71
lect.univ. dr. MICLE DOREL ARHEOLOGIA PEISAJULUI

Argeologia peisajului

Embed Size (px)

DESCRIPTION

Argeologia peisajului

Citation preview

Page 1: Argeologia peisajului

l e c t . u n i v . d r . M I C L E D O R E L

ARHEOLOGIA PEISAJULUI

Page 2: Argeologia peisajului

ARGUMENT

• Înţelegerea funcţională şi culturală a siturilor arheologice şi a monumentelor istorice se poate îmbunătăţi fundamental prin abordarea lor ca părţi componente ale unor sisteme complexe, alături de alte elemente naturale şi antropice contemporane. Arheologia Peisajului (Landscape Archaeology) desemnează preocupările pentru înţelegerea modalităţilor prin care oamenii din trecut au modelat mediul şi au fost, la rândul lor, influenţaţi de acesta.

Page 3: Argeologia peisajului

ARGUMENT

• În formele sale extreme, modelarea mediului poate să însemne deplasarea unor mari cantități de pământ şi piatră şi crearea unor forme de relief artificiale (movile, terase, valuri, șanțuri). În acelaşi timp, personalizarea spaţiului se poate face prin alegerea rutelor de circulaţie strategice şi distribuirea după anumite modele a formelor de habitat.

• Studiul acestor procese şi modele culturale complexe poate fi posibil doar prin utilizarea unor tehnici interdisciplinare de prospecţiune (topografie, geofizică, geologie, pedologie, fotografie aeriană, periegheză sistematică, modelări 3D, etc.) şi a sistemelor informatizate de gestiune a datelor (GIS).

Page 4: Argeologia peisajului

DEFINIȚIE

• Arheologia peisajul a fost definită iniţial ca o metodă de studiu a populaţiilor şi culturilor trecute în contextul mediului înconjurător în care trăiau şi cu care interacţionau. Zona cercetată de arheolog poate fi întinsă, cum ar fi delta mlăştinoasă a unui râu sau mică precum o grădină. • Originile metodei pot fi identificate în Anglia, în anii

'50, '60. Trecând prin multe dificultăţi, prin faza criticilor intense de la începutul anilor '80, arheologia peisajului a devenit în ultimul deceniu o mişcare de amploare în comunitatea ştiinţifică internaţională.

Page 5: Argeologia peisajului
Page 6: Argeologia peisajului

DEFINIȚIE • Noţiunea de peisaj în sensul etimologic al cuvântului se referă la mulţimea

trăsăturilor, caracterelor, formelor unui teritoriu, unei regiuni, unui ţinut. Înainte de a fi obiectul reprezentărilor artistice sau arhitecturale, peisajul însemna un ţinut, o regiune, adică o porţiune a teritoriului naţional cu o identitate bine marcată, un loc de viaţă şi de muncă pentru oamenii locului care aparţin acelei regiuni. Peisajul poate să desemneze un ansamblu contextual: viziunea lucrurilor în cadrul unui timp dat, noţiunea de peisaj se aflându-se într-o evoluţie constantă.

Page 7: Argeologia peisajului

DEFINIȚIE

• Din punct de vedere geografic peisajul este „o structură spaţială exprimată printr-o fizionomie proprie, individualizată ca urmare a interacţiunii factorilor abiotici, biotici şi antropici, care este valorificată diferenţiat, în funcţie de modul în care este percepută”. Mai simplu, cuvântul peisaj sugerează un teritoriu complex structurat din punct de vedere al mediului natural înconjurător, dar şi acţiunea de percepere a acestuia. Este o realitate duală: obiectivă şi subiectivă, în acelaşi timp. În structurarea peisajului geografic se individualizează doi factori principali complementari, relieful şi clima, precum şi factorii derivaţi.

L. Drăguţ, Geografia peisajului, Cluj Napoca, 2000, p. 14.

Page 8: Argeologia peisajului

Tafonomia peisajului = studiul condițiilor și procesului prin care peisajul se modifică (îmbătrânește și se fosilizează)

Page 9: Argeologia peisajului

DEFINIȚIE

• Abordând conceptul de land (peisaj), din punct de vedere arheologic, se poate defini sub forma complexelor umane create, ce există în mod obiectiv în cadrul spaţiului şi contextul lor natural şi totodată se referă la un mod de a vedea sau a gândi asupra lumii fizice.

M. Johnson, Ideas of landscape, Ed. Blackwell Publishing, Oxford, 2007, p. 3.

• Arheologia peisajului adesea, prin

natura sa, are ca şi obiect de studiu percepţia şi relaţia dintre componentele materiale observabile în mod empiric la nivel de mediu înconjurător şi totodată modul în care oamenii şi culturile coexistă în cadrul acestor medii, atât prin experienţe trăite cât şi la modul conceptual.

Page 10: Argeologia peisajului

ARHEOLOGIA PEISAJULUI ≠ PEISAJ ARHEOLOGIC

• În relaţie cu arheologia, peisajele sunt mărturii complexe ce se pot „citi” şi înţelege, cu un spaţiu de extindere variabilă, într-o durată temporală variabilă. Însă, să nu pierdem din vedere că nu trebuie confundat conceptul de peisaj arheologic, cu acela de arheologia peisajului, cel din urmă definind un domeniu cu o metodologie proprie, în care subiectivitatea privitorului cercetător trebuie redusă la minim, în schimbul obiectivităţii cu care „citeşte” mărturiile rămase la suprafaţa solului în urma trecerii şi interacţiunii omului cu mediul.

F. Cambi, N. Terrenato, Introduzione all‘archeologia dei paesaggi, Roma, 2006, p. 102.

Page 11: Argeologia peisajului

DEFINIȚIE

• Arheologia peisajului reprezintă un set de tehnici şi metode folosit pentru studierea urmelor materiale ale oamenilor din trecut, în contextul interacţiunii lor cu mediul natural şi social în care au locuit. Altfel spus, se urmăreşte identificarea tuturor acelor „urme” vizibile pe teren, la suprafaţa solului, pe o arie dată, de obicei mult mai mare decât aceea unei săpături arheologice propriu-zise. • Arheologia peisajului recunoaşte importanța relaţiei

între societate şi cultură pe de-o parte şi mediul înconjurător pe de altă parte.

J. D. Seibert, D. C. Fernandez, M.U. Zender, Space and spatial analysis in archaeology, Ed. University of Calgary Press, Calgary, 2006, p.17.

Page 12: Argeologia peisajului

DEFINIȚIE

• Peisajul este o porţiune dintr-un spaţiu, este o rezultantă a interacţiunii în timp între mediul fizic iniţial şi acţiunea omului. Deci la integrarea elementelor aflate în interacţiune se adaugă dimensiunea istorică, scara şi organizarea vieţii umane, precum şi dezvoltarea acesteia.

Page 13: Argeologia peisajului

ETAPE DE LUCRU • Într-un studiu de arheologia peisajului putem urmări trei etape majore

de lucru: definirea cadrului geografic, prospecţiunile arheologice propriu-zise (adică cercetarea arheologică de teren) şi prelucrarea informaţiei (mijloacele de operare, în acest sens, fiind hărţile, imaginile satelitare, ortofotogramele şi prospecţiunile geofizice).

Cadrul geografic reprezintă spaţiul fizic în care se va desfăşura cercetarea, pe care îl vom denumi în continuare areal, având în vedere conotaţia de „habitat” pe care o putem da termenului. Nu există un areal supus studiului care să aibă o mărime standard, o medie. Alegerea acestuia depinde de amploarea proiectului, iar amploarea depinde, de cele mai multe ori, de resursele disponibile, din toate punctele de vedere: umane, temporale, financiare, bibliografice, etc. Este ideal, însă, ca arealul cercetat să fie bine structurat şi descris din punct de vedere geomorfologic şi independent de limitele politico-administrative şi culturale din prezent.

