5. ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAȚIONAL1

5.1. Concept. Varietăți.5.1.1. Definiție. Conceptul de arbitraj comercial internațional este, după cum am arătat

cu un alt prilej2, susceptibil de mai multe accepțiuni, și anume :Într-o primă accepție, acest concept desemnează mijlocul corespunzător de a

reglementa rapid și echitabil litigiile internaționale care pot să rezulte din tranzacțiile comerciale în domeniul schimburilor de bunuri și servicii și din contractele de cooperare industrială.

Într-o altă accepție, conceptul la care ne referim poate fi definit ca metodă de soluționare a litigiilor născute din relațiile comerciale internaționale.

În fine, arbitrajul comercial internațional se analizează ca jurisdicție specială și derogatorie de la dreptul comun procesual, menită să asigure rezolvarea litigiilor izvorâte din raporturile comerciale internaționale și totodată să faciliteze participarea statului la diviziunea mondială a muncii.

Doctrina juridică a formulat și alte definiții conceptului în discuție, dintre care cea mai corectă ni se pare a fi aceea ce dă acestui concept semnificația de instituție juridică pentru soluționarea litigiilor internaționale, de către persoane investite cu această sarcină, chiar de către părțile contractante aflate în litigiu3.

5.1.2. Clasificări ale arbitrajului comercial internațional. Arbitrajul comercial internațional se prezintă în forme variate. Doctrina juridică, utilizând diverse criterii de ordonare a acestor forme, a făcut următoarele clasificări4 :

a) în funcție de competența materială a arbitrajului se disting:- arbitraje având competență generală în materie de comerț internațional; din această

categorie fac parte arbitrajele cu sferă generală de activitate jurisdicțională în ce privește litigiile izvorâte din raporturile de comerț internațional și cooperare economică internațională, ca de exemplu: Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațional de la Paris, Curtea de Arbitraj de la Londra, Institutul Olandez de Arbitraj, Asociația Americană de Arbitraj (A.A.A.), Curtea permanentă de arbitraj de pe lângă Comisia germană pentru probleme de arbitraj etc. și

- arbitraje având competență specială în domeniul comerțului internațional; fac parte din această categorie arbitrajele specializate pe soluționarea anumitor litigii, de regulă cele izvorâte din comerțul cu anumite mărfuri (sau produse), precum: Camera arbitrală de bumbac din Le Hâvre sau Tribunalul de arbitraj al bursei de bumbac din Bremen (care sunt profilate pe soluționarea litigiilor din domeniul comerțului internațional cu textile), London Corn Trade Association (specializat pe litigii de comerț internațional cu produse alimentare) etc.

b) În funcție de competența teritorială a instanței de arbitraj se disting:- arbitraje de tip bilateral care sunt create prin convenții internaționale bilaterale și au

competență să soluționeze numai litigiile izvorâte din raporturile de comerț internațional dintre subiecții de drept aparținând ordinii juridice naționale a statelor părți la acele 1 M.N. Costin și Sergiu Deleanu, Dreptul comerțului internațional. I Partea generală., Editura LUMINA LEX, București, 1997, p. 148- 223. 2 M.N. Costin , Dreptul comerțului internațional,Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 50 și urm.3 T.R. Popescu, C. Bîrsan, Dreptul comerțului internațional, vol. IV, Universitatea București, 1983, p. 3.4 C. Bîrsan, D.A. Sitaru, Dreptul comerțului internațional, vol. I, Universitatea din București, 1988, p. 185 și urm.

1

convenții; așa bunăoară: Camera arbitrală franco-germană pentru produsele solului și Comisia americano-canadiană de arbitraj comercial etc.;

- arbitraje de tip regional, constituite printr-o convenție multilaterală perfectată de statele dintr-o anumită zonă geografică și care sunt competente să soluționeze litigii din comerț internațional ivite între subiecți de drept aparținând ordinii juridice naționale din statele semnatare ale acelei convenții; fac parte din această categorie de pildă, Comisia scandinavă de arbitraj pentru piei, Comisia interamericană de arbitraj comercial a cărei competență include pe partenerii comerciali din cadrul Organizației Statelor Americane (O.S.A.) etc.;

- arbitraje având vocație universală, a căror competență teritorială se extinde la scară planetară, ele fiind abilitate să soluționeze litigii dintre participanții la raporturi de comerț internațional din toate țările lumii (indiferent de zona geografică în care acestea sunt situate); menționăm în acest sens Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Internațional de la Paris.

c) În funcție de structura organizatorică se face distincție între: - arbitrajul ad-hoc (sau ocazional), care are o durată efemeră și este organizat în

conformitate cu inițiativa părților; asemenea instanțe funcționează numai în vederea soluționării unui litigiu bine determinat cu care au fost investite, existența lor încetând odată cu pronunțarea hotărârii sau cu expirarea termenului în care trebuiau să decidă, și

- arbitrajul instituționalizat având caracter permanent, a cărui existență nu este dependentă de durata unui anumit litigiu concret determinat; el își exercită atribuțiile jurisdicționale neîntrerupt și cu caracter de continuitate ori de câte ori este sesizat, fiind organizat sub forma unor centre permanente de arbitraj ce funcționează în cadrul unor organizații profesionale, sau pe lângă o cameră de comerț națională ori internațională.

d) În funcție de atribuțiile conferite arbitrilor există:- arbitraj de drept strict (sau de iure), care se distinge prin aceea că arbitrii statuează

potrivit normelor de drept incidente în cazul dat în care ei sunt obligați să le respecte; acest arbitraj constituie regula, fiind arbitrajul de drept comun în materia raporturilor de comerț internațional; ori de câte ori părțile nu fac nici o mențiune specială privind arbitrajul acesta va fi un arbitraj ad-hoc, iar puterile acordate arbitrilor sunt acelea ale unui arbitraj de drept strict, și

- arbitraj de echitate (sau ex aequo et bono) de specificul căruia este faptul că se realizează după principiile de echitate și nu potrivit normelor de drept; este deci un arbitraj de facto, arbitrii neavând obligația să aplice normele legale de drept material și nici pe acelea de procedură.

e) În funcție de aderențele (naționale sau internaționale) pe care le are obiectul litigiului se disting:

- arbitraj național (sau intern), ce are ca obiect soluționarea unui litigiu izvorât dintr-un contract lipsit de aderențe internaționale întrucât toate elementele susceptibile de a-i conferi asemenea aderențe (precum: locul încheierii lui, cel al executării obligațiilor asumate de părți, domiciliul, reședința, cetățenia persoanei fizice, ori sediul, naționalitatea persoanei juridice etc.) se află într-un singur stat, au legătură cu un singur stat; în cazul în care vreunul dintre elementele raportului juridic are legătură cu o altă țară (cu sistemul de drept al unei alte țări), acel raport juridic încetează să aibă caracter intern (sau național), dobândind caracter internațional, și ca urmare un eventual litigiu între părți va primi și el caracter internațional;

2

- arbitraj străin (sau internațional), ce are ca obiect litigii izvorâte din contracte cu aderențe internaționale, adică legături cu cel puțin două state diferite, cu cel puțin două sisteme naționale de drept.

5.2. Aspecte relevante privitoare la principalele forme de arbitraj5.2.1. Arbitrajul ad-hoc (sau ocazional). În exprimarea art. I, pct. 2, lit. b din

Convenția Europeană de Arbitraj Comercial Internațional perfectată la Geneva pe data de 21 aprilie 1961 arbitraj ad-hoc înseamnă „… reglementarea litigiilor… de către arbitrii numiți pentru cazuri determinate…”. Evident această formulă conține elemente importante pentru o definiție a arbitrajului ad-hoc (sau ocazional), dar nu se poate substitui unei definiții propriu-zise a conceptului, deoarece în cuprinsul ei nu se regăsesc cu claritate cele două elemente esențiale – genul proxim și diferența specifică – ale oricărei definiții corecte.

În ce ne privește credem că pe baza elementelor conținute de textul citat din convenția internațională menționată, arbitrajul ad-hoc (sau ocazional) poate fi definit ca formă de jurisdicție nestatală, cu caracter particular susceptibilă de utilizare în raporturile de comerț internațional, constituită prin voința părților litigante în vederea soluționării litigiului ivit între ele.

Arbitrajul ad-hoc sau instituțional constituie dreptul comun în materie de arbitraj comercial internațional. El prezintă următoarele trăsături distincte:

a) funcționează numai în vederea soluționării unui litigiu determinat; o dată cu pronunțarea sentinței, existența acestei instanțe de arbitraj încetează;

b) atât structura sa, cât și regulile de procedură pe care este chemat să le respecte se stabilesc de către împricinat în fiecare caz în parte;

c) fiind dependente de voința părților, structura sa și procedura pe care trebuie să o urmeze sunt variabile, deosebindu-se în principiu de la un litigiu la altul (spre exemplu: într-un caz dat părțile convin ca litigiul lor să fie soluționat de un singur arbitru, iar în alt caz ele optează pentru un complet format din doi arbitrii și un supraarbitru; la fel ele pot decide ca sentința arbitrală pronunțată să fie definitivă sau să fie supusă unor căi de atac etc.);

d) în cazul în care arbitrajul ad-hoc localizat în țara noastră este guvernat de prevederile unei convenții internaționale (cum este bunăoară cea de la Geneva din 1061) este posibilă participarea în calitate de arbitru și a unei persoane având cetățenie străină;

e) un arbitraj ad-hoc localizat în România poate fi supus, în temeiul voinței părților, unei legi străine atunci când o convenție internațională le autorizează să exercite o atare opțiune; este necesar să fie însă îndeplinită condiția ca legea străină preferată de părți să nu contrazică norme imperative din dreptul nostru;

f) are caracter facultativ, esențialmente voluntar.Dispozițiile de drept procesual român (în măsura în care le revine calitatea de lex

causae) caracterizează arbitrajul ad-hoc ca o instituție facultativă, supusă totodată unei dependențe accentuate față de instanțele judecătorești.

Astfel, acestor instanțe le revine rolul de autoritate competentă să desemneze pe supraarbitru când se ivesc neînțelegeri între arbitrii cu privire la desemnarea acestuia, sau atunci când arbitrii desemnați nu sunt împuterniciți prin compromis sau prin clauza compromisorie să-l aleagă; pe de altă parte, legea dă în competența instanțelor judecătorești soluționarea oricăror cereri de recuzare privitoare la vreun arbitru; controlul legalității și temeiniciei sentinței arbitrale se exercită de asemenea de către instanțele judecătorești, pe calea cererii de anulare a recursului contestației sau revizuirii; în fine, numai instanțele

3

judecătorești sunt competente să investească cu formulă executorie sentințele arbitrale, în cazul în care se constată că aceste sentințe nu pot fi aduse la îndeplinire de bunăvoie.

Analiza elementelor de distincție ale arbitrajului ad-hoc duce inevitabil la concluzia că ceea ce caracterizează acest arbitraj este înainte de toate inexistența unor elemente legal prestabilite. Dar această particularitate caracterizantă a lui demonstrează, prin consecințele pe care le implică, precaritatea arbitrajului în discuție ca formă de jurisdicție. Într-adevăr absența unor reglementări adecvate, suficiente, conduce adeseori la impas, la imposibilitatea soluționării diferendului pe calea arbitrajului1. Convenția de la Geneva din 1961 oferă o soluție pentru depășirea deficienței semnalate determinând procedura de urmat atunci când părțile, deși au convenit să supună litigiul unui arbitraj ad-hoc nu au decis și cu privire la activitatea arbitrajului. Dar, această soluție nu și-a dovedit până în prezent utilitatea practică.

Față de această situație, rămâne totuși o modalitate de depășire a dificultății semnalate ce trebuie luată în considerare, anume ca părțile să stabilească unu minim de măsuri organizatorice pentru acest arbitraj creat de ele, prin trimiterea la un regulament de arbitraj care naturalmente cuprinde toate condițiile și regulile apte să asigure normala desfășurare a procesului arbitral.

5.2.2. Arbitrajul instituțional (sau instituționalizat). Conform art. I, pct. 2, lit. b din Convenția europeană de arbitraj comercial internațional, semnată la Geneva în 21 aprilie 1961 reglementarea litigiilor de către instituții permanente de arbitraj constituie, alături de arbitrajul ad-hoc, o formă de realizare a arbitrajului de comerț internațional.

După cum am arătat cu alt prilej2 arbitrajul instituțional (sau instituționalizat) este o formă a arbitrajului de comerț internațional a cărei existență nu depinde de durata unui anumit litigiu și care presupune exercitarea atribuțiilor jurisdicționale în mod neîntrerupt, fiind organizat într-un cadru instituționalizat prin lege și având caracter de permanență și continuitate.

Așadar, arbitrajul instituționalizat se definește printr-o organizare prestabilită pe baza unui regulament propriu, care determină structurile permanente tipice unei asemenea jurisdicții.

În doctrină s-a precizat că arbitrajul instituționalizat trebuie supus unei analize nuanțate. Astfel, dacă legea care instituie arbitrajul fixează și modalitatea procedurală atunci există arbitraj instituțional, iar dacă legea instituie numai principiul potrivit căruia litigiile respective urmează a fi soluționate pe cale de arbitraj, arbitrajul respectiv nu diferă esențial de arbitrajul voluntar, deoarece într-o atare ipoteză părțile sunt acelea care prin clauza compromisorie sau prin compromis fixează modalitățile de arbitrare3.

Arbitrajul instituționalizat prezintă numeroase și importante avantaje care-l fac să fie din ce în ce mai preferat față de arbitrajul ad-hoc. Asemenea avantaje se verifică mai pregnant în domeniul executării sentințelor arbitrale. Și e firesc să fie așa deoarece tocmai în momentul punerii în executare a unor asemenea sentințe se pune problema de a se ști dacă au fost respectate regulile fundamentale minimale, precum cele referitoare la respectul drepturilor apărării, soluționarea litigiului de către arbitrii desemnați (și nu de către alții) etc.

Printre avantajele mai semnificative pe care le prezintă instituțiile permanente de arbitraj menționăm: competența profesională a arbitrilor, procedura prestabilită pe care părțile o pot recunoaște ușor și i se pot conforma la fel de ușor, posibilitățile de a colmata

1 O. Căpățână, B. Ștefănescu, Tratat de drept al comerțului internațional, vol. I, Editura Academiei, București, 1985, p. 213.2 M.N. Costin, op. cit., p. 49.3 T.R. Popescu, op. cit., p. 80.

4

lacunele convenției de arbitraj dacă este incompletă sau insuficientă, completarea tribunalului arbitral, sediul arbitrajului etc1. Pe de altă parte nu trebuie ignorat nici faptul că o instituție permanentă prezintă o oarecare stabilitate și, deci implicit un anumit grad de certitudine, ceea ce îi conferă multiple posibilități de a-și aduce contribuția la formarea unei practici mai uniforme. Toate aceste avantaje au determinat în ultima vreme în practica de comerț internațional o evidentă predilecție a participanților la comerț către instituțiile permanente de arbitraj, astfel încât marea majoritate a litigiilor ivite între aceștia au fost încredințate spre soluționare unor asemenea instituții.

Există o varietate de centre permanente de arbitraj care se deosebesc între ele sub mai multe aspecte dintre care cele privind competența teritorială și competența materială sunt mai relevante. Dar dincolo de deosebirile care le separă, instituțiile de arbitraj au și unele note comune care le apropie, făcând posibile anumite generalități. Dintre acestea menționăm:

a) Caracterul de permanență și continuitate al acestei forme de jurisdicție. Arbitrajul instituționalizat nu este constituit pentru a rezolva un litigiu concret determinat, ci ca jurisdicție permanentă cu vocație de a soluționa orice litigiu ce intră în competența ei și cu privire la care a fost investită să îndeplinească procedura arbitrală și să dea o soluție. Așa fiind existența în timp a arbitrajului instituționalizat nu se epuizează odată cu soluționarea unui anumit litigiu ce i-a fost încredințat spre rezolvare, ci ea durează atâta vreme cât rămâne în ființă temeiul legal pe baza căruia a fost înființată și poate funcționa respectiva instituție de arbitraj.

b) Existența unui regulament propriu de organizare și funcționare a instituției arbitrale. Prin acest regulament se determină structurile organizatorice permanente specifice instituției de arbitraj, între care autoritatea competentă să desemneze arbitrii, lista arbitrilor și secretariatul:

- Cât privește autoritatea competentă să desemneze arbitrii – appointing authority – aceasta poate fi un organ colectiv sau o anumită persoană. Așa bunăoară, în cazul în care părțile nu nominalizează arbitrul sau atunci când se pune problema înlocuirii arbitrului desemnat, nominalizarea și respectiv înlocuirea arbitrului va fi decisă de președintele comisiei de arbitraj. Tot astfel președintele are competența să desemneze supraarbitrul ori de câte ori arbitrii desemnați nu se vor putea pune de acord cu privire la persoana supraarbitrului.

- Lista de arbitrii constituie un element component al structurii fiecărui centru de arbitraj. Ea cuprinde o enumerare limitativă a persoanelor ce pot îndeplini această funcție și dintre care părțile ce s-au adresat respectivei instituții de arbitraj urmează să aleagă fiecare câte un arbitru care să facă parte din completul de arbitrii care va soluționa litigiul ivit între ele. Cei doi arbitrii desemnați de părți vor desemna la rândul lor supraarbitrul. Lista de arbitrii se întocmește periodic, ceea ce înseamnă că alcătuirea ei este valabilă numai până la o nouă întocmire a sa. Firește, dacă unul sau unii din membrii completului de arbitraj nu ar figura în noua alcătuire a listei de arbitrii făcută înainte finalizării litigiului cu a cărui soluționare a fost investit acel complet, mandatul arbitrilor ce nu se regăsesc pe noua listă va înceta numai odată cu pronunțarea sentinței în litigiul aflat în curs de soluționare.

- Secretariatul îndeplinește importante atribuții administrative precum: face comunicarea actelor către părți, emite citații pentru termenele de dezbateri, asigură consemnarea susținerilor făcute de participanții la procedura arbitrală în cadrul ședințelor de dezbateri, efectuează comunicarea hotărârilor date de organul arbitral.1 Idem p. 81.

5

c) Stabilirea prin regulamentul propriu a unor reguli de procedură privind soluționarea litigiilor cu care este investită instanța arbitrală. Desfășurarea procesului arbitral începe după constituirea completului de arbitrii. În principiu ea urmează regulile instituite prin Regulamentul propriu al centrului de arbitraj la care s-au adresat părțile litigante.

Este de precizat că unele din precizările Regulamentului au caracter obligatoriu fiind considerate ca acceptate implicit de către împricinați așa cum sunt formulate. Ele se impun respectului părților neadmițând derogări convenite de părți. Alte prevederi regulamentare au caracter facultativ pentru părți, acestea din urmă putându-le aduce amendamentele cuvenite și considerate de ele ca necesare.

În doctrina juridică s-a exprimat opinia1 că deși în principiu procedura de judecată la arbitrajul instituționalizat este prestabilită, instanța arbitrală își păstrează totuși un caracter temporar de vreme ce o atare instanță se formează în vederea soluționării unui litigiu determinat și există ca atare numai până la pronunțarea hotărârii în acel litigiu, chiar dacă formarea instanței, activitatea și întreaga sa experiență se consumă în cadrul unor mecanisme stabile.

Formulăm rezerve față de această opinie pentru următoarele considerente:- Instituția arbitrală nu este înființată prin voința părților dintr-un litigiu, ci prin

efectul unei dispoziții normative făcând parte din ordinea juridică națională a statului pe teritoriul căruia și-a stabilit sediul principal.

- Regulamentul propriu al instituției de arbitraj stabilește structuri organizatorice valabile pentru orice litigiu cu care această instituție ar fi sesizată.

- Procedura arbitrală stabilită prin acest regulament este susceptibilă de aplicare oricărui litigiu ce intră în competența materială și teritorială a respectivei instituții.

- Caracterul permanent sau temporar al unei instanțe jurisdicționale trebuie apreciat prin referire la instanța însăși ca instituție, ca organ de jurisdicție, iar nu prin referire la structurile create de aceasta (fie că ele sunt complete de arbitrii sau arbitrii unici) și la segmente rupte artificial din activitatea sa care chiar atunci când se învederează ca fiind într-un anumit fel intermitentă, pe ansamblul ei este continuă.

5.2.3. Arbitrajul de echitate (ex aequo et bono). Normele de drept național sau convențional permit alături de arbitrajul instituțional și cel ad-hoc (sau ocazional) și arbitrajul în echitate. În realitate, acest arbitraj se analizează ca o varietate particulară a arbitrajului ad-hoc (sau ocazional).

Cu un alt prilej2 am definit arbitrajul în echitate ca fiind acea formă a arbitrajului comercial internațional care se realizează după principiile de echitate și nu potrivit normelor de drept.

Arbitrajul de echitate este de facto și se caracterizează prin următoarele particularități specifice:

a) arbitrul nu are obligația să aplice normele legale de drept material și nici pe acelea de procedură;

b) soluția dată de arbitru are caracter definitiv, fiind inatacabilă la o altă instanță de arbitraj.

Cu toate acestea arbitrajul de echitate rămâne în perimetrul dreptului comercial internațional; în caz contrar el nu ar putea da satisfacție exigențelor fundamentale ale comerțului internațional: securitate, certitudine și stabilitate.1 C. Bîrsan, D.A. Sitaru, op. cit., p. 188.2 M.N. Costin, op. cit., p. 52 și urm.

6

Facultatea arbitrilor de a judeca potrivit conștiinței lor este reglementată prin diferite dispoziții normative, fie cu caracter național, (cum este cazul sistemelor de drept din Franța, Elveția, Portugalia, Grecia etc.), fie cuprinse în regulamentele unor instituții de arbitraj comercial internațional (de exemplu, cel al Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațional din Paris), fie consacrate prin convenții internaționale (de pildă Convenția europeană cu privire la arbitrajul comercial internațional semnată la 21 aprilie 1961 la Geneva).

Integrarea arbitrajului de echitate în aria de incidență a dreptului rezultă și din următoarele elemente de specificitate ale acestuia:

- facultatea părților de a-și alege arbitrul (amiable compositeur) este recunoscută prin lege; în acest sens art. VII pct. 2 din Convenția europeană de arbitraj comercial internațional de la Geneva din 1961 dispune: „arbitrii vor hotărî ca mediatori amiabili, dacă aceasta este voința părților și dacă legea care reglementează arbitrajul permite acest lucru”;

- ideea de echitate este inseparabil legată de aceea de justiție, de drept, ceea ce face ca arbitrul, soluționând un litigiu să nu se poată limita riguros la simple tranzacții pe care părțile își întemeiază pretențiile;

- arbitrajul de echitate urmărește ca scop principal nu plasarea judecății litigiului în afara spațiului de incidență al dreptului, ci asigurarea unei proceduri mai simple și mai ușoare în rezolvarea acestuia;

- arbitrii se pot pronunța numai în limitele investirii lor;- independența procedurală este limitată de principiile respectului drepturilor

apărării (a cărui ignorare face ca sentința arbitrală să nu poată fi executată) și al respectului ordinii publice internaționale a statelor (principiu care constituie o îngrădire a arbitrilor în echitate).

Arbitrajul de echitate își găsește legitimitatea numai în măsura în care rezolvarea litigiului depinde în mod hotărâtor de aprecierile stării de fapt; de aceea este recomandabil, din considerente de prudență, ca participanții la raporturile de comerț internațional să manifeste circumspecție atunci când se decid să supună litigiile ce eventual s-ar ivi între ei unui arbitraj în echitate.

Totodată este de observat că integrarea arbitrajului în echitate în sfera de incidență a dreptului nu este totală. Ea se face de o manieră care lasă arbitrilor largi posibilități de a ocoli dreptul evocând principii de echitate al căror conținut urmează a fi precizat chiar de către aceștia, în fiecare caz în parte. Pare în afara oricărei îndoieli că totdeauna arbitrii vor rămâne atașați unui concept propriu de echitate care își poate trage geneza în sistemul lor de drept și care poate fi diferit de la un sistem de drept la altul.

Unii autori1 fac distincție între arbitrajul în echitate numit et aequo et bono și arbitrajul încredințat unor mediatori amiabili (amiables compositeurs) considerând că cel dintâi (adică arbitrajul în echitate) se situează pe o poziție intermediară între arbitrajul de iure (sau drept strict) și cel de-al doilea (adică cel încredințat unor mediatori amiabili). Cele două arbitraje nu se confundă între ele deosebindu-se unul de celălalt în funcție de puterile conferite arbitrilor. Se precizează în context că rolul încredințat de părți unor arbitrii care judecă în calitate de mediatori amiabili este acela de a găsi soluții tranzacționale în cauză, reciproc avantajoase părților litigante. Ca urmare ei sunt chemați să răspundă unor exigențe de natură comercială și decid în deplină libertate, fără a fi ținuți de prevederile unor dispoziții legale ce eventual ar fi invocate în litigiul respectiv. Prin consecință soluția pronunțată de arbitrii se 1 C. Bîrsan, D.A. Sitaru, op. cit., p. 188-189; în același sens, O. Căpățână, B. Ștefănescu, op, cit., p. 215.

7

poate abate de la cea prescrisă explicit sau implicit de normele legale incidente pentru cazul când acestea ar fi aplicate.

Prin antiteză cu aceste elemente caracterizante ale arbitrajului încredințat unor amiables compositeurs au fost scoase în evidență particularitățile caracterizante ale arbitrajului în echitate arătându-se că1 acest arbitraj nu este sustras oricărei reglementări legale, el nedesfășurându-se în afara dreptului. Evocarea echității nu comportă înlăturarea de plano a aplicării normelor de drept, ci presupune doar autorizarea arbitrilor de a le interpreta într-un mod specific, într-un context apreciativ mai larg, destinat să înlăture unele soluții rigide sau de ordin formal. Devine astfel posibilă moderarea aplicării normelor legale în funcție de circumstanțele particulare ale speței. „În orice caz arbitrii sunt ținuți să respecte integral două principii fundamentale de drept recunoscute ca atare în toate sistemele de drept modern : dreptul de apărare al părților și ordinea publică în dreptul comerțului internațional, cu accepțiunea sa specifică pentru astfel de raporturi”2. Numai cu această condiție sentința pronunțată în cazul dat va fi recunoscută și va putea fi executată.

Formulăm rezerve cu privire la acest punct de vedere. Am reprodus în extenso fundamentarea sa teoretică pentru a da o claritate mai mare obiecțiilor noastre față de argumentele invocate.

Astfel, nu se poate spune că arbitrajul încredințat unor mediatori amiabili se poate sustrage oricărei reglementări legale, pe când arbitrajul de echitate se integrează dreptului, el nedesfășurându-se în afara dreptului, de vreme ce, după cum am anticipat deja prin art. VII pct. 2 al Convenției europene de arbitraj comercial internațional se precizează în termeni expliciți: „arbitrii vor hotărî ca mediatori amiabili, dacă aceasta este voința părților și dacă legea care reglementează arbitrajul permite acest lucru”. Rezultă deci fără echivoc că arbitrajul încredințat unor mediatori amiabili (amiables compositeurs) este integrat dreptului, deoarece și un asemenea arbitraj poate avea loc numai dacă legea ce reglementează arbitrajul permite acest lucru. Și dacă se ține seama și de faptul că această condiție a fost instituită printr-o lege internațională (Convenția europeană de arbitraj comercial internațional din 1961), devine foarte clar că arbitrajul la care ne referim nu-și plasează existența și nu-și desfășoară activitatea într-un vid juridic. El este integrat dreptului cel puțin în măsura în care și arbitrajul de echitate este integrat dreptului.

Pe de altă parte nimic nu îndreptățește concluzia că arbitrajul încredințat unor mediatori amiabili ar avea libertatea să nesocotească cele două principii juridice de importanță majoră – dreptul de apărare al părților și ordinea publică în dreptul comerțului internațional – pe care este ținut să le respecte arbitrajul în echitate și nu numai el, ci orice arbitraj.

Totodată dacă se admite că evocând principiile de echitate, arbitrii fac posibilă moderarea aplicării normelor legale în funcție de circumstanțele cazului dat și înlăturarea soluțiilor legale rigide și formale – ceea ce într-o altă exprimare echivalează cu înlăturarea legii, sau în cel mai bun caz cu eludarea ei, căci ce altceva poate semnifica o aplicare a legii care să nu țină seama nici de litera și nici de spiritul ei – atunci de ce nu s-ar admite că și mediatorii amiabili pot evoca aceleași principii de echitate și realiza aceeași operă de moderare a dispozițiilor legii în tentativa lor de a găsi soluții tranzacționale convenabile părților litigante.

1 B. Ștefănescu, I. Rucăreanu, Dreptul comerțului internațional, E.D.P., București, 1983, p. 125.2 C. Bîrsan și D.A. Sitaru, op. cit., p. 189.

