

DN 1, E 68, continuând spre centrul Depresiunii Făgăraşului până în localitatea

Sâmbăta de Jos, la intersecţia cu DJ 105B. Din acest punct traseul se înscrie pe

direcţia sud către Complexul Sâmbăta de la poalele Munţilor Făgăraşului,

traversând câmpia piemontană a depresiunii, în cadrul căreia se remarcă o

utilizare preponderent agricolă (culturi legumicole, în special culturi de cartof).

În cadrul Complexului se remarcă Mânăstirea Sâmbăta (sec. al XVII-

lea) (fig. 2 e) – în incinta căreia se află un muzeu (cu colecţii de picturi vechi pe

sticlă, icoane pe lemn, veşminte preoţeşti, carte veche, manuscrise şi obiecte de

cult) – şi Academia Sâmbăta (2003), centru de spiritualitate, cultură, artă şi

ştiinţă, care dispune de locuri de cazare, amfiteatru, bibliotecă şi spaţiu

expoziţional (fig. 2 f).

De la Complexul Sâmbăta traseul a continuat pe ruta Sâmbăta de Sus–

Sâmbăta de Jos–Sibiu, parcurgând, în sens invers, reşedinţele comunelor

303

alcătuite din sate dublete, din cadrul Depresiunii Făgăraşului (Sâmbăta, Viştea,

Ucea, Arpaşu, Porumbacu).

a

b

c

d

e

f

Fig. 2. Aspecte din aplicaţia practică (a - Muzeul Badea Cârţan, b - Bâlea Cascadă,

c - Transfăgărăşanul în sectorul glaciar al văii Bâlea, d - Bâlea Lac,

e - Mânăstirea Sâmbăta, f - Academia Sâmbăta)

Atât pe traseu cât şi în cadrul anumitor puncte cheie ale acestuia

(Bâlea Cascadă, Bâlea Lac, Complexul Sâmbăta), studenţii au primit explicaţii

304

de specialitate, sub îndrumarea prof. univ. dr. Octavia BOGDAN, care au vizat

aspecte definitorii fizico-geografice, în concordanţă cu anumite trăsături de

ansamblu din sfera geografiei umane, în raport de contextele sociale şi culturale

în care au fost oferite aceste informaţii.

Nicolae PLEŞIA

VII

TEZE DE DOCTORAT SUSŢINUTE

ÎN 2008 / DEFFENDED DOCTORAL

THESIS IN 2008

308

Traian Crăcea – DINAMICA PEISAJULUI GEOGRAFIC REFLECTATĂ

ÎN DOCUMENTELE CARTOGRAFICE ÎN DEPRESIUNEA SIBIULUI

În ziua de 20 martie 2008 a avut loc susţinerea tezei de doctorat cu

titlul de mai sus, realizată de asistent universitar Traian Crăcea, sub coordonarea

ştiinţifică a prof. univ. dr. Anton Năstase.

Comisia a fost formată din: prof. univ. dr. Mihai Ielenicz, preşedinte;

prof. univ. dr. Anton Năstase, conducător ştiinţific; prof. univ. dr. Dan Bălteanu,

prof. univ. dr. Mihai Grigore şi prof. univ. dr. Martin Olaru, referenţi oficiali.

Susţinerea a avut loc în amfiteatrul George Vâlsan din cadrul

Facultăţii de Geografie a Universităţii din Bucureşti.

În dezbaterile care au avut loc, coordonatorul ştiinţific şi referenţii

oficiali, au evidenţiat atât originalitatea acestei lucrări, cât şi utilizarea metodelor

de cercetare clasice în combinaţie cu cele moderne bazate pe tehnologia GIS, în

analiza peisajului geografic din Depresiunea Sibiului reprezentat în documentele

cartografice.

Menţionăm câteva concluzii care s-au desprins din conţinutul tezei

prezentate şi din referatele oficiale.

Această lucrare se constituie într-un studiu de cartografie şi geografie

istorică. Tema abordată reprezintă o încercare de reconstituire a peisajului

existent în Depresiunea Sibiului, prin analiza unor documente cartografice din

perioade istorice diferite, cu scopul de a surprinde modificările, apărute în cadrul

componentelor peisajului geografic.

În analiză s-a ţinut seama de caracterul sistemic al conceptului – peisaj

geografic, imprimat de cercetătorii din a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Abordarea s-a realizat din perspectivă sistemică, urmărindu-se modificările

apărute în cadrul celor trei componente de bază ale peisajului, componenta

abiotică, componenta biotică şi componenta antropică.

În prezentările lor, referenţii au subliniat faptul că, deşi au mai fost

elaborate astfel de studii geografice în România (pentru provinciile istorice

Muntenia, Moldova, Oltenia, Banat şi Dobrogea, sau pentru anumite areale

subcarpatice – Subcarpaţii dintre Dâmboviţa şi Olt), analiza de faţă reprezintă o

premieră pentru unităţi geografice din Transilvania. De fapt, un inconvenient îl

constituie poate dimensiunile relativ reduse ale Depresiunii Sibiului, însă pe de

altă parte, acest studiu poate constitui un punct de plecare în vederea extinderii

arealului analizat la suprafaţa întregii provincii istorice a Transilvaniei.

În vederea evidenţierii modificărilor în cadrul componentelor

peisajului, au fost utilizate metode comparative în cazul documentelor

cartografice, care, pe baza asemănărilor şi deosebirilor, să conducă în final, la

obţinerea unor imagini de ansamblu cât mai aproape de realitatea consemnată în

hartă.

În vederea surprinderii cât mai exacte a modificărilor de peisaj, în

afara metodelor comparative, au fost utilizate şi metode moderne bazate pe

309

tehnologia informaticii, cu ajutorul cărora s-au realizat cuantificări (determinări

de suprafeţe şi lungimi), care să ofere detalii importante pentru anumite

elemente de conţinut, în vederea evidenţierii intercondiţionărilor unor procese

geografice care pot să imprime un caracter specific în peisaj.

De asemenea, au fost analizate hărţi la scări mari, 1:25 000, 1:50 000,

1:75 000, 1:100 000, 1:200 000, hărţi la scări mici reprezentând Transilvania,

dar şi imagini satelitare asupra Depresiunii Sibiului, înregistrate după anul 2002,

pentru evaluări comparative raportate la perioada actuală.

În afara documentelor cartografice, un rol important în evidenţierea

aspectelor dinamice ale peisajului, l-au avut datele statistice. În acest sens, s-a

apelat la date demografice sau date privind utilizarea terenurilor, care pe baza

unor reprezentări grafice pot oferi interpretări cât mai aproape de realitate.

Autorul a analizat principalele elemente de conţinut care apar pe toate

hărţile şi care pot fi urmărite din perspectivă dinamică. Acestea sunt: relieful,

hidrografia, elemente de vegetaţie (vegetaţia forestieră în special), aşezările

umane şi căile de comunicaţii. Analiza lor s-a realizat atât din punct de vedere al

modului de reprezentare, care diferă de la hartă la hartă în raport de perioada de

realizare, cât şi din punct de vedere al modificărilor apărute în cadrul fiecărui

element de conţinut, urmărindu-se evoluţia acestora pe fiecare hartă analizată.

Peisajul fiind considerat un sistem format din mai multe elemente

componente care interacţionează între ele, caracterizat fiind de o anumită

structură şi funcţionalitate, a fost analizat astfel încât, fiecare element de

conţinut al hărţii, să fie integrat în cadrul unei componente de peisaj. Astfel,

relieful şi hidrografia reprezintă componenta abiotică a peisajului, vegetaţia

formează componenta biotică, iar aşezările şi căile de comunicaţii se încadrează

în componenta antropică.

Cu ajutorul tehnologiei GIS, mai precis cu ajutorul pachetului

software ArcGIS 9, autorul a analizat peisajul Depresiunii Sibiului din

perspectiva tipologiei, utilizându-se documente cartografice la scări diferite şi în

perioade de timp diferite. Au fost identificate mai multe tipuri de peisaj:

geomorfologic, hidrografic, forestier, pastoral, al aşezărilor urbane şi rurale, al

terenurilor cultivate, al căilor de comunicaţii. Analiza a constat în determinarea

automată, cu ajutorul acestor tehnici, a unor suprafeţe şi lungimi, evidenţiindu-

se şi în acest fel modificări apărute în peisaj.

Au fost consultate cca. 150 lucrări, cu caracter geografic, istoric,

statistic şi cartografic. Sursa principală a constituit-o documentele cartografice,

care au oferit un bogat fond de informaţii în vederea reconstituirii diferitelor

tipuri de peisaj din perioade diferite, fiind consultate 67 de hărţi. Lucrarea

conţine 110 hărţi, schiţe de hartă, fragmente de hărţi vechi şi grafice.

310

Virginia Gherasim – POTENŢIALUL TURISTIC AL DEPRESIUNILOR

SIBIULUI ŞI FĂGĂRAŞULUI

În data de 21 aprilie 2008, a fost susţinută în şedinţă publică, în cadrul

Facultăţii de Geografie a Universităţii din Bucureşti, teza de doctorat cu titlul

Potenţialul turistic al depresiunilor Sibiului şi Făgăraşului de doctoranda

Virginia Gherasim. Din comisia de doctorat au făcut parte: prof. univ. dr. Ion

MARIN – preşedinte al comisiei; prof. univ. dr. Mihai IELENICZ – coordonator

ştiinţific, ambii din Facultatea de Geografie, Universitatea din Bucureşti, precum

şi prof. univ. dr. Mihai GRIGORE (Facultatea de Geografie, Universitatea din

Bucureşti), prof. univ. dr. Nicolae CIANGĂ (Facultatea de Geografie,

Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca), prof. univ. dr. Martin OLARU

(Departamentul de Geografie, Facultatea de Chimie-Biologie-Geografie,

Universitatea de Vest, Timişoara) – referenţi ştiinţifici.

Lucrarea cuprinde 664 de pagini, dintre care 407 pagini sunt de text şi

257 pagini constituie anexele; 91 de fotografii şi imagini satelitare; 106 figuri

(34 hărţi, 43 grafice şi profile, 29 scheme logice); 198 de tabele (73 incluse în

text şi 125 în anexe). Cele 10 capitole au fost structurate în două mari părţi,

respectiv Considerente conceptuale. Metode de cercetare a potenţialului

turistic şi Pluridimensionalitatea habitatului turismogen Sibiu – Făgăraş.

Originalitate şi diversitate.

În abordarea temei, autoarea a urmărit identificarea complexităţii

caracteristicilor mediului geografic destinat practicării turismului dintr-o nouă

perspectivă. Pe de-o parte, s-a propus extinderea perimetrului cercetat, respectiv

al depresiunilor Sibiului şi Făgăraşului, prin includerea teritoriilor limitrofe, care

se leagă intrinsec de acestea, fie prin apartenenţa lor la o anumită zestre turistică

(ex.: satele Mărginimii Sibiului), fie prin conexiunile de ordin funcţional

(ex.: prezenţa căilor de comunicaţie, a unităţilor de cazare, a obiectivelor

turistice, a serviciilor specifice). Pe de altă parte, s-a propus o nouă manieră de

cercetare a modului de structurare a elementelor definitorii pentru un spaţiu

destinat activităţilor turistice, prin introducerea unor noi concepte, ca de pildă,

cel de habitat turismogen. Acesta a fost definit ca o unitate spaţială a mediului

geografic, mai mult sau mai puţin extinsă, ale cărei trăsături peisagistice şi

structural-funcţionale îi conferă calitatea de arie receptoare de turişti şi respectiv

de manifestare a fenomenului turistic. Turismul este legat intrinsec de un anumit

spaţiu, care trebuie să ofere turistului condiţii, atât naturale, cât şi antropice,

propice împlinirii scopului motivaţional ce a declanşat deplasarea sa de la locul

de emitenţă la cel de destinaţie. În funcţie de obiectivul motivaţional, respectiv

recreere, deplasare în scop profesional, îngrijirea şi refacerea sănătăţii,

educaţional etc., consumatorul de produse turistice va alege acea regiune care,

prin resursele sale locale, corespunde profilului geoturistic urmărit. Dualitatea

acestui tip de habitat rezidă, în opinia autoarei, din calitatea de-a avea un dublu

caracter, rezultat din coexistenţa componentei interne, reprezentată de

311

turismotop, care corespunde modului său de structurare funcţională, cu cea

externă, care a fost denumită peisaj turismogen. În urma cuantificării vectorilor

turismogeni, respectiv a factorilor care determină existenţa unui anumit tip de

potenţial turistic, s-au delimitat o serie de categorii de unităţi taxonomice cu

caracter turistic, specifice spaţiului sud-transilvănean.

Lucrarea a fost apreciată atât de coordonatorul ştiinţific al lucrării şi

de cei trei profesori referenţi, cât şi de preşedintele comisiei. În alocuţiunea sa,

prof. univ. dr. ION MARIN a subliniat faptul că această teză de doctorat

reprezintă dovada unei pregătiri de înaltă ţinută academică a autoarei şi se

remarcă printr-un bogat conţinut ştiinţific, care dovedeşte seriozitate şi

competenţă în descoperirea caracteristicilor definitorii ale spaţiului geografic

studiat, favorabil valorificării turistice.