În proiectarea prospecţiunilor arheologice, prin acestea înţelegându-se toate tipurile de metode neinvazive ce se pot folosi pentru determinarea sau cercetarea unui sit, trebuie avute în vedere mai multe elemente, cum ar fi: culegerea tuturor informaţiilor bibliografice despre istoria zonei, despre paleomorfologia reliefului, hidrografia zonei, aspecte ale faunei, florei, fenomene de acumulare şi eroziune, caracteristici geologice ale terenului, proprietăţile şi folosirea solului, studierea tuturor hărţilor disponibile, studierea siturilor deja cunoscute.

Page 14: Argeologia peisajului

ETAPE DE LUCRU

• Etapa ce urmează prospecţiunilor este, fireşte, aceea a prelucrării datelor. Se face apel la metodele electronice, de interpretare statistică, dar nu trebuie date deoparte nici metodele tradiţionale, cum sunt analizele informale şi intuitive. Astfel, analiza distribuţiei siturilor în peisaj, studierea configuraţiei siturilor sau evidenţierea raporturilor între situri, sunt doar câteva exemple. Toate acestea necesită însă, întocmirea unor hărţi de diferite tipuri, iar pentru a ajunge la forma finală, hărţile necesită, la rândul lor, cunoştinţe de topografie şi cartografie.

• Conform definiţiei, hărţile arheologice documentează vestigiile vizibile în peisaj şi sunt principalul instrument folosit pentru a reprezenta rezultatele unei cercetări de teren. Vom vorbi despre informaţiile ce se pot plasa pe o hartă arheologică, cu menţiunea că, din punct de vedere al gradului de detaliere, acestea se pot împărţi în două tipuri: hărţi topografice şi hărţi tematice. Cele topografice reprezintă siturile particulare, la dimensiunea lor naturală - la scară, fiind mai puţin amănunţite, iar cele tematice au mai multe detalii, redând, însă, prin simboluri obiectivele arheologice.

J. Conolly, M. Lake, Geographical Information Systems in Archaeology, Cambridge, 2006, p. 41-43.

Page 15: Argeologia peisajului

SCOPUL

• Prin colectarea, prelucrarea şi interpretarea datelor oferite de arheologia peisajului, se pot obţine informaţii preţioase, care pot fi valorificate în scopul: • înţelegerii relaţiei om - comunitate - mediu natural înconjurător; • relaţionării sitului arheologic cu geomorfologia locului; • dobândirii unei viziuni de ansamblu asupra locuirii umane de-a

lungul epocilor istorice, într-un anumit areal (de la valea unui râu până la întinderea graniţelor unui stat, sau chiar mai mult);

• cercetării de suprafaţă, într-un timp relativ scurt, a unor mari întinderi teritoriale;

• descoperirii sau identificării de situri arheologice; • stabilirii unor zone de maxim interes arheologic şi stabilirii

importanţei cercetării sistematice a acelor situri care prezintă potenţial arheologic.

Page 16: Argeologia peisajului

SCOPUL • Din totdeauna arheologii şi-au pus

întrebarea: care este limita naturală a unei aşezări? Căci limita comunităţii (sat, cetate, oraş, etc.) nu este aceeaşi cu limita spaţiului controlat de către locuitori (câmpuri agricole, păşuni, păduri, heleştee, etc.). Arheologia peisajului a introdus conceptul de „sit discret” ce face referire tocmai la aceste zone cu modificări antropice abia vizibile. În acest caz ariile de investigare nu sunt limitate de graniţele unei săpături şi se pot întinde pe kilometrii întregi. Săpăturile sunt, de obicei, nepractice la o asemenea scară, iar arheologii se concentrează asupra caracteristicilor vizibile ce pot fi identificate şi înregistrate la suprafaţa solului, pentru a crea o imagine a activităţii umane în acea regiune.

Page 17: Argeologia peisajului

• Progresul tehnologic în metodele de investigare a permis o rapidă şi corectă analiză a unor arii întinse, nefiind nevoie de un personal specializat, ceea ce face procesul de colectare a datelor despre peisajul istoric să se simplifice. Scanarea cu laser 3D şi fotografierea digitală au ajutat la reducerea timpului şi costului ce îl implică o astfel de cercetare.

• Arheologia peisajului a fost folosită, de asemenea, pe o scară mai largă în analiza parcurilor şi grădinilor, unde metodele de plantare şi peisagistica modernă au fost investigate pentru a furniza informatii asupra formei a grădinilor de-a lungul istoriei. S-a descoperit că, de multe ori, gardurile vii păstrează liniile de demarcaţie a graniţelor medievale, sau că zonele în care se practicau ritualuri în preistorie se aflau strict delimitate de locurile unde se desfăşurau activităţi zilnice.

Page 18: Argeologia peisajului
Page 19: Argeologia peisajului

LOC VS. ZONĂ • În arheologie, perceperea locului (cu sensul de punct arheologic) presupune şi un anumit

simţ al spaţiului mai larg în care se află încadrat acesta, diferenţa dintre zonă şi loc fiind de fapt diferenţa dintre global şi local. În sens pur arheologic putem vorbi despre habitat şi aşezare, dar terminologia utilizată este vastă şi nu totdeauna corect întrebuinţată. Termenul de „spaţiu” semnifică în arheologie o suprafaţă, o întindere limitată indicând existenţa acţiunilor (proceselor) şi a efectelor sub forma indusă prin practicile umane; efecte ce compun, în fond, modele teritoriale de vieţuire.

Page 20: Argeologia peisajului

• Trăinicia spaţiului relaţional (om-mediu), depinde de profunzimea operaţiei exercitată de către om în teritoriu şi de varietatea legăturilor, cum ar fi cele de interes economic, de proprietate, de dominare, de stăpânire, ş.a. Identificarea unui teritoriu nu este decât un prim pas în procesul relaţional, căci urmarea firească presupune stabilirea poziţiei, relevarea atributelor (de favorabilitate, de pretabilitate, de acces, etc.) şi a oportunităţilor. Localizarea şi situarea (contextualitatea) sunt raportate la o cerinţă. Aceasta poate fi extrapolată în sensul cel mai larg, la ceea ce înţelegem prin modele comunitare umane cum ar fi locurile centrale. Descoperirea legilor care guvernează realizarea legăturilor şi forma acestora, adică configuraţiile spaţiale de localizare şi mişcare a obiectelor, a constituit un obiectiv major în ştiinţa Pământului. Enorma căutare şi vasta acumulare de informaţii despre locuire, au condus la edificarea treptată a culturii spaţiului. În acest context, spaţiul înconjurător terestru devine şi el „o lume” organizată după: poziţie, extindere, altitudine, limite, identitate (nume, proprietate, etc.), formă, etc.

Page 21: Argeologia peisajului

casă sat

Vatra satului

Page 22: Argeologia peisajului

SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI GÂNDIRII TEORETICE PRIVIND RELAŢIA ARHEOLOGIE-GEOGRAFIE

• Încă din secolul al XVII-lea specialiştii au sesizat ca studiul istoriei omenirii este strâns legat de evoluţia geologică a Terrei, de evoluţia climei, că aşezările umane sunt tributare geomorfologiei, că omul modifică peisajul şi mediul înconjurător dar că face acest lucru în anumite limite impuse de „natura mamă”.