8

Așadar, arbitrajul încredințat unor mediatori amiabili nu se plasează în exteriorul domeniul dreptului, ci aidoma arbitrajului de echitate se integrează acestuia în aceeași măsură și cu aceleași finalități ca și arbitrajul de echitate. El este în esența sa un arbitraj de echitate. De aceea orice contrapunere a arbitrajului încredințat unor mediatori amiabili, arbitrajului de echitate, ni se pare nejustificată, artificială.

Concluzia la care ne-am oprit este confirmată indirect și printr-o hotărâre a Comisiei de arbitraj București1 în care se arată că prevederile art. VII pct. 2 din Convenția de la Geneva din 1961 sunt aplicabile deopotrivă și arbitrajului în echitate, chiar dacă textul se referă numai la mediatorii amiabili. Această precizare a instanței noastre de arbitraj internațional nu trebuie interpretată ca o dovadă a distincției pe care respectiva instanță o face între arbitrajele menționate, ci ca o echivalare a lor.

5.3. Caracterele generale ale arbitrajului comercial internațional.5.3.1. Terminologie. Enumerare. Caracterele arbitrajului comercial internațional sunt

sugerate prin chiar denumirea dată acestei jurisdicții.Denumirea de arbitraj internațional a primit consacrare prin convenții internaționale,

ca și practica de comerț internațional și în doctrina juridică de specialitate. Este suficient să amintim în acest sens că această denumire apare în chiar titlul Convenției europene asupra arbitrajului comercial internațional din 21 aprilie 1961 (semnată le Geneva). Pe de altă parte Convenția pentru recunoașterea sentințelor arbitrale străine, semnată la 10 iunie 1958 la New York a fost precedată de o conferință a Națiunilor Unite asupra arbitrajului comercial internațional. În fine, denumirea de arbitraj comercial internațional este consacrată și în documentele Comisiei Națiunilor Unite pentru Dreptul comerțului internațional.

Denumirea la care ne referim (arbitrajul comercial internațional) este acceptată fără rezerve și în practica de comerț internațional și în doctrina juridică de drept al comerțului internațional, și de drept internațional al afacerilor.

Din analiza acestei denumiri se desprind trei caractere generale semnificative ale arbitrajului comercial internațional, anume: caracterul arbitral; caracterul comercial și caracterul internațional.

O precizare se impune vizavi de aceste caractere, și anume: ele privesc arbitrajul ca instituție, sau mai exact ca organ de jurisdicție, iar nu litigiul arbitral propriu-zis care se distinge prin caractere proprii, ce vor fi analizate într-un alt paragraf.

5.3.2. Caracterul arbitral. Acest caracter exprimă ideea că arbitrii au abilitatea necesară, sau mai exact puterea suficientă de a statua (adică de a judeca) cu privire la litigiul cu care au fost investiți să-l rezolve.

Este de observat că sursa puterii arbitrilor de a judeca o anumită pricină nu este legea – cum se întâmplă în cazul instanțelor de drept comun – ci voința părților litigante exprimată într-un atare sens în convenția de arbitraj, sau mai concret, în clauza compromisorie sau în actul de compromis convenit de ele cu referire la litigiul existent.

Puterea arbitrilor de a statua se referă la pretențiile formulate de părți. Aceste pretenții se pot concretiza de exemplu în revendicarea rezultatului economic al unei afaceri cu privire la care arbitrajul este chemat să stabilească, conform cu prevederile normelor de drept incidente, care sunt drepturile și obligațiile împricinaților, care sunt condițiile de executare a respectivelor obligații și de exercitare a respectivelor drepturi. În funcție de probele administrate în proces și de convingerea pe care arbitrii și-o formează analizând acele probe, soluția dată de ei va putea fi una de condamnare a ambelor părți ori numai a uneia dintre ele 1 Hotărârea C.A.B. nr. 214 din 31 octombrie 1978.

9

sau, de exonerare de plată a ambelor părți. În cazul în care arbitrii constată că elementele de fapt ale pretenției corespund cu cele avute în vedere de norma de drept aplicabilă, vor decide că pretenția formulată este întemeiată, și vor tranșa litigiul ca atare.

În doctrina juridică s-a arătat1 că verbul a arbitra desemnează operația de verificare și constatare a unei situații juridice preexistente asupra căreia există dezacord între părți.

Arbitrul și atribuțiile sale se compară cu judecătorul și atribuțiile sale. Într-adevăr, deși arbitrul este desemnat de părți, el se comportă și are îndatorirea să se comporte la fel cu un judecător obișnuit: el nu acționează în numele părților sau a uneia dintre ele, ci trebuie să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de acestea manifestând imparțialitate. Sentința pe care el o pronunță trebuie să fie rezultatul verificărilor și constatărilor ce a făcut în cadrul și pe parcursul desfășurării unei proceduri jurisdicționale cu respectarea principiului contradictorialității.

Faptul că puterile arbitrilor de a soluționa litigiul cu care au fost investiți își au sursa în acordul de voință al părților litigante este de natură să confere arbitrului o indiscutabilă componentă contractuală. Împrejurarea nu este susceptibilă să răpească arbitrului natura de organ de jurisdicție, iar sentinței dată de arbitrii calitatea de act jurisdicțional. Orice comparație a sentinței arbitrale cu alte acte juridice din materia contractelor, precum tranzacția sau mandatul, va pune în evidență înainte de toate această calitate a ei și va exclude posibilitatea asimilării sale cu celelalte elemente de comparație.

5.3.3. Caracterul comercial. Conform art. 1 alin. 1 pct. a din Convenția europeană asupra arbitrajului comercial internațional (Geneva 1961) are caracter comercial arbitrajul având ca obiect litigii născute sau care se vor naște din operațiuni de comerț internațional, între persoanele fizice sau juridice ce în momentul încheierii Convenției de arbitraj au reședințe sau sedii în state diferite.

Analiza textului menționat permite concluzia potrivit căreia caracterul comercial al arbitrajului decurge din caracterul comercial al litigiului arbitral.

5.3.4. Caracterul internațional. Din cuprinsul art. 1 alin. 1 pct. a din Convenția europeană asupra arbitrajului comercial internațional (Geneva 1961) rezultă și caracterul internațional al arbitrajului. Într-adevăr delimitând domeniul arbitrajului comercial internațional acest text face referire expresă la litigii născute sau care se vor naște din operații de comerț internațional. Analiza acestui text permite concluzia că un asemenea arbitraj are vocația de a soluționa litigii care la rândul lor au caracter internațional. S-ar putea spune deci că arbitrajul internațional are ca obiect litigii internaționale din domeniul comerțului. Din caracterul internațional al respectivelor litigii decurge inevitabil și caracterul internațional al arbitrajului.

În doctrina juridică s-a exprimat însă opinia2 conform căreia caracterul internațional al arbitrajului nu poate fi „caracterizat prin obiectul arbitrajului și anume litigiul arbitral”. În acest sens s-a arătat că e posibil ca litigiul să aibă caracter internațional, iar organul sesizat cu soluționarea lui să fie național. Comisia română de arbitraj, bunăoară, este o instituție națională ce funcționează în cadrul sistemului de drept român și cu toate acestea litigiile pe care le soluționează au un caracter internațional.

Formulăm rezerve față e această opinie sub următoarele aspecte:- după părerea noastră caracterul național sau internațional al unui arbitraj nu

trebuie determinat în funcție de caracterul național sau internațional al instituției de arbitraj 1 T.R. Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 6.2 T,R, Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 6.

10

în sine, ci în raport cu competența acelei instituții de a soluționa litigii între participanții la comerțul internațional sau între participanții la comerțul național;

- de vreme ce o instituție de arbitraj este competentă să soluționeze litigii izvorâte din raporturi de comerț internațional, arbitrajul realizat de acea instituție, în asemenea litigii, are caracter internațional;

- faptul că o instituție de arbitraj are competență să soluționeze atât litigii izvorâte din raporturile de comerț internațional, cât și litigii izvorâte din raporturi de comerț național, nu poate schimba caracterul internațional al arbitrajului realizat cu acea instituție cu prilejul soluționării litigiilor cu care a fost investită de către participanții la comerțul internațional.

Multe dintre instituțiile de arbitraj au o dublă vocație, anume de a soluționa litigii izvorâte din raporturile de comerț internațional, dar și litigii care sunt generate de raporturile comerciale stabilite între subiecți de drept național din țara unde funcționează instituția ce instrumentează arbitrajul. Astfel potrivit art. 2 din Regulile de procedură ale Curții de Arbitraj Internațional aprobate de Colegiul Curții de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României la 27 iulie 1990 „Curtea de arbitraj este competentă să soluționeze litigiile patrimoniale născute din raporturi de comerț exterior sau din alte asemenea raporturi dacă una dintre părți sau ambele părți sunt străine”1.

Pe de altă parte art. 4 din aceleași Reguli stabilește că în cazul în care părțile convin, Curtea de arbitraj este competentă să soluționeze și litigii născute din raporturi contractuale dintre societățile comerciale constituite în România cu participare străină sau cu capital integral străin și orice alte persoane juridice sau fizice române. Dar societățile comerciale cu participare străină sau cu capital integral străin constituite în România sunt persoane juridice române, deci au calitatea de subiecți de drept național român, iar raporturile juridice pe care le stabilesc aceste societăți comerciale cu alți subiecți de drept național român (persoane fizice sau persoane juridice având capital integral român) aparțin ordinii juridice interne a României. Pare deci surprinzător că menționatele reguli de procedură nu acordă competență generală Curții de Arbitraj București de a soluționa, atunci când părțile sunt de acord, litigiile intervenite între orice participanți la raporturile comerciale care se nasc și își consumă întreaga existență pe teritoriul României, sub incidența legilor României. Discriminarea pe care regulile de procedură în discuție o fac sub acest aspect între litigiile intervenite între societăți comerciale cu participare străină sau societăți comerciale cu capital integral străin constituite în România și alți subiecți de drept român (persoane juridice ori persoane fizice) pe de o parte, și litigiile izvorâte din raporturile contractuale stabilite între ceilalți subiecți de drept român, nu ni se pare justificată nici pe plan logic și nici pe plan juridic. Toți subiecții de drept național implicați în raporturi comerciale trebuie să aibă același regim juridic sub aspectul jurisdicției la care sunt supuși sau la care pot apela.

Tot astfel American Arbitration Association (A.A.A.) este competentă să soluționeze atât litigii cu caracter intern, cât și litigii cu caracter internațional.

Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațional din Paris este o instituție prin excelență de arbitraj internațional, dat fiind că litigiile pe care această instituție este competentă să le soluționeze sunt și ele prin excelență internaționale. Curtea de arbitraj la care ne referim este, de altfel, internațională prin chiar structura sa, precum și prin 1 Prin aliniatele 2 și 3 ale acestui text se stabilesc condițiile în care această competență devine efectivă. Aceste condiții sunt: părțile să fi încheiat în acest sens o convenție scrisă sau ele să fi fost obligate să supună litigiul dintre ele Curții de arbitraj în temeiul unui acord internațional. Convenția părților privind supunerea spre arbitrare a litigiului poate rezulta și din săvârșirea unor acte procedurale, cum sunt introducerea de către reclamant a unei cereri de arbitrare și acceptarea pârâtului ca această cerere să fie soluționată de Curtea de arbitraj.

11

compoziția tribunalului arbitral. Dar după cum s-a remarcat în doctrina juridică2 nici în acest caz nu se poate afirma cu deplină certitudine că arbitrajul este desprins de orice cadru național, adică neatârnat de orice legătură cu legile și autoritățile unui stat.

Conceptul de arbitraj internațional trebuie circumscris sub mai multe aspecte, și anume:

- instituții de arbitraj de tipul Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațional din Paris sunt extrem de puține; prevalează organismele naționale de arbitraj, care prin natura lor specifică sunt strâns legate de o anumită țară, sau chiar de un anumit oraș (ca de pildă Bremen, Londra etc.);

- distincția între arbitrajul străin și arbitrajul internațional care se face în doctrina juridică nu prezintă interes practic.

În aceste condiții denumirea de arbitraj comercial internațional consacrată prin Convenția europeană asupra arbitrajului comercial internațional din 21 aprilie 1961 de la Geneva trebuie considerată ca referindu-se la litigii izvorâte din operații de comerț internațional ce au ca obiect mișcări de bunuri, servicii și monede dincolo de frontierele naționale ale statelor.

5.4. Natura juridică a arbitrajului comercial internațional.5.4.1. Orientări în doctrină. Natura juridică a arbitrajului comercial internațional nu

a primit o rezolvare unitară în doctrina juridică. Ea a generat o pluralitate de opinii contradictorii, conturându-se trei concepții diferite în această privință, și anume: contractuală, jurisdicțională și mixtă (sau eclectică).

În funcție de concepția adoptată cu privire la natura juridică a arbitrajului se stabilește regimul de drept internațional privat al acestuia.

5.4.2. Concepția contractuală. Concepe arbitrajul comercial internațional ca un ansamblu de acte juridice având natură contractuală. Această natură juridică rezultă din faptul că soluționarea litigiului ivit între partenerii contractuali este organizată de ei înșiși prin acordul lor, în limitele determinate de lege, astfel încât ea să fie realizată de persoane care le inspiră încredere. De aici consecința că puterile arbitrilor și competența lor de a statua își trag geneza din voința concordantă a părților litigante.

Totodată se admite că sentința arbitrală nu are putere de lucru judecat între împricinați, ea fiind declarată irevocabilă de asemenea prin voința părților. Forța juridică a acestei sentințe se originează deci din voința juridică a părților litigante de a se aduce la îndeplinire. Nu numai sentința arbitrală are putere executorie, ci și alte acte de natură pur contractuală – ca de pildă contract de împrumut constatat printr-un înscris autentic – au o asemenea putere. Pe de altă parte, faptul că instanța de judecată este chemată să nominalizeze un arbitru suplinind voința părții care n-a fost exprimată în această problemă, dă expresie unui aspect particular al forței obligatorii a contractului. Desesizarea instanței de drept comun atunci când constată existența unei convenții de arbitraj dă expresie cerinței de a nu se aduce atingere convenției de arbitraj.

În fine, similitudinea ce există între motivele de recuzare a judecătorilor și cele de recuzare a arbitrilor este o consecință a preocupării legiuitorului de a crea un cadru de imparțialitate și moralitate pentru activitatea jurisdicțională a organului arbitral pe care același legiuitor o permite.

5.4.3. Concepția jurisdicțională. Se fundează pe premiza că statul este deținătorul puterii legislative și al puterii judecătorești. De aici decurge dreptul său exclusiv de a 2 T.R. Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 7.

12

distribui justiția pe întregul teritoriu cuprins între frontierele lui naționale, pentru orice fel de litigii și fără nici un fel de deosebire, pentru toți împricinații. Această prerogativă se analizează totodată și ca o obligație, deoarece ea conferă statului nu numai o facultate ci și o îndatorire.

Statul este însă liber să dispună ca în anumite domenii strict delimitate părțile în litigiu să fie autorizate de a supune diferendul lor spre soluționare arbitrajului. Arbitrajul apare astfel nu ca o creație a voinței părților, ci ca o formă delegată de justiție încredințată, prin voința puterii suverane a statului, unor persoane private ce nu au calitatea de funcționari publici (sau mai exact de angajați ai statului) și nu acționează în numele acestuia.

Similitudinile existente între activitatea judecătorească și activitatea arbitrajului confirmă odată mai mult dacă era necesar caracterul jurisdicțional al acestuia din urmă (adică al arbitrajului). Dintre asemănările care apropie instanțele reținem următoarele:

- atât judecătorul, cât și arbitrul (sau în alți termeni, instanța de judecată, ca și arbitrul) au puterea de a statua cu caracter obligatoriu pentru părțile în litigiu asupra temeiniciei și legalității pretențiilor formulate de reclamant, și când este cazul, și asupra pretențiilor formulate de pârât (prin acțiunea reconvențională);

- hotărârea pronunțată de judecător, și hotărârea pronunțată de arbitrii, stabilește drepturile părților litigante și obligațiile lor, astfel că ea se constituie ca o dezlegare a litigiului susceptibilă de executare silită în eventualitatea că nu este executată voluntar;

- de vreme ce atât hotărârea judecătorească, cât și hotărârea arbitrală sunt susceptibile de executare silită, rezultă că și într-un caz și în celălalt aducerea la îndeplinire a soluției dată de organul de jurisdicție poate fi înfăptuită cu concursul forței de constrângere a statului;

- anumite căi de atac împotriva sentinței arbitrale sunt de competența exclusivă de soluționare a instanței judecătorești de drept comun, ceea ce apropie sensibil hotărârea arbitrală de hotărârea judecătorească;

- unele legislații naționale admit intervenția judecătorului în cadrul procedurii arbitrale recunoscându-i dreptul de a desemna un arbitru – atunci când partea ce trebuie să facă această desemnare nu-și nominalizează propriul arbitru determinând astfel tergiversarea sau chiar blocarea desfășurării procesului arbitral – precum și de a statua asupra unei cereri de recuzare referitoare la un arbitru deja desemnat.

Din asemănările înfățișate rezultă că există o anumită interferență între cele două activități jurisdicționale – cea desfășurată de instanță și cea înfăptuită de arbitraj – care uneori se realizează în cadrul aceluiași litigiu, iar această împrejurare confirmă ideea că ele (adică activitățile respective) sunt similare ca natură.

În sprijinul caracterului jurisdicțional al activității arbitrajului se mai aduce un argument desprins din impactul pe care îl produce convenția de arbitraj asupra competenței instanței de drept comun de a continua soluționarea litigiului cu care a fost investită. Într-adevăr, instanța de drept comun are obligația să se desesizeze din oficiu în ce privește litigiul cu referire la care părțile au încheiat o convenție de arbitraj, situație ce evocă ideea de litispendență compatibilă numai cu organele de jurisdicție având natură similară.

În virtutea argumentelor prezentate se conchide că procedura arbitrală este de esență judiciară. Recunoașterea acestui caracter comportă pe planul dreptului internațional privat o importantă consecință practică, și anume: lex fori (legea forului) – adică legislația națională a țării pe teritoriul căreia se află sediul arbitrajului – are prioritate, sau chiar exclusivitate în ce privește procedura în fața arbitrajului comercial internațional.

13

5.4.4. Concepția mixtă (sau eclectică). Consideră că cele două concepții analizate – contractuală și jurisdicțională – privesc arbitrajul în mod unilateral luând în considerare fie numai punctul de plecare al activității ce desfășoară, fie numai specificul acelei activități. Dar arbitrajul desfășoară o activitate complexă și trebuie caracterizat ținându-se seama de ansamblul acesteia. S-a arătat1 că arbitrajul este condiționat în activitatea lui atît de originea sa contractuală exprimată prin convenția de arbitraj (compromis sau clauză compromisorie) – excepție fac doar cazurile când este prevăzut ca obligatoriu în convenții internaționale –, cât și de finalitatea sa jurisdicțională exprimată în sentința pe care o pronunță și care este definitivă și executorie.

În esență, un contract – convenție de arbitraj – produce efecte care sunt și de ordin procedural2.

Dacă, în principiu, cu prima constatare a autorilor la care ne referim suntem de acord, considerând-o corectă, apoi aceasta a doua afirmație ni se pare mult prea tranșantă pentru a putea fi acceptată. Într-adevăr, nu contractul în general produce efecte de ordin procedural, ci numai un anumit contract, anume convenția de arbitraj (pe care autorii citați o menționează doar cu titlu exemplificativ) are o atare vocație. Părțile contractante, cu excepția celor din convenția de arbitraj, nu au nici o putere de a da voinței lor juridice și valențe procedurale. De principiu, procedura jurisdicțională se determină prin lege, este deci de competența legii.

Este în afara oricărei îndoieli că arbitrajul comercial internațional are atât componente contractuale, cât și componente jurisdicționale, iar această împrejurare îi conferă o dublă natură – contractuală și jurisdicțională în același timp. După cum s-a remarcat în doctrina juridică3 unele componente ale arbitrajului se caracterizează printr-un pronunțat caracter contractual (ca de pildă: condițiile de validitate ale convenției arbitrale), iar altele învederează un evident caracter jurisdicțional (precum conținutul cererii de arbitrare și al întâmpinării, desfășurarea dezbaterilor, administrarea probelor, pronunțarea hotărârii, punerea în executare a acestora etc.).

Potrivit concepției mixte, la care ne raliem, pe planul dreptului internațional privat arbitrajul este supus în principiu legii aplicabile convenției de arbitraj, dar suportă și anumite incidențe ale legii forului ce decurg din natura jurisdicțională a activității de arbitrare, activitate ce în esența sa, chiar dacă este susceptibilă de o dublă caracterizare, rămâne unică și are ca finalitate soluționarea corectă și echitabilă a litigiului existent între părțile raportului juridic de comerț internațional.

5.5. Legea aplicabilă arbitrajului comercial internațional.5.5.1. Soluții posibile. Legea aplicabilă arbitrajului comercial internațional nu se

confundă cu legea aplicabilă fondului litigiului.Determinarea legii aplicabile arbitrajului constituie o problemă dificilă, deoarece ea

poate fi corect rezolvată numai dacă se folosește ca punct de plecare și de referință natura juridică a arbitrajului. Or, această chestiune a naturii arbitrajului, după cum s-a arătat4 a ocazionat exprimarea în doctrina juridică a trei opinii diferite. Ca urmare soluția va fi diferită în funcție de concepția adoptată cu privire la natura arbitrajului.

Considerată prin prisma concepției contractualiste privind natura arbitrajului, problema determinării legii aplicabile acestuia (adică arbitrajului) își găsește rezolvarea prin

1 C. Bîrsan, D.A. Sitaru, op. cit., p 192.2 Idem, p. 192.3 O. Căpățână, B. Ștefănescu, op. cit., p. 210.4 A se vedea dezvoltările de sub nr. 5.4.

14

luarea în considerare a autonomiei de voință în alegerea legii aplicabile tuturor actelor pe care le implică arbitrajul.

În practica franceză a fost adoptată această concepție pe considerentul că „les sentences qui ont pour base un compromis font corps avec lui et participe de son caractère conventionnel”. Compromisul și toate actele care-i succed până la pronunțarea sentinței arbitrale primesc incidența legii autonomiei, deoarece întreaga operație a arbitrajului comercial internațional este un proces esențialmente privat, având un izvor contractual, iar sentința finală are de asemenea o structură și un conținut ce corespund unei noi obligații convenționale1. Dar pe această cale se înlătură componenta jurisdicțională a arbitrajului pentru a se crea câmp liber de aplicare a legii autonomiei.

În concepția jurisdicțională, legea aplicabilă arbitrajului este lex fori (legea forului).Concepție ce recunoaște arbitrajului o dublă natură – contractuală și jurisdicțională –

pretinde că este inevitabilă o aplicare distributivă a reglementărilor legale incidente: legea autonomiei este competentă să regleze activitatea contractuală, iar legea forului domină activitatea jurisdicțională. Împrejurarea duce la importante consecințe practice între care se detașează existența unor regimuri juridice distincte cu referite la diferite acte pe care le implică realizarea arbitrajului. Soluția pare să complice considerabil problema, deoarece fiecare dintre actele respective pune în chestiune aspecte referitoare la formă, fond, capacitate, efecte; dimensiunile acestei complicații pot fi percepute în adevărata lor amploare dacă se ține seama de faptul că actele în discuție nu emană de la aceeași persoană, ci de la persoane diferite, având roluri și poziții procesuale diferite în desfășurarea procedurii arbitrale, anume de părți, de arbitrii etc.

În doctrina juridică au fost evidențiate2 câteva aspecte privind specificul arbitrajului și domeniul de aplicare a legii autonomiei, precum:

- legea autonomiei nu este specifică numai obligațiilor contractuale, ci primește aplicare și în alte materii ca de pildă aceea a regimurilor matrimoniale (în anumite legislații);

- jurisdicția arbitrală își are fundamentul în voința părților; arbitrii nu prestează un serviciu public, sarcina lor este determinată și limitată de voința părților care constituie și sursa unică a puterii organului arbitral;

- arbitrajul în esența sa, nu este incompatibil cu legea autonomiei; el poate suporta impactul acestei legi care, departe de a-i stânjeni activitatea, este aptă să-i confere suplețea necesară pentru atingerea finalităților urmărite.

Se conchide că arbitrajul comercial internațional poate primi incidența legea autonomiei nu în virtutea naturii sale contractuale, ci pentru că rațiunile care au justificat autonomia în materia obligațiilor contractuale se impun și cu privire la arbitraj chiar atunci când convenția arbitrală se referă la o materie extracontractuală caracterizată firesc printr-un criteriu de legătură obligatoriu ce nu ține de contract fiind exterior lui3.

5.5.2. Opinia dominantă în doctrină. Influența ce poate fi exercitată de dubla natură – contractuală și jurisdicțională – a arbitrajului cu referire la determinarea dreptului aplicabil în ce privește actele pe care le implică activitatea arbitrală a fost pusă în evidență de doctrina juridică nu ca o împrejurare susceptibilă să creeze complicații insurmontabile, ci ca un factor sau mai exact spus ca un criteriu decisiv pentru o corectă rezolvare a problemei.

1 T.R. Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 8, nota nr. 6.2 Idem, p. 8-9.3 Idem, p. 10.

15

S-a arătat1 că dreptul aplicabil arbitrajului este determinat prioritar prin voința părților și numai cu titlu subsidiar, adică în lipsa unei atare determinări, primesc incidență normele dreptului internațional privat care precizează dreptul aplicabil. Voința părților exprimată în sensul determinării dreptului aplicabil, în virtutea legii autonomiei, îndeplinește funcția de normă conflictuală (lex voluntatis). Ea se exprimă în clauza compromisorie care deși inclusă în contractul principal rămâne totuși distinctă și independentă de acesta deoarece se situează în exteriorul lui având ca obiect stipularea unei atribuiri de competență.

În cazul în care legea aplicabilă arbitrajului nu a fost determinată prin voința părților, primește aplicare cu titlu subsidiar legea locului unde a fost pronunțată sentința. Atunci când la momentul în care se pune problema determinării legii aplicabile arbitrajului nu se poate ști în ce țară se va pronunța sentința, primește aplicare legea competentă conform normelor conflictuale ale instanței sesizate.

De regulă, legea aplicabilă arbitrajului precizată prin convenția de arbitraj coincide cu legea aplicabilă contractului principal, care este totodată și legea aplicabilă fondului litigiului. Cum însă clauza compromisorie are caracter autonom, cel puțin teoretic este posibil ca cele două legi să fie diferite.

La rândul său contractul principal este supus și el, cum de altfel este firesc, legii autonomiei. Dar în absența unei manifestări de voință exprimată într-un atare sens, acest contract – care generează fondul litigiului – este supus legii indicată de norma conflictuală aleasă de arbitrii ca cea mai potrivită pentru cazul dat. Potrivit art. 7 din Convenția europeană asupra arbitrajului comercial internațional adoptată la Geneva în 1961, la determinarea acestei norme, arbitrii vor ține seama de clauzele contractului și de uzanțele comerciale internaționale ce completează respectivele clauze.

Este supusă legii autonomiei și legea aplicabilă procedurii de arbitrare pe aceleași considerente care au legitimat incidența legii autonomiei cu privire la arbitraj în general. Cu titlu subsidiar procedura de arbitrare este supusă legii țării unde a fost pronunțată sentința arbitrală. Avem în vedere ipoteza când părțile nu și-au exercitat facultatea de a determina prin voința lor legea procedurii2.

5.6. Convenția de arbitraj5.6.1. Concept. Expresia convenție de arbitraj desemnează în mod generic acordul

părților contractului de comerț internațional de a supune litigiul ivit între ele în legătură cu executarea acelui contract arbitrajului.

Convenția de arbitraj se poate prezenta sub forma clauzei compromisorii și sub forma compromisului.

5.6.2. Clauza compromisorie. Cu un alt prilej3 am definit clauza compromisorie ca fiind acordul părților unui contract principal, exprimat printr-o stipulație inserată în cuprinsul acelui contract sau printr-un înscris separat, de a supune litigiile lor ce s-ar ivi în legătură cu executarea sau mai curând cu neexecutarea contractului respectiv, unui arbitraj.

Clauza compromisorie îndeplinește următoarele funcții mai importante:a) Produce efecte obligatorii pentru părți, în sensul că din moment ce a fost semnat

contractul cuprinzând o asemenea clauză, ele sunt obligate să respecte sentința ce se va da de către organul de jurisdicție desemnat. Prin consecință abilitatea dată pentru semnarea unui atare contract (atunci când ea este necesară) implică și abilitarea pentru toate efectele pe care

1 Ibidem.2 A se vedea în acest sens prevederile art. 4 din Convenția europeană asupra arbitrajului comercial internațional Geneva 1961.3 M.N. Costin, Drept comercial internațional, editura Dacia Cluj-Napoca, 1987, p. 119.

