Anatomia Curs Sem i

ANATOMIE APLICAT Ă - Mihai G. Man

CAP. I

ANATOMIA-GENERALITĂŢI

Definiţie: este acea ramură a ştiinţelor biologice, care se ocupă cu studiul

structurii fiinţelor organizate, mijlocul principal de investiagţie, fiind disecţia.

Structura organelor este strâns legată de funcţia lor. Această legătură

structură-funcţie este considerată anatomia funcţională. Fenomenele morfologice şi

cele fiziologice se condiţionează reciproc, constituind o unitate dialectică: structură-

funcţie.

Structura şi funcţiile organismului sunt rezultanta necesităţii de mişcare, ca

factor principal al existenţei

Poziţia anatomică – este de statică bipedă (ortostatism) şi corespunde până la

un punct cu poziţia de drepţi din gimnastică, fiind analizată pe trei palnuri

(tridimensional):

- planul frontal vertical (paralel cu fruntea) împarte corpul în faţă-spate;

- planul sagital vertical (antero-posterior sau profil) împarte corpul în stânga-

dreapta;

- planul transversal, orizontal, împarte corpul în sus-jos.

Centrul de greutate, apare ca urmare a acţiunii gravitaţiei, fiind

punctul masei asupra căruia acţionează rezultanta liniilor forţelor gravitaţionale, cu

formula g = F / M, deci F = Mg. Corpul uman nefiind perfect simetric, cu diverse

greutăţi şi densităţi ale segmentelor, centrul de greutate nu coincide cu cel geometric,

ci se află în mijlocul micului bazin, la cca. 5 cm. sub ombilic.

TERMENI ORIENTATIVI

În raport cu centrul de greutate, cu axele şi planurile menţionate, orientarea

segmentelor devine posibilă, folosindu-se următorii termeni:

- Median - pe mijloc;

- Medial - intern

- Lateral – extern

- Proximal – apropiat

- Distal – depărtat

- Dorsal – posterior

- Ventral – anterior

- Cranial – superior

1


- Caudal – inferior

- Longitudinal – pe lungime

- Transversal – pe lăţime

- Sagital – pe grosime

- Radial, cubital, tibial, peronier (către oasele omonime)

Fig.1 Planurile anatomice

Pentru mişcări:

- Abducţie – în afară faţă de axul longitudinal

- Adducţie – invers faţă de abducţie

- Flexie – îndoire

- Extensie – întindere

- Rotaţie – în jurul axului (internă sau externă)

- Circumducţie – în jurul unui punct fix

- Pronaţie – plamele în jos

- Supinaţie – palmele în sus.

2


CAP. II

CARACTERISTICILE MORFO-FUNCŢIONALE ALE OSULUI

Numărul total al oaselor = 205

Greutatea în condiţii uscate este de numai 6,5 Kg

Forma şi dimensiunile diferă ( în legătură cu funcţiile lor).

Oasele lungi – un tub de substanţă osoasă compactă, cu un canal medular pe

mijloc, ce formează corpul osului (diafiza), iar la capete 2 extremităţi (epifize) din os

spongios. Oasele lungi contribuie la mişcările rapide, de mare amplitudine (alcătuiesc

scheletul membrelor).

Oasele scurte – blocuri de substanţă osoasă spongioasă, acoperite de un strat

subţire de os compact. Rolul lor este de a suporta greutatea corpului, de a menţine

echilibrul, sau de executare a mişcărilor complexe.

Oasele plate sunt largi şi subţiri şi contribuie la formarea pereţilor cavităţilor

care protejează organele vitale (creier, cord, pulmoni etc.), realizează suporturi

stabile, sau oferă muşchilor suprafeţe întinse şi mobile de inserţie.

Suprafaţa osului nu este netedă, prezentând din loc în loc, anumite

neregularităţi, reliefuri sau depresiuni (apofize, tuberozităţi, spine, spiculi etc.), care

servesc pentru prinderea muşchilor, alunecarea tendoanelor şi ligamentelor şi a altor

componente articulare.

Structurile macroscopice ale osului se pot vedea cu ochiul liber. Pe suprafată

se văd reliefurile menţionate mai sus, Pe secţiune se văd traveele osoase (linii

determinate de direcţia de acţiune a forţelor asipra osului).

1. Periostul este un manşon fibros, albicios, de grosime

diferită, care înconjură diafiza, metafizele şi, parţial, epifizele şi se continuându-se cu

extremităţile articulare. Are o faţă externă în contact cu formaţiunile extraosoase şi o

faţă internă (endost) către interiorul osului. Are rol de protecţie, de a asigura inserţia

formaţiunilor articulare şi de creştere în grosime a osului, prin apoziţie concentrică (ca

inele de copac).

2. Cartilajul articular acoperă extremităţile articulare, fiind

alb-sidefiu, suplu, elastic, de grosimi variabile.

3. Osul propriu-zis este format dintr-o fie din ţesut

compact, de grosimi diferite, format din structuri numite sisteme Haversiene

(osteoane-unităţi funcţionale ale osului) respectiv interHaversiene, fie din ţesut

spongios.

3


4. Canalul medular are pereţi neregulaţi şi conţine maduva

osoasă (roşie la copil, glabenă la adult şi cenuşie la vârstnic).

5. Metafiza, cartilajul de creştere sau de conjugare, este

prezent cât timp osul creşte în lungime.

Structurile microscopice:

1. Osul compact conţine din sisteme Havers, conţin oseină

(substanţă fundamentală) impregnată cu săruri de calciu, cu celule osoase (oateocite-

mature şi osteoblaste-tinere) între care se află sistemele interhaversiene.

2. La osul spongios structura este sub formă de travee

delimitate de cavităţi osoase (areole) pline cu măduvă roşie-hematogenă.

3. Reţeaua vasculară este formată din artere, vene şi

limfatice puternic întrepătrunse (anastomozate), cu rol de hrănire şi apărare imună a

osului.

4. Reţeaua nervoasă este mai mult formată din structuri

senzitive.

Fig. 2 Structura microscopică a osului (după GRAY)

Procesele fiziologice ale osului se referă la permanenta remaniere a lui, prin

două procese antagoniste: osificarea şi resorbţia

1. Osificarea este procesul de fixare a sărurilor fosfo-calcice

4

http://www.bartleby.com/107/illus72.html


pe oseină (osificarea de membrană) sau transformarea structurilor cartilaginoase în

structuri osoase (osificarea de cartilaj). Nu trebuie confundată cu calcificarea care este

un proces distrofic.

2. Resorbţia este scăderea consistenţei osului prin pierderea

conţinutului său mineral sau organic. În acest proces sunt implicaţi hormoni

(calcitonina, parathormonul etc.), enzime şi factori nervoşi. Resorbţia minerală în

exces duce la osteomalacie, iar resorbţia organică în exces determină osteoporoza.

3. Condensarea este îngroşarea, densificarea, sau

hipermineralizarea ţesutului osos obişnuit. Există o condensare fiziologică

(transformarea osului primar în os definitiv-calus) şi una patologică (calus vicios).

Osul ca unitate funcţională rezultă din procesul de acţiune-reacţiune la

forţele mecanice externe şi interne. Osul este solicitat în cadrul mişcărilor prin:

compresiune, tracţiune, încovoiere, torsiune-răsucire şi forfecare. Există o strânsă

corelaţie între forţele mecanice care acţionează pe os şi structura funcţională a

acestuia. Funcţiile mecanice ale osului transformă energia mecanică în energie

electrică, care poate fi înregistrată cu ajutorul unor dispozitive prevăzute cu cristale

piezoelectrice. Astfel se evidenţiază că în zonele de compresiune osul dezvoltă

potenţiale electrice negative. Fenomenele de polaritate sunt determinate de direcţia de

acţiune a forţei.

5


CAP. III

CARACTERISTICILE MORFO-FUNCŢIONALE ALE MUŞCHILOR

STRIAŢI

Definiţie: muşchiul este un organ diferenţiat, care produce prin contracţie

lucru mecanic

Muşchii-generalităţi:

Număr- peste 430 de muşchi.

Forma şi dimensiunea lor este variabilă.

După formă sunt: lungi (fusiformi şi cilindrici) , laţi (groşi şi subţiri, se

grupează în ansambluri) şi inelari (sfincteri).

Componentele muşchilor striaţi sunt: corpul muscular (partea cărnoasă,

activă) din fascicule de fibre (vizibile cu ochiul liber) împreună cu ţesut conjunctiv,

vase şi nervi.

Structurile macroscopice: corpii musculari, înveliţi de o fascie comună

(aponevroză) din ţesut conjunctiv dens, cu fibre dispuse pe mai multe planuri şi celule

conjunctive fixe. Din fascia comună se desprind prelungiri care înconjoară fiecare

corp muscular (epimisium) din care pornesc despărţituri ce învelesc şi izolează

fascicule de fibre musculare (perimisium), iar fiecare fibră musculară are o teacă

conjunctivă proprie (endomisium). Fasciculelele musculare sunt de gradul I, II şi III.

Structurile microsocpice: celulele (fibrele) musculare sunt delimitate la

exterior de mebrana plasmatică (sarcolema), au citoplasmă proprie (sarcoplasma),

multiplii nuclei, situaţi periferic şi organite celulare comune, dar şi proprii

(miofibrilele).

Miofibrilele sunt alcătuite din miofilamente, care conţin proteine contractile

(actina şi miozina) şi proteine reglatoare (tropomiozina). Există şi proteine cu

pigmenţi (mioglobina-derivat de hemoglobină).

Unitatea morfouncţională a fibrei musculare se numeşte sarcomer şi este

cuprins între 2 membrane Z succesive. Dispoziţia alternativă a filamentelor subţiri

(actină) cu cele groase (miozină) dă aspectul striat al muşchiului prin alternanţa de

zone clare (stria lui Amici) cu zone întunecate (stria Hensen-banda H).

Contracţia musculară constă în alunecarea filamentelor de actină printre cele

de miozină, cu formarea complexului acto-miozinic, apropierea mb.Z → contracţie.

Tendonul este un organ alb-sidefiu, foarte rezistent şi inextensibil, de formă

cilindrică, format din ţesut fibros dens, cu fascicule rectilinii pe o singură direcţie.

6


Între fibre sunt celule fibroase (fibrocite) şi puţină substanţă fundamentală. Ca şi la

muşchi, întâlnim fascicule de ordinul I, II şi III.

Joncţiunea musculo-tendinoasă este locul unde muşchiul se continuă cu

tendonul, iar inserţiile osoase sunt punctele de relief, prindere a muşchiului pe os (în

care tendonul se continuă cu periostul).

Tecile sinoviale sunt formaţiuni de înveliş, cu rolul de a facilita alunecarea

muşchiului prin canalele (şanţurile) osteo-fibroase. Ele sunt formate dintr-o foiţă

viscerală şi una parietală, între care se delimitează o cavitate virtuală cu o mică

cantitate de lichid sinovial.

Biodinamica tendoanelor forţa de contracţie de la muşchi se transmite de-a

lungul direcţiei de mişcare la tendon în procent de 100% (fără frecare la alunecare).

Bursele seroase sau mucoase se formează prin frecare sau prin contact

intermitent. Sunt cavităţi virtuale, cu puţin lichid similar celui sinovial şi rol de a

favoriza alunecarea, protecţia şi nutriţia tendoanelor.

Vascularizaţia muşchilor este realizată de o bogată reţea de arteriole (unele

terminale şi altele întrepătrunse sub formă de reţele în perimisium), astfel încât fiecare

fibră musculară este înconjurată de o reţea de capilare ovale, din care pleacă venule,

paralele cu arteriolele. Când muşchiul este în contracţie numărul capilarelor

permeabile creşte de 20-25 ori faţă de repaus, pentru a asigura suportul nutritiv şi

energetic necesar.

Inervaţia muşchilor se face printr-o porţiune specială (hilul muscular

Ogniev) prin intermediul unor fibre nervoase motorii (eferente) şi senzitive (aferente).

Fibrele motorii provin din motoneuronii alfa, din coarnele anterioare ale măduvei

spinării, care formează calea motorie finală comună, locul de pătrundere a acestora în

muşchi, fiind numit joncţiune neuro-musculară (placă motorie). Fibrele senzitive

deservesc sensibilitatea proprioceptivă (analizatorul kinestezic sau motor) fiind

reprezentate de fusurile neuro-musculare, corpusculii Golgi şi terminaţiile nervoase

libere.

7


FIG.3. Porţiune unei fibre musculare de dimensiune medie, mărire x 800. Se observă în zona B fascicule separate de fibrile mici (a,a) şi mari (b,b) mai mici c şi mai mici d,d, mai mici decât

acestea neputând fi separate. (după GRAY)

Proprietăţile fizice ale muşchilor sunt în principal contractilitatea şi

elasticitatea.

1. Contractilitatea reprezintă proprietatea muşchilor de a transforma energia

chimică potenţială în energie mecanică efectivă.

2. Elasticictatea este proprietatea muşchilor de a-şi modifica forma şi

dimensiunile sub acţiunea unor forţe externe şi de a reveni la caracteristicile iniţiale

odată cu încetarea acestora. Cu cât forţa este mai mare alungirea este mai mare, până

la un punct, când nu se mai produce alungire proporţională cu intensitatea forţei de

întindere (stretch). Între forţa de contracţie şi rezistenţa muşchiului la alungire este o

relaţie de proporţionalitate.

8



CAP. IV

CARACTERISTICILE MORFO-FUNCŢIONALE ALE ARTICULAŢIILOR

Definiţie: articulaţiile sunt acele părţi moi care asigură legătura între

segmentele osoase ale scheletului.

Clasificare

A. După gradul de mobilitate:

1. Articulaţii fixe (sinartroze) – cu mişcări minime sau

inexistente, nu au cavitate articulară (zone interosoase cu minim ţesut intermediar);

2. Articulaţii semimobile (amfiartroze) cu 1 grad de mobilitate,

în care zona intermediară are o fantă incompletă, sub influenţa mişcărilor de

amplitudine mică;

3. Articulaţii adevărate (diartroze) cu 2 sau 3 grade de

mobilitate şi cavitate articulară limitată de ţesut conjunctiv (capsula articulară). Este

întărită de ligamente, care limitează mişcările exagerate.

B. După formă:

1. articulaţii plane (artrodii) cu 1 grad de mobilitate (ex. articulaţiile

intercarpiene);

2. articulaţii cilindroide (în balama) cu 1 grad de mobilitate (ex. trohleea);

3. articulaţii elipsoide (condil + cavitate) cu 2 grade de mobilitate (ex. articulaţia

radio-carpiană);

4. articulaţii sferoide cu 3 grade de libertate care pot executa

toate tipurile de mişcări.

Elementele componente ale diartrozelor

1. Extremităţile osteo-articulare formează congruenţa

articulară şi sunt modelate de inserţiile muşchilor;

2. Cartilajele articulare (diartrodale, de încrustare) totdeauna

de tip hialin, lucios gălbui, cu un strat superficial şi altul profound, cu grosime inegală

(mai mare la punctele de maximă presiune şi la persoanele tinere) aflate în prelungirea

periostului. Substanţa lor fundamentală se numeşte condromucoid, iar fibrele

colagene au dispoziţie “în arcadă”, formând 4 straturi: zona superficială, zona de

tranziţie, zona radiară şi zona calcificată.

Cartilajul este lipsit inervaţie şi de vase fiind hrănit de la nivelul capsulei

sinoviale. Proprietăţile sale sunt: compresibilitatea, elasticitatea şi porozitatea.

9


3. Bureletul fibro-cartilaginos apare pentru compensarea suprafeţelor articulare

care lipsesc, el prelungind marginile cavităţilor. Are o bază, un vârf, 2 feţe (internă şi

externă) iar rolul său este de a mări suprafaţa articulară şi de a menţine extremităţile

osoase în contact.

3. Discurile şi meniscurile sunt structuri fibro-cartilaginoase şi

folosesc pentru menţinerea congruenţei suprafeţelor articulare, acţionând ca nişte

resorturi (veritabile amortizoare) pentru şocuri.

4. Capsula articulară este o formaţiune conjunctivă de

grosime variabilă, care continuă periostul celor 2 segmente osoase, prezentându-se ca

un manşon în jurul epifizelor, format din 2 straturi (extern-fibros şi intern-sinovial),

uneori cu prelungiri (ligamente capsulare). Fibrele capsulei sunt fie longitudinale fie

oblice, după traiectul forţelor care acţionează asupra lor.

5. Muşchii periarticulari au rolul unor ligamente active, tonice,

pentru a permite menţinerea în contact a suprafeţelor articulare, dar şi pentru a

facilita simultan mobilitatea articulară.

6. Sinoviala (stratul intern al capsulei articulare) conţine fibre

colagene (nu elastice) cu celule numite histiocite de tipul fibroblaştilor, care secretă

componenta mucoasă a lichidului sinovial. Are prelungiri externe (funduri de sac

sinoviale) şi interne (de tip vilozităţi sinoviale sau plăci adipoase), care umplu spaţiile

articulare pentru a menţine vidul articular.

7. Lichidul sinovial provine din filtrarea plasmei de la nivelul

articulaţiei şi din produsele de descuamare de pe faţa superficială a sinovialei

(mişcarea constituie deci factorul principal al producerii de lichid sinovial-sinovie). El

este uşor gălbui, cu pH=7,4 conţine mucină, monocite, limfocite, granulocite şi puţină

glucoză. Rolul său este triplu: de nutriţie (trofic), de curăţire şi de lubrefiere a

articulaţiei. Lichidul sinovial este în permanenţă schimbat, pentru a-şi putea îndeplini

funcţiile.

8. Vascularizaţia articulaţilor este realizată de ramuri

articulare din trunchiurile vasculare ale membrelor care realizează o reţea din care se

desprind arterele epifizare. Acestea se ramifică în interiorul capsulei şi formează

reţeaua intrasinovială. Sângele este colectat de vene care se întrepătrund cu arterele

formând anastomoze arterio-venoase, cu rol de reglare a aportului de sânge articular şi

epifizar.

10


9. Inervaţia articulaţiilor provine de la nervii micşti care

inervează şi celelalte componente ale aparatului locomotor. Unii nervi pot inerva chiar

mai multe articulaţii mari. Filetele nervoase se distribuie larg la componentele

articulare, după ce pătrund în articulaţie, fiind de 2 feluri: senzitive (aferente)-

mielinice sau amielinice- care dau terminaţiile nervoase libere, respectiv motorii

(aferente-efectoare) care au rol în realizarea mişcărilor articulare. Nervii prezintă

fenomenul de adaptare, dacă stimulul persistă prea mult.

Noţiuni de hidrodinamică şi de tribologie articulară

Un rol important al lichidului sinovial, cel de lubrefiere, stă la baza tribologiei

(studiul forţelor care permit la două corpuri solide alăturate să se deplaseze unul pe

celălalt). Forţele tangenţiale din timpul deplasării depind de: masa corpurilor, forma şi

natura chimică a suprafeţelor de contact, viteza de deplasare relativă, existenţa unui

lichid intermediar. Coeficientul de frecare σ se calculează raportând forţa necesară

deplasării F la masa corpurilor care se deplasează M, după formula: σ = M / F.

Lubrefierea articulară este un proces complex, realizat, în cazul lichidului sinovial, nu

datorită vâscozităţii ci compoziţiei sale chimice (greutăţii moleculare). Pentru

sinovială coeficientul de frecare este de 0,01 în timp ce pentru cartilaj acesta este de

0,003-0,03 (frecare minimă). Condiţiile hidrodinamice normale ale spaţiului articular

fac ca mişcările să se realizeze fără frecarea suprafeţelor articulare şi fără producerea

leziunilor de uzură.

11


CAP. V

NOŢIUNI DE BIOLOGIA LOCOMOŢIEI UMANE

Definiţia locomoţiei: este o deplasare a corpului în totalitate sau a

segmentelor sale, dintr-un punct în altul (faţă de un punct de referinţă). Este realizată

cu ajutorul aparatului locomotor (oase, muşchi, articulaţii).

Mişcarea este forma de existenţă fundamentală a materiei vii, în afara căreia

nu există viaţă. Ea este veşnică, absolută, iar repausul îi dă măsura, fiind opusul

mişcării.

Principalele forme de mişcare: mişcarea microparticulelor, mişcarea mecanică,

mişcarea fizică, chimică, biologică etc. Între ele există o legătură reciprocă, astfel

încât se poate înregistra o permanentă trecere a unei forme de mişcare în alta. Formele

superioare ale mişcărilor nu pot fi explicate complet, prin legile formelor inferioare.

Acestea din urmă nu sunt fundamentale ci numai auxiliare şi de aceea în înţelegerea şi

interpretarea mişcării biologice este necesară mai mult decât cunoaşterea legilor fizicii

sau chimiei.

Contractilitatea este modul de răspuns specific al muşchiului la acţiunea

factorilor externi.

Reflectivitatea este realizarea unor mişcări automate ca răspuns la stimuli

externi. În dezvoltarea acestei calităţi esenţiale superioare există 3 etape:

reflectivitatea aneurogenă, neuroidă şi nervoasă.

Tipurile de statică şi de locomoţie: statica şi locomoţia reptiliană, cvadrupedia

(poziţia “în 4 labe”) brahiaţia (locomoţia primatelor) şi

Poziţia şi deplasarea bipedă (caracteristică omului). Aceasta diferă de cea

ocazională bipedă de la alte specii. Membrele inferioare se întind din genunchi şi din

şolduri, iar curburile compensatoare apar la nivelul coloanei vertebrale. Rezultă

modificări funcţionale iimportante faţă de alte tipuri de statică/locomoţie:

1. Eliberarea membrelor superioare

2. Verticalizarea coloanei vertebrale, cu 24 de vertebre

mobile deasupra sacrului (care este segmentul de susţinere al coloanei, fiind parte

integrantă a bazinului). Rezultă o curbură principală (cifoza toracală) şi două curburi

compensatorii, situate deasupra şi dedesubt (lordoza cervicală şi lordoza lombară),

aspectul global din profil al coloanei fiind sinusoidal.

3. Orizontalizarea găurii occipitale, care permite o mare

dezvoltare a cavităţii craniene

12


4. Echilibrarea centrului de greutate care necesită multă

energie, şi intrarea în acţiune a unor reflexe de postură cu milioane de receptori şi

circuite nervoase şi interesarea a zeci de mii de centri nervoşi care coordonează

muşchii posturali. Centrul de greutate oscilează continuu între înainte şi înapoi,

respectiv stânga-dreapta şi sus-jos.

5. Lărgirea câmpului visual contribuie la mărirea creierului

şi evoluţia omului.

6. Modificarea lungimi membrelor (scurtarea membrelor

superioare, care ajung la 158,6% faţă de trunchi) şi lungirea celor inferioare (care

ating 172% faţă de trunchi). Astfel axa longitudinală a trunchiului în poziţie bipedă

este orientată cranio-caudal şi de jos în sus (invers ca la patrupede sau primate).

Evoluţia ontogenetică a mişcărilor la om

Embriogeneza aparatului locomotor este strâns legată de evoluţia mişcărilor de

la o vârstă la alta. Dezvoltarea motorie a omului, prezentată pe etape de vârstă, este

următoarea:

1. În prima lună copilul prezintă o postură simetrică, cu

predominanţa tonusului flexorilor. Poziţia este întins.

2. Din luna 1 – 4 se dezvoltă tonusul extensorilor, începând cu

capul, coloana, apoi şoldurile.

3. La 4 luni face mişcări simetrice cu mâinile şi poate urmării obiectele în

mişcare.

4. Între 4 – 6 luni apar primele reacţii de echilibru.

5. La 6 luni ridică capul şi începe să se folosească mai mult de o

mână (stânga sau dreapta).

6. Între 7 şi 8 luni se întoarce pe o parte, sta în genunchi şi pe

mâini.

7. Între 8 şi 10 luni se ridică în picioare.

8. La un an stă în picioare, perfecţionează mişcarea de apucare,

merge ţinut.

9. Între un an şi un jumătate merge singur cu o bază mare de

susţinere, nu se poate întoarce decât mergând în cerc.

10. La 2 ani aleargă, urcă scările, ţine creionul.

11. La 3 ani sare înapoi.

12. La 3 ani şi 6 luni stă pe un picior.

13


13. La 5 ani scrie, desenează, coase, cântă, etc.

Corpul omenesc ca un tot unitar

Este un concept larg întâlnit în medicină şi în anatomie, implicit, ca o sinteză a

structurilor şi funcţiilor sale, care vor fi prezentate pe larg în cursurile următoare.

Rezultat al evoluţiei organismelor vii şi al speciei, corpul uman este organismul cel

mai complex şi mai performant din natură.

Factorii morfo-funcţionali şi interdependenţa lor

La baza mişcării stau mecanismele rezultate din interdependenţa structură –

funcţie a aparatului locomotor. Organismul în mişcare este tot un întreg, mişcarea

prezentând: o etapă de iniţiere, faze intermediare şi repaus. La un moment dat

anumite mişcări se automatizează şi devin stereotipuri dinamice. Este important să

cunoaştem factorii externi care influenţează mişcarea: elasticitatea solului, acceleraţia

gravitaţională, etc.

Influenţa exerciţiilor fizice asupra formării corpului uman:

Urmând preceptul “funcţia creează organul”, putem spune că acţiunile

fiziologice sunt procese complexe desfăşurate în timp şi spaţiu, care au ca efect

modelarea structurilor. Forma şi funcţia pot fi private, deci, ca două faţete ale

aceluiaşi fenomen, care se condiţionează reciproc. Locomoţia, este dezvoltată prin

exerciţii fizice, fie în cazul activităţilor de muncă sau în diferite sporturi.

Structura ţesuturilor şi organelor sub influenţa factorilor mecanici

Exerciţiile fizice acţionează asupra ţesuturilor şi organelor prin declanşarea

unor forţe mecanice: de compresiune, de încovoiere, de torsiune, de forfecare, de

tracţiune. Toate aceste forţe rezultă mai ales din acţiunea gravitaţiei. În afara forţelor

mecanice externe asupra structurilor acţionează şi forţe interne rezultate din:

dezvoltarea şi creşterea lor, presiunea vasculară, procesele metabolice etc. Acţiunea

forţelor asupra structurilor este uramată de reacţiunea acestora, care constă în apariţia

stărilor: de tensiune, de eforturi unitare sau stare de stress (între o valoare minimă şi

una maximă). Starea de tensiune modelează, şi ea, structurile, astfel încât cu minim

de material să se dezvolte cu un efect maxim de rezistenţă la solicitări (construcţii

minime absolute). Acest fenomen este rezultatul adaptării mecanice la factorii externi,

de–a lungul evoluţiei filogenetice şi ontogenetice. Unul din scopurile educaţiei fizice

este de a întreţine aceste mecanisme în condiţii normale, şi de a le îmbunătăţi.

14


Schema raporturilor de interdependenţă

Raporturile de interdependenţă dintre factorii morfo – funcţionali care execută

mişcarea (SNC fiind pupitrul de comandă al mişcării) sunt reprezentate de interrelaţia

între mediu şi exerciţiile fizice adaptative. Organismul, ca tot unitar, prezintă structuri

morfo–funcţionale pentru realizarea mişcărilor, a căror interdependenţă este realizată

prin mecanisme nervoase. Coordonarea tuturor factorilor implicaţi în mişcare duce la

realizarea corectă a acesteia şi, implicit, la performanţa sportivă.

15


CAP. VI

MECANISMELE GENERALE ALE LOCOMOŢIEI

Introducere

Mişcarea locomotorie rezultă prin interacţiunea între forţele interne ale

organismului şi cele externe ale mediului.

Forţa este orice cauză care modifică sau tinde să modifice starea de repaus

sau de mişcare a unui corp. Ramura mecanicii care se ocupă cu studiul forţelor se

numeşte dinamică. Ramura biologiei care se ocvupa cu studiul fortelor declanşate, sau

care acţionează asupra corpurilor animale se numeşte biodinamică. Mişcarea apare ca

o modificare a pozitiei corpurilor, sau a părţilor acestora. Ştiinţa care studiază formele

şi aspectele mişcărilor în timp şi spaţiu se numeşte cinematică. Aplicarea cinematicii

la formele biologice poartă numele de biocinematică.