• Antropologul Edward B. Tylor (1832-1917), adept al evoluţionismului, a studiat dezvoltarea umană în toate formele ei şi susţinea că geografia mediului înconjurător nu influenţează evoluţia omului, dovadă asemănările izbitoare a diferitelor culturi aflate la distanţe mari unele de altele.

• Astronomul A. E. Douglass (1867-1962), pornind de la principiul contemporaneităţii omului cu elementele mediului înconjurător în care a trăit, a iniţiat un studiu asupra inelelor anuale de creştere ale copacilor din sud-vestul S.U.A. În anul 1929, Douglass a dezvoltat o cronologie exactă a siturilor din această zonă a Americii de Nord care datau din primele secole î.Hr. Din păcate, datarea cu ajutorul inelelor de creştere a copacilor s-a putut face doar în zonele uscate, unde pomii aveau un sezon anual de creştere bine definit (mai nou, metoda şi-a găsit aplicarea în majoritatea zonelor lumii).

Page 23: Argeologia peisajului

A. E. Douglass

Page 24: Argeologia peisajului

SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI GÂNDIRII TEORETICE PRIVIND RELAŢIA ARHEOLOGIE-GEOGRAFIE

• Antropologul Julian Steward (1902-1972) a încercat să verifice dacă există moduri de identificare a caracteristicilor comune culturale ale societăţilor distribuite în diferite arii culturale. În total dezacord cu evoluţioniştii fundamentalişti care susţineau că toate societăţile au trecut prin stadii similare de dezvoltare culturală, el a apreciat că tipurile culturale de bază s-ar dezvolta în moduri asemănătoare, în condiţii similare. Foarte puţine dintre trăsăturile actuale, concrete, ale culturii ar apărea în societăţile umane într-o ordine similară, regulată, repetată de nenumărate ori. Cu alte cuvinte, evoluţia culturală a fost multiliniară, ceea ce înseamnă că se îndreaptă în multe sensuri şi la niveluri diferite, neavând o tendinţă de dezvoltare uniliniară, universală, cum a crezut Tylor şi alţii.

Page 25: Argeologia peisajului

SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI GÂNDIRII TEORETICE PRIVIND RELAŢIA ARHEOLOGIE-

GEOGRAFIE

• Arheologul W. W. Taylor (1913-1997) a publicat în 1948 lucrarea “Studiul arheologiei”, o critică aspră a preocupărilor arheologilor pentru cronologie. Taylor pleda pentru o abordare conjugată a arheologiei, luând părţi din cronologie, detalii culturale obţinute prin studiul siturilor individuale cu mai multe niveluri etc. Abordarea conjugată adună toate sursele posibile de evidenţă asupra siturilor – tehnologie, stil, evidenţa resturilor de natură organică, arhitectură şi informaţii asupra vieţii sociale – adică toate elementele esenţiale ale vieţii populaţiilor care au trăit în acel loc, ca şi toate aspectele dezvoltării culturale a zonei.

Page 26: Argeologia peisajului

SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI GÂNDIRII TEORETICE PRIVIND RELAŢIA ARHEOLOGIE-GEOGRAFIE

• David L. Clarke (1937-1976) a încercat, pentru prima dată, să facă ordine în milioanele de artefacte rezultate în urma cercetărilor arheologice sistematice. El realizează un sistem instituţionalizat de prelucrare mecanică a datelor prin intermediul computerelor. Materialele arheologice sunt prelucrate într-un sistem imaginat pe baza statisticilor matematice care se constituie în partea primară a studiului. Partea secundară este prelucrarea propriu-zisă a datelor matematice brute din care rezultă grafice, tabele şi alte metode care stimulează partea nefolosită până acuma a imaginaţiei şi culturii arheologului. Această parte a arheologiei poartă denumirea de arheologie analitică şi a avut o mare dezvoltare în anii '70 – '90. Clarke încerca să demonstreze matematic (în concepţia sa: „ştiinţific”) interdependenţa dintre toţii factorii ce definesc o cultură arheologică, într-o aşa-numită „schemă a ecosistemului”.

Page 27: Argeologia peisajului

SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI GÂNDIRII TEORETICE PRIVIND RELAŢIA ARHEOLOGIE-GEOGRAFIE

• Geografia, cu toate subramurile ei, îşi consolidează locul în cercetarea arheologică pluridisciplinară odată cu apariţia teoriei sistemelor ce se bazează pe complexitate şi interdependenţă. Teoria sistemelor din arheologie îşi are originea în lucrarea lui Ludwig von Bertalanffy (1901-1972) „General System Theory: Foundations, Development, Applications” (1968), care a încercat să construiască o teorie care să explice interacţiunea diferitelor variabile într-o varietate de sisteme, indiferent ce reprezintă aceste variabile. Se credea că orice sistem poate fi considerat ca un grup de părţi ce interacţionează, iar influenţa relativă a acestor părţi urma reguli care, odată formulate, puteau fi folosite să descrie sistemul indiferent care erau componentele lui.

Page 28: Argeologia peisajului

SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI GÂNDIRII TEORETICE PRIVIND RELAŢIA ARHEOLOGIE-GEOGRAFIE

• Lewis Binford (1930-) ridica problema modificărilor culturale în „New Perspectives in Archeology” (1968) afirmând că arheologia nu trebuie doar să descrie trecutul, ci să-l şi explice. Binford nu vroia doar să ştie “ce”, dar şi “de ce”, iar Kent Flannery (1934-) a făcut o importantă muncă de pionierat în acest domeniu, în lucrarea sa „The Early Mesoamerican Village” (1976). Teoria sistemelor a permis arheologilor să trateze înregistrările arheologice într-o manieră complet nouă. Nu mai conta ceea ce căutai pentru că se descompunea întregul sistem de elemente din care era alcătuit.

• De exemplu, Lewis Binford considera că informaţia etno-istorică era necesară pentru a facilita înţelegerea contextului arheologic. El a dorit să demonstreze în „Nunamiut Ethnoarchaeology” (1978) că ansamblul Mousterian de artefacte din piatră găsite în Franţa, a fost adaptat mediului, astfel că Binford a petrecut un timp îndelungat cu populaţia Nunavut din Alaska, care trăia în condiţii similare cu cele din Franţa în era glaciară.

Page 29: Argeologia peisajului

SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI GÂNDIRII TEORETICE PRIVIND RELAŢIA ARHEOLOGIE-GEOGRAFIE

• Noua Arheologie sau Arheologia procesuală îşi are originea în 1958, odată cu lucrarea lui G. Willey şi P. Philips, „Method and Theory in American Archaeology”, unde susţineau că ţintele arheologiei sunt de fapt ţintele antropologiei, adică răspunsurile la întrebările legate de oameni şi de societatea umană. Ei credeau că pot înţelege sistemele culturale din trecut prin vestigiile pe care le-au lăsat în urmă. Se considera că cultura poate fi definită ca mijloc extrasomatic de adaptare la mediu a oamenilor. Arheologii procesuali postulau că schimbările culturale au loc într-un context previzibil care poate fi înţeles prin analiza componentelor sale.

Page 30: Argeologia peisajului

SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI GÂNDIRII TEORETICE PRIVIND RELAŢIA ARHEOLOGIE-GEOGRAFIE

• Post-procesualismul sau Arheologia contextuală a fost creat de către Ian Hodder (1948-) şi poate fi interpretat ca având un dublu înţeles. Primul e trimiterea la post-modernism, teoria din care derivă, iar al doilea e dat de conotaţia potrivit căreia acesta e rezultatul natural al procesualismului. Arheologii post-procesuali pretind că, din moment ce teoriile cu privire la schimbările culturale nu pot fi verificate experimental, poate fi considerat ”adevărat” tot ceea ce e „rezonabil”, şi că părerile personale afectează în mod inevitabil cele mai multe din întrebările care îi conduc spre anumite concluzii.