16

clauza compromisorie este susceptibilă să le producă, cum ar bunăoară, obligația de a plăti despăgubiri pentru neexecutarea contractului, dacă arbitrajul va decide astfel, etc.

b) Înlătură competența instanțelor judecătorești ordinare în problema soluționării litigiului (cel puțin până la pronunțarea sentinței arbitrale).

c) Conferă arbitrilor puteri cu privire la soluționarea litigiului dintre părțile contractante.

d) Permite organizarea unei proceduri care să conducă, în condiții de eficiență optimă, la pronunțarea unei sentințe susceptibile de executare silită. Clauza compromisorie este un acord anterior oricărui contencios între părțile contractante. Prin aceasta clauză compromisorie se deosebește de compromis, care este tot o convenție de arbitraj, ce privește însă litigii deja existente între părți.

De regulă clauza compromisorie are caracter de act preparatoriu, deși nimic nu se opune ca în cuprinsul său să se precizeze și numele arbitrilor, ceea ce ar permite arbitrarea contenciosului de îndată ce acesta s-ar ivi. În mod obișnuit clauza compromisorie se înserează în cuprinsul contractului la care se referă. Este însă posibil ca părțile să o adauge contractului respectiv chiar ulterior perfectării lui, ele având libertatea să-l completeze cu orice clauză doresc. Adăugarea sa ulterioară trebuie făcută însă până la ivirea litigiului, deoarece după acest moment orice clauză care ar interveni cu privire la aceasta ar constitui un compromis în măsura în care ar îndeplini condițiile compromisului, adică înscrisul constatator al convenției respective ar conține, pe lângă voința părților de a supune contenciosul lor arbitrajului, și expunerea litigiului (obiect al arbitrării), precum și indicarea numelui arbitrilor.

Atunci când din clauza compromisorie lipsește precizarea referitoare la desemnarea arbitrilor, actul respectiv nu i se poate recunoaște nici valoare de compromis și nici valoare de clauză compromisorie.

În conținutul clauzei compromisorii se exprimă voința părților prin care acestea decid că litigiile dintre ele vor fi supuse arbitrajului. Această clauză se analizează astfel ca o formulă generală de prorogare de competență fără desemnarea arbitrilor, motiv pentru care cerințele ce privesc compromisul nu i se aplică.

Datorită caracterului preparator învederat de clauza compromisorie, în temeiul acestei clauze părțile care au convenit-o nu se pot adresa arbitrajului în mod direct. Într-un atare scop este necesar un nou acord între ele numit compromis care în realitate este un nou contract ce va trebui să precizeze în conținutul său la modul concret litigiul ce formează obiectul arbitrajului, precum și numele arbitrilor.

Cu prilejul perfectării actului de compromis părțile sunt libere să modifice expres sau implicit conținutul clauzei compromisorii convenită înaintea ivirii contenciosului între ele. Tot astfel părțile sunt libere să renunțe la clauza compromisorie printr-o convenție ulterioară intervenită între ele.

Fiind inclusă în contractul principal, clauza compromisorie, cel puțin din punct de vedere formal, se înfățișează ca o stipulație contractuală. În realitate ea este un veritabil contract distinct, având un obiect specific și o fizionomie proprie. Prin acest contract părțile își asumă reciproc obligația ca în eventualitatea ivirii unul contencios între ele cu privire la contractul principal să încheie un compromis cu privire la acel litigiu. În doctrina juridică s-a pus problema1 dacă aceasta nu ar trebui considerată a fi o obligație de a face având ca obiect perfectarea compromisului. Chestiunea prezintă un real interes practic deoarece în cazul unui 1 T.R. Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 38.

17

răspuns afirmativ s-ar impune concluzia că atunci când una dintre părți refuză să încheie compromisul sau să-și desemneze arbitrul, cealaltă parte cere organului de jurisdicție condamnarea partenerului contractual recalcitrant la plata de daune-interese. Dar, acordarea de daune interese pentru neexecutarea unei obligații de a face este posibilă numai în cazul în care obligația respectivă are ca obiect un fapt personal al debitorului (nemo praecisse cogi potest ad factum). Această condiție nu este îndeplinită în cazul obligației înscrisă în clauza compromisorie: încheierea compromisului reprezintă mijlocul juridic prin care clauza compromisorie, clauză atributivă de competență, poate fi tradusă în viață. Într-adevăr, rațiunea de a fi a clauzei compromisorii rezidă în asumarea de către părți a obligației de a renunța la jurisdicția de drept comun pentru a se supune jurisdicției arbitrale, iar această opțiune rămâne fără efect pe plan practic dacă nu este urmată de perfectarea unui compromis.

Convenția de arbitraj materializată în clauza compromisorie având ca obiect scoaterea litigiului din competența instanțelor de drept comun este incompatibilă cu orice demers prin care s-ar tinde la sustragerea litigiului respectiv de la jurisdicția arbitrală spre a fi supus jurisdicției de drept comun. Această incompatibilitate este o consecință a faptului că un atare demers se analizează ca o denunțare unilaterală a contractului căreia îi dă existență juridică clauza compromisorie. Este motivul pentru care atunci când una dintre părți refuză să încheie actul de compromis – ceea ce echivalează cu un refuz de executare a prestației asumate prin convenția de arbitraj – și nu-și desemnează arbitrul se procedează la numirea acestuia din oficiu. Avem în vedere mai cu seamă ipoteza când părțile se adresează pentru soluționarea litigiilor dintre ele unor instituții sau centre de arbitraj permanent al căror regulament de organizare și funcționare prevede o atare posibilitate, iar prin clauza compromisorie dispozițiile respectivului regulament sunt incluse în contract. Prin efectul integrării dispozițiilor regulamentului instituției de arbitraj în conținutul contractului acele dispoziții se substituie legii și respectivul arbitraj dobândește caracter contractual.

Ipoteza în discuție presupune ca părțile să dea următoarea formulare clauzei compromisorie: „orice litigii născute din acest contract vor fi soluționate pe cale de arbitraj de către Curtea de arbitraj… în conformitate cu regulamentul acestuia”. Trimiterea făcută de părți la regulamentul instituției de arbitraj pentru care optează, semnifică pe plan juridic asumarea de către ele a tuturor obligațiilor instituite prin acel regulament, care devine astfel o componentă a conținutului contractului lor.

Indiferent dacă clauza compromisorie este inserată în contractul principal ca o stipulație distinctă a acestuia sau este constatată printr-un înscris separat (întocmit concomitent cu contractul sau la o dată ulterioară, dar înaintea ivirii litigiului între părți) ea trebuie redactată astfel încât să nu lase nici o urmă de îndoială cu privire la voința partenerilor contractuali de a supune eventualele litigii ce s-ar ivi între ele în legătură cu executarea obligațiilor asumate prin contractul principal unui anumit arbitraj.

Stabilirea conținutului clauzei compromisorii este o facultate recunoscută părților în toate cazurile. De aceea atunci când textul contractului principal este imprimat – cum se întâmplă bunăoară în ipoteza în care părțile contractează pe bază de condiții generale ori pe bază de contract tip – iar în cuprinsul lui este înscrisă o clauză atributivă de competență în favoarea unei anumite instanțe și părțile ignoră acea clauză completând imprimatul cu o clauză compromisorie manuscrisă având un conținut diferit, primează clauza manuscrisă.

18

Existența și conținutul clauzei compromisorii pot fi probate prin orice mijloace de dovadă, dacă bineînțeles legea aplicabilă conform normelor conflictuale de drept internațional privat nu dispune altfel.

Conform ali. Final al art. 2 din Regulile de procedură ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional București „convenția părților privind supunerea spre arbitrare a litigiului poate rezulta și din săvârșirea unor acte procedurale, cum sunt introducerea de către reclamant a unei cereri de arbitrare și acceptarea pârâtului ca această cerere să fie soluționată de Curtea de arbitraj”.

Pentru valabilitatea convenției de arbitraj legea română cere ca aceasta să fie redactată în formă scrisă; nu se recunoaște valabilitatea convenției de arbitraj încheiată verbal. Cerința formei scrise este îndeplinită atât în cazul în care convenția de arbitraj este constată printr-un înscris unic, cât și atunci cât ea se realizează printr-un schimb de scrisori telegrame, telex, fax.

Strânsa legătură dintre contractul principal și clauza compromisorie conferă acesteia din urmă caracterul de convenție accesorie față de acel contract. Într-adevăr clauza compromisorie este întotdeauna legată de existența contractului principal în care rezidă de altfel rațiunea ei de a fi. Așadar, ea există pentru că există contractul principal și se realizează ca o consecință a existenței acestuia din urmă. De aceea, durata în timp a acestei clauze coincide cu durata în timp a contractului, iar atunci când textul ei (adică al clauzei) vizează și consecințele desființării contractului, acțiunea sa în timp se prelungește până la lichidarea acelor consecințe. Pe de altă parte, cedarea contractului implică și cedarea clauzei compromisorii, în același mod și cu respectarea acelorași condiții de formă; excepție fac doar cazurile în care clauza compromisorie se analizează ca fiind un contract intuitu personae.

O analiză mai atentă a naturii clauzei compromisorii permite însă concluzia că această clauză nu este totuși un veritabil contract accesoriu, căci ea păstrează o semnificativă autonomie față de contractul principal. Premisa acestei autonomii se regăsește în însuși obiectul clauzei la care ne referim concretizat în crearea condițiilor necesare pentru ca eventualele litigii referitoare la contractul principal să fie supuse unei jurisdicții și unei proceduri deosebite. Dar, autonomia clauzei compromisorii este suficient de concludentă pentru a da o anumită independență acestei clauze față de contractul de care se leagă.

Autonomia clauzei compromisorii se concretizează în următoarele aspecte:- invaliditatea contractului principal nu antrenează eo ipso invaliditatea clauzei

compromisorii: chiar în cazul în care contractul principal este lovit de nulitate, arbitrii sesizați își păstrează competența de a statua și înainte de toate de a se pronunța asupra propriei lor competențe (Kompetenz-Kompetenz);

- rezoluțiunea, ca și realizarea contractului principal nu pot produce nici un impact asupra clauzei compromisorii;

- legea aplicabilă convenției de arbitraj poate fi diferită de legea aplicabilă contractului principal: legea contractului principal (lex contractus) guvernează și fondul cauzei, deci pretențiile părților (lex causae); legea incidentă asupra convenției de arbitraj guvernează de regulă numai procedura arbitrală.

5.6.3. Compromisul. Este o convenție prin care părțile stabilesc ca litigiul ivit între ele să nu fie supus jurisdicției ordinare, ci unui arbitraj, specificând și condițiile în care va statua arbitrajul astfel desemnat1.1 M.N. Costin, op. cit., p. 139. În termeni similari acest concept a fost definit și de către alți autori (a se vedea în acest sens T.R. Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 42.

19

Compromisul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:a) Să se refere la un litigiu existent. Deci litigiul trebuie să fie actual, iar nu

eventual și să fie menționat ca atare în actul de compromis. În cazul în care părțile au în vedere un litigiu, care încă nu s-a declanșat, acordul lor privind arbitrarea acelui litigiu nu este un compromis ci o clauză compromisorie. Părțile pot încheia însă un compromis valabil în cazul în care s-a produs faptul litigios, deoarece un atare fapt este susceptibil să genereze ulterior un litigiu. Existența unui litigiu este de esența contractului de compromis. Inexistența litigiului semnifică lipsa de obiect a compromisului și este sancționată cu nulitatea actului de compromis, precum și a sentinței care ar fi dată în aceste condiții. Arbitrii pot statua numai asupra cererii cu care au fost sesizați. Dacă ei se pronunță cu privire la un litigiu inexistent, înseamnă că statuează ultra petita, cu toate consecințele aferente acestei statuări. Competența arbitrilor privind cererile ce constituie accesorii ale cererii principale este aceeași ca pentru cererea principală (accesorium sequitur principalem). Într-o astfel de situație se află cererile incidente. Cererile adiționale sunt luate în considerare numai în măsura în care obiectul lor se află cuprins în actul de compromis sau când constituie accesorii indispensabile ale cererii principale (de exemplu dobânzile). În celelalte situații, pentru ca asemenea cereri să poată fi supuse arbitrajului, este necesar un nou acord de părți. Cererea reconvențională are în raport cu actul de compromis o situație aparte: ea poate fi menționată în compromis ca unui din obiectele acestuia, deoarece un compromis poate avea mai multe obiecte. Dacă nu este prevăzut în actul de compromis, poate fi primită de către arbitrii numai în cazul în care se înfățișează ca o apărare față de cererea principală (cum este bunăoară, ipoteza în care cererea reconvențională tinde la compensare legală sau judiciară).

b) Să exprime voința părților ca litigiul respectiv să fie supus spre soluționare arbitrajului. Este necesar ca acordul părților să fie exprimat cu suficientă claritate, încât să nu lase vreo îndoială asupra faptului că arbitrii sunt investiți cu puterea de a judeca. Nevoia ca exprimarea să fie clară se legitimează prin rațiunea de a înlătura posibilitatea oricărei interpretări în sensul că acordul părților privește un alt contract (tranzacție, expertiză), iar nu un compromis, convenție de arbitraj.

c) În cuprinsul compromisului părțile să desemneze arbitrul (arbitrii) ce urmează să statueze asupra contenciosului lor. Desemnarea arbitrilor trebuie făcută prin numele lor, sau în orice alt mod de natură să creeze certitudine în privința identității persoanei desemnate (cum ar fi, bunăoară, desemnarea ca arbitru a președintelui Curții de arbitraj), caz în care se subînțelege că părțile au indicat ca arbitru persoana ce va avea această calitate în momentul când urmează să aibă loc arbitrajul. Nedesemnarea arbitrilor prin actul de compromis antrenează nulitatea actului respectiv; părțile au însă posibilitatea să înlăture acest viciu și să acopere nulitatea datorată lui, desemnând ulterior arbitrul sau arbitrii.

d) Actul de compromis trebuie să conțină precizările necesare cu privire la organizarea arbitrajului asupra căruia părțile au convenit, precum și la procedura de arbitrare. De asemenea părțile fixează termenul înăuntrul căruia urmează să aibă loc arbitrajul. Acest termen este supus – în ce privește modul de calcul – regulilor dreptului comun. El poate fi însă prorogat, expres sau tacit, prin acordul de voință al părților1.

Termenul poate fi suspendat în prezența unor împrejurări, cum ar fi bunăoară desfășurarea unei proceduri penale fundată pe aceleași elemente de fapt cu privire la care este chemat să se pronunțe arbitrajul, precum și în cazul în care există o chestiune prejudiciară.1 Constituie prorogare tacită, de pildă, prezentarea părților în fața arbitrului după expirarea termenului prestabilit.

20

Este posibil ca în cuprinsul compromisului să se însereze o clauză prin care arbitrii să fie îndreptățiți a statua et aequo et bono. Expirarea termenului fixat de părți pentru înfăptuirea arbitrajului nu înrâurește situația de drept a acestora existentă în momentul împlinirii termenului. Astfel, dacă în actul de compromis s-a consemnat o recunoaștere sau o mărturisire a unei din părți, acestea rămân câștigate cauzei, putând fi invocate ulterior de către cealaltă parte împotriva celui care le-a făcut. În ipoteza în care actul de compromis este nul, rămân valabile toate acele prevederi ale lui ce sunt independente de cauza ce a provocat nulitatea (și care poate fi spre exemplu, omisiunea de expunere a litigiului obiect al arbitrajului, omisiunea de desemnare a arbitrilor etc.).

Compromisul fiind un acord de voință produce efectele unui contract, cum sunt bunăoară cele privind opozabilitatea față de terți. Tot astfel, actul de compromis poate fi atacat prin acțiunea în simulație sau prin acțiunea pauliană, când sunt îndeplinite condițiile cerute pentru promovarea acestor acțiuni.

Totodată compromisul se analizează și ca act judiciar, deoarece el produce efete specifice unor asemenea acte precum: întreruperea prescripției acțiunii cu referire la care el s-a perfectat, suspendarea perimării unei proceduri declanșate între aceleași părți, pentru aceeași cauză, împiedicarea părților de a supune litigiul respectiv unei alte jurisdicții.

Proba actului de compromis se face prin orice mijloace de dovadă fiind vorba de un act pur consensual.

Inexistența compromisului poate fi invocată în diferite forme. De regulă ea se constată prin inserarea protestului părții interesate în procesul-verbal sau în cuprinsul încheierii date de arbitrii. Participarea părților la procedura de arbitraj sau achiesarea lor la sentința arbitrală – făcută expres sau tacit (în acest din urmă caz prin executarea voluntară a sentinței) – acoperă lipsa actului de compromis redactat în scris.

5.6.4. Legea aplicabilă convenției de arbitraj. Privită în intimitatea ei, convenția de arbitraj se învederează ca bivalentă având și ea, la fel ca întreaga instituție a arbitrajului comercial internațional, o dublă componentă: contractuală și jurisdicțională. Această împrejurare face posibilă o pluralitate de soluții în ce privește determinarea legii aplicabilă unei asemenea convenții.

a) Astfel, dreptul uniform incident în domeniul arbitrajului consacră fără echivoc soluția potrivit căreia convenția de arbitraj este supusă legii autonomiei.

Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958, cere prin art. 5 alin. 1 lit. a ca valabilitatea convenției de arbitraj să fie apreciată „… în virtutea legii căreia părțile au subordonat-o, sau în lipsa unor indicații în acest sens, în virtutea legii țării în care sentința a fost dată…” Deși textul menționat consacră pe lângă legea autonomiei și o soluție de rezervă el nu lasă nici o îndoială că cea dintâi soluție este prioritară.

Convenția Europeană de Arbitraj Comercial Internațional adoptată la Geneva în 1961, consacră de asemenea legea autonomiei cu referire la convenția de arbitraj. Astfel, prin art. 6 pct. 2 lit. a și b se prevede că atunci când tribunalele vor trebui să se pronunțe asupra existenței sau valabilității unei convenții de arbitraj vor hotărî „conform legii căreia părțile au supus convenției de arbitraj” (lit. a), iar „în lipsa unei indicații în această privință, conform legii unde sentința trebuie să fie pronunțată” (lit. b). Se reconfirmă, în termeni expliciți, soluția consacrată prin Convenția Internațională pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine adoptată la New-York în 1958.

21

Art. 9 alin. 1 lit. a din aceeași convenție internațională confirmă soluția legii autonomiei statuând că anularea în unul din statele contractante a unei sentințe arbitrale nu poate constitui motiv de refuz de recunoaștere sau de executare a acelei sentințe într-un alt stat contractant decât dacă respectiva anulare a fost pronunțată în statul în care, sau după legea căruia, sentința a fost dată, și numai pentru motive determinate, printre care lipsa de valabilitate a convenției de arbitraj „… potrivit legii căreia părțile au supus-o sau în lipsa indicațiilor în această privință, potrivit legii țării unde sentința a fost pronunțată…”

Din textele menționate se desprinde clar constatarea că dreptul uniform consacră explicit ca soluție pentru determinarea legii aplicabile convenției de arbitraj legea autonomiei și de aceea considerăm că orice discuție pe această temă pare superfluă.

b) O altă soluție privind determinarea legii aplicabile Convenției de arbitraj este legea țării unde s-a pronunțat sentința. Este însă de observat că deși și această soluție a fost consacrată de dreptul uniform (după cum rezultă din textele menționate din cele două convenții internaționale la care ne-am referit) ea are caracter subsidiar în raport cu legea autonomiei, putând primi aplicare numai în măsura în care părțile convenției de arbitraj au omis să desemneze o lege aplicabilă acesteia.

c) În fine o a treia soluție consacrată de dreptul uniform în materie este aceea potrivit căreia convenția de arbitraj primește incidența legii indicată de normele conflictuale ale forului. Dar și această soluție este concepută ca una de rezervă pentru a fi reținută numai în ipoteza în care părțile nu au optat pentru o anumită lege, iar prin soluția subsidiară avută în vedere nu poate nici ea primi aplicare. Într-adevăr din cuprinsul art. 6 alin. 2 pct. c al Convenției europene asupra arbitrajului comercial internațional adoptată la Geneva în 1961, rezultă că atunci când părțile au omis să-și exercite facultatea de a determina legea aplicabilă convenției de arbitraj, iar la momentul în care se pune problema determinării unei atari legi de către tribunalul arbitral ce a fost investit cu soluționarea pricinii, nu se poate prevedea în ce țară se va pronunța sentința (caz mai rar întâlnit), existența și validitatea convenției de arbitraj sunt cârmuite de legea competenței conform normelor conflictuale din țara unde se află instanța de arbitraj sesizată.

În concluzie, de principiu, convenția de arbitraj este supusă incidenței legii desemnată de părți (lex voluntatis), soluție ce dă expresie pe de o parte egalității juridice a acestora (adică a părților), iar pe de altă parte caracterul contractual al arbitrajului. Legea autonomiei se impune deci pe terenul formării contractului. Dar, în stadii ulterioare ale procedurii arbitrale, în condițiile în care această lege datorită omisiunii sau pasivității părților nu se poate aplica, dobândesc vocație de a interveni alte norme conflictuale.

5.6.5. Conflictul convenției de arbitraj. Modul de redactare și deci implicit conținutul convenției de arbitraj este în general diferit în funcție de felul arbitrajului – ad-hoc sau instituționalizat – avut în vedere de părți.

Astfel, atunci când părțile optează pentru arbitraj instituționalizat ele trimit, în cuprinsul clauzei compromisorii, la Regulamentul acelei instituții, utilizând o formulă de tipul „orice litigii care se vor naște în legătură cu acest contract vor fi soluționate definitiv conform Regulamentului Curții de Arbitraj Comercial Internațional din București”.

Dar, o atare formulă pe cât de simplă, pe atât de cuprinzătoare, comportă inconveniente și riscuri pentru neutralizarea cărora este necesară luarea de către părți a anumitor măsuri de precauție între care menționăm:

- Exprimarea de către ele (adică de către părți) a opțiunii pentru soluționarea litigiilor respective de un tribunal arbitral format din trei arbitrii și desemnarea a câte unui arbitru de

22

fiecare partener contractual și de comun acord a supraarbitrului. Se creează astfel premisa ca sentința arbitrală să poată fi pronunțată cu majoritate de doi la unu în cazul în care nu va putea fi dată în unanimitate. Pentru cazul în care fiecare dintre cei trei arbitrii ar exprima opinie divergentă cu a celorlalți, părțile ar trebui să confere supraarbitrului puterea de a da opiniei sale valoarea de soluție a litigiului respectiv.

- Fixarea unui termen limită pentru desemnarea de către fiecare din părți a arbitrului său, precum și pentru desemnarea de către arbitrii unici a supraarbitrului, urmând ca în cazul depășirii acestui termen facultatea de a desemna pe membrii completului de arbitrii nenominalizați înăuntrul termenului prestabilit să revină instituției de arbitraj.

- Determinarea structurii instanței arbitrale competente. În acest sens părțile pot decide ca soluționarea litigiului să fie făcută de un arbitru unic desemnat de ele de comun acord sau de un complet de arbitrii (adică de un tribunal arbitral) alcătuit, în funcție de complexitatea pricinii din trei sau cinci membrii; în acest din urmă caz fiecare parte va desemna câte unu, câte doi arbitrii care la rândul lor, de comun acord vor desemna un supraarbitru, iar dacă între ei există divergențe cu privire la persoana supraarbitrului vor decide tot părțile prin consens.

- Precizarea puterilor arbitrilor. Părțile pot limita aceste puteri la o simplă încercare de conciliere prealabilă. Ele pot conferi arbitrilor facultatea de a realiza un arbitraj în echitate (ex aequo et bono) definind parametrii acestui mod de arbitrare. Totodată părțile pot reglementa posibilitatea extinderii puterilor arbitrilor în raport cu gradul de complexitate a problemelor pe care le implică executarea contractului, precum și posibilitatea adaptării procedurii la imperativele soluționării corecte a litigiului. De asemenea ele (adică părțile) pot conferi arbitrilor puterea de a colmata lacunele contractului sau de a-l completa numai cu privire la o anumită chestiune, precum și de a statua în drept asupra interpretării și executării contractului. În fine arbitrilor li se pot da puteri de a adapta contractul, chiar în absența unei clauze de hardship, la noile împrejurări survenite pe parcursul executării sale.

- Instituirea posibilității de a se recurge la o expertiză tehnică prealabilă. O atare expertiză prezintă mare utilitate pentru rezolvarea contestațiilor tehnice, ca și pentru supravegherea și verificarea unor lucrări ce formează obiectul contractelor de cooperare economică internațională, sau a contractelor de lucrări publice etc.

- Stabilirea locului unde urmează să se țină arbitrajul. Locul arbitrajului, sau mai exact țara pe teritoriul căreia se consumă procedura de arbitrare prezintă importanță pentru validitatea procedurii în sine, dreptul procesual al forului putând influența recunoașterea și executarea sentinței arbitrale. Este important ca părțile să verifice cu ocazia perfectării convenției de arbitraj dacă între țările ai căror resortisanți sunt ele, există sau nu există acorduri în ce privește recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine. În lipsa unor asemenea acorduri internaționale este oportun ca locul arbitrajului să fie fixat în țara pârâtului sau într-o țară unde acesta posedă bunuri susceptibile de urmărire. Regulamentul Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațional de la Paris reglementează ca o facultate a acestei instituții de arbitraj atât determinarea locului de înfăptuire a arbitrajului, cât și stabilirea locului unde se va pronunța sentința. Această facultate urmează a fi exercitată în absența unor precizări de acest gen din conținutul convenției de arbitraj. De aceea prezintă o mare importanță ca asemenea probleme să fie rezolvate prin chiar convenția de arbitraj știut fiind că recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine depind și de legea țării unde a fost pronunțată sentința arbitrală.

23

- Determinarea legii aplicabile contractului. Dreptul aplicabil, în baza căruia se va soluționa litigiul, prezintă o importanță deosebită pentru rezolvarea diferendului dintre părți. Alegerea acestui drept (electio juris) constituie înainte de toate o facultate a părților, dar acestea sunt libere să confere arbitrilor puterea de a determina legea aplicabilă. O atare libertate a primit consacrare legală atât prin prevederile art. 7 din Convenția Europeană asupra Arbitrajului Comercial Internațional (Geneva 1961), cât și prin dispozițiile art. 3 alin. 3 din Regulamentul Curții de Arbitraj a Camerei de Comerț Internațional din Paris. În această ultimă ipoteză riscurile asumate de părți sunt majore, deoarece o alegere neinspirată a legii aplicabile ar putea genera serioase dificultăți în ce privește executarea contractului în ansamblul său sau a unora dintre clauzele sale mai importante. Este motivul pentru care părțile trebuie să privească circumspect soluția abilitării arbitrilor pentru alegerea dreptului aplicabil și să recurgă la această soluție numai când au o încredere deosebită în aceștia.

- Determinarea limbii în care urmează să se desfășoare procedura în fața arbitrajului. În lipsa unui acord între părți, procedura de arbitraj se va desfășura în limba în care a fost redactat contractul, prezumându-se că acestea (adică părțile) au convenit într-un atare sens. Este preferabil ca limba procedurii de arbitrare să fie aceea în care este scris dreptul aplicabil spre a evita dificultăți suplimentare de înțelegere și interpretare a acestuia.

- Angajamentul formal al părților de a duce la îndeplinire sentința pronunțată de arbitru. Un asemenea angajament este necesar să fie asumat chiar atunci când litigiul fiind încredințat spre soluționare unei instituții de arbitraj permanent, obligația privind executarea sentinței arbitrale de către împricinați este înscrisă explicit în regulamentul acelei instituții. Pentru evitarea oricăror contestații la momentul ivirii litigiului cu privire la validitatea clauzei compromisorii este necesar ca în cuprinsul acestei clauze părțile să se exprime foarte clar cu privire la instanța de arbitraj la al cărei regulament ele se referă și să precizeze la fel de clar că arbitrii au puterea de a statua asupra propriei lor competențe. Aceste măsuri de precauție se impun ca necesare cu atât mai mult în cazul unui arbitraj ad-hoc. Părțile au dreptul să fixeze un termen în care arbitrii urmează să finalizeze procedura și să pronunțe sentința. Este important însă ca ele să prevadă și posibilitatea prelungirii acestui termen, ori să confere această facultate unui terț, unei personalități sau unei instituții1.

Clauza compromisorie poate fi exprimată în formula mai simple – cum este bunăoară cea pe care am redat-o la începutul acestui paragraf și care este utilizată ca formulă de trimitere la un arbitraj instituționalizat – sau în formule mai complete în cuprinsul cărora să se insereze precizări de genul celor arătate ca măsuri de precauție pentru evitarea sau neutralizarea anumitor dificultăți și impedimente ce ar putea decurge din exprimări neclare sau din omisiuni în conținutul convenției de arbitraj.

Uneori, părțile exprimă clauza compromisorie într-o formulă simplă de genul : „toate litigiile ce ar putea surveni din prezentul contract vor fi soluționate pe cale de arbitraj”, urmând ca întreaga complexitate a problemelor legate de desfășurarea procedurii de arbitraj să fie lămurite prin compromisul care va fi convenit la momentul ivirii litigiului.

