APLICAREA TEORIEI INTELIGENŢELOR MULTIPLE ÎNPREDAREA DIFERENŢIATĂ

Moisil Ancuţa Maria (studentă,anul III)

“Să îi ajutăm pe profesori să dezvolte o înţelegere a responsabilităţii profesionale pe care o au pentru

a angaja fiecare elev într-un proces de învăţare cu semnificaţie personală este motorul mişcării către clasa diferenţiată!”

(Charlotte Danielson )

REZUMAT ÎN LIMBA ENGLEZĂ “Regarding intelligence, it is defined as the faculty of discovering properties surrounding objects and surrounding phenomena ,coupled with the ability to solve new problems.The term “intelligence” is enshrined in the literature of Cicero, then characterize under different angles, power and function of the mind, to “establish links” and “to make connections between, links". Expressing human actions, intelligence could not became the object of science or enjoy a classic definition, although some psychologists have issued opinions valuable. Most concerned about the study and who conceived human intelligence as a multidimensional construct, was Howard Gardner. He argues that the human mind has a number of new independent intelligences, each with its own system of symbols. In differentiated instruction for children, it is necessary tact and skill of the teacher teaching. There are certain principles and specific conditions differentiated and individualized education organization in kindergarten or school , through compliance, obtaining effective results. Moreover, it can bring both advantages and disadvantages that arise depending on the form of doing activities.”

INTRODUCERE În ceea ce priveşte inteligența , ea este definită ca fiind facultatea de a descoperi proprietățile obiectelor și fenomenelor înconjurătoare, cât și a relațiilor dintre acestea, dublată de posibilitatea de a rezolva probleme noi. Inteligența unui sistem nu este definită de modul în care este el alcătuit, ci prin modul în care se comportă. Termenul de inteligență prezent din timpuri imemorabile în limbajul natural şi consacrat în literaturǎ de Cicero, caracterizează sub diverse unghiuri, puterea și funcția minții de ,,a stabili legături” și ,,a face legǎturi” între ,,legături”, ceea ce reunește două sensuri: cel de ,,a discrimina” și ,,a lega, a culege, a pune împreună”. Exprimând acțiuni și atribute ale omului totodată, inteligența n-a putut (nici dupǎ ce a ceea ce a devenit obiect al științei) să beneficieze de o definiție clasică, prin delimitǎri de gen proxim și diferențǎ specificǎ. În psihologie, inteligența apare atât ca fapt real, cât și ca unul potențial, atât ca proces, cât și ca aptitudine sau capacitate, atât formǎ și atribut al organizǎrii mintale, cât și a celei comportamentale (Paul Popescu –Neveanu,1978, Dicționar de psihologie,). John Mc Carthy și Patrick J. Hayes, în 1969, arătau că: " o entitate este inteligentă dacă are un model adecvat al lumii , dacă este destul de înzestrată pentru a răspunde unei largi varietăți de întrebări pe baza acestui model, dacă poate să-și procure informațiile din lumea exterioară când are nevoie și poate să realizeze anumite operații în mediul înconjurător cerute de obiectivele sale și permise de posibilitățile sale fizice".

Constantinescu C. folosește următoarea definiție : „Inteligența reprezintă capacitatea de manipulare și operare a datelor grafice, matematice, logice, lingvistice si abstracte”. A nu se confunda inteligența cu inteligența emoțională, care reprezintă „capacitatea de a conștientiza și înţelege propriile emoții şi ale celor din jur și de a le gestiona şi folosi cu rezultate pozitive”. Inteligența se măsoară prin coeficientul de inteligență (IQ), iar inteligența emoțională și competențele ce sunt componente ale acesteia (cum sunt empatia sau capacitatea de lider), sunt măsurate de coeficienți emoționali (EQ)

CUPRINS Inteligenţa este definită de Howard Gardner ca ,,o cale prin care un individ poate să îşi rezolve problemele de viaţă reală, abilitatea de a crea sau de a oferi un produs sau serviciu, potenţialul de a găsi sau de a crea soluţii care să faciliteze achiziţia de cunoaştere nouă” El susţine şi insistă asupra faptului că inteligenţa nu trebuie concepută ca un construct unidimensional, ci ca o serie de nouă inteligenţe independente. Această perpsectivă permite individului să „manifeste transformările şi modificările percepţiilor individuale” şi să „recreeze aspecte ale propriilor experienţe”. Cele nouă tipuri de inteligenţă originale sunt:

- Inteligenţa verbal sau lingvistică- Inteligenţa logică sau matematică- Inteligenţa vizuală sau spaţială- Inteligenţa corporală sau kinestezică- Inteligenţa muzicală sau ritmică- Inteligența intrapersonală sau inteligenţa autocunoaşterii- Inteligența interpersonală sau inteligenţa interacţiunilor sociale- Inteligenţa naturalistă sau inteligenţa tiparelor, regularităţilor şi a comportamentelor- Inteligenţa existenţială

Fiecare dintre acestea are un sistem propriu de simboluri și corespunde unei anumite părți ale creierului, care controlează inteligența respectivă.

Inteligenţa verbală/lingvistică – reprezintă capacitatea de a folosi eficient cuvintele, fie în registrul oral (ca moderator TV, orator, politician, povestitor), fie în registrul scris (ca jurnalist, dramaturg, poet, editor). Astefel de persoane au abilitatea de a opera cu: structurile şi regulile de structurare a limbajului (de ex. punctuaţia cu valoare stilistică), nivelul fonetic al limbajului (aliteraţii), nivelul semantic (sensurile duble), nivelul pragmatic al limbajului; pot folosi limbajul în scop persuasiv (funcţia retorică), în scopul de a rememora informaţia (funcţia mnezică), în scopul de a explica ceva (funcţia peripatetică), în scopul de a furniza informaţii despre limbajul însuşi (funcţia metalingvistică). De exemplu, un elev cu tipul acesta de inteligenţă va agrea în mod deosebit să scrie, să povestească, să construiască jocuri de cuvinte. este pasionat de lectură, învaţă rapid limbi străine, îşi aminteşte cu rapiditate diferite replici din poveşti, filme sau desene animate, dezbaterile sunt o formă de activitate care îi fac o deosebită plăcere. Inteligenţa logică/matematică – include capacitatea de a utiliza raţionamente inductive şi deductive, de a rezolva probleme abstracte, de a înţelege relaţiile complexe dintre concepte, idei şi lucruri. Deprinderea de a emite raţionamente are aplicabilitate în multe arii ale cunoaşterii şi include, de asemenea, capacitatea de utiliza gândirea logică în ştiinţă, studii sociale, literatură etc.(Bellanca, 1997). Acest tip de inteligenţă cuprinde şi capacitatea de a clasifica, a anticipa, a stabili priorităţi, a formula ipoteze ştiinţifice şi a înţelege relaţiile de cauzalitate. Un exemplu de elev cu o astfel de inteligenţă este cel căruia îi plac raţionamentele ("dacă...atunci..."), care face uşor legături cauzale între evenimente şi este pasionat de jocurile de strategie, pe care le câştigă cu uşurinţă, îi plac cifrele şi face majoritatea calculelor la fel de repede în minte ca şi pe hârtie, se descurcă uşor la materii precum matematica, informatica şi ştiintele exacte; este foarte curios şi vrea mereu să afle din ce e făcut şi cum funcţionează un lucru.

Inteligenţa vizuală/spaţială- denumită inteligenţă a „imaginilor şi tablourilor”, cuprinde capacitatea de a percepe corect lumea înconjurătoare pe cale vizuală, precum şi capacitatea de a recrea propriile experienţe vizuale. Acest tip de inteligenţă începe să se dezvolte odată cu acutizarea percepţiilor senzorio-motorii. Pictorul, sculptorul, arhitectul, grădinarul, cartograful, proiectantul, graficianul, cu toţii transferă imagini mentale asupra unui obiect pe care îl crează ori îl îmbunătăţesc. Percepţia vizuală se combină cu un set de cunoştinţe prealabile, cu experienţa, cu reacţiile emoţionale, cu imagini preexistente pentru a crea o nouă viziune oferită celorlalţi ca experienţă. Elevii cu inteligenţă spaţială au capacitatea de a percepe cu deosebită acuitate culorile, liniile, formele, spaţiul, pot percepe relaţiile dintre aceste elemente. Ei pot vizualiza şi repezenta grafic imagini în spaţiu. Memoria spaţială a acestor copii este foarte bine dezvoltată. Când cresc,ei se orientează de obicei spre meserii precum cartograf, artist plastic, arhitect, sculptor, designer grafic şi de interioare.

