Anamneza

Cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ţi cânta Ţie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Telăuda, Ţie a-Ţi mulţumi, Ţie a ne închina în tot locul stăpânirii Tale. Că Tu eşti DumnezeuCel necuprins cu graiul şi necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns cu mintea, pururea fiind şiacelaşi fiind, Tu şi Fiul Tău cel Unul-Născut şi Duhul Tău cel Sfânt. Tu eşti Cel ce din nefiinţăne-ai adus întru fiinţă; şi de câte ori noi am căzut, Tu de-atâtea ori ne-ai ridicat şi nu Te-aiîndepărtat, pe toate făcându-le până ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit Împărăţia Ta ce vasă fie. Pentru toate acestea Îţi mulţumim, Ţie şi Fiului Tău celui Unul-Născut şi Duhului Tăucelui Sfânt, pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim, pentru binefacerile Tale celearătate şi cele nearătate ce s-au făcut întru noi. Ţie Îţi mulţumim şi pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinilenoastre, cu toate că înaintea Ta stau mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri, heruvimii ceicu ochi mulţi95 şi serafimii cei cu câte şase aripi96, care în înalturi se rotesc zburând...

Dacă preotul i-a îndemnat pe credincioşi să-I mulţumească Domnului şi dacă ei aurăspuns prin a se închina, concomitent înalţă el însuşi o bogată rugăciune de mulţumire,ultima de acest fel înainte de săvârşirea Euharistiei. E bine să vă amintesc că grecesculeuharistía înseamnă mulţumire. Cu această rugăciune se deschide partea slujbei pe care liturgiştii o numesc anamneză,adică „aducere aminte” sau „chemarea în memorie a unor fapte petrecute cândva”, partecare se va încheia înainte de rostirea: ale Tale dintru ale Tale..., aşa cum vom vedea maideparte. Rememorarea se deschide cu invocarea cadrului general al mântuirii, facereaomului, căderea repetată a acestuia şi tot atât de repetata bunătate a lui Dumnezeu, pentruca să ajungă la momentele specifice ale Jertfei, premergătoare prefacerii pâinii şi vinului înTrupul şi Sângele Domnului. Cu toate acestea, anamneza nu este o simplă aducere aminte, osimplă rememorare a unor fapte pe care le cunoaştem prin intelect. Ea este, în acelaşi timp,o inserţie progresivă a timpului prezent în illo tempore, în timpul de atunci, când s-aupetrecut faptele amintite, în aşa fel încât noi, prin credinţă şi trăire, devenim contemporanicu ele, aşa cum ele devin contemporane cu noi. Ne naştem cu cei ce s-au născut, cădem şi neridicăm cu cei ce au căzut şi s-au ridicat şi tot împreună cu ei ne suim la cer, moştenindÎmpărăţia ce va să fie. Această contemporaneitate a prezentului liturgic cu trecutul istoric neva fi mai limpede când vom ajunge la momentul epiclezei, adică al sfinţirii Darurilor. Acum, reluând motivaţia mulţumirii prin aceea că Dumnezeu o merită, în timp ceoamenii I-o datorează, rugăciunea se defineşte pe sine ca fiind cântare, binecuvântare,laudă, mulţumire şi închinare, pretutindeni unde se află stăpânirea lui Dumnezeu, adică încer prin îngeri şi pe pământ prin oameni. Rugăciunea aceasta, ca şi cele imediat următoare, I se adresează lui Dumnezeu-Tatăl.Când am comentat rugăciunea din vremea antifonului întâi, v-am vorbit despre apofatismullui Dumnezeu, adică despre definirea Lui prin reversul însuşirilor pozitive. Iată că aici El estedefinit prin câteva negaţii: necuprins cu graiul şi necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns cumintea, adică cu intelectul. Spre deosebire de creaturile Sale, care suferă schimbări pemăsura trecerii lor prin timp, Dumnezeu viază de-a pururi fără ca El să devină subiect aldevenirii, totodată nedespărţit de Fiul Său şi de Duhul Sfânt. Rugăciunea abordează apoi lucrarea lui Dumnezeu asupra oamenilor, prin aceea că maiîntâi l-a creat pe om aducându-l din nefiinţă la fiinţă. Prezenţa verbului a aduce pareimproprie în contextul opoziţiei dintre neant şi existenţă, dar vom ţine seama de contextuldivin. Înainte de a deveni fiinţă, omul exista în gândul, intenţia şi planul lui Dumnezeu. Cândl-a creat, Dumnezeu nu a făcut altceva decât să-l treacă din gând, adică din starea devirtualitate, în starea de realitate, aşa cum omenirea va exista virtual în Adam şi Eva spre a