Reperul este acel punct sau plan considerat convenţional fix, la care se

raportează orice mişcare, considerată relativă. Punctele fixe poartă numele de repere

ale mişcării, fără de care aceasta nu ar putea fi studiată.

Direcţia de mişcare reprezintă traiectoria mişcării pe cele 3 dimensiuni

(orizontală: înainte şi inapoi, verticală: în sus şi în jos, şi laterală: dreaptă şi stângă).

Direcţia mişcării poate fi rectilinie sau curbilinie. Dacă mai multe puncte se mişcă

simultan pe o direcţie rectilinie avem de–a face cu o mişcare de translaţie, iar dacă

aceste puncte se mişcă pe o traiectorie curbilinie vorbim despre o mişcare de rotaţie.

Viteza şi acceleraţia

Reperul reprezintă componenta mişcării legată de spatiu, dar mişcarea mai

trebuie interpretată şi în funcţie de timp. Din acest punct de vedere se caracterizează

viteza ca fiind spaţiul parcurs de un obiect aflat în mişcare în unitatea de timp.

Acceleraţia reprezintă evoluţia vitezei în sensul creşterii sau scăderii valorii sale, pe

durata efectuării mişcării. Astfel vorbim despre mişcări uniforme, accelerate sau

decelerate. Acceleraţia gravitaţională notată “g” reprezintă componenta acceleraţiei

prin care pământul acţionează asupra tuturor corpurilor aflate sub influenţa forţei sale

gravitaţionale.

Forţele interne

Corpul uman reprezintă un transportor şi un transformator de energie (fizică,

chimică şi biologică) prin intermediul metabolismului şi locomoţiei. Energia rezultată

în urma proceselor metabolice celulare generează forţele interne. Succesiunea forţelor

16


interne care stau la baza realizării unei mişcări este următoarea: impulsul nervos →

contracţia musculară → actiunea pârghiei osoase→ mobilitatea articulară.

Impulsul nervos este prima forţă internă a mişcării, care are ca suport

morphologic arcul reflex format din: segmentul receptor, calea senzitivă (aferentă),

centrul nervos, calea motorie (eferentă) şi efectorul.

Organele de simţ sau analizatorii sunt răspunzătoare de înregistrarea

condiţiilor permanent schimbătoare ale mediului extern şi intern. Analizatorul este un

sistem funcţional unitary, format dintr-un segment periferic (receptorul), un segment

aferent de conducere (reprezentat de căile senzitive şi senzoriale) şi un segment

central de analiză şi integrare a informaţiei (centrul nervos). După localizarea

receptorilor aceştia sunt exteroceptori (care culeg informaţii de la excitanţii externi),

interoceptori (care culeg informaţii de la organele interne) şi proprioceptori (care

culeg informaţii de la componentele aparatului locomotor).

Funcţiile maduvei spinării constau în: funcţia de transmitere a informatiei,

funcţia reflexă si funcţia efectoare. Transmisia se face de la segmentul receptor pe căi

specifice ascendente sensitive şi senzoriale, către centrii nervoşi medulari sau

superiori. În aceşti centrii se exercită funcţia reflexă care constă în generarea

impulsului nervos efector, care va fi transmis pe căi descendente specifice către

muşchi sau glande.

Rolul cerebelului (creierul mic) este deosebit de important în asigurarea

echilibrului mişcării şi în efectuarea acesteia. El are 3 funcţii importante: funcţia

stenică, funcţia tonică şi funcţia statică. Prin aceste funcţii el intervine în procesele de

coordonare a mişcărilor voluntare şi de păstrare a echilibrului.

Rolul scoarţei cerebrale se realizează prin centrii nervosi senzitivi, motori si

de asociaţie. Centrii senzitivi sunt segmental de analiza şi integrare a informatiilor, iar

centrii motori sunt cei care declanşează reflexele, sau mişcările voluntare.

Căile motorii pornesc din centrii corticali si subcorticali şi sunt reprezentate

de sistemul piramidal (răspunzător de mişcările voluntare fine) şi sistemul

extrapiramidal care răspunde de mişcările involuntare automate şi de mentinerea

tonusului muscular. Calea finală motorie comună este reprezentată de axonii

neuronilor motori din coarnele anterioare ale măduvei, care se distribuie prin

intermediul plăcilor motorii (joncţiunile neuro-musculare) la organele efectoare

(muşchi striaţi sau netezi, respectiv glande exocrine sau endocrine).

17


Actul reflex reprezintă expresia fiziologică a arcului reflex, care determină

apariţia mişcării. Fiecare mişcare este controlată şi reglată prin intermediul feed–back-

ului care reprezintă procesul de aferentaţie inversă, ce stă la baza activităţii

cibernetice a creierului. Acesta este reprezentat de aşa–numita buclă γ (care porneşte

din alţi neuroni motori, tot din coarnele anterioare ale măduvei spinării) şi care

acţionează prin intermediul analizatorului motor sau kinestezic, reprezentat în special

de fusurile neuro – musculare.

Timpul de reacţie este durata între aplicarea stimulului şi iniţierea mişcării.

El depinde de viteza cu care impulsul nervos parcurge componentele arcului reflex,

precum şi de viteza de contracţie a muşchiului. Timpul de reacţie poate fi scurtat prin

creşterea vitezei de reacţie, în urma antrenamentelor specifice. La baza efectuării

mişcării stau potenţialele de acţiune atât ale neuronilor cât şi ale muşchiului striat.

Contracţia musculară se realizează prin jocul coordonat al unităţilor motorii

(reprezentate de fibrele nervoase efectoare împreună cu muşchii pe care îi inervează).

Pentru fiecare moto-neuron α din coarnele anterioare medulare sunt afectate 120 –

180 de fibre musculare care constituie un miotom. Neuronii motori determină

contracţii musculare dacă impulsul generat de ei are o anumită intensitate prag,

contracţia fiind maximală, conform legii “totul sau nimic”. Intensitatea de contracţie

poate fi totuşi modulată prin variaţia frecvenţei impulsurilor nervoase.

Tonusul muscular reprezintă starea specială de semicontracţie permanentă a

muşchilor, prin care aceştia pot trece fără leziuni de la repaus la activitate. Tonusul

este un fenomen constant realizat pe cale reflexă prin reflexul de întindere (reflex

miotatic sau stretch). Prin acest reflex fusurile neuro-musculare informează permanent

centrii superiori asupra oricărei modificări de dimensiunea muşchilor, având ca efect

contracţia musculară. După tipul de contracţie putem întâlni următoarele variante:

contracţia izometrică (fără lucru mecanic), contracţia izotonică (în care se produce

deplasare), contracţia pliometrică şi contracţia în electro-stimulare.

Sincronizarea acţiunilor musculare reprezintă împărţirea mişcării prin

intrarea în acţiune a unor grupe cuplate de muşchi, dintre care unii sunt favorabili

mişcării (agonişti), iar alţii se opun mişcării (antagonişti) limitându-i amplitudinea.

Muşchii de fixare susţin segmental în poziţia cea mai utilă, iar muşchii neutralizatori

suprimă mişcările secundare şi intervin după terminarea mişcării. Muşchii nu

acţionează izolat ci sub forma unor lanţuri musculare cinematice, după cum nici

18


articulaţiile nu se mişcă izolat ci prin intermediul lanţurilor articulare, rezultând

mişcări sumative.

Clasificarea mişcărilor:

a) După intensitatea şi viteza lor:

1. Mişcări de tensiune slabă (scrisul, etc)

2. Mişcări de tensiune rapidă (mişcări de forţă)

3. Mişcări balistice (aruncări, loviri etc.)

4. Mişcări de oscilaţie (pendulări)

b) După direcţia de mişcare:

1. Mişcări rectilinii

2. Mişcări angulare sau rotatorii

3. Mişcări curbilinii

c) După planul în care este dispusă axa de mişcare :

1. În plan frontal: flexia şi extensia

2. În plan sagitar (antero-posterior): abducţia şi adducţia

3. În mai multe planuri: circumducţia

4. În axul lung al segmentului: rotaţia.

Mişcări voluntare şi involuntare reprezintă împărţirea lor în funcţie de

centrii motori care le generează şi de căile pe care sunt transmise. Mişcările

voluntare sunt conştientizate, la început nediferenţiate, slabe şi lente. Ulterior, prin

repetare, se întăresc, se permanentizează şi se perfecţionează, devenind reflexe

condiţionate sau stereotipuri dinamice. Mişcarea inconştientă se realizează reflex,

automat, fără participarea. sau cu participare foarte redusă, din partea centrilor nervoşi

superiori.

Forţa musculară reprezintă cantitatea de energie mecanică dezvoltată de un

muşchi, având ca efect menţinerea posturii, sau deplasarea unor segmente sau a

organismului în totalitate.

Factorii care determină intensitatea forţei musculare:

1. Secţiunea fiziologică a muşchiului (1 cm2 de muşchi dezvoltă 5 – 8 kg

forţă).

2. Lungimea fibrelor: mşchii lungi au amplitudine mare de mişcare (muşchi

de viteză) în timp ce muşchii scurţi au amplitudine mică (muşchi de forţă).

19


3. Combinarea secţiunii cu lungimea fibrelor este dată de formula:

F = SF x S x 10 unde F – forţa iar S – secţiunea.

4. Greutatea uscată a corpului muscular: se obţine prin deshidratarea

muşchiului şi a tendoanelor (reprezintă 25 – 30% din masa muşchiului în viu).

Pârghiile osoase reprezintă a 3–a forţă care intervine în realizarea mişcărilor.

Segmentele osoase pe care acţionează muşchii se comportă ca nişte pârghii din fizică.

La o pârghie mecanică se recunosc 3 puncte de aplicare a forţelor: punctul de sprijin

S, punctul de rezistenţă R şi punctul de aplicare a forţei motorii F. Funcţia mecanică a

pârghiilor se deduce din formula lor de echilibru: F x l = R x r în care l = braţul forţei,

F = forţa, R = rezistenţa, r = braţul rezistenţei. Pârghiile de gradul I (cu S la mijloc)

sunt pârghii de echilibru, cele de gradul II (cu R la mijloc) sunt pârghii de forţă, iar

cele de gradul III (cu F la mijloc) sunt pârghii de viteză.

Segementele osoase ca pârghii

La pârghia osoasă sprijinul S este axa biomecanică a mişcării, rezistenţa R este

dată de greutatea corpului sau segmentului care se mişcă, iar F este inerţia pe

segmentul osos al muşchiului care realizează mişcarea. Numai într-o singură situaţie

întâlnim în corpul omenesc un exemplu de pârghie de gradul II, când individul se

ridică pe vârful degetelor. În rest întâlnim pârghii de gradul II si cele mai numeroase

pârghiile de gradul III. Acestea sunt pârghii de viteză permiţând deplasări foarte mari.

Distanţele dintre punctele de aplicare a rezistentei R, a forţei F şi a sprijinului S

determină caracteristicile unei pârghii.

Descompunerea forţelor musculare rezultă după paralelogramul forţelor şi

se face pe două componente: una musculară şi alta articulară, de menţinere a

suprafeţelor osoase.

Momentul muşchiului reprezintă raportul dintre muşchi şi pârghia lui, în

funcţie de faza acţiunii. Faza de acţiune în care incidenţa perpendiculară îi permite un

maxim de acţiune se numeşte momentul muşchiului. Momentul muşchiului reprezintă

produsul dintre forţa musculară si braţul virtual al pârghiei.

Forţa de acţiune a pârghiilor

Pentru a calcula forţa necesară deplasării unei greutăţi P folosim formula:

F=P (OB/Oa) x sinα) în care P = greutatea, OB=lungimea totală a deplasării,

OA=braţul virtual al pârghiei α = unghiul braţului de pârghie virtual. În general

muşchiul dispune, deci, de un maxim de forţă când ajunge în vecinătatea lungimii lui

20


mijlocii. De aceea determinarea capacităţii funcţionale musculare trebuie făcută în

poziţia în care muşchiul se află la lungimea lui mijlocie.

Mobilitatea articulară este determinată secundar de lucrul mecanic al

muşchiului şi reprezintă un factor activ al mişcării. Muşchii efectuează mişcarea, dar

direcţia acesteia este imprimată de orientarea anatomică a axei principale articulare.

Axele biomecanice ale articulaţiilor există în funcţie de gradele de libertate ale

articulaţiei respective. Axa reprezintă linia situată într-un anumit plan, în jurul căruia

unul din segmentele osoase se deplasează faţă de celălalt. Axa poate fi fixă sau se

poate deplasa odată cu segmentul.

Mişcări active şi pasive

Prin mişcare pasivă se înţelege mişcarea executată de o forţă exterioară. Prin

mişcarea activă se înţelege mişcarea executată de subiect cu ajutorul propriilor sale

grupe musculare. De obicei amplitudinea mişcărilor pasive este mai mare decât a

celor active.

Cupluri şi lanţuri motrice

Acţiunea simultană a cuplurilor şi lanţurilor motrice se face astfel:

Cupluri de forţe:

În timpul mişcării se realizează atât forţele active cât şi cele contrarii, formând

împreună cupluri de forţă. Cuplul este format din două forţe paralele care acţionează

asupra pârghiilor în direcţii opuse.

Cupluri cinematice

Două segmente mobile apropiate realizează un cuplu cinematic. În mecanică

se descriu 3 cupluri cinematice: de translaţie, de rotaţie şi helicoidale.

Lanţuri cinematice

Cuplurile cinematice se leagă între ele realizând lanţuri cinemetice, de 2 feluri:

închise respectiv deschise. Lanţul cinematic I inchis are ambele capete fixate. Lanţul

cinematic deschis are un capăt liber. După localizare pot fi descrise 3 lanţuri

cinematice principale: 1.al trunchiului, gâtului şi capului; 2. al membrului superior; 3.

al membrului inferior.

Lanţuri musculare

Grupele musculare care deservesc un lanţ cinematic se numesc lanţuri

musculare. Acestea acţionează fie static, fie dynamic. Uneori în alcătuirea lanţurilor

musculare intră numai porţiuni din anumiţi muşchi. Reglarea mişcărilor acestor

21


lanţuri musculare se face datorită capacităţii plastice a scoarţei cerebrale de a stabili

legături temporare între diferite zone neuronale.

Există 3 categorii de lanţuri musculare: 1. Lanţul muscular al triplei flexi; 2.

Lanţul muscular al triplei extensii; 3. Lanţurile musculare de postură.

Forţele externe:

În realizarea mişcării, pe lângă forţele intern acţionează şi forţe externe. Cea

mai importantă este forţa gravitaţională, la care se adaugă: presiunea atmosferică,

rezistenţa mediului, forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin, forţa de frecare şi alte

categorii de rezistenţe exterioare.

22


CAP. VII

ANATOMIA FUNCŢIONALĂ ŞI BIOMECANICA SEGMENTELOR

APARATULUI LOCOMOTOR

Capul

Extremitatea cefalică prezintă 2 regiuni distincte: neurocraniul (care

adăposteşte encefalul) şi viscerocraniul (care reprezintă oasele feţei).Totalitatea

oaselor capului formează craniul.

- Articulaţiile dintre oasele cutiei craniene se numesc suturi. Faţa externă a

oaselor cutiei craniene este învelită de periost, în timp ce pe faţa internă se află dura

mater. Ea aderă de os, contribuind la creşterea rezistenţei craniului.

Fig.4 Craniul, vedere laterală de ansamblu (după GRAY)

Neurocraniul (cutia craniană) prezintă o boltă craniană şi o bază a craniului.

Oasele neurocraniului sunt în număr de 8:

- 2 perechi (oasele temporare şi parietale);

- 4 neperechi (frontal, etmoid, stefonid şi occipital);

23



Fig.5 Craniul, vedere de ansamblu, plan frontal (după GRAY)

Aparţin exclusiv bazei: etmoidul şi sfenoidul. Baza craniului are 2 feţe: endobaza,

respectiv exobaza.

Fig.6 Endobaza (după GRAY)

24




Fig. 7 Exobaza (după GRAY)

Viscerocraniul este format din 14 oase, dintre care 6 sunt perechi şi 2 sunt

neperechi. El este centrat de osul maxilar, os pereche fixat de baza craniului, precum

şi de un os nepereche, mandibula, articulat prin articulaţia temporo-mandibulară de

baza craniului. Viscerocraniul este adaptat funcţiei de masticaţie, respiraţie şi

limbajului articular. Legarea capului de coloana vertebrală se face prin articulaţia

cranio-vertebrală.

25



Descrierea scheletului extremităţii cefalice:

Osul frontal are o porţiune verticală (scuamă, solz), două orizontale (orbitale)

şi una nazală.

- Solzul face parte din bolta craniului, şi are 2 feţe: externă

convexă şi internă concavă.

- Faţa externă prezintă bosele frontale (laterale, respective

medio-inferioară numită glabella + sutura metopică). Limita inferioară a feţei externe

formează arcadele sprâncenare (orbitare) care prezintă extern procesul (apofiza)

zigomatică iar intern orificiul supraorbitar.

Fig. 8 Frontalul faţa externă (după GRAY)

- Faţa internă prezintă median creasta frontalului, care se

continuă cu şanţul sagital în care este prezentă o porţiune a durei mater numită “coasa

creierului”, iar pe toată suprafaţa feţei intene se află impresiuni (reliefuri neregulate)

datorate circumvoluţiilor cerebrale.

Fig. 9 Frontalul, faţa internă (după GRAY)

26




- Porţiunile orizontale, orbitale, formează o parte din plafonul

orbitei iar antero extern fosele glandelor lacrimale.

- Porţiunea nazală prezintă incizura etmoidală prin care se

articulează cu osul etmoid şi spina nazală prin care se leagă cu oasele nazale.

- În grosimea frontalului se află 2 sinusuri (cavităţi pneumatice)

care se deschid în meaturile conjunctive.

Osul etmoid are o lamă orizontală (ciuruită) una verticală şi 2

mase laterale (labirinte).

Fig. 10 Etmoidul, vedere de sus (după GRAY)

- Lama ciuruită (cribriformă) are o parte verticală (apofiza

crista galli – creasta de cocoş) – porţiunea superioară şi o lamă perpendiculară

(inferioară) care împreună cu osul vomer formează septul nazal.

Fig. 11 Etmoidul, vedere posterioară (după GRAY)

- Labirintul (situat latero-inferior de lama ciuruită) are un

perete extern (plan, neted) care face parte din peretele intern al orbitei numit lama

orbitară (situată între oasele lacrimale şi aripa nazală) şi un perete intern care este o

parte din peretele extern al fosei nazale, cu 2 cornete: superior şi mijlociu care

alcătuiesc meatul nazal.

- Structura labirintului cuprinde lame şi lamele osoase dispuse

astfel încât să delimiteze 8-9 cavităţi, numite impropriu “celule”.

Osul sfenoid este situat în mijlocul bazei craniului (între etmoid

27




şi frontal pe de o parte şi occipital, temporal pe de alta). Are o formă spefiică, de

fluture cu 3 părţi: corp, aripi şi apofizele pterigoide.

- Corpul sfenoidului are forma unui cub neregulat cu 4 feţe:

superioară (şaua hipofizei), posterioară – lama patrulateră + tuberculul chiasmei,

anterioară – tuberculul şeii + chiasma optică, care prezintă la capete orificiile optice.

În grosimea sa sfenoidul conţine sinusurile omonime, care comunică cu fosele nazale.

- Feţele laterale prezintă fiecare şanţul carotidian.

- Aripile mici se prind antero-lateral pe corp. Sunt dispuse

orizontal, au formă triunghiulară şi se termină cu apofizele clinoide anterioare,

completează posterior plafonul orbitei şi prezintă orificiile optice.

Fig. 12 Sfenoidul, vedere de sus (după GRAY)

- Aripile mari sunt tot laterale, dar inferior şi posterior faţă de

cele mici, fiind despărţite de cele mici prin fisura orbitală (sfenoidală) străbatută de

ramuri ale nervilor cranieni: III, IV, V(ramura oftalmică), VI. Mai sunt prezente

orificiul oval, străbătut de ramura mandibulară a nervului V şi orificiul spinei prin

care trec artera şi vena menigee mijlocie.

Fig. 13 Sfenoidul, vedere antero-inferioară (după GRAY)

28




- Apofiza pterigoidiană (situată la nivelul exobazei) prezintă o lamă externă şi

una internă situate în vecinătatea fosei pterigoidiene.

Fig. 14 Sfenoidul, vedere posterioară (după GRAY)

Osul occipital: situat postero – meridian prezintă:

- Orificiul (gaura) occipitală – foramen magnum – prin care

trec bulbul cerebral şi arterele vertebrale;

- Este format din: un corp (procesul basilar), 2 condili,

apofizele jugulare şi solzul occipitalului;

- Corpul prezintă 2 feţe: una aparţinând exobazei numită

tuberculul faringian şi cealaltă endobazei: cu şantul basilar în care este adăpostită

puntea lui Valorio şi porţiunea superioară a bulbului;

- Condilii sunt: anterior cu orificiul nervului hipoglos (perechea

XII de nervi cranieni) şi posterior pe unde trec vase de sânge;

- Apofizele jugulare formează împreună cu stânca osului

temporal gaura ruptă posterioară (jugulară) pe unde trec: nervul glosofaringian, nervul

vag, nervul spinal şi vena jugulară internă;

- Solzul (scuama) prezintă o faţă externă care are pe mijloc:

protuberanţa occipitală externă, creasta occipitală externă şi liniile cefei (nucale)

superioară şi inferioară, care delimitează între ele planul nucal.

29



Fig. 15 Occipitalul –faţa internă (după GRAY)

- Faţa internă prezintă pe mijloc: protuberanţa occipitală internă, creasta

ocipitală internă, şanţul sinusului sagital şi şanţurile sinusurilor transversale care se

deschid în orificiile jugulare, delimitând: anterior două fose cerebeloase (care

adăpostesc emisferele cerebeloase) iar posterior două fose cerebrale (care adăpostesc

emisferele cerebrale).

Fig. 16 Occipitalul faţa externă (după GRAY)

Osul parietal: este un os pereche, care aparţine exclusiv boltei

cerebrale. Este delimitat posterior de solzul frontalului şi se articulează cu: solzul

occipitalului, solzul temoporalului şi aripile mari ale sfenoidului. Este format din 2

părţi:

- Faţa externă, convexă prezintă liniile temporale superioară şi

30




inferioară;

Fig. 17 Parietalul, faţa externă (după GRAY)

- Faţa internă concavă prezintă impresiunile circumvoluţiilor

cerebrale, ale vaselor de sânge, care delimitează girusurile cerebrale;

Fig. 18 Parietalul, faţa internă (după GRAY)

Osul temporal: este un os pereche, aparţinând atât bolţii cât şi

bazei craniului. Porţiunile sale sunt: stânca (piramida) reprezentată de apofiza

mastoidă, porţiunea timpanică, porţiunea hioidă şi solzul (scoica).

- Porţiunea mastoidă prezintă 4 feţe: 2 superioare, aparţinând

endocraniului, 2 inferioare aparţinând exocraniului, o bază (apofiza mastoidă propriu

– zisă) şi un vârf, care prezintă orificiul intern al canalului carotidian. Între: vârful

piramidei, corpul sfenoidului şi aripa mare a sfenoidului se delimitează gaura ruptă

anterioară.

- Faţa internă prezintă foseta lui Gasser (Meckel) care cuprinde

31




ganglionul omonim. În plus mai cuprinde eminenţa arcuată, cu canalul semicircular

superior, precum şi orificiul auditiv intern în care sunt prezente ramurile nervilor

cranieni: IX şi VIII, precum şi artera auditivă internă;

Fig. 19 Temporalul, faţa internă (după GRAY)

- Porţiunea externă este formată din: o zonă timpanică,

continând conductul auditiv cu cele 2 laturi ale sale (externă şi inferioară), oirificiul

extern al canalului carotidian, fosa venei jugulare şi apofiza stiloidă care aparţine

porţiunii hioide a temporalului. La bază această apofiză prezintă orificiul stilo –

mastoidian prin care trece nervul cranian X;

Fig. 20 Temporalul, faţa externă (după GRAY)

- Baza (mastoida) este formată din componente numite

impropriu “celule” şi intern prezintă şanţul muşchiului digastric;

- Solzul are o faţă externă (fosa temporală) cu apofiza

32




zigomatică şi cu cavitatea glenoidă şi o faţă internă care prezinta amprentele

circumvoluţiilor cerebrale. În grosimea oaselor temporale se află: conductul auditiv

intern, canalul carotidian şi canalul facial.

Fig. 21 Temporalul, secţiune transversală (după GRAY)

VISCEROCRANIUL:

Este format din: oase pereche: maxilarul, premaxilarul, palatinul, lacrimalul,

nazalul, cornetele nazale inferioare şi osul zigomatic (malar) şi oase nepereche:

vomerul, mandibula şi hioidul.

Maxilarul: este format dintr-un corp şi 4 prelungiri: frontală, zigomatică,

palatină şi alveolară.

Fig. 22 Maxilarul, faţa externă (după GRAY)

- Corpul (piramida) de formă triunghiulară, are 4 feţe:

anterioară, subtemporală, nazală şi orbitală, şi prezinta un sinus maxilar care este

delimitat de meatul mijlociu. Faţa anterioară prezintă orificiul suborbital, prin care

trece un ram al nervului maxilar, iar pe mijloc incizura nazală (fosa canină). Faţa

subtemporală prezintă inferior tuberculul (apofiza maxilară) cu canalele alveolare prin

33




care trec nervii şi arterele temporale. Faţa nazală formează peretele lateral al foselor

nazale şi prezintă orificiul Highmore, iar în grosime prezintă sinusul maxilar. Pe

aceiaşi faţă anterior există un şanţ ce delimitează canalul naso – lacrimal iar inferior o

creastă ce se articulează cu cornetele nazale inferioare. Faţa orbitala ia parte la

formarea planşeului orbitei;

- Apofiza frontala prezintă creasta lacrimală, care delimitează şanţul lacrimal;

- Apofiza zigomatică se articulează cu osul malar;

- Apofiza palatină, împreună cu cea de pe partea opusă fac parte din palatul osos

şi

planşeul nazal;

Fig. 23 Maxilarul, faţa nazală (după GRAY)

- Apofiza alveolară participă la formarea arcadelor dentare, cu excepţia dinţilor

incisive.

Fig. 24 Palatul dur şi arcadele dentare superioare (după GRAY)

Osul premaxilar: prezintă anterior apofiza premaxilară, în care se

34




leagă de osul maxilar şi delimitează gaura palatină anterioară. Acest os poartă

alveolele dinţilor incisive superiori.

Osul palatin: Este format din 2 lame: orizontală (completează

bolta palatină) şi verticală (ia parte la formarea peretelui lateral al foselor nazale).

Fig. 25 Palatinul, faţa nazală (după GRAY)

Fig. 26 Palatinul, faţa posterioară (după GRAY)

Osul zigomatic (malar): formează pomeţii fiind format din 3 feţe:

anterioară, orbitală şi posterioară şi 3 apofize: frontală, temporală şi maxilară.

- Faţa anterioară este convexă şi netedă;

Fig. 27 Zigomaticul, faţa temporală (după GRAY)

- Faţa orbitală, netedă ia parte la formarea peretului lateral şi inferior al orbitei;

- Faţa posterioară delimitează anterior fosa temporală;

35





Fig. 28 Zigomaticul, faţa internă (după GRAY)

- Apofiza frontală face parte din peretele lateral al orbitei;

- Apofiza temporală ia parte la formarea arcadei zigomatice (pometul

obrazului);

- Apofiza maxilară se articulează cu osul maxilar.

Osul lacrimal (unghiul intern al orbitei) este de formă patrulateră cu o creastă

verticală care delimitează o porţiune plană posterioară şi alta concavă anterioară (care

împreună cu apofiza frontală a osului maxilar delimitează foseta sacului lacrimal).

Fig. 29 Lacrimalul, faţa orbitală (după GRAY)

Osul nazal este un os patrulater, care împreună cu simetricul său formează un

plan, de

formă asemănătoare acoperişului unei case, numit proeminenţă nazală.

Fig. 30 Nazalul, faţa externă (după GRAY)

36





Fig. 31 Nazalul, faţa internă (după GRAY)

Cornetele inferioare iau parte la formarea peretului lateral al foselor nazale,

independent de osul etmoid şi prezintă la marginea superioară o apofiză lacrimală

(parte a canalului naso – lacrimal).