Alteori, clauza compromisorie este exprimată într-o formulă detaliată lămurind toate aspectele legate de soluționarea eventualelor litigii. O asemenea formulă completă ar putea fi redactată astfel2:

„Toate litigiile ce se vor naște din prezentul contract și în special în ce privește validitatea, interpretarea și executarea acestuia, se vor soluționa pe cale de arbitraj de către 1 Pentru alte amănunte a se vedea T.R. Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 48 și urm.2 Redată conform T.R. Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 52.

24

un tribunal arbitral compus din 3 arbitrii. În acest scop, fiecare parte va desemna câte un arbitru, iar cealaltă parte, deși i s-a notificat aceasta nu procedează la desemnarea arbitrului în termen de 30 de zile de la primirea notificării, arbitrul părții respective va fi desemnat de către Curtea de Arbitraj (de pe lângă Camera de Comerț Internațională). Arbitrii astfel desemnați aleg de comun acord, pe cel de-al treilea arbitru. În lipsa unui acord în această privință cel de-al treilea arbitru va fi desemnat de Curtea de arbitraj (de pe lângă Camera de Comerț Internațional). Tribunalul arbitral va statua cu majoritate; iar dacă nu se va putea forma o majoritate, va decide președintele tribunalului arbitral (cel de-al treilea arbitru). Arbitrajul va avea loc la Paris. Dreptul aplicabil va fi cel al țării unde s-a încheiat contractul (dreptul român) iar procedura ce va fi fixată de arbitrii, completată, de va fi cazul, cu normele procedurale din țara unde are loc arbitrajul (dreptul francez). Limba în care va avea loc arbitrajul este limba franceză.

Sentința arbitrală va fi pronunțată în cel mult 30 de zile de la numirea celui de-al treilea arbitru și după ce au fost ascultate părțile. Ea este definitivă și obligatorie. Părțile contractante renunță la căile de atac (la care pot renunța) și își iau obligația de a executa, de îndată sentința”.

Cât privește formula prin care se exprimă compromisul, conținutul acesteia diferă în raport de conținutul formulei în care se exprimă clauza compromisorie. Atunci când clauza compromisorie este redactată într-o formulă simplă sau nici nu a fost convenită de către părți, compromisul va putea fi formulat astfel:

„Convenit între subsemnații A C în calitate de reprezentant autorizat al societății comerciale ACCA LATENTIA S.A. cu sediul în România, Cluj-Napoca, Bd. 21 Decembrie 1989 nr. 110 pe de o parte și C D în calitate de reprezentant autorizat al societății comerciale TRIANGOLOVERDE cu sediul în Italia, Pistoia, via del Croce nr. 64, pe de altă parte, în următoarele condiții:

Între societățile comerciale menționate există litigiul cu referire la următoarea problemă: A.C. pretinde că T.V. îi datorează suma de 300.000 dolari SUA cu titlu de preț neachitat pentru livrarea de animale vii și materiale de construcții în perioada 10 mai 1993 – 1 decembrie 1993.

T.V. pretinde că A.C. îi datorează cu titlu de daune pentru livrarea unor animale infestate ce au fost sacrificate fără să se poată comercializa carnea astfel obținută.

Părțile sunt de acord ca acest litigiu să fie soluționat pe cale arbitrală după cum urmează:

Art. 1. Părțile desemnează ca arbitru pe:A.M. cu domiciliul în România, Brașov, str. Speranței nr. 10,M.B. domiciliat în Roma via Traiana nr. 25 – Italia,S.B. domiciliat în Viena str. Laaerberg 202/4/3 – Austria, supra arbitru desemnat de

ceilalți doi arbitri de comun acord.Art. 2. Arbitrii desemnați au de soluționat următoarele chestiuni:a) Creanța societății comerciale A.C. contra societății comerciale T.V.b) Pretențiile societății T.V. față de societatea A.C.c) Dacă există posibilitatea unei compensații între creanțele reciproce ale părților.d) Orice alte aspecte a căror examinare s-ar impune ca urmare a luării în considerare a

celor două pretenții arătate.

25

Art. 3. Arbitrii vor statua în termen de 3 luni calculate cu începere din ziua de azi data semnării prezentului act și vor pronunța sentința aducând-o la cunoștința părților interesate înlăuntrul aceluiași termen.

Art. 4. Nici părțile și nici arbitrii nu au obligația să respecte în cadrul procedurii, termenele și formele procedurale impuse pentru justiția statală.

Art. 5. Arbitrii statuează cu majoritate de voturi, iar dacă realizarea unei majorități nu este posibilă, votul supraarbitrului are caracter decisiv.

Art. 6. Părțile declară că renunță la căile de atac, la care pot renunța.Art. 7. Arbitrii vor statua și cu privire la obligația de suportare a cheltuielilor de

arbitrare, inclusiv onorariile arbitrilor, stabilind în sarcina cui este această obligație.Art. 8. Părțile își asumă obligația de a executa voluntar de îndată ce sentința ce va fi

pronunțată de instanța arbitrală.Cluj-Napoca 5 decembrie 1993Citit și aprobat, Citit și aprobatA.C. T.V. A.M. M.B. S.B.

…………………………………………………………………………………………………………….

5.7. Arbitrajul comercial internațional în România5.7.1. Principalele reglementări legale incidente. Legislația României conține mai

multe dispoziții normative în materia arbitrajului. Unele dintre acestea sunt cuprinse în Cartea IV-a din Codul de procedură civilă, modificat prin Legea nr. 59 din 26 iulie 1993. Ele se completează cu normele legale din Decretul-lege nr. 139 din 12 mai 1990 privind camerele de comerț și industrie, precum și cu Normele cuprinse în Regulamentul și Normele de procedură ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional din București (C.A.B.), care funcționează ca instituție de arbitraj permanent pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. De asemenea prezintă o oarecare importanță în acest domeniu și reglementările adoptate în 1993, ale comisiilor de arbitraj de pe lângă camerele de comerț și industrie din capitalele de județ1.

Dreptul comun în materia arbitrajului comercial internațional îl formează normele ce reglementează arbitrajul comercial intern. Reglementările legale ce vizează nemijlocit arbitrajul comercial internațional – destul de puține la număr – se analizează ca dispoziții normative cu caracter special. Dar, după cum s-a remarcat în doctrină2 aceste norme subînțeleg necesarmente sistemul dreptului comun, în măsura în care le este compatibil. De aici consecința că fizionomia juridică a arbitrajului comercial internațional din România poate fi corect conturată numai prin coroborarea normelor speciale care îl vizează cu acelea care formează dreptul comun în domeniul arbitrajului.

Pentru raporturile de comerț internațional prezintă interes deosebit și Legea nr. 105 din 1 octombrie 1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat. Unele din dispozițiile acestei legi au anumite contingențe (fie ele chiar indirecte) cu activitatea arbitrajului.

Există de asemenea câteva convenții internaționale la care România este parte și prin care se stabilesc norme de drept uniform în materia arbitrajului comercial internațional. Acele norme primesc incidență și în ce privește activitatea arbitrajului comercial 1 A se vedea în acest sens, I. Băcanu, Renașterea arbitrajului ad-hoc, în revista Dreptul nr. 9/1991, p. 17-33.2 V. Babiuc și O. Căpățână, Situația actuală a arbitrajului comercial internațional în România, în R.D.C. nr. 6/1993, p. 6.

26

internațional din România. Dintre ele menționăm ca fiind mai importante: Convenția europeană asupra arbitrajului comercial internațional adoptată la 21 aprilie 1961 la Geneva1; Convenția de la New York din 10 iunie 1958 pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine2; Convenția de la Washington din 18 martie 1965 pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și persoane ale altor state3.

5.7.2. Arbitrajul comercial internațional în concepția legiuitorului român. Potrivit art. 369 Cod procedură civilă „… un litigiu arbitral care se desfășoară în România este socotit internațional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate”.

În armonie cu această prevedere legală – căreia îi atribuim valoare de dispoziție normativă cu caracter de principiu – art. 3 pct. 2 din Regulile de procedură ale Comisiilor de arbitraj teritoriale statuează că litigiul este internațional când decurge dintr-un contract de comerț exterior.

Comparând cele două texte evocate constatăm că acesta din urmă – deși finalmente reprezintă o concretizare a tezei de principiu consacrată prin cel dintâi – restrânge arealul litigiilor internaționale de natură patrimonială la cele izvorâte din contractele de comerț internațional. Or, este de observat că într-o atare optică rămân în exteriorul acestui areal, după părerea noastră nejustificat, litigiile generate de fapte conexe contractelor de comerț internațional, ca și cele izvorâte din alte operații comerciale decât contractele.

Mult mai concordante cu realitățile juridice din domeniul comerțului internațional sunt prevederile art. 2 din Regulile de procedură ale Curții de Arbitraj Internațional București conform cărora au caracter internațional „… litigiile patrimoniale născute din raporturile de comerț exterior sau din alte asemenea raporturi, dacă una dintre părți sau ambele părți sunt străine”.

Caracterul internațional al litigiului conferă implicit caracter internațional arbitrajului investit cu soluționarea lui prin convenția de arbitraj.

În concepția legiuitorului român arbitrajul comercial internațional are vocație de a soluționa prin excelență litigii comerciale, adică litigiile ce izvorăsc din raporturi juridice comerciale. În acest sens art. 3 pct. 1 din Regulile de procedură ale Comisiilor de arbitraj teritorial precizează că este comercial orice litigiu care izvorăște dintr-un contract comercial, inclusiv litigiile privind validitatea, interpretarea, executarea sau desființarea contractului precum și acelea ce derivă din alte raporturi juridice în legătură cu comerțul.

După cum s-a remarcat în doctrina juridică4 aceste precizări „… se încadrează în domeniul ratione materiae pe care într-o formulare mai generală art. 340 (C.proc.civ. – n.n.) îl rezervă arbitrajului…” statuând că jurisdicția arbitrală este competentă să soluționeze „… litigii patrimoniale… în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție„. De aici concluzia că în prezent toate litigiile comerciale (interne sau internaționale) fiind susceptibile de a forma obiect de tranzacție au vocația de a fi soluționate de un tribunal arbitral.

Conform dreptului comun părțile litigante au libertatea unei opțiuni între arbitrajul instituțional și arbitrajul ocazional sau ad-hoc. Art. 341 C.proc.civ. dispune că indiferent de opțiunea manifestată de părți, arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției

1 Ratificată prin Decretul nr. 281 din 25 iunie 1963.2 Ratificată prin Decretul nr. 186 din 24 iunie 1961.3 Ratificată prin Decretul nr. 62 din 7 iunie 1975.4 V. Babiuc și O. Căpățână, op. cit., p. 6.

27

arbitrale. Sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri și a dispozițiilor imperative prevăzute de lege, părțile pot stabili prin convenție de arbitraj sau prin act scris ulterior încheiat, fie direct, fie prin referire la o anumită reglementare având ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, repartizarea între părți a cheltuielilor arbitrale, conținutul și forma hotărârii arbitrale, precum și orice alte reguli interesând desfășurarea procedurii arbitrale. În cazul în care părțile nu stabilesc prin convenția de arbitraj asemenea norme, tribunalul arbitral poate reglementa procedura de urmat în felul în care o consideră mai potrivită. Dacă nici tribunalul arbitral nu a stabilit aceste norme urmează să primească aplicare reglementările Codului de procedură civilă în materie.

Conform art. 3411 C.proc.civ. părțile pot conveni ca arbitrajul să fie organizat de o instituție permanentă de arbitraj sau de o terță persoană.

După cum s-a remarcat în doctrina juridică1 în stadiul actual al legislației noastre orice diferend de natură comercială, fie intern, fie internațional, poate forma obiect de tranzacție și, ca atare poate fi rezolvat de către un tribunal arbitral.

În cadrul arbitrajului ad-hoc, atunci când primesc aplicare dispozițiile subsidiare interpretative de voință ale Codului de procedură civilă – și acesta are loc dacă nici părțile prin convenția de arbitraj și nici tribunalul arbitral nu reglementează procedura de soluționare a litigiului – funcția de appointing authority revine instanțelor judecătorești cu condiția ca părțile să nu fi optat pentru o altă autoritate de nominare. De regulă este competentă să exercite o atare funcție instanța ce avea competența de soluționare a litigiului în fond în absența unei convenții de arbitraj, adică, după caz, judecătoria pentru litigii în valoare de până la zece milioane lei inclusiv sau tribunalul județean, pentru litigii cu valoare mai mare de zece milioane lei.

Dacă perfectarea convenției de arbitraj de către părți s-a făcut în cursul judecării diferendului lor la o instanță judecătorească, exercitarea funcției de appointing authority este de atribuția acelei instanțe.

În cadrul arbitrajului internațional din România, exercitarea funcției de autoritate de nominare se realizează prin structuri permanente, prestabilite. Astfel, potrivit art. 8 di Regulile de procedură ale Curții de arbitraj Comercial Internațional București, în cazul acestei instanțe, aceste atribuții revin președintelui Curții, iar conform art. 6 pct. 3 din Regulamentul de organizare a comisiilor teritoriale, respectivele atribuții țin de competența președinților acelor comisii. Textele menționate reconfirmă odată mai mult, soluția legislativă consacrată prin dispozițiile art. 3531 C.proc.civ. în armonia cu care arbitrajul organizat de o instituție permanentă se caracterizează și prin faptul că toate atribuțiile ce revin instanțelor judecătorești pe baza dispozițiilor legale privitoare la constituirea tribunalului arbitral se exercită de acea instituție conform regulamentului propriu, afară numai dacă acel regulament prevede altfel. Rămân însă de competența exclusivă a instanțelor judecătorești măsurile de executare, ca și orice alte măsuri de constrângere judiciară, deoarece structurile arbitrale cu caracter permanent menționate și tribunalul arbitral însuși nu au puterea de a decide asemenea măsuri.

Localizarea arbitrajului reprezintă de asemenea o facultate a părților. Este ceea ce rezultă din cuprinsul art. 3691 C.proc.civ. care dispune că prin convenția referitoare la un arbitraj internațional, părțile pot decide ca acesta (adică arbitrajul) să se înfăptuiască în 1 V. Babiuc și O. Căpățână, op. cit., p. 7.

28

România sau într-o altă țară. În cazul în care părțile au localizat arbitrajul în România și au convenit ca acesta să fie pus în operă de o instituție permanentă de arbitraj conform art. 12 din Regulamentul comisiilor teritoriale de arbitraj, ele (adică părțile) sunt obligate să țină seama de delimitarea în teritoriu instituită de acest text1.

Conform art. 340 C.proc.civ. arbitrajul va fi valabil investit cu soluționarea unui anumit litigiu, numai dacă partea interesată să se realizeze această investire are deplină capacitate de exercitare a drepturilor. Această condiție vizează în egală măsură persoanele fizice, ca și persoanele juridice.

Dar art. 340 C.proc.civ. instituie o regulă cu valoare relativă. Astfel în armonie cu dispozițiile art. 51 din Legea nr. 15/1990 pentru reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, „litigiile de orice fel în care sunt implicate regii autonome sau societăți comerciale cu capital de stat sunt de competența instanțelor judecătorești”. Ce-i drept textul admite că „pentru soluționarea litigiilor dintre ele, regiile autonome și societățile comerciale pot apela și la arbitraj”. Prin consecință orice litigiu în care numai una dintre părți este o regie autonomă sau o societate comercială cu capital integral de stat, iar cealaltă parte este un alt subiect de drept (ca de pildă, societate comercială cu capital privat sau cu capital mixt, ori persoană fizică etc.) rămâne de competența exclusivă a instanțelor judecătorești. Această constatare se desprinde printr-o interpretare strict literală a textului, care însă ni se pare că nu corespunde cerințelor actuale ale vieții de relație, deoarece prin restrângerea dreptului de a opta în favoarea jurisdicției arbitrale, pentru o foarte importantă și numeroasă categorie de agenți economici se creează inutil o discriminare lipsită de rațiuni practice și în orice caz neconcordantă cu specificul relațiilor economice și juridice ale economiei de piață. De altfel, restricția menționată nu se armonizează nici cu prevederile reglementărilor internaționale în materie de arbitraj, sens în care pot fi invocate prevederile Convenției europene asupra arbitrajului comercial internațional adoptată la Geneva în 1961. În baza acestor prevederi, anume art. I pct. 1 și art. II pct. 12, considerăm că menționata restricție instituită prin art. 51 din Legea nr. 15/1990 devine inoperantă în litigiile de comerț internațional. Ni se pare firesc să fie așa deoarece potrivit art. 11 pct. 2 din Constituția României tratatele ratificate de Parlament potrivit Legii – și Convenția de la Geneva la care ne-am referit constituie un asemenea tratat – fac parte din dreptul intern. Reglementările lor au însă totdeauna caracterul de lege specială comparativ cu reglementările din dreptul național și de aceea dobândesc prioritate în aplicare față de acestea din urmă. Așa fiind urmează să conchidem că în raporturile de comerț internațional regiile autonome și societățile comerciale cu capital integral de stat, aidoma celorlalți participanți la asemenea raporturi juridice, au dreptul să încheie convenții de arbitraj. Ele beneficiază deci în acest domeniu de prevederile art. 340 C.proc.civ. căci li se recunoaște capacitatea juridică de a încheia asemenea convenții. Este ceea ce de altfel rezultă și din conținutul art. 15 pct. 1 din Regulile de procedură ale arbitrajelor teritoriale.

Art. 158 din Legea nr. 105/1992 dispune că fiecare parte din proces, inclusiv din litigiul arbitral, are o capacitate procesuală ce se supune incidenței legii naționale a

1 În acest sent textul menționat dispune că o comisie de arbitraj organizată la nivelul județului sau al municipiului București poate organiza un arbitraj ad-hoc numai când competența de a interveni, potrivit legii, în procedura de arbitraj revine instanței judecătorești în circumscripția căreia se află sediul Camerei de comerț și industrie ori altei instanțe din raza județului său.2 Conform art. I pct. 1 din Convenția de la Geneva din 1961 orice persoană juridică de drept privat are posibilitatea, ca în litigiile de comerț internațional, să încheie convenții de arbitraj. Or, în această grupă de subiecți de drept se includ și societățile comerciale cu capital integral de stat. Pe de altă parte prin art. II pct.1 din aceeași convenție internațională sunt abilitate să încheie în mod valabil, în condițiile arătate, o convenție de arbitraj. Regiile autonome fac parte din această grupă de subiecți de drept.

29

subiectului de drept respectiv, iar art. 40 din aceeași lege (adică Legea nr. 105/1992) precizează că persoana juridică are naționalitatea statului pe al cărui teritoriu și-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social.

5.7.3. Procedura arbitrală în litigiul de comerț internațional. Este totalitatea regulilor pe baza cărora arbitrajul de comerț internațional își desfășoară activitatea de soluționare a litigiului cu care a fost investit într-un atare scop. Se caracterizează printr-o mare suplețe, concretizată printre altele în prerogativa părților de a stabili ele însele (în anumite limite) regulile procedurale, prerogativă a cărei întindere diferă după cum este vorba de un arbitraj ad-hoc, ea având o singură limită și anume ordinea publică, ce subsumează în conținutul ei respectul drepturilor apărării, garantate prin controlul eficient din partea jurisdicțiilor ordinare, care sunt chemate să intervină pe terenul sentințelor arbitrale. Situația este însă diferită în cazul arbitrajului instituționalizat: acesta se desfășoară într-un cadru prestabilit, iar faptul că părțile au acceptat competența instituției respective implică și achiesarea la procedura prestabilită de acea instituție prin regulamentul său de funcționare, de regulă însă, și într-o atare situație li se lasă părților posibilitatea de a deroga de la unele dispoziții ale regulamentului.

Procedura de arbitraj prezintă un specific aparte, în cazul arbitrajului în echitate (ex aequo et bono) : într-o atare ipoteză arbitrii au libertatea de a statua după o procedură care să evite rigiditatea formelor, a termenelor de prescripție etc.; ei au facultatea să decidă măsurile necesare pentru evitarea oricăror manevre dilatorii ale părților și de a asigura astfel celeritatea soluționării litigiilor. Specificul procedurii de arbitraj este un reflex al specificului litigiului arbitral, concretizat în faptul că părțile litigante nu se situează pe poziții de adversari ireductibili și implacabili, ele având interesul și fiind îndemnate de arbitrii să-și continue relațiile lor de afaceri, să ajungă cât mai rapid la o soluție tranzacțională. În mod frecvent părțile se pun de acord asupra unei tranzacții, fie că aceasta se realizează direct între ele, fie că ea se încheie cu o așa-numită „sentință prin acordul părților”. Suplețea procedurii de arbitraj se explică și prin natura contractuală a arbitrajului, puterile arbitrilor avându-și sorgintea într-o convenție a părților și fiind limitate în temeiul convenției respective.

Desfășurarea procedurii de arbitraj în bune condiții este ferm garantată prin accentul care se pune pe respectarea riguroasă a drepturilor apărării, parte integrantă a ordinii publice internaționale. Sancțiunea nerespectării dreptului la apărare aparține domeniului recunoașterii și executării sentințelor arbitrale, fiind exercitată de către jurisdicțiile ordinare în cadrul procedurii de exequatur.

Procedura de arbitraj asigură dezbaterilor un caracter confidențial. Chiar dacă se publică uneori sentințele, publicarea lor se face de așa manieră încât să nu se știe numele sau denumirea părților. În cadrul procedurii de arbitraj se permite utilizarea limbilor străine; părțile au libertatea să convină într-un atare sens, iar dacă ele nu s-au putut pune de acord în această privință se utilizează limba în care a fost redactat contractul, prezumându-se că litiganții prin însăși încheierea contractului în limba respectivă, au decis ca ea să fie limba în care să se desfășoare procedura de soluționare a litigiului ivit cu referire la acel contract. În toate cazurile însă vor fi luate măsuri de natură să împiedice dezavantajarea vreunei părți ori utilizarea unei anumite limbi în desfășurarea dezbaterilor.

Convenția europeană asupra arbitrajului comercial internațional, adoptată la Geneva în 1961, recomandă părților să insereze în convenția lor de arbitraj cel puțin indicarea locului unde urmează să se țină arbitrajul, precum și modul de arbitrare (arbitraj ad-hoc sau arbitraj

30

instituționalizat). Această convenție consacră principiul libertății părților, stabilind că acestea sunt libere să adopte una din următoarele soluții:

a) să supună litigiul lor unei instituții permanente de arbitraj, caz în care regulamentul acestei instituții va primi aplicare obligatorie, guvernând procedura de arbitraj;

b) să supună litigiul dintre ele unui arbitraj ad-hoc, ipoteză în care li se recunoaște facultatea de a desemna arbitrii, de a fixa locul arbitrajului și de a stabili regulile de procedură. Principiul libertății părților nu are însă valoare absolută; el este compatibil cu intervenția unei autorități exterioare, în anumite cazuri. Asemenea cazuri sunt: ipoteza în care părțile au înțeles să supună soluționarea litigiului lor unei instituții permanente de arbitraj, fără să fi desemnat această instituție și fără să se fi pus de acord asupra desemnării ei; cazul când părțile nu s-au putut pune de acord nici măcar asupra modului de arbitraj (instituțional sau ad-hoc); dacă părțile au convenit să supună litigiul lor unui arbitraj ad-hoc, dar nu au indicat măsurile necesare pentru organizarea acestuia (numele arbitrilor sau modul lor de numire, fixarea locului arbitrajului), ori dacă aceste măsuri sunt incomplete sau insuficiente. Intervenția unei autorități exterioare (spre exemplu, președintele camerei de comerț din țara pârâtului) se produce la cererea uneia dintre părți (reclamantul sau pârâtul, acesta din urmă având un atare drept numai dacă a introdus o cerere reconvențională), ori chiar la cererea arbitrilor, atunci când ei nu se pot pune de acord în probleme ca: sediul arbitrajului, desemnarea unui arbitru (dacă tribunalul arbitral este incomplet) etc. Arbitrii pot statua ex aequo et bono, dacă părțile au convenit într-un atare sens și dacă legea care cârmuiește arbitrajul permite aceasta. În cazul arbitrajului în echitate, procedura de arbitraj este aleasă de părți; ele fie direct (prin actul de compromis sau prin clauza compromisorie), fie indirect (prin referirea la regulamentul unei instituții de arbitraj), stabilesc regulile procedurale ce vor primi aplicare pe întreg parcursul derulării activității arbitrale. Această prerogativă ține de esența arbitrajului în echitate, în care totul se fundează pe încredere reciprocă și pe convingerea că opțiunile părților referitoare la modul de soluționare a litigiului lor vor fi respectate. În cadrul unui asemenea arbitraj, părțile având libertatea să aleagă procedura, au implicit posibilitatea de a aplica reguli procedurale reglementate de un anumit sistem de drept, sau chiar procedura la care ar fi obligat un arbitru, în cazul unui arbitraj de drept strict. Larga autonomie procedurală de care se bucură arbitrajul în echitate este limitată de două principii procedurale general admise, și anume: respectul dreptului la apărare și ordinea publică internațională.

Potrivit art. 3532 C.proc.civ. „tribunalul arbitral se consideră constituit pe data ultimei acceptări a însărcinării de arbitru, de supra arbitru sau, după caz, de arbitru unic”. Se consideră ca dată a acceptării, ziua în care a fost expediată prin poștă comunicarea acceptării însărcinării de arbitru.

Procedura de arbitrare în litigiul de comerț internațional se desfășoară, ca regulă generală, conform cu reglementările de drept comun. Din economia art. 355-358 13

C.proc.civ. rezultă că aceste reglementări stabilesc conținutul cererii de arbitrare, conținutul întâmpinării prin care pârâtul își formulează apărările vizavi de pretențiile exprimate de reclamant prin această cerere, modul de comunicare a înscrisurilor, dreptul părților de a participa la dezbaterea litigiului (personal sau prin reprezentant) și de a fi asistate de orice persoane, administrarea probelor și regimul măsurilor asiguratorii.

Reținem o caracteristică a procedurii de arbitrare în litigiul de comerț internațional dublarea unor termene procedurale comparativ cu durata stabilită pentru termenele de drept comun. Așa bunăoară, conform art. 3583 și 3693 C.proc.civ., intervalul de timp dintre data

31

primirii citației și termenul de dezbatere trebuie să fie de cel puțin 30 de zile, spre deosebire de termenul prevăzut pentru litigiul intern care este de 15 zile.

Art. 3694 din Codul de procedură civilă dispune că dezbaterea litigiului de comerț internațional în fața tribunalului arbitral se face în limba stabilită prin convenția arbitrală sau, dacă prin această convenție nu s-a prevăzut nimic într-un atare sens, ori nu a intervenit o înțelegere ulterioară, în limba contractului, în limba contractului din care s-a născut acel litigiu ori într-o limbă de circulație internațională stabilită de tribunalul arbitral. În cazul în care una din părți nu cunoaște limba în care se desfășoară dezbaterea, la cererea și pe cheltuiala ei, tribunalul arbitral îi asigură serviciile unui traducător. Părțile au libertatea să participe la dezbateri fiecare cu traducătorul ei.

Părțile litigante pot stabili prin convenția de arbitraj termenul limită până la care tribunalul arbitral va pronunța hotărârea sa în litigiul lor. Art. 3533 C.proc.civ. precizează că în cazul în care părțile nu au stabilit un termen, tribunalul arbitral trebuie să pronunțe hotărârea în cel mult cinci luni de la data constituirii sale. Art. 74 din Regulile de procedură arbitrală aprobate de Colegiul Camerei de Comerț și Industrie Arad fixează ca termen limită pentru pronunțarea hotărârii arbitrale 9 luni de la data constituirii tribunalului arbitral.

Termenul în discuție se suspendă pe timpul judecării unei cereri de recuzare sau a oricărei alte cereri incidente (cum ar fi o cerere de executare a unor măsuri asiguratorii etc.) în ipoteza în care asemenea cereri au fost adresate instanței judecătorești competente. Părțile au facultatea să decidă prelungirea termenului de arbitrare. O asemenea decizie, luată de comun acord, trebuie consemnată printr-un înscris.

Totodată, pentru motive temeinice, chiar tribunalul arbitral poate dispune din oficiu, prelungirea termenului prestabilit de părți, dar o atare prelungire nu poate fi mai mare de două luni.

Termenul stabilit pentru desfășurarea procedurii arbitrale se prelungește, în anumite situații, de plin drept. Așa este bunăoară ipoteza în care una dintre părți încetează din viață în perioada de desfășurare a respectivei proceduri. Tot astfel se întâmplă și în ipoteza prevăzută de art. 3603 C.proc.civ.1. În toate cazurile când prelungirea termenului menționat operează de plin drept ea nu poate avea o durată mai mare de două luni (art. 3533 C.proc.civ.).

Expirarea termenului de arbitrare nu constituie prin ea însăși un motiv de caducitate a arbitrajului. Face excepția situația când una din părți a notificat celeilalte și tribunalului arbitral până la primul termen de înfățișare că înțelege să invoce caducitatea.