Prof. univ. dr. MIHAI IELENICZ a remarcat faptul că „pe ansamblu,

lucrarea se impune prin câteva caracteristici: o foarte bună documentare şi o

cunoaştere a patrimoniului din sudul Transilvaniei; realizarea unei ilustraţii

bogate, cu conţinut valoros, prin care sunt redate structuri şi relaţii între

componentele turismului, un stil adecvat unor studii de ţinută, dar elocvent

pentru analizele propuse; o bibliografie bogată, ce include nu numai lucrări din

regiune, ci şi multe cu caracter teoretic”.

Prof. univ. dr. MIHAI GRIGORE a subliniat că „această teză se

recomandă şi singură printr-un indubitabil fond de originalitate, grad foarte mare

de analiză, cursivitate şi claritate a exprimării şi a nuanţărilor de factură proprie

geografiei turismului”.

Prof. univ. dr. NICOLAE CIANGĂ a evidenţiat faptul că „lucrarea

elaborată este rezultatul unei activităţi complexe, ce a necesitat un capital

impresionant de efort intelectual de investigaţie, sistematizare, prelucrare şi

interpretare şi se caracterizează prin complexitate”.

Prof. univ. dr. MARTIN OLARU a menţionat că „lucrarea se înscrie

între contribuţiile remarcabile din domeniul geografiei turismului românesc, în

condiţiile în care analizele regionale ce şi-au propus o radiografiere complexă şi

completă asupra celor două depresiuni, Sibiu şi Făgăraş, şi a sectoarelor conexe

care brodează periferic cununa carpatică meridională lipseau până acum. Din

conţinutul lucrării, realizată cu deplină competenţă, se degajă o abordare de

profunzime a problemelor turismului, constituind o realizare valoroasă, temeinic

motivată, care aduce elemente concrete şi pertinente pentru perspectiva

turismului. Au fost utilizate metode moderne GIS, statistico-matematice,

o ilustrare grafică şi fotografică deosebit de sugestivă şi cu conţinut ştiinţific

elevat. Fenomenele sunt privite cauzal şi se urmăreşte un scop practic pentru

promovarea unor forme de turism diversificate, care să pună în valoare întregul

potenţial de care dispune regiunea respectivă. Este un studiu geografic original

şi valoros asupra potenţialului turistic al celor două depresiuni şi reflectă

folosirea cu multă competenţă a celor mai noi concepte şi metode”.

312

Documentarea pentru realizarea acestei lucrări s-a bazat atât pe

consultarea a peste 400 de titluri bibliografice, fie cu caracter general şi teoretic,

fie din domeniul geografiei turismului, cât şi pe datele obţinute la teren, în

numeroasele deplasări efectuate de autoare, în depresiunile Sibiului şi

Făgăraşului şi a sectoarelor limitrofe acestora.

Sanda Costea – RISCURILE CLIMATICE DE IARNĂ ŞI INFLUENŢA

LOR ASUPRA ORGANISMULUI UMAN

În ziua de 19 mai 2008 a avut loc, în Institutul de Geografie al

Academiei Române, susţinerea publică a tezei de doctorat cu titlul de mai sus,

elaborată de Doamna Sanda Costea, profesor la Colegiul Tehnic

„Independenţa”, Sibiu şi cadru didactic asociat la Facultatea de Geografia

Turismului, Sibiu.

Din Comisie au făcut parte: prof. univ. dr. Dan Bălteanu, m.c. al

Academiei Române – preşedinte, prof. univ. dr. Octavia Bogdan – conducător

ştiinţific, prof. univ. dr. Elena Erhan, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, dr. Elena

Teodoreanu, cadru didactic asociat, Universitatea Oradea, dr. Carmen Dragota –

CP I în Institutul de Geografie al Academiei Române.

Lucrarea prezentată ca teză de doctorat, cu caracter de bioclimatologie

regională, reprezintă o premieră în climatologia românească, deoarece cercetarea

sub aspect climatic a unei regiuni este întregită de încercarea de stabilire a unei

legături între parametrii climatici locali şi aspectele patologice care pot apărea la

depăşirea limitelor de normalitate ale acestor parametri. Se are în vedere acele

fenomene climatice extreme, numite şi hazarde climatice sau fenomene

climatice de risc, aspecte care se repercutează asupra vieţii, activităţii şi mai ales

a sănătăţii locuitorilor Depresiunii Sibiului şi cu deosebire a turiştilor care

practică diferite sporturi de iarnă pe rama montană limitrofă.

Referatele prezentate de conducătorul ştiinţific, precum şi de ceilalţi

membri ai comisiei, au scos în evidenţă originalitatea acestei lucrări, bazate pe

cercetări asidui de teren, pe prelucrarea unui bogat material statistic existent în

Arhiva CMR – Sibiu de la staţiile Sibiu, Boiţa, Păltiniş, pe o perioadă de 40 ani,

precum şi pe baza literaturii de specialitate existentă, mai puţin substanţială pe

acest profil.

Totodată, lucrarea se impune prin profunzimea cercetărilor efectuate şi

printr-un stil ştiinţific deosebit, de înaltă ţinută academică, printr-o ilustraţie

bogată realizată în sistemul GIS, prin numeroase corelaţii pe care autoarea le

face între toţi parametrii climatici, bioclimatici şi organismul uman într-o

regiune anume, cu date concrete. Tocmai în aceasta constă ineditul lucrării şi

aprecierile unanime asupra conţinutului ei ştiinţific.

313

Menţionăme, de asemenea, că lucrarea se impune în literatura de

specialitate şi printr-o metodologie nouă, modernă, adecvată scopului urmărit,

care poate fi luată ca model şi extinsă şi la alte regiuni.

Prin tematica ei bogată se evidenţiază variabilitatea neperiodică a

principalelor elemente meteo-climatice, în strânsă corelaţie cu diferite forme şi

tipuri de impact asupra organismului uman şi a stării de sănătate a acestuia.

Întregul material prezentat este ordonat pe şase părţi, incluzând

14 capitole şi mai multe subcapitole, 84 tabele, 144 figuri (hărţi geografice pe

componente de mediu, hărţi sinoptice, grafice simple, complexe, bi- şi

tridemnsionale, imagini fotografice etc.) la care se mai adaugă şi o bogată listă

de lucrări bibliografice, totalizând 332 pagini.

După o scurtă introducere, în care este conturată individualitatea

geografică a Depresiunii Sibiului, este prezentat istoricul observaţiilor

meteorologice, al cercetării climei şi a riscurilor climatice, din Depresiunea

Sibiului, în strânsă corelaţie cu cel asupra întregului teritoriu românesc.

Partea a II-a a lucrării tratează factorii climatogeni cu particularităţile

lor proprii de manifestare în regiune, cum sunt: radiaţia solară, circulaţia

generală a atmosferei şi suprafaţa activă cu caracteristicile ei neomogene, de

mare importanţă pentru geneza climatelor locale şi implicit, a riscurilor.

Partea a III-a prezintă o scurtă caracterizare climatică. Aceasta se

axează, în principal, pe analiza variaţiei temperaturii aerului şi a precipitaţiilor

atmosferice, evidenţiind variabilitatea neperiodică a elementelor meteorologice

studiate, ca principala sursă a fenomenelor climatice de risc.

Partea a IV-a se ocupă cu principalele riscuri climatice de iarnă

(valuri de frig, inversiuni de temperatură, îngheţul, chiciura, ceaţa, poleiul,

ninsoarea, stratul de zăpadă). Astfel, se face o analiză a intervalului de risc şi a

numărului de zile cu fenomene specifice, precum şi aspectele de risc în cazul

producerii acestor fenomene.

În partea a V-a sunt conturate valorile extreme care s-au înregistrat

de-a lungul anilor în Depresiunea Sibiului şi impactul lor asupra organismului

uman.

În partea a VI-a, cu caracter interdisciplinar, s-au studiat corelaţiile

dintre fenomenele de iarnă cu caracter sever şi diferite afecţiuni sensibile la

acestea.

Un capitol concluziv pune în evidenţă limitele comportamentului

uman în cazul fenomenelor climatice de risc din perioada rece a anului din

regiunea studiată, urmat de concluziile generale care subliniază faptul că

fenomenele de risc climatic cu desfăşurare în spaţiul geografic al Depresiunii

Sibiului, prin amploarea şi consecinţele lor asupra organismului şi

comportamentului uman, au un impact moderat, ca efect al climatului moderat

specific regiunii, determinând un risc medical, de asemenea, moderat. Totuşi,

prin netratarea lor corespunzătoare, acestea pot genera afecţiuni patologice

cronice.

314

Maria Bud – ECOTURISMUL ÎN GRUPA MONTANĂ PARÂNG

În ziua de 21 iunie 2008 a fost susţinută la Universitatea din

Bucureşti, teza de doctorat cu titlul Ecoturismul în Grupa Montană Parâng de

către lector univ. Maria Bud. Din comisie au făcut parte: preşedinte – conf. univ.

dr. Silviu Costachie, îndrumător ştiinţific – prof. univ. dr. Ion Velcea, iar

referenţi ştiinţifici – prof. univ. dr. George Erdeli, prof. univ. dr. Vasile Cucu şi

prof. univ. dr. Martin Olaru.

Teza prezentată şi referatele comisiei au scos în evidenţă ineditul

acestei lucrări care prezintă o viziune ecoturistică asupra Grupei Montane

Parâng. În cuprinsul lucrării sunt analizate fenomenele geografice, de integrare

teritorială, de selectare, de corelare într-un spaţiu nominalizat, cu interferenţe

ecologice. Pentru elaborarea lucrării au fost folosite 260 titluri bibliografice,

fonduri şi colecţii de la Direcţia Judeţeană Sibiu a Arhivelor Naţionale (din care

53 documente din perioada 1547–1913 în limbile maghiară, germană şi latină).

Lucrarea este structurată pe 14 capitole, însumează 393 pagini, text şi

reprezentări cartografice şi fotografii făcute în cercetările de teren în perioada

2006–2007; mai conţine 15 anexe, 26 hărţi, 5 grafice, 98 fotografii.

În urma cercetării de arhivă au fost identificate o serie de lucrări care

conţin informaţii istorico-geografice despre Grupa Montană Parâng, putându-se

observa din studiile efectuate, evoluţia mediului fizic, dar şi implicaţiile

reciproce cu activităţile antropice, cât şi întregul ansamblu al componentelor

fizice şi umane, ca organizare, structură, funcţionare.

Lucrarea dezvoltă conceptul de ecoturism ca sistem, cu toate

conexiunile ce decurg din elementele şi formele sale. Ecoturismul – turismul

durabil pune în aplicare măsuri foarte stricte pentru protejarea florei, faunei,

ecosistemelor după caz, a siturilor arheologice, istorice sau ale culturii materiale.

Se subliniază necesitatea protecţiei mediului prin turism.

Activitatea de turism în ariile protejate îmbracă forme diferite,

specifice şi complexe, amenajarea turistică ridicând probleme legate, atât de

protejare şi conservare a ecosistemelor, cât şi de dezvoltare a infrastrusturii

generale, a echipamentelor de cazare şi dotări pentru recreere în turism.

În partea finală, autoarea realizează analiza SWOT, cu care ocazie

prezintă strategiile de dezvoltare a turismului rural, cu implicaţii asupra

turismului în regiune.

De asemenea, se relevă faptul conform căruia dezvoltarea durabilă a

ecoturismului trebuie să cuprindă: legislaţia mediului înconjurător, principiile,

propunerile legislative care pot spori eficienţa juridică şi duce nu numai la

respectarea normei juridice de drept al mediului, ci şi la aplicarea ei practică, în

teritoriu.

315

Nicolae Pleşia – DEZVOLTAREA RURALĂ DURABILĂ

ÎN DEPRESIUNEA SIBIULUI ŞI ÎN ZONELE LIMITROFE

În ziua de 20 septembrie 2008 a avut loc susţinerea tezei de doctorat

cu titlul de mai sus, realizată de asistent univ. Nicolae Pleşia, sub coordonarea

ştiinţifică a prof. univ. dr. Ion Velcea.

Comisia a fost formată din: conf. univ. dr. Silviu Costachie,

preşedinte; prof. univ. dr. Ion Velcea, conducător ştiinţific, prof. univ. dr.

Mircea Buza, prof. univ. dr. Cristian Tălângă şi conf. univ. dr. Teodor Toderaş,

referenţi oficiali.

Susţinerea a avut loc în amfiteatrul Ludovic Mrazec din cadrul

Facultăţii de Geografie a Universităţii din Bucureşti.

În dezbaterile care au avut loc, conducătorul de doctorat şi referenţii

oficiali au subliniat originalitatea acestei lucrări, concepţia şi metodele moderne

care au stat la baza realizării acestei teze de doctorat şi, în mod special, utilizarea

Sistemelor Informaţionale Geografice, în analiza dezvoltării durabile a ruralului

din Depresiunea Sibiului, pentru care autorul prezintă o mare dexteritate în

rularea unor programe de lucru.

Subliniem câteva concluzii care s-au desprins din conţinutul tezei

prezentate, precum şi din referatele oficiale.