Fig. 32 Cornetul inferior, faţa internă (după GRAY)

Fig. 33 Cornetul inferior, faţa externă (după GRAY)

Osul vomer continuă lama perependiculară a etmoidului, iar marginea posterioară

a sa

delimitează coanele (orificiile nazale interne).

Fig. 34 Vomerul (după GRAY)

Mandibula (unicul os mobil al feţei) e format dintr-un corp şi 2 ramuri.

37






Fig. 35 Mandibula, faţa externă (după GRAY)

- Corpul prezintă o faţă superioară (ce cuprinde alveolele dinţilor inferiori), pe

mijloc un trigon mandibular (mentonier) cu protuberanţa mentonieră (bărbia) şi 2

tuberculi, extern cu orificiile mentoniere (cu ramuri ale nervului mandibular şi vase de

sânge), iar intern 2 apofize genii care dau inserţia muşchilor omonimi. Tot aici e

prezentă şi fosa: digastrică, sublinguală şi mandibuală.

Fig. 36 Mandibula, faţa internă (după GRAY)

- Ramurile prezintă la capete condilii (apofizele articulare) şi apofizele

coronoide,

între care se delimitează incizura semilunară, iar la partea internă orificiul mandibular

(prin care trec nervul mandibular şi vase de sânge).

Osul hioid situat în unghiul făcut de craniu cu coloana cervicală.

Este un os sesamoid,

în formă de potcoavă ce prezintă pe mijloc un corp alungit transversal şi convex

anterior, iar lateral 2 prelungiri (coarne), mari şi mici.

38




Fig. 37 Hioidul, faţa anterioară (după GRAY)

COLOANA VERTEBRALĂ:

Fig.38 Coloana vertebrală, vedere de ansamblu (după GRAY)

Este formată din 33 – 34 vertebre, fiecare luând parte la formarea acestui ax al

corpului: flexibil, rezistent, care protejează măduva spinării şi susţine capul. Poziţia

coloanei este mediană şi posterioară, fiind formată din următoarele porţiuni:

- Cervicală cu 7 vertebre;

- Toracală (dorsală) cu 12 vertebre;

- Lombară cu 5 vertebre;

- Sacrată cu 5 vertebre sudate care formează osul sacru;

- Coccigiană cu 4-5 vertebre sudate care formează osul coccis;

Vertebra - tip este formată dintr-un corp vertebral şi un arc vertebral. Corpul

39




vertebral are forma unui segment de cilindru, situat anterior, cu 2 feţe: superioară şi

inferioară, ce vin în contact cu discurile intervertebrale. Arcul vertebral este alcătui

din 2 pediculi şi 2 lame. Pediculii se leagă cu corpul vertebral, prezentând 2 incizii

(superioară şi inferioară) care delimitează găurile de conjugare (intervertebrale) prin

care trec rădăcinile nervilor spinali. Lamele, sunt porţiuni lăţite pe linia mediană şi se

continuă cu apofizele spinale. Între pediculi şi lamă sunt situate apofizele articulare

(superioară, inferioară şi transversă). La mijloc se delimitează gaura (orificiul)

rahidian, vertebral sau neural, care prin suprapunere formează canalul medular, în

care este adăpostită măduva spinării.

Coloana cervicală este formată din vertebre – tip cervicale, formate dintr-un corp

mic,

alungit transversal şi din apofize semilunare situate pe faţa latero-superioară. Apofiza

spinoasă este scurtă şi bifurcată. Apofizele costo-vertebrale reprezintă ultimele

prelungiri ale coastelor, fiind suportul arterelor cerebrale. Orificiul vertebral este larg

şi are un contur triunghiular;

Fig. 39 Vertebra-tip cervicală, vedere de sus (după GRAY)

Fig. 40 Vertebra-tip cervicală, vedere laterală (după GRAY)

- Osul Atlas nu are corpi vertebrali (acesta fiind reprezentat de apofiza

odontoidă a

osului inferior – axis). Cuprinde 2 mase laterale, 2 arcuri anterior şi posterior, fiecare

cu un tubercul intern, respective extern. Arcul anterior prezintă o fosetă pentru

articularea cu apofiza odontoidă a axisului. Arcul posterior prezintă şanţul arterelor

vertebrale. Faţa superioară are 2 mase laterale, ce delimitează 2 fosete articulare

superioare (glenoide).

40




Fig. 41 Atlas, vedere de sus (după GRAY)

- Osul Axis prezintă in mod particular apofiza odontoidă, care reprezintă corpul

vertebral al Atlasului.

Fig. 42 Axis, vedere de sus (după GRAY)

Coloana toracală: prezintă o vertebră – tip cu un copr cilindric, care are pe faţa

laterală 2 fosete pentru coastele superioară şi inferioară, o apofiză spinoasă cu aspect

alungit şi înclinat în jos, o apofiză transversă bine dezvoltată cu o fosetă pentru

tuberculul postal, între toate delimitându-se orificiul vertebral mic şi de formă

circulară.

Fig. 43 Vertebre toracale (după GRAY)

Coloana lombară este formată din vertebra – tip care prezintă un corp vertebral

voluminos, alungit transversal (reniform), o apofiză spinoasă orizontală turtită lateral,

41





un proces costiform, tuberculi accesorii şi suprafeţe articulare superioară şi inferioară

care se continuă cu tuberculii mamilari.

Fig. 44 Vertebra-tip lombară, vedere laterală (după GRAY)

Fig. 45 Vertebra lombară, vedere de sus (după GRAY)

Coloana sacrată este de forma unei piramide patrulatere cu baza superioară şi vârful

inferior prezentând: o faţă dorsală, una anterioară, 2 laterale şi 2 margini.

- Faţa dorsală prezintă creasta mediană, şanţurile sacrale, crestele sacrale

intermediare articulare, orificiile sacrale dorsale, crestele sacrale laterale prevăzute cu

coarnele mari (superior) şi coarnele mici (inferior).

- Faţa anterioară prezintă pe mijloc corpurile vertebrale sudate ale vertebrelor

Fig. 46 Sacrul, faţa pelvină (după GRAY)

42





sacrale, pe lateral orificiile sacrale anterioare, iar adiacent rudimentele coastelor

sacrale.

- Feţele laterale prezintă suprafeţele articulare unde se articulează cu oasele

coxale şi aripioarele sacrate.

- În grosimea osului se află canalul sacrat care conţine coada de cal (nervii

Spinali ai regiunii lombare şi sacrale) şi filum terminale (ultima porţiune a măduvei

spinării).

- Orificiul inferior al sacrului se numeşte hiatusul sacral.

Osul coccis este un os rudimentar format din 4 – 5 vertebre sudate, reduse la corpul

vertebral (cu excepţia primei vertebre care prezintă apofize articulare şi laterale). În

partea superioară a coccisului sunt prezente 2 prelungiri numite impropriu “coarne” .

Oasele sacru, coccis şi coxale formează împreună scheletul bazinului.

Fig. 47 Sacrul, vedere din lateral (după GRAY)

43



TORACELE

Fig.48 Toracele, vedere din faţă (după GRAY)

Fig. 49 Toracele, vedere din spate (după GRAY)

COASTELE:

- Sunt 12 perechi de arcuri osoase alungite şi de formă concavă spre interior.

- Dintre ele 7 perechi se numesc adevărate, deoarece se articulează cu sternul

prin intermediul cartilajelor sterno – costale.

44




Fig. 50 Coastă adevărată (după GRAY)

- Alte 3 perechi se numesc false, deoarece sunt legate indirect de stern prin

intermediul cartilajului coastei a 7 – a.

- 2 perechi se numesc flotante (libere) fiind mai scurte, nu se articulează cu

sternul.

- Fiecare coastă conţine o porţiune lungă (coasta vertebrală – care se articulează

la vertebrele toracale) şi o porţiune scurtă, cartilaginoasă, sternală.

- Fiecare coastă este formată dintr-un cap, un gât (col), un tubercul şi un corp.

- Capul prezintă o faţă articulară pentru 2 fosete articulare a 2 vertebre toracale

succesive.

- Corpul – prezintă o margine superioară rotunjită şi una inferioară ascuţită. Pe

faţa inferioară se află şanţul costal care cuprinde trunchiul vasculo-nervos intercostal.

Fig. 51 Coastă falsă (după GRAY)

45




STERNUL:

- Este un os impar situat median şi anterior, alcătuind împreună cu coastele şi

coloana vertebrală scheletul toracelui.

- Este alungit supero – inferior şi turtit antero – posterior, fiind format din 3

părţi:

una superioară numită manubriu (mâner), una mijlocie numită corp şi una inferioară

cartilaginoasă numită apendice xifoid.

- Manubriul prezintă în zona supero – internă incizura jugulară iar lateral

incizura claviculară.

- Corpul prezintă lateral 7 perechi de incizuri costale, dintre care prima la

manubriu şi următoarele la corpul sternal.

Fig. 52 Sternul, faţa posterioară (după GRAY)

Scheletul şi articulaţiile membrului superior:

Scheletul membrului superior este format din centura scapulară, şi membrul

superior propriu – zis.

Centura scapulară este formată din claviculă şi omoplat (scapulă). Ele

formează o centură, deschisă posterior, cu distanţă între cele două scapule.

Clavicula se formează prin osificare de membrane. În diafiza ei apare primul

punct de osificare a scheletului. Dezvoltarea claviculei este condiţionată de mişcările

de lateralitate ale membrului superior (abducţia şi adducţia). Clavicula este situată sub

piele, formând linia dintre gât şi trunchi. Are forma literei S culcat.

46



OMOPLATUL:

- Formează împreună cu clavicula centura scapulară.

- Este un os plat, subţire, de formă triunghiulară, susţinut de muşchi striaţi.

Fig. 53 Omoplatul, faţa costală (după GRAY)

Fig. 54 Omoplatul, vedere din lateral (după GRAY)

- Componentele sale sunt: o faţă dorsală, convexă, care prezintă 2 fose

superioară şi inferioară, o spină numită acromion, o faţă ventrală (costală),

concavă cu fosa subscapulară şi 2 – 3 creste oblice pentru inserţia muşchiului

47




subscapular, o margine superioară, scurtă cu incizura scapulară şi apofiza

coronoidă, o margine internă (vertebrală) lungă, subţire, sinuasă, o margine

externă (axilară) groasă, care are superior tuberculul subglenoidian, un unghi

superior ascuţit, unul inferior rotunjit şi un unghi articular, care cuprinde

cavitatea glenoidă ce prezintă deasupra tuberculul glenoidian.

Omoplatul se aplică pe faţa posterioară a toracelui. Este un os lat şi subţire, de

formă triunghiulară, cu baza în sus. Lărgirea bazei şi dezvoltarea spinei scapulare

măresc capacitatea funcţională a membrului superior, deoarece pe ea se prind mai

mulţi muşchi.

CLAVICULA:

- Are forma literei S culcat, transversal, fiind situată între omoplat şi manubriul

sternal.

- Corpul claviculei are o faţă superioară netedă şi una inferioară aspră.

- Prezintă un capăt sternal voluminos şi un capăt acromial turtit, care este faţa

articulară a osului.

Fig. 55 Clavicula, faţa superioară (după GRAY)

Scheletul membrului superior propriu – zis este format din:

- scheletul braţului – osul humerus;

- scheletul antebraţului – oasele radius şi cubitus (ulna);

- scheletul mâinii – oasele carpiene, metacarpiene şi falange.

OSUL HUMERUS:

- Este un os lung, formează scheletul braţului, fiind alcătuit dintr-o diafiză lungă

Şi răsucită, ce prezintă antero – superior tuberozitatea deltoidiană de la care porneşte

V – ul deltoidian şi 2 epifize dintre care una proximală care conţine capul humeral ce

se articulează cu cavitatea glenoidă a omoplatului.

- Gâtul anatomic este situat sub cap iar sub gât în porţiunea externă este

prezentă pe

48



faţa externă marea tuberozitate iar anterior mic tuberozitate delimitând între ele şanţul

(culisa) bicipitală.

Fig. 56 Osul humerus, vedere posterioară (după GRAY)

- Metafiza superioară reprezintă gâtul chirurgical.

- Epifiza distală prezintă intern trohleea (mosorelul) care are la exterior

epitrohleea.

- Extern de epifiza distală este prezent condilul humeral şi mai extern

epicondilul.

- Anterior de epifiza distală şi deasupra trohleei se află apofiza coronoidă iar

posterior se află cavitatea olecraniană, prin care se articulează cu osul radius.

49



Fig. 57 Scheletul antebraţului-radius şi cubitus, vedere anterioară (după GRAY)

OSUL RADIUS:

- Este un os lung, cu diafiza concavă anterior, de formă prismatic –

triunghiulară, cu

3 feţe şi 3 muchii.

- Epifiza proximală prezintă un cap radial cu cupuşoara radială şi un gât infero

lateral delimitat de tuberozitatea bicipitală.

- Epifiza distală prezintă incizura radială situată intern iar extern apofiza

stiloidă.

Inferior este o suprafaţă articulară pentru oasele scafoid şi semilunar.

50



OSUL CUBITUS:

- Este mai lung decât radiusul, având o diafiză concavă anterior.

- Muchia laterală a sa se numeşte creasta interosoasă pe care se prinde

membrana omonimă, care îl solidarizează de radius.

- Epifiza proximală prezintă anterior incizura semilunară situata între apofizele

coronoidă şi olecraniană.

- Epifiza distală se numeşte capul cubitusului, cu o suprafaţă articulară

inferioară pentru osul piramidal şi o apofiză stiloidă situată inferior şi

posterior.

- Articulaţia dintre radius şi cubitus permite 2 tipuri de mişcări specifice numite

pronaţie şi supinaţie, prin care faţa palmară este rotită în jos, respectiv în sus.

OASELE CARPIENE:

- Sunt situate pe 2 rânduri şi prezintă dinspre police spre degetul mic

(auricular):

- Rândul I: osul scafoid, semilunar, piramidal, pisiform.

- Rândul II: osul trapez, trapezoid, osul mare, osul cu cârlig.

Fig. 58 Scheletul mâinii stângi, faţa volară (după GRAY)

OASELE METACARPIENE:

51



- Sunt oase alungite, care se articulează cu oasele carpiene, cu excepţia

matacarpianului I care se articulează mobil cu osul trapez.

FALANGELE:

- Sunt dispuse pe 3 rânduri cu excepţia degetului mare care are 2 falange.

Scheletul mâinii:

Este format din:

- Oasele carpiene – în număr de 8, dispuse pe 2 rânduri transversale se

articulează

între ele. În partea superioară se articulează cu oasele antebraţului, articulaţia radio –

carpiană şi cubito – carpiană. Inferior se articulează cu oasele metacarpiene formând

articulaţia carpo – metacarpiană.

- Oasele metacarpiene – sunt în număr de 5 şi se articulează cu rândul 2 carpian

prin articulaţia carpo – metacarpiană şi cu falangele proximale ale degetelor prin

articulaţiile metacarpo - falangiene.

- Falangele – cu excepţia degetului mare (police) care are numai 2 falange,

restul degetelor au câte 3 falange. Privite de sus în jos falangele se numesc:

proximală, intermediară (medie) şi distală, respectiv: falangă, falangină, falangetă.

Falangele se articulează cu metacarpul şi între ele prin articulaţiile interfalangiene.

Articulaţiile membrului superior:

1. Articulaţia sterno-claviculară permite mişcări de ridicare,

coborâre, proiecţie înainte şi înapoi, şi combinarea lor (circumducţia).

2. Articulaţia acromio - claviculară asigură mişcări solidare cu ale

claviculei.

3. Articulaţia scapulo-humerală sau a umărului are ca mişcări

posibile: flexia, extensia, abducţia, adducţia, rotaţia internă şi externă şi sumaţia lor

(circumducţia).

4. Articulaţia cotului este o diartroză completă care face legătura

între humerus, radius şi ulna. Din punct de vedere funcţional este formată din 3

articulaţii: humero – cubitală, humero – radială şi radio – cubitală – proximală.

Cavităţile articulare comunică între ele, dar există o singură capsulă articulară.

Mişcările în articulaţia cotului sunt: flexia şi extensia în jurul axului transversal care

trece prin trohlee şi condilul humeral.

52


5. Articulaţia radio – cubitală distală permite mişcările de

pronaţie şi supinaţie.

6. Articulaţia mâinii este formată din mai multe articulaţii:

- radio – carpiană, între radius şi primele 3 oase ale rândului proximal carpian;

- intercarpiană, între rândul proximal şi cel distal al oaselor carpului;

- cubito – carpiană.

În articulaţia mâinii se realizează mişcări de: flexie, extensie şi înclinaţie internă şi

externă.

- carpo-meta-carpiană între oasele rândului distal al carpului şi baza

metacarpienelor;

7. Articulaţia policelui permite următoarele mişcări:

- flexia sau opoziţia policelui, aducându-l pe faţa anterioară a celorlate degete;

- extensia;

- abducţia – adducţia;

- circumducţia.

8. Articulaţiile degetelor sunt:

- metacarpo – falangiene cu mişcări de flexie – extensie şi abducţie – adducţie;

- interfalangiene cu mişcări de flexie – extensie.

53


Fig. 59 Scheletul mâinii stângi, faţa dorsală (după GRAY)

SCHELETUL BAZINULUI:

54



Fig. 60 Coxalul drept, faţa externă (după GRAY)

- Este alcătuit antero-extern din 2 oase coxale reunite anterior prin simfiza

pubiană şi posterior prin segmental sacro – coccigian.

Scheletul şi articulaţiile membrului inferior:

Scheletul membrului inferior este alcătuit din:

1. Oasele centurii pelviene sau coxale;

2. Oasele extremităţii libere a membrului inferior:

- femur (scheletul coapsei);

- tibia şi peroneul (fibula) – scheletul gambei;

- tarsiene, metatarsiene şi falange (scheletul piciorului);

- se adaugă patella sau rotula, situată în partea anterioară a articulaţiei

genunchiului.

Centura pelviană:

Este formată din 2 oase coxale formate fiecare prin sudarea a 3 oase primitive

(ilion, ischion şi pubis). Sudarea lor permite o creştere a rezistenţei bazinului,

adaptându-l la susţinerea greutăţii trunchiului şi mişcarea extremităţilor inferioare

55



libere, prin intermediul articulaţiei coxo – femurale. Cele 3 oase care formează

bazinul se dispun astfel:

- superior – osul iliac;

- inferior şi posterior – osul ischion;

- inferior şi anterior – osul pubis.

Ramurile ischionului şi pubisului formează între ele gaura obturatoare.

Corpurile celor 3 oase se unes deasupra acestei găuri şi formează, pe faţa laterală a

coxalului, o cavitate articulară numită acetabulară. Articulaţiile centurii pelviene sunt

articulaţii cu mobilitate foarte redusă. Legătura lor cu trunchiul este fixă:

- oasele coxale se articulează anterior, pe linia mediană, formând simfiza

pubiană;

Fig. 61 Pelvisul la bărbat (după GRAY)

- posterior oasele coxale se articulează cu coloana vertebrală, prin intermediul

osului sacru. Prin această articulaţie greutatea trunchiului se transmite bazinului şi

membrelor inferioare.

În articulaţia sacro-iliacă se pot executa mişcări reduse, de basculare în jurul

unui ax transversal.

Bazinul este împărţit de linia terminală (care are o parte sacrată, una iliacă şi

una pubiană) în 2 etaje: bazinul mare şi bazinul mic (pelvisul). Bazinul mare este

format posterior şi lateral de părţile osoase ale coxalului şi sacrului, iar anterior de

peretele abdominal, care se întinde până la simfiza pubiană. Superior comunică larg

cu cavitatea abdominală, iar inferior cu pelvisul.

Clinic şi topografic, bazinul mare aparţine cavităţii abdominale. Bazinul mic,

pelvisul, sau bazinul obstretical, este format anterior de simfiza pubiană, posterior şi

superior de osul sacru, iar lateral de gaura şi membrana obturatoare. Inferior este

56



delimitat de strâmtoarea pelviană inferioară (marginea inferioară a simfizei pubiene şi

a ramurilor ischio – pubiene şi de vârful coccis).

Osul coxal este un os plat, patrulater format din 3 componente: iliacul, pubisul şi

ischionul, toate convergând către centrul osului coxal, care prezintă pe faţa externă

cavitatea cotiloidă sau fosa acetabulară.

Fig. 62 Coxalul drept, faţa internă (după GRAY)

- Coxalul are 2 feţe (externă şi internă) şi 4 margini (superioară, anterioară,

inferioară şi posterioară).

- Faţa externă prezintă cavitatea cotiloidă delimitată de sprânceana cotiloidă,

care

se articulează cu capul femurului, formând articulaţia şoldului. Deasupra cavităţii

cotiloide este fosa iliacă unde se prind muşchii fesieri. Sub cavitatea cotiloidă se află

gaura obturatorie.

- Faţa internă prezintă pe mijloc o proeminenţă (linia nenumită) deasupra căreia

se

află fosa iliacă internă iar sub ea se află tuberozitatea iliacă şi faţeta articulară a

coxalului.

- Marginea superioară numită creastă iliacă are forma unui S culcat şi se termină

anterior cu spina iliacă antero-superioară.

- Marginea anterioară prezintă o scobitură şi o spină iliacă antero-inferioară, o

57



eminenţă ileo-pectinee, o suprafaţă pectinee, un tubercul numit spina pubisului şi se

termină cu unghiul pubisului.

- Marginea inferioară prezintă dinainte înapoi o faţetă pubiană şi se termină cu

corpul ischionului numit şi marea tuberozitate ischiatică.

- Marginea posterioară prezintă de jos în sus: mica scobitură sciatică, spina

sciatică,

marea scobitură sciatică şi spina iliacă postero – inferioară. Marginea posterioară se

termină cu spina iliacă postero – superioară.

Fig. 63 Liniile de forţa care acţionează pe epifiza femurală (după KOCH)

Osul femur este un os lung pereche şi nesimetric, alcătuind scheletul coapsei.

- Extrimitatea superioară prezintă un cap articular, un gât, o tuberozitate mare şi

una mică.

58



Fig. 64 Femurul drept, faţa anterioară (după GRAY)

- Capul articular reprezintă 2/3 dintr-o sferă şi are lângă centru o fosetă pentru

ligamentul rotund.

- Gâtul femurului uneşte capul cu diafiza, formează un unghi de înclinaţie şi un

unghi de declinaţie.

- Marea tuberozitate (marele trohanter) este patrulater care continuă în sus

corpul

osului. Pe faţa externă prezintă suprafeţe pentru inserţia fesierilor, obturatorilor, şi

gemenilor.

- Mica tuberozitate (micul trohanter) este present pe partea posterioară a gâtului.

- Extremitatea superioară a femurului prezintă pe secţiune o arhitectură a

59



trabeculelor osoase dispusă sub acţiunea forţelor exterioare care se exercită asupra

femurului. Dispoziţia acestor trabecule poartă numele de sistemul arciform.

- Corpul femurului prezintă o axă anatomică ce diferă de cea biomecanică, cu

un

unghi de 8 - 10◦. Corpul are o formă de prismă triunghiulară cu 3 feţe (anterioară,

internă şi externă) şi 3 margini (posterioară, internă şi externă).

- Marginea posterioară prezintă o linie numită linia aspră şi o creastă internă.

Tibia formează împreună cu peroneul scheletul gambei şi prezintă o extremitate

superioară, corpul tibiei şi o extremitate inferioară.

- Extremitatea superioară, de formă patrulateră alungită prezintă 2 mari

tuberozităţi

solidare (internă şi externă) având pe linia mediană o altă tuberozitate anterioară. La

acest nivel se află tuberculul lui Gerdy. Suprafaţa superioară a epifizei proximale se

numeşte platoul tibial.

- Corpul tibiei este prismatic triunghiular cu 3 feţe (externă, internă şi

posterioară)

şi 3 margini (anterioară, internă şi externă).

- Faţa posterioară prezintă linia oblică a tibiei.

- Marginea anterioară (creasta tibială) este superficială şi proemină direct dub

tegmentul.

- Marginea internă şi externă dau inserţie aponevrozei gambiere.

- Extremitatea inferioară a tibiei se continuă cu maleola tibială, care se

articulează

cu osul astragal.

Peroneul (fibula) este lung, subţire, postero-extern faţă de tibie. Extremitatea

superioară (capul peroneului) prezintă o suprafaţă articulară pentru tibie, şi apofiza

stiloidă în zona postero – externă.

- Corpul peroneului are 3 feţe (internă, externă şi posterioară) şi 3 margini

(anterioară, internă şi externă).

- Faţa internă prezintă creasta interosoasă pe care se prinde membrana

omonimă,

care solidarizează peroneul de tibie.

- Faţa externă prezintă şanţul muşchilor peronieni.

60


- Extremitatea inferioară se continuă cu maleola peronieră, care intră în contact

cu tibia şi astragalul, iar pe vârful ei se prinde ligamentul peroneo – calcanean.

Scheletul membrului inferior liber:

Femurul este cel mai lung os al corpului. Epifiza proximală prezintă capul

femoral, care pătrunde în cavitatea acetabulară, formând articulaţia coxo – femurală,

sau a şoldului. Epifiza distală prezintă 2 proeminenţe: condilii femurali (intern mai

lung, şi extern mai scurt). Condilii au feţe articulare care se unesc anterior şi se

articulează cu rotula. Inferior ei se articulează cu tibia prin articulaţia genunchiului.

Scheletul gambei corespunde oaselor tibia şi peroneul (fibula) unite între ele

prin membrana interosoasă, omoloagă celei de la antebraţ.

Tibia este situată în partea internă a gambei, fiind principalul os de sprijin al

acesteia. Epifiza inferioară tibială prezintă intern o excrescenţă numită maleola

internă a gleznei.

Fig. 66 Tibia şi peroneul, membru inferior drept, vedere anterioară

(după GRAY)

61



Peroneul este situat în partea laterală a gambei. Epifiza sa superioară se

articulează cu capul tibial prin articulaţia genunchiului. Epifiza inferioară se

prelungeşte în jos şi lateral cu maleola externă a gleznei.

Rotula sau patella este un os sesanoid, triunghiular, cu baza în sus şi vârful în

jos, care se articulează pe faţa posterioară cu condilii femurali.

Scheletul piciorului:

Fig. 67 scheletul piciorului drept, faţa dorsală (după GRAY)

Este alcătuit din 3 segmente:

1. Oasele tarsiene, reprezintă segementul superior, format din 7 oase

dispuse pe 2 rânduri:

- posterior: astragalul şi calcaneul;

- anterior: navicularul, cuboidul şi trei cuneiforme.

62



2. Oasele metatarsiene, reprezintă segmental mijlociu al piciorului,

format din 5 oase, notate de la I – V, dinauntru spre înafară.

3. Falangele reprezintă segmental distal al piciorului, formând

degetele. Sunt în număr de 3 pentru fiecare deget, proximală, mediană şi distală, cu

excepţia degetului mare (haluce) care are numai 2 falange (proximală şi distală).

Fig. 68 Oasele piciorului drept, faţa plantară (după GRAY)

Articulaţiile extremităţii libere a membrului inferior

1. Articulaţia coxofemurală se realizează între capul femurului şi

cavitatea acetabulară a coxalului. Mişcări posibile: flexi – extensie, abducţie –

adducţie, rotaţie internă – externă, circumducţie. Articulaţia şoldului este o articulaţie

foarte solidă.

63



2. Articulaţia genunchiului se realizează între condilii femurali, rotulă

şi condilii tibiali. Condilul intern al femurului coboară mai jos decât cel extern,

formând cu tibia un unghi cu deschiderea spre exterior de 174 ◦. Când aceste unghiuri

sunt < 150◦ avem de-a face cu genu valgum (în x) iar când sunt > 174 ◦ avem de-a face

cu genu varum (în o).

Fig. 69 Rotula dreaptă, faţa anterioară (după GRAY)

Incongruenţa între feţele articulare este completată de 2 meniscuri, intern şi extern, de

forma literei C. Mişcări posibile: rotaţia internă şi externă, inclinaţia laterală.

3. Articulaţia tibio – peronieră, atât cea superioară cât şi cea

inferioară sunt fixe.