Inteligenţa corporală/kinestezică – inteligenţa la nivelul corpului şi al mâinilor ne permite să controlăm şi să interpretăm mişcările corpului, să manevrăm obiecte, să realizăm coordonarea (armonia) dintre trup şi spirit. „Acest tip de inteligenţă include deprinderi fizice speciale precum coordonarea, echilibrul, dexteritatea, forţa, flexibilitatea, viteza, precum şi deprinderi la nivelul proprioceptorilor, la nivel tactil şi cutanat”(Armstrong, 2000). Copii născuţi cu astfel de inteligenţă sunt mai pricepuţi la a face ceva fizic care implică mai degrabă mişcare decât ceva static, „plictisitor” cum ar fi să citească sau să asculte. Aceşti copii au o bună coordonare mână-ochi, o bună dexteritate manuală, o mobilitate corporală foarte bună putându-şi mişca corpul aşa cum doresc. Când cresc pot sa devină dansatori, atleţi, gimnaşti, dar şi chirurgi, având în vedere dezvoltarea mişcărilor de fineţe. Inteligenţa muzicală/ritmică – se conturează prin gradul de sensibilitate pe care individul îl are la sunet şi prin capacitatea de a răspunde emoţional la acest tip de stimuli. Pe măsură ce elevii îşi dezvoltă conştiinţa muzicală, îşi dezvoltă şi fudamentele acestui tip de inteligenţă, sunt capabili să creeze variaţiuni pornind de la un inventar limitat de sunete, să cânte la un instrument, să compună. Ea se dezvoltă şi pe măsură ce elevii dobândesc, în urma audiţiilor, un gust rafinat. Acest tip de inteligenţă reprezintă „capacitatea de a percepe (în calitate de meloman), de a discrimina (în calitate de critic muzical), de a transforma (în calitate de compozitor), şi de a exprima (în calitate de interpret) formele muzicale”(Armstrong, 2000). De la vârste relativ mici astfel de copii reţin şi recunosc cu uşurinţă partituri muzicale, compun cântecele. Ei iubesc muzica şi învaţă să cânte la instrumente imitând şi memorând sunete. Sunt sensibili la sunetele ambientale precum clopoţei, cântecul greierilor, sunetul picăturilor de apă, foşnetul frunzelor. Aleg să devină compozitori, DJ, pianişti, violonişti sau să interpreteze la alte intrumente muzicale.

Inteligenţa interpersonală – reprezintă abilitatea de a sesiza şi de a evalua cu rapiditate stările, intenţiile, motivaţiile şi sentimentele celorlalţi. Aceasta include sesizarea expresiei faciale, a inflexiunilor vocii, a gesturilor; include şi capacitatea de a distinge între diferite tipuri de relaţii interpersonale şi capacitatea de a reacţiona eficient la situaţiile respective (Armstrong, 2000). Acest tip de inteligenţă implică „deprinderi de comunicare verbală şi nonverbală, deprinderi de colaborare, capacitatea de rezolvare a conflictelor, de lucru consensual în grup, capacitatea de a avea încredere, de a respecta, de a fi lider, de a-i motiva pe ceilalţi în vederea atingerii unor scopuri reciproc avantajoase.”(Bellanca, 1997). La un nivel simplu, acest tip de inteligenţă este sesizabil la copilul care observă şi reacţionează la stările şi dispoziţiile adulţilor din jurul său, învaţă cel mai bine lucrând alături de ceilalţi copii şi de obicei sunt lideri, formali sau informali. Ei relaţionează şi empatizează uşor cu cei din jur. Când cresc pot alege să devină lucrători sociali (asistenţi sociali), politicieni, antreprenori, lucrează în servicii de relaţii cu clienţii, în resurse umane. Au deprinderi de comunicare verbală şi non-verbală.La nivel complex, se traduce prin capacitatea adultului de a „citi” şi interpreta intenţiile ascunse ale celorlalţi.