Lucrarea Dezvoltarea rurală durabilă în Depresiunea Sibiului şi în

zonele limitrofe reprezintă o sinteză a rezultatelor cercetărilor de teren şi

laborator, ale analizelor GIS, ale interpretărilor statistice, ale reflecţiilor

geografice privind universul rural din Depresiunea Sibiului şi zonele limitrofe.

Nu a fost cercetată o particularitate, ci un întreg, un ansamblu, un tot. Ca atare,

s-a făcut uz de modul sistemic de a înţelege realitatea geografică, cu ajutorul

căruia s-a pătruns în intimitatea lumii rurale din acest teritoriu sud-transilvan.

Ruralul reprezintă o stare de fapt, mult mai complexă decât pare la prima vedere,

deoarece implică structuri şi funcţii dintr-o plajă largă de opţiuni. Însă, acest

lucru nu ne-a împiedicat să abordăm întregul rural din Depresiunea Sibiului din

perspectivă geografică, pe principii sistemice.

În cadrul lucrării s-a subliniat rolul complementar, dar în acelaşi timp

unic, jucat de geografie în studierea ruralului în context ştiinţific

multidisciplinar. Nici o ştiinţă nu dispune de instrumente de lucru specifice

geografiei, de capacitatea de a vedea lucrurile dintr-o perspectivă proprie –

spaţială, temporală, cauzală, holistică. De asemenea, au fost abordaţi termenii

discuţiei de mai târziu: conceptul de dezvoltare durabilă, cu componenta de

dezvoltare rurală durabilă. Rezultatele au fost grefate pe modelul sistemic de

investigaţie geografică pentru a găsi răspunsuri ascunse în intimitatea

conexiunilor spaţio-temporale ale întregului rural. Abordarea a continuat cu o

privire mai îndeaproape asupra ruralului – ca sistem. Au fost depistate atât

structura sistemului, cât şi tipurile de relaţii dintre componente, după care s-a

trecut la fixarea în spaţiu şi timp a sistemului rural. Următoarea etapă a studiului

316

a constituit-o demersul de diagnoză, pe componente, a sistemului, cu

evidenţierea trăsăturilor definitorii ale fiecărui element, păstrând imaginea

întregului şi a relaţiilor dintre părţile care îl alcătuiesc. Mai apoi, pe baza

informaţiilor obţinute, au putut fi trasate principalele coordonate de acţiune, pe

componente, necesare funcţionării sistemului spre echilibru dinamic, departe de

praguri şi haos, în deplină concordanţă cu starea de fapt a noilor condiţii

geopolitice şi economice, de aliniere la standardele comunitare.

În urma acestui act investigativ s-a cristalizat adevărul că dezvoltarea

durabilă a ruralului din Depresiunea Sibiului este o realitate, un proces în plină

desfăşurare, demarat odată cu înţelegerea de către factorii de decizie locali şi

regionali că, de menţinerea echilibrului între om şi mediul în care s-a adaptat,

depind bunăstarea şi calitatea vieţii rurale, proces care va continua să se

desfăşoare, permiţând ajustarea dinamică a valorilor variabilelor ecuaţiei

durabilităţii.

Cercetările de teren şi de laborator, dar şi consultarea unor surse

variate de informaţii, au condus la ideea potrivit căreia principalii poli ai

dezvoltării rurale durabile din arealul studiat sunt parcurile industriale, aflate în

domeniul rural (în limitele comunelor Şura Mare, respectiv, Şelimbăr), fiind

polarizate de către platformele industriale ale municipiului Sibiu, satele

agroturistice de la contactul depresiunii cu unitatea montană (Mărginimea

Sibiului), între care se remarcă Răşinari, Gura Râului, Sadu, Orlat, Cisnădioara

etc. şi centrele comerciale reprezentate prin complexul comercial European

Retail Park, din limitele administrative ale comunei Şelimbăr, aflat în

proximitatea municipiul Sibiu.

Coordonatele dezvoltării rurale durabile s-au cristalizat a fi, în urma

abordării sistemice a realităţii geografice din acest spaţiu, menţinerea suportului

fizic natural la parametrii corespunzători, influxul de calitate în devenirea

componentei demografice şi adaptarea economiei rurale la cerinţele durabilităţii.

Mai mult, aceste căi de acţiune se impun în contextul faptului că dezvoltarea

rurală de factură durabilă nu se poate încheia niciodată, deoarece este

caracterizată de o dinamică continuă, cu schimburi şi transferuri de masă,

energie şi informaţie în contextul funcţionării şi evoluţiei sistemelor către stările

de echilibru dinamic. Finalitatea oricărui sistem este echilibrul şi, deci,

finalitatea dezvoltării durabile coincide cu păstrarea echilibrului între om şi

mediu – o relaţie caracterizată de fluctuaţii şi variabilitate, de evoluţii prag şi de

continue ajustări. De aceea, durabilitatea este o stare de fapt, nu o ţintă de atins.

VIII

RECENZII / BOOK REVIEWS /

COMPTES RENDUS

320

Ion VELCEA, Valeria Amelia VELCEA – coordonatori (2008), Sinteze de

geografie generală şi regională, ediţie revizuită, Edit. Universităţii Lucian

Blaga, Sibiu, 469 pag.

Geografia cunoaşte, în demersul său ştiinţific şi didactic, o direcţie

prioritară şi anume aceea a perfecţionării şi specializării în acord cu cerinţele

actuale şi de perspectivă. Acest lucru obligă la o continuă modelare exprimată de

metodologia geografică. Este o deschidere a viitorului, un drum ascendent către

rezolvări de prestigiu care trebuie să concretizeze idei şi principii, un cumul

ordonat pe care geografia l-a promovat dintotdeauna.

Susţinerea ideilor menţionate obligă cadrele didactice la o angajare

totală, la acele elemente care vizează profesia în ansamblul ei. Formarea

discipolilor nu este o soluţie „prescrisă”, ci o acţiune de mare responsabilitate în

care pregătirea trebuie să devină o pasiune.

Lucrarea Sinteze de geografie generală şi regională, reprezintă un

cumul de tematici care te obligă la o gândire productivă şi este adresată în

primul rând studenţilor din anii terminali, cât şi acelora care doresc să se

perfecţioneze în studiul geografiei generale şi regionale.

Textul lucrării este concis, abordând clar problemele actuale,

economice, politice, cât şi sociale la nivelul întregii lumi.

În desemnarea tematică s-a avut în vedere consemnarea sferei de

noutate în domeniul geografiei, reevaluarea unor probleme mai vechi care

trebuie incluse în demersurile viitoare şi metodologia unor aspecte care se

solicită a fi incluse în cerinţele modernizării contemporane.

Structurată pe trei părţi, lucrarea reprezintă un demers atent şi

competent, punându-se accent pe cunoaşterea şi analizarea sistemului geografic

ca şi ansamblu universal, cât şi a componentelor acestuia.

Partea întâi abordează problemele legate de geografia generală şi este

structurată pe unsprezece capitole:

● Trăsăturile generale ale economiei mondiale (Ion Velcea);

● Unităţile taxonomice din domeniul industriei (Ion Velcea);

● Industria energetică (Ion Velcea);

● Regiunile industriale ale Terrei (Ion Velcea);

● Spaţii geografice critice (Valeria Velcea);

● Peisajul geografic. Structură şi tipologie (Virginia Gherasim);

● Mobilitatea teritorială a populaţiei din România (Ion Velcea);

● Turismul rural în România (Ion Velcea);

● Analiza geografică a turismului urban (Nicolae Ilinca);

● Infrastructura turistică (Sorina Vlad, Virginia Gherasim);

● Dinamica populaţiei mondiale (Nicolae Ilinca).

Cea de-a doua parte tratează probleme legate de conceptele

geografice, tipuri de peisaje, resursele de apă, vegetaţie şi faună, probleme de

climatologie turistică etc. Aceasta este structurată pe douăsprezece capitole:

321

● Dunărea, un coridor de penetraţie între centrul şi estul Europei

(Valeria Velcea);

● Carpaţii. Unitate de referinţă a peisajului României (Valeria

Velcea);

● Determinante geografice în Carpaţi (Valeria Velcea);

● Carpaţii Meridionali (Valeria Velcea);

● Trăsături generale ale unei unităţi de podiş din România.

Potenţialul turistic şi gradul lui de valorificare (Ion Popescu

Argeşel);

● Peisajul deltaic (Valeria Velcea);

● Procese geografice actuale pe unităţi de munte, deal şi câmpie

(Valeria Velcea);

● Probleme de climatologie turistică (Octavia Bogdan);

● Resursele de apă şi importanţa lor turistică (Vasile Ştef, Ioana

Contor);

● Vegetaţia şi fauna. Zonalitate şi etajare. Utilizare şi potenţial

turistic. Exemplificări din România (Mircea Buza);

● Studiu de caz al mediului înconjurător aferent judeţului Sibiu

(Valeria Velcea);

● Arii naturale protejate în judeţul Sibiu (Constantin Drăgulescu).

Ultima parte este structurată pe cinci capitole şi abordează problemele

legate de geografia continentelor şi diferenţierile regionale:

● Marea Britanie – diferenţieri regionale (Cristian Braghină);

● Peisajul latitudinilor nordice ale Europei (Elena Cojocariu);

● Europa –Sudică (Cristian Braghină, Laura Fleşeriu);

● Evoluţia ierarhiilor urbane pe plan mondial (Cristian Braghină);

● Faţada atlantică a continentului Nord-American (Elena Cojocariu,

Daniela Stănescu).

Lucrarea Sinteze de geografie generală şi regională reprezintă rodul

activităţii cadrelor didactice ale Facultăţii de Geografia Turismului Sibiu şi este

de un real ajutor pentru cei care acced la domeniul vast al Geografiei. Aportul

acestei lucrări vine şi în sprijinul utilizării celui mai recent vocabular folosit azi

în geografie. În acelaşi timp, este un suport documentar excelent, menit să

sprijine pregătirea profesională a studenţilor acestei facultăţi, în vederea

încheierii stagiului universitar.

Daniela STĂNESCU

322

Ion BĂCĂNARU, Ion VELCEA (2006), Zona şi mediul geografic. Implicaţii

în dinamica societăţii contemporane, Edit. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu,

ed. revizuită, 327 pag., rezumat lb. engleză, lb. germană.

Lucrarea, constituită din şapte capitole, cuprinde problematica tot mai

complexă a distribuirii zonale a mediului natural, profund modificat antropic, a

raporturilor dintre mediu şi societate, inclusiv a atitudinii acesteia pentru a se

limita procesul de degradare progresivă şi a se asigura dezvoltarea socială.

Lucrarea aduce noi şi importante contribuţii asupra unor concepte

fundamentale ale geografiei, accentuând marea problemă a modificării antropice

a mediului în toate zonele geografice, într-un mod atât de intens, încât s-a ajuns

la degradarea mediului până la înlocuirea totală a ecosistemelor primare cu altele

nefavorabile vieţii omului.

Starea actuală a mediului se află, pe suprafeţe intense, în situaţii critice

care impun, în primul rând, reorientări ale cunoaşterii geografice, dar fără a trece

dincolo de principiile bine precizate şi de scopurile fundamentale ale ştiinţei

geografice. În al doilea rând de a se implica nemijlocit şi a răspunde la cerinţele

comenzii sociale care, cu necesitate, trebuie să vizeze protecţia mediului şi

utilizarea cât mai eficientă a resurselor specifice fiecărei zone şi regiuni

geografice.

Deşi autorii văd zona geografică drept categorie operaţională în

cunoaşterea mediului geografic mai mult decât regiunea (cea care exprimă

modul de integrare a tuturor factorilor geografici, inclusiv a elementelor

tehnosferei) aceştia îşi asumă, totuşi, obligaţia de a adânci metodologia

investigării diferenţierilor teritoriale, pentru a se ajunge la stabilirea unei

taxonomii regionale corecte, logice şi eficiente sub raport aplicativ.

Valenţele metodologice ale lucrării sunt mai mult decât evidente şi

rezultă din aceea că, pe o parte pune anumite probleme referitoare la modul de

considerare a mediului în marea lui diversitate spaţială, iar pe de altă parte,

stimulează abordările critice spre rezolvarea celor mai acute dintre acestea ca

răspuns la cerinţele actuale şi de viitor ale comenzii sociale sub obligativitate

generală a protecţiei şi chiar a refacerii condiţiilor indinspensabile funcţionării

structurilor sociale, indiferent de natura şi de starea lor.

Activitatea antropică – din comuna primitivă până în etapa dezvoltării

postindustriale – a provocat o modificare continuă a mediului (tot mai intensă în

ultimele secole) şi neîncetata apariţie de ecosisteme şi peisaje noi (antropizate şi

antropice), o diversificare, prin conţinut şi funcţii, a acestora, unele ajungând la

un stadiu înaintat de degradare. De aceea, autorii au recurs în mod necesar la

abordarea problematicii definirii tipurilor de zone (regiuni) geografice, spre a

ajunge la clasificări funcţionale ale acestora.

Consideraţiile teoretice şi metodologice, amplu dezbătute cu accent

asupra dinamicii transformării mediului ca proces obiectiv determinat de

ansamblul activităţii şi manifestărilor sociale, sunt urmate de un capitol amplu

323

(mai mult de o treime din lucrare) destinat efectelor activităţii umane asupra

mediului din România, privite din perspectiva evoluţiei istorice.