4. Articulaţia gleznei (talo – crurală) se realizează între epifizele

inferioare ale tibiei şi fibulei şi osul calcaneu (talus). Maleolele, internă şi externă,

formează o scoabă între care este prins calcaneul. Mişcări posibile: flexie dorsală

(piciorul se apropie de gambă), flexie plantară (invers).

5. Articulaţiile intertarsiene (subtalare) între oasele tarsului. Mişcări

posibile: pronaţie sau eversiune (marginea internă a piciorului e coborâtă iar cea

laterală ridicată) supinaţia sau inversiunea (invers), abducţia – adducţia.

6. Articulaţia tarso – metatarsiană se realizează între: primele 3

metatarsiene şi cele 3 cuneiforme, respective ultimele 2 metatarsiene (IV şi V) şi osul

cuboid.

7. Articulaţiile metatarso – falangiene între metatars şi falanga

proximală a degetelor.

8. Articulaţiile interfalangiene între falangele degetelor.

MIOLOGIE

Este ramura anatomiei care se ocupă cu studiul muşchilor şi anexelor acestora.

Totalitatea muşchilor din corp formează sistemul muscular. Histologic şi funcţional

există 3 categorii de muşchi: striaţi, netezi şi muşchiul cardiac (miocard). Pentru a

revedea structura şi proprietăţile muşchilor adresaţi-vă la cap.1

Principalele grupe de muşchi somatici şi acţiunile lor:

64



I. Muşchii capului şi gâtului

După acţiunea pe care o îndeplinesc, muşchii capului se impart în muşchii

mimicii şi muşchii masticatori.

Fig. 70 Muşchii capului, feţei şi gâtului, vedere de ansamblu (după GRAY)

1. Muşchii mimicii (muşchii pieloşi) sunt situaţi imediat sub piele, având

capătul

de inserţie chiar la acest nivel. Prin contracţia lor se produc plicaturi ale pielii,

exprimându-se astfel diferite sentimente (tristeţe, bucurie, râs, supărare, furie,

dezgust, etc.). Muşchii mimicii sunt grupaţi în jurul orificiilor: bucal, nazal, orbital şi

auditiv, având rol de dilatatori sau constrictori.

Fig. 71 Muşchiul orbicularul ochiului stâng, vedere posterioară (după GRAY)

2. Muşchii care acţionează asupra articulaţiei temporo – mandibulare:

a) Muşchi masticatori, a căror acţiune principală este de a ridica

65




mandibula, intervenind în actul masticaţiei. Ei îşi au originea pe craniu şi inserţia pe

mandibulă. Sunt inervaţi de nervul cranian trigemen (perechea V). Sunt în număr de

4: temporal, maseter, pterigoidian intern şi extern.

Fig. 72 Muşchii faringelui şi obrazului (după GRAY)

b) Muşchii coborâtori ai mandibulei se prind cu un căpăt pe osul hioid

sau craniu şi cu celălalt pe mandibulă. Participă şi la formarea planşeului bucal. Când

iau punct fix pe osul hioid determină coborârea mandibulei. Când iau punct fix pe

mandibulă, ridică hioidul şi larigele în timpul deglutiţiei.

Fig. 73 Muşchiul temporal stâng (după GRAY)

Fig. 74 Muşchiul pterigoidian stâng (după GRAY)

66





Muşchii gâtului sunt cei care fac legătura între musculatura capului şi cea a

trunchiului.

Fig. 75 Muşchii gâtului, vedere laterală (după GRAY)

Din punct de vedere topographic se impart în: muşchii cefei (nucali – extensori şi

rotatori ai capului), şi în muşchii regiunii anterioare (superficiali – platisma şi:

sternocleidomastoidieni, hioidieni, scaleni şi prevertebrali).

Fig.76 Muşchii gâtului, vedere anterioară (după GRAY)

II. Muşchii trunchiului:

Se grupează după originea şi acţiunea lor în: muşchi posteriori (ai spatelui şi

cefei), muşchi antero-laterali (ai toracelui şi abdomenului).

1. Muşchii spatelui si ai cefei: se dispun pe mai multe straturi / planuri

musculare. Se grupează în: muşchiul trapez, muşchiul mare dorsal (stratul

superficial), muşchii romboizi şi ridicători ai scapulei (stratul profound). Toţi sunt

inervaţi de ramurile anterioare ale nervilor spinali. Acţionează pe oasele centurii

67




scapulare şi ale articulaţiei umărului. Lor li se adaugă muşchii şanţurilor vertebrale

care formează regiunea cea mai profundă a spatelui, sub toate celelalte straturi. Prin

acţiunea lor se realizează extensia coloanei vertebrale şi a capului, având rol în

menţinerea poziţiei verticale a corpului (staţiunea bipedă), în mobilitatea trunchiului,

în menţinerea echilibrului corpului (atât static cât şi dynamic). Muşchii paravertebrali

se întind ca 2 coloane musculare, de o parte şi de alta a apofizelor spinoase ale

vertebrelor, de la nivelul bazinului până la craniu. Muşchii paravertebrali sunt şi ei

dispusi pe 2 straturi: unul superficial şi altul profund.

Fig. 77 Muşchii anteriori vertebrali (după GRAY)

2. Muşchii antero-laterali ai trunchiului: aparţin toracelui şi abdomenului,

fiind

inervaţi de ramurile anterioare ale nervilor spinali şi nervilor intercostali şi lombari.

Muşchii toracelui sunt: muşchiul mare pectoral, mic pectoral şi dinţat anterior

(acţionează asupra oaselor centurii scapulare şi asupra articulaţiei umărului, fiind

inervaţi de ramuri ale plexului brahial) muşchii respiratori – proprii toracelui (muşchii

intercostali externi – inspiratori, 11 perechi; muşchii intercostali interni – expiratory;

muşchii subcostali; muşchiul transvers al sternului; muşchii ridicători ai coastelor;

muşchii dinţaţi posteriori – superior, inferior; muşchiul diafragm- muşchi respirator,

plat, de forma unei cupole, care separă cavitatea toracică de cea abdominală).

Diafragmul este un muşchi inspirator, inervat de nervul frenic, ramura plexului

brachial. Este format dintr-o porţiune centrală (centru tendinos) de forma unei frunze

de trifoi. Această zonă este străbătută în porţiunea anterioară – dreaptă de orificiul

68



venei cave inferioare. Diafragmul prezintă înafara de centrul tendinos şi o porţiune

musculară, străbătută de orificiul aortic şi de cel esofagian.

Fig. 78 Muşchii profunzi ai spatelui (după GRAY)

3. Muşchii abdomenului sunt muşchi laţi, care participă la formarea pereţilor

antero-laterali şi posteriori ai abdomenului. Aponevrozele lor anterioare se întretaie pe

linia mediană, formând un rafeu fibros care se întinde de la apendicele xifoid la

simfiza pubiană, fiind cunoscuţi sub numele de linia albă abdominală.

III. Muşchii membrului superior

Sunt în general muşchii lungi, răspuzători de mişcările rapide şi ample. Ei pot

sări

69



peste 2 articulaţii, contribuind la mişcarea mai multor segmente ale membrelor. Sunt

inervaţi de ramurile anterioare ale nervilor spinali prin intermediul plexului brahial.

Din punct de vedere funcţional sunt:

a) Muşchi care acţionează asupra centurii scapulare.

- fac legătura membrului superior cu trunchiul;

- sunt situaţi la nivelul toracelui anterior şi posterior;

- din acest grup fac parte:

1. Muşchiul trapez, situat în planul superficial al musculaturii spatelui. Se întinde

de

la craniul până la jumătatea spatelui. Are formă triunghiulară, cu baza pe coloana şi

vârful pe claviculă şi pe spina omoplatului. Este inervat de nervul accesor (perechea

XI) şi ramuri din plexul cervical. Mişcări: ridică şi coboară umărul, apropie marginea

omoplatului de coloana vertebrală.

2. Muşchiul romboid este acop[erit de trapez, ridică umărul şi îl trage înapoi.

3. Muşchiul ridicător al scapulei ridică omoplatul.

4. Muşchiul dinţat anterior este localizat pe peretele extern al toracelui şi ajută la

ridicarea braţului până la verticală, ca şi în inspiraţia forţată, fiind un muşchi

inspirator auxiliar.

5. Muşchiul mic pectoral participă şi el la inspiraţia forţată şi la proiecţia

anterioară

a umărului.

6. Muşchiul subclavicular este şi el muşchi inspirator auxiliar intervenind în

inspiraţia forţată.

b) Muşchi care acţionează asupra articulaţiei umărului.

- au originea pe oasele trunchiului şi centurii scapulare şi inserţia pe humerus;

- după acţiunea pe care o execută se împart în:

1. Muşchi abductori ai braţului: muşchiul deltoid şi muşchiul supraspinos.

2. Muşchi adductori ai braţului: muşchiul mare pectoral, muşchiul mare dorsal,

muşchiul mare rotund.

3. Muşchi flexori ai braţului (realizează proiecţia anterioară a braţului): muşchiul

deltoid, muşchiul mare pectoral, muşchiul biceps brahial.

4. Muşchi extensori ai braţului (realizează proiecţia posterioară a braţului):

Muşchiul

70


deltoid, muşchiul mare dorsal, muşchiul mare rotund, capătul lung al muşchiului

triceps. Acţiunea muşchilor extensori este mai slabă decât a flexorilor braţului.

5. Muşchi rotatori interni ai braţului: muşchii deltoid, muşchiul mare rotund,

muşchiul mare dorsal, muşchiul mare pectoral.

6. Muşchi rotatori externi ai braţului: muşchiul deltoid, muşchiul infraspinos,

muşchiul mic rotund.

c) Muşchi care acţionează asupra articulaţiei cotului.

- sunt dispuşi pe faţa frontală sau dorsală a braţului şi răspund de mişcările de

flexie, respectiv extensie a antebraţului pe braţ;

1. Muşchi flexori ai antebraţului pe braţ (situaţi în loja anterioară a braţului):

muşchiul biceps brahial, muşchiul brahial, muşchiul brahio – radial.

2. Muşchiul extensor al antebraţului pe braţ este muşchiul triceps brahial.

d) Muşchi care acţionează asupra articulaţiei radio – cubitale

(proximală

şi distală).

- execută mişcări de:

1. pronaţie: muşchiul rotund pronator, muşchiul pătrat pronator.

2. supinaţie: muşchiul supinator, muşchiul biceps brahial (cel mai puternic

supinator) şi muşchiul brahio – radial.

e) Muşchi care acţionează asupra articulaţiei mâinii.

1. Muşchi flexori ai mâinii (dispuşi în loja anterioară a braţului): muşchiul radial

al

carpului, muşchiul lung palmat (inervaţi de nervul median), muşchiul flexor ulnar al

carpului (inervat de nervul cubital), muşchi flexoi ai degetelor.

2. Muşchi extensori ai mâinii (flexori dorsali), situaţi în loja externa şi

posterioară a

antebraţului. Sunt inervaţi de nervul radial: muşchiul lung extensor radial al carpului,

muşchiul scurt extensor radial al carpului, muşchiul extensor ulnar al carpului.

3. Muşchii abductori ai mâinii (realizează înclinaţia laterală, flexia laterală sau

abducţia mâinii): muşchiul flexor radial al carpului, muşchii extnsori radiali ai

carpului (lungul şi scurtul), muşchiul extensor al degetelor.

71


4. Muşchi adductori ai mâinii (execută înclinaţia internă, flexia internă sau

adducţia

mâinii): muşchiul flexor ulnar al carpului, muşchiul extensor ulnar al carpului.

f) Muşchi care acţionează asupra degetelor

- se grupează în:

1. muşchi lungi care vin de la antebraţ, contribuind la mişcarea

articulaţiei

mâinii.

2. Muşchi proprii ai mâinii.

- pentru mişcările complexe ale policelui şi degetului mic există grupe

musculare

individualizate:

1. Muşchi flexori ai degetelor acţionează asupra articulaţiei metacarpo –

falangiene

şi interfalangiene. Sunt situaţi în regiunea palmară a mâinii: muşchiul flexor

superficial al degetelor, muşchiul flexor profund al degetelor, muşchii lombricali şi

muşchii interosoşi.

2. Muşchii extensori ai degetelor sunt muşchi lungi, situaţi în loja posterioară a

antebraţului: muşchiul extensor al degetelor, muşchii extensori ai policelui (lungul şi

scurtul), muşchiul extensor al indexului, muşchiul extensor al degetului mic.

3. Muşchi abductori ai degetelor: muşchii interosoşi dorsali pentru degetele II –

V,

muşchi abductori ai policelui (lungul şi scurtul), muşchiul abductor al degetului mic.

4. Muşchi adductori ai degetelor: muşchi interosoşi palmari, muşchiul adductor

al

policelui.

g) Aponevroza palmară este o lamă de ţesut fibros, de formă

triunghiulară, cu baza situată distal şi vârful proximal, care ocupă regiunea palmară

mijlocie, imediat ub piele. Este formată din fibre longitudinale provenind de la

muşchiul lung palmar, în prelungirea tendonului acestuia, care se desfac în evantai şi

se întrepătrund cu alte fibre transversale.

72


h) Tecile sinoviale ale tendoanelor flexorilor:

- tendoanele muşchilor flexori ai degetelor sunt incluse în teci fibroase căptuşite

de

o sinovială care le favorizează alunecarea. Există 2 categorii de teci sinoviale:

1. Teci digitale, care învelesc tendoanele la nivelul degetelor.

2. Teci carpiene situate sub ligamentul transvers al carpului.

- Tecile sinoviale au o deosebită importanţă practică, deoarece de – a lungul lor

se

pot propaga supuraţiile mâinii.

IV. Muşchii membrului inferior

Sunt inervaţi de ramurile anterioare ale nervilor spinali prin plexul lombar şi

sacral. Din punct de vedere funcţional se împart în:

1. Muşchi care acţionează asupra articulaţiei şoldului:

- au originea pe oasele bazinului sau coloana vertebrală şi inserţia pe femur şi

chiar oasele gambei;

- se împart în: muşchi flexori ai coapsei pe bazin: muşchiul psoas – iliac,

muşchiul

drept femural şi muşchiul croitor; muşchi extensori ai coapsei pe bazin: muşchiul

mare fesier (cel mai puternic extensor al coapsei); muşchii adductori ai coapsei

(lungul, scurtul şi marele adductor), muşchiul gracilis (dreptul intern) şi muşchiul

pectineu; muşchi rotatori interni ai coapsei: fesierul mijlociu, micul fesier, marele

adductor; rotatori externi ai coapsei: muşchi fesieri (mare, mijlociu şi mic), muşchii

profunzi ai regiunii fesiere (piriform, obturatori intern şi extern).

2. Muşchi care acţionează asupra articulaţiei genunchiului au originea pe femur

sau

oasele centurii pelviene şi inserţia pe oasele gambei.

- Muşchii extensori ai gambei: muşchiul cvadriceps femural, cu 4 capete de

origine

(dreptul femural şi vastul intern, extern şi intermediar). Aceste 4 capete se unesc şi se

termină printr-un tendon puternic care înglobează rotula şi se continuă cu ligamentul

rotulian până la tuberozitatea tibiei. Are rol important în statică şi mers. Este inervat

de nervul femural, aparţinând plexului lombar.

- Muşchii flexori ai gambei pe coapsă sunt situaţi pe faţa posterioară a gambei şi

73


coapsei: muşchiul biceps femural (inervat de nervul ischiatic), muşchiul semitendinos

(inervat de nervul tibial), muşchiul semimembranos (inervat de nervul tibial),

muşchiul popliteu, muşchiul croitor, muşchiul drept intern şi muşchii gemeni sau

gastrocnemieni.

- Rotaţia internă a gambei este realizată de: muşchiul semitendinos, muşchiul

semimembranos, muşchiul plopiteu, muşchiul croitor şi muşchiul drept inter.

- Rotaţia externă agambei este realizată de muşchiul biceps femural.

3. Muşchi care acţionează asupra articulaţiei gleznei şi piciorului:

- Flexia dorsală a piciorului este realizată de muşchii situaţi pe faţa anterioară

agambei, cu originea pe tibie şi peroneu. Ei apropie piciorul de faţa anterioară a

gambei: muşchiul tibial anterior, muşchiul extensor lung al degetelor, muşchiul

extensor lung al degetului mare (haluce).

- Flexia plantară a piciorului este realizată de muşchii din loja posterioară a

gambei:

muşchiul triceps sural (muşchii gemeni + muşchiul solear), muşchiul tibial posterior,

muşchiul lung flexor al degetelor, muşchiul lung flexor al halucelui.

- Muşchii abductori şi pronatori ai piciorului: muşchii peronieni (lungul şi

scurtul),

muşchii extensori lungi ai degetelor şi halucelui.

- Muşchi adductori şi supinatori ai piciorului: muşchii tibiali

(anteriori şi posteriori), muşchiul triceps sural, muşchii flexori lungi ai degetelor şi

halucelui.

- Muşchi care acţionează asupra degetelor, sunt: lungi şi scurţi

(situaţi pe faţa dorsală a piciorului).

- Extensia degetelor este realizată de: muşchiul lung extensor al

degetelor şi al halucelui, muşchii scurţi extensori ai degetelor, muşchii lombricali şi

interosoşi (pentru extensia ultimelor 2 falange).

- Flexia degetelor revine: muşchiului flexor lung al degetelor, flexor scurt al

degetelor, pătratul plantei, muşchi lombricali, interosoşi (dorsali şi plantari).

- Abducţia degetelor este realizată de muşchii interosoşi dorsali.

- Adducţia revine muşchilor interosoşi plantari.

4. Membrele inferioare şi rolul lor în statica şi locomoţia bipedă:

- Membrele inferioare la om s-au adaptat menţinerii echilibrului corpului şi

74


locomoţiei bipede.

- Menţinerea echilibrului în poziţia statică se datorează contracţiei tonice a

grupelor

de muşchi agonişti sau sinergici şi antagonişti, care acţionează simultan asupra

articulaţiilor.

- În poziţia verticală greutatea corpului se transmite articulaţiei şoldului, de aici

trece anterior de genunchi până la articulaţia gleznei. Apoi prin cele 3 puncte de

sprijin ale piciorului (unul posterior – tuberozitatea calcaneului şi 2 anterioare – intern

capătul metatarsianului I şi extern – capătul metatarsianului V), greutatea corpului se

transmite la sol. Astfel verticala care trece prin centrul de greutate al corpului cade în

interiorul poligonului de susţinere format de suprafaţa tălpilor şi spaţiul dintre ele.

- În poziţia verticală la nivelul articulaţiei şoldului sunt contractaţi atât muşchii

flexori cât şi extensori. La nivelul articulaţiei genunchiului căderea înainte a corpului

este împiedicată de contracţia muşchiului cvadriceps femoral şi a flexorilor gambei.

- La nivelul articulaţiei gleznei căderea înainte este împiedicată prin contracţia

muşchilor flexori plantari şi antgoniştilor acestora, muşchii flexori dorsali ai

piciorului. Concomitent cu acţiunea muşchilor membrelor inferioare echilibrul

corpului este menţinut de contracţia muşchilor trunchiului, mai ales a celor ai

şanţurilor vertebrale.

- În timpul mersului sau alergării, centrul de greutate se deplasează anterior,

vertical şi lateral. Menţinerea echilibrului se face prin sprijin unilateral pe un

singur picior. Astfel punctual de sprijin posterior, pe calcaneu, suportă singur

2/3 din greutatea corpului (în poziţie statică cei 2 stâlpi posteriori suportă 2/3

din greutate). Concomitent cu muşchii membrelor inferioare sunt antrenaţi în

aceste mişcări şi muşchii trunchiului şi ai membrelor superioare.

75


SISTEMUL NERVOSDefiniţie: sistemul nervos reprezintă componenta cea mai înalt specializată a

organismului, care răspunde de relaţia organismului cu mediul (sistem nervos somatic SNS - al vieţii de relaţie) şi de buna funcţionare a organelor (sistem nervos vegetativ SNV - autonom).

Clasificare: din punct de vedre anatomic este subîmpărţit în sistem nervos central (encefalul şi măduva spinării) şi sistem nervos periferic (nervii periferici, prelungiri ale nervilor spinali şi cranieni).

Compartimentele funcţionale ale sistemului nervos (SN) stau la baza reglării nervoase a funcţiilor corpului şi au ca fundament activitatea centrilor nervoşi care prelucrează informaţiile primite de la receptori şi elaborează comenzi pentru efectori.

Unitatea de bază, anatomică, funcţională şi genetică a sistemului nervos este neuronul. În structura SNC în afară de neuroni se mai găsesc şi celulele gliale (nevroglii) cu rol de suport, protecţie şi nutriţie pentru neuroni.

Neuronul Celula nervoasă este de diferite forme şi dimensiuni, dar păstrează aceeaşi

structură de bază: membrană celulară (neurolemă), citoplasma (neuroplasmă) şi nucleul, cu un nucleol proeminent. Corpul celular (pericarion) prezintă mai multe prelungiri aferente (centripepete sau celulipete) numite dendrite care conduc impulsul nervos de la periferie către corpul celular şi o singură prelungire eferentă (centrifugă sau celulifugă) numită axon, care conduce impulsul nervos de la corpul celular către periferia neuronului. La nivelul axonului se află mai multe teci concentrice care îl învelesc (teaca Henle, teaca de mielină şi teaca Schwann) cu rol de protecţie, nutriţie şi de conducere a impulsului nervos. În axonii cu mielină, teaca Schwann prezintă din loc în loc nişte strangulaţii (nodurile Ranvier) care permit conducerea saltatorie a impulsului nervos ( de la un nod la altul, mărind de cca. 10 ori fluxul nervos).

În afara organitelor comune se întâlnesc şi organite specifice: neurofibrilele şi corspusculii Nissl (substanţa tgigroidă).

Tipuri de neuronia.) după numărul de prelungiri :

- unipolari;- bipolari;- pseudounipolari;- multipolari.

b.) după forma corpului celular (pericarion)- piramidali (scoarţa cerebrală-cortex);- stelaţi (trunchiul cerebral, măduva spinării);- granulari (cortexul cerebral şi cerebelos);- în formă de pară – piriformi (cortex cerebral);- fuziformi (cortex cerebral).

c.) după funcţii:- neuroni senzitivi (receptori) somatici şi viscerali;- neuroni motori (efectori) somatici şi viscerali;- neuroni de asociaţie (intercalari).

SinapsaReprezintă legătura dintre neuroni (neuro-neuronală) sau între neuroni şi

viscere (receptori sau efectori) neuro-viscerală se face prin contiguitate (cele 2 segmente pre- şi postsinaptic nu se ating ci între ele se află un mic spaţiu – fanta sinaptică).

76


Sinapsele neuro-neuronale pot fi şi ele: axo-somatice (între axonul neuronului presinaptic şi corpul celular al neuronului postsinaptic), axo-dendritice (între axon şi dendrită) şi axo-axonale (mai rare). Componentele sinapsei sunt: presinaptică, fanta sinaptică şi postsinaptică.

Gruparea neuronilorSe face sub mai multe forme:

a.) nucleii (centrii) nervoşi, formaţi exclusiv din corpi celulari;b.) ganglionii nervoşi senzitivi (spinali şi cranieni) şi vegetativi;c.) fasciculele (căile nervoase) prezente în substanţa albă, lipsită de ţesut

conjunctiv;d.) nervii: senzitivi, motori şi micşti.

NevrogliileReprezintă celulele de susţinere, protecţie şi nutriţie, precum şi de substituţie a

neuronilor morţi. Sunt de mai multe forme şi dimensiuni (astrocite, oligodendroglii, microglii etc.).

Meningele Sunt foiţele de înveliş ale encefalului (axului cerebrospinal – nevrax) fiind

formate din variante de ţesut conjunctiv: semidur (pahimeningele – dura mater, situată la exterior) respectiv moale (leptomeningele: arahnoida – bogat vascularizată şi pia mater). Între arahnoidă şi pia mater se delimitează spaţiul subarahnoidian plin cu lichid cefalorahidian (LCR) format prin drenarea sângelui prin formaţiuni specializate numite plexurile coroide.

LCREste un lichid transparent, clar ca “apa de stâncă”, care conţine: apă 99%,

substanţe organice (aminoacizi şi glucoză) substanţe anorganice (minerale) – NaCl şi celule (limfocite). LCR este drenat într-un sistem de vase şi dilataţii (ventriculi cerebrali) aflat în grosimea encefalului (sistemul ventricular) cu rol de atenuare a şocurilor mecanice, de nutriţie şi de apărare imunologică a SN.

Acest sistem se numeşte ventricular cerebral şi începe prin orificiile Lushka şi Magendie, legate de spaţiul subarahnoidian prin care se drenează în sânge, continuă cu canalul ependimar (pe mijlocul măduvei spinării), care comunică apoi cu ventriculul IV din grosimea trunchiului cerebral (rombencefal), apoi prin apeductul lui Sylvius (în grosimea mezencefalului), apoi cu ventriculul III (în grosimea diencefalului) care prin orificiul Monro comunică cu cei 2 ventriculi laterali (I şi II) din grosimea emisferelor cerebrale (stângă respectiv dreaptă).

Măduva spinăriiAre o structură segmentară (metamerică – reminiscenţă de la speciile

inferioare) în care fiecare metamer se află în legătură cu câte o pereche de nervi spinali (12 perechi în total), prin intermediul cărora se face conexiunea cu periferia (receptori şi efectori).

Forma măduvei spinării este de cilindru turtit antero-posterior (sagital) şi se întinde de la orificiul (marea gaură) occipitală (în partea superioară) şi până la nivelul vertebrei L2 (în partea inferioară), de unde se prelungeşte cu o formaţiune anatomică numită con medular şi de la aceasta porneşte în jos, până la nivelul vertebrei coccigiene 2 o prelungire filiformă (filum terminale - ultima porţiune a măduvei spinării).

Regiunile anatomice ale măduvei spinării sunt denumite analog celor ale coloanei vertebrale (deşi nu le corespund exact ca topografie): măduva cervicală, toracală, lombară, sacrată şi coccigiană. Prin intermediul găurilor de conjugare, situate

77


pe părţile laterale ale vertebrelor ies şi intră rădăcinile nervilor spinali, care au în porţiunea superioară a măduvei traiect orizontal, pentru a deveni apoi oblice şi chiar verticale, pe măsură ce ne situăm la un nivel din ce în ce mai jos. La final ele alcătuiesc, împreună cu filum terminale, aşa-numita “coadă de cal”.

Măduva spinării prezintă 2 umflături: brahială (cervicală) pentru membrul superior şi alta lombară (pentru membrul inferior) şi 3 perechi de şanţuri: mediane (anterior şi posterior) delimitate de celule gliale, laterale (anterior şi posterior) pentru emergenţa rădăcinilor anterioară respectiv posterioară ale nervilor spinali şi şanţurile intermediare posterioare care delimitează cordoanele Goll şi Burdach.

Structura internă este formată din substanţă: cenuşie (centrii nervoşi) şi albă (situată în periferie), unite între ele prin comisura centrală.

1. Substanţa cenuşie este dispusă ca o coloană ce are pe secţiune transversală froma literei “H” cu 2 coarne anterioare, 2 posterioare şi 2 laterale ale lui Lissauer, fiecare prezentând un cap şi o bază. Coarnele anterioare sunt scurte şi rotunjite în timp ce coarnele posterioare sunt lungi şi formează 2 coloane: internă Clarke şi externă Bechterew. Între coarnele anterioare şi cele posterioare se află substanţa reticulară (în regiunea superioară a măduvei). În mijlocul comisurii cenuşii se află canalul ependimar, care o împarte în comisura cenuşie anterioară şi posterioară. Substanţa cenuşie conţine în principal corpii neuronali (pericarioni), împreună cu fibre amielinice şi celule gliale.

Funcţiile substanţei cenuşii sunt determinate de centrii nervoşi pe care îi adăposteşte: nucleii anteriori (motori) formaţi din neuroni somatici (la vârf) şi vegetativi (la bază) şi nucleii posteriori senzitivi (somatici şi vegetativi) şi de cordoanele de substanţă albă, care asigură funcţia de conducere a măduvei. La nivelul coarnelor laterale (respectiv a substanţei reticulate) se află neuronii de asociaţie sau intercalari.