1

deveni o existenţă concretă pe mapamond în timp şi pe-ntotdeauna în veşnicie. De altfel, otraducere foarte literală a textului original ar suna astfel: „Tu ne-ai trecut din a nu fi întru afi”, ceea ce denotă mişcare, nu substanţă. Voi renunţa însă la alte speculaţii lingvistice pe seama Creatorului spre a mă opri, cât decât, la relaţia lui Dumnezeu cu omul în calitate de Proniator. Ştim că primii doi oameni aucăzut din graţia divină prin păcatul neascultării, dar ştim şi faptul că, îndată după cădereapăcătoşilor, Dumnezeu le-a şi făgăduit un Mântuitor (Fc 3, 15), arătând prin aceasta că El lerămâne, totuşi, Părinte. Devenit omenire, omul a continuat să păcătuiască şi să cadă prinfiecare ins în parte, dar tot pe fiecare ins în parte l-a ridicat Părintele, reaşezându-l în stareacea dintâi, ceea ce înseamnă lucrarea unei infinite bunătăţi. Mai mult, Dumnezeu a făcut tot ceea ce era necesar pentru redresarea singurei Salecreaturi raţionale, inclusiv întruparea propriului Său Fiu, mergând până acolo încât... – şi aicivă rog să fiţi foarte atenţi, fiindcă ni se spune un lucru extraordinar –... încât ne-ai suit la cerşi ne-ai dăruit Împărăţia Ta ce va să fie. Nu e vorba de o făgăduinţă proiectată în viitor, ci deun fapt viitor care încă de pe acum se constituie în certitudine. Dar nu o certitudine logică, ciuna faptică. Când v-am vorbit, mai la început, despre Împărăţia Cerurilor, vă spuneam că înSfânta Scriptură ne este prezentată ca una ce va să vină, dar şi ca una care a şi venit. Cutoate acestea, nu e vorba de două împărăţii, ci de una singură, dar care se desfăşoară în treiipostaze: liturgică, aurorală şi plenară. Ei bine, cea care a şi venit şi în care trăim şi noi acumeste Biserica, al cărei cap nevăzut este Iisus Hristos Cel de-a dreapta Tatălui şi al cărei centruvăzut este Iisus Hristos Euharistic, Cel ce ni Se îmbie ca Pâine cerească din miezul SfinteiLiturghii. Când Sfântul Ioan Botezătorul spunea: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat ÎmpărăţiaCerurilor” (Mt 3, 2), el Îl vestea pe Iisus Hristos; când Însuşi Iisus Hristos rostea aceleaşicuvinte: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Mt 4, 17), El vestea Cincizecimea,când Biserica Sa a fost întemeiată prin pogorârea Duhului Sfânt, trimis de El peste apostoli.Înainte de aceastaînsă, la Cina cea de Taină, El a avut grijă să instituie Euharistia, aceastafiind centru şi esenţă a Bisericii Sale. E cât se poate de evident că prin Liturghie noi trăimÎmpărăţia care a venit, în aşteptarea celei ce va veni. De abia acum, după această amplă motivaţie introductivă, se rosteşte mulţumireapropriu-zisă, către Dumnezeu-Tatăl – dar, încă o dată, fără să-L separe de Fiul şi de Duhul –mai întâi în cuprindere generală: „pentru toate acestea”, adică cele pomenite mai sus şi celece vor urma, şi apoi în cuprindere specială: „pentru toate pe care le ştim şi pe care nu leştim, pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele nearătate ce s-au făcut întru noi”. Binefacerile pe care noi le cunoaştem sunt, de obicei, răspunsurile lui Dumnezeu larugăciunile pe care fiecare din noi I le înalţă într-o anume situaţie, când Îi cere un anumeajutor; ele sunt percepute ca atare, iar memoria le înregistrează. Pe lângă ele însă mai sunt omulţime de binefaceri pe care Dumnezeu ni le oferă fără ca noi să le fi cerut; şi nu le-amcerut pentru că nu am avut nevoie de ele. Îi mulţumim Domnului pentru că ne-a scăpatdintr-o primejdie, dar uităm să-I mulţumim pentru faptul că El ne ocroteşte atunci când nusimţim primejdia. În spiritul rugăciunii de faţă, adevăratul creştin se închină când pleacă ladrum, se închină cu mulţumire dacă a scăpat teafăr dintr-un accident, dar se închinărecunoscător şi când ajunge acasă fără să fi trecut printr-un accident. E necesar să aiîncredere în mâna chirurgului care te operează, dar e bine să ştii că acolo dă şi Dumnezeu omână de ajutor, fără ca tu să-l fi cerut şi fără ca doctorul s-o ştie. Toate aceste binefaceri sesăvârşesc întru noi97, adică în eul nostru integral, trupesc şi sufletesc, ele fiind nu doar simpleconjuncturi, ci şi permanenţe fiinţiale. În final, rugăciunea îşi atinge treapta cea mai înaltă. Preotul – vorbind, ca de obicei, laplural – mulţumeşte lui Dumnezeu şi „pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primidin mâinile noastre”. Aşadar, Liturghia face parte din categoria binefacerilor lui Dumnezeu,fiind şi cea mai preţioasă. Ea este un act de graţie, de bunăvoinţă, deoarece noi, ca oameni,nu-l merităm – sau, cel puţin, nu-l merităm pe deplin. Să ne amintim de începutul rugăciunii