Raportul om–mediu are un caracter dual, dar reprocitatea a fost

folosită global în avantajul comunităţilor umane, chiar exagerat, fără să se ţină

seama de capacitatea de suportabilitate a ecosistemelor naturale. Drept urmare,

consecinţele cumulate în fiecare epocă istorică, s-au soldat cu instaurarea unui

proces progresiv de reducere a calităţii mediului în dezvoltarea societăţii care l-a

folosit. Toate componentele mediului au fost afectate negativ, cu deosebire cele

biotice şi solul, adică cele care au stau la baza existenţei populaţiei.

Fondul funciar se află într-o continuă scădere cantitativă şi calitativă

(accentuată considerabil în ultima perioadă), asupra vegetaţiei forestiere s-a

desfăşurat un adevărat jaf, iar apele au atins un grad de poluare întru totul

alarmant. Toate acestea nu se referă doar la anumite areale, pentru că au o

extindere generală, ci asupra întregului teritoriu. Fără măsuri de protecţie severe,

fără extinderea ariilor protejate şi instaurarea unui regim de ocrotire drastic,

procesul degradării se va accentua în ritm accelerat şi tot mai periculos.

În fapt, prin conţinutul foarte documentat, lucrarea se constituie şi

într-un semnal dat pentru mărirea atenţiei în egală măsură pentru geografi,

care trebuie să-şi reorienteze scopul cercetărilor spre obţinerea de concluzii

precise asupra stării mediului, ca şi pentru toate categoriile pentru instaurarea

unui regim legislativ îndreptat, în adevăr, pentru diminuarea proceselor de

degradare.

Conţinutul ştiinţific autentic, contribuţiile teoretice şi practice în

domeniul geografiei şi implicarea interdisciplinară în peisajul social ş.a.

demonstrează valoarea ştiinţifică a lucrării, vizând demersul pentru reabilitarea

ecologică a ingerinţelor sociale în mediul înconjurător, ceea ce ne determină să o

recomandăm pentru acordarea Premiului Academiei Române, în domeniul

ştiinţelor geonomice.

Lucian BADEA

Valeria Amelia VELCEA, Octavia BOGDAN (2008), Geografia mediului,

Edit. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 211 pagini, 43 figuri, 5 tabele şi

199 titluri bibliografice.

Lucrarea de faţă este adresată în primul rând studenţilor, dar şi

cercetătorilor şi specialiştilor din diverse domenii ale ştiinţelor naturii. Aceasta

este structurată pe opt capitole, fiecare în parte abordând o serie de probleme,

care conduc în final, la o îmbogăţire a cunoştinţelor legate de mediul

înconjurător. De asemenea, merită să remarcăm un inedit în această lucrare şi

324

anume: fiecare capitol se încheie cu o autoevaluare, menită să ajute la fixarea

cunoştinţelor de bază, pentru ca, în final, autoarele să aloce un spaţiu aparte unui

bogat material documentar având ca scop venirea în sprijinul pregătirii

studenţilor.

Astfel, în primul capitol sunt abordate câteva noţiuni introductive

legate de referinţele temporale în demersul evoluţiei mediului înconjurător,

conceptul de mediu înconjurător, precum şi subdiviziunile şi limitele superioare

şi inferioare ale acestuia, atribuind geografiei mediului înconjurător denumirea

de geoecologie.

Capitolul al doilea prezintă componentele de mediu (fizice, privite sub

aspectul unor componenete de interferenţă: abiotice – relief, climă, apă, sol şi

biotice – vegetaţie şi faună; activitatea antropică, care intră în impact cu cele

precedente). Toate acestea suferă o autoreglare, din care rezultă coordonatele

teritoriale – zonarea latitudinală, etajarea şi dispunerea regională a diverselor

sisteme la nivel global, generând, astfel, diversificarea şi organizarea sistemică

teritorială.

În capitolul al treilea, mediul înconjurător este privit ca un spaţiu aflat

sub directa acţiune antropică, fiind analizate elementele de determinare,

perioadele de transfer şi integrarea în teritoriu, cunoscându-se anumite forme

(stabile, efemere sau de tranziţie), care determină calităţi diferenţiate ale

acestuia, autoarele venind cu exemple edificatoare din domeniul turismului. În

acest sens sunt amintite stadiile de fragilitate şi de adaptabilitate ale mediului şi

nu în ultimul rând, abaterile teritoriale.

Următorul capitol analizează relaţiile dintre componentele mediului

înconjurător, geografia fiind, aşa cum susţinea şi Simion Mehedinţi, în lucrarea

Terra (1931), ştiinţa care studiază relaţiile reciproce ale celor patru învelişuri,

opinie valabilă şi astăzi, datorită faptului că mediul înconjurător, privit ca un

sistem de componente, este caracterizat prin relaţii de intercondiţionare, spaţio-

temporale etc. care determină anumite corelaţii de mediu, unele dintre acestea

condiţionând existenţa altora.

Capitolul cinci se opreşte asupra teoriei sistemice, sistemul fiind privit

ca un complex teritorial cu toate caracteristicile lui (integritate, evoluţie în timp,

specific informaţional, feed-back, autoreglare, echilibru dinamic, corespondenţă

factorială, autostabilitate, ierarhizare); în capitolul următor se pune accentul pe

noţiunile de bază ale geoecologiei, precum: ecosistemul (biocenoza şi biotopul),

termen utilizat în special de către biologi; geosistemul – noţiune de bază a

geoecologiei, ca fiind peisajul în care omul are un rol activ, precum şi

sociosistemul şi sociogeosistemul, peisajul şi landşaftul.

Al şaptelea capitol prezintă studiul de caz al mediului înconjurător

aferent judeţului Sibiu; în prima parte sunt prezentate câteva aspecte generale

privitoare la suprafaţă, relief – văzut ca un amfiteatru cu deschidere nordică

(datorită expoziţiei), populaţie, aşezări, iar în a doua parte, problemele

prioritare în analiza mediului înconjurător.

325

Ultimul capitol prezintă cartografierea unităţilor de mediu, adică

acele elemente cuantificabile, cantitative şi calitative, privitoare la studiile

geografice şi nu numai. Aceasta este asociată mediului în scopul definirii

genezei, evoluţiei acestuia, precum şi a evaluării potenţialului lui în procesul

dezvoltării durabile. Ca imperative ale cartografierii, autoarele amintesc:

ilustrarea care, pentru a fi reprezentativă şi selectivă, impune o documentare

bună, atât din literatura de specialitate, cât şi pe teren; respectarea unor reguli

de utilizare a hărţilor în funcţie de scopul propus şi, nu în ultimul rând, sunt

redate diferite metode cartografice utilizate, precum: metoda fondului calitativ,

metoda arealelor, a semnelor convenţionale, diferite tipuri de grafice, profile

geografice complexe etc.

Lucrarea se încheie cu un capitol intitulat Mediul înconjurător – o

sorgenţă în dezvoltarea turismului, în care se pune accentul, în special, pe acele

areale care au suferit anumite procese de reconversie, fiind transformate în

centre turistice de mare atractivitate şi considerate astăzi, drept calităţi ale

mediului înconjurător, formând adevărate „platforme turistice” („platoul

Bucegilor” şi Valea Prahovei, Poiana Braşovului sau Păltinişul; bazele turistice

localizate în jurul unor izvoare minerale/termale şi a lacurilor – Valea Cernei,

Geoagiu-Băi, Călimăneşti-Căciulata, Mangalia etc.). Toate acestea au atins

diferite stadii de performanţe, datorită asocierii activităţilor antropice cu

calităţile mediului înconjurător. Trebuie să amintim, însă, şi faptul că mediul

înconjurător este, pe de altă parte, domeniul unor mari dezechilibre, care

afectează în special sănătatea populaţiei (cazul noxelor de la Copşa Mică, a

fabricilor de ciment amplasate în apropierea localităţilor etc., impunându-se,

chiar desfinţarea unor astfel de obiective).

Conchidem apreciind că această lucrare este de un real folos, nu doar

studenţilor, ci tuturor celor interesaţi de a-şi îmbogăţi sau aprofunda

cunoştinţele. Merită toată aprecierea pentru conţinutul său, mediul înconjurător,

şi mai ales protecţia acestuia, reprezentând o problemă de prim ordin a secolului

XXI, care este considerată o condiţie sine qua non a unei dezvoltări durabile.

Damaris PLEŞIA

Mircea OPRIŞIU (2008), Să ne cunoaştem cetatea – CIVITAS CIBINIENSIS, I,

Casa de Presă şi Editură Tribuna, Sibiu, 453 pag., 730 fig., schiţe de hărţi şi

ilustraţii foto, 90 de titluri bibliografice.

Prefaţată de însuşi autorul Mircea Oprişiu, cartea Civitas Cibiniensis

se adresează publicului larg, dar şi studenţilor şi celor care doresc să cunoască

326

mai în detaliu, istoria oraşului nostru, aşa cum apare ea zugrăvită în cronicile

vremii, respectiv în paginile ziarului Tribuna.

Lucrarea cuprinde 3 volume. Volumul I, intitulat Civitas Cibiniensis,

este împărţit în 4 părţi.

Prima parte conţine schiţe de hărţi (harta Statului Roman şi daco-get,

harta invaziilor din sec. XV–XVI, harta Unirii Ţărilor Române cu Transilvania

din 1600, harta Transilvaniei între 1342 şi 1601, figuri ale domnitorilor români,

începând cu voievodul Gelu şi continuând cu Iancu de Hunedoara, Mircea cel

Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi alţii care, într-un fel sau altul, au

influenţat istoria cetăţii sibiene, portrete ale oamenilor de cultură, filozofi,

istorici, teologi, cărturari, profesori, revoluţionari, care prin activitatea lor

necontenită şi-au pus amprenta în evoluţia ulterioară a oraşului, contribuind la

progresul său economic şi social. De asemenea, prima parte a lucrării mai

conţine şi figuri cu unelte străvechi şi vestigii care demonstrează existenţa

omului pe aceste meleaguri, încă din paleolitic, prin descoperirile de pe Valea

Sevişului şi Turnişor. Primele denumiri ale aşezării sunt cunoscute ca Cetatea

Cedonia, Villa Hermanni şi apoi, Cibinium (1191 şi 1223).

În partea a doua, intitulată sugestiv Să nu ne uităm! sunt prezentate o

serie de hărţi, pornind de la Dacia din timpul lui Burebista, daco-romanii în

secolele IV–VII, harta voievodatelor, sec. VIII–XIII, Imperiul Carolingian,

Europa anului 1000 şi harta Expansiunii Occidentului, harta Primelor

Cruciade, harta Lumii Greceşti, harta Occidentului geografic, economic,

religios, harta Transilvaniei între 1342 şi 1601, harta Ţării Româneşti şi a

Moldovei între 1340 şi 1600, iar acest periplu cartografic se încheie cu harta

României Mari.

A treia parte numită de autor Cetatea Sibiului – Sufletul meu... conţine

hărţi şi ilustraţii foto ce demonstrează evoluţia spaţială şi temporală a Sibiului,

între sec. XIII–XVII. Apoi, Sibiul este prezentat în diverse gravuri şi picturi ale

vremii (sec. XVIII–XX) de artişti şi arhitecţi renumiţi.

Partea a patra, Civitas Cibiniensis, începe cu spusele autorului: Şi

acum săa frunzărim paginile publicate în Tribuna anilor 1992–2007 legate de

istoria cetăţii Sibiului!!!. Sibiul în ale istoriei, relatează autorul, este comoara

nebănuită. Această ultimă secţiune a lucrării este structurată pe 145 de capitole,

fiecare din ele reprezentând o etapă din evoluţia istorică a Sibiului. Lucrarea se

încheie cu relatarea unificării Ţărilor Române cu Transilvania în 1600. În primul

capitol, autorul menţionează documentele din anii 1191 şi 1192 care vorbesc de

frământări în această zonă. În 1292, deja se ridica primul spital din ţară, iar în

1300, cetatea avea o bibliotecă.

În capitolele II şi IV, se exemplifică etapele mai importante în istoria

cetăţii, cum ar fi existenţa unor bresle puternice, bunele sale relaţii comerciale

cu Moldova şi Ţara Românească. Sunt amintite cruciadele şi ajutorul dat de

Vlad Dracul în respingerea asediului turcesc. Implicarea lui Iancu de Hunedoara

în conducerea cetăţii. În capitolele V–X este evidenţiat rolul pe care l-au jucat

327

anumiţi domnitori şi personalităţi politice şi religioase în viaţa politică şi socială

a citadelei sibiene, printre care amintim: Vlad Ţepeş, Matei Corvin, Radu cel

Frumos, Papa Pius al II-lea şi alţii. În 1470, Thomas Altemberger, primar al

Sibiului, începe construcţia ce va deveni primăria cetăţii timp de

400 de ani (unul din frumoasele monumente de artă gotică din Transilvania).

Autorul subliniază implicarea permanentă a regelui Ungariei, Matei

Corvin în viaţa oraşului. Este amintit incendiul catastrofal din 1469.

Periplul prin istoria zbuciumată a Sibiului se încheie cu anul 1600,

anul unificării Ţării Româneşti şi Moldovei cu Transilvania de către Mihai

Viteazu.