2. Substanţa albă situată la periferia celei cenuşii este formată din fibre mielinizate şi grupate în 3 cordoane: anterior, lateral şi posterior, câte unul de fiecare parte.

a.) Cordonul anterior: situat între comisura medianăanterioară şi coarnele anterioare. Acest cordon se întâlneşte pe partea dreaptă şi stângă fiind unit cu un cordon transversal, mielinizat, numit comisura albă (fisura mediană anterioară).

b.) Cordonul lateral: situat între cordonul anterior şicel posterior.

c.) Cordonul posterior: situat între cordonul medianşi coarnele posterioare.

Funcţia de conducere a măduvei spinării se trealizează prin intermediul substanţei fundamentale: anterioară, laterală şi posterioară, care cuprinde fibre de asociaţie ce unesc diferite etaje ale măduvei spinării. Fibrele ascendente, ale sensibilităţii, pornesc de la receptorii care reprezintă segmentul final al analizatorilor şi se termină în cortexul senzitiv. Fibrele descendente sau motorii transmit comenzile de la cortex către centrii motori din măduva spinării.

Fibrele ascendente Aduc informaţii de la: exteroceptori, proprioceptori şi interoceptori

(visceroceptori) şi sunt specifice şi nespecifice.1) Sensibilitatea specifică conduce impulsuri senzitive proprii pentru fiecare

tip de sensibilitate. Impulsurile ajung în anumite arii cerebrale, care formează cortexul senzitiv ce răspunde de sensibilitatea conştientă. Alte fibre se opresc în trunchiul cerebral sau în cerebel şi aparţin sensibilităţii inconştiente.

78


Fasciculele spinobulbare (a lui Goll situat intern şi a lui Burdach situat extern) sunt reprezentate de axonii lungi ai neuronilor pseudo-unipolari din ganglionii spinali de pe rădăcinile posterioare ale nervilor spinali, de aceiaşi parte. Centrii lor sunt situaţi în nucleii Goll şi Burdach din trunchiul cerebral, al căror axon se încrucişează pentru a forma decusaţia senzitivă şi au traiect spre talamus. Nucleii de releu din talamus, reprezintă a II–a staţie a căilor spinobulbare, axonii lor proiectându-se la nivelul cortexului cerebral în circumvoluţia postcentrală. Ele conduc sensibilitatea proprioceptivă conştientă, o parte din ele ajungând la cerebel, aparţinând sensibilităţii inconştiente. În plus aceste fascicule conduc şi sensibilitatea tactilă fină.

Fasciculele spinotalamice dorsal şi ventral sunt formate din axoni ai neuronilor din coarnele posterioare de partea opusă. Acestea se încrucişează formând comisura cenuşie anterioară. Următoarea staţie se află la nivelul talamusului de unde axonii lor se proiectează pe scoarţa cerebrală în girusul postcentral. Sensibilitatea termică şi dureroasă (somatică şi viscerală) este transmisă prin fasciculul posterior, în timp ce sensibilitatea tactilă fină şi protopatică este transmisă prin fasciculul anterior.

Fasciculele spinocerebeoase: direct (Flechsig) şi încrucişat (Gowers) sunt răspunzătoare de transmiterea sensibilităţii proprioceptive inconştiente. Fasciculul spinocerebelos direct este situat în cordoanele posterioare şi este reprezentat de axonii neuronilor din coloanele Clarke de aceeaşi parte, care fac staţie în bulb, în pedunculii cerebeloşi inferiori şi în cortexul cerebelos. Fasciculele spinocerebeloase încrucişate fac parte din cordoanele anterioare şi sunt reprezentate de axonii neuronilor situaţi la baza coarnelor posterioare (neuronii Bechterew). O parte din fibrele spinocerebeloase se încrucişează la nivelul comisurii anterioare şi au traiect prin bulb, punte şi pedunculii cerebeloşi superiori până la nivelul cortexului cerebelos.

Fasciculul spinotalamic, situat în cordoanele laterale este alcătuit din fibre provenind din neuronii coarnelor posterioare de partea opusă care fac staţie în tuberculii cvadrigemeni superiori. Ele conduc sensibilitatea tactilă, termică şi dureroasă inconştient.

2) Fibrele sensibilităţii nespecifice (derivate) se găsesc la nivelul substanţei reticulare activatoare ascendente şi conduc sensibilitatea interoceptivă, cu proiecţie difuză la nivelul cortexului cerebral. Reprezintă căi aferente multisinaptice, mai lente, conduse prin cordoanele posterioare şi laterale (partea externă).

Fibrele descendente (ale motilităţii) sunt adăpostite de cordoanele anterioare şi laterale (partea internă) şi sunt de 2 feluri: piramidale (trec prin piramidele bulbare) şi de aici prin cordoanele anterioare şi extrapiramidale (care au staţia finală la nivelul motoneuronului din coarnele anterioare ale măduvei).

Fasciculele piramidale (corticospinale) sunt responsabile de mişcările voluntare. 80 % din ele se încrucişează la nivelul bulbului cerebral, formând decusaţia piramidală, de unde trec în cordoanele laterale (fasciculul piramidal încrucişat). Restul de 20% trec în cordoanele anterioare şi formează fasciculul piramidal direct (Turk) dar se încrucişează şi ele la nivelul măduvei spinării, în comisura albă, trecând în cordoanele anterioare, unde fac sinapsă cu neuronii somatomotori.

Fasciculul extrapiramidal primeşte comenzi de la centrii corticali şi mai ales subcorticali pentru a coordona mişcările involuntare. Este format din mai multe fascicule:

- fasciculul vestibulospinal (lateral şi anterior) responsabil de tonusul muşchilorde postură şi de menţinerea echilibrului;

- fasciculul tectospinal provenit din tuberculii cvadrigemeni anteriori şiposteriori, care răspunde de mişcările automate şi de orientarea capului şi corpului către sursele luminoase, respectiv sonore;

79


- fasciculele rubro- şi olivospinale care trec în cordoanele laterale şi contribuiela menţinerea tonusului musculaturii gâtului şi la mişcările automate ale capului;

- fasciculul reticulospinal se află în legătură cu neuronii somatomotori şivisceromotori (din coarnele anterioare, respectiv laterale) care determină proiecţia controlaterală a mişcării (dacă excitaţia vine din stânga, corpul se mişcă spre dreapta) cât şi impulsuri ale musculaturii de poziţie. Fibrele lor se încrucişează şi formează decusaţiile ascendentă (din maduvă) şi descendentă (din bulb).

Nervii spinali rahidieni (31 de perechi)Sunt situaţi simetric, bilateral, parvertebral. Părăsesc coloana vertebrală prin

găurile de conjugare şi sunt formaţi din 2 rădăcini anterioară – ventrală, motorie şi una posterioară – dorsală, senzitivă, la care se adaugă centrii motori şi 4 ramuri:

- ramura anterioară formată din axonii motoneuronilor somatici din coarneleanterioare şi ai motoneuronilor vegetativi din coarnele laterale. Aceştia ajung la musculatura scheletică (striată), respectiv la ganglionii vegetativi;

- ramura posterioară prezintă un ganglion spinal, în care se găsesc neuronipseudounipolari somatici şi vegetativi, aflaţi în legătură cu receptorii de la diverse niveluri;

- trunchiul nervului spinal are structură mixtă, senzitivă şi motorie, somatică şivegetativă;

- ramura anterioară mixtă formată din filete provenind de la tegument,respective filete care se distribuie la muşchi pe părţile anterioare şi laterale ale trunchiului şi membrelor superioare şi inferioare. Ramurile toracale sunt independente şi formează 12 perechi de nervi intercostali. Restul ramurilor se anastomozează între ele şi formează 5 plexuri nervoase: cervical, brahial, lombar, sacrat şi coccigian;

- ramura meningeală se reîntoarce prin orificiul intervertebral şi este formată dinfibre vegetative vasomotorii;

- ramura comunicantă albă conţine exclusiv fibre vegetative preganglionaremielinizate şi fibre postganglionare amielinice.

Arcul reflexReflexul (actul reflex) reprezintă răspunsul automat al sistemului nervos la

stimuli care se numesc excitanţi. El are la bază cele 2 funcţii principale ale neuronului: excitabilitatea şi conductibilitatea. După numărul de sinapse întâlnim reflexe simple, monosinaptice şi bineuronale (în care există doar 2 neuroni: unul receptor şi celălalt efector), cum sunt reflexele de postură (osteotendinoase: bicipital, tricipital, rotulian, ahilean etc.) sau reflexe complexe, multisinaptice şi multineuronale (la care între neuronal receptor şi cel efector se interpun mai mulţi neuroni intercalar, de asociaţie). Din punct de vedere al legăturii cu stimulul se întâlnesc reflexe somatice şi vegetative, cât şi reflexe condiţionate (în care se obţine reacţia reflexă la un stimul condiţionat, după ce acesta a fost asociat în mod repetat cu stimulul necondiţionat, care produce de drept reacţia reflexă). Cel mai bun exemplu de reflex condiţionat este cel al lui Pavlov. Acesta a asociat stimulul necondiţionat (hrana) cu cel condiţionat (stimul luminos) obţinând reacţia reflexă (salivaţie sau secreţie gastrică) la aplicarea numai a stimulului condiţionat.

Suportul anatomic al actului reflex este arcul reflex format din: receptor, cale aferentă, centru nervos, cale eferentă şi efector. Reflexele medulare sunt fie reflexe simple, fie se închid în centrii situaţi la etaje superioare ale măduvei, fiind supravegheate şi modulate de alţi centrii nervoşi corticali şi subcorticali.

Encefalul (axul cerebrospinal sau nevraxul) este format din: mielencefal, metencefal, mezencefal, diencefal şi telencefal.

80


Trunchiul cerebral Este aşezat în axul median al etajului inferior al cutiei craniene şi continuă

măduva spinării la nivelul encefalului. Este format, de sus în jos, din: bulb, puntea lui Varolio şi mezencefal (coliculii-tuberculii cvadrigemeni şi peducnculii cerebrali).

Bulbul (măduva prelungită) are o configuraţie externă de trunchi de con, de 3 cm, cu baza mare în sus, fiind separată de măduvă prin I pereche de nervi spinali iar de punte prin şanţul bulbo-pontin.

Are 3 feţe:- anterioară, cu un şanţ median şi unul lateral, la acest nivel situându-se

piramidele bulbare şi un şanţ inferior la nivelul căruia se află decusaţia piramidală (motorie);

- laterală, cu şanţurile laterale anterior şi posterior, având superior oliva bulbarăşi şanţurile pre- şi retroolivar;

- posterioară cu nucleii Goll şi Burdach, superior de care sunt situate piramidaposterioară, corpii restiformi şi pedunculii cerebeloşi inferiori, prin care se uneşte bulbul cu cerebelul. În grosimea bulbului se află ventriculul IV care are o formă de romb cu o ½ inferioară şi ½ superioară.

Structura internă este fragmentară, sub forma unor nuclei bulbari (senzitivi,motori, echivalenţi celor din măduvă şi proprii ai bulbului).

1. Nucleii echivalenţi: a) Nucleii motori reprezintă originea reală a nervilor cranieni motori:

- nucleul ambiguu: pentru nervul IX, X, XI;- nucleul hipoglosului (XII);

b) Nucleii senzitivi, care reprezintă prima staţie pe traseul nervilorcranieni senzitivi:

- nucleul tractului solitar: perechea VII bis, IX, X;- nucleul senzitiv al nervului V;- nucleul vestibular şi cohlear III;

c) Nucleii vegetativi:- nucleul dorsal al vagului X;- nucleul salivar inferior al nervului IX (pentru glanda carotidă);

2. Nucleii proprii:- nucleii Goll şi Buradch;- nucleul olivar;- formaţia reticulată;- nucleul roşu;- substanţa neagră.

În afară de substanţa cenuşie, în bulbul rahidian se află substanţa albă, formată din fibre ascendente, descendente şi din fasciculul longitudinal intern. Acestea reprezintă fibre de asociaţie între nucleii nervilor III, IV, VI şi cei vestibulari (III).

Puntea lui Varolio (protuberanţa inelară):Are o configuraţie externă ce prezintă la partea anterioară a metatalamusului o

bandă transversală de 3 cm, care leagă cele 2 emisfere cerebeloase. La partea superioară există şanţul bulbo-pontin şi ponto-peduncular.

Faţa centrală (anterioară) prezintă şantul bazilar , la nivelul căruia se află o proeminenţă numita piramida pontină. Între piramidă şi pedunculii cerebeloşi mijlocii se află emergenţa nervului V.

81


Faţa dorsală reprezintă planşeul ventriculului IV (împreună cu bulbul şi pedunculii cerebeloşi superiori). Între pedunculii cerebeloşi se află valvula lui Vieussens care formează plafonul ventriculului IV, reprezentând o lamă de substanţă albă (vălul median anterior) şi o lamă centrală, numită ligula, care formează lobul vermicular al cerebelului.

Structura internă a punţii este formată din nuclei echivalenţi (motori, senzitivi şi vegetativi) şi nuclei proprii ai punţii.

1. Nucleii echivalenţi:a) Nuclei motori:

- nucleul nervului masticator, ram motor al nervului V, care inervează nervulmaseterin;

- nucleul oculomotorului extern (III) care se distribuie la muşchii extrinseci aiglobului ocular (muşchii drepţi externi);

- nucleul motor al nervului facial (VII) care răspunde de musculatura mimicii;

b) Nucleii senzitivi:- nucleul gelatinos al nervului trigemeni (V) la care vin fibre din ganglionul

Gasser;- nucleul cohlear (VIII) care reprezintă sinapsa cu axonii neuronilor din

ganglionul lui Corti;

c) Nucleii vegetativi:- nucleul salivar superior (VII bis – intermediarul lui Wrisberg) care se

distribuie la glandele salivare sublinguale şi submaxilare;- nucleul lacrimal al nervului facial ( VII) care răspunde de secreţia glandelor

lacrimale;

2. Nucleii proprii:- nucleul reticulat mijlociu la care vin fibre cortico-pontine şi de la care pleacă

fibre ponto-cerebeloase;- olivele superioare care reprezintă staţii pe traiectul căii auditive.

Substanţa albă reprezintă căile de conducere formate din fibre longitudinale descendente şi transversale ponto-cerebrale.

Mezencefalul:Este situat între punte şi diencefal, fiind format din pedunculii cerebrali

(situaţi anteriori) şi tuberculii cvadrigemeni (situaţi posterior) + apeductul lui Sylvius, situat interior.

1. Pedunculii cerebrali reprezintă 2 cordoane scurte, late,divergente, formate din substanţă albă, care delimitează între ele spaţiul perforat posterior.

a) Substanţa cenuşie este formată din :- nuclei echivalenti (motori şi vegetativi). Nucleii motori sunt situaţi în jurul

apeductului lui Sylvius şi sunt reprezentaţi de nucleul nervului III şi IV. Nucleii vegetativi, parasimpatici, sunt reprezentaţi de nucleul ciliar (Edinger – Westphall) şi care reprezintă originea fibrelor vegetative ale nervului III, care controlează muşchii contrictori ai pupilei.

- Nucleii proprii (din calota mezencefalului) sunt staţii pe căile extrapiramidaleşi sunt reprezentaţi de: nucleul roşu, substanţa neagră şi formaţia reticulară.

82


b) Substanţa albă este formată din fascicule ascendente şidescendente, reprezentând căile de legătură cu centrii situaţi deasupra şi dedesubtul mezencefalului şi din fasciculul piramidal anterior care îl leagă de pedunculii cerebrali.

2. Tuberculii (coliculii) cvadrigemeni, superiori şi inferiori, se aflăla regiunea situată deasupra apeductului Sylvius, ca 4 proeminente între care se delimitează un şanţ în formă de cruce. Sub tuberculii inferiori este situată emergenţa nervului IV (trohlear, sau patetic), coliculii inferiori fiind solidari ca funcţie şi reprezentând un nucleu legat de calea auditivă, prin corpii geniculaţi mediali. Tuberculii superiori reprezintă structuri stratificate, ca şi la cortexul cerebral ei fac legătura, fie direct, fie prin corpii geniculaţi lateral cu calea optică, fiind răspunzători de reflexele vizuale de orientare.

83


SISTEMUL ENDOCRIN:Reprezintă a II –a modalitate de control a funcţiilor organismului şi de

integrare a acestuia ca un tot unitar, împreună cu sistemul nervos. Este format din glande endocrine, al căror produs de secreţie se numeşte

hormon. Glandele endocrine nu prezinta canal de secreţie, astfel încât hormonii sunt transportaţi prin sânge, la distanţă, în organele ţintă, unde îşi exercită funcţia specifică. Aceasta se referă la acţiunea hormonilor asupra metabolismului şi morfogenezei. Rolurile hormonilor sunt asemănătoare cu ale omologilor lor, substanţe secretate de sistemul nervos central, şi sunt roluri stimulatoare sau inhibitoare.

Între sistemul nervos şi cel endocrin se realizează o unitate morfo-funcţională reprezentată de hipotalamus şi glanda hipofiză. Hipo- sau hipersecreţia de hormoni este dăunătoare având ca rezultat apariţia bolilor endocrine.

Glanda hipofiză:Reprezintă legătura dintre sistemul nervos si cel endocrin şi se mai numeşte

glanda pituitară. Este situată în cutia craniană, la baza diencefalului, înapoia chiasmei optice, într-o depresiune specială a osului sfenoid numită “şaua turcească”. Tija hipofizară reprezintă legătura anatomo-funcţionala dintre hipofiză şi hipotalamus. Mărimea hipofizei este cât un bob de fasole, iar greutatea ei este între 0,4 – 0, 6 g. Ea prezintă 3 lobi: anterior, intermediar şi posterior, cu origini embriologice diferite.

Adenohipofiza este alcătuită din lobul anterior şi cel intermediar. Derivă dintr-o componentă embrionară numită punga lui Rathke (partea secretorie a sa).

1. Lobul anterior: este format din cordoane de celule (pituicite) între care se află capilare sinusoide dispuse sub formă de reţea. Celulele adenohipofizei sunt de 2 feluri: cromofobe şi cromofile, după cum se colorează sau nu cu coloranţi acizi, respectiv bazici. Lobul anterior secretă hormonii “tropi” (care se distribuie celorlalte glande endocrine, cărora le reglează funcţia). Aceşti hormoni sunt:

- hormonul somatotrop (STH, GH);- hormonul tireotrop (TSH);- hormonul adrenocortitrop (ACTH);- hormonii gonadotropi (FSH şi LH la femeie, respectiv ICSH la bărbat);

STH stimulează creşterea organismului până la perioada de pubertate. Acţiunea sa se face pe os la nivelul cartilajului de creştere, dar şi asupra organelor şi sistemelor. Hipersecreţia de STH la adolescent determină creşterea globală în exces a organismului (gigantismul). Dacă are loc după perioada de creştere propriu-zisă determină acromegalia (creşterea extremităţilor: bărbie, limbă, urechi, etc.). Secreţia diminuată de STH determină nanismul hipofizar (piticismul) în care dimensiunile organismului sunt mai mici decât normalul, dar se păstrează proporţia între segmentele corpului, iar funcţia sistemului superioare nervoase sunt normale.

TSH reprezintă hormonul care reglează secreţia glandei tiroide. Hiper- sau hiposecreţia de TSH se reflectă deci prin creşterea respectiv scăderea activităţii hormonilor tiroidieni.

ACTH reprezintă hormonul care reglează activitatea glandelor cotricosuprarenale şi deci influenţează nivelul secreţiei acestora.

Hormonii gonadotropi se adresează funcţiei gonadelor (ovare, respectiv testiculi) şi sunt reprezentate de hormonul foliculino-stimulant (FSH) şi luteinizant (LH) la femeie şi de hormonul stimulant al celulelor interstitiale, testiculare (ICSH) la barbat. FSH reglează activitatea secretorie a hormonilor estrogeni, în timp ce LH reglează ovulaţia, dezvoltarea corpului galben şi secreţia de progesteron. ICSH are ca acţiune ţesutul germinativ testicular.

84


În afară de aceştia se mai secretă şi hormonul lactogen (prolactina – PRL) care influenţează dezvoltarea glandelor mamare şi secreţia laptelui.

2. Lobul intermediar:Secretă hormonul melanocistostimulator (MSH) care răspunde de nivelul de

secreţie al melaninei din celulele melanofore (din piele şi retină). În funcţie de hipo- sau hipersecreţia acestuia vom avea de-a face cu o depigmentare respectiv hiperpigmentare a organismului.

Neurohipofiza (lobul posterior) este alcătuită dintr-o stromă conjunctivo-vasculară, fibre din tractul hipotalamo-hipofizar, celule gliale şi celule bazofile. Fibrele reprezintă axoni ai neuronilor supraoptici şi paraventriculari din hipotalamus. Există 2 sisteme de legătură între hipotalamus si hipofiză: sistemul porthipofizar şi sistemul neurohipofizar.

Secreţia neurohipofizei este reprezentată de oxitocină (ocitocina) care stimulează contracţia muşchiului uterin (miometrul), creşte secreţia lactată şi are efect vasomotor. Alt hormon secretat de neurohipofiză este vasopresina (ADH – hormonul antidiuretic) care este vasoconstructor în doze mari, iar a cărui lipsă duce la diabetul insipid (pierderea de cantităţi mari de apă şi electroliţi prin urină).

Glanda epifiză Se mai numeşte glanda pineală, deoarece are forma unui trunchi de con. Este

situată în cutia craniană, în şantul median dintre tuberculii cvadrigemeni superiori. Face parte din plafonul veziculei diencefalice. La exterior prezintă o capsulă derivată din piamater, care trimite la interior septuri conjunctivo-vasculare, ce delimitează parenchimul glandei. Celulele sale sunt de mai multe feluri:

- celule principale (pinealocite);- celule gliale ;- celule pigmentare (analoage melanocitelor);- celule nervoase;

Epifiza are rol important în creşterea şi dezvoltarea organismului, impiedicând instalarea pubertăţii precoce, în metabolismul mineral, protidic şi glucidic şi în împiedicarea dezvoltării precoce a glandelor sexuale.

Glanda tiroidăEste situată într-o lojă specială la partea antero-laterală a gâtului, anterior de

laringe şi trahee. Are forma literei H, cu 2 lobi laterali uniţi printr-un istm şi se continuă superior cu lobul piramidal. Greutatea glandei este de 30 – 40 g (mai mare la femei). La exterior este invelită de o capsulă fibroasă, care trimite în interior septuri conjunctivo-vasculare, care împart parenchimul glandei în lobi, lobuli şi acini tiroidieni. Ultimele formaţiuni secretă coloidul tiroidian care este adăpostit în formaţiuni specifice numite foliculi (vezicule) tapetate de un epiteliu simplu secretor. Compoziţia chimică a coloidului tiroidian cuprinde hormonii tiroidieni, dintre care mai importanţi sunt: tirozina (T3), triiodotironina (T4) şi calcitonina.

Hormonii tiroidieni au rol important în metabolism si în creşterea şi dezvoltarea organismului.

Hipersecreţia de hormoni tiroidieni poarta numele de boala Basedow – Graves caracterizata prin guşă + exoftalmie + hipercatabolism + creşterea activităţii sistemului nervos vegetativ;

Hiposecreţia de hormoni tiroidieni poartă numele de nanism tiroidian (în care creşterea şi dezvoltarea organismului este încetinită, iar segmentele sale nu mai sunt proporţionale şi se însoţeşte de retard mintal (cretinism guşogen). Dacă apare la adult duce la boala numită “mixedem” caracterizat prin reţinerea în exces a lichedelor în

85


organism însoţită de guşa hipotiroidiană (endemică) de dimensiuni mari, favorizată de lipsa iodului din apa de băut.

Calcitonina este un hormon care intervine în metabolismul hidromineral, al calciului, având efecte inverse parathormonului (vezi mai jos).

Glandele paratiroide:Sunt 4 formaţiuni ovoide situate pe faţa dorsală a lobilor tiroidieni (2 de

fiecare parte). Fiecare este situată în afara capsulei tiroidiene şi prezintă o capsulă proprie, care trimite în interiorul glandei septuri conjunctivo-vasculare ce împart glanda în lobuli. Aceştia sunt formaţi din celule epieteliale secretoare, dispuse sub formă de cordoane care formează foliculi.

Produsul de secreţie se numeşte parathormon şi intervine în metabolismul hidromineral al calciului, determinând creşterea calcemiei, pe baza mobilizării calciului din oase. Efectul său este antagonist celui al calcitoninei.

TimusulSupranumit glanda copilăriei, este format dintr-un ţesut limfoepitelial şi o

componentă endocrină. Este situat în porţiunea anterioară a mediastinului şi se dezvoltă până la începutul anului 2 de viaţă. Timusul involuează la pubertate transformându-se într-o masă de ţesut conjunctiv într-o atmosferă grăsoasă.

Forma timusului este alungită, fiind alcătuit din 2 lobi, înveliţi la exterior de o capsulă fibroasă. Aceasta trmite la interior septuri conjunctivo-vasculare care împarte glanda în lobuli. Un lobul timic este format dintr-o corticală în care se maturează limfocitele timo-dependente (LT) numite timocite şi dintr-o medulară alcătuită din celule reticulare şi din corpusculii Hassal.

Rolul timusului este complex: are funcţii în creştere şi dezvoltare, asigură procesul de osificare, împiedică maturizarea precoce a glandelor sexuale, iar prin intermediul limfocitelor contribuie la apărarea imunitară a organismului.

Glandele suprarenaleSe denumesc astfel deoarece sunt mici, pereche şi situate la polul superior al

rinichiului. Au o greutate între 10-12g şi sunt formate din 2 porţiuni distincte embriologic, morfologic şi funcţional: cortico-suprarenala şi medulo-suprarenala. Structura glandei per ansamblu este analoagă altor glande endocrine, fiind formată din stromă şi parenchim, învelite la exterior de o capsulă fibroasă.

Corticosuprarenala (CSR) este alcătuită din celule epiteliale dispuse sub fromă de ordoane. Din ele se desprind sinusuri venoase. CSR este formată la rândul ei din 3 zone:

- zona glomerulară, subţire, care secretă hormonii mineralocorticoizi, cu rol înmetabolismul hidro-mineral;

- zona fasciculată, mai groasă, cu celule dispuse sub formă de cordoane paraleleîntre ele şi care secretă hormonii glucocorticoizi, ce intervin în reglarea metabolismului protidic, glucidic şi lipidic;

- zona reticulară, subţire şi ea, secretă hormonii cortico-steroizi, analogi celorsecretaţi de gonade.

Insuficienţa globală a secreţiei hormonilor CSR determină apariţia boliiAdisson.

Medulosuprarenala (MSR) este alcătuită din celule mari, ovale, între care sedelimitează spaţii numite sinusuri. Celulele MSR reprezintă de fapt neuroni postganglionari simpatici, întreagă această glandă putând fi considerată un ganglion simpatic modificat. Ea secretă 2 hormoni numiţi catecolamine: adrenalina şi noradrenalina, ale căror efecte sunt analoage celor determinate de acţiunea sistemului nervos vegetativ simpatic.

86


Pancreasul Este o glandă mixtă, situată în cavitatea abdominală, a cărei componentă

endocrină este reprezentată de insulele Langherhans, dispuse sub formă de reţea, în ochiurile căreia sunt prezente capilare sanguine. Cordoanele celulare conţin celule alfa care secretă glucagon şi celule beta care secretă insulină. Aceşti 2 hormoni au acţiune antagosnistă, intervenind în reglarea metabolismului glucidic.

Celeluele alfa sunt mai puţin numeroase, situate central, în timp ce celulele beta, mai mici şi mai puţine sunt situate în periferie. Hiposecreţia de insulină determină creşterea nivelului de glucoză în sânge (hiperglicemie) cu apariţia bolii numită diabet zaharat.

SISTEMUL DIGESTIVDefiniţie: reprezintă structura complexă destinată transformării alimentelor,

prin mecanisme mecanice, fizice, chimice în principii alimentare (nutrimente) şi absorbţiei acestora în mediul intern. Este format din tubul digestiv şi galndele anexe ale sale.

Tubul disgestiv are mai multe segmente: cavitatea bucală (orală), faringe, esofag, stomac, intestin subţire şi intestin gros (colon).

Cavitatea bucalăEste delimitată între 2 orificii: bucal (face legătura cu exteriorul) şi buco-

faringian (care se continuă cu faringele). Peretele anterior este format din buze (superioară şi inferioară) ce delimitează împreună cu arcadele dentare vestibulul bucal. Buzele se termină cu comisurile labiale şi prezintă în grosimea lor muşchii orbiculari ai buzelor.