2

pe care preotul I-o adresează – tot lui Dumnezeu-Tatăl – înainte de intrarea cu CinstiteleDaruri: „Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să seapropie sau să slujească Ţie”. Dacă, totuşi, el o face, este doar prin bunătatea lui Dumnezeu,ca o concesie divină faţă de puţinătatea vredniciei omului. Acelaşi sentiment primează şiacum. Concesia e transparentă în expresia cu toate că (deşi). Prin urmare, Dumnezeubinevoieşte să primească această slujbă de mulţumire şi laudă din mâna preoţilor, cu toatecă înaintea Lui, în ceruri, face de-a pururi acelaşi lucru mulţimea îngerilor de pe toatetreptele lor ierarhice98, „care în înalturi se rotesc zburând”... Ceea ce urmează este continuarea frazei şoptite în taină, care se rosteşte acum cu vocetare. Bineînţeles, e vorba tot de puterile îngereşti care „se rotesc zburând”...

Preotul: ...cântarea de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind: Poporul: Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Sabaot. Plin e cerul şi pământul de mărirea Ta.Osana întru cei de sus! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întrucei de sus!

Evident, preotul preia cântarea de la îngeri, iar credincioşii o preiau de la preot,realizându-se astfel o amplă comuniune doxologică a cerului cu pământul. Aceastăcomuniune o vom înţelege şi mai bine cunoscând rugăciunea de taină din timpul cântării, pecare o rosteşte

Preotul: Cu aceste fericite Puteri, Iubitorule de oameni, Stăpâne, şi noi strigăm şigrăim: Sfânt eşti şi Preasfânt, Tu şi Fiul Tău cel Unul-Născut şi Duhul Tău cel Sfânt. Sfânteşti şi Preasfânt şi slava Ta este plină de măreţie. Că Tu ai iubit lumea Ta atât de mult,încât pe Fiul Tău cel Unul-Născut L-ai dat pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, cisă aibă viaţă veşnică. Acesta venind şi tot ceea ce fusese rânduit pentru noi plinind, înnoaptea în care a fost vândut – şi când mai degrabă El pe Sine Însuşi S-a dat pentru viaţalumii –, luând pâinea cu sfintele şi preacuratele şi neprihănitele Sale mâini, mulţumind şibinecuvântând, sfinţind şi frângând, a dat sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, zicând:

Fericitele Puteri sunt cetele cereşti, cărora li se adaugă cetele pământeşti.

În acest timp, preotul I se adresează lui Dumnezeu-Tatăl, Cel ce este Sfânt, dar Caredevine Preasfânt prin aceea că nu e perceput singur, ci împreună cu Fiul şi cu Duhul. El estePreasfânt şi prin nemărginita Sa iubire pentru lumea Sa, prin aceasta înţelegându-se întregulunivers99, dar mai ales tot omul care crede în Fiul Său, de vreme ce întreaga făptură, solidarăcu omul prin păcatul originar, rămâne solidară cu el şi în mântuire, când „se va elibera dinrobia stricăciunii spre libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu” (Rm 8, 21). Or, mântuirea se face prin credinţă, virtute esenţială prin care se plinesc toate celelalteşi care, în final, îi conferă omului statutul de moştenitor al vieţii veşnice, ferindu-l deperspectiva pieirii. Vă atrag însă atenţia asupra faptului că, aici, verbul a pieri100, tradus astfelîn limba română, nu înseamnă a nimici, a neantiza, a se topi în nefiinţă, ci a înceta un mod deexistenţă spre a începe un altul. Omul nemântuit îşi încetează existenţa activă şi intră într-oexistenţă larvară, echivalentă cu moartea cea de a doua, condamnarea definitivă de carevorbeşte Apocalipsa (Ap 20, 14). Acesta este sensul locuţiunii: „tot cel ce crede într-Însul sănu piară, ci să aibă viaţă veşnică”, locuţiune care, de altfel, este un citat dintr-o spusă aMântuitorului Însuşi (In 3, 15). În ceea ce priveşte iubirea lui Dumnezeu faţă de lumea Sa, ea se manifestă plenar prinaceea că, de dragul ei, Tatăl L-a dat pe Fiul Său spre suferinţă şi moarte. Cum, adică, L-a dat?E cazul să vă spun că printre numeroasele şi bogatele înţelesuri ale verbului original a da101

este şi acela de a oferi, a dărui, a preda pe cineva spre suferinţă, a abandona ceva sau pe