Page 31: Argeologia peisajului

SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI GÂNDIRII TEORETICE PRIVIND RELAŢIA ARHEOLOGIE-GEOGRAFIE

• Analiza mediului înconjurător (numită arheologia mediului înconjurător sau arheoecologie) a debutat cu Thomas S. Kuhn (1922-1996) şi Carl G. Hempel (1905-1997), care au îmbunătăţit teoria generală a sistemelor. Când arheologii au trecut de la evoluţia uniliniară şi explicaţiile simple la teorii mult mai elaborate, au început să examineze şi relaţiile delicate şi complexe dintre societăţile umane şi mediul lor aflat într-o continuă schimbare. Sistemele studiate implicau mentalitatea umană într-un sistem complicat de elemente aflate în interacţiune (cum ar fi organizarea tehnologică şi socială, care au interacţionat cu sistemele mediului înconjurător a căror părţi componente erau). Studiul acestor sisteme a influenţat puternic arheologia, datorită interesului intens pentru stabilirea relaţiilor dintre oamenii preistorici şi aceste medii bio-geografice.

Page 32: Argeologia peisajului

SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI GÂNDIRII TEORETICE PRIVIND RELAŢIA ARHEOLOGIE-

GEOGRAFIE

• Gândirea ecologică corelată cu ştiinţa arheologică are o lungă istorie. O mare parte din această istorie se bazează pe ideea conform căreia culturile umane pot afecta mediul înconjurător, şi invers. Un curent de gândire numit determinismul mediului înconjurător consideră că formele active din natură determină cultura umană, care este pasivă. Franz Boas (1858-1942) şi alţi antropologi au ajuns atât de departe, încât argumentau că mediul înconjurător este pasiv şi cultura umană s-a dezvoltat deoarece unele posibilităţi ambientale au fost selectate, iar altele ignorate.

• Ecologia modernă, cu determinarea unor ecosisteme variate, a dus la respingerea acestor noţiuni simple în favoarea unor puncte de vedere mai sofisticate referitoare la cultura umană şi mediul înconjurător. Prin aceste abordări noi se presupune că ecologia culturală studiază întregul tablou al adaptărilor culturii şi transformării mediului ambiant, în funcţie de populaţiile umane. Ecologia sistemelor deschise este foarte realistă având un rol important în studiul variaţiei dintre culturile individuale moderne şi culturile arheologice. Orice explicaţie a culturii trebuie să fie în stare să opereze şi cu modele reale ale variaţiei găsite prin studiul culturilor vii, nu numai cu cele artificiale, găsite de cei care au clasificat culturile arheologice.

Page 33: Argeologia peisajului

SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI GÂNDIRII TEORETICE PRIVIND RELAŢIA ARHEOLOGIE-GEOGRAFIE

• Studiul societăţilor preistorice în contextul dezvoltării lor (în mediul lor ambiental) implică examinarea relaţiilor dintre aşezările preistorice şi mediul natural ce le înconjoară. Studii importante au arătat că modelele de aşezări umane - reconstituite ca o evoluţie de la simplu la complex - au oferit un mod acceptabil de studiere a adaptărilor culturale umane la mediu în timp (acestea constituie variabilele), de-a lungul unei mari perioade cronologice. Asemenea studii au putut fi făcute numai pe baza unor cunoştinţe anterioare detaliate asupra mediului înconjurător, şi la raportarea acestuia la culturile care au înflorit, s-au schimbat şi au murit în acel areal geografic.

• Una dintre importantele perspective ale arheologiei constă în studiul sistemului cultural uman, pe baza variabilelor economice, demografice şi sociale, care interacţionează cu schimbările mediului ambiant. O cercetare arheologică foarte sofisticată, realizată prin prisma ecologiei sistemelor deschise se poate realiza în momentul în care arheologii fac legătură între schimbările culturale şi necesitatea de a studia fiecare cultură (în esenţă schimbătoare) pe de o parte şi microadaptarea la mediul înconjurător (care este dinamic), aspectele enunţate fiind urmărite concomitent.

Page 34: Argeologia peisajului

STADIUL UTILIZĂRII CONCEPTULUI DE ARHEOLOGIA PEISAJULUI ÎN ROMÂNIA

• Studiile de arheologia peisajului sunt încă la început în România. Unele metode de lucru, cum este analiza geomorfologică sau analiza distribuţiei spaţiale, sunt întâlnite doar în câteva lucrări cu caracter monografic. Altele, cum ar fi ridicările topografice ale siturilor arheologice şi realizarea hărţilor tematice nu reprezintă o întreprindere nouă în arheologia românească. Ele se aplică de mult timp, cu rezultate mai mult sau mai puţin vizibile deoarece, multă vreme, arheologul a considerat că această muncă trebuie făcută de altcineva, adică de un specialist în topografie inginerească, şi asta datorită tehnicilor greoaie de lucru care presupuneau cunoştinţe geodezice, aparate sofisticate, multă matematică şi operaţiuni complexe de calcul. Se crea astfel o barieră între arheolog şi topograf, şi drept urmare, se închidea calea către studiile interdisciplinare de arheologia peisajului.

D. Micle, Un model practic de aplicare a topografiei şi cartografiei arheologice în analiza spaţială a habitatului rural post-roman din Dacia de sud-vest între sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al V-lea p.Chr., Ed. Excelsior Art, Timişoara, 2011; M. Gligor, Relaţia Cadru Geografic – Habitat, în Apulum, 2000, XXXVII/1, p. 1-17; C. Bem, T. Popa, V. Parnic, C. Bem, D. Garvăn, D. Bărbulescu, I. Găluşcă, Cercetări arheologice pe valea Neajlovului. Consideraţii generale asupra microzonei Bucşani, în Studii de Preistorie, 1, 2001, p. 131-145; L. Măruia, Cercetări interdisciplinare vizand reconstituirea geografiei istorice a Dealurilor Lipovei, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2011; L. Măruia, D. Micle, A. Cintar, M. Ardelean, A. Stavilă, L. Bolcu, O. Borlea, P. Horak, C. Timoc, C. Floca, L. Vidra, ArheoGIS. Baza de date a siturilor arheologice cuprinse in Lista Monumentelor Istorice a judeţului Timiş, Editura BioFlux, Cluj Napoca, 2011.

Page 35: Argeologia peisajului

STADIUL UTILIZĂRII CONCEPTULUI DE ARHEOLOGIA PEISAJULUI ÎN ROMÂNIA

• Deşi dintre toate disciplinele istoriei, arheologia are cea mai mare afinitate cu geografia – atât prin metodele de lucru în teren cât şi prim cele de interpretare – multă vreme nu s-a înţeles acest aspect sau, mai bine zis, nu s-a aplicat deoarece implica o pregătire pluridisciplinară şi aparatură de specialitate care nu era la îndemâna oricui. Totuşi nu a existat arheolog care, lucrând în teren, să nu observe legăturile intrinseci stabilite între om şi natură, modalităţile de adaptare şi exploatare a peisajului, într-un cuvânt „habitatul” sau „mediul înconjurător”.