Cei 2 pereţi laterali ai cavităţii bucale sunt reprezentaţi de obraji. Peretele inferior este format dintr-un planşeu reprezentat de muşchii: milohioidieni, geniohioidieni şi pântecele anterior al digastricului. Peretele superior este ca un platou (palat dur) format din oasele palatinale şi apofizele palatine ale maxilarului. Înapoia acestui palat dur se află palatul moale sau vălul palatin. De o parte şi de alta sunt flancaţi de pilieri şi amigdalele palatine.

Mucoasa care tapetează acest prim segment al tubului digestiv este denumită după formaţiunile pe care le căptuşeşte: mucoasa bucală, linguală, gingivală, jugală (a obrajilor).

Arcadele dentare se întind de la nivelul vestibulului bucal până la pereţii laterali ai cavităţii bucale propriu-zise.

Aparatul masticator, care se ocupă cu fragmentarea mecanică a alimentelor, este format din dinţi şi limbă.

Limba este un organ musculo-membranos tapetat de o mucoasă specializată în receptarea excitanţilor gustativi, servind atât la masticaţie cât şi la fonaţie (vorbire). Limba are 3 porţiuni distincte: vârful, corpul şi rădăcina. Aceasta din urmă o leagă de osul hioid şi de epiglotă. Limba prezintă 2 feţe (superioară şi inferioară) şi 2 margini (stângă şi dreptă). Structura limbii este complexă (ca şi funcţiile sale): în profunzime conţine un schelet fibros pe care se înfăşoară musculatura striată voluntară, iar la suprafaţă este tapetată de mucoasa de care vorbeam mai înainte. Pe faţa inferioară, pornind de la baza se află o formaţiune anatomică numită frâul limbii, în vecinătatea sa aflându-se 2 caruncule, prevăzute cu orificiile externe excretoare ale glandelor salivare sublinguale. Funcţiile limbii sunt în: masticaţie, deglutiţie, fonaţie (vorbire), perceperea gustului.

Dinţii sunt formaţiuni dure, în număr de 32 (câte 16 pe fiecare arcadă) împărţiţi astfel după poziţie, formă şi funcţie: 8 incisivi (pentru retezarea alimentelor),

87


4 canini (pentru sfâşiere), 8 premolari, 8-12 molari (pentru mărunţire, triturare). Fiecare dinte este format din smalţ şi dentină, pe mijloc se află camera pulpară ce conţine pachetul vasculo-nervos al dintelui. La exterior se află coroana dentară, iar pe arcade şi respectiv în gingie, este prezentă o depresiune specială pentru fiecare dinte în parte (alveola dentară), de care dintele este legat printr-un ligament alveolo-dentar.

FaringeleReprezintă al II-lea segment al tubului digestiv, la nivelul căruia se produce

încrucişarea cu tractul respirator. Faringele se întinde de la baza craniului la orificiul superior al esofagului. Este dispus înaintea coloanei cervicale şi înapoia şi mai jos de fosele nazale, prezentând pe mijloc cavitatea faringiană care comunică atât cu esofagul cât şi cu laringele. Posterior se află coloana cervicală, lateral pachetul vasculo-nervos al gâtului, superior ligamentul faringo-bazilar. Anatomic faringele cuprinde 3 porţiuni: nazo (rino)-faringele, cuprinzând choanele şi orificiul trompei Eustachio (tuba auditivă); buco (oro)-faringele şi laringo-faringele.

EsofagulEste al III-lea segment al tubului digestiv, cu formă tubulară, aproximativ

vertical. Este lung de 20-25 cm şi face legătura între faringe (prin orificiul faringo-esofagian prevăzut cu epiglota) şi stomac (prin orificiul cardia prevăzut cu un sfincter). Esofagul este dispus pe faţa anterioară şi mediană a toracelui între trahee (anterior) şi coloana vertebrală (posteior), fiind un organ toracic (2/3) dar şi abdominal (porţiunea inferioară) unde ajunge străbătând diafragmul prin hiatusul diafragmatic. Prezintă pe traiectului 3 strâmtori: cricoidiană (în dreptul osului cu acelaşi nume) bronho-aortică (la încrucişarea cu cele 2 componente) şi diafragmatică. Rezultă deci 3 segmente: cervical, toracal, abdominal (1-2 cm). Structura esofagului cuprinde (ca a întregului tub digestive) 4 tunici concentrice, care dinspre interior spre exterior sunt: mucoasa, submucoasa, musculara şi adventicea.

StomaculEste situat în abdomen, sub diafragm, în stânga etajului supramezocolic,

întinzându-se între orificiul cardia (superior) şi cel piloric (inferior). Are forma de cimpoi (litera J, sau cârlig de undiţă) cu 2 feţe (superioară şi inferioară), 2 margini (marea şi mica curbură) şi 2 porţiuni: una verticală (fundul stomacului-fornixul, camera cu aer) şi una orizontală cuprinzând antrul şi canalul piloric.

Faţa anterioară se află în raport cu peretele abdominal, cea posterioară cu pancreasul, rinichiul stâng şi splina, marginea dreaptă cu ficatul, iar cea stângă cu splina.

Mucoasa gastrică prezintă pliuri prevăzute cu glande ce secretă mucus şi suc gastric (conţine HCl şi enzime proteolitice: gastrina, pepsina, catepsina), în timp ce digestia mecanică se face prin mişcările peristaltice ale musculaturii netede dispusă circular, oblic şi longitudinal. Rezultatul este chimul gastric, puternic acid, ce trece prin pilor în intestinul subţire.

Intestinul subţireEste cel mai lung segment al tubului digestiv situat între stomac (cu care

comunică prin pilor) şi intestinul gros (prin care comunică prin orificiul ileo=cecal prevăzut cu sfincterul şi valvula omonime). Intestinul gros are 3 segmente: duoden, jejun şi ileon.

Duodenul, prima porţiune de după stomac, are o lungime de 25-30 cm, formă de potcoavă (în golul căreia care se află capul pancreasului) şi este segment fix. La nivelul duodenului se deschid: canalul Wirsung (pancreatic principal) prin marea carunculă, prevăzută cu ampula Vater, canalul coledoc (care îl leagă de colecist)

88


prevăzut cu sfincterul Oddi, iar mai sus mica carunculă prin care se deschide canalul accesor pancreatic (al lui Santorini). Jejunul şi ileonul reprezintă segmentul mezenteric, mobil al intestinului subţire, lung de cca 4m cuprinzând 14-16 anse intestinale. Se deschide în intestinul gros prin orificiul ileocecal.

În interiorul intestinului subţire se continuă digestia chimului gastric sub influenţa sucului intestinal, pancreatic şi a bilei. În plus se produce absorbţia nutrimentelor (aminoacizi, monozaharide şi glicerină-acizi graşi) prin mucoasa intestială dispusă sub formă vilozităţilor intestinale, din celule ciliate (care formează marginea în perie-platoul striat).

Intestinul gros (colonul)Se întinde de la orificiul ileo-cecal la cel anal pe o lungime de 1-1,7m cu

următoarele porţiuni : cec, colon ascendent, colon transvers, colon descendent, sigmoid, rect, canal anal.

Cecul este o porţiune de cca 7 cm situat sub unghiul ileo-cecal, care prezintă o prelungire în deget de mănuşă (apendicele vermiform) de 6-7 cm.

Colonul propriu-zis se întinde sub forma unui cadru în care colonul ascendent se află în vecinătatea ficatului (unghiul hepatic, colic drept) iar descendentul în vecinătatea splinei (unghi splenic, colic stâng).

Sigmoidul porneşte de la fosa iliacă stângă până la nivelul vertebrei S3, unde se prelungeşte cu rectul.

Rectul are 3 părţi: rectilinie, ampula rectală, canalul anal, care se continuă cu orificiul omonim prevăzut cu 2 sfinctere: intern, neted, automat şi extern, striat parţial voluntar.

Mucoasa intestinului gros prezintă formaţiuni numite haustre şi tenii, tunica sa mucoasă fiind bine reprezentată şi determinând mişcări peristaltice de 3 feluri: circulare, longitudinale şi de avansare-evacuare mai ales în porţiunea terminală culminând cu actul defecaţiei.

Funcţia intestinului gros este de a evacua reziduurile neabsorbite, de a absorbi apa, de a lubrefia aceste reziduuri formând bolul fecal. La nivelul mucoasei se află o bogată floră de fermentaţie şi de putrefacţie, care asigură descompunerea reziduurilor din bolul fecal.

89


MIC DICŢIONAR DE TERMENI

MEDICALI

Aabces s.n. - acumulare de puroi într-un ţesut sau organ (<fr. abces)

acromegalie s.f. - dezvoltare exagerată a extremităţilor corpului (<fr. acromégalie)

acupunctură s.f. - tratament medical prin înţepături în diferite puncte ale corpului. (<fr. acupuncture)

adenoid, -ă adj. - cu aspect glandular (<fr. adénoide)

adenom s.n. - tumoare benignă a unei glande (<fr. adénome)

adenopatie s.f. - boală a ganglionilor limfatici (<fr. adénopathie)

adipsie s.f. - lipsă de sete (<fr. adipsie)

adrenalină s.f. - hormon al glandelor suprarenale. (<fr. adrénaline)

aerofagie s.f. - înghiţirea unei mari cantităţi de aer (<fr. aérophagie)

aerofobie s.f. - teamă patologică de aer (<fr. aérophobie)

aeroterapie s.f. - tratament al unor boli prin cură de aer (<fr. aérothérapie)

afazie s.f. - tulburare de limbaj (<fr. aphasie)

afonie s.f. - pierdere patologică a glasului (<fr. aphonie)

agorafobie s.f. - teamă patologică de a traversa spaţii largi (<fr. agoraphobie)

90


albumină s.f. - subsatnţă proteică complexă din materia vie (<fr. albumine)

alcoolemie s.f. - prezenţa alcoolului în sânge (<fr. alcoolémie)

alelă s.f. - genă care prezintă mai multe forme (<fr. allele)

alergie s.f. - reacţie modificată a unui organism faţă de un agent microbian, chimic etc. (<fr. allergie)

alopatie s.f. - tratament medical bazat pe mijloace contrare naturii bolii (<fr. allopathie)

amigdalită s.f. - inflamaţie acută a amigdalelor

anemie s.f. - stare de slăbiciune cauzată de scăderea numărului de globule roşii din sânge (<fr. anémie)

anevrism s.n. - dilatare a peretelui unui vas sangvin (<fr. anévrisme)

anexită s.f. - inflamaţie a anexelor uterului (ovare, trompe). (<fr. annexite)

anghină/angină s.f. - 1 inflamaţie a faringelui şi a amigdalelor. 2 ~ pectorală . = boală care se manifestă prin accese de sufocare şi dureri în regiunea inimii. (<fr. angine, germ. Angine)

angiografie s.f. - radiografie a vaselor sangvine (<fr. angiographie)

antibiogramă s.f. - metodă de laborator prin care se determină antibioticul cel mai indicat contra unei infecţii microbiene. (<fr. antibiogramme)

antibiotic, -ă adj., s.n. - (substanţă organică) cu efect bacteriostatic. (<fr. antibiotique)

antigen s.m. - substanţă care determină formarea de anticorpi. (<fr. antigéne)

antiseptic, -ă adj., s.n. - (medicament) care combate infecţiile microbiene (<fr. antiseptique)

apendice s.n. - mică prelungire a cecului (<fr. appendice)

apendicită s.f. - inflamaţie a apendicelui (<fr. appendicite)

apiterapie s.f. - tratament cu produse agricole (<fr. apithérapie)

apofiză s.f. - proeminenţă pe suprafaţa unui os (<fr. apophyse)

apoplexie s.f. - pierdere bruscă a cunoştinţei, cauzată de o hemoragie cerebrală (<fr. apoplexie)

arahnoidă s.f. - meninge mijlociu (<fr. arachnoide)

91


aritmie s.f. - tulburare a ritmului normal al inimii. (<fr. arythmie)

arteră s.f. - vas sangvin care duce sângele de la inimă la organe şi ţesuturi (<fr. artere)

arteriografie s.f. - radiografie a arterelor (<fr. artériographie)

arterioscleroză s.f. - îngroşare şi sclerozare a pereţilor arterelor (<fr. artériosclérose)

arterită s.f. - inflamaţie a unei artere (<fr. artérite)

artrită s.f. - inflamaţie a unei articulaţii (<fr. arthrite)

artritism s.n. - stare de boală cauzată de o încetinire a proceselor de nutriţie. (<fr. arthritisme)

artrografie s.f. - radiografie a unei articulaţii (<fr. arthrographie)

artrologie s.f. - studiul articulaţiilor (<fr. arthrologie)

artroză s.f. - afecţiune cronică degenerativă a articulaţiilor (<fr. arthrose)

astenie s.f. - stare de slăbiciune şi oboseală (<fr. asthénie)

astigmatism s.n. - defect al vederii cauzat de inegalitatea curburii corneei sau cristalinului. (<fr. astigmatisme)

astmă s.f. - boală cauzată de greutatea în respiraţie (<fr. asthme)

ateroscleroză s.f. - depunere de grăsimi pe peretele intern al arterelor (<fr. athérosclérose)

atonie s.f. - diminuare a elasticităţii ţesuturilor (<fr. atonie)

atrium s.n. - compartiment superior al inimii (<lat. atrium)

atrofie s.f. - regresiune morfoligică ori funcţională a unui ţesut sau organ. (<fr. atrophie)

auricul s.n. - atrium (<fr. auricule)

avitaminoză s.f. - boală provocată de lipsa vitaminelor din alimentaţie. (<fr. avitaminose)

axon s.m. - prelungire a celulei nervoase (<fr. axone)

92


Bbacteriologie s.f. - studiul bacteriilor (<fr. bactériologie)

bacteriostatic, -ă adj., s.n. - (antibiotic) care împiedică dezvoltarea bacteriilor. (<fr. bactériostatique)

balneologie s.f. - studiul acţiunii curative a apelor minerale sau termale şi a nămolurilor (<fr. balnéologie)

balneoterapie s.f. - tratament cu ape minerale sau termale şi nămoluri (<fr. balnéothérapie)

benign, -ă adj. - (despre boli) uşor vindecabil (<lat. benignus)

biceps s.m. - muşchi între umăr şi cot (<fr. biceps)

biopsie s.f. - examen histologic al unei porţiuni dintr-un ţesut viu (<fr. biopsie)

bioritm s.n. - desfăşurarea ritmică a activităţilor vitale (<engl. biorythm)

biotic, -ă adj. - referitor la activitatea vitală (<fr. biotique)

blastoderm s.n. - membrană care dă naştere corpului embrionului. (<fr. blastoderme)

blastulă s.f. - a doua fază în dezvoltarea unui embrion (<fr. blastule)

blefarită s.f. - inflamaţie a pleoapelor (<fr. blépharite)

brahicefal, -ă adj. - cu craniul aproape rotund (<fr. brachycéphale)

bronhie s.f. - ramificaţie a traheii (lat. bronchia)

bronhografie s.f. - radiografie a bronhiilor (<fr. bronchographie)

bronhopatie s.f. - afecţiune a bronhiilor (<fr. bronchopathie)

bronhoscopie s.f. - examinare vituală a bronhiilor (<fr. bronchoscopie)

bronşită s.f. - inflamaţie a bronhiilor (<fr. bronchite)

bursă s.f. - mic sac în piele cu lichid vâscos (<fr. bourse)

C

93


calcifia vr. - (despre ţesuturi) a se întări prin depunere de săruri de calciu (după fr. calcification)

calcul s.m. - piatră la rinichi (<fr. calcul)

cancer s.n. - tumoare malignă, formată prin înmulţirea dezordonată a unui ţesut organic (<fr. cancer)

cancerigen, -ă adj. - care produce cancer; oncogen (<fr. cancérigene)

canceriologie s.f. - oncologie (<fr. cancérologie)

cangrenă s.f. - putrezire a ţesuturilor (<it. cangrena)

carcinom s.n. - tumoare malignă a ţesutului epitelial (<fr. carcinome)

cardie s.f. - orificiu al stomacului care comunică cu esofagul (<fr. cardia)

cardiografie s.f. - înregistrare a bătăilor inimii (<fr. cardiographie)

cardiologie s.f. - studiul inimii şi al afecţiunilor ei (<fr. cardiologie)

cardiopatie s.f. - boală de inimă (<fr. cardiopathie)

catalepsie s.f. - înţepenire bruscă a muşchilor şi încetarea unor funcţii cerebrale (<fr. catalepsie)

cataractă s.f. - opacifiere a cristalinului (<fr. cataracte)

catgut s.n. - fir pentru suturi chirurgicale (<fr. catgut)

centrozom s.m. - corpuscul din centrul celulei, care intervine în mitoză (<fr. centrosome)

cerebel s.m. - creierul mic (<lat. cerebellum)

cerumen s.n. - materie ceroasă din urechi (<fr. cérumen)

chemoterapie/chimioterapie s.f. - terapie prin substanţe chimice (<engl. Chemotherapie, fr. chimiothérapie)

chil s.n. - lichid din intestinul subţire, rezultat al digestiei (<fr. chyle)

chim s.n. - amestec rezultat din digerarea parţială a alimentelor din stomac (<fr. chyme)

chirurgie s.f. - tratare a bolilor prin operaţii (<fr. chirurgie)

chist s.n. - tumoare benignă (<fr. kyste)

94


chiuretaj s.n. - curăţire a suprafeţei unei mucoase (<fr. curetage)

cifoză s.f. - încovoiere înapoi a coloanei vertebrale (<fr. cyphose)

cistită s.f. - inflamaţie a vezicii urinare (<fr. cystite)

cistografie s.f. - radiografie a vezicii urinare (<fr. cystographie)

cistoscopie s.f. - examen endoscopic al vezicii urinare (<fr. cystoscopie)

citobiologie s.f. - biologie celulară (<fr. cytobiologie)

citodiagnostic s.n. - diagnostic bazat pe studiul microscopic al celulelor (<fr. cytodiagnostic)

citogenetică s.f. - studiul cromozomilor (<fr. cytogénétique)

citoliză s.f. - distrugere a elementelor celulare (<fr. cytolyse)

citologie s.f. - studiul celulei (<fr. cytologie)

citoplasmă s.f. - substanţă fundamentală vie a celulei (<fr. cytoplasme)

citopoieză s.f. - formare a celulelor (<fr. cytopoiese)

citostatic, -ă adj., s.n. - (substanţă) care împiedică înmulţirea celulelor (<fr. cytostatique)

claviculă s.f. - os care leagă omoplaţii de stern (<fr. clavicule)

coccis s.n. - os triunghiular la extremitatea de jos a coloanei vertebrale (<fr. coccyx)

colagen s.n. - proteină complexă din piele, cartilaje etc. (<fr. collagene)

colecistită s.f. - inflamaţie a veziculei biliare (<fr. cholécystite)

coledoc s.n. - canal prin care se varsă fierea în duoden (<fr. cholédoque)

colică s.f. - durere abdominală puternică (<fr. colique)

colită s.f. - inflamaţie a colonului (<fr. colite)

colon s.n. - porţiune finală a intestinului gros (<côlon)

comă s.f. - pierdere a cunoştinţei, cauzată de o hemoragie cerebrală, diabet etc. (<fr. coma)

comisură s.f. - fascicul de fibre nervoase care uneşte două regiuni simetrice ale emisferelor cerebrale (<fr. commissure)

95


congestie s.f. - aflux anormal de sânge; inflamaţie; hiperemie (<fr. congestion)

conglutina vt. - a coagula (<fr. conglutiner)

conioză s.f. - boală produsă de inhalarea de praf (<fr. coniose)

conjunctivită s.f. - inflamaţie a conjunctivei (după fr. conjunctivite)

coprologie s.f. - studiul biologic al fecalelor (<fr. coprologie)

coprostază s.f. - acumulare de fecale în organism (<fr. coprostase)

cord s.n. - inimă (<lat. cor)

cornee s.f. - membrană anterioară, transparentă, a ochiului (<fr. cornée)

cortex s.n. - scoarţă (cerebrală) (<lat. cortex)

corticosteron s.m. - hormon din cortexul suprarenal (<fr. corticostérone)

corticosuprarenală s.f. - regiune corticală a glandei suprarenale (după fr. cortico-surrénale)

cortizon s.n. - hormon al corticosuprarenalei (<engl. cortisone)

coxalgie s.f. - osteoartrită a şoldului (<fr. coxalgie)

coxartroză s.f. - reumatism cronic la şoldului (<fr. coxarthrose)

coxă s.f. - prima articulaţie de la picioarele insectelor (<lat. coxa)

craniologie s.f. - studiul craniului (<fr. crâniologie)

cranioscopie s.f. - determinare a calităţilor intelectuale şi morale după forma craniului (<fr. crânioscopie)

craniu s.n. - scheletul osos al craniului (<lat. cranium)

crioanestezie s.f. - anestezie prin frig. (<fr. cryanesthésie)

criobiologie s.f. - studiul fenomenelor biologice care se produc sub efectul frigului (<fr. cryobiologie)

crioterapie s.f. - tratament cu ajutorul temperaturilor foarte joase (<fr. cryothérapie)

cubitus s.n. - osul principal al antebraţului (<lat. cubitus)

96


Ddefectologie s.f. - studiu al celor cu deficienţe senzoriale şi intelectuale (<rus. defektologiia)

deglutiţie s.f. - înghiţire (<fr. déglutition)

dendrită s.f. - prelungire protoplasmatică a neuronului (<fr. dendride)

dentină s.f. - ţesut osos care formează pulpa dintelui (<fr. dentine)

dentiţie s.f. - 1 apariţia dinţilor la copii. 2 totalitatea dinţilor şi aşezarea lor (<fr. dentition)

denutriţie s.f. - stare a unui ţesut sau organism în care predomină dezasimilaţia (<fr. dénutrition)

deontologie s.f. - totalitatea normelor care reglementează relaţiile dintre medici şi dintre aceştia şi pacienţii lor (<fr. déontologie)

depigmentaţie s.f. - decolorare a pielii (<fr. dépigmentation)

dermatită s.f. - inflamaţie a pielii (<dermatite)

dermatologie s.f. - ramură a medicinei care se ocupă cu bolile pielii (<fr. dermatologie)

dermatomicoză s.f. - afecţiune a pielii, provocată de ciuperci parazite (<fr. dérmatomycose)

dermatoză s.f. - boală de piele (<fr. dermatose)

dermă s.f. - ţesut fibros conjunctiv, strat mijlociu al pielii (<fr. derme)

dextrocardie s.f. - situare a inimii în partea dreaptă (<fr. dextrocardie)

diabet s.n. - boală caracterizată prin mărirea cantităţii de zahăr în sânge şi în urină (<fr. diabete)

diafiză s.f. - parte mediană a unui os lung (<fr. diaphyse)

diaforeză s.f. - transpiraţie abundentă (<fr. diaphorese)

diafragmă s.f. - muşchi între torace şi abdomen (<fr. diaphragme)

97


diagnostic s.n. - identificarea unei boli după simptome (<fr. diagnostic)

dializă s.f. - metodă terapeutică de curăţire a sângelui în cursul insuficienţelor renale (<fr. dialyse)

diencefal s.n. - parte a creierului situată între emisfere şi trunchiul cerebral (<fr. diencéphale)

digestie s.f. - proces fiziologic de transformare a alimentelor în produşi asimilabili (<fr. digestion)

diplegie s.f. - paralizie bilaterală (<fr. diplégie)

dischilie s.f. - tulburare a etapelor secreţiei salivare

discopatie s.f. - boală a discurilor intervertebrale (<fr. discopathie)

disfagie s.f. - dificultate la înghiţit (<fr. dysphagie)

dispnee s.f. - respiraţie grea (<fr. dyspnée)

distrofie s.f. - leziune organică datorată unei tulburări de nutriţie (<fr. dystrophie)

dizenterie s.f. - boală infecţioasă manifestată prin diaree dureroasă, cu sânge. (<fr. dysentérie)

Eectoderm s.n. - înveliş extern al embrionului (<fr. ectoderme)

ectopie s.f. - poziţie anormală a unui organ (<fr. ectopie)

eczemă s.f. - boală de piele care provoacă erupţii şi mâncărime (<fr. eczéma)

edem s.n. - acumulare de lichid în ţesuturi (<fr. oedeme)

electrocardiogramă s.f. - grafic reprezentând curenţii produşi de contracţiile inimii (<fr. électrocardiogramme)

electroencefalogramă s.f. - reprezentarea grafică a activităţii electrice a creierului (<fr. électroencéphalogramme)

electroterapie s.f. - tratament medical cu ajutorul curenţilor electrici (<fr. électrothérapie)

elongaţie s.f. - întinderea terapeutică a unui ligament sau nerv (<fr. élongation)

98


embolie s.f. - astuparea unui vas sangvin cu un cheag de sânge (<fr. embolie)

embriogeneză s.f. - dezvoltare embrionară (<fr. embryogenese)

embriologie s.f. - studiu al stadiilor de dezvoltare a embrionului (<fr. embryologie)

embrion s.m. - primul stadiu din viaţa unui organism, începând de la fecundarea oului (<fr. embryon)

emfizem s.n. - umflătură produsă prin infiltrarea aerului în ţesuturi (<fr. emphyseme)

enartroză s.f. - articulaţie mobilă (<fr. énarthrose)

encefal s.n. - creier (<fr. encéphale)

encefalită s.f. - inflamaţie a encefalului (<fr. encéphalite)

encefalografie s.f. - radiografie a encefalului (<fr. encéphalographie)

encefalopatie s.f. - boală a encefalului (<fr. encéphalopathie)

endocard s.n. - membrană care căptuşeşte cavităţile inimii (<fr. endocarde)

endocardită s.f. - inflamaţie a endocardului (<fr. emdocardite)

endocrinologie s.f. - studiul glandelor endocrine (<fr. endocrinologie)

endoderm s.n. - foaie interioară a endodermului (<fr. endoderme)

enterită s.f. - inflamaţie a intestinului subţire (<fr. entérite)

enterocolită s.f. - inflamaţie a intestinului subţire şi a colonului (<fr. entérocolite)

entorsă s.f. - leziune a unei articulaţii cauzată de întinderea sau ruperea bruscă a ligamentelor (<fr. entorse)

enzimă s.f. - compus organic de natură proteică, solubil, care provoacă sau accelerează o reacţie; ferment (<fr. enzyme)

epidemie s.f. - boală infecţioasă care se extinde rapid (<fr. épidémie)

epidermă s.f. - strat superficial al pielii (<fr. épiderme)

epifiză s.f. - 1 glandă endocrină care influenţează dezvoltarea glandelor sexuale şi procesele metabolice. 2 extremitate a unui os lung (<fr. épiphyse)

99


epigastru s.n. - partea superioară a abdomenului (<fr. épigastre)

epiglotă s.f. - membrană care acoperă glota (<fr. épiglotte)

epilepsie s.f. - boală nervoasă manifestată prin accese de convulsii şi pierderea cunoştinţei (<fr. épilepsie)

epistaxis s.n. - hemoragie nazală (<fr. épistaxis)

epiteliu s.n. - înveliş al pielii, al mucoaselor etc. (<fr. épithélium)

ergograf s.n. - aparat pentru înregistrarea forţei musculare (<fr. ergographe)

ergoterapie s.f. - tratament al unor boli prin muncă (<fr. ergothérapie)

eritem s.n. - roşeaţă a pielii, în unele boli (<fr. éritheme)

eritrocit s.n. - hematie (<fr. érithrocyte)

erizipel s.n. - boală infecţioasă manifestată prin erupţie cutanată roşie (<fr. érysipele)

esofag s.n. - parte a tubului digestiv între faringe şi stomac (<fr. oesophage)

excrescenţă s.f. - umflătură, tumoare pe un organ (<lat. excrescentia)

exoftalmie s.f. - ieşire în afară a globilor oculari (<fr. exophtalmie)