3

cineva în mâinile cuiva. Toate aceste sensuri sunt cuprinse aici. Fiul întrupat a fost un dar alTatălui, o ofrandă (în vecinătatea jertfei, deci a suferinţei) făcută neamului omenesc, ovictimă lăsatăpe seama călăilor (ceea ce Îl va face pe Iisus-omul să exclame pe crucecuvintele Psalmistului: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” [Mt 27, 46;Ps 21, 1]). Tabloul pare înfiorător: Acelaşi Tată care le spusese oamenilor: „Acesta este FiulMeu Cel iubit” (Mt 3, 17; 17, 5; Mc 1, 11; 9, 7; Lc 3, 22; 9, 35; 2 Ptr 1, 17) face din El pradaurii omeneşti, adică a propriei Sale creaturi. Atunci, veţi zice, unde e iubirea Tatălui, înmărturisire sau în faptă? Răspunsul îl avem în continuarea aceleiaşi rugăciuni: După ce Fiul a venit (S-a întrupat)şi după ce a plinit (a înfăptuit) tot ceea ce fusese rânduit pentru mântuirea noastră, adicănaşterea, botezul, evanghelizarea, minunile, făgăduirea Duhului Sfânt, „în noaptea în care afost vândut – şi când mai degrabă El pe Sine Însuşi S-a dat pentru viaţa lumii”... Aceastăexpresie e structurată pe două planuri: în noaptea în care a fost vândut exprimă planulistoric, fiind vorba de trădarea lui Iuda. A doua parte exprimă planul soteriologic, mântuitor:când mai degrabă El pe Sine Însuşi S-a dat pentru viaţa lumii. Acest mai degrabă (sau, înposibilă variantă de traducere: mai bine zis) denotă prioritatea planului mântuitor asupracelui istoric; acesta din urmă (trădarea lui Iuda) Îl arată pe Iisus victimă, dar episodul istoric afost efectul făgăduinţei pe care Dumnezeu a făcut-o omenirii, prin Adam şi Eva, de a-i trmiteun Mântuitor (Fc 3, 15). Ar fi greşit însă să înţelegem că, din iubire pentru om, Dumnezeu-Tatăl a făcut din FiulSău o victimă a istoriei. Nicidecum! Tot din iubire pentru om, Însuşi Fiul S-a oferit pe Sinedrept victimă a istoriei. A spus-o chiar El, cu gura Sa, la Cina cea de Taină, vestindu-Şiapropiatele patimi şi înălţarea pe cruce: „Aceasta e porunca Mea: Să vă iubiţi unii pe alţii aşacum v-am iubit Eu pe voi. Mai mare iubire decât aceasta nimeni nu are: să-şi pună cinevaviaţa pentru prietenii săi” (In 15, 12-13). Puţin mai târziu, în aceeaşi noapte, rugându-Se îngrădina Ghetsimani şi având în faţă spectrul înfricoşător al chinurilor