Procedura arbitrală este astfel reglementată în legislația României încât pe întreg parcursul desfășurării ei să se asigure părților, sub sancțiunea nulității hotărârii arbitrale, egalitatea de tratament, respectarea dreptului de apărare și contradictorialitatea dezbaterilor.

Înscrisurile litigiului se comunică între sau către părți prin scrisoare recomandată cu recipisă de predare sau cu confirmare de primire. Tot astfel, se comunică și citațiile, hotărârile arbitrale și încheierile de ședință. Legea admite ca informațiile și înștiințările să se facă valabil și prin telegramă, telex, fax sau orice alt mijloc de comunicare care permite stabilirea probei comunicării și a textului transmis (art. 3581 C.proc.civ.).

Înscrisurile pot fi înmânate și personal părții, sub semnătură. Indiferent în ce formă se face comunicarea actelor de procedură, dovezile de comunicare se depun la dosar.

1 Conform art. 3603 C.proc.civ. „când tribunalul arbitral este compus dintr-un număr cu șoț de arbitri și aceștia nu se înțeleg asupra soluției, se va proceda la numirea unui supraarbitru conform înțelegerii dintre părți sau, în lipsă, conform art. 351. Supraarbitrul numit se va uni cu una dintre soluții, o va putea modifica sau va putea pronunța o altă soluție, dar numai după ascultarea părților și a celorlalți arbitrii.

32

Conform art. 3582 C.proc.civ. tribunalul arbitral verifică, deîndată ce termenul pentru depunerea întâmpinării a expirat, stadiul pregătirii litigiului pentru dezbatere, și ori de câte ori consideră că este necesar va dispune măsurile corespunzătoare pentru completarea dosarului. După efectuarea acestei verificări și atunci când este cazul, după completarea dosarului, tribunalul arbitral fixează termen de dezbatere a litigiului și dispune citarea părților.

La dezbateri, părțile pot participa fie personal, fie prin reprezentanți; ele pot fi asistate de orice persoană. Neprezentarea părții legal citate nu împiedică dezbaterea litigiului, cu excepția cazului în care partea lipsă va cere, cel mai târziu până în preziua dezbaterii, amânarea soluționării litigiului pentru motive temeinice. O asemenea cerere trebuie adusă la cunoștința arbitrilor și a celeilalte părți. Amânarea se poate acorda o singură dată.

Conform art. 3586 C.proc.civ. prezența părții la judecarea litigiului nu este strict necesară. Oricare dintre împricinați poate cere ca soluționarea litigiului să se facă în lipsa ei pe baza pieselor existente la dosar.

Tribunalul arbitral va soluționa litigiul chiar dacă una dintre părți, deși ambele acestea au fost legal citate, nu se prezintă la termenul stabilit. Excepție face cazul când părțile sau una dintre ele au cerut amânarea soluționării litigiului pentru motive temeinice. Într-o atare ipoteză tribunalul arbitral va da curs cererii respective fixând un nou termen de judecată. De asemenea, chiar în lipsa unei cereri de amânare tribunalul poate hotărî, dacă părțile sunt lipsă, amânarea soluționării litigiului în cazul în care apreciază că prezența acestora este necesară pentru o corectă rezolvare a diferendului dintre ele. Ca urmare, tribunalul arbitral, va fixa un nou termen dispunând o nouă citare a părților (art. 3587 C.proc.civ.).

Pe parcursul desfășurării procedurii arbitrale, tribunalul arbitral poate încuviința măsuri asiguratorii, măsuri vremelnice și constatarea anumitor împrejurări de fapt. În cazul în care una din părți se împotrivește la executarea acestor măsuri, ele vor fi aduse la îndeplinire în baza unei dispoziții dată de instanța judecătorească. De altfel, potrivit art. 3588

C.proc.civ. oricare dintre părți se poate adresa direct instanței de judecată – fie înaintea începerii procedurii de arbitraj, fie în timpul desfășurării acesteia – solicitând printr-o cerere scrisă luarea unor măsuri asiguratorii, a unor măsuri vremelnice sau constatarea anumitor împrejurări de fapt cu referire la obiectul litigiului.

Tribunalul arbitral poate cere părților explicații scrise în legătură cu obiectul litigiului și cu faptele conexe acestuia, având libertatea să dispună administrarea oricăror probe admise de lege. Administrarea probelor (propuse de părți sau ordonate din oficiu) se face în ședința tribunalului arbitral; ascultarea martorilor și a experților se face fără prestare de jurământ.

Arbitrii apreciază probele în armonie cu intima lor convingere.Excepțiile privind existența și validitatea convenției de arbitraj, constituirea

tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor și desfășurarea procedurii până la primul termen de înfățișare, trebuie ridicate, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la acest termen, dacă nu a fost stabilit un termen mai scurt. De asemenea, oricare cereri a părților și orice înscrisuri trebuie depuse cel mai târziu tot până la primul termen de înfățișare. În cursul arbitrajului nu vor putea fi invocate probele care n-au fost propuse până la primul termen de înfățișare. Excepție fac doar situațiile când:

a) necesitatea probei rezultă din desfășurarea dezbaterilor și,b) administrarea probei nu pricinuiește amânarea soluționării litigiului.

33

Potrivit art. 35813 C.proc.civ. dezbaterile arbitrale se consemnează în încheierea de ședință. De asemenea în această încheiere se consemnează și se motivează și toate dispozițiile date de tribunalul arbitral.

Părțile au dreptul să ia cunoștință despre conținutul încheierilor și al actelor existente la dosar.

În cazul unor erori sau omisiuni existente în încheierea de ședință, tribunalul arbitral poate proceda, fie ca cererea unei din părți, fie din oficiu, la corectarea, respectiv la completarea acesteia dând o altă încheiere.

5.7.4. Cererea de arbitrare. Constituie mijlocul legal prin care o parte într-un contract comercial internațional solicită arbitrajului protejarea dreptului și intereselor sale legitime, nesocotite de către partenerul contractual.

Introducerea cererii de arbitrare operează declanșarea procedurii arbitrale. O asemenea cerere trebuie redactată în scris de către reclamant și va cuprinde:

a) numele, domiciliul sau reședința părților, ori pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz numărul de înmatriculare la Registrul comerțului, numărul de telefon, contul bancar;

b) numele și calitatea celui care angajează sau reprezintă partea în litigiu, anexându-se dovada calității;

c) menționarea convenției arbitrale, anexându-se copie de pe contractul în care este inserată, iar dacă s-a încheiat un compromis, copie de pe acesta;

d) obiectul și valoarea cererii, precum și calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori;

e) motivele de fapt și de drept, precum și probele pe care se întemeiază cererea;f) numele și domiciliul membrilor tribunalului arbitral;g) semnătura părții.Reclamantul va comunica pârâtului, precum și fiecărui arbitru, copie de pe cererea de

arbitrare și de pe înscrisurile anexate.Cât privește valoarea obiectului litigiului, stabilirea acesteia se face după cum

urmează:- în cazul în care se formulează pretenții bănești, valoarea obiectului este egală cu

suma pretinsă de reclamant; - când se reclamă valoarea unor bunuri se ia în considerare valoarea bunurilor

respective din momentul introducerii cererii;- în cazul cererilor în contestare se are în vedere valoarea obiectului raportului juridic

din momentul introducerii cererii;- în fine, atunci când cererea are ca obiect o obligație de a face sau de a nu face,

contează valoarea indicată de reclamant.În cererile cu mai multe capete, valoarea fiecărui capăt trebuie să fie stabilită în mod

separat; valoarea obiectului cererii se va stabili la suma totală a capetelor de cerere.Dacă reclamantul omite să stabilească valoarea obiectului cererii sau stabilește inexact

această valoare, Curtea de arbitraj din oficiu sau la cererea pârâtului, stabilește această valoare pe baza datelor privitoare la obiectul cererii.

Precizarea valorii obiectului cererii de arbitrare este necesară în vederea stabilirii taxelor de arbitraj. Cererea se consideră introdusă pe data înregistrării acesteia la Curtea de arbitraj; în cazul expedierii ei prin poștă este luată în considerare ca dată a înregistrării, data prevăzută în ștampila oficiului poștal de expediere.

34

Cererea de arbitrare se însoțește de toate înscrisurile invocate de reclamant în sprijinul pretențiilor formulate. Ea se redactează în limba română sau în limba contractului dintre părți ori în limba în care acestea au purtat corespondența. Înscrisurile însoțitoare ale cererii se depun în original sau în copii certificate de către parte.

În cazul în care cererea este redactată într-o limbă străină, Curtea de arbitraj poate obliga pe reclamant – din oficiu sau la cererea pârâtului – să prezinte o traducere a acesteia și a înscrisurilor însoțitoare, în limba română, sau dacă interesele examinării litigiului o cer, într-o altă limbă.

Cererea de arbitrare poate fi însoțită și de probe de marfă, eșantioane etc. Într-o atare ipoteză, asemenea probe se vor depune într-un singur exemplar, făcându-se despre aceasta mențiune în cerere. Asistentul arbitral va întocmi un proces-verbal de luare în custodie, care va cuprinde descrierea amănunțită a obiectelor depuse.

Conform art. 21 din Regulile de procedură ale Curții de arbitraj comercial internațional București în cazul în care cererea nu conține toate elementele menționate asistentul arbitral îl invită pe reclamant să o completeze fără întârziere în mod corespunzător. Dacă deficiențele de conținut ale cererii privesc datele de identitate ale părților, obiectul pricinii sau semnătura reclamantului, completarea conținutului acesteia (adică a cererii) se va face în cel mult două luni de la data primirii invitației. În cazul când reclamantul operează remedierile cerute de asistentul arbitral în termenul arătat, cererea se consideră introdusă pe data înregistrării sale inițiale.

Până la refacerea cererii, litigiul rămâne în nelucrare. Atunci când reclamantul nu se conformează invitației asistentului arbitral de a remedia deficiențele cererii de arbitrare, sau stăruie ca aceasta să fie judecată în forma în care a fost inițial redactată, tribunalul arbitral va închide procedura arbitrală pronunțând o sentință sau, după caz, o încheiere1.

5.7.5. Întâmpinarea. Este mijlocul procedural grație căruia pârâtul poate mai înainte de dezbaterea orală a litigiului să-și prezinte în scris apărările sale privind pretențiile reclamantului și totodată să indice probele pe care se sprijină acele apărări.

Primind cererea de arbitrare cu înscrisurile anexe procurate de reclamant, asistentul arbitral înștiințează pe pârât invitându-l să depună întâmpinare, în termen de 30 zile de la primirea cererii de arbitrare. La cererea pârâtului acest termen poate fi prelungit.

Întâmpinarea va cuprinde toate excepțiile pe care pârâtul înțelege să le invoce împotriva cererii depuse de reclamant. Totodată, din cuprinsul ei trebuie să rezulte răspunsul în fapt și în drept la această cerere, precum și probele propuse în apărare. De asemenea, întâmpinarea trebuie să cuprindă mențiuni similare cu acelea care se cer pentru cererea introductivă.

Prin întâmpinare pârâtul va comunica numele arbitrului ales (și eventual al unui supleant), ori va declara că înțelege ca acesta (adică arbitrul) să fie desemnat de președintele Curții de arbitraj. Este îngăduit ca pârâtul să facă o asemenea comunicare și printr-o înștiințare separată.

Atunci când prin cererea de arbitrare reclamantul propune un arbitru unic, pârâtul trebuie să se pronunțe, prin întâmpinare, și cu privire la persoana acestuia. În cazul în care

1 Conform art. 45 din Regulile de procedură menționate, tribunalul arbitral finalizează procedura arbitrală prin pronunțarea unei încheieri în următoarele cazuri: dacă reclamantul renunță la cererea sa; când se ia act că părțile s-au împăcat, ca și în cazul în care datorită inactivității reclamantului litigiul rămâne în nelucrare mai mult de șase luni sau în cazul în care lipsesc condițiile pentru examinarea și soluționarea litigiului în fond.

35

pârâtul nici prin întâmpinare, nici printr-o înștiințare ulterioară nu va comunica numele arbitrului ales, președintele Curții de arbitraj va proceda la desemnarea acestuia din oficiu.

Potrivit art. 3561 C.proc.civ., excepțiile și orice alte mijloace de apărare, care nu au fost arătate prin întâmpinare, trebuie ridicate de pârât, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la primul termen de înfățișare.

În cazul în care pârâtul nu depune întâmpinarea în termen de 30 de zile de la comunicarea cererii de arbitrare, iar datorită acestei împrejurări litigiul se amână, el (adică pârâtul) va putea fi obligat la plata cheltuielilor de arbitrare cauzate prin acea amânare.

5.7.6. Cererea reconvențională. Conform art. 357 C.proc.civ. dacă pârâtul are pretenții împotriva reclamantului derivând din același raport juridic, el poate face cerere reconvențională. Așadar, cererea reconvențională se analizează ca fiind o varietate a cererii de arbitrare prin care pârâtul din litigiul arbitral pendent formulează pretenții proprii împotriva reclamantului.1

Din cuprinsul textului menționat rezultă că pretențiile formulate de pârât față de reclamant prin cererea reconvențională trebuie să derive din același raport juridic pe care se sprijină pretențiile reclamantului. Art. 25 din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de arbitraj comercial internațional București nu cere această condiție nici expres, nici implicit2. Suntem în prezența unei inadvertențe a legiuitorului?, sau art. 357 C.proc.civ. astfel cum a fost modificat prin efectul Legii nr. 59/1993 dă expresie unei schimbări de concepție legislativă ce trebuie luată în considerare în interpretarea art. 25 din Regulile de procedură menționate, acest din urmă text fiind anterior legii de modificare.

După părerea noastră ipoteza unei inadvertențe a legiuitorului este exclusă dat fiind că cele două texte legale în discuție aparțin unor reglementări de natură diferită: Codul de procedură civilă este legea generală și formează dreptul comun în materie, Iar Regulile de procedură ale Curții de arbitraj comercial internațional București formează reglementarea specială aplicabilă arbitrajului comercial internațional. Prin consecință cele două reglementări nu se exclud reciproc, ci se completează reciproc, reglementarea specială având prioritate în aplicare în litigiul de comerț internațional.

Pe baza acestei constatări vom spune deci că pretențiile formulate de pârât prin cererea reconvențională nu este neapărat necesară să fie ex pari causa, adică legate de cererea reclamantului, ci ele pot fi și ex dispari causa, adică fără o contingență directă cu obiectul acțiunii introduse de reclamant.

Sub aspect procedural, cererea reconvențională are caracter de cerere incidentă. Ea nu exprimă apărarea pe care și-o face pârâtul față de pretențiile reclamantului și nici nu se înfățișează ca o excepție de procedură, ci constituie mijlocul procedural prin intermediul căruia pârâtul ridică pretenții proprii față de reclamant. Pârâtul devine astfel și el reclamant, iar demersul său procedural întrunește caracteristicile unei adevărate cereri de arbitrare; prin introducerea cererii reconvenționale devine posibilă obligarea reclamantului de către tribunalul arbitral.

Cererea reconvențională apare astfel ca o contra acțiune făcută de pârât împotriva reclamantului. De cele mai multe ori ea are drept scop realizarea unei compensații pe cale arbitrajului și împiedicarea obligării pârâtului în măsura cerută de reclamant.

1 M.N. Costin, op. cit., p. 102.2 Prin alin. 1 din acest text se precizează doar că: „dacă pârâtul are pretenții împotriva reclamantului, el poate face cerere reconvențională”.

36

Uneori prin cererea reconvențională se poate obține anihilarea totală a pretențiilor reclamantului și obligarea lui exclusivă față de pârât, , după cum se poate obține paralizarea completă a acțiunii reclamantului, anulându-se actul juridic pe care el își fundează pretenția.

Fiind o varietate a cererii de arbitrare, cererea reconvențională trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca și aceasta.

Potrivit art. 357 alin. 2 C.proc.civ. cererea reconvențională trebuie introdusă în cadrul termenului fixat de lege pentru depunerea întâmpinării sau cel mai târziu până la primul termen de înfățișare. În schimb, art. 25 din Regulile de procedură ale Curții de arbitraj comercial internațional București stabilește că cererea reconvențională poate fi introdusă până la deschiderea dezbaterilor asupra cererii principale.

Pentru identitate de rațiune credem că și aici, la fel ca în ipoteza discutată referitoare la obiectul cererii reconvenționale, primează dispoziția din Regulile de procedură, deoarece acesta se învederează ca o normă specială, aplicabilă în procedura de soluționare a litigiului de comerț internațional, față de regula instituită prin art. 357 alin. 2 C.proc.civ. care constituie reglementarea de drept comun în materie de arbitraj.

5.7.7. Sentința arbitrală. Reprezintă hotărârea prin care tribunalul arbitral se pronunță asupra litigiului cu a cărui soluționare a fost investit.

Sentința arbitrală constituie o sinteză a întregii activități desfășurate de completul de arbitrii (sau după caz de arbitrul unic) și de părți din momentul perfectării convenției de arbitraj (primul act săvârșit în această direcție) și până la îndeplinirea ultimului act de procedură (care este însăși hotărârea dată de arbitrii), reflectând rezultatul procedurii arbitrale în toată complexitatea sa.

Totodată sentința arbitrală reprezintă scopul final al activității arbitrale: convenția de arbitraj urmărește ca finalitate pronunțarea unei sentințe arbitrale susceptibilă de executare în țara unde ar urma să se ceară aducerea la îndeplinire a acesteia în cazul în care ea nu ar fi executată voluntar.

De asemenea, sentința arbitrală reflectă dubla componentă a arbitrajului comercial internațional: contractuală și jurisdicțională; din cuprinsul sentinței arbitrale se pot descifra puterile acordate arbitrilor (care diferă în raport de felul arbitrajului), procedura arbitrală și legea aplicabilă ei, dreptul aplicabil fondului litigiului etc.

Conform art. 40 din Regulile de procedură arbitrală ale Curții de arbitraj comercial internațional București sentința arbitrală se pronunță în cazul în care litigiul se soluționează în fond, precum și atunci când reclamantul renunță la pretențiile sale sau când părțile cer să se pronunțe o sentință care să cuprindă învoiala lor.

Deliberarea și adoptarea sentinței de către tribunalul arbitral au loc în ședință secretă. La deliberare poate fi prezent și asistentul arbitral.

În caz de necesitate deliberarea și pronunțarea sentinței pot fi amânate cu cel mult 30 de zile. Atunci când completul de arbitrii apreciază că sunt necesare concluzii scrise ale părților, acest termen poate fi prelungit cu încă 30 de zile.

În litigiile rezolvate în complet de trei arbitrii, sentința se adoptă cu majoritate de voturi. Votul supraarbitrului are putere juridică egală cu votul fiecăruia dintre ceilalți membrii ai completului de arbitrii, dar el se va exprima după ce vor fi fost exprimate voturile celorlalți arbitrii.

Tribunalul arbitral poate decide redeschiderea dezbaterilor și repunerea litigiului pe rol ori de câte ori în cadrul deliberării, dar mai înainte de pronunțarea sentinței, completul de arbitraj găsește ca necesare noi lămuriri. Repunerea litigiului pe rol comportă dezbateri

37

suplimentare și de aceea se va stabili un nou termen de arbitrare, cu citarea părților. Litigiul nu va fi repus pe rol dacă sunt necesare numai anumite explicații sau lămuriri ale uneia din părți cu referire la înscrisurile sau faptele consemnate în dosar, ce au format obiectul dezbaterilor în contradictoriu.

Deliberarea se finalizează prin întocmirea dispozitivului sentinței arbitrale. Acesta (adică dispozitivul) se citește părților, iar în cazul lipsei lor, li se comunică în scris.

Dispozitivul trebuie senat de toți membrii completului de arbitrii, precum și de asistentul arbitral. Dacă opinia unui arbitru rămâne minoritară, ea va fi trecută în dispozitiv cu motivarea sa proprie; situația este identică și atunci când opinia supraarbitrului este minoritară (opiniile celorlalți doi arbitrii fiind convergente), în sensul că opinia acestuia va fi menționată ca orice opinie separată, iar sentința se va da potrivit opiniei concordate a celor doi arbitrii.

Sentința se pronunță de completul de arbitraj, în numele Curții de arbitraj, fiind considerată ca hotărâre dată de această Curte. În termen de cel mult 30 de zile de la pronunțare sentința trebuie motivată și comunicată în scris părților. Ea (adică sentința) se redactează și se comunică părților în limba română.

Potrivit art. 43 din Regulile de procedură menționare, sentința arbitrală va cuprinde următoarele mențiuni:

a) indicarea Curții de arbitraj, a numărului dosarului și al sentinței, precum și a locului și datei pronunțării ei;

b) numele arbitrilor, supraarbitrului sau, după caz, al arbitrului unic, precum și numele asistentului arbitral;

c) denumirea și sediul sau, după caz, numele părților, domiciliul sau reședința lor, numele reprezentanților părților precum și al celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului;

d) obiectul litigiului și susținerile pe scurt ale părților;e) motivele de fapt și de drept ale sentinței;f) dispozitivul;g) semnăturile membrilor completului de arbitraj, sau, după caz, semnătura arbitrului

unic, precum și aceea a asistentului arbitral. Dacă unul dintre arbitrii este împiedicat să semneze sentința, se va face mențiune despre cauza împiedicării, cu confirmarea sub semnătură, a supraarbitrului sau, după caz, a președintelui Curții de arbitraj.

În cazul în care prin sentința pronunțată, completul de arbitraj a omis să hotărască cu privire la un capăt de cerere, oricare din părți, în termen de 30 de zile de la pronunțarea sentinței poate solicita tribunalului arbitral o sentință de completare, ce se va da cu citarea părților.

Sentința de completare face parte integrantă din sentința completată.Potrivit art. 363 alin. 3 C.proc.civ. hotărârea arbitrală comunicată părților are efectele

unei hotărâri judecătorești definitive. Art. 367 C.proc.civ. precizează că o asemenea hotărâre este obligatorie și se aduce la îndeplinire de bună-voie de către partea împotriva căreia s-a pronunțat; executarea voluntară se va face deîndată, sau în termenul arătat în hotărâre.

Dubla natură a arbitrajului comercial internațional (contractuală și jurisdicțională) imprimă și sentinței arbitrale o dublă natură: pe de o parte aceasta are caracter contractual, iar pe de altă parte are caracter jurisdicțional. Sentința arbitrală este o consecință directă a compromisului încheiat de către părți, prin efectul căreia acestea au încredințat organului arbitral misiunea de a le soluționa litigiul; fiind legată de compromisul încheiat de părți, nu

38

poate exista în afara acestei legături cu compromisul, cu care formează corp comun. Numai compromisul dă existență și substanță sentinței arbitrale; existând prin compromis, sentința are aceeași natură juridică întocmai ca acesta, adică natură contractuală, căci compromisul în esența sa este un contract, o specie de mandat dat de părți arbitrilor. Prin sentința pronunțată, arbitrii, în final execută mandatul primit, sau altfel spus, sentința este dată de către părți prin intermediul arbitrilor (mai ales în cazul arbitrajului în echitate).

Totodată, forța juridică cu care se impune sentința față de părți este superioară forței juridice cu care se impune un contract. Această forță superioară forței contractului este dată sentinței prin efectul legii, ceea ce conferă sentinței un caracter jurisdicțional. Sentința arbitrală este executorie în mod direct, iar această împrejurare nu poate fi explicată prin caracterul ei contractual, ci numai prin caracterul său jurisdicțional. Natura contractuală a sentinței arbitrale explică inadmisibilitatea revizuirii în fond a acesteia, în vreme ce natura ei jurisdicțională explică puterea sa executorie.

Potrivit art. 364 C.proc.civ. sentința arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare, pentru unul din următoarele motive:

- litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului;- tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în

temeiul unei convenții nule sau inoperante;- tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală;- partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a fost

legal îndeplinită;- hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului până la care litigiul trebuia să

fie soluționat;- tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a

pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;- hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul

pronunțării, nu este semnată de arbitri;- dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziții care nu se pot duce la îndeplinire;- hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative

ale legii.Art. 365 C.proc.civ. prevede că are competență de soluționare a acțiunii în anulare

instanța judecătorească imediat superioară celei în raza teritorială a căreia a avut loc arbitrajul.

Termenul pentru introducerea acțiunii în anulare este de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale. Instanța sesizată cu o asemenea cerere are facultatea să suspende, cu sau fără cauțiune, executarea hotărârii arbitrale atacată prin promovarea acțiunii în anulare.

Dacă instanța judecătorească sesizată constată că acțiunea în anulare este întemeiată, va hotărî admiterea ei conformându-se prevederilor art. 366 C.proc.civ. care stabilește următoarele reguli în acest sens:

- dacă litigiul este în stare de judecată, instanța se va pronunța și în fond, în limitele convenției arbitrale;

- dacă este nevoie de probe noi, acestea vor fi administrate în prealabil, iar apoi instanța se va pronunța pe fond.

Hotărârea dată de instanța de judecată fie în sensul admiterii, fie în sensul respingerii acțiunii în anulare, poate fi atacată numai cu recurs.

39

Sentința arbitrală neexecutată voluntar de către partea obligată poate fi pusă în executare pe cale silită. Dacă ea a fost dată pe teritoriul României (sau a fost asimilată acesteia) poate fi investită cu formulă executorie la cererea părții care a câștigat procesul. Art. C.proc.civ. dispune că este competentă să facă investirea cu formulă executorie instanța judecătorească în raza teritorială a căreia s-a desfășurat procedura arbitrală. Această instanță dă o încheiere de investire cu formulă executorie a sentinței arbitrale fără citarea părților. Numai în cazul în care vor exista îndoieli cu privire la regularitatea sentinței arbitrale vor fi citate părțile.

Conform art. 368 C.proc.civ. sentința arbitrală investită cu formula executorie constituie titlu executoriu și se execută pe cale silită aidoma hotărârii judecătorești.

5.7.8. Recunoașterea și executarea silită a sentințelor arbitrale străine. Datorită încrederii pe care părțile o au în arbitrii desemnați de ele și a strădaniei acestora (adică a arbitrilor) de a da o rezolvare cât mai echitabilă litigiului cu soluționarea căruia au fost investiți, sentințele arbitrale străine se execută de regulă voluntar de către cei împotriva cărora s-au pronunțat. Există totuși situații când aceștia nu achiesează de bună-voie la soluția dată de tribunalul arbitral și refuză traducerea ei în realitate. În asemenea cazuri titularii drepturilor consfințite prin sentința arbitrală se pot adresa unei autorități sau unui organ de constrângere competent care să dispună de mijloacele necesare pentru a determina partea care obstrucționează aducerea la îndeplinire a hotărârii date de arbitri, chiar și în străinătate, deci într-o altă țară decât aceea în care tribunalul arbitral a pronunțat sentința.

Dar, executarea unei sentințe arbitrale străine comportă cu necesitate prealabila ei recunoaștere în țara unde urmează a fi executată. În doctrina juridică s-a arătat că prin executarea unei sentințe străine se înțelege realizarea drepturilor obținute prin acea sentință1, într-o altă țară decât țara în care a fost pronunțată.

Executarea propriu-zisă constituie o simplă operație reglementată de normele dreptului național din țara unde ea se înfăptuiește. De aceea această chestiune nu ridică probleme juridice deosebite. Dar ea trebuie precedată în mod necesar de recunoașterea acelei sentințe în țara de executare, iar această chestiune comportă anumite precizări.

Mecanismul juridic al recunoașterii și executării sentințelor arbitrale străine prin intermediul unei jurisdicții statale este subordonat unei condiții necesare a cărei îndeplinire constituie dominanta întregii proceduri pe care o implică acest mecanism. Am numit astfel obținerea exequaturului, ceea ce presupune îndeplinirea unei proceduri speciale de verificare a îndeplinirii condițiilor de regularitate a sentinței arbitrale străine spre a se încuviința executarea silită a acesteia în România2. Investirea cu formulă executorie a sentinței arbitrale străine este cheia de boltă a întregului ansamblului de probleme juridice pe care le ridică recunoașterea și apoi executarea acelei sentințe3.

În doctrina juridică există divergență de opinii cu privire la criteriile de calificare ca străină a unei sentințe arbitrale. Astfel, autorii care susțin teza caracterului contractual al arbitrajului consideră că naționalitatea sentinței arbitrale este dată de legea aleasă de părți pentru a guverna procedura arbitrală. Dimpotrivă, cei care susțin teza naturii jurisdicționale a arbitrajului apreciază că naționalitatea sentinței este dată de sediul tribunalului arbitral.

1 T.R. Popescu, C. Bîrsan, Dreptul comerțului internațional, vol. IV, Universitatea București, 1983, p. 190.2 M.N. Costin, I. Leș, M. St. Minea, D. Radu, Dicționar de drept procesual civil, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 229.3 T.R. Popescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 194.

40

Convenția de la New York din 10 iunie 1958 pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine stabilește un dublu criteriu pentru definirea ca străină a unei sentințe, și anume:

- sentința să fie dată pe teritoriul unui stat altul decât cel unde se cere recunoașterea și executarea (deci un criteriu pozitiv);

- respectiva sentință să nu fie considerată sentință națională în statul în care se cere recunoașterea și executarea (deci un criteriu negativ).