Conţinutul lucrării, bogat în informaţii istorice, culturale şi sociale,

prezentat într-o viziune pitorească, ilustrat cu cele 730 de figuri, ne înfăţişează

într-o manieră atrăgătoare tumultul vieţii din acele vremuri de pe aceste

meleaguri, istoria zbuciumată a acestui oraş şi personalităţile deosebite care au

influenţat-o. O carte care merită şi trebuie citită, dacă te numeşti sibian.

Daniela IRIMIE

ADMINISTRAŢIA NAŢIONALĂ DE METEOROLOGIE – Laboratorul de

Tehnici pentru Prognoza Fenomenelor Meteorologice Severe (LTPFMS),

Bucureşti, Serviciul Regional de Prognoză a Vremii, Sibiu (2008), Bilanţul

Nivologic al Sezonului de iarnă 2006–2007, Centrul de Multiplicare ANM,

Bucureşti, 120 pag., 7 cap., 6 anexe, numeroase grafice şi fotografii color.

Începând din anul 2004, ANM a introdus în Sistemul Naţional de

Obeservaţii Meteorologice, Programul de Nivologie, menit să îmbunatăţească

prognoza vremii în regiunile muntoase înalte, în condiţiile existenţei stratului de

zăpadă.

Programul se desfăşoară prin Laboratorul de Tehnici pentru

Prognoza Fenomenelor Meteorologice Severe, coordonat de dr. Aurora Stan-

Sion, la care participă 5 staţii meteorologice (Sinaia, Vf. Omu şi Predeal cu câte

două platforme de observaţii şi Bâlea-Lac şi Postăvaru cu câte o singură

platformă), împreună cu Serviciul Regional de Prognoză a Vremii din cadrul

CMR Transilvania-Sud Sibiu.

Cele 5 staţii meteorologice efectuează observaţii şi măsurători

nivologive pe care le transmit Serviciului Regional de Prognoză a Vremii–Sibiu,

unde se efectuează buletine nivometeorologice şi avertizările respective asupra

riscului de declanşare a avalanşelor.

Este pentru prima dată când se publică un asemenea buletin, care

completează, în mod fericit, literatura de specialitate în acest domeniu, pentru

328

care observaţiile se făceau destul de sumar şi fără o finalitate în sensul de a

elabora prognoze şi a le difuza, astfel încât, să ajungă la numeroşii beneficiari,

începând cu cei din turism şi terminând cu cei care lucrează în protecţia

mediului.

Programul de nivologie a fost elaborat de ANM prin Laboratorul

amintit mai sus, în colaborare cu Météo France prin Centre d’Étude de la Neige–

Grenoble.

Acest prim buletin nivologic aduce un omagiu Domnişoarei Maria-

Dana Moţoiu, fost meteorolog gr. I în acest laborator şi doctorand la Institutul de

Geografie al Academiei Române, cea care a fost promotoarea acestei activităţi

de pionierat în România, prin colaborarea directă cu Météo France şi totodată,

cea care a pus în aplicare acest program. Cu regrete însă, s-a stins din viaţă mult

prea devreme, la numai 36 de ani, într-un tragic accident rutier, în cel de al

treilea an de cercetare nivologică şi ultimul de doctorat, cu care ocazie urma să-

şi susţină teza: Avalanşele şi impactul lor asupra mediului. Studiu de caz:

Carpaţii Meridionali. Este un gest foarte frumos pe care l-a făcut ANM, la fel ca

şi Centrul Nivologiv de la Grenoble, care au preţuit-o pentru dăruirea cu care a

îndrăgit muntele, pentru preocupările susţinute de pregătire profesională în ţară

şi peste hotare, precum şi pentru interesul crescut cu care a efectuat numeroase

instructaje privind măsurătorile nivometeorologice, atât personalului staţiilor

meteorologice implicate în acest program, cât şi membrilor Serviciilor

Salvamont, ea însăşi făcând parte din acest serviciu, o altă dovadă de

devotament şi sacrificiu acordat muntelui şi iubitorilor lui.

Conţinutul acestui Buletin Nivologic aduce în prim plan, câteva

probleme majore pe care le prezentăm în cele ce urmează.

Primul capitol introductiv, cu caracter teoretic, prezintă necesitatea

gestionării riscului de avalanşă. Tot aici, găsim şi cea mai completă definiţie a

avalanşei ca fiind: un risc geomorfologic pentru că se manifestă prin alunecare

pe versanţi sau prăbuşire a maselor de material necoeziv (zăpadă, gheaţă),

antrenând pe traseul lor, solul, vegetaţia şi tot ce întâlneşte în cale; un risc

climatic datorită faptului că unul din factorii determinanţi este existenţa stratului

de zăpadă, cu o grosime suficent de mare, care nu poate exista decât în anumite

tipuri de climat; un risc hidrologic deoarece factorul pus în mişcare este

constituit din apă sub formă preponderent solidă: zăpadă, gheaţă.

Următoarele trei capitole (doi, trei şi patru) au un caracter

metodologic. În aceste capitole se prezintă Programul nivometeorologic, modul

de punere în aplicare, schema fluxului informaţional de date, activitatea

operativă, editarea şi difuzarea buletinelor nivometeorologice şi de avertizare,

valorificarea rezultatelor prin cooperări bilaterale şi prin participarea la diverse

manifestări ştiinţifice de profil, interne şi internaţionale cu rezultate proprii, iar

în partea finală a acestora se remarcă şi caracterul didactic, de instruire şi

formare profesională.

329

Capitolele cinci, şase şi şapte au caracter ştiinţific de crecetare. Aici,

se efectueză diagnoza meteorologică a sezonului nivologiv 2006–2007,

respectiv se prezintă analiza condiţiilor meteorologice care au generat şi

menţinut sau nu, stratul de zăpadă; tot aici, se efectuează şi sinteza climatologică

şi nivologică a Munţilor Bucegi–Postăvaru şi Făgăraş care au fost monitorizaţi

prin cele 5 staţii luate în studiu.

Un ultim capitol vizează perspectiva cercetărilor şi planul de acţiuni

pentru sezonul 2006–2007, precum şi lărgirea cooperării internaţionale cu

statele care au vechi tradiţii în acest domeniu.

Buletinul Nivologic se încheie cu cele şase anexe, toate având un

caracter metodologic, de reprezentare grafică a observaţiilor afectuate pe

platformele nivometrice la staţii.

Apreciem ca deosebit de important, mesajul ştiinţific şi practic al

Programului Nivometeorologic care urmăreşte:

monitorizarea stratului de zăpadă pentru determinarea intensităţii

lui;

monitorizarea avalanşelor;

elaborarea de prognoze a riscului de avalanşă, înzăpezire şi alte

fenomene periculoase legate de existenţa stratului de zăpadă;

elaborarea hărţilor de risc de avalnşe;

informarea publicului cu privire la fenomenele periculoase legate

de zăpadă şi avalanşe;

aplicarea de către autorităţile locale competente a unor măsuri de

prevenire a accidentelor de avalanşe (închiderea de drumuri şi

pârtii, evacuări, declanşări controlate de avalanşe etc);

salvarea şi acordarea primului ajutor în caz de accidente sau

dezastre;

efectuarea unor lucrări de deviere sau frânare a avalanşelor, sau

pentru stabilizarea stratului de zăpadă pe versant.

O astfel de activitate de observaţii şi prognoză, care se află într-o

continuă perfecţionare, este menită sa preîntâmpine riscul avalanşelor şi să

asigure o bază de dezvoltare durabilă pentru toate activităţiile economice

montane: turismul, transporturile, exploatările miniere, forestiere etc., în consens

cu normele internaţionale şi cu standardele de viaţă ale Uniunii Europene. Este

în acelaşi timp şi o excelentă bază de date ştiinţifice pentru literatura de

specialitate, cu o improtanţă deosebită sub toate aspectele: teoretic, metodologic

şi practic.

Octavia BOGDAN

330

Radu SĂGEATĂ (2008), Geopolitică, Edit. Universităţii „Lucian Blaga”,

Sibiu, 300 pag., 31 figuri, 29 tabele, ilustraţii foto, schiţe de hărţi şi

150 titluri bibliografice.

Prefaţată de Prof. univ. dr. Ion VELCEA, cursul de Geopolitică se

adresează studenţilor şi cadrelor didactice, interesaţi în cunoaşterea bazelor

metodologice ale acestei discipline, precum şi a evoluţiei gândirii şi a

structurilor complexe geopolitice macrospaţiale.

Structura lucrării are la bază trei nivele ale organizării spaţiului

geografic: microteritorial, mezoteritorial şi macroteritorial (global).

Volumul de faţă a apărut ca o necesitate a reconsiderării viziunii şi

gândirii geopolitice în învăţământul geografic românesc, unde lucrările de acest

gen au fost mai rare, în special în timpul regimului totalitar, multe apărând după

1990, odată cu “reconsiderarea demersului geopolitic” în geografia românească,

dar şi ca o necesitate contextuală la schimbările globale actuale, unde, într-o

viziune interdisciplinară complexă, accentul cade pe stat, văzut nu ca o entitate

fizico-geografică de sine stătătoare, ci ca un organism viu, dinamic, a cărui

creştere şi dezvoltare depăşeşte nivelul microteritorial şi se include în nivelul

macroteritorial (global).

Cursul este structurat pe patru părţi şi nouă capitole. Primul capitol

prezintă bazele metodologice ale geopoliticii, definind şi comparând o serie de

termeni precum geografia politică, geopolitica, geostrategia, geoeconomia etc.

În capitolul doi, se realizează un scurt istoric al evoluţiei gândirii

geopolitice, fiind evidenţiate diferitele şcoli şi teorii geopolitice, inclusiv şcoala

geopolitică românească.

Partea a doua a lucrării cuprinde capitolele trei şi patru; în primul,

autorul prezintă noţiuni de geopolitică internă, mai precis geopolitica statului.

Conţine şi harta evoluţiei politice a lumii cu diferitele regrupări regionale şi

organizaţii interstatale, iar capitolul patru cuprinde elementele constitutive ale

statului şi componentele teritoriului, cu un studiu de caz: Federaţia Rusă, după

mărimea teritoriului, însă, autorul dezbate aici şi cazul Indoneziei ca stat

fragmentat teritorial, cazul Turciei – stat de interferenţă şi al Uzbekistanului,

stat enclavizat.

Autorul se opreşte apoi, asupra populatiei, analizând mărimea

demografică şi raportul etnie–naţiune, minorităţile, cât şi noţiunile de

naţionalitate şi naţionalism, oferind spre studiu geopolitic un stat multinaţional:

Pakistan. În încheierea capitolului patru sunt amintite tipurile şi funcţiile

graniţelor, zonele frontaliere şi transfrontaliere, vorbind, pe scurt, şi despre

tipurile de capitale din lume, clasificate după funcţiile pe care le îndeplinesc sau

după regiunea în care s-au format, individualizate în urma unui lung proces de

evoluţie (multe din capitalele europene), sau cele formate prin consens politic.

Partea a treia a cursului, care cuprinde capitolele cinci şi şase,

tratează noţiunea de panidee şi clasificarea lor, pentru ca în a doua parte a

331

capitolului cinci, autorul să analizeze Uniunea Europeană, evidenţiind, în acest

context, formarea CEE (Comunitatea Economică Europeană) şi apoi, a Uniunii

Europene (UE), prin Tratatul de la Maastricht şi extinderea acesteia spre est.

Dacă în capitolul cinci, autorul analizează un spaţiu structurat

economic cum este UE, în capitolul şase este prezentat spaţiul structurat religios,

lumea islamică, cu fundamentele geoistorice şi culturale ale Islamului. Sunt

oferite spre analiză geopolitică noţiunile de: islam, islamism, musulman, sharia

şi djihad.

Sunt exemplificate Arabia Saudită, ce aparţine fundamentalismului

islamic şi Iranul, ca lider al şiismului. Sunt evidenţiate pe rând: nucleul islamic

arab, cel din Africa subsahariană şi islamic turcofon, autorul dezbătând,

totodată, un studiu de caz: azerii. Spre sfârşitul capitolului sunt aduse în

discuţie, pe rând, Islamul şi Occidentul, autorul oprindu-se asupra resurselor de

petrol şi de apă, cu atragerea capitalului occidental, încheind, apoi, cu o analiză

scurtă a terorismului islamic.

Capitolul şapte abordează în prima parte conceptele de socialism şi

comunism, cât şi prăbuşirea imperiilor multinaţionale şi constituirea statelor

din Europa Centrală şi de SE. În acest context, autorul oferă spre analiză, Rusia

şi statul tampon–Mongolia, cât şi două zone tampon exterioare: Europa de Est şi

China.

În partea a patra, şi ultima, structurată şi ea pe două capitole, autorul

abordează un subiect stringent al lumii contemporane: globalizarea. Este definit

acest concept şi sunt prezentate, apoi, caracteristicile lui, ca şi centrele şi ariile

globalizante, cu numeroase exemple şi un studiu de caz: Mc Donald’s.

Noţiunea de globalizare este adusă din nou în discuţie în capitolul

nouă, de data aceasta în contrast cu conflictele internaţionale, pe care autorul le

clasifică după mai multe criterii.