ce se apropiau, Iisus-omul şovăie o clipă: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă pe-alături de Mine paharulacesta!...”, dar de îndată îşi revine şi adaugă: „Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Mt26, 39). Prin această revenire, Iisus Îşi pune propria Sa voinţă în acord cu aceea a Tatălui Său.Dar deasupra acestui acord stă iubirea comună a Tatălui şi a Fiului pentru lumea pe careîmpreună o făcuseră (In 1, 1-2). Ca unul care L-a dat pe Fiul Său, Tatăl e absent din pătimireaAcestuia, dar prin faptul că şi Fiul S-a dat pe Sine, iată că Amândoi se întâlnesc întru una şiaceeaşi iubire pentru om. Poate fi ceva mai emoţionant, mai cutremurător, mai luminat înîncrengătura cuvintelor şi mai luminător dintru adâncul tainei?... Acum, când cunoaşteţi conţinutul şi sensul rugăciunii preotului, vă rog să mai reţineţiceva. Vorbind de trădare, de chinuri, de suferinţe, ea se desfăşoară, aparent, ca fiind încontradicţie cu cântarea de biruinţă pe care poporul din biserică o intonează triumfal,finalizând-o cu întreitul Osana. În realitate, cele două partituri simultane sunt o compoziţiemuzicală contrapunctică, în care tonalitatea minoră se armonizează, întregitor, cu ceamajoră, alcătuind o pagină duhovnicească de mare frumuseţe şi profunzime. Ne aflăm înplină antinomie liturgică. Amintind de „noaptea în care a fost vândut – şi când mai degrabăEl pe Sine Însuşi S-a dat pentru viaţa lumii”, preotul continuă: „luând pâine cu sfintele şipreacuratele şi neprihănitele Sale mâini, mulţumind şi binecuvântând, sfinţind şi frângând, adat sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, zicând...”. Aici mai fac un popas, rugându-vă să reţineţi treptele momentului: mulţumire,binecuvântare, sfinţire, frângere. Vă spuneam şi altă dată că mulţumirea, împreună cu lauda, este începutul oricărui felde rugăciune. Şi aici, în ordinea raţiunii omeneşti, lucrurile par de-a-ndoaselea: s-ar cuveni sămulţumim, ca de obicei, după ce am dobândit ceea ce am cerut, nu înainte. Temeiul raţiuniidumnezeieşti se află în câteva extraordinare cuvinte ale Mântuitorului: „Pe toate câte lecereţi rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi primit, şi le veţi avea” (Mc 11, 24). Când viitorul a