Ffacial, -ă adj. - al feţei (<fr. facial)

fagocit s.n. - celulă care digeră bacterii şi alte corpuri străine pătrunse în organism. (<fr. phagocyte)

fagocitoză s.f. - funcţia fagocitelor (<fr. phagocytose)

falangă s.f. - fiecare dintre oasele care formează scheletul degetelor (<fr. phalange)

febră s.f. - temperatură ridicată a corpului (<lat. febris)

febrifug, -ă adj., s.n. - (medicament) care reduce febra (<fr. fébrifuge)

fecundaţie s.f. - fuziune a gameţilor, din care ia naştere zigotul. (<fr. fécundation)

femur s.n. - osul coapsei (<fr. fémur)

100


fenotip s.n. - manifestare vizibilă a caracterelor ereditare în anumite condiţii de mediu (<fr. phénotype)

ferment s.m. - enzimă (<fr. ferment)

fetus s.m. - făt (<lat. fetus)

fibrilaţie s.f. - contracţii fine şi rapide ale unui grup de fibre musculare (<fr. fibrillation)

fibrină s.f. - proteină filamentoasă din sânge care intervine în procesul de coagulare (<fr. fibrine)

fibrinogen s.n. - proteină din plasma sângelui; care se transformă în fibrină (<fr. fibrinogene)

fibroblast s.n. - celulă a ţesutului conjunctiv nediferenţiată (<fr. fibroblaste)

fibrom s.m. - tumoare benignă din ţesut fibros (<fr. fibrome)

filogenie s.f. - originea şi evoluţia organismelor vii (<fr. phylogénie)

fistulă s.f. - canal prin care se scurge o secreţie (<fr. fistule)

fiziologie s.f. - studiul funcţiilor organismelor vii (<fr. physiologie)

fiziopatologie s.f. - studiul fiziologiei organismului în timpul bolii (<fr. physiopathologie)

fizioterapie s.f. - tratament medical cu ajutorul agenţilor fizici naturali (<fr. physiothérapie)

flebită s.f. - inflamaţie a venelor (<fr. phlébite)

flebotomie s.f. - incizie a unei vene (<fr. phlebotomie)

flegmon s.n. - inflamaţie a ţesutului subcutanat (<fr. phlegmon)

fobie s.f. - teamă patologică (<fr. phobie)

frenic, -ă adj. - al diafragmei (<fr. phrénique)

frenologie s.f. - pseudoştiinţă potrivit căreia caracterul şi funcţiile intelectuale depind de conformaţia craniului (<fr. phrénologie)

ftiriază s.f. - boală de piele produsă de păduchi; pediculoză (<fr. phtiriase)

ftizie s.f. - tuberculoză pulmonară (<fr. phtisie)

ftiziologie s.f. - studiul tuberculozei pulmonare (<fr. phtisiologie)

101


furuncul s.n. - inflamaţie subcutanată purulentă. (<fr. foroncle)

Ggamaglobulină s.f. - substanţă proteică cu acţiune antimicrobiană specifică, în sângele celor imuni (<fr. gammaglobuline)

gambă s.f. - parte a piciorului de la genunchi până la gleznă (<it. gamba)

gamet s.m. - celulă reproducătoare (<fr. gamete)

ganglion s.m. - umflătură pe traiectul unui vas limfatic sau al unui nerv (<fr. ganglion)

gastrită s.f. - inflamaţie a mucoasei stomacului (<fr. gastrite)

gastroenterită s.f. - inflamaţie a mucoasei stomacului şi a celei intestinale (<fr. gastro-entérite)

gastrologie s.f. - studiul stomacului (<fr. gastrologie)

gastrulă s.f. - stadiu în dezvoltarea embrionului (<fr. gastrula)

genă s.f. - unitate funcţională a unui cromozom care poartă caracterele eredităţii (<fr. gene)

genetică s.f. - studiul eredităţii (<fr. génétique)

genitor s.m. - organism din care ia naştere un hibrid (<fr. géniteur)

genotip s.n. - totalitatea genelor unui organism (<fr. génotype)

geriatrie s.f. - studiul aspectelor medicale ale îmbătrânirii (fr. gériatrie)

gerontologie s.f. - studiul aspectelor sociale, biologice şi medicale ale îmbătrânirii (<fr. gérontologie)

gigantism s.n. - creştere exagerată a corpului (<fr. gigantisme)

ginandrie s.f. - prezenţa la femei a caracterelor sexuale secundare bărbăteşti (<fr. gyandrie)

ginecologie s.f. - studiul aparatului genital feminin (<fr. gynécologie)

gingivită s.f. - inflamaţie a gingiilor (<fr. gingivite)

glandă s.f. - organ care produce o anumită secreţie (<fr. glande)

102


glaucom s.n. - creştere a tensiunii intraoculare şi scăderea acuităţii vizuale (<fr. glaucome)

glicemie s.f. - prezenţa glucozei în sânge (<fr. glycémie)

glicogen s.m. - substanţă zaharoasă din muşchi şi ficat, rezerva de glucoză a organismului (<fr. glycogene)

glicozurie s.f. - prezenţa glucozei în urină (<fr. glycosurie)

gliom s.n. - tumoare malignă a unui ţesut nervos (<fr. gliome)

globulă s.f. - celulă care intră în compoziţia sângelui (<fr. globule)

globulină s.f. - proteină din plasma sangvină (<fr. globuline)

glomerulă s.f. - organ format dintr-un vas de sânge sau ţesut limfatic cu aspect de ghem (<fr. glomérule)

glosită s.f. - inflamaţie a limbii (<fr. glossite)

glosologie s.f. - studiu medical al limbii şi afecţiunilor ei (<fr. glossologie)

glotă s.f. - orificiu al laringelui între coardele vocale (<fr. glotte)

granulom s.n. - mic nodul cauzat de o inflamaţie cronică specifică (<fr. granulome)

gripă s.f. - boală infectocontagioasă provocată de virusuri care afectează căile respiratorii (<fr. grippe)

Hhalucinaţie s.f. - tulburare psihică constând în perceperea unor lucruri sau fenomene care nu există în realitate (<fr. hallucination)

halucinogen, -ă adj., s.n. - (substanţă) care produce halucinaţii. (<fr. hallucinogene)

haploid, -ă adj. - (despre nucleul celular) care posedă numai jumătate din numărul de cromozomi (<fr. haploide)

helioterapie s.f. - tratament prin expunere la soare (<fr. héliothérapie)

hemangiom s.n. - tumoare benignă a vaselor sangvine (<fr. hémangiome)

hematie s.f. - globulă roşie (<fr. hématie)

103


hematologie s.f. - studiul sângelui (<fr. hématologie)

hematom s.n. - acumulare de sânge într-un ţesut (<fr. hématome)

hematopoieză s.f. - formare a celulelor sangvine (<fr. hématopoiese)

hematurie s.f. - prezenţa sângelui în urină (<fr. hématurie)

hemeralopie s.f. - slăbire a vederii spre seară (<fr. héméralopie)

hemianestezie s.f. - pierdere a sensibilităţii pe jumătatea laterală a corpului (<fr. hémianesthésie)

hemipareză s.f. - pareză a unei jumătăţi a corpului (<fr. hémiparese)

hemiplegie s.f. - paralizie a unei jumătăţi laterale a corpului (<fr. hémiplégie)

hemofilie s.f. - predispoziţie ereditară la hemoragii (<fr. hémphilie)

hemoglobină s.f. - pigment al globulelor roşii din sânge (<fr. hémoglobine)

hemogramă s.f. - analiză pentru stabilirea compoziţiei sângelui (<fr. hémogramme)

hemoliză s.f. - distrugere a globulelor roşii din sânge (fr. hémolyse)

hemoptizie s.f. - eliminare de sânge prin tuse (<fr. hémoptysie)

hemoragie s.f. - scurgerea de sânge dintr-un vas sangvin (<fr. hémorragie)

hemostatic, -ă adj., s.n.- (medicament) care produce hemostază (<fr. hémostatique)

hemostază s.f. - oprire a unei hemoragii (<fr. hémostase)

hemoterapie s.f. - tratament prin transfuzii de sânge (<fr. hémothérapie)

hemotorax s.n. - acumulare de sânge în cavitatea pleurală (<fr. hémotorax)

hepatită s.f. - inflamaţie a ficatului (<fr. hépatite)

hidatic adj. chist ~ = pungă de lichid formată parazitar pe unele organe (ficat, plămâni, etc). (<fr. hydatique)

hidrocortizon s.n. - hormon al corticosuprarenalei (<fr. hydrocortisonne)

hidropizie s.f. - acumulare de lichid într-o cavitate a corpului, într-un ţesut (<fr. hydropisie)

hidroterapie s.f. - utilizarea terapeutică a apei (<fr. hydrothérapie)

104


hiperacuzie s.f. - hiperestezia auzului (<fr. hyperacousie)

hiperemie s.f. - congestie (<fr. hyperémie)

hiperestezie s.f. - sensibilitate exagerată (<fr. hyperesthésie)

hiperglicemie s.f. - creştere a cantităţii de glucoză în sânge (<fr. hyperglycémie)

hipersecreţie s.f. - secreţie excesivă a unei glande. (<fr. hypersécrétion)

hipertensiune s.f. - creştere a tensiunii arteriale (<fr. hypertension)

hipertiroidie s.f. - hipersecreţie a tiroidei (<fr. hyperthyroidie)

hipertrofie s.f. - dezvoltare exagerată (a unui organ). (<fr. hypertrophie)

hipnoză s.f. - stare de somn provocată artificial prin sugestie (<fr. hypnose)

hipoacuzie s.f. - hipoestezia auzului (<fr. hypoacousie)

hipocondru s.n. - parte laterală a abdomenului (<fr. hypocondre)

hipoestezie s.f. - sensibilitate scăzută (<fr. hypoesthésie)

hipofiză s.f. - glandă endocrină la baza creierului (<fr. hypophyse)

hipogastru s.n. - parte inferioară a abdomenului (<fr. hypogastre)

hipoglicemie s.f. - scădere a concentraţiei glucozei în sânge (<fr. hypoglicémie)

hiposecreţie s.f. - diminuare a secreţiei unei glande (<fr. hyposécrétion)

hipotalamus s.n. - regiune a encefalului la baza creierului (<fr. hypothalamus)

hipotensiune s.f. - micşorare a tensiunii arteriale (<fr. hypotension)

hipotiroidie s.f. - hiposecreţie a tiroidei (<fr. hypothyroidie)

histerografie s.f. - radiografie a uterului (<fr. hystérographie)

histochimie s.f. - studiul compoziţiei chimice şi al metabolismului celulelor şi ţesuturilor (<fr. histochimie)

histofiziologie s.f. - studiul funcţiilor celulei şi ale ţesuturilor (<fr. histophysiologie)

histologie s.f. - studiul ţesuturilor (<fr. histologie)

105


homeopatie s.f. - terapeutică bazată pe administrarea de substanţe chimice în doze foarte mici, obţinute prin diluţii succesive, ce produc afecţiuni analoge bolii care se combate (<fr. homéopathie)

homeostazie s.f. - proprietate a organismelor vii de a-şi menţine diversele constante fiziologice (<fr. homéostazie)

hormon s.m. - secreţie a glandelor care contribuie la dezvoltarea şi funcţionarea normală a organismului (<fr. hormone)

humerus s.n. - osul braţului de la umăr la cot (<lat. humerus)

Iiatrichimie s.f. - parte a alchimiei care se ocupă cu aplicarea chimiei în medicină (<fr. iatrochimie)

idiosincrasie s.f. - sensibilitate particulară faţă de unele alimente, medicamente (<fr. idiosyncrasie)

idioţie s.f. - deficienţă totală a dezvoltării mintale (<fr. idiotie)

igienist, -ă s.m.f. - medic specialist în igienă (<fr. hygieniste)

iliac, -ă adj. - din regiunea şoldurilor (<fr. iliaque)

implant s.n. - organ, ţesut, aparat implantat (<fr. implant)

implanta vt. - a introduce pe cale chirurgicală un organ, ţesut, aparat etc. (<fr. implanter)

imunologie s.f. - studiul fenomenelor imunităţii (<fr. imunologie)

imunopatie s.f. - boli rezultate prin alterarea mecanismelor imune (<fr. imunopathie)

imunoterapie s.f. - tratament prin administrarea de seruri şi vaccinuri specifice bolii respective (<fr. immunothérapie)

inaniţie s.f. - epuizare fizică prin lipsă de nutriţie (<fr. inanition)

inconştient, -ă adj. - totalitatea fenomenelor psihice nesupuse controlului conştiinţei (<fr. inconscient)

incubaţie s.f. - perioada dintre contaminarea unui organism şi apariţia primelor simptome ale unei boli (<fr. incubation)

indigestie s.f. - tulburare a funcţiilor digestive (<fr. indigestion)

106


inducţie s.f. - mecanism nervos prin care starea de excitaţie sau de inhibiţie dintr-un centru nervos determină apariţia stării opuse într-un alt centru nervos (<fr. induction)

infantilism s.n. - rămânere în urmă în dezvoltare (<fr. infantilisme)

infirmerie s.f. - încăpere într-o cazarmă, într-un internat pentru îngrijirea bolnavilor (<fr. infirmerie)

inframicrob s.m. - microorganism extrem de mic (<fr. inframicrobe)

inframicrobiologie s.f. - studiul inframicrobilor (<fr. inframicrobiologie)

ingestie s.f. - ingerare (<fr. ingestion)

internist, -ă s.m. - medic specialist în boli interne (<germ. Internist)

ipohondrie s.f. - teamă exagerată şi obsesivă de boli (<fr. hypocondrie)

iris s.n. - membrană colorată a ochiului, între cornee şi cristalin, străbătută de pupilă (<fr. iris)

ischemie s.f. - diminuare a circulaţiei sângelui într-o anumită regiune a corpului (<fr. ischémie)

isterie s.f. - boală nervoasă manifestată prin tulburări ale sensibilităţii, convulsii etc. (<fr. hystérie)

Jjejun s.n. - parte a intestinului subţire între duoden şi intestinul gros (<fr. jéjunum)

Llactază s.f. - enzimă care transformă lactoza în glucoză şi galactoză (<fr. lactase)

laparoscopie s.f. - examinare a cavităţii abdominale (<fr. laparoscopie)

laparotomie s.f. - deschidere operatorie a abdomenului (<fr. laparotomie)

laringe s.n. - partea superioară a traheii (<fr. laringe)

laringită s.f. - inflamaţie a laringelui (<fr. laryngite)

laringologie s.f. - studiul laringelui şi afecţiunilor lui (<fr. laryngologie)

107


laringoscopie s.f. - examinare a laringelui (<fr. laryngoscopie)

laringotomie s.f. - deschidere operatorie a laringelui (<fr. laryngotomie)

leucemie s.f. - boală gravă cauzată de înmulţirea anormală a leucocitelor (<fr. leucémie)

leucocită s.f. - globulă albă (<fr. leucocyte)

leucom s.n. - formare a unor pete albe pe cornee (<fr. leucome)

limfadenom s.n. - tumoare a ganglionilor limfatici (<fr. limphadenome)

limfangită s.f. - inflamaţie a vaselor limfatice (<fr. lymphangite)

limfatic, -ă adj. - referitor la limfă (<fr. lymphatique)

limfă s.f. - lichid incolor, conţinând plasmă şi leucocite (<fr. lymphe)

limfocit s.n. - leucocită din limfă (<fr. lymphocite)

lipază s.f. - enzimă care descompune lipidele (<fr. lipase)

lipom s.m. - tumoare benignă de ţesut adipos (<fr. lipome)

liposarcom s.n. - tumoare malignă a ţesutului gras (<fr. liposarcome)

lipotimie s.f. - leşin (<fr. lypothimie)

litiază s.f. - formarea de calculi în anumite organe (<fr. lithiase)

logopedie s.f. - studiu pedagogic al posibilităţilor de înlăturare a tulburărilor în dezvoltarea vorbirii (<fr. logopédie)

lumen s.n. - spaţiu în interiorul unui organ cavitar (lat. lumen)

Mmacrocefal, -ă adj. - cu capul mare (<fr. macrocéphale)

maladie s.f. - boală. (<fr. maladie)

maladiv, -ă adj. - bolnăvicios (<fr. maladif)

malformaţie s.f. - viciu de conformaţie congenitală (<fr. malformation)

malign, -ă adj. (despre boli, tumori) grav, periculos (<lat. malignus)

108


maltază s.f. - enzimă care transformă maltoza în glucoză (<fr. maltase)

mastită s.f. - inflamaţie a mamelei (<fr. mastite)

mastoidă s.f. - proeminenţă a osului temporal, după ureche (<fr. mastoide)

mastoidită s.f. - inflamaţie a mastoidiei (<fr. mastoidite)

mecanoterapie s.f. - tratament cu ajutorul unor mijloace mecanice (<fr. mécanothérapie)

medic s.m. - persoană care profesează medicina; doctor (<lat. medicus)

medicament s.n. - substanţă pentru prevenirea sau vindecarea bolilor (<fr. médicament)

medicaţie s.f. - tratament (<fr. médication)

medicină s.f. - studiul prevenirii şi vindecării bolilor (<lat. medicina)

melanină s.f. - pigment brun-închis din piele, păr etc. (<fr. mélanine)

melanom s.n. - tumoare neagră malignă, a pielii (<fr. mélanome)

meloterapie s.f. - tratament medical prin muzică (<fr. mélothérapie)

meninge s.n. - fiecare dintre cele trei membrane care învelesc creierul ţi măduva spinării (<fr. méninge)

meningită s.f. - inflamaţie a meningelor (<fr. méningite)

metabolism s.n. - totalitatea proceselor nutritive de asimilaţie şi dezasimilaţie care se produc în organismele vii (<fr. métabolisme)

metapsihică s.f. - parapsihologie (<fr. métapsihique)

metastază s.f. - localizare secundară, departe de focarul primitiv, a unei boli; răspândire la distanţă a unei tumori maligne (<fr. métastaze)

metatars s.n. - schelet al părţii de mijloc a labei piciorului (<fr. tatarse)

meteorism s.n. - balonare a abdomenului (<fr. météorisme)

mezencefal s.n. - creierul mijlociu (<fr. mésencéphale)

mezenter s.n. - îndoitură a peritoneului care fixează organele digestive de peretele posterior al abdomenului (<fr. mésentere)

mezoderm s.n. - foiţă a embrionului între ectoderm şi endoderm (<fr. mésoderme)

109


mialgie s.f. - durere musculară (<fr. myalgie)

miatrofie s.f. - atrofie musculară (<fr. myatrophie)

micoză s.f. - boală provocată de ciuperci (<fr. mycose)

microb s.m. - microorganism unicelular (<fr. microbe)

microbiologie s.f. - studiul microorganismelor (<fr. microbiologie)

microcefal, -ă adj. - cu capul mic (<fr. microcéphale)

microradiografie s.f. - radiografie pe un microfilm (<fr. microradiographie)

micţiune s.f. - urinare (<fr. miction)

midriază s.f. - dilataţie a pupilelor (<fr. mydriase)

mielină s.f. - substanţă moale care formează teaca nervilor (<fr. myéline)

mielom s.n. - tumoare a măduvei osoase (<fr. myélome)

miocard s.n. - muşchiul inimii (<fr. myocarde)

miocardită s.f. - inflamaţie a miocardului (<fr. myocardite)

miogen s.n. - proteină din ţesutul muscular (<fr. myogene)

miograf s.n. - aparat care înregistrează contracţiile musculare (<fr. myographe)

miologie s.f. - studiul muşchilor (<fr. myologie)

miopie s.f. - imposibilitatea de a distinge clar obiectele depărtate (<fr. myopie)

miotomie s.f. - incizie în muşchi (<fr. myotomie)

miozită s.f. - inflamaţie a ţesutului muscular (<fr. myosite)

mitocondrie s.f. - organit prezent în mare număr în citoplasmă (<fr. mithocondrie)

mitoză s.f. - diviziune celulară în care se menţine acelaşi număr de cromozomi; cariochineză (<fr. mitose)

monoplegie s.f. - paralizie a unui singur membru (<fr. monoplégie)

monoploid, -ă adj. - (despre celule) cu un singur set de cromozomi (<fr. monoploide)

110


morbiditate s.f. - (stare de) boală (<fr. morbidité)

motilitate s.f. - proprietate a anumitor organe de a efectua mişcări (<fr. motilité)

musculatură s.f. - totalitatea muşchilor corpului (<fr. musculature)

muzicoterapie s.f. - tratament medical prin audiţii muzicale (<fr. musicothérapie)

Nnanism s.n. - creştere insuficientă în înălţime (<fr. nanisme)

nanomelie s.f. - scurtare a unuia sau mai multor membre (<fr. nanomélie)

natalitate s.f. - frecvenţa naşterilor în cadrul unei populaţii, într-o perioadă dată (<fr. natalité)

necroză s.f. - mortificare a celulelor şi ţesuturilor (<fr. nécrose)

nefrită s.f. - inflamaţie a rinichilor (<fr. néfrite)

nefropatie s.f. - boală de rinichi (<fr. néphropathie)

nefrotomie s.f. - incizie a rinichiului (<fr. néphrotomie)

nefroză s.f. - leziune degenerativă a rinichiului (<fr. néphrose)

neoformaţie s.f. - 1. formare de ţesut nou. 2. tumoare (<fr. néoformation)

neolamarksism s.m. - orientare în biologie care explică evoluţia ca rezultat al activităţii fiziologice a organismului (<fr. néo-lamarksisme)

neoplasm s.n. - tumoare malignă, caracterizată prin invazia ţesuturilor învecinate (<fr. néoplasme)

neoplazie s.f. - formare a unui ţesut nou, a unei tumori (<fr. néoplasie)

nerv s.m. - formaţie anatomică cu aspect fibros, care leagă sistemul nervos central cu restul organismului

nervaţie s.f. - dispunere a nervilor (<fr. nervation)

neurastenie s.f. - nevroză astenică (<fr. neurasthénie)

111


neurochirurgie s.f. - chirurgie a sistemului nervos (<fr. neurochirurgie)

neurofiziologie s.f. - fiziologie a sistemului nervos (<fr. neurophysiologie)

neurologie s.f. - studiul sistemului nervos (<neurologie)

neuron s.m. - celulă nervoasă (<fr. neurone)

neuropatologie s.f. - studiul bolilor sistemului nervos (<fr. neuropathologie)

neuroplegie s.f. - scădere a tonusului sistemului nervos (<fr. neuropathologie)

nevralgie s.f. - durere pe traiectul unui nerv (<fr. névralgie)

nevrectomie s.f. - rezecţie a unui nerv (<fr. névrectomie)

nevrită s.f. - inflaţie a unui nerv (<fr. névrite)

nevroglie s.f. - ţesut conjunctiv între neuroni (<fr. névroglie)

nevroză s.f. - boală manifestată prin tulburări psihice (<fr. névrose)

nictofobie s.f. - teamă patologică de întuneric (<fr. nyctophobie)

nidaţie s.f. - fixare a oului fecundat în mucoasa uterină (<fr. nidation)

nodozitate s.f. - formaţie accidentală sau patologică pe un organism (<fr. nodosité)

normoblast s.n. - globulă roşie nucleată (<fr. normoblaste)

normocit s.n. - globulă roşie adultă (<fr. normocyte)

nosologie s.f. - studiul bolilor (<fr. nosologie)

Oobstetrică s.f. - practica medicală a naşterilor (<fr. obstétrique)

odontalgie s.f. - durere de dinţi (<fr. odontalgie)

odontologie s.f. - studiul bolilor dinţilor (<fr. odontologie)

oftalmie s.f. - afecţiune inflamatorie a ochiului (<fr. ophtalmie)

112


oftalmologie s.f. - studiul fiziologiei ţi patologiei ochiului (<fr. ophtalmologie)

oftalmetru s.n. - instrument pentru măsurarea razelor de curbură a corneei (<fr. ophtalmétre)

oligofrenie s.f. - dezvoltare insuficientă a facultăţilor psihice (<fr. oligophrénie)

ombilic s.n. - organ abdominal prin care fătul este legat de corpul mamei (<fr. ombilic)

omfalectomie s.f. - ablaţiune a ombilicului (<fr. omphalectomie)

omoplat s.m. - osul umărului; scapulă (<fr. omoplate)

oncogen, -ă adj. - cangerigen (<fr. oncogene)

oncologie s.f. - studiul şi tratamentul cancerului; cancerologie (it. oncologia)

ontogeneză s.f. - dezvoltare a individului, de la oul fecundat până la stadiul de adult; ontogenie (<fr. ontogénese)

ontogenie s.f. - ontogeneză (<fr. ontogénie)

ontologie s.f. - teoria existenţei (<fr. ontologie)

oogamie s.f. - fuziune a unui gamet femel cu unul mascul (<fr. oogamie)

oogeneză s.f. - formare a oocitului în ovar; ovogeneză (<fr. oogénese)

operatoriu adj. - chirurgical (<fr. opératoire)

opoterapie s.f. - tratament cu extracte de organe sau de glande endocrine; organoterapie (<fr. opothérapie)

orbicular adj. - circular; muşchi ~ = muşchi circular plasat în jurul pleoapelor şi buzelor (<fr. orbiculaire)

oreion s.n. - parotidită (<fr. oreillon)

organiogeneză s.f. - formare a organelor în timpul dezvoltării individuale a organismelor (<fr. organogenese)

organolepatic, -ă adj. - bazat pe simţuri (<fr. organolépatique)

organoterapie s.f. - opoterapie (<fr. organothérapie)

ortopedie s.f. - chirurgie a deformaţiilor osoase (<fr. orthopédie)

oseină s.f. - proteină din oase (<fr. osséine)

113


osteită s.f. - inflamaţie a ţesutului osos (<fr. ostéite)

osteoartrită s.f. - inflamaţie a unui os şi a articulaţieie sale (<fr. ostéeo-arthrite)

osteoblast s.n. - celulă osoasă tânără (<fr. ostéoblaste)

osteocit s.n. - celulă osoasă matură (<fr. ostéocyte)

osteofit s.n. - proliferare anormală a ţesutului osos (<fr. ostéophyte)

osteologie s.f. - studiul oaselor (<fr. ostéologie)

osteom s.m. - tumoare a ţesutului osos (<fr. ostéome)

osteomielită s.f. - inflamaţie a măduvei oaselor (<fr. ostéomyélite)

osteopatie s.f. - boală a oaselor (<fr. ostéopathie)

osteoplastie s.f. - restaurare operatorie a unui os (<fr. ostéoplastie)

osteosarcom s.n. - tumoare malignă a oaselor (<fr. ostéosarcome)

osteotomie s.f. - rezecţie a unui os bolnav (<fr. ostéotomie)

osteoză s.f. - boală a oaselor de natură distrofică (<fr. ostéose)

otalgie s.f. - durere a urechii (<fr. otalgie)

otită s.f. - inflamaţie a urechii (<fr. otite)

otolit s.n. - corpuscul calcaros din labirintul urechii (<fr. otolithe)

otoree s.f. - scurgere de puroi din ureche (<fr. otorrhée)

otorinolaringologie s.f. - studiul afecţiunilor urechii, nasului şi laringelui (<fr. oto-rhino-laryngologie)

otoscleroză s.f. - scleroză a timpanului (<fr. otosclérose)

otoscop s.n. - instrument pentru examinarea canalului auditiv şi a timpanului (<fr. otoscope)

ovariectomie s.f. - ablaţiune a ovarului (<fr. ovariectomie)

ovarită s.f. - inflamaţie a ovarelor (<fr. ovarite)

ovogeneză s.f. - oogeneză (<fr. ovogenese)

ovul s.n. - gamet femel produs de ovar (<fr. ovule)

114


ovulaţie s.f. - eliminare periodică a ovulului matur (<fr. ovulation)

oxigenoterapie s.f. - tratament prin inhalaţii de oxigen (<fr. oxygénothérapie)

ozonoterapie s.f. - tratament medical cu un amestec de oxigen şi ozon (<fr. ozonothérapie)