Inteligenţa intrapersonală – presupune capacitatea de a avea o reprezentare de sine corectă (de a cunoaşte calităţile şi punctele slabe), de a avea conştiinţa stărilor interioare, a propriilor intenţii, motivaţii, de a-ţi cunoaşte temperamentul şi dorinţele; de asemenea, capacitatea de autodisciplină, autoînţelegere şi autoevaluare (Armstrong, 2000). În 1991, Gardner a adăugat sistemului său un alt tip de inteligenţă. Copiii la care predomină acest tip de inteligenţă au o mare capacitate de introspecţie, de explorare interioară, de a se autoînţelege şi autoevalua. Aceşti copii sunt mai degrabă introverţi, aplecaţi spre sine, învaţă cel mai bine fiind singuri.Mai târziu, devenind adulţi, ei aleg de obicei să fie scriitori, filosofi, psihologi, cercetători.

Inteligenţa naturalistă – este sesizabilă la copiii care învaţă cel mai bine prin contactul direct cu natura. Pentru aceştia, cele mai potrivite lecţii sunt cele din aer liber. Acestor elevi le place să alcătuiască proiecte la ştiinţe naturale, cum ar fi observarea păsărilor, alcătuirea insectarelor, îngrijirea copacilor sau a animalelor. Ei preferă ecologia, zoologia, botanica (Gardner, 1994).Cel mai probabil, au deja un animal de companie sau şi-ar dori foarte mult unul. Armstrong (2000) a argumentat că este deosebit de benefic pentru acest tip de elevi să-şi poată folosi inteligenţa într-o mai mare măsură în cadrul şcolii. Aşadar, este sarcina şcolii să „aducă” natura în clase şi în alte spaţii de învăţământ. Copiii cu inteligenţa naturalistă ridicată învaţă cel mai bine din contactul direct cu natura. Le place să stea în aer liber, să călătorească şi să studieze natura, să ordoneze şi să clasifice elemente din natură, să facă proiecte la ştiințe naturale. Când cresc aleg de obicei sa fie ecologişti, zoologi, botanişti, geologi.

Inteligenţa existenţială - este abilitatea de localizare a unei persoane in « cele mai indepartate colturi ale cosmosului – infinitul si infinitezimalul». Printre exemplele oferite de Gardner se numara capacitatea de a intelege semnificatia vietii, rostul mortii, soarta ultima a lumilor fizice si psihologice si experienţa iubirii cosmice, necondiţionate. Cu alte cuvinte, este capacitatea de a înţelege şi explica universul in general şi existenţa umană în special. Se regăseşte în cazul filozofilor, preoţilor, teologilor în general. Acest tip de inteligenţă se dezvoltă în timp şi practic este o îmbinare în doze mai mari sau mai mici a celorlalte, plus încă ceva ce luăm din experienţa noastră de viaţă. Probabil abia spre adolescenţă când sunt în căutarea sensului vieţii si a identităţii personale, „copiii” vor începe să îşi pună întrebări existenţiale.

Conceptul de inteligenţă multiplă a oferit baza dezvoltării curriculare în învăţământul preuniversitar (Armstrong, apud. Soares, 1998).  Intuiţiile lui Gardner, în această privinţă, au dat un impuls suplimentar în afirmarea automatismelor mentale şi au acordat o importanţă specială motivaţiei. Teoria inteligentei multiple a fost supusă multor critici pe parcursul anilor, dar cu toate acestea are foarte mulţi adepţi şi este promovată în multe şcoli (în special în Statele Unite) şi sisteme educaţionale. Dr. Gardner nu susţine faptul că teoria inteligenţei multiple este o teorie perfectă, dar este o imagine extinsă a definiţiei clasice a inteligenţei.  Ea recomandă folosirea unui meniu instrucţional diversificat de strategii: - Brainstorming-ul;- Prelegerea interactivă;- Folosirea de organizatori grafici - povestire;- Demonstraţii ştiinţifice - jocuri de gândire logică;- Dezbaterea;- Jocul de rol;- Jocuri de cuvinte;- Confecţionare de colaje;- Excursii tematice în teren;- Scrierea unui eseu pe suport muzical;- Mima;- Învăţarea în perechi;- Studiul de caz; etc.