4

devenit prezent, speranţa devine certitudine. Modelul suprem rămâne Acelaşi Mântuitor.Înainte de a săvârşi înmulţirea pâinilor spre a sătura câteva mii de oameni, Iisus Îşi ridicăochii la cer şi-I mulţumeşte Tatălui (Mt 15, 35; Lc 9, 16; In 6, 11). Înainte de a-i porunci luiLazăr să iasă viu din mormânt, Iisus Îşi ridică ochii în sus şi spune: „Părinte, mulţumescu-Ţi căM-ai ascultat” (In 11, 41). Evident, ca Fiu al lui Dumnezeu şi El Însuşi Dumnezeu, Iisus aveaputerea de a face minuni. El însă le face împreună cu Tatăl, mai întâi pentru că, deşi întrupat,nu e despărţit de El şi în al doilea rând pentru aceea că, dacă împreună au creat lumea, totîmpreună operează minuni asupra ei. În cele mai multe cazuri însă Iisus Îşi afirmă răspicat puterea de a face minuni. În faţaparaliticului din Capernaum, El li Se adresează adversarilor de faţă: „Dar ca să ştiţi că putereare Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele – i-a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ţi patul şimergi la casa ta!” (Mt 9, 6; Mc 2, 10). Evangheliştii dau mărturii clare: „...şi toată mulţimea căuta să se atingă de El, că putereieşea dintr-Însul şi pe toţi îi vindeca” (Lc 6, 19). Mai mult, Iisus le dă şi ucenicilor Săi puterea de a face minuni (Mt 10, 1; Mc 3, 5; Lc 10,19). Evanghelistul Luca notează că puterii lui Iisus de a face minuni i se asocia şi aceea aTatălui: „...şi puterea Domnului era cu El în aceea că El tămăduia” (Lc 5, 17). Iisus Însuşi mărturiseşte că Tatăl „putere I-a dat Fiului să facă judecată” (In 5, 26), dartrebuie să reţinem că această putere nu Şi-a exercitat-o în timpul misiunii Sale pe pământ, ciI-a fost rezervată pentru sfârşitul veacurilor. După învierea Sa din morţi, şi anume în pragulînălţării Sale la cer, El le va spune ucenicilor Săi: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pepământ” (Mt 28, 18). Puterea Sa de pe pământ a fost aceea a Păstorului celui Bun, care e gata să Sejertfească de dragul oilor Sale. „De aceea Mă iubeşte Tatăl” – grăieşte chiar El –, „că viaţaMi-o pun, pentru ca iarăşi s-o iau. Nimeni n-o ia de la Mine, ci Eu Însumi o pun. Putere am cas-o pun şi putere am ca iarăşi s-o iau”. Şi adaugă, concluziv: „Această poruncă am primit-o dela Tatăl Meu” (In 10, 17-18). Tatăl nu I-a transferat Fiului puterea de a săvârşi minuni, ci conlucrează, simultan, cu El.O spune Însuşi Iisus: „Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez. [...] Fiul nu poate să facănimic de la sine dacă nu-L va vedea pe Tatăl făcând; căci pe cele ce le face El, pe acelea şi Fiulasemenea le face” (In 5, 17, 19). V-am dat toate aceste exemple pentru ca să înţelegeţi de ce, înainte de a face ominune, Iisus Îi mulţumeşte Părintelui Său; Îi mulţumeşte nu numai pentru minunea care,prin credinţă şi iubire, devine faptă înainte de înfăptuire, dar şi pentru aceea că Tatăl epururea cu El în aceeaşi lucrare. Aceasta este şi raţiunea pentru care noi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu înainte dea-I cere ceva. Îi mulţumim pentru ceea ce El ne-a dat fără ca noi să-I cerem (viaţă, sănătate,pace, îndestulare, lumină, răsărituri şi apusuri de soare), dar şi pentru ceea ce vom dobândiprin credinţă rugătoare. Mulţumirea e doxologică, aşa cum doxologia e mulţumitoare. Deaceea ne începem rugăciunile cu exclamaţia: „Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!”, eacuprinzând în sine şi sentimentul plenar al mulţumirii. După mulţumire, a doua treaptă a momentului din Cina cea de Taină, evocat înrugăciunea preotului, este binecuvântarea, iar a treia este sfinţirea pâinii. De obicei, elemerg împreună, binecuvântarea fiind gestul, iar sfinţirea fiind lucrarea.