Ppacient, -ă s.m.f. - bolnav în tratamentul unui medic (<lat. paciens)

pahipleurită s.f. - îngroşare inflamatorie a pleurei (<fr. pachypleurite)

paliativ s.n. - medicament cu eficacitate de moment (<fr. palliatif)

palpitaţie s.f. - bătaie înteţită, mai rapidă a inimii (<fr. palpitation)

panaceu s.n. - medicament considerat remediu universal (<fr. panacée)

panariţiu s.n. - infecţie în jurul unghiilor (<lat. panaricium)

pancreas s.n. - glandă, între ficat şi splină, cu secreţie externă şi hormonală (<fr. pancréas)

pancreatită s.f. - inflamaţie a pancreasului (<fr. pancréatite)

papilă s.f. - mică proeminenţă a pielii, a unor mucoase (<fr. papille)

papilom s.m. - tumoare benignă pe piele şi pe mucoase (<fr. papillome)

papulă s.f. - băşicuţă roşie pe piele (<fr. papule)

paracuzie s.f. - hipersensibilitate auditivă (<fr. paracousie)

paralizie s.f. - pierdere, totală sau parţială, a mobilităţii şi sensibilităţii corpului (<fr. paralysie)

paranoia s.f. - boală psihică manifestată prin idei delirante fixe, prin mania persecuţiei, a grandorii, prin neîncredere etc. (<fr. paranoia)

paraplegie s.f. - paralizie a ambelor picioare (<fr. paraplégie)

parapsihologie s.f. - studiul fenomenelor psihice ce par a nu avea o explicaţie ştiinţifică; metapsihică (<fr. parapsychologie)

115


paratiroidă s.f. - glandă endocrină situată înapoia tiroidei (<fr. parathyroide)

parazitoză s.f. - boală provocată de paraziţi (<fr. parasitose)

parenchin s.n. - ţesut spongios, bogat în vase sangvine (<fr. parenchyme)

pareză s.f. - paralizie uşoară (germ. Parese)

parietal, -ă adj. - referitor la peretele unui os; os ~ (şi s.n.) os pereche care formează partea de mijloc a cutiei craniene (<fr. pariétal)

paradontită s.f. - inflamaţie a paradonţiului (<fr. paradontite)

paradontoză s.f. - proces patologic al paradonţiului, constând în retragerea gingiilor (<fr. pradontose)

paradonţiu s.n. - ţesuturile în care sunt fixaţi dinţii (<germ. Paradontium)

parotidă s.f. - glandă salivară situată sub ureche (<fr. parotide)

parotidită s.f. - inflamaţie a parotidelor; oreion (<fr. parotidite)

patoden, -ă adj. - care cauzează boli (<fr. pathogene)

patogenie s.f. - studiu al mecanismului apariţiei bolilor (<fr. pathogenie)

patologic, -ă adj. - morbid, anormal (<fr. pathologique)

patologie s.f. - studiu al simptomelor bolilor (<fr. pathologie)

pelagră s.f. - boală datorată lipsei de vitamine, care se manifestă prin plăgi pe corp, tulburări gastrice şi psihice (<fr. pellagre)

pepsină s.f. - enzimă a sucului gastric, cu rol important în digestie (<fr. pepsine)

periartrită s.f. - inflamaţie a ţesuturilor din jurul unei articulaţii (<fr. périarthrite)

pericard s.n. - înveliş extern al inimii (<fr. péricarde)

pericardită s.f. - inflamaţie a pericardului (<fr. péricardite)

perineu s.n. - porţiune dintre anus şi organele genitale (<fr. périnée)

periost s.n. - ţesut fibros care acoperă oasele (<fr. périoste)

periostită s.f. - inflamaţie a periostului (<fr. périostite)

peritoneu s.n. - membrană seroasă care căptuşeşte cavitatea abdominală (<lat. peritonaeum)

116


peritonită s.f. - inflamaţie a peritoneului (<fr. péritonite)

pielită s.f. - inflamaţie a mucoasei bazinetului şi a rinichilor (<fr. pyélite)

pielonefrită s.f. - infecţie a rinichiului şi a bazinetului (<fr. pyélonéphrite)

piemie s.f. - infecţie generală a organismului (<fr. pyhemie)

pigment s.m. - substanţă organică colorată (<fr. pigment)

pigmentaţie s.f. - pigmentare (<fr. pigmentation)

pilor s.m. - orificiu între stomac şi duoden (<fr. pylore)

piodermită s.f. - afecţiune purulentă a pielii (<fr. pyodermite)

piogen adj. - care produce puroi (<fr. pyogene)

pionefrită s.f. - nefrită purulentă (<fr. pyonéphrite)

pioree s.f. - scurgere de puroi (<fr. pyorrhée)

pirofobie s.f. - teamă patologică de foc (fr. pyrophobie)

piromanie s.f. - tendinţa patologică de a da foc (<fr. pyromanie)

plantă s.f. - talpă (<lat. planta)

plasma s.f. - lichid intercelular în sânge şi limfă (<fr. plasma)

plastidă s.f. - organit din citoplasmă (<germ. Plastide)

pleură s.f. - membrană seroasă a plămânului (<it. pleura)

pleurectomie s.f. - rezecţie parţială a pleurei (<fr. pleurectomie)

pleurezie s.f. - inflamaţie a pleurei (cu lichid) (<fr. pleurésie)

pleurită s.f. - pleurezie (seacă) (<fr. pleurite)

plex s.n. - reţea din fibre nervoase sau vase de sânge (<lat. plexus)

plomba v.t. - a astupa cu o plombă o carie dentară (<fr. plomber)

plomba s.f. - astupare a unei carii dentare; materialul folosit (<germ. Plombe)

pneumatoză s.f. - acumulare de gaze]în cavităţile organismului (<fr. pneumatose)

pneumococ s.m. - bacilul pneumoniei (<fr. pneumocoque)

117


pneumoconioză s.f. - afecţiune pulmonară provocată de inhalarea prafului de cărbune (<fr. pneumoconiese)

pneumograf s.n. - aparat care înregistrează mişcările respiratorii (<fr. pneumographe)

pneumonie s.f. - inflamaţie a plămânului, cauzată de pneumococ (<fr. pneumonie)

poliartrită s.f. - inflamaţie a mai multor articulaţii (<fr. polyarthrite)

policlinică s.f. - unitate medicală de consultaţii şi tratament ambulatoriu (<fr. policlinique)

polidipsie s.f. - sete excesivă (<fr. polydipsie)

polinevrită s.f. - inflamaţie a mai multor nervi (<fr. polynévrite)

polinoză s.f. - criză alergică datorată polenului (<fr. pollinose)

poliomielită s.f. - inflamaţie a substanţei cenuşii a măduvei spinării; paralizie infantilă (<fr. poliomyélite)

polip s.m. - excrescenţă cărnoasă pe o mucoasă (<fr. polype)

poliploid, -ă adj. - cu un număr de cromozomi de peste două ori mai mare decât în faza haploidă (<fr. polyploide)

poliurie s.f. - secreţie excesivă de urină (<fr. polyurie)

posologie s.f. - studiu al dozării medicamentelor (<fr. posologie)

poţiune s.f. - medicament lichid (<fr. potion)

premolar s.m. - dinte între canini şi molari (<fr. prémolaire)

prenatal, -ă adj. - anterior naşterii (<fr. prénatal)

preoperatoriu, -le adj. - care precede o operaţie (<fr. préopératoire)

profilactic, -ă adj. - preventiv (<fr. prophylactique)

profilaxie s.f. - ansamblu de măsuri medico-sanitare pentru prevenirea bolilor contagioase (<fr. prophylaxie)

prognat, -ă adj. - cu maxilarele proeminente (<fr. prognathe)

prolaps s.n. - cădere sau ieşire anormală a unui organ din cavitatea în care se găseşte (<fr. prolapsus)

118


prostată s.f. - glandă endocrină la baza uretrei (<fr. prostate)

prostatită s.f. - inflamaţie a prostatei (<fr. prostatite)

proteic, -ă adj. - referitor la proteine (<fr. protéique)

proteină s.f. - substanţă organică, cu rol important în celula vie, rezultând prin polimerizarea unui mare număr de aminoacizi (<fr. protéine)

proteză s.f. - aparat, piesă care înlocuieşte un membru sau organ al corpului (<fr. prothese)

protoplasmă s.f. - substanţă albuminoidă, baza oricărei celule vii (<fr. protoplasme)

prurigo s.n. - dermatoză alergică, caracterizată prin erupţii însoţite de prurit (<fr. prurigo)

prurit s.n. - mâncărime intensă a pielii (<fr.prurit)

pseudoartroză s.f. - articulaţie anormală, la nivelul unei fracturi neconsolidate (<fr. pseudoarthrose)

psihanaliză s.f. - 1. investigaţie psihologică având drept scop a aduce în conştiinţă sentimente obscure sau refulate 2. metodă psihoterapică bazată pe această investigaţie (<fr. psychanalyse)

psihastenie s.f. - nevroză manifestată prin nehotărâre, obsesii şi fobii (<fr. psychasthénie)

psihiatrie s.f. - studiul şi tratamentul bolilor psihice (<fr. psychiatrie)

psihic, -ă s.n. - totalitatea fenomenelor şi proceselor cognitive, afective şi voliţionale; suflet (<fr. psichyque)

psihofizică s.f. - studiul raporturilor dintre fenomenele psihice şi fizice (<fr. psychophysique)

psihofiziologie s.f. - studiul proceselor psihologice în raport cu cele fiziologice (<fr. psychophysiologie)

psihologie s.f. - 1. studiul ştiinţific al psihicului 2. structura psihică a unui individ, a unei colectivităţi (<fr. psychologie)

psihomotor, -oare adj. - referitor la mişcări care implică activitatea nervoasă superioară (<fr. psychomoteur)

psihopatie s.f. - boală mintală (<fr. psychopathie)

119


psihopatologie s.f. - studiul aspectelor patologice ale activităţii psihice (<fr. psychopathologie)

psihoterapie s.f. - tratament bazat pe influenţarea psihicului (prin hipnoză, sugestie etc.) (<fr. psychothérapie)

psihotrop, -ă adj., s.n. - (medicament) care acţionează asupra psihicului (<fr. psychotrope)

psihoză s.f. - 1. stare de spirit bolnăvicioasă caracterizată printr-o surescitare nervoasă provocată de cauze de origine socială 2. obsesie (<fr. psychose)

psoriazis s.n. - boală de piele caracterizată prin pete roşii acoperite de mici coji uscate (însoţite de prurit) (<fr. psoriasis)

ptialină s.f. - enzimă din salivă (<fr. ptyaline)

ptoză s.f. - deplasare în jos a unui organ, datorită slăbirii muşchilor sau ligamentelor (<fr. ptôse)

puerperală adj. - febră ~ = boală infecţioasă a lăuzelor (<fr. puerpéral)

pulmonar, -ă adj. - al plămânilor (<fr. pulmonaire)

pulpită s.f. - inflamaţie a pulpei dentare (<fr. pulpite)

pupilă s.f. - orificiu central al irisului ocular (<fr. pupille)

purulent, -ă adj. - (despre răni) care puroiază (<fr. purulent)

puseu s.n. - acces al unei boli (<fr. poussée)

pustulă s.f. - veziculă purulentă pe piele (<fr. pustule)

Rrabie s.f. - turbare (<lat. rabies)

radiografie s.f. - fotografiere pe film fotografic, cu ajutorul razelor “X”, a imaginii unui corp opac; imaginea însăşi (<fr. radiographie)

radioscopie s.f. - examinare pe un ecran fluorescent a unui organ cu ajutorul radiaţiilor “X” (<fr. radioscopie)

radioterapie s.f. - tratament cu radiaţii “X” (<fr. radiothérapie)

radiumterapie s.f. - tratament cu radiaţii de radiu (<fr. radiumthérapie)

120


rahianestezie s.f. - anestezie parţială prin injecţie în canalul rahidian (<fr. rachianesthésie)

rahidian, -ă adj. - al coloanei vertebrale (<fr. rachidien)

rahitism s.n. - boală (la copii) caracterizată prin deformaţii ale oaselor, datorită calcifierii insuficiente (<fr. rachitisme)

ramolisment s.n. - ramolire; decrepitudine; senilitate (<fr. ramolissment)

recidivă s.f. - reapariţie a unei boli (<fr. recidive)

rect s.n. - partea ultimă a intestinului gros (<lat. rectum)

reflex, -ă adj. - reacţie adecvată a organismului faţă de un excitant, fără intervenţia voinţei (<fr. réflexe)

regurgita vi. - a-i reveni cuiva în gură alimentele din stomac şi esofag (<fr. régurgiter)

renal, -ă adj. - al rinichilor (<fr. rénal)

resorbţie s.f. - dispariţie lentă a unui lichid, ţesut sau organ prin absorbţia lui treptată în ţesuturile vecine (<fr. résorption)

retină s.f. - membrană inferioară a ochiului, pe care se formează imaginea (<fr. rétine)

reumatism s.n. - boală caracterizată prin dureri în muşchi sau în articulaţii (<germ. Rheumatismus)

reumatologie s.f. - studiul afecţiunilor reumatice (<germ. Rheumatologie)

revulsiv, -ă adj., s.n. - (medicament) care provoacă revulsie (<fr. révulsif)

rezecţie s.f. - înlăturare totală sau parţială a unui organ sau ţesut (<fr. résection)

rinalgie s.f. - durere de nas (<fr. rhinalgie)

rinologie s.f. - studiul bolilor nasului (<fr. rhinologie)

rinoplastie s.f. - refacere operatorie a unui nas mutilat (<fr. rhinoplastie)

rinoscopie s.f. - examinare a foselor nazale (<fr. rhinoscopie)

roentgen (röntgen) s.m. - unitate de măsură a dozelor de radiaţie "X" (<fr. röntgen)

121


Ssacrum s.n. - os triunghiular la partea inferioară a coloanei vertebrale (<lat. sacrum)

sadism s.n. - plăcere patologică de a chinui; cruzime (<fr. sadisme)

salivar, -ă adj. - referitor la salivă; glande ~ = glande, sub limbă, care secretă salivă (<fr. salivaire)

salivaţie s.f. - secreţie abundentă de salivă (<fr. salivation)

salivă s.f. - lichid secretat de glandele salivare (<fr. salive)

sangvin, -ă adj. - referitor la sânge: prin care circulă sângele (<fr. sanguin)

sanitar, -ă adj. - refritor la sănătate (<fr. sanitaire)

sarcom s.n. - tumoare malignă, conjunctivă (<fr. sarcome)

saturnism s.n. - intoxicaţie cronică cu plumb (<fr. saturnisme)

saţietate s.f. - saturaţie (<fr. satiété)

schizofrenie s.f. - boală psihică gravă caracterizată prin alterarea spiritului, idei delirante şi halucinaţii (<fr. schizophrénie)

sciatic, -ă - 1. adj. - nerv ~ = nerv rahidian care inervează partea de jos a corpului 2. s.f. - nevralgie pe traiectul nervului sciatic (<fr. sciatique)

scizură s.f. - fisură pe suprafaţa unor organe (<fr. scisure)

scleră s.f. - tunică solidă a globului ocular (<germ. Sklera)

sclerenchim s.n. - ţesut vegetal de susţinere (<fr. sclérenchyme)

sclerodermie s.f. - întărire şi îngroşare a pielii (<fr. sclérodermie)

sceros, -oasă adj. - (despre ţesuturi) îngroşat; fibros (<fr. scléreaux)

sclerotică s.f. - membrană albă, opacă a ochiului (<fr. sclérotique)

scleroză s.f. - întărire a unui ţesut organic (<fr. sclérose)

scolioză s.f. - deviaţie laterală a coloanei vertebrale (<fr. scoliose)

scorbut s.n. - boală datorată lipsei de vitamină C, caracterizată prin anemie, căderea dinţilor etc. (<fr. scorbut)

122


scrofuloză s.f. - tuberculoză a ganglionilor limfatici de la gât (<germ. Skrofulose)

sebum s.n. - secreţie grasă a glandelor sebacee (<lat. sebum)

semiologie s.f. - studiul simptomelor bolilor (<fr. sémilogie)

septicemie s.f. - infecţie generalizată a sângelui (<fr. sépticémie)

serologie s.f. - studiul serurilor (<fr. sérologie)

seroterapie s.f. - tratament prin seruri (<fr. sérothérapie)

sexologie s.f. - studiu ştiinţific al sexualităţii (<fr. sexologie)

sfincter s.n. - muşchi inelar care închide un orificiu (<fr. sphincter)

sialagog, -ă adj., s.n. (substanţă) care provoacă salivaţie (<fr. sialagogue)

sialoree s.f. - salivaţie abundentă (<fr. sialorhée)

sideroză s.f. - pneumoconioză cauzată de pulberi de fier (<fr. sidérose)

simfiză s.f. - articulaţie puţin mobilă (<fr. symphyse)

simptom s.n. - manifestare a unei boli; indiciu (<fr. symptome)

simptomatologie s.f. - totalitatea simptomelor unei boli (<fr. symptomatologie)

sinartroză s.f. - articulaţie fixă între două oase (<fr. synarthrose)

sinistrocardie s.f. - deplasare a inimii spre stânga (<fr. sinistrocardie)

sinus s.n. - cavitate a unui os cranian (<lat. sinus)

sinuzită s.f. - inflamaţie a unui sinus (<fr. sinusite)

sistolă s.f. - contracţie ritmică a inimii (fr. systole)

somatologie s.f. - studiul anatomic şi fiziologic al corpului vieţuitoarelor (<fr. somatologie)

somnifer, -ă adj., s.n. - (medicament) care provoacă somn; narcotic, soporific (<fr. somnifere)

spasm s.n. - contracţie bruscă, involuntară, a unui muşchi (<fr. spasme)

spasmotic, -ă adj., s.n. - (medicament) care combate spasmele (<fr. spasmolithique)

123


spermatogeneză s.f. - formare a spermatozoizilor (<fr. spermatogénese)

spermatozoid s.m. - gamet mascul (<fr. spermatozoide)

splenită s.f. - inflamaţie a splinei (<fr. splénite)

spondilită s.f. - inflamaţie a vertebrelor (<fr. spondylite)

spondiloză s.f. - afecţiunea reumatică a vertebrelor (<fr. spondylose)

steatoză s.f. - degenerescenţă a unui ţesut, cauzată de un exces de grăsime (<fr. stéatose)

stenoză s.f. - îngustare a unui canal sau orificiu (<fr. sténose)

stern s.n. - os al pieptului (<lat. sternum)

stetoscop s.n. - instrument pentru a asculta unele organe interne (inima, plămânii) (<fr. stéthoscope)

stomatită s.f. - inflamaţie a mucoasei bucale (<fr. stomatite)

stomatologie s.f. - studiul bolilor cavităţii bucale şi ale dinţilor (<fr. stomatologie)

strabism s.n. - deviaţie a axei vizuale a unui ochi, care provoacă privirea încrucişată (<fr. strabisme)

subconştient s.n. - totalitatea fenomenelor psihice care se desfăşoară în afara conştiinţei (<fr. subconscient)

subcortical, -ă adj. - sub scoarţa cerebrală (<fr. sous-cortical)

subcutanat, -ă adj. - sub piele (<fr. sous-cutané)

sublingual, -ă adj. - sub limbă (<fr. sublingual)

sudaţie s.f. - transpiraţie abundentă, în scop curativ (<fr. sudation)

sudoripar, -ă adj. - care secretă transpiraţia (<fr. sudoripare)

sutură s.f. - 1. cusătură a bazelor unei răni. 2. articulaţie fixă a oaselor craniului (<fr. suture)

124


Ttabletă s.n. - preparat farmaceutic în formă de disc mic; comprimat, pastilă, pilulă (<fr. tablette)

tahicardie s.f. - accelerare a ritmului cardiac (<fr. tachycardie)

talamus s.n. - parte a encefalului, la baza creierului (<fr. thalamus)

talasofobie s.f. - teamă patologică de mare (<fr. thalassophobie)

talasoterapie s.f. - tratament prin băi şi aer de mare (<fr. thalassothérapie)

tanatofobie s.f. - teamă patologică de moarte (<fr. thanatophobie)

tars s.n. - 1. partea posterioară a labei piciorului. 2. schelet cartilaginos al pleoapelor (<fr. tarse)

telepatie s.f. - transmitere a gândurilor la distanţă (<fr. télépathie)

tenosinovită s.f. - inflamaţie a tecilor conjunctive care învelesc un tendon (<fr. ténosynovite)

tenotomie s.f. - secţionare a unui tendon (<fr. ténotomie)

terapeutică s.f. - studiul tratamentului bolilor; terapie (<fr. thérapeutique)

terapie s.f. - terapeutică. (<fr. thérapie)

teratogen, -ă s.n. - care produce malformaţii (<fr. tératogene)

teratologie s.f. - ştiinţă despre malformaţii la plante şi animale (<fr. tératologie)

tibia s.f. - os lung şi gros din scheletul gambei (<lat. tibia)

tiflită s.f. - inflamaţie a cecului (<fr. typhlite)

tiflologie s.f. - studiul deficienţelor senzoriale vizuale (<fr. typhlologie)

tiroid, -ă adj. - 1. al tiroidei 2. glandă ~ă = (şi s.f.) glandă endocrină, din partea anterioară a laringelui (<fr. thyroide)

tiroidită s.f. - inflamaţie a tiroidei (<fr. thyroidite)

tisular, ă adj. - al ţesuturilor (<fr. tissulaire)

125


tomografie s.f. - radiografie ce permite obţinerea de imagini dintr-un singur plan de profunzime (< fr. tomographie)

tonus s.n. - 1. contracţie uşoară şi permanentă a muşchilor 2. fig. energie, vigoare (<lat.tonus)

tranchilizant, -ă adj., s.n. - (medicament) care linişteşte (<fr. tranquillisant)

transă s.f. - stare în care se află cel supus hipnozei (<fr. transe)

transfuzie s.f. - introducere în venele unui bolnav a unei cantităţi de sânge sau de plasmă sangvină (<fr. transfusion)

transplant s.n. - ţesut, organ transplantat (<engl., fr. transplant)

transplanta vt. - a frega un organ, un ţesut (<fr. transplanter)

transsudat s.f. - lichid eliminat prin transpiraţie (<fr. transsudat)

transsudaţie s.f. - trecere a plasmei din sânge în ţesuturi, prin pereţii vaselor mici (<fr. transsudation)

tratament s.n. - 1. atitudine, comportare faţă de cineva 2. îngrijire medicală (<it. trattamento)

traumatism s.n. - ansamblu de tulburări fizice sau psihice provocate de o violenţă exterioară; traumă (<fr. traumatisme)

traumă s.f. - traumatism (<it. trauma)

trepan s.n. - instrument chirurgical, ca un sfredel, pentru trepanatii (<fr. trépan)

trepanaţie s.f. - deschidere a cutiei craniene (<fr. trépanation)

triceps s.m. - muşchi cu trei ligamente la un capăt (<fr. triceps)

tricofiţie s.f. - boală de piele contagioasă, provocată de o ciupercă parazită şi caracterizată prin căderea părului (<fr. tricophytie)

trigemen adj. - nerv ~ = pereche de nervi cranieni care inervează o parte a pielii şi a muşchilor feţei (lat. trigeminus)

tripsină s.f. - enzimă secretată de pancreas, care descompune proteinele în aminoacizi (<fr. trypsine)

tripsinogen s.n. - formă inactivă a tripsinei (<fr. tripsinogene)

trombocit s.n. - celulă sangvină cu rol important în coagularea sângelui (<fr. thrombicyte)

126


tromboflebită s.f. - inflamaţie a peretelui unei vene cu formare de cheaguri de sânge (<fr. trombophlébite)

trombopoieză s.f. - proces de formare a trombocitelor (<fr. trombopoiese)

tromboză s.f. - obturaţie a unei artere ori vene printr-un cheag de sânge (<fr. thrombose)

trompă s.f. - canal prin care se elimină celulele sexuale formate de ovar (<fr. trompe)

tubaj s.n. - introducere în stomac sau alt organ cavitar, pe cale bucală, a unui tub de cauciuc în scop explorator ori terapeutic (<fr. tubage)

tuberculostatic, -ă adj., s.n. (medicament) care împiedică înmulţirea bacilului tuberculozei (<fr. tuberculostatique)

tuberculoză s.f. - boală infecţioasă, cauzată de bacilul Koch, care afectează diverse organe (<fr. tuberculose)

tumefacţie s.n. - umflătură provocată de tulburări ale circulaţiei sângelui (<fr. tuméfaction)

tumefia vr. - a prezenta o tumefacţie (<fr. tuméfier)

tumoare s.f. - excrescenţă patologică dintr-un ţesut de formaţie nouă, rezultat printr-o înmulţire anormală a celulelor (<fr. tumeur)

tunică s.f. - membrană fibroasă care înveleşte unele organe (<fr. tunique)

tuşeu s.n. - palpare a unui organ (<fr. Touché)

Uulcer s.n. - leziune a pielii sau a mucoasei gastrice, care are tendinţa să se întindă şi să supureze (<fr. ulcere)

ulceraţie s.f. - formare a unui ulcer; ulcerul însuşi (<fr. ulcération)

uree s.f. - compus organic, produs de degradare a proteinelor din organism (<fr. urée)

uremie s.f. - prezenţa ureei în sânge (<fr. urémie)

ureter s.n. - canal pereche ce leagă rinichii de vezica urinară (<fr. uretere)

uretră s.f. - canal prin care se scurge urina din vezică (<fr. uretre)

127


uretrită s.f. - inflamaţie a ureterei (<fr. urétrite)

Vvaccin s.n. - preparat biologic din viruşi atenuaţi, inoculat în organism în scop preventiv, împotriva bolilor infecţioase (<fr. vaccin)

vacuolă s.f. - cavitate din citoplasmă, cu o soluţie apoasă (<fr. vacuole)

vag s.m. - nerv cranian cu rol important în funcţionarea aparatului respirator, circulator şi digestiv (<fr. vague)

vagotomie s.f. - secţionare chirurgicală a nervului vag (<fr. vagotomie)

varicelă s.f. - boală infectocontagioasă cu erupţie sub formă de băşicuţe (<fr. varicelle)

vascularizaţie s.f. - totalitatea vaselor sangvine sau limfatice ale unui organ, unei structuri biologice (<fr. vascularisation)

vasoconstricţie s.f. - strâmtare a vaselor sangvine (<fr. vaso-contriction)

vasodilataţie s.f. - dilatare a vaselor sangvine (<fr. vaso-dilatation)

veneric, -ă adj. - (despre boli) care afectează organele sexuale, transmiţându-se prin contact sexual (<germ. venerisch)

venerologie s.f. - studiul bolilor venerice (<fr. vénérologie)

ventral, -ă adj. - din regiunea pântecelui (<fr. ventral)

ventricul s.n. - cavitate internă a unui organ (inimă, creier etc.). (<fr. ventricule)

vermifug, -ă adj., s.n. - (medicament) care distruge viermii intestinali (<fr. vermifuge)

vertebră s.f. - fiecare dintre oasele în formă de inel care constituie coloana vertebrală (<fr. vertebre)

vertex s.n. - creştetul capului (<fr. vertex)

vestibul s.n. - prima cavitate a urechii interne (<fr. vestibule)

vezicant, -ă adj., s.n. - (substanţă) care băşică pielea (<fr. vesicant)

vezică s.f. - organ cavitar în care se acumulează (temporar) un lichid de excreţie (<lat. vesica)

128


veziculă s.f. - 1. vezică mică 2. băşicuţă plină de lichid care apare pe piele şi mucoase în diferite boli (<fr. vésicule)

virologie s.f. - parte a microbiologiei care studiază virusurile (<fr. virologie)

viroză s.f. - boală infecţioasă provocată de un virus (<fr. virose)

viscere s.n. pl. - organele din cavităţile mari ale corpului (<fr. visceres)

visceral, -ă adj. - al viscerelor (<fr. visceral)

vitamină s.f. - compus organic complex, indispensabil organismului (<fr. vitamine)

vomitiv, -ă adj., s.n. (medicament) care provoacă vomitare (<fr. vomitif)

Xxantocromie s.f. - coloraţie în galben - verzui a pielii (<fr. xanthochromie)

xantom s.n. - tumoare benignă galbenă, conţinând colesterol (<xanthome)

xantopsie s.n. - tulburare a vederii, care face ca totul să pară galben (<fr. xanthopsie)

xerodermie s.f. - boală congenitală caracterizată prin uscarea şi descuamarea pielii (<fr. xérodermie)

xeroftalmie s.f. - opacifiere a corneei, provocată de lipsa vitamieni A (<fr. xérophtalmie)

Zzaharină s.f. - compus organic solid, cristalizat, cu mare putere de îndulcire (<fr. saccharine)

129


V.

130

Documents

Anatomia Curs Sem i