În finalul capitolului nouă, autorul prezintă riscul terorist mondial, cât

şi arealele de maximă vulnerabilitate la fenomenul terorist, cu exemplificarea

principalelor nuclee teroriste, cu caracter local şi international, încheind cu riscul

terorist în România.

Conţinutul bogat în informaţii ştiinţifice, bine documentat, ilustrat cu

cele 31 de figuri, tabele şi reprezentări cartografice, contribuie la o mai bună

cunoaştere a conceptelor de geopolitică actuală, în noul context european şi

mondial, prezentând într-o viziune unitară, complexă problemele stringente ale

lumii contemporane, putând fi considerat, prin extrapolare, un curs iniţiatic

pentru studenţi într-o ramură modernă a geografiei: geopolitica.

Daniela IRIMIE

332

Monica Dumitraşcu (2006), Modificări ale peisajului în Câmpia Olteniei, Edit.

Academiei, Bucureşti, 5 cap., 6 tab., 172 fig, 415 titluri bibliografice, 229 p.

Monica Dumitraşcu (2006), Les modifications du paysage dans la Plaine de

l’Oltenie, Edit. Universitară, Bucureşti, 5 cap., 150 fig., 374 titluri bibliografice,

215 p.

Publicată în două limbi de circulaţie (română şi franceză) şi la două

prestigioase edituri (Editura Academiei şi Editura Universitară), lucrarea de faţă

a fost întocmită ca teză de doctorat în cotutelă, sub coordonarea Prof. univ. dr.

Maria Pătroescu de la Facultatea de Geografie a Universităţii din Bucureşti şi

Prof. univ. dr. Annick Douguédroit de la Facultatea de Geografie a Univ.

Marseille I din Aix-en-Provence, personalităţi remarcabile ale geografiei.

Aceasta a fost susţinută în 2005, în ambele ţări (România şi Franţa),

conferindu-i-se autoarei, titlul bine meritat, de doctor în geografie, ceea ce a

consacrat-o pe deplin, ca un cercetător format în acest domeniu.

Peisajul – un spaţiu geografic tridimensional, de o mare complexitate

teritorială, care se identifică cu mediul, în cea mai mare parte culturalizat,

înglobează toate componentele sale naturale şi socio-umane aflate în relaţii de

interdependenţă, într-o structură sistemică şi continuu evolutivă sub impactul

proceselor şi fenomenelor naturale şi antropice cu caracter de risc. Privit din

diverse unghiuri (spaţiu geografic, mediu de viaţă, sistem, resursă, valoare,

patrimoniu, potenţial ecologic, mijloc de exploatare, stadiu de evoluţie, grad de

antropizare şi degradare, stare de echilibru, grad de folosinţă şi amenajare etc.),

peisajul a constituit din totdeauna un obiect de studiu pentru diverşi specialişti,

cu deosebire în secolul al XX-lea.

Multitudinea punctelor de vedere sub care a fost analizat, denotă

complexitatea conţinutului acestuia şi mulţimea definiţiilor formulate şi întâlnite

în literatura românească (Vâlsan 1929, Mehedinţi 1931, Roşu şi Ungureanu

1977, Popova 1977, Donisă 1979, Tudoran 1983, Valeria Velcea, Badea 1987,

Cristina Muică 1995, Boşcaiu 1999, Drăguţ 2000, Geacu 2002, Dincă 2004

etc.), cât şi în literatura străină (Passage 1933, Bobeck 1949, Bertrand 1968,

Deploux 1972, Taillefer 1974, Richard 1975, Touffet şi Clemont 1988,

Milkov 1999, Forman 1999, Renard 2002 etc.).

Remarcăm în lucrarea de faţă şi conceptul autoarei cu privire la peisaj,

caracterul obiectiv sub care trebuie privit acesta, ca o unitate geografică

complexă, canal de informaţii între natură şi om, parte a întregului teritorial,

neomogen prin natura componentelor (abiotice, biotice şi antropice), dar

omogen prin interrelaţiile părţilor componente care îl definesc din punct de

vedere morfostructural; un sistem deschis în care există un schimb permanent

de materie, energie şi informaţi, ceea ce-i oferă un caracter dinamic – evolutiv

şi istoric.

Această viziune analitică şi sintetică asupra peisajului, este aplicată cu

multă rigurozitate şi la Câmpia Olteniei, căreia autoarea îi dedică un studiu

333

aprofundat, primul de acest gen privind peisajele de câmpie pentru această

regiune şi printre puţinele studii de peisaj realizate în România.

Analiza integratoare a tuturor componentelor, care definesc conţinutul

peisajelor şi complexitatea relaţiilor dintre ele, realizată de dr. Monica

Dumitraşcu în această lucrare, deschide calea unor noi abordări interdisciplinare

care se impun cu necesitate în studiul peisajelor.

Lucrarea se bazează pe o excelentă documentare ştiinţifică (>350 şi,

respectiv >400 titluri bibliografice), pe analiza unui bogat şi variat material

statistic privind potenţialul ecologic al peisajelor, exploatarea lor biologică în

raport cu resursele vegetale, animale şi de sol, precum şi cu impactul antropic

exercitat de populaţie, aşezările şi activităţile umane care indică gradul de

suportabilitate a acestora.

Totodată, sunt elocvente cercetările cartografice şi de teren, pe etape

succesive caracteristice, care au pus în lumină starea actuală a peisajelor

Câmpiei Olteniei. Întregul material documentar (de arhivă, cartografic şi de

teren) este analizat sistemic şi prelucrat în GIS, autoarea dispunând de o mare

dexteritate de rulare a unor programe de lucru. Aceasta i-a permis să evidenţieze

varietatea şi complexitatea peisajelor Câmpiei Olteniei, evoluţia lor istorică,

starea de echilibru/dezechilibru sub impactul factorilor naturali şi antropici,

generatori de riscuri şi gradul lor de degradare.

Modul de abordare a acestui studiu care începe cu conceptul de peisaj

în lumina diferitelor şcoli geografice, după care sunt analizate criteriile de

identificare a peisajelor în contextul Câmpiei Olteniei, pe baza unor indici de

evaluare cantitativi şi calitativi, continuat cu analiza modificărilor regionale şi

locale ale mediului sub impactul antropic şi al schimbărilor climatice, cu

vulnerabilitatea acestor peisaje faţă de diferite riscuri (cum sunt cele de

eroziune, inundaţii, sărăturare şi aridizare) şi încheind cu perspectiva dezvoltării

acestora prin aplicarea unor programe de dezvoltare regională, denotă ţinuta

academică a lucrării care se impune în literatura de specialitate prin conţinutul

ştiinţific deosebit de valoros, importanţă practică incontestabilă şi o metodă

eficientă de lucru. Toate acestea o definesc ca pe un model de analiză sistemică

în cercetarea regională a peisajelor.

Ideile curg logic, exprimarea este limpede, clară şi precisă, limbajul

ştiinţific adecvat, problematica dezbătută, respectă rigorile geografiei

(raporturile dintre parte şi întreg, precum şi conexiunile dintre acestea, ca şi

dintre toate componentele care alcătuiesc structura deosebit de complexă a

peisajelor); de asemenea, ilustraţia grafică excepţională şi condiţiile tehnice

ireproşabile de apariţie, reflectă eleganţa acestei lucrări şi caracterul ştiinţific

modern, demne de toată admiraţia.

Prin conţinutul său, această lucrare prezintă un grad profund de

originalitate. Ea reflectă caracterul istoric al evoluţiei naturale şi antropice al

peisajelor Câmpiei Olteniei cu accent pe a doua jumătate a sec. al XX-lea,

o perioada cu multe „convulsii” sociale şi de impact asupra mediului. Este

334

perioada reformei agare, de după cel de-al II-lea Război Mondial, a

colectivizării, mecanizării, introducerii irigaţiilor şi chimizării agriculturii,

perioada exploziei demografice şi a revoluţiei tehnico-ştiinţifice, precum şi

perioada retrocedării pământului foştilor proprietari (după 1990), toate cu impact

asupra peisajelor acestei câmpii. Adăugăm şi faptul că, începând din 1960 şi mai

ales, după 1980, clima a intrat într-un proces de încălzire, care, numai în ultimul

deceniu s-a făcut simţită prin creşterea temperaturii cu 1°C. În Câmpia Olteniei,

unde advecţiile de aer tropical-continental şi mediteranean se simt cel mai bine,

încălzirea generală a climei a declanşat procesele de aridizare şi deşertificare,

care, de asemenea, se reflectă în peisajele Câmpiei Olteniei.

Toate acestea subliniază, odată în plus, apariţia acestei lucrări la

momentul oportun şi importanţa ei, atât pentru studiul peisajelor în general, cât

şi pentru cele de câmpie, în special, precum şi pentru punerea în practică a unor

măsuri de renaturare şi ecologizare a peisajelor, de introducere a unui mod

eficient de utilizare a terenurilor, precum şi de protecţie a unor arii naturale care

constituie „peisaje-unicate” naţionale cu valoare de patrimoniu din această

câmpie.

Pentru literatura de specialitate care se referă la Câmpia Olteniei,

lucrarea de faţă întocmită şi publicată în două limbi de către dr. Monica

Dumitraşcu la vârsta deplinei maturităţi ştiinţifice, reprezintă un al doilea studiu

geografic dedicat acestei câmpii şi primul studiu care analizează peisajele, aşa

cum am precizat mai sus. Acest studiu „talonează” un mai vechi studiu

geografic intitulat Câmpia Olteniei. Studiu geomorfologic care a reprezentat

primul studiu geomorfologic pentru această câmpie, întocmit de mult regretatul

prof. univ. dr. Petre Coteţ (1957), scris cu talentul desăvârşit al unui mare

geograf.

Peste ani, vom constata că ceea ce a realizat dr. Monica Dumitraşcu în

lucrarea de faţă, Modificări ale peisajului în Câmpia Olteniei, reprezintă o filă

din istoria peisajelor acestei câmpii, care s-a ridicat la înălţimea predecesorilor

săi.

Octavia BOGDAN

Dragoş BUGĂ (2005), Oraşele dintre Carpaţi şi Dunăre în secolele XIX şi XX.

Repartiţie teritorială şi evoluţie demografică, Edit. „Semne”, Bucureşti,

172 pagini.

Această lucrare este rezultatul cercetărilor geografice realizate în

partea de sud a ţării, pe teritoriul dintre Carpaţi şi Dunăre după anul 1950. Este

un studiu de geografie urbană referitor la oraşele din Muntenia şi Oltenia, oraşe

335

care au avut, cu mici excepţii, o evoluţie asemănătoare datorită istoriei comune

şi existenţei aceloraşi condiţii economico-geografice de dezvoltare.

Structurată în unsprezece capitole, lucrarea oferă cititorului o

reconstituire geografică a vieţii urbane a teritoriului cuprins între Carpaţi şi

Dunăre, în ultimile două secole.

Primul capitol este o prezentare de ansamblu, la nivel naţional a

repartiţiei teritoriale şi evoluţiei demografice a centrelor urbane din secolul XX.

Sunt făcute aprecieri cu privire la dinamica evoluţiei principalelor centre urbane,

la cauzele care au determinat-o, dar şi la modalităţile de restabilire a unui

echilibru între factorii demografici şi cei economici în cazul celor mai

importante oraşe ale ţării.

Al doilea capitol, cu referire strictă la teritoriul dintre Carpaţi şi

Dunăre, evidenţiază rolul condiţiilor geografice, în special al reliefului în

evoluţia demografică şi repartizarea aşezărilor în teritoriu.

Capitolul trei surprinde evoluţia fenomenului urban din teritoriul

analizat în perioade istorice diferite, particularizată pe fiecare centru urban,

printr-un reprezentativ material cartografic.

Capitolele patru şi cinci detaliază succesiv problematica evoluţiei

demografice din secolele XIX şi XX în cazul oraşelor Munteniei şi Olteniei,

precum şi repartizarea populaţiei în teritoriu în perioada amintită. S-au făcut

aprecieri cu privire la ocupaţiile populaţiei pe baza analizei şi prelucrării datelor

statistice ale recensământului din 1859, dar şi cu privire la tipologia locuinţelor

şi a materialelor utilizate pentru construcţie pentru acelaşi an de referinţă. Pentru

a oferi o mai bună înţelegere a fenomenelor geodemografice din teritoriul

analizat, autorul a încercat o integrare a acestora la nivel naţional, printr-o

analiză comparativă.

În următoarele cinci capitole sunt prezentate o serie de particularităţi

demografice cu referiri speciale la mişcarea naturală a populaţiei, la mişcarea

migratorie internă şi externă, la structura populaţiei pe grupe de vârstă, toate

raportate la ultimile decenii ale secolului XX. Sunt analizaţi, atât la nivel

naţional, cât şi regional, factorii determinanţi, dar şi consecinţele înregistrării

anumitor fenomene geodemografice asupra centrelor urbane din teritoriul

respectiv. Aceasta presupune, nu doar diferenţieri regionale, dar şi precizarea

unor soluţii în vederea reducerii, pe cât posibil, a dezechilibrelor care apar în

teritoriu între resurse, populaţie şi dezvoltarea economică a oraşelor din arealul

studiat.