Instruirea diferenţiată Dacă ne raportăm la Teoria Inteligenţelor Multiple, putem spune că omul se naşte cu un anumit „profil” de „start” al inteligenţelor multiple care îl defineşte – cu alte cuvinte, se naşte cu un anumit nivel de dezvoltare a acestor inteligenţe, iar experienţele diverse de-alungul vieţii, pot determina care dintre aceste inteligenţe se dezvoltă şi în ce măsură. Cadrele didactice, pot juca, deci, un rol semnificativ în identificarea, dezvoltarea şi exploatarea acestor inteligenţe în contexte educaţionale formale, nonformale sau informale cu scopul de a eficientiza procesul de predare-învăţare-evaluare. Teoria inteligenţelor multiple constituie o alternativă a muncii diferenţiate, o strategie modernă de instruire interactivă care poate contribui la îmbunătăţirea performanţelor şcolare. Presupune un anumit mod de gândire al profesorului şi de o atitudine a lui în realizarea activităţilor cu copiii. Relaţia dintre profesor şi elev este marcată de capacitatea profesorului de a folosi acele strategii didactice prin care se poate trezi curiozitatea, interesul elevilor pentru cunoaştere prin recunoaşterea valorii fiecărui individ; rezultatele reale pot să apară doar dacă angajarea fiecărui elev în procesul de învăţare are semnifcaţie personală Acesta este motorul mişcării către clasa diferenţiată şi acest mod de abordare al instruirii dă semnificaţie teoriei inteligenţelor multiple precum şi altor teorii moderne ale inteligenţei care au impact în educaţie.

Individualizarea învăţării “Individualizarea” defineşte acţiunea de adaptare a procesului didactic la particularităţile individuale ale copiilor.Învăţământul modern are în vedere faptul că:

fiecare elev/preşcolar este unic şi are o individualitate proprie; fiecare elev/preşcolar doreşte să se simtă respectat; nu pretinde atitudini şi comportamente similare din partea tuturor elevilor/preşcolarilor; respectă diferenţele individuale;

Instruirea diferenţiată a preşcolarilor prin aplicarea Teoriei inteligenţelor multiple: Diferenţierea copiilor unei grupe presupune o solicitare maximă a acestora, prin tactul şi măiestria pedagogică a cadrului didactic. Talentul, competenţa didactică în munca cu preşcolarii, ingeniozitatea şi originalitatea în modul de prezentare şi pregătire a activităţilor, capacitatea empatică şi stilul comportamental adecvat al acestuia se vădesc cu pregnanţă în răspunsurile copiilor în plan atitudinal şi comportamental. Calitatea procesului de instruire depinde în mare masură de calitatea pregătirii cadrelor didactice şi de sprijinul competent pe care aceastea il primesc de la cei care se implică în realizarea unui program de educaţie diferenţiată si individualizată.Ei trebuie să gândească asupra modalitaţilor optime de îmbinare a celor trei forme de activitate (frontală, diferenţiată pe grupe si individuală). Sarcinile de învăţare sunt unitare în cadrul fiecărei forme, gradate prin conţinut şi mod de realizare, în acord cu capacităţile copiilor şi cerinţele programei. Când vorbim despre tratarea diferenţiată şi individualizată a copiilor preşcolari, implicit ne referim şi la trăsăturile caracteristice ale personalităţii educatoarei, la modalităţile de asigurare si realizare a instruirii, la colaborarea strânsă a acesteia cu alţi factori educaţionali. Învăţarea diferenţiată are ca scop eliminarea lacunelor din cunoştinţele şi deprinderile copiilor, atingerea performanţelor minimale acceptate, iar rolul cel mai important în acest tip de invăţare îl are îmbogăţirea şi aprofundarea cunoştinţelor acelor copii capabili de performanţe superioare. Pentru munca diferenţiată în invaţamântul preşcolar, doar educatoarea este cea care planifică şi asigură activităţi potrivite fiecarui copil, dându-i posibilitatea să reflecte, bineînţeles ca într-o măsură oarecare, asupra procesului de învăţare, sprijinindu-l şi încurajându-l .