Aşadar, după ce preotul termină rugăciunea de taină prin cuvintele: „... a dat sfinţilorSăi ucenici şi apostoli, zicând”, arată cu dreapta spre Sfântul Agneţ şi continuă cu voce tare:

Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu, Cel ce pentru voi se frânge spre iertareapăcatelor.

5

Poporul: Amin! Preotul (în taină): Asemenea şi paharul, după cină, zicând (cu voce tare, arătând cudreapta spre sfântul potir): Beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, Cel ce pentru voi şipentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Poporul: Amin!

Aţi observat, desigur, că prin rostirea preotului se rostesc chiar cuvintele Mântuitoruluila Cina cea de Taină, când Şi-a îmbiat ucenicii să se împărtăşească, pentru prima oară, cuTrupul şi Sângele Său, prin transfigurarea pâinii şi a vinului ca efect al mulţumirii,binecuvântării, sfinţirii şi frângerii. Atunci, prin aceste cuvinte şi prin aceste gesturi, a fost instituită Taina Euharistiei. Eimportant să reţineţi că aceste cuvinte de instituire se leagă organic cu epicleza care vaurma, ele fiind complementare. Dar tot atunci, îndată după rostire, Domnul le-a poruncit ucenicilor Săi: „Aceasta săfaceţi întru pomenirea Mea” (Lc 22, 19). El însă nu le-ar fi poruncit să facă acest lucru dacănu le-ar fi dat şi puterea de a-l face102. La rândul lor, prin Taina Hirotoniei, apostolii autransmis această poruncă – dar şi această putere – urmaşilor lor, episcopi şi preoţi, care leexercită în slujba Sfintei Liturghii. Aşa se face că „Euharistia prin ea însăşi este încununarea şiîmplinirea Liturghiei, după cum Liturghia este încununarea şi împlinirea întregii credinţe, aîntregii vieţi şi trăiri a Bisericii”103. Aceasta este porunca ce se află în rugăciunea care urmează şi pe care

Preotul, după ce se pleacă până la pământ, o rosteşte în taină, încheind astfelanamneza:

Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-aufăcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de înălţarea la ceruri, deşederea cea de-a dreapta, de cea de a doua, şi slăvită, venire,

şi în continuarea căreia, ridicând discul şi potirul cu mâinile încrucişate, rosteşte cu voceînaltă:

pe ale Tale dintru ale Tale Ţie Ţi le-aducem, de toate şi pentru toate.

Şi de îndată, cu mişcare dulce, depune discul şi potirul la locul lor de pe sfânta masă.