În capitolul zece sunt sintetizate principalele elemente demografice

printr-un studiu comparativ la nivelul judeţelor României, în anii de referinţă

1992 şi 2002. Se stabilesc relaţii între gradul de urbanizare al judeţelor din

Muntenia şi Oltenia în comparaţie cu cel al altor provincii istorice: Moldova sau

Transilvania. De asemenea, au fost făcute aprecieri referitoare la capacitatea de

atracţie umană deţinută de principalele centre urbane din teritoriul cuprins între

Carpaţi şi Dunăre, în corelaţie cu principalele activităţi economice.

336

Ultimul capitol conţine câteva monografii referitoare la principalele

oraşe dintre Carpaţi şi Dunăre (Bucureşti, Craiova, Ploieşti, Brăila şi Galaţi),

care constă în prezentarea unor repere istorice şi evoluţii demografice în cazul

fiecăruia dintre oraşele menţionate. Astfel, fiecare oraş polarizează viaţa

economică din teritorii, mai mult sau mai puţin extinse, în funcţie de gradul său

de dezvoltare, de relaţiile economice şi de gradul de accesibilitate. Oraşele mai

mici din apropierea marilor centre urbane înregistrează o evoluţie mult mai

redusă datorită influenţei foarte puternice exercitate de acestea din urmă. Cu cât

oraşele sunt mai dezvoltate, cu atât structura lor internă este mai diferenţiată,

zonele funcţionale sunt mai numeroase şi mai bine conturate. Indiferent de

potenţialul economic, toate oraşele trebuie organizate, astfel încât, prin

dezvoltarea lor, să asigure menţinerea echilibrului existent în natură şi

conservarea mediului înconjurător.

Prin conţinut, această lucrare abordează teme de actualitate din

domeniul geografiei urbane, reprezentând un studiu de referinţă pentru

specialiştii geografi şi urbanişti, atât profesori, cât şi studenţi.

Traian CRĂCEA

Delphine Moussay-Derouet, Christophe Derouet (2007), Tour du monde des

vignes et des vins, Edit. Féret, Bordeaux 207 pag., schiţe de hărţi, imagini.

Peisajul viticol ocupă un loc important în numeroase ţări de pe Terra,

având în vedere extensiunea culturii de viţă-de-vie pe circa 8 milioane ha. În

Europa, viţa-de-vie se cultivă cu precădere în Franţa, Italia, Spania, România,

Serbia, Ungaria, Bulgaria, Portugalia, Germania ş.a. Ţările membre ale Uniunii

Europene realizează circa 60% din producţia mondială de vin, detaşându-se

Franţa, Italia şi Spania, atât prin calitatea vinurilor, cât şi prin cantitatea de vin

obţinute.

Autorii lucrării au realizat deplasări, pe timp de un an, în cele mai

reprezentative ţări viticole din America de Nord (SUA, Mexic), America de Sud

(Chile, Argentina, Bolivia, Peru, Ecuador), Africa (Africa de Sud), Asia

(Indonezia, Laos, China, Vietnam, India, Thailanda ş.a.), Australia şi Noua

Zeelandă. În total au parcurs 37 regiuni viticole şi 194 proprietăţi, luând act de

particularităţile peisajului viticol, de tendinţa unor ţări de a reduce arealul

viticol, de veniturile realizate prin practicarea turismului viticol.

De altfel, turismul viticol cu destinaţie precisă se practică în toate

continentele, dar mai ales în Europa şi America (SUA şi Argentina), adică acolo

unde s-au creat condiţii de destindere, de integrare ecologică şi armonioasă a

construcţiilor, de protejare a unui mediu atractiv. Impresionante sunt imaginile

337

cu cele mai renumite podgorii din Chile (Vallées Rapel et Colchagua),

Argentina (Salta, La Vina, Alemania), Bolivia (Tarija, Uyuni, Vallée de La

Concepción – unde cultura viţei-de-vie atinge cea mai mare altitudine din lume,

respectiv 2 800 m), Africa de Sud (regiunea viticolă Cap ş.a.). Remarcabile sunt

şi aprecierile asupra podgoriilor din China, India, Thailanda etc. „Drumul

vinului asiatic” trece şi prin insula Bali, respectiv prin centrele Kuta, Ubud,

Denpasar. Semnificativ este faptul că în Indonezia, unde se află o mare

comunitate musulmană, se înregistrează o activitate viticolă benefică pentru

populaţia locală.

O atracţie irezestibilă, fascinantă, a constituit-o China, renumită

cândva prin „drumul mătăsii” şi aventurile lui Marco Polo. Celebră a rămas

expresia lui Napoleon, şi anume: “Quand la Chine s’eveillera, le monde

tremblera” (p. 111) („Când China se va “trezi” – dezvolta, lumea se va

cutremura”).

Zonele viticole sunt situate în jumătatea nordică a Chinei, mai ales în

provincia Shandong unde viţa-de-vie participă cu 40% la producţia naţională.

Condiţiile pedoclimatice sunt variabile, într-o ţară cu 10 milioane km2 ce se

desfăşoară pe patru fuse orare. SUA care obţin 7% din producţia mondială de

vin, dispun de numeroase podgorii, cele mai renumite fiind cele din California

(Napa, Sonoma) renumite prin calitatea vinurilor (Merlot, Cabernet), gradul

ridicat de comercializare, istoria viţei-de-vie şi a vinului. Turismul viticol a luat

o amploare deosebită, generând o veritabilă evoluţie în amenajarea spaţiului

viticol, integrarea profesională, rentabilitate ridicată.

Lucrarea se adresează specialiştilor, dar şi celor interesaţi în

cunoaşterea regiunilor viticole, a monumentelor de artă şi cultură, a obiceiurilor,

a gradului de amenajare teritorială.

Daniela IRIMIE

IX

IN MEMORIAM

342

LA DISPARIŢIA UNUI MARE PROFESOR

(2 MAI 2008)

Grigore POSEA*

Pe 30 aprilie (2 mai) 2008 a plecat dintre noi, unul din marii profesori

universitari ai geografiei româneşti, în special ai geografiei bucureştene şi ai

„geografiei turismului” din Sibiu, şi anume Doamna Prof. univ. dr. Valeria

Velcea.

Poate puţine cadre didactice universitare de azi ştiu, sau nu mai vor să

ştie, că Prof. univ. dr. Valeria Velcea (Micalevich) a făcut parte din generaţia

absolvenţilor anilor 1951–1952, cei care, ajunşi cadre universitare, au readus,

cam după 1960, geografia bucureşteană, atât ca predare şi nivel ştiinţific, cât şi

ca cercetare, la nivelul lăsat de urmaşii lui Simion Mehedinţi, profesorii de elită

ca Vintilă Mihăilescu, Nicolae Alexandru Rădulescu, Ion Conea ş.a. Aceştia din

urmă fuseseră excluşi din învăţământ şi înlocuiţi cu profesori din învăţământul

preuniversitar, slab pregătiţi, dar cu carnet de partid. Generaţia amintită mai sus,

a Doamnei Valeria Velcea, a urmat cursurile ambelor categorii de profesori şi au

putut face cu uşurinţă diferenţa, dar s-au şi gândit mereu şi la ce trebuie făcut.

Au fost ajutaţi, în direcţia redresării geografiei bucureştene, de Prof. univ. dr.

doc. Tiberiu Morariu din Cluj, care i-a primit, pe rând, la doctorat, dar care,

venind des la Bucureşti, era mereu căutat şi întâmpinat de aceşti tineri, cărora le

dădea şi alte sfaturi în afara celor ştiinţifice.

Doamna Valeria Velcea a fost printre fruntaşii acestei generaţii care

au pornit pe noul drum al redresării geografiei bucureştene. Provenea dintr-o

familie modestă din Ploieşti, dar o familie strâns unită şi de o înaltă moralitate.

A făcut aproape continuu, ca studentă, naveta Ploieşti – Bucureşti, dar nu părea

niciodată obosită; era continuu dornică de muncă, de învăţătură, aplicaţii

practice şi mai ales de teren, dar alăturându-se des şi grupurilor mai vesele ale

studenţilor din anul său. În timpul studenţiei a trebuit să depăşească o stavilă;

avea cetăţenie italiană, preluată de la tatăl său şi, un anume „ordin” al

ministerului de resort, prevedea excluderea din facultate a celor care nu aveau

cetăţenie română. Cu ajutorul colegilor săi, care au solicitat decanului de atunci

să amâne această excludere, Valy Micalevich a trecut acest hop, luând cetăţenia

română, deşi era de mult o româncă adevărată.

Terminând facultatea cu brio, a fost oprită, împreună cu alţi câţiva

colegi (Lucian Badea, Maria Chiţu, Gheorghe Dragu, Grigore Posea, Ion

Velcea), preparator, ajungând apoi asistent universitar. În această nouă postură a

depus eforturi deosebite pentru pregătirea unor seminarii şi lucrări practice de

* Prof. univ. dr., Facultatea de Geografie, Universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti.

343

nivel tot mai înalt, aşa cum se făcuseră pe vremea lui Vintilă Mihăilescu sau

Nicolae Alexandru Rădulescu, dar cu grijă ca să nu observe şi să se simtă

inferiori, şefii ei de atunci. S-a înscris de timpuriu la doctorat, fără frecvenţă, la

Prof. Tiberiu Morariu, de la Cluj, care păstra ştacheta înaltă a concepţiei lui

Simion Mehedinţi şi George Vâlsan (al cărui student fusese) şi a şcolilor

geografice franco-germane, care pe atunci erau în vârful geografiei mondiale.

Nu era uşor să faci navetă la Cluj pentru examene, referate şi în final,

pentru susţinerea tezei. A făcut şi aceste sacrificii, ba chiar se bucura, de la un

timp, de venirile la Cluj; reuşise să se impună, prin cunoştinţe şi comportament,

fiind agreată de colegii clujeni, care o înconjurau cu prietenia lor. Ea făcea

acelaşi lucru cu clujenii care, eventual, mai veneau pe la Bucureşti şi mai ales,

cu profesorul Morariu, pe care îl căuta şi cu care discuta pe larg probleme

geografice, dar şi problemele (negative) ale geografiei bucureştene.

După terminarea doctoratului (subiect, Munţii Bucegi) a urcat repede –

tot prin muncă, cercetări de teren şi publicaţii – treptele de conferenţiar şi

profesor, mai apoi, şef de catedră, decan, conducător de doctorat. Prin atingerea

acestor trepte academice, Doamna Valeria Velcea a mai spart o barieră privind

mentalitatea, încă la modă pe atunci, conform căreia, profesor universitar de

înalt nivel, şi în special la geografie, nu putea ajunge decât un bărbat.

Doamna Velcea Valeria şi-a dedicat cu totul, aproape întreaga viaţă,

geografiei. A ţinut cursuri de înalt nivel, a scris şi a cercetat până în pragul

acestui an al dispariţiei fizice, căci spiritual a rămas. A fost devotată, însă, total

şi familiei sale prime (tata – papa, mamă şi soră), dar şi soţului, geograf şi coleg,

cu care s-a completat şi în cercetare, unul fizician, celălalt economist. O deplină

completare şi cooperare au realizat-o, însă, prin înfiinţarea şi conducerea

Facultăţii de Geografia Turismului de la Sibiu, în cadrul Universităţii Creştine

„Dimitrie Cantemir”.

Activitatea ştiinţifică pe care ne-o lasă azi, Doamna Valeria Velcea

este grandioasă; despre aceasta am scris cu altă ocazie (2004, Semicentenarul

activităţilor didactice şi ştiinţifice ale profesorilor universitari dr. Valeria

Velcea şi Ion Velcea, revista Geo-Carpathica, anul IV, nr. 4, Sibiu).

Azi, şi în încheiere, doresc să subliniez exemplul oferit şi rămas de la

Doamna Valeria Velcea, către generaţiile mai tinere, către cei îndrumaţi de

dânsa, către cei care au fost sau nu au fost, în ultima zi, să-şi ia „rămas bun” cu

pioşenie de la dânsa, aşa cum o făcea când ea era în viaţă şi le era „şefă”.

S-o păstrăm în memorie şi în istoria geografiei româneşti şi,

Să-i fie ţărâna uşoară.

344

LUMINĂ CARE A DĂRUIT LUMINĂ

DEDICAŢIE UNEI PERSONALITĂŢI MARCANTE

A GEOGRAFIEI ROMÂNEŞTI,

PROF. UNIV. DR. VALERIA AMELIA VELCEA

(1929-2008)

La adunarea de doliu

Octavia BOGDAN*

Conducem astăzi pe ultimul drum, pe Doamna Prof. univ. dr. Valeria

Amelia Velcea, personalitate de prestigiu a geografiei româneşti, care, prin

bogata sa activitate şi prin ideile novatoare, a marcat deopotrivă, atât şcoala

geografică românească, cât şi învăţământul superior de specialitate, o lungă

carieră, de peste 55 de ani.

În această îndelungată activitate, Domnia Sa a pregătit cu grijă, zeci de

generaţii de studenţi, masteranzi şi doctoranzi pe care i-a înconjurat cu căldura-i

sufletească nobilă, cărora le-a dăruit lumină din propria-i lumină cu care a fost

binecuvântată de Dumnezeu să strălucească de-a lungul carierei sale.