După cum rezultă din economia art. 5 alin. 1 a acestei Convenții, oricare din părțile interesate se pot prevala de o sentință arbitrală în modul și în măsura admise prin legislația sau tratatele țării unde este invocată. Se creează astfel posibilitatea pentru partea care consideră ca națională o sentință dată în afara țării forului, de a renunța la beneficiile Convenției de la New York dacă acea sentință este conformă cu legea forului, spre a se recurge la această din urmă lege.

Convenția europeană asupra arbitrajului comercial internațional adoptată la Geneva în anul 1961 supune domeniului ei de aplicare sentințele pronunțate în litigiile dintre părți ce la momentul încheierii convenției de arbitraj aveau sediul sau reședința în state contractante diferite.

Se confirmă astfel odată în plus, dacă mai era nevoie, că izvoarele internaționale iau în considerare ca și criteriu pentru recunoașterea efectelor extrateritoriale ale unor sentințe arbitrale, locul unde a fost pronunțată acea sentință.

Acest criteriu pare să fi fost avut în vedere și de legiuitorul român. Astfel, prin art. 370 C.proc.civ. se stabilește că „… prin hotărârea arbitrală străină se înțelege o hotărâre dată pe teritoriul unui stat străin sau care nu este considerată ca hotărâre națională în România”.

Este însă de observat că în concepția legiuitorului român criteriu localizării în străinătate a pronunțării sentinței arbitrale constituie doar criteriul principal și nu singurul criteriu pentru delimitarea sentinței arbitrale străine de sentința arbitrală națională. Alături de acest criteriu, textul menționat evocă, utilizând o formulă generală și atotcuprinzătoare, și orice alt criteriu în raport de care o sentință arbitrală nu ar putea fi considerată ca națională.

Recunoașterea unei sentințe arbitrale străine implică înainte de toate recunoașterea efectelor acesteia, cu excepția puterii executorii. Drept urmare, o sentință arbitrală recunoscută dobândește puterea lucrului judecat, dacă bineînțeles statul în care este invocată nu subordonează acest efect obținerii prealabile a exequaturului. Tot astfel prin efectul recunoașterii, faptele constatate prin sentință arbitrală recunoscută – cum ar fi bunăoară executarea unei obligații – sunt opozabile erga omnes. Recunoașterea unei sentințe arbitrale este operantă de plin drept, pe când executarea sentinței arbitrale trebuie autorizată in casu în statul solicitat (adică statul în care se cere executarea), deoarece ea cuprinde acte de o anumită gravitate asupra patrimoniului debitorului și de aceea comportă măsuri de verificare mai severe1.

Urmează deci să conchidem că atât doctrina juridică, cât și legislația internațională fac distincție între recunoașterea sentințelor arbitrale străine și executarea acestora. Convenția de la New York din 1958 distinge între cele două concepte prin chiar mult cum este formulată denumirea ei: „pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine”.

O distincție similară face și Convenția de la Washington din 18 martie 1965 pentru reglementarea diferendelor privitoare la investiții între state și resortisanții altor state, care în art. 54 alin 1 precizează: „fiecare stat contractant recunoaște orice sentință dată în cadrul 1 Idem, p. 196.

41

prezentei convenții ca fiind obligatorie și asigură executarea pe teritoriul său a obligațiilor pecuniare pe care sentința le impune, ca și când ar fi vorba de o judecată definitivă a unui tribunal funcționând pe teritoriul zisului stat”.

În legislația României, art. 370 C.proc.civ. dispune că sentințele arbitrale care nu se execută voluntar pot fi aduse la îndeplinire pe teritoriul României prin procedura de exequatur. Această procedură se desfășoară cu citarea părților și se concretizează, în armonie cu prevederile Legii nr. 105/1992 (art. 168-169, art. 173-177 și art. 181) în verificarea condițiilor de regularitate internațională a sentinței arbitrale străine și a caracterului ei executor în țara de origine. Verificarea acestor condiții se face ținându-se seama și de prevederile Convenției de la New York din 1958 în raporturile cu statele-părți la această convenție.

Potrivit legislației române este competent să acorde caracter executor în România unei sentințe arbitrale străine, tribunalul județean în raza teritorială a căruia urmează să aibă loc executarea.

ANEXE

DECRET nr. 62 din 30 mai 1975privind ratificarea Convenţiei pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state, încheiată la Washington la 18 martie 1965EMITENT: CONSILIUL DE STAT PUBLICAT ÎN: BULETINUL OFICIAL nr. 56 din 7 iunie 1975 Data intrarii in vigoare : 7 iunie 1975

Forma actualizata valabila la data de : 20 martie 2011Prezenta forma actualizata este valabila de la 7 iunie 1975 pana la 20 martie 2011

EXPUNERE DE MOTIVE

Prin alăturatul decret al Consiliului de Stat se ratifica Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state, încheiată la Washington la 18 martie 1965. Convenţia prevede instituirea unui Centru internaţional pentru reglementarea diferendelor referitoare la investiţii, cu sediul la Banca Internationala pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), compus dintr-un consiliu administrativ şi secretariat. Competenta centrului cuprinde procedura soluţionării diferendelor de ordin juridic dintre un stat contractant şi persoane fizice sau juridice ale unui alt stat contractant în legatura cu o investiţie, diferende pe care părţile au consimţit în scris sa le supună centrului. Diferendele care ar putea surveni între statele contractante cu privire la interpretarea sau la aplicarea convenţiei şi care nu ar putea fi rezolvate prin buna înţelegere sînt aduse înaintea Curţii Internaţionale de Justiţie, la cererea oricărei părţi în diferend, dacă statele interesate nu au convenit o alta metoda de reglementare. Convenţia este deschisă semnării de către statele membre ale B.I.R.D. şi supusă ratificării, acceptării sau aprobării potrivit procedurii constituţionale a fiecărei tari şi intra în vigoare la 30 de zile după depunerea instrumentelor de ratificare. Potrivit practicii constante a tarii noastre în decret se prevede ca la depunerea instrumentului de ratificare se va face o declaraţie în legatura cu reglementările art. 70 din convenţie.

42

Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România decretează:

ART. 1 Se ratifica Convenţia pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state, încheiată la Washington la 18 martie 1965. ART. 2 La depunerea instrumentului de ratificare a Convenţiei pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state se va face următoarea declaraţie: "Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România considera ca menţinerea stării de dependenta a unor teritorii la care se referă reglementările art. 70 din convenţie nu este în concordanta cu Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi cu documentele adoptate de O.N.U. cu privire la acordarea independentei ţărilor şi popoarelor coloniale, inclusiv cu Declaraţia referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state potrivit Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, adoptată în unanimitate prin Rezoluţia Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite nr. 2625 (XXV) din anul 1970, care proclama în mod solemn obligaţia statelor de a favoriza realizarea principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi a dreptului lor de a dispune de ele însele, în scopul de a pune de îndată capăt colonialismului."

NICOLAE CEAUŞESCU Preşedintele Republicii Socialiste România

CONVENŢIEpentru reglementarea diferendelor relative la investiţii între state şi persoane ale altor state*)

*) Traducere.

PREAMBUL

Statele contractante, luind în considerare necesitatea cooperării internaţionale pentru dezvoltarea economică şi rolul pe care-l deţin în acest domeniu investiţiile particulare internaţionale, avînd în vedere ca diferende cu privire la astfel de investiţii pot surveni în orice moment între statele contractante şi persoane ale altor state contractante, recunoscind ca dacă aceste diferende trebuie sa facă, în mod normal, obiectul unui recurs adresat instanţelor interne, în anumite cazuri sînt indicate moduri de reglementare cu caracter internaţional, acordind o deosebita importanta infiintarii unor mecanisme de conciliere şi arbitraj internaţionale cărora statele contractante şi persoane ale altor state contractante pot sa le supună, dacă doresc, diferendele lor, dorind sa stabilească aceste mecanisme sub auspiciile Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, recunoscind ca consimţămîntul mutual al părţilor de a supune aceste diferende concilierii sau arbitrajului, prin recurgere la mecanismele amintite, constituie o înţelegere avînd forta obligatorie care reclama îndeosebi ca orice recomandare a conciliatorilor sa fie respectata cum se cuvine şi ca orice sentinta arbitrală sa fie executată, şi declarind ca nici un stat contractant, prin simplul fapt al ratificării, acceptării sau aprobării prezentei convenţii, nu va fi considerat, fără consimţămîntul sau, ca-şi va fi asumat vreo obligaţie de a recurge la conciliatie sau arbitraj, în vreun caz particular, au convenit asupra celor ce urmează:

CAP. 1 Centrul internaţional pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii

Secţiunea 1

43

Înfiinţare şi organizare

ART. 1 (1) Se instituie, în virtutea prezentei convenţii, un Centru internaţional pentru reglementarea diferendelor cu privire la investiţii (denumit mai departe centru). (2) Obiectul centrului este acela de a oferi mijloace de conciliere şi arbitraj pentru reglementarea diferendelor relative la investiţii, care opun statele contractante unor persoane ale altor state contractante, potrivit dispoziţiilor prezentei convenţii. ART. 2 Sediul centrului este acela al Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (de aici înainte denumita banca). Sediul poate fi transferat în orice alta parte prin hotărîre a consiliului administrativ, luată cu o majoritate de doua treimi a membrilor săi. ART. 3 Centrul este alcătuit din consiliul administrativ şi un secretariat. El tine o lista de conciliatori şi o lista de arbitri.

Secţiunea a 2-a Despre consiliul administrativ

ART. 4 (1) Consiliul administrativ cuprinde cîte un reprezentant al fiecărui stat contractant. Un supleant poate acţiona în calitate de reprezentant, dacă titularul este absent sau este împiedicat sa participe la o reuniune. (2) În lipsa unei desemnari diferite, guvernatorul şi guvernatorul supleant ai băncii, numiţi de către statul contractant, îndeplinesc de drept funcţiile respective de reprezentant şi de supleant. ART. 5 Preşedintele băncii este de drept preşedinte al consiliului administrativ (denumit mai departe preşedinte), fără a avea drept de vot. Dacă el absentează sau este împiedicat sa-şi exercite atribuţiile, sau dacă preşedinţia băncii este vacanta, persoana care îl înlocuieşte în cadrul băncii îndeplineşte funcţia de preşedinte al consiliului administrativ. ART. 6 (1) Fără prejudiciul atribuţiilor care îi sînt conferite prin celelalte dispoziţii ale prezentei convenţii, consiliului administrativ: a) adopta regulamentul administrativ şi regulamentul financiar al centrului; b) adopta regulamentul de procedura relativă la recurgerea la instanţele de conciliatie şi arbitraj; c) adopta regulamentele de procedura privind instanţele de conciliatie şi arbitraj (de acum înainte denumite regulamentul de conciliere şi regulamentul de arbitraj); d) aproba orice aranjamente cu banca în scopul folosirii localurilor şi serviciilor administrative ale acesteia; e) determina condiţiile de funcţionare a secretarului general şi a secretarilor generali adjuncţi; f) adopta bugetul anual de venituri şi cheltuieli al centrului; g) aproba raportul anual asupra activităţilor centrului. Deciziile prevăzute de alin. a), b), c) şi f) de mai sus sînt luate cu o majoritate de doua treimi a membrilor consiliului administrativ. (2) Consiliul administrativ poate constitui orice comisie pe care el o socoteşte necesară. (3) Consiliul administrativ exercita, de asemenea, orice alte atribuţii pe care le considera necesare pentru aplicarea dispoziţiilor prezentei convenţii. ART. 7 (1) Consiliul administrativ tine o sesiune anuala şi orice alta sesiune care ar fi hotarita de consiliu sau convocată de preşedinte ori secretarul general, la cererea a cel puţin cinci membri ai consiliului. (2) Fiecare membru al consiliului administrativ are dreptul la un vot şi, cu excepţia prevăzută de prezenta convenţie, toate chestiunile supuse consiliului sînt rezolvate prin hotărîrea luată cu majoritatea voturilor exprimate. 3) La toate sesiunile consiliului administrativ, cvorumul este jumătate plus unu din membrii lui.

44

4) Consiliul administrativ poate adopta, cu majoritatea de doua treimi a membrilor săi, o procedura care autoriza pe preşedinte sa ceara consiliului un vot prin corespondenta. Acest vot nu va fi considerat ca fiind valabil decît dacă majoritatea membrilor consiliului a luat parte la acesta în termenele fixate prin aceasta procedura. ART. 8 Funcţiile membrilor consiliului administrativ şi ale preşedintelui nu sînt plătite de centru.

Secţiunea a 3-a Despre secretariat

ART. 9 Secretariatul este compus dintr-un secretar general, unu sau mai mulţi secretari generali adjuncţi şi personal. ART. 10 (1) Secretarul general şi secretarii generali adjuncţi sînt aleşi, la propunerea preşedintelui, de către consiliul administrativ cu o majoritate de doua treimi a membrilor săi, pentru o perioada ce nu poate depăşi 6 ani, aceştia fiind reeligibili. Preşedintele, în urma consultării membrilor consiliului administrativ, prezintă unu sau mai mulţi candidaţi pentru fiecare post. (2) Funcţiile de secretar general şi de secretar general adjunct sînt incompatibile cu exercitarea oricărei funcţii politice. Sub rezerva derogarii acordate de către consiliul administrativ, secretarul general şi secretarii generali adjuncţi nu pot ocupa alte funcţii sau exercita alte activităţi profesionale. (3) În caz de absenta sau de împiedicare a secretarului general sau dacă postul este vacant, secretarul general adjunct îndeplineşte funcţiile de secretar general. Dacă sînt mai mulţi secretari generali adjuncţi, consiliul administrativ determina anticipat ordinea în care aceştia vor fi chemaţi sa îndeplinească sus-zisele funcţii. ART. 11 Secretarul general reprezintă în mod legal centrul, îl conduce şi este răspunzător de administraţia acestuia, inclusiv de recrutarea personalului, conform prevederilor prezentei convenţii şi regulamentelor adoptate de către consiliul administrativ. El îndeplineşte funcţia de grefier şi are dreptul de a autentifica sentinţele arbitrale pronunţate în baza prezentei convenţii şi de a certifica copiile acestora. Secţiunea a 4-a Despre liste

ART. 12 Lista de conciliatori şi lista de arbitri sînt alcătuite din persoane competente, desemnate asa cum se arata mai jos şi care accepta sa figureze pe aceste liste. ART. 13 (1) Fiecare stat contractant poate sa desemneze, pentru a figura pe fiecare lista, patru persoane care nu sînt neapărat cetăţeni ai săi. (2) Preşedintele poate sa numească zece persoane care sa figureze pe fiecare lista. Persoanele astfel desemnate pe aceeaşi lista trebuie, toate, sa fie de naţionalitate diferita. ART. 14 (1) Persoanele desemnate pentru a figura pe liste trebuie sa se bucure de o inalta consideraţie morala, sa fie de o competenta recunoscuta în materie juridică, comercială, industriala sau financiară şi sa ofere intreaga chezasie de independenta în exercitarea funcţiilor lor. Competenta în materie juridică prezintă o importanta deosebita pentru persoanele desemnate a figura pe lista de arbitri. (2) Preşedintele tine seama, în numirile făcute, şi de interesul legat de reprezentarea pe aceste liste a principalelor sisteme juridice ale lumii şi a principalelor sectoare ale activităţii economice. ART. 15 (1) Numirile sînt făcute pe perioade de 6 ani şi pot fi reînnoite. (2) În caz de deces sau de demisie a unei persoane figurind pe una sau alta dintre liste, autoritatea care a numit aceasta persoana poate sa numească un înlocuitor pe durata mandatului încă în curs.

45

(3) Persoanele înscrise pe liste continua sa figureze pe acestea pînă la desemnarea succesorului lor. ART. 16 (1) Aceeaşi persoana poate figura pe cele doua liste. (2) Dacă o persoana este numita pentru a figura pe aceeaşi lista de către mai multe state contractante sau de către unul sau mai multe dintre acestea şi de către preşedinte, ea va fi considerată ca a fost desemnată de către autoritatea care a făcut aceasta cea dintii; totuşi, dacă aceasta persoana este cetăţeanul unui stat care a participat la numirea sa, va fi considerat ca a fost desemnată de către zisul stat. (3) Toate numirile sînt notificate secretarului general şi ele devin valabile începînd cu data primirii notificării. Secţiunea a 5-a Despre finanţarea centrului

ART. 17 Dacă cheltuielile de funcţionare a centrului nu pot fi acoperite cu redevenţele plătite pentru utilizarea serviciilor sale sau cu alte surse de venituri, diferenţa va fi suportată de către statele contractante membre ale băncii, proporţional cu părţile subscrise la capitalul acesteia, şi de către statele care nu sînt membre ale băncii, în conformitate cu regulamentele adoptate de către consiliul administrativ.

Secţiunea a 6-a Statut, imunităţi şi privilegii

ART. 18 Centrul se bucura de personalitate juridică internationala deplina. El are, printre altele, capacitatea: a) de a încheia contracte; b) de a dobîndi bunuri mobile şi imobile şi de dispune de acestea; c) de a sta în justiţie. ART. 19 Pentru a-şi putea îndeplini funcţiile, centrul se bucura pe teritoriul fiecărui stat contractant de imunităţile şi de privilegiile definite în aceasta secţiune. ART. 20 Centrul, bunurile şi averea sa nu pot constitui obiectul vreunei acţiuni judiciare decît în cazul în care el renunţa la aceasta imunitate. ART. 21 Preşedintele, membrii consiliului administrativ, persoanele care acţionează în calitate de conciliatori, de arbitri sau de membri ai comitetului prevăzut la art. 52 alin. 3, precum şi functionarii şi angajaţii secretariatului: a) nu pot constitui obiectul unor urmăriri din pricina unor acte săvîrşite de ei în exerciţiul funcţiilor lor, afară numai dacă centrul ridica aceasta imunitate; b) beneficiază, atunci cînd nu sînt cetăţeni ai statului în care îşi exercita funcţia, de aceleaşi imunităţi în ce priveşte imigrarea, înregistrarea străinilor, obligaţiile militare sau de prestaţii analoge şi de aceleaşi facilităţi în materie de schimburi şi deplasări ca cele acordate de către statele contractante reprezentanţilor, funcţionarilor şi angajaţilor de rang comparabil ai altor state contractante. ART. 22 Prevederile art. 21 se aplica persoanelor ce participa la instanţele care fac obiectul prezentei convenţii în calitate de părţi, agenţi, consilieri, avocaţi, martori sau experţi, alin. b) neaplicindu-se însă decît la deplasarile şi şederea lor în ţara în care se desfăşoară procedura. ART. 23 (1) Arhivele centrului sînt inviolabile oriunde s-ar afla. (2) Fiecare stat contractant acorda centrului, pentru comunicările sale oficiale, un tratament tot atît de favorabil ca şi altor instituţii internaţionale. ART. 24

46

(1) Centrul, averea, bunurile şi veniturile sale, precum şi operaţiunile ce îi sînt încuviinţate prin prezenta convenţie, sînt exonerate de orice impozite şi drepturi vamale. Centrul este de asemenea scutit de orice obligaţie cu privire la încasarea sau plata de impozite sau de taxe vamale. (2) Nu se percepe nici un impozit asupra indemnizaţiilor plătite de centru preşedintelui sau membrilor consiliului administrativ sau asupra salariilor, onorariilor sau altor indemnizaţii plătite de către centru funcţionarilor sau angajaţilor secretariatului, cu excepţia cazului în care beneficiarii sînt cetăţeni ai tarii unde ei îşi îndeplinesc funcţiile. (3) Nu se percepe nici un impozit asupra onorariilor sau indemnizaţiilor achitate persoanelor care acţionează în calitate de conciliatori, arbitri sau de membri ai comitetului prevăzut la art. 52 alin. 3, în cadrul instanţelor care fac obiectul prezentei convenţii, dacă un asemenea impozit nu are alta baza juridică decît locul unde se afla centrul, acela în care se desfăşoară activitatea instanţei sau acela unde sînt plătite zisele onorarii sau indemnizaţii.

CAP. 2 Despre competenta centrului

ART. 25 (1) Competenta centrului cuprinde diferendele de ordin juridic între un stat contractant (sau o anumită colectivitate publica sau un anume organism dependent de acesta şi pe care-l desemnează centrul) şi persoana unui alt stat contractant, care sînt în relatie directa cu o investiţie, diferende pe care părţile au consimţit în scris sa le supună centrului. Atunci cînd părţile şi-au dat consimţămîntul, nici una dintre ele nu va putea sa-l retragă în mod unilateral. (2) Persoana a unui alt stat contractant înseamnă: a) orice persoana fizica care poseda naţionalitatea unui stat contractant altul decît statul parte la diferend la data la care părţile au consimţit sa supună diferendul concilierii sau arbitrajului, precum şi la data la care cererea a fost înregistrată conform art. 28 alin. 3 sau art. 36 alin. 3, cu excepţia oricărei persoane care la una sau la alta dintre aceste date poseda deopotrivă şi naţionalitatea statului contractant parte la diferend; b) orice persoana juridică care poseda naţionalitatea unui stat contractant altul decît statul parte la diferend la data la care părţile au consimţit sa supună diferendul concilierii sau arbitrajului şi orice persoana juridică care poseda naţionalitatea statului contractant parte la diferend la aceeaşi data şi pe care părţile au convenit, în vederea realizării telurilor prezentei convenţii, sa o considere ca aparţinînd unui alt stat contractant din cauza controlului exercitat asupra acesteia de către interese străine. (3) Consimţămîntul unei colectivităţi publice sau al unui organism depinzind de un stat contractant nu poate fi dat decît după aprobarea zisului stat, afară de cazul în care acesta indica centrului ca aprobarea nu este necesară. (4) Orice stat contractant poate, în momentul ratificării, acceptării sau aprobării convenţiei sau la orice data ulterioara, sa facă cunoscute centrului categoria sau categoriile de diferende pe care le considera ca pot sau nu pot sa fie supuse competentei centrului. Secretarul general transmite imediat notificarea tuturor statelor contractante. Aceasta notificare nu constituie consimţămîntul cerut în temeiul alin. 1. ART. 26 Consimţămîntul părţilor la arbitraj în cadrul prezentei convenţii este considerat, în afară unei stipulaţii contrare, ca implicind renunţarea la orice alt recurs. Un stat contractant poate cere, ca o condiţie la consimţămîntul la arbitraj în cadrul prezentei convenţii, ca recursurile administrative sau judiciare interne sa fie epuizate. ART. 27 (1) Nici un stat contractant nu acorda protecţie diplomatică sau nu poate formula vreo revendicare internationala privind un diferend pe care una dintre persoanele sale şi un alt stat contractant au consimţit sa-l supună sau l-au supus arbitrajului în cadrul prezentei convenţii, afară de cazul în care celălalt stat contractant nu se conformează sentinţei pronunţate cu ocazia diferendului. (2) Cît despre aplicarea alin. 1, protecţia diplomatică nu are în vedere simplele demersuri avînd drept scop numai uşurarea reglementării diferendului.

CAP. 3

47

Despre conciliere

Secţiunea 1 Despre cererea în conciliere

ART. 28 (1) Un stat contractant sau persoana unui stat contractant, care doreşte sa înceapă o procedura de conciliere, trebuie sa adreseze în scris o cerere în acest scop secretarului general, care trimite o copie a acesteia celeilalte părţi. (2) Cererea trebuie sa cuprindă lămuriri privind obiectul diferendului, identitatea părţilor şi consimţămîntul lor la conciliere potrivit regulamentului de procedura referitor la sesizarea instanţelor de conciliere şi arbitraj. (3) Secretarul general trebuie sa înregistreze cererea, în afară de cazul în care el apreciază, după cercetarea informaţiilor conţinute în cerere, ca diferendul depăşeşte în mod evident competenta centrului. El trebuie sa notifice imediat părţilor înregistrarea sau refuzul de înregistrare.

Secţiunea a 2-a Despre constituirea comisiei de conciliere

ART. 29 (1) Comisia de conciliere (numita mai jos comisia) se constituie, imediat ce va fi cu putinta, după înregistrarea cererii în conformitate cu art. 28. (2) a) Comisia se compune dintr-un conciliator unic sau dintr-un număr impar de conciliatori numiţi potrivit înţelegerii dintre părţi. b) În lipsa unui acord între părţi asupra numărului conciliatorilor şi asupra modului de numire a lor, comisia va cuprinde trei conciliatori: fiecare parte numeşte un conciliator, iar al treilea, care este preşedintele comisiei, este numit prin înţelegere între părţi. ART. 30 În cazul în care comisia nu a fost constituită în cele 90 de zile care au succedat notificarea înregistrării cererii de către secretarul general conform art. 28 alin. 3 sau în orice alt termen convenit de către părţi, preşedintele, la cererea partii celei mai diligente şi, dacă este posibil, după consultarea părţilor, numeşte un conciliator sau conciliatorii ce nu fuseseră încă desemnaţi. ART. 31 (1) Conciliatorii pot fi desemnaţi din afară listei conciliatorilor, cu excepţia numirii de către preşedinte, prevăzută la art. 30. (2) Conciliatorii numiţi din afară listei de conciliatori trebuie sa posede calităţile prevăzute la art. 14 alin. 1. Secţiunea a 3-a Despre procedura în fata comisiei

ART. 32 (1) Comisia hotărăşte asupra competentei sale. (2) Orice cerere de declinare a competentei formulată de una dintre părţi şi intemeiata pe motivul ca diferendul nu este de competenta centrului sau pentru orice alta cauza trebuie sa fie examinata de către comisie, care hotărăşte dacă cererea trebuie sa fie tratata ca o chestiune prealabilă sau dacă examinarea sa trebuie sa fie legată de aceea a chestiunilor de fond. ART. 33 Intreaga procedura de conciliere se desfăşoară potrivit prevederilor prezentei secţiuni şi, cu excepţia unei înţelegeri contrare a părţilor, conform regulamentului de conciliere în vigoare la data la care acestea au consimţit la acţiunea de conciliere. Dacă se pune o problema de procedura neprevăzută în aceasta secţiune sau în regulamentul de conciliere sau în orice alta reglementare adoptată de către părţi, ea este rezolvată de către comisie.

48

ART. 34 (1) Comisia are atributia de a clarifica punctele litigioase dintre părţi şi trebuie sa depună eforturi spre a le conduce spre o soluţie mutual acceptabilă. În acest scop, comisia poate sa recomande părţilor, la o anumită faza a procedurii şi în mai multe rinduri, termenii unei înţelegeri. Părţile trebuie sa conlucreze de buna-credinţa cu comisia pentru a-i permite sa-şi îndeplinească funcţiile şi trebuie sa ţină seama în cel mai înalt grad de recomandările acesteia. (2) Dacă părţile se pun de acord, comisia întocmeşte un proces-verbal prin care inventariaza punctele în litigiu şi ia act de înţelegerea părţilor. Dacă, la o faza anumită a procedurii, comisia apreciază ca nu exista nici o posibilitate de înţelegere între părţi, ea închide procedura şi întocmeşte un proces-verbal prin care se constata ca diferendul a fost supus concilierii, dar ca părţile nu au ajuns la un acord. Dacă una dintre părţi lipseşte sau se abţine de a lua parte la procedura, comisia încheie procedura şi întocmeşte un proces-verbal constatind ca una dintre părţi lipseşte sau se abţine de a participa la procedura. ART. 35 Cu excepţia unei înţelegeri contrare a părţilor, niciuna dintre ele nu poate invoca, cu ocazia unei alte proceduri desfăşurate în fata arbitrilor, a unui tribunal sau în orice alt mod, opiniile exprimate, declaraţiile sau ofertele de reglementare făcute de către cealaltă parte în cursul procedurii şi nici procesul-verbal sau recomandările comisiei.

CAP. 4 Despre arbitraj

Secţiunea 1 Despre cererea de arbitraj

ART. 36 (1) Un stat contractant sau persoana unui stat contractant care doreşte sa înceapă o procedura de arbitraj trebuie sa adreseze în scris o cerere pentru aceasta secretarului general, care trimite o copie celeilalte părţi. (2) Cererea trebuie sa conţină informaţii privind obiectul diferendului, identitatea părţilor şi consimţămîntul lor la arbitraj potrivit regulamentului de procedura referitor la recurgerea la instanţele de conciliere şi arbitraj. (3) Secretarul general trebuie sa înregistreze cererea în afară de cazul în care el, vazind informaţiile conţinute în cerere, apreciază ca diferendul depăşeşte în mod evident competenta centrului. El trebuie sa notifice imediat părţilor înregistrarea sau refuzul de înregistrare.