Şi aici, ca şi la rostirea „cântarea de biruinţă...”, ceea ce spune preotul cu voce tare esteprelungirea frazei pe care a început-o în şoaptă, de unde se vede, o dată mai mult,desăvârşita unitate a textului liturgic. Odată cu respiraţia frazei s-a făcut şi trecerea de laanamneză la aducere, ceea ce denotă că secţiunile din manuale şi tratate sunt purconvenţionale. Secţiunea numită aducerea este cea mai scurtă, ea cuprinzând doar cuvintele şigesturile pe care vi le-am arătat acum. Unii teologi o numesc anafora, cuvânt grecesc care –aşa cum v-am mai spus – înseamnă, literal, „înălţare”, adică ofranda care, ridicată pe palmesau pe braţe, Îi este adusă lui Dumnezeu. Ea se justifică prin aceea că acest moment liturgic afost anunţat prin cuvintele: „Să stăm bine!, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă înpace a o aduce”. Vă spuneam atunci că sintagma Sfânta Jertfă este o traducere elastică,acceptată şi de Părintele Stăniloae, deoarece ofranda devine jertfă prin sfinţire; înainte deaceasta, însă, ea este doar ofrandă, adică materia jertfei. Cuvântul aducere este foartepotrivit aici; el este legat de verbul „a aduce”104, folosit şi în fraza „Să stăm bine”...

6

În ce anume constă ofranda? Ce anume Îi aducem noi lui Dumnezeu spre jertfă? : „Peale Tale dintru ale Tale” (în textul original, complementul direct al frazei este articulat105). Înpâinea şi vinul de pe masă sunt concentrate toate darurile lui Dumnezeu, începând cusămânţa, continuând cu lumina, pământul, apa, aerul şi căldura şi sfârşind cu fructul latreapta lui finală, lucrătoare, activă, cea care întreţine viaţa. E bine să vă amintesc că jertfa e o practică străveche a omului din toate locurile,timpurile şi religiile. Sentimentul religios a acceptat realitatea că nu omul a făcut pământul,că nu el l-a înzestrat cu puterea de a rodi, că nu el determină fenomenele meteorologicecare controleazăîntregul ciclu agrar şi că, în consecinţă, Dumnezeu este Acela care i-a pus ladispoziţie mijloacele prin care poate trăi şi, la nevoie, supravieţui. Jertfa din roadelepământului nu este altceva decât gestul de recunoştinţă al omului faţă de Dumnezeu Care ile-a dat, mulţumirea care, liturgic, se cheamă euharistie. Aşadar, Îi aducem lui Dumnezeu pe ale Sale dintru ale Sale, „de toate şi pentrutoate”106. Expresia de toate (iar nu din toate) întăreşte ceea ce spuneam mai sus în legăturăcu totalitatea darurilor pe care ni le-a oferit Dumnezeu şi pe care noi, după modelul Său, I leoferim întocmai, fără a ne permite să păstrăm ceva pentru noi (dacă am face-o, ar însemnacă ne arogăm pretenţia de a fi fost şi creatorii lor). Cât despre expresia pentru toate,Părintele Stăniloae opinează că aceste daruri, odată sfinţite, vor fi date spre sfinţirea şifolosul tuturor107, ceea ce e corect. Particula din textul original însă, foarte bogată înconţinut, poate fi interpretată şi mai larg, în sensul ei cel mai frecvent, anume cel cauzal: noiÎi oferim lui Dumnezeu aceste daruri pentru că există toate raţiunile de a o face, că nu existănici un motiv care i-ar sta împotrivă.

Acum am ajuns în punctul înalt al Sfintei Liturghii, anume 95 Aşa cum Sfântul Vasile cel Mare a interpretat, aluziv, un text din Ap 4, 6-8.

96 Aşa cum i-a văzut Isaia, 6, 2.

97 eis emas.

98 Pentru limpezimea sensului şi cursivitatea frazelor, traducerea românească a textului referitor la

puterile îngereşti este o adaptare a originalului grecesc, mult prea încifrat pentru o tălmăcire literală.

99 kósmos.

100 apolégo (citeşte apoligo).

101 dídomi.

102 Cabasila, op. cit., p. 64.

103 Schmemann, op. cit., p. 165.

104 prósfero.

105 Tà sà tõn sõn soì prosféromen...

106 ...katà pánta kaì dià pánta.

107 Stăniloae, op. cit., p. 461.

7