• Şi totuşi, cu câteva excepţii, monografiile de sit arheologic ofereau o superbă discrepanţă între Încadrarea geografică din primul capitol şi restul conţinutului, pur arheologic, în care se uita definitiv buna intenţie care promitea la debutul fiecărei lucrări de acest gen şi nu se mai stabilea nici o punte de legătură între cele două discipline, nici ca metodologie de lucru şi nici ca interpretare.

Page 36: Argeologia peisajului
Page 37: Argeologia peisajului

STADIUL UTILIZĂRII CONCEPTULUI DE ARHEOLOGIA PEISAJULUI ÎN ROMÂNIA

• Chiar terminologia a fost greşit întrebuinţată, pentru mulţi arheologi „topografie” însemnând „cercetare arheologică de teren” (periegheză). S-au scris astfel multe studii (altfel, de bună calitate) intitulate „topo-arheologice” sau „arheo-topografice” unde frizează dinnou ruptura dintre descrierea geografică a arealului studiat (de obicei copiat dintr-o lucrare de specialitate de geografie) şi descoperirile arheologice a căror descriere făcea substanţa lucrării, omiţându-se uneori localizarea cu precizie şi descrierea geografică, autorul accentuând doar natura descoperirii, încadrarea cronologică şi descrierea artefactelor descoperite. Se pierdeau astfel date importante care ar fi permis abordări sincronice şi diacronice valoroase ale legăturii dintre om şi peisaj.

• Apariţia unei noi generaţii de aparate de teren (Staţii Totale, GPS-uri, telemetre laser, etc.), generalizarea tehnicii de calcul computerizat, implementarea unor software-uri cu interfaţă utilizator, precum şi dezvoltarea şi fundamentarea teoretică unor subdiscipline arheologice noi ce pun accent pe interdisciplinaritate, au dus la naşterea unui interes major faţă de studiile de arheologia mediului înconjurător (environmental archaeology), arheologia peisajului (landscape archaeology), geoarheologie, sedimentologie, paleoclimatologie, pedologie, arheozoologie şi arheobotanică, astfel încât azi întâlnim tot mai frecvent echipe mixte care lucrează la analiza unui sit arheologic, arheologul – tehnician de săpătură fiind doar o rotiţă din acest angrenaj colectiv.

Page 38: Argeologia peisajului

STADIUL UTILIZĂRII CONCEPTULUI DE ARHEOLOGIA PEISAJULUI ÎN ROMÂNIA

• Într-un studiu teoretic destinat metodei de determinare a ariei de cuprindere a unei aşezări, G. Fazecaş făcea o succintă trecere în revistă a metodelor utilizate de diferiţi arheologi pentru a analiza economia unei aşezări umane în raport cu mediul geografic şi surprindea intensa dispută iscată pe acest subiect. Reţinem faptul că în vederea analizei productivităţii unei comunităţi umane identificate arheologic, determinările intrasitu (numărul locuitorilor, mărimea sitului şi aria folosită pentru dobândirea resurselor necesare) trebuiesc corelate cu cele extrasitu (care este potenţialul economic al unei zone: ce fel de resurse întâlnim în aria de cuprindere şi cât de departe sunt ele situate faţă de aşezare), autorul afirmând că această metodă ajută la o bună determinare a poziţiei exacte a sitului în mediul înconjurător.

G. Fazecaş, Consideraţii privind metoda de determinare a ariei de cuprindere a unei aşezări, în Crisia, 30, Oradea, 2000, p. 447-454.

Page 39: Argeologia peisajului

STADIUL UTILIZĂRII CONCEPTULUI DE ARHEOLOGIA PEISAJULUI ÎN ROMÂNIA

• Arheologul român Ciprian F. Ardelean, stabilit în SUA, aduce în discuţie un nou concept în cercetarea arheologică de specialitate, şi anume, proxemica.

• Proxemica este un termen atribuit în mod oficial unui antropolog, E. T. Hall, cel care în anii şaizeci a lansat acest tip de studii pe scenariul ştiinţelor sociale. Proxemica studiază comportamentul spaţial al omului, raportul între indivizi într-un cadru spaţial, precum şi între indivizi şi grupuri pe de o parte şi spaţiul însuşi pe de cealaltă parte. Termenul se referă atât la ştiinţa pe care încearcă să o cristalizeze, cât şi la comportamentul uman spaţial în sine. Aceasta este încă o disciplină tânără în pofida decadelor scurse de la „fundarea” sa mai ales pentru că rareori a fost folosită în mod serios că o modalitate de studiu constantă şi validă în domeniul antropologiei, a arheologiei, a arhitecturii sau a planificării urbane.

C. F. Ardelean, The Grammar of Social Space: An Anthropological Approach on Human Proxemics, în Social entity and social space in archaeology, mms, National School of Anthropology and History (ENAH), Mexico City, 2001.

Page 40: Argeologia peisajului
Page 41: Argeologia peisajului

TIPURI DE ANALIZE

• Analiza locaţională a habitatului face parte dintr-un set de instrumente de analiză spaţială, reunite sub denumirea de analiza modelului de aşezare (settlement pattern analysis).

• Tehnicile de analiză au evoluat treptat începând cu anii ‘1930, cumulând treptat şi descoperirile tehnologice şi informatice, dar şi progresele teoretice. Datorită utilizării unor instrumente conceptuale într-un ritm mult mai extins, acestea au căpătat un accent „consacrat”, fără ca ele să fie excluzive, şi sunt cunoscute ca instrumente comune de analiză.

• Toate aceste instrumente şi tehnici de analiză, ţin cont într-o manieră foarte mare de tipul de informaţii disponibile despre siturile arheologice şi mediul lor geografic şi istoric, de modul în care aceste informaţii au fost colectate şi clasificate, aspecte pe care arheologul trebuie să le cunoască în amănunţime.

Page 42: Argeologia peisajului

TIPURI DE ANALIZE

• Conceptul de arie culturală (Kroeber, 1939), conceptul de orizont (Willey şi Phillips, 1958) şi noţiunea de model de aşezare (Willey, 1953) au fost până în anii 80 trei moduri prin care arheologii au ordonat spaţiul.

• În anii 80, sintezele în ceea ce priveşte tipurile de analiză spaţială, întocmite în special de Hodder şi Orton propun atenţiei două seturi de abordări.

• Primul set accentuează importanţa relaţiilor om-om în structurarea ordonării spaţiale a unei comunităţi. Teoria locurilor centrale, regula rangului de mărime, modelele gravitaţionale, printre altele sunt incluse în acest set de abordări.

• Abordările locaţionale din al doilea grup promovează primatul relaţiei om-natură în determinarea locaţiei sitului. Dintre acestea, analiza arealului de aprovizionare al sitului (site catchment analysis), este una dintre cele mai cunoscute metode.

• În practică, multe dintre teoriile şi metodele pentru explicarea organizării spaţiale au parvenit în arheologie prin intermediul geografiei, care la rându-i a preluat multe dintre modelele sale dintr-o serie de discipline ca fizica, economia, biologia, ecologia şi geometria pură. Printre cele mai importante abordări teoretice spaţiale ale perioadei de până în anii ’80 ai arheologiei se numără modelele gravitaţionale (Hodder şi Orton, 1976), modelul economic al structurii aşezării (von Thunen’s, 1966), teoria locurilor centrale a ierarhiei aşezărilor (Christaller, 1935) şi modelele ecologice de concentrare în jurul resurselor (Butzer, 1982).