Secţiunea a 2-a Despre constituirea tribunalului

ART. 37 (1) Tribunalul arbitral (numit mai jos tribunalul) se constituie, îndată ce e posibil, după înregistrarea cererii conform art. 36. (2) a) Tribunalul se compune dintr-un arbitru unic sau dintr-un număr impar de arbitri numiţi în conformitate cu acordul părţilor. b) În lipsa unui acord între părţi asupra numărului de arbitri şi a modului de numire a acestora, tribunalul va fi alcătuit din trei arbitri: fiecare parte numeşte un arbitru, iar al treilea, care este preşedintele tribunalului, este numit prin înţelegere între părţi. ART. 38 Dacă tribunalul nu a fost constituit în cele 90 de zile următoare notificării înregistrării cererii de către secretarul general conform art. 36 alin. 3 sau în orice alt termen convenit de către părţi, preşedintele, la sesizarea partii mai diligente şi, dacă este posibil, după consultarea părţilor, numeşte arbitrul sau arbitrii care nu au fost încă desemnaţi. Arbitrii numiţi de către preşedinte potrivit prevederilor prezentului articol nu trebuie sa fie cetăţeni ai statului contractant parte la diferend sau ai statului contractant a cărui persoana este parte în diferend. ART. 39

49

Arbitrii formind majoritatea trebuie sa fie cetăţeni ai altor state decît statul contractant parte în diferend şi decît statul contractant a cărui persoana este parte în diferend; se înţelege totuşi ca aceasta dispoziţie nu se aplica dacă, de comun acord, părţile desemnează arbitrul unic sau pe fiecare dintre membrii tribunalului. ART. 40 (1) Arbitrii pot fi aleşi din afară listei de arbitri, cu excepţia numirii de către preşedinte, prevăzută la art. 38. (2) Arbitrii numiţi din afară listei arbitrilor trebuie sa posede calităţile indicate la art. 14 alin. 1.

Secţiunea a 3-a Despre puterile şi funcţiile tribunalului

ART. 41 (1) Tribunalul decide asupra competentei sale. (2) Orice cerere de declinare a competentei formulată de către una dintre părţi şi intemeiata pe motivul ca diferendul nu este de competenta centrului sau, din oricare alt motiv, de aceea a tribunalului, trebuie sa fie examinata de către tribunal, care decide dacă aceasta trebuie sa fie tratata ca o chestiune prealabilă sau dacă examinarea sa trebuie sa fie legată de aceea a chestiunilor de fond. ART. 42 (1) Tribunalul statuează asupra diferendului în conformitate cu regulile de drept adoptate de părţi. În lipsa unui acord între părţi, tribunalul aplica dreptul statului contractant parte în diferend - inclusiv regulile referitoare la conflictele de legi -, precum şi principiile dreptului internaţional din domeniul respectiv. (2) Tribunalul nu poate refuza sa judece sub pretextul lipsei sau obscuritatii normelor de drept. (3) Dispoziţiile alineatelor precedente nu prejudiciază facultăţii pe care o are tribunalul de a decide "ex aequo et bono" dacă părţile sînt de acord. ART. 43 Cu excepţia unui acord contrar al părţilor, tribunalul poate, în orice moment al dezbaterilor, dacă considera necesar: a) sa ceara părţilor sa prezinte orice document sau alte mijloace de proba, şi b) sa se deplaseze la fata locului şi sa procedeze aici la orice anchete pe care le considera necesare. ART. 44 Intreaga procedura de arbitraj se înfăptuieşte în conformitate cu prevederile prezentei secţiuni şi, sub rezerva acordului contrar al părţilor, cu acelea ale regulamentului de arbitraj în vigoare la data la care părţile au consimţit la arbitraj. Dacă se pune o problema de procedura neprevăzută de prezenta secţiune sau de regulamentul de arbitraj sau de orice alta reglementare adoptată de către părţi, ea va fi soluţionată de către tribunal. ART. 45 (1) Dacă una dintre părţi lipseşte sau se abţine sa-şi prezinte mijloacele (de proba), ea nu poate fi considerată ca a acceptat pretenţiile celeilalte părţi. (2) Dacă una dintre părţi lipseşte sau se abţine de a infatisa mijloacele în orice moment al procedurii, cealaltă parte poate cere tribunalului sa ia în considerare punctele concluziilor ce îi sînt supuse şi de a da sentinta. Tribunalul, notificind partii care a fost lipsa cererea de care a fost sesizat, trebuie sa acorde acestei părţi un termen de graţie înainte de pronunţarea sentinţei, dacă nu s-a convins ca partea în cauza nu are intenţia de a se infatisa sau de a prezenta probele ei. ART. 46 Cu excepţia unui acord contrar al părţilor, tribunalul trebuie, la cererea uneia dintre acestea, sa statueze asupra tuturor cererilor incidente, adiţionale sau reconventionale legate în mod direct de obiectul diferendului, cu condiţia ca aceste cereri sa fie acoperite prin consimţămîntul părţilor şi, pe de alta parte, ca ele sa ţină de competenta centrului. ART. 47 Sub rezerva acordului contrar al părţilor, tribunalul poate, dacă apreciază ca împrejurările o cer, sa recomande orice măsuri conservatorii în scopul salvgardarii drepturilor părţilor. Secţiunea a 4-a

50

Despre sentinta

ART. 48 (1) Tribunalul hotărăşte asupra oricărei chestiuni cu majoritatea de voturi a tuturor membrilor lui. (2) Sentinta este data în scris; ea este semnată de către membrii tribunalului care s-au pronunţat în favoarea sa. (3) Sentinta trebuie sa răspundă la toate punctele din concluziile supuse tribunalului şi ea trebuie sa fie motivată. (4) Orice membru al tribunalului poate adauga sentinţei fie opinia sa personală - dacă impartaseste sau nu părerea majorităţii -, fie menţiunea dezacordului sau. (5) Centrul nu publica nici o sentinta fără consimţămîntul părţilor. ART. 49 (1) Secretarul general trimite fără intirziere părţilor copiile certificate pentru conformitate ale sentinţei. Sentinta se considera a fi fost pronunţată în ziua trimiterii ziselor copii. (2) La cererea uneia dintre părţi, care trebuie prezentată în 45 de zile de la darea sentinţei, tribunalul poate, după ce a făcut notificare celeilalte părţi, sa statueze asupra oricărei chestiuni asupra căreia ar fi omis sa se pronunţe în sentinta sau sa corecteze orice greseala materială pe care ar conţine-o sentinta. Decizia data face parte integrantă din sentinta şi este notificată părţilor în aceleaşi forme ca şi aceasta. Termenele prevăzute la art. 51 alin. 2 şi la art. 52 alin. 2 curg începînd cu data pronunţării deciziei respective. Secţiunea a 5-a Despre interpretarea, revizuirea şi anularea sentinţei

ART. 50 (1) Orice diferend care ar putea sa se iveasca între părţi privind sensul sau efectul sentinţei poate face obiectul unei cereri de interpretare adresate în scris secretarului general de către una sau alta dintre părţi. (2) Cererea este supusă, dacă aceasta este posibil, tribunalului care a pronunţat sentinta. În caz de imposibilitate, se constituie un nou tribunal în conformitate cu prevederile secţiunii a 2-a a capitolului de fata. Tribunalul poate, dacă apreciază ca împrejurările o cer, sa hotărască suspendarea executării sentinţei pînă ce se va fi pronunţat asupra cererii de interpretare. ART. 51 (1) Fiecare dintre părţi poate cere în scris secretarului general revizuirea sentinţei pe motivul descoperirii vreunui fapt de natura sa exercite o influenta hotaritoare asupra sentinţei, cu condiţia ca înaintea pronunţării sentinţei acest fapt sa fi fost necunoscut tribunalului ca şi partii solicitatoare sau ca aceasta sa nu-l fi ignorat. (2) Cererea trebuie introdusă în următoarele 90 de zile de la descoperirea faptului nou şi în orice caz în următorii 3 ani de la pronunţarea sentinţei. (3) Cererea, dacă este posibil, este supusă tribunalului care a statuat. În caz de imposibilitate, se constituie un nou tribunal, în conformitate cu secţiunea a 2-a a prezentului capitol. (4) Tribunalul poate decide, dacă apreciază ca împrejurările o cer, suspendarea executării sentinţei pînă ce se va pronunţa asupra cererii de revizuire. Dacă, în cererea sa, partea în cauza solicita amînarea executării sentinţei, executarea este provizoriu suspendată pînă ce tribunalul va hotărî asupra cererii amintite. ART. 52 (1) Oricare dintre părţi poate sa ceara, în scris secretarului general anularea sentinţei pentru unul dintre motivele următoare: a) viciu în constituirea tribunalului; b) abuz de putere evident al tribunalului; c) coruperea unui membru al tribunalului; d) încălcarea grava a unei reguli fundamentale de procedura; e) lipsa de motive. (2) Orice cerere trebuie facuta în următoarele 120 de zile de la data sentinţei, în afară de cazul în care anularea este solicitată pe motiv de corupţie, în care caz cererea amintita trebuie sa fie prezentată în următoarele 120 de zile de la descoperirea coruptiei şi, în orice caz, în cei 3 ani următori datei sentinţei.

51

(3) La primirea cererii, preşedintele numeşte imediat, dintre persoanele al căror nume figurează pe lista de arbitri, un comitet ad-hoc de trei membri. Nici un membru al acestui comitet nu poate fi ales dintre membrii tribunalului care a pronunţat sentinta şi nici sa posede aceeaşi naţionalitate cu vreunul dintre membrii acestui tribunal, aceea a statului parte în diferend sau a statului a cărui persoana este parte în diferend, nici sa fi fost desemnat pentru a figura pe lista de arbitri de către vreunul dintre statele amintite sau sa fi îndeplinit funcţii de conciliator în aceeaşi cauza. Comitetul este împuternicit sa anuleze sentinta în întregime sau în parte pentru unul dintre motivele enumerate în alin. 1 al prezentului articol. (4) Prevederile art. 41-45, 48, 49, 53 şi 54 şi acelea ale cap. VI şi VII se aplica "mutatis mutandis" procedurii din fata comitetului. (5) Comitetul poate sa decidă, dacă apreciază ca împrejurările o cer, suspendarea executării sentinţei pînă ce se va fi pronunţat asupra cererii de anulare. Dacă în cererea sa partea în cauza solicita amînarea executării sentinţei, executarea este suspendată în mod provizoriu pînă ce comitetul va statua asupra zisei cereri. (6) Dacă sentinta este declarata nulă, diferendul este supus, la cererea partii mai diligente, unui nou tribunal constituit conform secţiunii a 2-a din prezentul capitol.

Secţiunea a 6-a Despre recunoaşterea şi executarea sentinţei

ART. 53 (1) Sentinta este obligatorie fata de părţi şi nu poate fi obiectul vreunui apel sau altui recurs, în afară celor prevăzute de prezenta convenţie. Fiecare parte trebuie sa asigure executarea sentinţei potrivit termenilor ei, în afară de cazul în care executarea este suspendată în virtutea dispoziţiilor prezentei convenţii. (2) În sensul prezentei secţiuni, o sentinta include orice hotărîre privind interpretarea, revizuirea sau anularea sentinţei, luată în baza art. 50, 51 şi 52. ART. 54 (1) Fiecare stat contractant recunoaşte orice sentinta data în cadrul prezentei convenţii ca fiind obligatorie şi asigura executarea pe teritoriul sau a obligaţiilor pecuniare pe care sentinta le impune, ca şi cînd ar fi vorba de o judecata definitiva a unui tribunal functionind pe teritoriul zisului stat. Un stat contractant cu o constituţie federala poate sa asigure executarea sentinţei prin intermediul tribunalelor federale şi sa prevadă ca acestea vor trebui sa considere o asemenea sentinta ca o judecata definitiva a tribunalelor unuia dintre statele federale. (2) Pentru a obţine recunoaşterea şi executarea unei sentinţe pe teritoriul unui stat contractant, partea interesată trebuie sa prezinte o copie certificată, pentru conformitate, de către secretarul general tribunalului naţional competent sau oricărei alte autorităţi pe care zisul stat contractant o va desemna în acest scop. Fiecare stat contractant face cunoscute secretarului general tribunalul competent sau autorităţile pe care le desemnează în acest scop, informindu-l asupra eventualelor schimbări. (3) Executarea este reglementată de legislaţia privind executarea hotărîrilor judecătoreşti în vigoare în statul pe teritoriul căruia se aplica o asemenea procedura. ART. 55 Nici o dispoziţie a art. 54 nu poate fi interpretată ca făcînd excepţie de la normele de drept în vigoare într-un stat contractant în ceea ce priveşte imunitatea de executare a zisului stat sau a unui stat străin. CAP. 5 Despre înlocuirea şi recuzarea conciliatorilor şi arbitrilor

ART. 56 (1) Odată ce s-a constituit o comisie sau un tribunal şi a fost pornită procedura, compunerea acestora nu poate fi modificată. Totuşi, în caz de deces, de incapacitate sau de demisie a unui conciliator sau a unui arbitru, în caz de vacanta, se procedează după dispoziţiile cap. III, secţiunea a 2-a, sau după acelea ale cap. IV, secţiunea a 2-a. (2) Orice membru al unei comisii sau al unui tribunal continua sa-şi îndeplinească funcţiile sale în aceasta calitate în pofida faptului ca nu mai figurează pe lista.

52

(3) Dacă un conciliator sau un arbitru numit de către una dintre părţi demisioneaza fără asentimentul comisiei sau tribunalului al cărui membru este, preşedintele numeşte în locul vacant o persoana de pe lista corespunzătoare. ART. 57 O parte poate cere comisiei sau tribunalului recuzarea unuia dintre membrii acestora pentru orice motiv implicind o lipsa evidenta în ce priveşte calităţile cerute de art. 14 alin. 1. Partea într-o procedura de arbitraj poate, în plus, sa ceara recuzarea unui arbitru pe motiv ca el nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la secţiunea a 2-a a cap. IV pentru numirea tribunalului arbitral. ART. 58 Ceilalţi membri ai comisiei sau ai tribunalului, după caz, se pronunţa asupra oricărei cereri pentru recuzarea unui conciliator sau a unui arbitru. Totuşi, în caz de egalitate de voturi, sau dacă cerere de recuzare vizează un conciliator sau un arbitru unic sau o majoritate a comisiei sau tribunalului, decizia este luată de către preşedinte. Dacă temeiul cererii este recunoscut, conciliatorul sau arbitrul vizat de hotărîre este înlocuit conform prevederilor cap. III, secţiunea a 2-a, sau cap. IV, secţiunea a 2-a.

CAP. 6 Despre cheltuielile de procedura

ART. 59 Redevenţele datorate de către părţi pentru utilizarea serviciilor centrului sînt fixate de către secretarul general în conformitate cu regulamentele adoptate în aceasta privinta de către consiliul administrativ. ART. 60 (1) Fiecare comisie şi fiecare tribunal fixează onorariile şi cheltuielile membrilor săi în limitele definite de consiliul administrativ şi după consultarea secretarului general. (2) În pofida dispoziţiilor alineatului precedent, părţile pot fixa dinainte, de acord cu comisia sau cu tribunalul, onorariile şi cheltuielile membrilor acestora. ART. 61 (1) În cazul unei proceduri de conciliere, onorariile şi cheltuielile membrilor comisiei, cît şi redevenţele pentru utilizarea serviciilor centrului, sînt suportate în mod egal de către părţi. Fiecare parte suporta orice alte cheltuieli pe care le face pentru desfăşurarea procedurii. (2) În cazul unui proceduri de arbitraj, tribunalul fixează, sub rezerva unui acord contrar al părţilor, suma globală a cheltuielilor făcute de acestea pentru nevoile procedurii şi hotărăşte modalităţile de repartiţie şi de plata a ziselor cheltuieli, a onorariilor şi cheltuielilor membrilor tribunalului şi a redevenţelor datorate pentru utilizarea serviciilor centrului. Aceasta decizie face parte integrantă din sentinta.

CAP. 7 Despre locul procedurii

ART. 62 Procedurile de conciliere şi de arbitraj se desfăşoară la sediul centrului, sub rezerva dispoziţiilor care urmează. ART. 63 Dacă părţile hotărăsc astfel, procedurile de conciliere şi de arbitraj se pot desfasura: a) fie la sediul Curţii Permanente de Arbitraj sau al oricărei alte instituţii corespunzătoare, publica sau particulară, cu care centrul a încheiat aranjamente în acest scop; b) fie în orice alt loc aprobat de comisie sau de tribunal după consultarea secretarului general.

CAP. 8 Diferendele între statele contractante

ART. 64 Orice diferend care ar putea surveni între statele contractante cu privire la interpretarea sau la aplicarea prezentei convenţii şi care nu ar putea fi rezolvat prin buna înţelegere este adus înaintea Curţii Internaţionale

53

de Justiţie, la cererea oricărei părţi în diferend, dacă statele interesate nu au convenit o alta metoda de reglementare.

CAP. 9 Amendamente

ART. 65 Orice stat contractant poate propune amendamente la prezenta convenţie. Orice text de amendament trebuie sa fie comunicat secretarului general cu cel puţin 90 zile înainte de reuniunea consiliului administrativ în cursul căreia amendamentul în chestiune trebuie sa fie examinat şi trebuie sa fie imediat transmis de acesta tuturor membrilor consiliului administrativ. ART. 66 (1) Dacă consiliul administrativ decide aceasta cu majoritate de doua treimi a membrilor săi, amendamentul propus este distribuit tuturor statelor contractante pentru ratificare, acceptare sau aprobare. Fiecare amendament intra în vigoare la 30 de zile după expedierea de către depozitarul prezentei convenţii a unei instiintari adresate statelor contractante, informindu-le ca toate statele contractante au ratificat, acceptat sau aprobat amendamentul. (2) Nici un amendament nu poate sa impieteze asupra drepturilor şi obligaţiilor unui stat contractant, ale unei colectivităţi publice sau ale unui organism depinzind de acesta sau de una dintre persoanele sale, conform prezentei convenţii, care decurg dintr-un consimtamint privitor la competenta centrului dat înaintea datei intrării în vigoare a zisului amendament.

CAP. 10 Dispoziţii finale

ART. 67 Prezenta convenţie este deschisă semnării de către statele membre ale băncii. Ea este de asemenea deschisă semnării de către orice alt stat parte la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, pe care consiliul administrativ, cu o majoritate de doua treimi a membrilor săi, l-ar invita sa semneze convenţia. ART. 68 (1) Prezenta convenţie este supusă ratificării, acceptării sau aprobării statelor semnatare, potrivit procedurilor lor constituţionale. (2) Prezenta convenţie va intra în vigoare la 30 de zile după depunerea celui de-al douazecilea instrument de ratificare, acceptare sau aprobare. Fata de orice stat care va depune ulterior instrumentul lui de ratificare, de acceptare sau aprobare, ea va intra în vigoare la 30 de zile după data acestei depuneri. ART. 69 Orice stat contractant trebuie sa ia măsurile legislative sau altele care vor fi necesare pentru aplicarea pe teritoriul sau a dispoziţiilor prezentei convenţii. ART. 70 Prezenta convenţie se aplica la toate teritoriile pe care un stat contractant le reprezintă pe plan internaţional, cu excepţia acelora care sînt excluse de către zisul stat prin notificare adresată depozitarului prezentei convenţii, fie în momentul ratificării, acceptării sau aprobării, fie ulterior. ART. 71 Orice stat contractant poate denunta prezenta convenţie prin notificare adresată depozitarului prezentei convenţii. Denunţarea îşi produce efectul la 6 luni după primirea zisei notificări. ART. 72 Nici o notificare facuta de către vreun stat contractant în virtutea art. 70 şi 71 nu poate afecta drepturile şi obligaţiile statului respectiv, ale unei colectivităţi publice sau ale vreunui organism depinzind de el sau de vreuna dintre persoanele sale în termenii prezentei convenţii, care decurg dintr-un consimtamint în competenta centrului dat de unul dintre ei anterior primirii zisei notificări de către depozitar. ART. 73 Instrumentele de ratificare, de acceptare sau aprobare a prezentei convenţii şi a oricăror amendamente ce-i vor fi aduse vor fi depuse la banca, care va acţiona în calitate de depozitar al prezentei convenţii.

54

Depozitarul va transmite copii ale prezentei convenţii certificate pentru conformitate statelor membre ale băncii şi oricărui alt stat invitat sa semneze convenţia. ART. 74 Depozitarul va inregistra prezenta convenţie la Secretariatul Naţiunilor Unite conform art. 102 al Cartei Naţiunilor Unite şi regulamentelor aferente acesteia, adoptate de către Adunarea generală. ART. 75 Depozitarul va transmite notificări tuturor statelor semnatare, cu informaţii privind: a) semnăturile potrivit art. 67; b) depunerea instrumentelor de ratificare, de acceptare sau aprobare conform art. 73; c) data intrării în vigoare a prezentei convenţii conform art. 68; d) excluderile de la aplicatia teritorială conform art. 70; e) data intrării în vigoare a oricărui amendament la prezenta convenţie în conformitate cu art. 66; f) denuntarile conform art. 71. Întocmită la Washington în limbile engleza, spaniola şi franceza, cele trei texte avînd aceeaşi valoare, într-un singur exemplar care va fi depus în arhivele Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, care a indicat prin semnarea de mai jos ca ea accepta sa îndeplinească funcţiile trecute în sarcina sa prin prezenta convenţie. -------

DECRET Nr. 186 din 24 iulie 1961privind aderarea Republicii Populare Române la Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958EMITENT: CONSILIUL DE STAT PUBLICAT ÎN: BULETINUL OFICIAL NR. 19 din 24 iulie 1961 Data intrarii in vigoare : 24 iulie 1961

Forma actualizata valabila la data de : 10 martie 2011Prezenta forma actualizata este valabila de la 24 iulie 1961 pana la 10 martie 2011

Consiliul de Stat al Republicii Populare Romine decretează: ARTICOL UNIC Republica Populara Romina adera la Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, adoptată la New-York, la 10 iunie 1958, cu următoarele rezerve: "Republica Populara Romina va aplica Convenţia numai la diferendele rezultate din raporturi de drept contractuale sau necontractuale care sînt considerate comerciale de către legislaţia sa nationala. Republica Populara Romina va aplica Convenţia la recunoaşterea şi executarea sentinţelor date pe teritoriul unui alt stat contractant. În ce priveşte sentinţele date pe teritoriul unor state necontractante, Republica Populara Romina va aplica Convenţia numai pe baza reciprocităţii stabilite prin înţelegere între părţi".

CONVENŢIE*)pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine

*) Traducere.

ART. 1 1. Prezenta Convenţie se aplica recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale date pe teritoriul unui alt Stat, decît acela unde se cere recunoaşterea şi executarea sentinţelor şi rezultate din diferende între persoane

55

fizice sau juridice. Ea se aplica, de asemenea, sentinţelor arbitrale care nu sînt considerate ca sentinţe naţionale în Statul unde este cerută recunoaşterea şi executarea lor. 2. Prin "sentinţe arbitrale" se înţeleg nu numai sentinţele date de către arbitri numiţi pentru cazuri determinate, ci de asemenea şi acelea care sînt date de către organe de arbitraj permanente cărora părţile li s-au supus. 3. În momentul semnării sau ratificării prezentei Convenţii, aderării la ea sau notificării de extindere prevăzute la articolul X, orice Stat va putea, pe baza de reciprocitate, sa declare ca va aplica Convenţia numai la recunoaşterea şi executarea sentinţelor date pe teritoriul unui alt Stat contractant. El va putea, de asemenea, sa declare ca va aplica Convenţia numai la diferendele rezultate din raporturi de drept, contractuale sau necontractuale, care sînt considerate comerciale de către legea sa nationala. ART. 2 1. Fiecare din Statele contractante recunoaşte convenţia scrisă prin care părţile se obliga sa supună unui arbitraj toate diferendele sau anumite diferende care s-au ivit sau ar putea sa se iveasca între ele privind un raport de drept determinat, contractual sau necontractual, referitor la o problema susceptibilă de a fi reglementată pe calea arbitrajului. 2. Prin "convenţie scrisă" se înţelege o clauza compromisorie inserată într-un contract, sau un compromis semnate de părţi, sau cuprinse într-un schimb de scrisori sau telegrame. 3. Tribunalul unui Stat contractant, sesizat cu un litigiu privind o problema asupra căreia părţile au încheiat o convenţie în sensul prezentului articol, va indruma părţile la arbitraj, la cererea uneia din ele, dacă nu constata ca zisa convenţie este caducă, inoperantă sau nesusceptibila de a fi aplicată. ART. 3 Fiecare din Statele contractante va recunoaşte autoritatea unei sentinţe arbitrale şi va acorda executarea acestei sentinţe conform regulilor de procedura în vigoare pe teritoriul unde sentinta este invocată în condiţiile stabilite în articolele următoare. Pentru recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale cărora se aplica prezenta Convenţie nu vor fi impuse condiţiuni mult mai riguroase, nici cheltuieli de judecata mult mai ridicate, decît acelea care sînt impuse pentru recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale naţionale. ART. 4 1. Pentru a obţine recunoaşterea şi executarea arătată în articolul precedent, partea care cere recunoaşterea şi executarea trebuie sa producă odată cu cererea: a) originalul sentinţei autentificat în mod cuvenit, sau o copie a acestui original intrunind condiţiile cerute pentru autenticitatea sa; b) originalul convenţiei arătate în articolul II sau o copie intrunind condiţiile cerute pentru autenticitatea sa; 2. Dacă menţionată sentinta sau menţionată convenţie nu este redactată într-o limba oficială a tarii în care sentinta este invocată, partea care cere recunoaşterea şi executarea sentinţei va trebui sa producă o traducere a acestor piese în aceasta limba. Traducerea va trebui sa fie certificată de un traducător oficial, sau de un traducător cu jurămînt, ori de un agent diplomatic sau consular. ART. 5 1. Recunoaşterea şi executarea sentinţei nu vor fi refuzate, la cererea partii contra căreia ea este invocată, decît dacă aceasta face dovada în fata autorităţii competente a tarii unde recunoaşterea şi executarea sînt cerute: a) ca părţile la convenţia amintita în articolul II, erau, în virtutea legii aplicabilă lor, lovite de o incapacitate, sau ca convenţia menţionată nu este valabilă în virtutea legii căreia părţile au subordonat-o, sau în lipsa unor indicaţii în acest sens, în virtutea legii tarii în care sentinta a fost data; sau b) ca partea impotriva căreia este invocată sentinta nu a fost informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj, sau ca i-a fost imposibil, pentru un alt motiv, sa-şi pună în valoare mijloacele sale de apărare; sau c) ca sentinta se referă la un diferend nementionat în compromis, sau care nu intra în prevederile clauzei compromisorii, sau ca ele conţin hotărîri care depăşesc prevederile compromisului, sau ale clauzei compromisorii; totuşi, dacă dispoziţiile sentinţei care au legatura cu problemele supuse arbitrajului pot fi disjunse de cele care au legatura cu probleme care nu sînt supuse arbitrajului, primele pot fi recunoscute şi executate; sau

56

d) ca constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu convenţia părţilor, sau, în lipsa de convenţie, ca ea nu a fost conformă cu legea tarii în care a avut loc arbitrajul; sau e) ca sentinta nu a devenit încă obligatorie pentru părţi sau a fost anulată sau suspendată de o autoritate competenta a tarii în care, sau după legea căreia, a fost data sentinta. 2. Recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale vor putea fi, de asemenea, refuzate dacă autoritatea competenta a tarii în care se cere recunoaşterea şi executarea constata: a) ca în conformitate cu legea acestei tari obiectul diferendului nu este susceptibil a fi reglementat pe calea arbitrajului; sau b) ca recunoaşterea sau executarea sentinţei ar fi contrară ordinei publice a acestei tari. ART. 6 Dacă anularea sau suspendarea sentinţei este cerută autorităţii competente vizata la articolul V, paragraful 1 alineatul e, autoritatea în fata căreia este invocată sentinta poate, dacă considera indicat, sa amine statuarea asupra executării sentinţei; ea poate, de asemenea, la cererea partii care solicita executarea sentinţei, sa ordone celeilalte părţi sa furnizeze garanţii convenabile. ART. 7 1. Dispoziţiile prezentei Convenţii nu aduc atingere validităţii acordurilor multilaterale sau bilaterale încheiate de Statele contractante în materie de recunoaştere şi executare de sentinţe arbitrale şi nu priveaza nici o parte interesată de dreptul pe care l-ar putea avea de a se prevala de o sentinta arbitrală în modul şi în măsura admisă de legislaţia sau tratatele tarii în care sentinta este invocată. 2. Protocolul de la Geneva din 1923 privitor la clauzele de arbitraj şi Convenţia de la Geneva din 1927 pentru executarea sentinţelor arbitrale străine vor inceta sa mai producă efecte între Statele contractante din ziua şi în măsura în care aceste State vor fi legate prin prezenta Convenţie. ART. 8 1. Prezenta Convenţie este deschisă pînă la 31 decembrie 1958 semnării oricărui Stat membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite, ca şi oricărui alt Stat care este sau va deveni ulterior membru al uneia sau mai multor instituţii specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite sau parte la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie sau care va fi invitat de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite. 2. Prezenta Convenţie trebuie sa fie ratificată şi instrumentele de ratificare sa fie depuse pe lîngă Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. ART. 9 1. Toate Statele menţionate la articolul VIII pot adera la prezenta Convenţie. 2. Aderarea se va face prin depunerea unui instrument de aderare pe lîngă Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. ART. 10 1. Orice Stat va putea, în momentul semnării, ratificării sau aderării, sa declare ca prezenta Convenţie se va extinde asupra tuturor teritoriilor pe care le reprezintă pe plan internaţional sau asupra unuia sau mai multora dintre ele. Aceasta declaraţie îşi va produce efectele sale în momentul intrării în vigoare a Convenţiei pentru numitul Stat. 2. În consecinta, orice extindere de aceasta natura se va face prin notificare adresată Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi îşi va produce efectele sale cu începere de la a nouazecea zi care urmează datei la care Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a primit notificarea, sau la data intrării în vigoare a Convenţiei pentru mentionatul Stat, dacă aceasta din urma data este posterioară. 3. În ceea ce priveşte teritoriile cărora prezenta Convenţie nu se aplica la data semnării, ratificării sau aderării, fiecare Stat interesat va examina posibilitatea de a lua măsurile dorite pentru a extinde Convenţia asupra acestor teritorii sub rezerva, eventuala, atunci cînd motive constituţionale o vor cere, a asentimentului guvernelor acestor teritorii. ART. 11 Dispoziţiile ce urmează se vor aplica Statelor federative sau neunitare; a) în ce priveşte articolele prezentei Convenţii care ţin de competenta legislativă a puterii federale, obligaţiile guvernului federal vor fi aceleaşi cu acelea ale Statelor contractante care nu sînt State federative; b) în ce priveşte articolele prezentei Convenţii care ţin de competenta legislativă a fiecăruia din Statele sau provinciile constitutive, care nu sînt, în virtutea sistemului constituţional al federaţiei, ţinute sa ia măsuri