Condiţiile specific organizării învăţământului diferenţiat şi individualizat în grădiniţă: 1.“Cunoaşterea copilului este cheia boltă a pedagogiei”, spunea Iosif Gabrea. Aceasta constituie o primă condiţie a organizării unui invăţământ diferenţiat şi individualizat, deoarece tot ceea ce va asimila copilul ulterior trebuie să fie “potrivit cu capacităţile sale şi cu cunoştinţele pe care deja le posedă” (J. Lock).

Încă de la intrarea în grădiniţă a copilului, apoi permanent, trebuie să-i evaluăm nivelul de cunoştinţe (reprezentări), nivelul capacităţilor cognitive, interesele, înclinaţiile acestuia, şi putem constata nivelul deprinderilor intelectuale, gradul de independenţă, ritmul de muncă, gradul de maturizare socio- afectivă, calitaţile atenţiei şi efortul voluntar. 2.Realizarea obiectivelor pedagogice de către toţi copiii, adecvând metodologia la particularităţile individuale; 3.Organizarea învăţării diferenţiate şi individualizate la toate tipurile de activităţi şi pe tot parcursul desfăşurării secvenţelor de predare-învăţare; 4.Evitarea suprasolicitării şi a subsolicitării; 5.Antrenarea diferenţiată nu numai a copiilor cu dificultăţi de învăţare sau cu lacune, ci şi a copiilor cu înclinaţii speciale; 6.Îmbinarea activităţii diferenţiate şi individualizate cu activitatea frontală, favorizând astfel potenţarea capacităţii de învăţare dar şi relaţionarea copiilor, formarea capacităţii de cooperare şi competiţie.

Instruirea diferenţiată a şcolarilor prin aplicarea Teoriei inteligenţelor multiple:Cum diferenţiem conţinutul atunci când predăm ? • Pentru a preda conţinutul în mod diferenţiat trebuie să ştim fiecare elev cât are de învăţat din fiecare unitate de conţinut.Este obligatorie testarea elevilor la începutul predării oricărei teme noi. • Altă strategie de diferenţiere a conţinuturilor este de a facilita învăţarea unei teme în modintegrat,pluridisciplinar astfel încât grupuri de elevi cu interese, abilităţi şi cunoştinţe diferite să poată să aprofundeze tema respectivă din perspective diferite. • Un alt mod de a lucra diferenţiat cu conţinuturile este de a alege puncte diferite de intrare pe text. Accesarea unei teme noi este mai uşoară în momentul în care fiecare elev poate interveni în mod activ cu ceea ce ştie despre tema respectivă . • Pentru a trata diferenţiat conţinutul, elevilor li se poate permite să accelereze sau să încetinească ritmul progresului personal prin diferite procedee. Cum diferenţiem procesul de instruire? • În timpul procesului de desfăşurare al activităţilor se poate aprofunda înţelegerea subiectului prin investigarea acestuia din perspective multiple • Diferenţierea procesului înseamnă diversificarea metodelor şi tehnicilor de instruire pentru a oferi elevilor o mai mare bogăţie de oportunităţi de explorare a conceptelor • Tipurile de interacţiuni se diversifică după nevoile, interesele sau profilurile de inteligenţă ale elevilor. Cum diferenţiem produsul? • Prin activităţi în care elevii pot demonstra şi dezvolta ceea ce ştiu, înţeleg şi pot să facă • Prin proiecte care se realizează în mod diferit prin exprimarea abilităţilor cognitive multiple • Prin investigaţii realizate de grupuri cu interese specifice • Rezolvare de probleme din perspective multiple Aplicarea principiilor de instruire diferenţiată se realizează prin strategii de instruire care demonstrează: • O nouă viziune a cadrului didactic asupra clasei de elevi • Noi roluri asumate de către profesori şi elevi • Folosirea unei diversităţi de metode, tehnici şi procedee de instruire

Principiile instruirii diferenţiate: În instruirea diferenţiată, cadrele didactice trebuie să ţină seama de unele principii cheie, cum ar fi:

Să focalizeze esenţialul. In general, se uită mai mult decât se memorează, deci pentru o invăţare eficientă trebuie să se accentueze ceea ce e important.

Să recunoască diferenţele dintre copii. În graba de a asigura nevoile educaţionale fundamentale, educatoarea uită diferenţele specifice dintre ei.

Să evalueze pe tot parcursul instruirii. Evaluarea trebuie să fie continua şi, mai ales, stimulativă. Copiii trebuie ajutaţi să-şi formeze o imagine de sine pozitivă.