Page 43: Argeologia peisajului

GRUPUL 1 DE METODE

• Primul grup conţine tehnici referitoare la modele locaţionale. Acestea prezic unde în mediul geografic, o anume activitate ar trebui să fie amplasată. Aceste modele propun de obicei, o perspectivă a eficienţei costurilor, în care oamenii sunt priviţi ca amplasându-şi activităţile în aşa fel încât să-şi conserve energia necesară pentru a accesa sau distribui resursele.

• Spre exemplu, modelele locaţionale ecotone, pleacă de la premisa că oamenii se aşează la limitele dintre zonele ecologice (biotopuri, zone de resurse, microzone climatice, etc), astfel minimalizându-şi efortul necesar pentru a colecta diverse resurse găsite în fiecare zonă.

• Atunci când obiectivele comportamentale specifice şi constrângerile pot fi cuantificate, analizele de locaţie-alocaţie sunt folositoare pentru a determina locaţiile optime pentru activităţile umane.

• Predicţiile acestor modele locaţionale pot fi comparate cu aşezările actuale pentru a evalua influenţa comportamentului economic şi ale factorilor de mediu asupra modelelor de aşezări. Pentru că aceste modele privesc caracteristici de mediu, cercetătorii ar trebui să ştie în ce fel condiţiile moderne diferă de cele întâlnite în trecut, fiind nevoie în multe cazuri de reconstituirea condiţiilor de mediu de atunci.

Page 44: Argeologia peisajului

GRUPUL 2 DE METODE

• Al doilea grup de tehnici analitice vizează organizarea economică din trecut.

• Una dintre cele mai comune tehnici este analiza ariei de aprovizionare a sitului (site catchement analysis), în care estimările resurselor de bază ale unui sit şi productivitatea globală sunt calculate pe baza unei ipoteze economice. Această tehnică este foarte utilă când rezultatele sunt comparate cu resturile animale şi vegetale preluate din sit.

• Alte tehnici analitice sunt utile pentru a reconstrui interacţiunile economice regionale. Spre exemplu modelele fall-off şi analizele trend surface (suprafeţele de tendinţă) folosesc artefactele regionale sau distribuţia resurselor regionale pentru a identifica sursele lor de provenienţă, a marca graniţele economice şi a reconstrui mecanismele de schimb. Pentru acesasta este neaparată nevoie de a avea la dispoziţie artefacte (deci săpătura).

• Pentru societăţile cu o mare complexitate socio-politică, sistemul de transporturi poate fi examinat folosint analiza de reţea (network analysis). Această tehnică cuantifică legăturile dintre aşezări, într-o regiune definită şi produce indici ce evaluează centralitatea , importanţa şi accesibilitatea oricărui sit, precum şi compactitatea generală şi conectivitatea sistemului de aşezări. Mulţi dintre aceşti indici sunt descriptivi şi sunt folosiţi doar într-o bază comparativă.

• Tot în această categorie sunt incluse studiile diacronice ale ocupaţiilor dintr-o regiune, studii ale dinamicii economice.

Page 45: Argeologia peisajului

GRUPUL 3 DE METODE

• Al treilea grup de tehnici de analiză vizează organizarea politică din trecut. • Modelele locurilor centrale (central place theory), examinează organizarea

spaţială a unui grup de situri pentru a identifica reţeaua ierarhică a aşezărilor. Ipoteza de bază este că centrele majore vor fi egal distanţate una de cealaltă şi înconjurate de o ierarhie de aşezări din ce în ce mai mici.

• Analiza rangului de dimensiune (rank-size analysis), care este derivată din teoria locurilor centrale, evaluează intensitatea centralizării într-un sistem de aşezări, presupunând că gradul în care un sit este dominant este reflectat în dimensiunea sa relaţionată la siturile asociate (analiză cantitativă, care nu întotdeauna reflectă realitatea). Pentru acest tip de analiză este nevoie de totalitatea siturilor din regiunea/perioada studiată.

• Un alt instrument analitic este poligonul Thiessen, care este folosit pentru a identifica limitele teritoriale potenţiale pentru un grup de aşezări autonome politic. Sunt create poligoane împărţind teritoriul astfel încât fiecare frontieră este echidistantă faţă de fiecare pereche de centre adiacente. La fel ca multe tehnici analitice, poligoanele Thiessen oferă un instrument pentru a descrie datele unor aşezări. Descrierile rezultate nu sunt întotdeauna reconstrucţii fidele ale trecutului şi nici nu explică în mod necesar comportamentul uman care a creat modelele de aşezări.

Page 46: Argeologia peisajului

GRUPUL 4 DE METODE

• Al patrulea grup de instrumente îl constituie cele ce studiază analogia etnografică.

• Investigarea modului în care societăţile de astăzi sunt distribuite în teritoriu, poate fi utilă în special pentru reconstruirea comportamentului uman care nu este rezultatul direct al unui comportament economic, sau pentru relaţii care nu sunt uşor de cuantificat. Spre exemplu organizarea spaţială a activităţii religioase sau organizarea etnică pot fi investigate prin modele arheologice derivate din cazuri etnografice care descriu modul în care simboluri cosmologice sau semnele (reperele) etnice sunt distribuite în cadrul peisajului. Pentru studiile arheologice este nevoie de studii ale necropolelor, informaţii istorice, ş.a.

• Deşi analogia etnografică are propriul set de probleme şi ipoteze, se poate îmbunătăţi înţelegerea arheologului în ceea ce priveşte gama posibilă a comportamentului locaţional.

Page 47: Argeologia peisajului

DATE CALITATIVE VS. DATE CANTITATIVE

• Multe dintre abordările statistice şi abordările calitative, folosite în alte subdiscipline arheologice sunt de asemenea aplicabile datelor de habitat iar mulţi arheologi de aşezări îşi dezvoltă propriile instrumente specifice problemelor cu care se confruntă.

• Oricare ar fi originea acestor metode, fiecare metodă analitică se bazează pe ipoteze importante care ar trebui să fie recunoscute şi evaluate.

• Cele mai multe tehnici cantitative sunt de asemenea sensibile la exactitatea şi caracterul complet al datelor aşezărilor.

• Ca orice abordare arheologică, analiza modelului de aşezare este cea mai eficientă atunci când este combinată cu teoria explicită, direcţionată şi orientată spre obiective clare.

• Atunci când este folosită în mod corespunzător, analiza modelelor de aşezare este o abordare puternică, pentru reconstrucţia şi explicarea comportamentului uman din trecut.

Page 48: Argeologia peisajului

METODE DE ANALIZĂ SPAŢIALĂ

1. Analiza locurilor centrale (Central Place Theory). • Teoria locurilor centrale, este o metodă deductivă, care are în vedere influenţa

factorilor comerciali în amplasarea centrelor locaţionale comerciale şi încearcă să explice de ce centrele sunt amplasate acolo unde sunt (Smith, 1977). Teoria locurilor centrale conduce la o înţelegere integrală a sistemului social şi economic rural.

• Metodologia de bază a analizei locurilor centrale constă în compararea unui model deductiv de aşezări umane cu modelele din lumea reală pentru a evalua gradul de potrivire al primului. Nici un model de aşezare empiric nu va suprapune exact modelul central predictiv, dar formularea deductivă iniţială poate fi atenuată prin includerea datelor în aşezările actuale (verificarea modelului pe situaţii actuale). Modelul deductiv rezultat, care este tot un model deductiv, este atunci comparat cu modelul din lumea reală din epoca respectivă. Dacă modelul de aşezări se conformează în mare măsură cu modelul prezis, putem presupune că ipotezele comportamentale ale acelui model au funcţionat într-adevăr în lumea reală. Aceste ipoteze comportamentale ale teoriei locurilor centrale privesc comportamentul de marketing, presupunându-se că (1) puterea de cumpărare este distribuită în mod egal în teritoriu, (2) consumatorii vor maximiza beneficiile lor de timp/cost şi vor alege cel mai apropiat centru comercial şi (3) comercianţii sau pieţele se vor amplasa astfel încât să-şi maximizeze profiturile.