Facultatea de Geografie bucureşteană şi cadrele de specialitate pe care

le-a format, sunt mândre că au avut un astfel de mentor, cercetător ştiinţific şi

îndrumător permanent, care nu a cutezat niciodată să nu întindă o mână de

ajutor, să nu dea un sfat bun, să nu lumineze cărările absolvenţilor spre cele mai

adecvate locuri de muncă.

În tot ceea ce a înfătuit în timp, Doamna Prof. univ. dr. Valeria

Amelia Velcea a fost un model de viaţă, echilibrată, cinstită, modestă şi plină de

admiraţie; a fost totodată şi un model de profesor şi părinte pentru studenţi,

precum şi un model de cercetător şi vizionar pentru lumea ştiinţifică, domeniu în

care s-a afirmat ca un ctitor de şcoală nouă, prin gândirea profundă şi

iscoditoare, prin cărările pe care le-a desţelenit, făcând să se aprindă lumină în

noianul de hăţişuri ale geografiei.

Şi toate acestea au întregit portretul profesoarei noastre, care a

întruchipat cele mai înalte calităţi morale şi intelectuale: ţinută sobră,

academică, gândire profundă, exprimare ponderată, privire care impune, sufelt

cald şi mângâietor, cultură vastă, cunoştinţe multiple, tact pedagogic desăvârşit,

originalitate, devotament pentru profesia aleasă, care, toate la un loc, i-au dat

distincţie şi eleganţă, ceea ce constituie principala trăsătură de caracter a

personalităţii sale.

Ca fostă studentă a Domniei Sale şi peste ani – o colaboratoare

apropiată – i-am admirat totdeauna prestanţa, siguranţa de sine, cadrul ambiental

* Prof. univ. dr., Facultatea de Geografia Turismului, Sibiu.

345

pe care îl crea în timpul unui curs, ideile convingătoare, pline de substanţă,

prelucrate într-un stil propriu, sistematizate şi excelent organizate, făcând din

orice lecţie, o adevărată pledoarie, un îndemn măreţ care te incită să pătrunzi în

necunoscut, să-i cunoşti tainele şi adâncurile. Concomitent, mâna sa talentată

aluneca cu creta colorată pe tabla neagră, pe care contura imagini geografice

(schiţe şi hărţi) expresive, ce se împleteau cu ideile, la fel de colorate ce

decurgeau ca dintr-un caier, iar firul tors părea că nu se mai termină niciodată. Şi

aceasta, pentru că profesoara noastră niciodată nu a intrat la vreun curs cu notiţe

în mână, în afară de cheile laboratorului unde îşi găsea liniştea pentru o nouă

meditaţie, un nou curs.

Timpul s-a scurs cu repeziciune pentru toţi, iar pentru Doamna Prof.

univ. dr. Valeria Amelia Velcea a fost deosebit de prolific, situând-o, alături de

alţi colegi de breaslă şi de propriul său soţ, Prof. univ. dr. Ion Velcea, în vârful

piramidei geografilor români.

Domnia Sa a înscris pagini de alese cugetări, idei noi, concepte

originale, teorii fundamentale, care au constituit pentru urmaşii săi, surse bogate

de inspiraţie şi ghiduri fundamentale în activitatea de cercetare.

Şi ceea ce este cu totul deosebit este ineditul creaţiei sale în

diversitatea problematicii geografice abordate. Menţionăm acest lucru,

deoarece, aşa cum am subliniat deja, Profesoara Valeria Amelia Velcea nu a fost

numai un cadru didactic desăvârşit, Domnia Sa s-a dovedit un redutabil om de

ştiinţă, un cercetător al muntelui şi nu numai, care a bătut cu pasul terenul,

găsind „comori” pe care le-a explicat şi imortalizat prin desene, schiţe

panoramice, modele conceptuale şi descrieri geografice deosebit de sugestive. Şi

astfel, Domnia Sa s-a înălţat pe treptele cele mai înalte ale cunoaşterii, fiind

competitivă cu tot ceea ce s-a scris, în geografia românească şi străină, şi nu de

puţine ori, situându-se ca pionier în avangarda cercetării. Aşa se explică faptul

că Domnia Sa a fost şi un deschizător de drumuri pentru noi domenii de

cercetare, cum este geografia peisajului, domeniu în care a creat o adevărată

şcoală de specializare.

În acelaşi timp, Prof. univ. dr. Valeria Amelia Velcea s-a manifestat

şi ca un manager al învăţământului superior şi cercetării ştiinţifice. Astfel, de-a

lungul carierei sale, a organizat practica de vară cu studenţii, aplicaţiile

ştiinţifice, cercetări în echipă cu profesorii de geografie, masteranzii sau

doctoranzii; a prezentat prelegeri originale la Casele Corpului Didactic din

Bucureşti, sau din alte oraşe, a îndrumat lucrări de grad, de licenţă, disertaţie şi

doctorat şi a organizat numeroase activităţi ştiinţifice care s-au bucurat de multă

lumină în domeniile abordate.

Şi ca o încununare a acestei activităţi a fost crearea citadelei

universitare de Geografia Turismului din Sibiu, parte componentă a

Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, alături de soţul Domniei Sale, în

urmă cu 18 ani, prima de acest gen din ţară, care avea să se bucure de un

deosebit succes şi aprecieri unanime din partea cadrelor didactice de profil şi nu

346

numai. Aceasta a fost, o nouă direcţie de învăţământ şi cercetare, pe care au

intuit-o ca pe o mare necesitate la momentul oportun, căreia s-au străduit să-i

dea viaţă.

Ca şef de catedră şi apoi, ca decan, Domnia Sa, împreună cu distinsul

său soţ, au orientat cu măiestrie activitatea didactică şi de cercetare ştiinţifică,

pentru prima dată în acest domeniu. Acest lucru a făcut din Facultatea de

Geografia Turismului, un model de lăcaş de învăţământ, cultură şi cercetare, în

domeniul geografiei Turismului, şi totodată, un exemplu de urmat pentru

celelalte facultăţi de stat şi particulare care, apreciind oportunitatea formării

cadrelor în această nouă direcţie, au înfiinţat pe rând, secţii de geografia

turismului.

Plecarea Doamnei Prof. univ. dr. Valeria Amelia Velcea dintre noi

marchează o mare pierdere şi un moment de răscruce pentru facultatea noastră,

precum şi pentru întreaga geografie românească.

La finele acestui drum, mulţimea celor care au venit să-i prezinte

ultimul omagiu, demonstrează câţi copii a crescut şi educat Prof. univ. dr.

Valeria Amelia Velcea, mai mulţi decât oricare mamă, în ciuda faptului că

Domnia Sa nu a avut copii. Dar, toţi aceştia sunt roadele muncii sale care duc

mai departe făclia ştiinţei pe care le-a inoculat-o.

Deşi s-ar părea că prin plecarea Doamnei Prof. univ. dr. Valeria

Amelia Velcea dintre noi, drumurile noastre, spre cea care ne-a îndrumat, sfătuit

şi orientat în viaţă şi în geografie, s-au închis definitiv, bogata moştenire

cultural-ştiinţifică pe care ne-a lăsat-o, ne deschide noi drumuri. Aceasta ne

cheamă tot mai mult să ne aplecăm cu pioşenie şi respectul cuvenit asupra vastei

sale opere, aşa cum la rândul său, a făcut-o faţă de înaintaşii geografiei moderne

româneşti: Simion Mehedinţi, George Vâlsan, Vintilă Mihăilescu etc., pentru

care şi-a făurit un adevărat cult.

Cu toţii suntem datori să fructificăm seminţele pe care profesoara

noastră le-a plantat în fiecare pagină scrisă. Şi după noi, generaţii întregi vor

veni şi se vor adăpa din izvorul nesecat de cunoştinţe care emană din miile de

pagini, de înaltă ţinută ştiinţifică, lăsate moştenire.

– Mult stimată Doamnă Prof. univ. dr. Valeria Amelia Velcea, un

strigăt de durere şi adâncă tristeţe ne îndreaptă spre Dumneavoastră, spunându-

vă:

„Fiecare domeniu abordat, din multitudinea de direcţii de cercetare

geografică, domenii în care v-aţi afirmat şi consacrat încă din anii tinereţii,

pentru care aţi scris şi construit un munte de date, cele mai multe inedite,

constituie o sursă inepuizabilă de informare ştiinţifică, care pentru alte persoane

ar fi fost necesare două-trei vieţi.

Fiecare dintre acestea deschid noi drumuri care ne îndreaptă spre

Dumneavoastră, încât veţi fi de-a pururi cu noi. Astfel, prin vasta operă lăsată

moştenire, veţi continua să luminaţi continuu, precum un Soare care nu se stinge

347

niciodată. Plecarea Dumneavoastră dintre noi în săptămâna luminată (prima

după Sfintele Sărbători de Paşti) este un semn că Bunul Dumnezeu vă va primi

în Împărăţia Sa, pentru minunatele daruri pe care ni le-aţi făcut.

Fie să aveţi un somn liniştit, iar Bunul Dumnezeu să vă ocrotească pe

drumul fără de întoarcere pe care aţi pornit”.

348

DOAMNA GEOGRAFIEI ROMÂNEŞTI

Constantin VERT

În aceste momente de încercare pentru Domnul Prof. univ. dr. Ion

Velcea, pentru familia Domniei Sale, dar şi pentru geografia românească, ne

aflăm în faţa unei situaţii deosebit de dificile. Este foarte greu de a exprima, în

nume personal şi în numele colegilor Departamentului de Geografie al

Universităţii de Vest din Timişoara, un gând de adio faţă de unul din elita

geografiei româneşti, respectiv, faţă de Doamna Prof. univ. dr. Valeria Velcea,

trecută atât de grabnic la cele veşnice.

Despărţirile de oamenii dragi sunt întotdeauna grele, chiar şi atunci

când se fac pentru scurtă vreme. Cu atât mai mult ultima despărţire. Dincolo de

ea, rămâne doar amintirea. Amintirea Omului care a fost, a legăturilor sufleteşti

pe care a ştiut să le construiască...

Dar mai rămâne ceva. Rămâne ceea ce s-a învrednicit Omul să dureze

şi să lase cu generozitate în urma sa. Iar Doamna geografiei româneşti,

Prof. univ. dr. Valeria Velcea, s-a îngrijit din vreme. Cu energie, cu dăruire, cu

har şi cu multă, multă muncă a lăsat în urma sa, o zestre ştiinţifică demnă de

toată lauda.

Înalta ţinută academică, dascăl remarcabil, model de om, cum altfel ne

poate rămâne în memorie Doamna Prof. univ. dr. Valeria Velcea, decât la

catedră, oficiind în amfiteatru, în faţa atâtor generaţii de studenţi ai Universităţii

din Bucureşti, unii ajunşi astăzi la vârsta deplinei maturităţi!

Echilibru, rigoare, competenţă şi coerenţă. La cursul de Carpaţi, părea

că dascălul împrumută din măreţia acestor munţi pentru a ne transfera respect şi

consideraţie.

Prin încetarea din viaţă a Doamnei Prof. univ. dr. Valeria Velcea, a

dispărut dintre noi un dascăl de vocaţie, un distins şi apreciat geograf, un Om

care şi-a dedicat întreaga viaţă formării tinerilor geografi de la Universitatea din

Bucureşti, apoi de la Facultatea de Geografie a Turismului din Sibiu.

Un suflet mare, cu nesfârşite resurse, o prezenţă care a ştiut

întotdeauna să deblocheze cu eleganţă chiar şi situaţiile aparent fără ieşire. Am

admirat mereu personalitatea Doamnei Prof. univ. dr. Valeria Velcea, puterea sa

de a dezvolta rapid şi cu luciditate mulţimea de probleme pe care i le-a adus

viaţa profesională şi de familie. Dascăl, cercetător, şef de catedră, prodecan,

decan, autor de cărţi şi articole de înaltă ţinută ştiinţifică, dar şi desăvârşită soţie,

la toate a făcut faţă cu, aparent, neverosimilă uşurinţă.

Conf. univ. dr., Universitatea de Vest, Timişoara.

349

O astfel de “ardere” nu rămâne, însă, fără urmări. A urcat muntele

vieţii cu ardoare, cu pasiune şi a lăsat semne durabile în urma sa. I-a antrenat şi

pe alţii în acest urcuş, seduşi de seriozitatea şi de angajarea Domniei Sale. Odată

ajunsă în vârf, Dumnezeu a avut bunăvoinţa de a-i da o clipă de răgaz, spre a

privi la splendoarea drumului parcurs, dar şi la albastrul cerului de deasupra. S-a

grăbit, apoi, să coboare spre apa purificatoare a Styxului. Prea devreme, prea

repede… Cei dragi o vor aştepta mereu să dea suflet casei, aşa cum numai o

femeie este dăruită de Dumnezeu să o facă. Exprimăm, deci, întreaga noastră

compasiune Domnului Profesor univ. dr. Ion Velcea şi familiei greu încercate.

Iar noi, foşti studenţi şi doctoranzi ai Domniei Sale, apoi, colegi în

echipe de cercetare, deplângem trecerea în nefiinţă a celei care a fost şi va

rămâne pentru noi, Doamna Geografiei româneşti, Doamna Prof. univ. dr.

Valeria Velcea.

Documents

ANALELE UNIVERSITĂŢII CREŞTINE