57

legislative, guvernul federal va aduce mentionatele articole, în cel mai scurt timp posibil şi cu avizul sau favorabil, la cunostinta autorităţilor competente ale Statelor sau provinciilor constitutive; c) un Stat federativ, Parte la prezenta Convenţie, va comunica, la cererea oricărui alt Stat contractant care i-ar fi transmisă prin intermediul Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, o expunere a legislaţiei şi practicilor în vigoare în federatie şi în unităţile ei constitutive, în ce priveşte una sau alta din dispoziţiile Convenţiei, indicind măsura în care, printr-o acţiune legislativă sau alta, s-a dat efect menţionatei dispoziţii. ART. 12 1. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în cea de a nouazecea zi care urmează datei depunerii celui de al treilea instrument de ratificare sau aderare. 2. Pentru fiecare din Statele care vor ratifica Convenţia sau vor adera la ea după depunerea celui de al treilea instrument de ratificare sau aderare, ea va intra în vigoare în cea de a nouazecea zi care va urma datei depunerii de către acest Stat a instrumentului sau de ratificare sau aderare. ART. 13 1. Orice Stat contractant va putea sa denunţe prezenta Convenţie prin notificare scrisă adresată Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Denunţarea va produce efect după un an de la data cînd Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va fi primit notificarea. 2. Orice Stat care ar face o declaraţie sau o notificare conform articolului X va putea notifica ulterior Secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite ca Convenţia va inceta sa se aplice pe teritoriul în chestiune după un an de la data la care Secretarul general va fi primit aceasta notificare. 3. Prezenta Convenţie va rămîne aplicabilă sentinţelor arbitrale în legatura cu care a fost începută o procedura de recunoaştere sau executare înainte de intrarea în vigoare a denunţării. ART. 14 Un Stat contractant nu poate sa se prevaleze de dispoziţiile prezentei Convenţii fata de alte State decît în măsura în care el însuşi este ţinut sa aplice aceasta Convenţie. ART. 15 Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va notifica tuturor Statelor menţionate la articolul VIII: a) semnarile şi ratificarile menţionate la articolul VIII; b) aderarile menţionate la articolul IX; c) declaraţiile şi notificările menţionate la articolele I, X şi XI; d) data la care prezenta Convenţie va intra în vigoare în aplicarea articolului XII; e) denuntarile şi notificările menţionate la articolul XIII. ART. 16 1. Prezenta Convenţie, ale carei texte chinez, englez, francez, rus şi spaniol au valabilitate egala, va fi depusa în arhivele Organizaţiei Naţiunilor Unite. 2. Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va remite Statelor vizate la articolul VIII cîte o copie certificată conformă a prezentei Convenţii.

------------

DECRET Nr. 281 din 25 iunie 1963privind ratificarea Convenţiei europene de arbitraj comercial internaţional, încheiată la Geneva, la 21 aprilie 1961EMITENT: CONSILIUL DE STAT PUBLICAT ÎN: BULETINUL OFICIAL NR. 12 din 25 iunie 1963 Data intrarii in vigoare : 25 iunie 1963

Consiliul de Stat al Republicii Populare Romine decretează:

ARTICOL UNIC

58

Se ratifica Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional, încheiată la Geneva, la 21 aprilie 1961.

CONVENŢIA EUROPEANĂ DE ARBITRAJ COMERCIAL INTERNAŢIONAL*)

*) Traducere din limba franceza.

Subsemnaţii, autorizaţi în cuvenită forma, reuniti sub auspiciile Comisiei Economice pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite, Constatind ca la 10 iunie 1958, în urma Conferintei Naţiunilor Unite privind Arbitrajul Comercial Internaţional, a fost semnată la New York Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine. În dorinta de a contribui la dezvoltarea comerţului european, prin înlăturarea, în măsura posibilităţilor, a unor dificultăţi susceptibile de a impiedica organizarea şi funcţionarea arbitrajului comercial internaţional în relaţiile dintre persoanele fizice sau juridice din diferite tari ale Europei, Au convenit asupra următoarelor dispoziţii:

ART. 1 Domeniul de aplicare a Convenţiei 1. Prezenta Convenţie se aplica: a) convenţiilor de arbitraj încheiate, pentru reglementarea litigiilor născute sau care se vor naşte din operaţii de comerţ internaţional, între persoanele fizice sau juridice avînd, în momentul încheierii Convenţiei, resedinta lor obişnuită sau sediul în State Contractante diferite; b) procedurilor şi sentinţelor arbitrale întemeiate pe convenţiile arătate la paragraful 1 lit. a din acest articol. 2. În sensul prezentei Convenţii se înţelege prin: a) "convenţie de arbitraj", fie o clauza compromisorie înscrisă într-un contract, fie un compromis, contractul sau compromisul fiind semnate de părţi sau conţinute într-un schimb de scrisori, de telegrame sau de comunicări prin telex şi, în raporturile între tari ale căror legi nu impun forma scrisă pentru convenţia de arbitraj, orice convenţie încheiată în formele permise de aceste legi; b) "arbitraj", reglementarea litigiilor nu numai de către arbitrii numiţi pentru cazuri determinate (arbitraj ad-hoc), ci şi de către instituţii permanente de arbitraj; c) "sediu", locul unde este situata întreprinderea care a încheiat convenţia de arbitraj. ART. 2 Capacitatea persoanelor juridice de drept public de a se supune arbitrajului 1. În cazurile prevăzute de articolul I, paragraful 1 al prezentei Convenţii, persoanele juridice calificate, prin legea care le este aplicabilă, drept "persoane juridice de drept public", au facultatea de a încheia în mod valabil convenţii de arbitraj. 2. În momentul semnării sau ratificării prezentei Convenţii ori aderării la ea, orice stat va putea declara ca limitează aceasta facultate, în condiţiile precizate în declaraţia sa. ART. 3 Capacitatea străinilor de a fi arbitri În arbitrajele supuse prezentei Convenţii, străinii pot fi desemnaţi ca arbitri. ART. 4 Organizarea arbitrajului 1. Părţile la o convenţie de arbitraj sînt libere sa prevadă: a) ca litigiile lor vor fi supuse unei instituţii permanente de arbitraj; în acest caz, arbitrajul se va desfasura în conformitate cu Regulamentul instituţiei desemnate; sau b) ca litigiile lor vor fi supuse unei proceduri arbitrale ad-hoc; în acest caz, părţile vor avea în special facultatea i. de a desemna arbitrii sau de a stabili modalităţile potrivit cărora vor fi desemnaţi arbitrii în caz de litigiu; îi. de a determina locul arbitrajului;

59

iii. de a fixa regulile de procedura pe care le vor urma arbitrii. 2. Dacă părţile au înţeles sa supună reglementarea litigiilor lor unui arbitraj ad-hoc şi dacă într-un termen de 30 de zile de la data notificării cererii de arbitraj către pîrît, una din părţi nu şi-a desemnat arbitrul sau, acesta va fi desemnat, dacă nu exista înţelegere contrară, la cererea celeilalte părţi, de către Preşedintele Camerei de Comerţ competente a tarii în care partea în culpa are, în momentul introducerii cererii de arbitraj, resedinta sa obişnuită sau sediul. Prezentul paragraf se aplica şi la înlocuirea arbitrilor desemnaţi de către o parte sau de către Preşedintele Camerei de Comerţ mai sus vizata. 3. Dacă părţile au hotărît sa supună reglementarea litigiilor lor unui arbitraj ad-hoc printr-unul sau mai mulţi arbitri fără ca convenţia de arbitraj sa conţină indicaţii în legatura cu măsurile necesare pentru organizarea arbitrajului, cum ar fi cele prevăzute la paragraful 1 al prezentului articol, aceste măsuri vor fi luate, dacă părţile nu se înţeleg în aceasta privinta şi sub rezerva cazului menţionat la paragraful 2 de mai sus, de către arbitrul sau arbitrii deja desemnaţi. În lipsa unui acord între părţi asupra desemnării arbitrului unic sau în lipsa acordului între arbitri asupra măsurilor de luat, reclamantul va putea sa se adreseze, pentru luarea acestor măsuri, dacă părţile au hotărît locul arbitrajului, la alegerea sa, fie Preşedintelui Camerei de Comerţ competente a tarii unde se afla locul ales de părţi, fie Preşedintelui Camerei de Comerţ competente a tarii în care pîrîtul îşi are, în momentul introducerii cererii de arbitraj, resedinta sa obişnuită sau sediul sau; dacă părţile nu s-au înţeles asupra locului arbitrajului, reclamantul se va putea adresa, la alegerea sa, fie Preşedintelui Camerei de Comerţ competente a tarii în care pîrîtul îşi are, în momentul introducerii cererii de arbitraj, resedinta sa obişnuită sau sediul sau, fie Comitetului Special a cărui compunere şi modalitate de funcţionare sînt determinate prin anexa la prezenta Convenţie. Dacă reclamantul nu-şi exercita drepturile care-i sînt acordate prin prezentul paragraf, aceste drepturi vor putea fi exercitate de către pîrît sau de către arbitri. 4. Preşedintele sau Comitetul Special sesizati vor putea proceda, după caz, a) la desemnarea arbitrului unic, a arbitrului preşedinte, a supraarbitrului sau a arbitrului terţ; b) la înlocuirea unuia sau a mai multor arbitri desemnaţi după o alta procedura decît cea prevăzută la paragraful 2 al prezentului articol; c) la determinarea locului arbitrajului, subintelegindu-se ca arbitrii pot sa aleagă un alt loc de arbitraj; d) la stabilirea directa, sau prin referire la regulamentul unei instituţii arbitrale permanente, a regulilor de procedura care trebuie respectate de arbitri, dacă aceştia nu şi-au fixat regulile lor de procedura, în lipsa unui acord între părţi în aceasta privinta. 5. Dacă părţile au convenit sa supună reglementarea litigiilor unei instituţii arbitrale permanente fără a desemna aceasta instituţie şi nu se înţeleg asupra acestei desemnari, reclamantul va putea sa ceara aceasta desemnare în conformitate cu procedura prevăzută la paragraful 3 de mai sus. 6. Dacă convenţia de arbitraj nu conţine nici o indicaţie asupra modului de arbitraj (arbitraj printr-o instituţie permanenta de arbitraj sau arbitraj ad-hoc) căruia părţile s-au înţeles sa supună litigiul lor şi dacă părţile nu cad de acord asupra acestei chestiuni, reclamantul va avea facultatea de a recurge, în aceasta privinta, la procedura prevăzută la paragraful 3 de mai sus. Preşedintele Camerei de Comerţ competente sau Comitetul Special pot, fie sa îndrepte părţile la o instituţie permanenta de arbitraj, fie sa le invite sa-şi desemneze arbitrii, într-un termen pe care îl vor fixa părţilor, şi sa convină în acelaşi termen asupra măsurilor necesare functionarii arbitrajului. În acest din urma caz, vor fi aplicabile paragrafele 2, 3 şi 4 din prezentul articol. 7. Dacă în termen de 60 de zile din momentul în care a fost sesizat cu una din cererile enumerate la paragrafele 2, 3, 4, 5 şi 6 ale acestui articol, Preşedintele Camerei de Comerţ desemnat în baza unuia din aceste paragrafe, n-a dat urmare cererii, reclamantul va putea sa se adreseze Comitetului Special pentru ca acesta sa-şi asume funcţiile care nu au fost îndeplinite. ART. 5 Declinarea competentei arbitrale 1. Partea care înţelege sa ridice o excepţie intemeiata pe incompetenta arbitrului trebuie, cînd este vorba de excepţii întemeiate pe inexistenta, nulitatea sau caducitatea convenţiei de arbitraj, sa facă acest lucru în cursul procedurii arbitrale, cel mai tirziu în momentul prezentării apararilor sale în fond, iar cînd este vorba de excepţii întemeiate pe faptul ca chestiunea litigioasa ar depăşi împuternicirile arbitrului, de îndată ce va fi ridicată, în procedura arbitrală, problema care ar depăşi aceste împuterniciri. Cînd intirzierea părţilor în

60

ridicarea exceptiei este datorată unei cauze socotită intemeiata de către arbitru, acesta va declara excepţia admisibilă. 2. Excepţiile de incompetenta arătate la paragraful 1 de mai sus şi care nu au fost ridicate în termenele fixate în acest paragraf 1, nu vor mai putea fi ridicate în cursul procedurii arbitrale, dacă este vorba de excepţii pe care, în virtutea legii aplicabile de către arbitru, părţile au singure facultatea de a le invoca, nici în cursul unei proceduri judiciare ulterioare asupra fondului sau executării sentinţei, dacă este vorba de excepţii lăsate la facultatea părţilor în virtutea legii determinate de norma conflictuala a instanţei judecătoreşti sesizate cu fondul sau cu executarea sentinţei. Judecătorul va putea totuşi controla decizia prin care arbitrul a constatat tardivitatea exceptiei. 3. Sub rezerva controlului judiciar ulterior prevăzut prin legea forului, arbitrul a cărui competenta este contestată nu trebuie sa se desesizeze de proces; el are dreptul de a hotărî asupra propriei sale competente şi asupra existenţei sau valabilităţii convenţiei de arbitraj sau a contractului din care aceasta convenţie face parte. ART. 6 Competenta judiciară 1. Excepţia intemeiata pe existenta unei convenţii de arbitraj şi prezentată în fata instanţei judecătoreşti sesizate de către una din părţi la convenţia de arbitraj, trebuie sa fie ridicată de către pîrît, sub pedeapsa decăderii, înaintea sau în momentul prezentării apararilor sale asupra fondului, după cum legea instanţei sesizate considera excepţia de incompetenta ca o chestiune de procedura sau de fond. 2. Cînd vor trebui sa se pronunţe asupra existenţei sau valabilităţii unei convenţii de arbitraj, tribunalele Statelor Contractante vor hotărî, în ceea ce priveşte capacitatea părţilor, potrivit legii care este aplicabilă, iar în ceea ce priveşte celelalte probleme: a) conform legii căreia părţile au supus convenţia de arbitraj; b) în lipsa unei indicaţii în aceasta privinta, conform legii tarii unde sentinta trebuie sa fie pronunţată; c) în lipsa indicaţiilor asupra legii la care părţile au supus convenţia şi dacă, în momentul în care problema este supusă unei instanţe judecătoreşti, nu este posibil sa se prevadă care este ţara în care se va da sentinta, conform legii competente în virtutea normelor conflictuale ale tribunalului sesizat. Judecătorul sesizat poate sa nu recunoască convenţia de arbitraj dacă, după legea forului, litigiul nu este susceptibil de arbitraj. 3. Cînd, înaintea oricărui recurs la o instanta judecătorească, a fost introdusă o procedura de arbitraj, instanţele judecătoreşti ale Statelor Contractante, sesizate ulterior cu o cerere referitoare la acelaşi litigiu, între aceleaşi părţi, sau cu o cerere în constatarea inexistentei, a nulităţii sau a caducitatii convenţiei de arbitraj, vor suspenda, afară de cazul cînd exista motive grave, judecata asupra competentei arbitrului pînă la pronunţarea sentinţei arbitrale. 4. Cererea de măsuri provizorii sau conservatorii adresată unei autorităţi judiciare nu trebuie sa fie considerată ca incompatibilă cu convenţia de arbitraj, şi nici ca o supunere a litigiului, în ceea ce priveşte fondul sau, instanţei judecătoreşti. ART. 7 Legea aplicabilă 1. Părţile sînt libere sa determine legea pe care arbitrii trebuie sa o aplice fondului litigiului. În lipsa indicarii de către părţi a legii aplicabile, arbitrii vor aplica legea desemnată de norma conflictuala pe care ei o vor considera potrivita în speta. În amindoua cazurile, arbitrii vor tine seama de stipulaţiile contractului şi de uzanţele comerciale. 2. Arbitrii vor hotărî ca mediatori amiabili*), dacă aceasta este vointa părţilor şi dacă legea care reglementează arbitrajul permite acest lucru.----------------- *) ("en amiables compositeurs").

ART. 8 Motivarea sentinţei Se considera ca părţile s-au înţeles ca sentinta arbitrală sa fie motivată, afară de cazul cînd: a) părţile au declarat în mod expres ca sentinta nu trebuie sa fie motivată; sau

61

b) ele s-au supus unei proceduri arbitrale în cadrul căreia nu este obiceiul de a se motiva sentinta şi în măsura în care, în acest caz, părţile sau una din ele nu cer în mod expres înainte de încheierea dezbaterilor sau, dacă nu au fost dezbateri, înainte de redactarea sentinţei, ca sentinta sa fie motivată. ART. 9 Anularea sentinţei arbitrale 1. Anularea într-unul din Statele Contractante a unei sentinţe arbitrale ce cade sub prevederile prezentei Convenţii nu va constitui un motiv de refuz de recunoaştere sau de executare într-un alt Stat Contractant decît dacă aceasta anulare a fost pronunţată în Statul în care, sau după legea căruia, sentinta a fost data şi aceasta pentru unul din următoarele motive: a) părţile la convenţia de arbitraj erau, conform legii care le este aplicabilă, lovite de incapacitate, sau zisa convenţie nu este valabilă potrivit legii căreia părţile au supus-o sau, în lipsa indicaţiilor în aceasta privinta, potrivit legii tarii unde sentinta a fost pronunţată; sau b) partea care cere anularea nu a fost informată în mod cuvenit despre desemnarea arbitrului sau despre procedura arbitrală, sau i-a fost imposibil dintr-un alt motiv sa-şi susţină cauza; sau c) sentinta se referă la un diferend nementionat în compromis sau care nu intra în prevederile clauzei compromisorii; sau conţine hotărîri care depăşesc termenii compromisului sau ai clauzei compromisorii; totuşi, dacă dispoziţiile sentinţei care se referă la probleme supuse arbitrajului pot fi separate de cele care se referă la probleme nesupuse arbitrajului, primele vor putea sa nu fie anulate; sau d) constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj nu a fost conformă cu convenţia părţilor sau, în lipsa convenţiei, cu dispoziţiile articolului IV din prezenta Convenţie. 2. În raporturile între Statele Contractante care sînt Părţi şi la Convenţia de la New York din 10 iunie 1958 pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, paragraful 1 din prezentul articol are drept efect de a limita numai la cauzele de anulare pe care el le enumera, aplicarea articolului V, paragraful 1 lit. e din Convenţia de la New York. ART. 10 Dispoziţii finale 1. Prezenta Convenţie este deschisă pentru semnare sau aderare ţărilor membre ale Comisiei Economice pentru Europa şi ţărilor admise la Comisie cu titlu consultativ conform paragrafului 8 din mandatul acestei Comisii. 2. Ţările susceptibile de a participa la anumite lucrări ale Comisiei Economice pentru Europa, în baza paragrafului 11 din mandatul acestei Comisii, pot deveni Părţi Contractante la prezenta Convenţie prin aderare după intrarea ei în vigoare. 3. Convenţia va fi deschisă pentru semnare pînă la 31 decembrie 1961 inclusiv. După aceasta data, ea va rămîne deschisă pentru aderare. 4. Prezenta Convenţie este supusă ratificării. 5. Instrumentele de ratificare sau aderare vor fi depuse la Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite. 6. La semnarea prezentei Convenţii, la ratificarea ei sau la aderare, Părţile Contractante vor comunica Secretarului General al Organizaţiei Naţiunilor Unite lista Camerelor de Comerţ sau a altor instituţii din ţara lor ale căror Presedinti îşi asuma funcţiile încredinţate de articolul IV din prezenta Convenţie preşedinţilor Camerelor de Comerţ competente. 7. Dispoziţiile prezentei Convenţii nu aduc atingere valabilităţii acordurilor multilaterale sau bilaterale încheiate sau care vor fi încheiate de către Statele Contractante în materie de arbitraj. 8. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în a 90-a zi după ce cinci din ţările menţionate la paragraful 1 din prezentul articol vor depune instrumentele lor de ratificare sau aderare. Pentru fiecare ţara care va ratifica sau adera ulterior, prezenta Convenţie va intra în vigoare în a 90-a zi după depunerea instrumentului de ratificare sau aderare a acestei tari. 9. Fiecare Parte Contractantă va putea sa denunţe prezenta Convenţie printr-o notificare adresată Secretarului General al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Denunţarea îşi va produce efectul la 12 luni după data la care Secretarul General a primit notificarea. 10. Dacă după intrarea în vigoare a prezentei Convenţii, numărul Părţilor Contractante va fi, ca urmare a denuntarilor, redus la mai puţin de cinci, prezenta Convenţie va inceta de a fi în vigoare începînd de la data la care ultima din aceste denuntari îşi va produce efectul.

62

11. Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite va notifica ţărilor prevăzute la paragraful 1, ca şi ţărilor devenite Părţi Contractante prin aplicarea paragrafului 2 din prezentul articol: a) declaraţiile făcute în baza paragrafului 2 din articolul II; b) ratificarile şi aderarile în baza paragrafului 1 şi 2 din prezentul articol; c) comunicările primite conform paragrafului 6 din prezentul articol; d) datele la care prezenta Convenţie va intra în vigoare conform paragrafului 8 din prezentul articol; e) denuntarile în baza paragrafului 9 din prezentul articol; f) abrogarea prezentei Convenţii conform paragrafului 10 din prezentul articol. 12. După 31 decembrie 1961, originalul prezentei Convenţii va fi depus la Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care va transmite copii certificate fiecărei tari prevăzute de paragraful 1 şi 2 din prezentul articol. Drept care subsemnaţii, autorizaţi în cuvenită forma, au semnat prezenta Convenţie. Facuta la Geneva, la douazecisiunu aprilie 1961, într-un singur exemplar, în limbile franceza, engleza şi rusa, toate trei textele avînd aceeaşi valabilitate.

ANEXA 1

Compunerea şi modul de funcţionare a Comitetului Special prevăzut de articolul IV al Convenţiei*)

*) Traducere din limba franceza.

1. Comitetul Special prevăzut de articolul IV al Convenţiei va fi compus din doi membri titulari şi dintr-un Preşedinte. Unul din membrii titulari va fi ales de către Camerele de Comerţ sau alte instituţii desemnate, conform articolului X paragraful 6 al Convenţiei, de către Statele în care, în momentul deschiderii pentru semnare a Convenţiei, exista Comitete naţionale ale Camerei de Comerţ Internaţionale şi care, în momentul alegerii, vor fi Părţi la Convenţie. Celălalt membru va fi ales de către Camerele de Comerţ sau alte instituţii desemnate, conform articolului X paragraful 6 al Convenţiei, de către Statele în care, în momentul deschiderii pentru semnare a Convenţiei, nu exista Comitete naţionale ale Camerei de Comerţ Internaţionale şi care, în momentul alegerii, vor fi părţi la Convenţie. 2. Persoanele chemate sa exercite, în condiţiile prevăzute de paragraful 7 de mai jos, funcţiile de Preşedinte al Comitetului Special vor fi de asemenea alese de către Camerele de Comerţ sau alte instituţii, asa cum este prevăzut la paragraful 1 din prezenta anexa. 3. Camerele de Comerţ sau celelalte instituţii prevăzute la paragraful 1 din prezenta anexa vor alege, în acelaşi timp şi în aceleaşi condiţii ca şi pe Preşedinţii şi membrii titulari, supleanţi pentru cazurile de împiedicare temporară a Preşedinţilor sau a membrilor titulari mentionati. În caz de împiedicare permanenta sau de demisie a unui Preşedinte sau a unui membru titular, supleantul ales pentru a-l înlocui devine, după caz, Preşedinte sau membru titular şi grupul de Camere de Comerţ sau de alte instituţii care alesese pe supleantul devenit Preşedinte sau membru titular, va proceda la alegerea unui nou supleant. 4. Primele alegeri ale Comitetului vor avea loc în timp de 90 de zile de la depunerea celui de-al cincilea instrument de ratificare sau aderare. Vor putea de asemenea participa la aceste alegeri Camerele de Comerţ sau alte instituţii desemnate de către Statele care, fiind semnatare, nu sînt încă Părţi la Convenţie. Dacă nu este posibil sa se procedeze la alegeri în termenul indicat, aplicarea paragrafelor 3-7 din articolul IV al Convenţiei va fi suspendată pînă cînd se va proceda la alegeri în condiţiile prevăzute mai sus. 5. Sub rezerva prevederilor paragrafului 7 de mai jos, membrii Comitetului Special vor fi aleşi pentru o perioada de patru ani. Noi alegeri vor trebui sa aibă loc în primele şase luni ale celui de-al patrulea an de la alegerile precedente. Dacă o noua procedura de alegere a membrilor Comitetului Special nu a dat rezultate, membrii aleşi în alegerile precedente vor continua sa-şi exercite funcţiile pînă la alegerea noilor membri. 6. Rezultatele alegerilor membrilor Comitetului Special vor fi comunicate Secretarului General al Organizaţiei Naţiunilor Unite care le va notifica Statelor prevăzute în paragraful 1 al articolului X al prezentei Convenţii, ca şi Statelor devenite Părţi Contractante în baza paragrafului 2 al articolului X. Secretarul General va notifica de asemenea aceloraşi State eventuala suspendare şi punerea în aplicare a paragrafelor 3-7 ale articolului IV din Convenţie, în baza paragrafului 4 din prezenta anexa.

63

7. Persoanele alese cu titlu de Preşedinte îşi vor exercita funcţiile pe rind, fiecare timp de doi ani. Atribuirea funcţiei de Preşedinte uneia din aceste doua persoane în timpul primei perioade de doi ani după intrarea în vigoare a Convenţiei, va fi hotarita prin tragere la sorţi. Preşedinţia va fi după aceea atribuită de fiecare data, pentru o noua perioada de doi ani, persoanei aleasă ca Preşedinte de către grupul de tari altul decît acela care l-a ales pe Preşedintele care şi-a exercitat funcţiile în perioada de doi ani imediat precedenta. 8. Cererile către Comitetul Special prevăzute în paragrafele 3-7 ale articolului IV al Convenţiei vor fi adresate Secretarului Executiv al Comisiei Economice pentru Europa. Secretarul Executiv va sesiza mai întîi pe membrul Comitetului Special ales de către grupul de tari altul decît cel care a ales pe Preşedintele în exerciţiu în momentul introducerii cererii. Soluţia propusă de către membrul sesizat în primul rind va fi transmisă de către Secretarul Executiv celuilalt membru al Comitetului şi, dacă acesta o accepta, aceasta soluţie va fi considerată ca o hotărîre a Comitetului şi comunicată, ca atare, de către Secretarul Executiv reclamantului. 9. Dacă cei doi membri ai Comitetului Special, sesizati de către Secretarul Executiv, nu se înţeleg asupra unei soluţii pe cale de corespondenta, Secretarul Executiv va convoca o reuniune a Comitetului Special la Geneva spre a incerca sa se ajungă la o hotărîre unanima asupra cererii. În lipsa unanimitatii, hotărîrea Comitetului va fi luată cu majoritate de voturi şi comunicată de către Secretarul Executiv reclamantului. 10. Cheltuielile legate de intervenţia Comitetului Special într-un litigiu supus prezentei Convenţii vor fi efectuate de către reclamant şi considerate drept cheltuieli de procedura. ---------

64