• Metoda recurge totuşi la nişte ipoteze doar generale, de viaţă economică, în sensul aplicării în toate cazurile posibile. Excepţiile nu pot fi implicate în acest tip de analiză.

Page 49: Argeologia peisajului
Page 50: Argeologia peisajului
Page 51: Argeologia peisajului

METODE DE ANALIZĂ SPAŢIALĂ

2. Analiza rangului de mărime (Rank-size Analysis). • Analiza rangului de mărime porneşte de la premisa că există o relaţie

generală între mărimea unei aşezări şi rangul său într-un set de localităţi. În cazul în care sit-urile sunt clasificate în ordinea mărimii pe o scară logaritmică, populația aşezării de rangul al N-lea va fi 1/N din mărimea cea mai mare, astfel al 3-lea sit va fi de 1/3 din dimensiunea celui mai mare. Regula funcţionează cel mai bine în domenii de organizare economică şi politică complexă, cu istorii relativ lungi de dezvoltare urbană. S-a sugerat că această relaţie reprezintă un echilibru natural de crestere a aşezărilor. Oraşelor romane li se potriveşte bine această regulă. Cu toate acestea, acest lucru nu este adesea verificat, deoarece în multe țări noi în curs de dezvoltare, oraşul principal sau capitala este mai mare decât se aştepta (devenind oraş primat), din cauza unor factori istorici.

• După cum se observă şi aceasta este o metodă teoretică, deductivă, care îşi propune corelarea unui model teoretic cu situaţia de fapt a datelor arheologice.

Page 52: Argeologia peisajului
Page 53: Argeologia peisajului
Page 54: Argeologia peisajului

METODE DE ANALIZĂ SPAŢIALĂ

3. Analiza arealului de aprovizionare (Site catchement analysis). • Dintre caracteristicile cele mai importante ale mediului luate în calcul în cazul unei

analize de aprovizionare a unui sit, disponibilitatea, abundenţa, distanţa dintre şi sezonalitatea plantelor, animalelor şi resurselor minerale sunt cele care constituie determinante locaţionale ale siturilor. Principala caracteristică a metodei constă în analiza acestor resurse în apropierea siturilor.

• Analiza arealului de aprovizionare al sitului, Vita-Finzi şi Higgs (1970) o defineau ca „studiul relaţiilor dintre tehnologie şi acele resurse naturale ce se leagă de sfera economică a siturilor individuale”. Termenul de aprovizionare, provine din geomorfologie, unde este sinonim cu captare (bazin de captare al unui râu spre ex.).

• În general, în studiul propriu zis, se consideră că raza bazinului de aprovizionare are o valoare optimă de cca. o oră de mers pentru societăţile de agricultori şi două ore de mers pentru cele de vânători-culegători, în ipoteza comunităţilor care se reîntorc la aşezarea de bază în fiecare seară. Animalele, lemnul şi materialele exotice, pot proveni de la distanţe şi mai mari. De aceea amplasarea locaţiilor ţin disponibilitatea acestor resurselor pe această rază. De asemenea se pune problema ierarhiei importanţei resurselor, atunci când nu pot fi îndeplinite toate condiţiile de apropiere, în special şi din perspectiva faptului că mediul biofizic nu este uniform, atât spaţial cât şi sezonier.

• Analiza arealului de aprovizionare se bazează mult pe observaţii antropologice ale comportamentului economic al oamenilor, încadrându-se ca sferă şi în conceptul de geografie economică. Analiza se bazează mult pe reconstruirea mediului geografic din perioada studiată, în special cel biologic.

Page 55: Argeologia peisajului
Page 56: Argeologia peisajului
Page 57: Argeologia peisajului
Page 58: Argeologia peisajului
Page 59: Argeologia peisajului

METODELE DE ANALIZĂ SPAŢIALĂ ÎN CONTEXTUL GIS-ULUI

1. Analiza spaţială formală. • În general, analiza spaţială formală nu este văzută în înţelesul de a produce interpretări

arheologice complete, ci ca o extensie a echipamentului de observare (Wheatley, 2002). De altfel, mintea umană este cea mai fină unealtă de interpretare (chiar dacă uneori are o abordare subiectivă, văzând reguli chiar şi acolo unde nu există).

• Analiza spaţială formală cuprinde „un set de tehnici ale căror rezultate sunt dependente de locaţiile obiectelor de analiză” (Goodchild 1996).

• În ceea ce priveşte analiza făcută cu ajutorul GIS, tipurile de analiză formală, funcţie de operaţiile ce se aplică asupra locaţiilor se împart în tehnici care identifică şi rezumă locaţiile şi cele care investighează locaţiile (Wheatley, 2002).

• În ceea ce priveşte cele care identifică şi rezumă locaţiile, cele mai importante sunt următoarele: identificarea tipurilor de grupări ale siturilor arheologice – metodă geometrică, în urma căreia siturile pot fi identificate ca grupate, ordonate sau aleatorii; analiza cu ajutorul pătratului – metodă geometrică de încadrare a spaţiului populat cu situri în arii regulate pătratice urmărind în fond dispersia cantitativă a acestora; distanţa faţă de cel mai apropiat vecin – metodă statistică ce studiază distanţele dintre situri; dispersia unor grupuri de situri în jurul unui centru, autocorecţia spaţială – încearcă să studieze proprietăţile unui sit în relaţie cu cele ale siturilor imediat învecinate; detectarea structurilor în liniile şi reţelele formate de siturile arheologice – se poate referi la reţele de transport, reţele sociale, metoda fiind tributară teoriei grafurilor, deci strict matematică, şi bazându-se pe arce şi noduri ca elemente de analiză arcele putând fi conectate doar la noduri; unul sau două eşantioane de asociere – metodă folosită pentru a studia asocierea dintre situri şi anumite caracteristici ale mediului natural sau social-cultural, care mai apoi sunt testate pe locaţiile analizate, abordare care poate să aducă informaţii foarte utile pentru interpretare; diferite metode de corelare a unor proprietăţi ale siturilor arheologice; analiza exploratorie a datelor – EDA- metodă statistică de analiză, acestea fiind doar un mic număr de metode analitice de bază).

Page 60: Argeologia peisajului

METODELE DE ANALIZĂ SPAŢIALĂ ÎN CONTEXTUL GIS-ULUI

2. Analize spaţiale complexe. • Alte tipuri de analiză care ajută la formarea unor concluzii viitoare le

reprezintă tesselarea Voronoi (numită şi metoda poligoanelor Thiessen) şi triangularea Delaunay, care reprezintă împărţirea spaţiului aferent unui sistem de puncte . Tesselarea se referă la crearea unui set de arii geometrice care au sursa-punctul în interiorul acestora, triangularea se referă la crearea unei structuri în care punctele sunt folosite pentru a forma colţurile unui set de triunghiuri. Cea mai apropiată aplicaţie a tesselării este cea de alocare a spaţiului corespunzător fiecărui sit dintr-o reţea de situri apropiate. Totuşi această metodă nu este folosită în mod larg, pentru că reprezintă o alocare geometrică a spaţiului, ce presupune că mediul social şi cel geografic nu are nici o influenţă în alocarea spaţiului fiecărui sit.