Să schimbe conţinutul, procesul şi produsul, pentru atingerea performanţelor. Copiii să participe permanent la propria lor educaţie. Respectând diferenţele dintre copii,

educatoarea asteapta de la fiecare dintre ei o crestere pe anumite planuri, ofera tuturor şansa să cerceteze şi să exerseze prin acţiuni diferite, oferindu-le sarcini interesante, importante.

Să existe colaborare între copii si între copii şi cadrul didactic. Se colaborează prin planificarea unor proiecte, stabilirea unor obiective corespunzătoare intereselor copiilor, se monitorizeazăprogresul, se stabilesc succesele şi eşecul.

Să echilibreze normele individuale şi de grup.

Avantajele instruirii diferentiate prin prisma Teoriei inteligenţelor multiple : Prevenirea şi eliminarea fenomenelor de suprasolicitare şi subsolicitare; Valorificarea şi dezvoltarea diferenţelor individuale; Atingerea unor performanţe; dezvoltarea memoriei, a operaţiilor gândirii, a volumului de

reprezentări; Încrederea sporită în forţele proprii, în capacitatea de a-şi folosi calitaţile proprii în scopul

dezvoltării personale; Depistarea la timp şi stimularea intereselor şi aptitudinilor copiilor; Egalitatea şanselor prin accesul egal la invăţătură; Înţelegerea diferenţelor de învăţare in loc de incapacităţi de învăţare; Dezvoltarea personala şi sociala ca parte a curriculumului.

Dezavantajele instruirii diferentiate prin prisma Teoriei inteligenţelor multiple : Copilul poate fi iyolat de colectiv dacă activitatea nu este dirijată atent şi nu e îmbinată cu

activităţi frontale/ de grup; Activitatea răpeşte mult timp şi efort; Influenţa cadrului didactic este mult diminuată; Există riscul de a nu stimula suficient relaţiile de colaborare, altruismul; Activitarea răpeşte mai mult timp; Poate încuraja individualismul, egocentrismul.

CONCLUZII În stilul său inconfundabil , bazat pe o frazare muzicală a textului , Haward Gardner propune dezbaterea educaţiei în prezent şi viitor. El ne vorbeşte despre tipurile de inteligenţă , centrarea educaţiei pe o înţelegere aprofundată a disciplinelor şcolare şi a interacţiunilor dintre ele, prezintă exemple concrete de organizare a predării şi a învăţării pentru a optimiza organizarea minţii şi gândirii precum şi metodologii de aplicare a teoriei la învăţarea de cunoştinţe , valori şi atitudini. Profesorul H.Gardner îşi doreşte doar să readucă în educaţie ceea ce este frumos ,adevărat şi bun. Face acest lucru cu mijloacele pedagogiei şi psihologiei moderne .

Impactul tot mai larg al teoriei inteligenţelor multiple printre educatori arată că practica îşi creează mijloacele de aplicare chiar dincolo de intenţiile autorului teoriei. Teoria inteligenţelor multiple are implicaţii care trec mult dincolo de domeniul educaţional. Ea poate ajuta indivizi ,echipe şi organizaţii să folosească mai eficient capitalul uman într-un mediu tot mai complex. Din perspectiva acestei noi teorii aş face o paralelă între învăţarea modernă şi cea tradiţională.Aplicând “teoria inteligenţelor multiple în tratarea diferenţiată a copiilor, ne va fi mult mai uşor să atingem performanţe. Vom putea desfaşura activităţi de calitate , deoarece copiii participa la propria formare, conform intereselor personale.

BIBLIOGRAFIE

Popescu-Neveanu, P., (1978), Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București.Gardner, H., (2007), Inteligenţe multiple. Noi orizonturi pentru teorie şi practică,Editura Sigma, Bucureşti.Păcurari, O., (2003), Strategii didactice inovative, Editura Sigma, Bucureşti.Păcurari, O., (2004), Instruirea diferenţiată din persepctiva noilor teorii ale inteligenţei; implicaţii pentru formarea cadrelor didactice, tezå de doctorat, Universitatea din Bucureşti.Cerghit, I., (1983), Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă , EDP, Bucureşti.