• Multe dintre metodele de analiză mai complexe, au la bază implicarea distanţei ca cea mai fundamentală proprietate a datelor spaţiale. Tocmai această orientare a GIS-urilor de generaţie nouă spre distanţă, generând unelte variate de studiu a distanţei, le face foarte folosite în analiza spaţială. Printre cele mai simple aplicaţii care studiază distanţa în cadrul GIS sunt suprafeţele de proximitate, zonele tampon - buffer (benzi de intervale reprezentând distanţe) şi coridorul (format dintr-o singură distanţă).

Page 61: Argeologia peisajului

zonele tampon

tesselarea Voronoi

Page 62: Argeologia peisajului

METODELE DE ANALIZĂ SPAŢIALĂ ÎN CONTEXTUL GIS-ULUI

3. Analiza suprafeţelor de cost şi timp, reprezintă două modalităţi de analiză specifice generaţiilor noi de GIS-uri. Acestea sunt metode care încep să ţină cont de obstrucţionări, bariere şi diferenţe în calitatea spaţiului (spre exemplu mişcarea în josul sau în susul unei pante, apariţia unei bariere fizice sau sociale în mişcarea printr-un spaţiu). Aceste metode pot lua în calcul mişcarea într-un spaţiu izotropic sau anizotropic. Pe baza acestora se pot calcula rutele cele mai convenabile ca timp, cost. (o aplicaţie foarte curentă a acestei metode o reprezintă car-GPS-urile, care oferă variantele optime ca timp sau distanţă, în timp real).

Page 63: Argeologia peisajului
Page 64: Argeologia peisajului

METODELE DE ANALIZĂ SPAŢIALĂ ÎN CONTEXTUL GIS-ULUI

5. Suprafaţa de tendinţă şi interpolarea, reprezintă metode matematice de a „ghici” valorile unor variabile dintr-un set incomplet ale acelor valori şi este foarte bine descris de Tobler, în 1970 prin următoarea sintagmă: „Orice este relaţionat cu orice altceva, dar lucrurile apropiate sunt mai relaţionate decât lucrurile mai îndepărtate”. Cel mai simplu exemplu îl constituie interpolarea topografică. Totuşi aceasta, interpolarea, nu poate oferi acurateţea şi surprizele realităţii. Procedurile care fac interpolările sunt interpolatori exacţi, opuşi faţă de aproximatori. • Una dintre cele mai simple şi larg folosite metode pentru a

interpola date măsurate este analiza suprafeţei de tendinţă (trend surface analysis) care este în fapt o regresie polinomială tehnică extinsă de la două la trei dimensiuni. Ea este similară cu analiza regresiei, dar aplicată la 3D.

Page 65: Argeologia peisajului
Page 66: Argeologia peisajului

METODELE DE ANALIZĂ SPAŢIALĂ ÎN CONTEXTUL GIS-ULUI

6. Analiza vizibilităţii reprezintă un punct important în analiza spaţială arheologică. Vizibilitatea şi intervizibilitatea apare peste tot unde se vorbeşte de situri „apărate”. Aspectul vizual al unui loc este în cele mai multe culturi şi pentru cei mai mulţi oameni cel mai semnificativ impact pe care o locaţie o are asupra unui individ. GIS-ul este cel mai important instrument de birou, pentru studiul vizibilităţii şi intervizibilităţii. Aceasta depinde însă de algoritmul de calcul al fiecărui tip de instrument de analiză. Studiul vizibilităţii şi intervizibilităţii se loveşte de aspecte concrete ca înălţimea de privire (care schimbă nu suprapune identic vizibilitatea cu intervizibilitatea), precum şi studiul vizibilităţii din orice punct al unui sit arheologic (adică cumularea tuturor ariilor de vizibilitate importante din sit).

Page 67: Argeologia peisajului
Page 68: Argeologia peisajului
Page 69: Argeologia peisajului

METODELE DE ANALIZĂ SPAŢIALĂ ÎN CONTEXTUL GIS-ULUI

7. Modelele locaţionale şi predicţia. • Predicţia este o componentă centrală a analizei spaţiale de astăzi, iar scopul

modelării predictive este acela de a genera un model spaţial ce are implicaţii predictive pentru observaţiile viitoare. Kvamme spune că în practică, aplicarea unui model spaţial predictiv duce la o mult mai mare probabilitate de a descoperi noi situri arheologice decât pura întâmplare. Multe dintre abordările predictive s-au născut din dorinţa autorităţilor locale americane de a avea o strategie mai clară de gestiune teritorială, în ceea ce priveşte riscul arheologic. Tot acest demers poate salva costuri şi timp în dezvoltarea şi gestiunea teritorială. Cele mai interesate ţări în modele predictive sunt SUA, Canada şi Olanda. Toate aceste modele sunt modele predictive bazate pe GIS.

• Modelele predictive se bazează pe două mari surse de informaţie: teoria referitoare la distribuţia spaţială a materialului arheologic şi observaţiile empirice din înregistrarea (săpătura) arheologică. Funcţie de dominanta în cadrul procesului de modelare predictiv, abordarea acestuia poate fi inductivă (de la înregistrări arheologice la inducerea de reguli ce vor sta la baza modelului predictiv, modelul mai fiind denumit şi corelativ) sau deductivă (de la aspectele teoretice la deducerea de reguli care vor sta la baza modelului predictiv). Totuşi, o asemenea distincţie netă între teorie şi observaţii directe nu este general recunoscută astfel că mulţi arheologi susţin că cele două componente nu sunt independente, adică observaţiile se fac după metode teoretice, iar teoria s-a întocmit pe baza observaţiilor din teren.

Page 70: Argeologia peisajului

METODELE DE ANALIZĂ SPAŢIALĂ ÎN CONTEXTUL GIS-ULUI

• Modelele predictive pot fi reduse în esenţă la producerea unui sau mai multor rezultate pornind de la unul sau mai multe date de intrare, prin folosirea unei reguli specifice. În cazul modelelor predictive arheologice, rezultatele sunt întotdeauna de natură arheologică, pe când datele de intrare în general nu.

• Trebuie specificat clar că în cadrul modelelor predictive nu situl arheologic este central ci locaţia din mediul geografic. Aceasta este urmărită.

• În cadrul modelelor predictive, datele de intrare pot fi din următoarelele domenii: parametrii spaţiali (modele de organizare deja cunoscute), caracteristici fizice de mediu (toate informaţiile de mediu cunoscute referitoare la epoca de studiu urmărită; o mare varietate de caracteristici pot fi folosite ca predicatori: altitudinea, panta, orientarea , indicele de drenare, relieful local, date geologice şi pedologice, tipurile de folosire ale terenului, distanţe faţă de resurse de apă sau resurse de materie primă, arealele unor tipuri de vegetaţie folosită de oameni, etc), caracteristici ecomomice (capacitatea productivă a terenului, alte proprietăţi ale solului cu implicare ecomomică ), caracteristici culturale (apropierea de rute de transport, comerciale, de alte centre umane, de locuri semnificative din peisaj).

• Rezultatele unui model predictiv pot fi următoarele: prezenţa sau absenţa siturilor (este cel mai obişnuit rezultat aşteptat de la un model predictiv), tipul siturilor (derivă dim modele mai sofisticate, şi precizează spre exemplu taberele de vânătoare, aşezările permanente, etc), densitatea siturilor/artefactelor, semnificaţia siturilor sau probabilitatea siturilor (anumite modele indică probabilitatea ca să apară un sit arheologic în fiecare locaţie din teritoriu, imformaţie ce apare sub forma unui număr procentual sau de la 0 la 1).

Page 71: Argeologia peisajului