1

Arhitectura interbelică cu structură din beton armat expusă la multihazard

în context european.

Intervenţii în spaţiul românesc şi italian

Doctorand: cercet. arh. Maria BOSTENARU DAN

Îndrumător: prof. dr. arh. Cristina Olga GOCIMAN

1. Introducere

Betonul armat nu este văzut ca material de construcţie istoric de către mulţi cercetători, spre

deosebire de materialele de zidărie. De aceea, dorim să contribuim cu această temă la

accentuarea cunoştinţelor conform cărora este important şi studiul clădirilor de beton armat

pre-cod seismic din perioada interbelică, nu numai postbelică, care este în centrul cercetărilor

curente. Am investigat atât intervenţia asupra obiectelor de arhitectură din perioada de studiu,

cea interbelică, cât şi intervenţia şi/sau conservarea arhitecturii istorice din beton armat.

Subiectul de cercetare sunt clădirile istorice din beton armat în România şi Italia şi nevoia de

intervenţie asupra lor respectiv de conservare astăzi. Ele au fost puse în contextul unor studii

comparative cu alte ţări europene, dar şi cu alte tipologii înrudite pentru care s-a făcut un

studiu de răspândire geografică, şi anume structurile cu schelet din lemn, fundamental diferite

în ce priveşte performanţa seismică. Abordarea materialului „beton armat” la începuturile

utilizării acestuia în masă a fost realizată, considerându-se teoria arhitecturii privind

materialele şi tectonica, inclusiv relaţia spaţiu-structură. Ulterior, s-au detaliat caracteristicile

arhitecturale legate de organizarea în plan, vis a vis de structură şi vulnerabilitatea acesteia, şi

cele legate de structura construită din acest material, cu scopul de a realiza un model pentru

studii ulterioare structurale. Toate aceste caracteristici stau la baza unui sistem decizional

pentru selectarea sistemului şi tehnicii de consolidare, o sub categorie a conservării. Au fost

considerate documentele care influenţează abordarea conservării, cu accent special asupra

participării, o formă extinsă a deciziei. Decizia la nivelul clădirii este integrată în cea la nivel

urban pentru mărirea rezilienţei seismice. La diferite nivele se au în vedere rezultatele ce pot

fi folosite de alte discipline, cum ar fi organizarea informaţiei cu mijloacele ontologiei pentru

programe de calculator.

2

2. Metodologia de cercetare

Metoda de bază folosită este studiul sistemic (inclusiv classificare, modularizare) în vederea

elaborării de modele. Astfel, caracteristicile au fost grupate într-un arbore, şi criteriile de

decizie asemenea. Au fost realizată o documentare pe bază de studii de teren, de bibliografie

şi de arhivă. O componentă importantă a cercetării a fost prezentarea publică a rezultatelor

intermediare şi reacţia la feedback-ul primit, şi abstractizarea acestui tip de comunicare în

fluxuri participative.

Din domeniul filozofiei aplicate la studiul de arhitectură am utilizat metode ale

fenomenologiei, applicabile atât pentru abordarea participativă de importanţă crucială pentru

această lucrare, cât şi deconstrucţia în două cazuri: dialogul dintre tradiţional şi modern, dintre

sistemele rezistente la seism şi cele inovative în utilizarea unor materiale noi; analizarea

spaţiului neted şi striat în reconstrucţia după dezastre, care, de asemenea, având la bază o

teorie a lui Deleuze (1980), tot la diferenţierea tipurilor dictate de tradiţional şi modern se

reduce, la nivel urban.

Acestea au fost integrate într-o abordare generală de management de proiect.

2.1. Obiectivele cercetării, abordarea lor metodologică, instrumente, activităţi şi

rezultate

Metodologia de studiu s-a axat pe fixarea unor obiective ca paşi de urmat constând în

documentaţie, compararea clădirilor din cele două ţări şi încadrarea lor în contextul mai larg

european de construcţii înrudite, elaborarea unui model al clădirilor din această tipologie,

determinarea caracteristicilor de valoare şi ca atare de menţinut în intervenţie şi în final

lecţiile învăţate din abordarea interbelică, perioadă când se căutau soluţii la problemele

societăţii, şi problemele din ziua de astăzi, elaborarea unui sistem de decizie şi proiectare

integrată. Deşi problemele din ziua de astăzi implică concordanţa cu norme de siguranţă la

dezastre, întrucât la vremea respectivă caracteristicile materialului nu au fost exploatate

corespunzător, şi în ziua de astăzi există aspecte de sociologia arhitecturii care sunt luate în

considerare, şi anume legate de participativism. Acestea conduc, într-o abordare focalizată, la

modele de luare a deciziei în cazul intervenţiei asupra clădirilor istorice din beton armat.

Pentru fiecare obiectiv s-au stabilit metode şi instrumente individuale, şi s-au evaluat rezultate

parţiale.

2.2. Gestionare şi fezabilitate

Metodologia de studiu s-a bazat pe elaborarea unei metode de management a proiectului de

cercetare. Pentru fiecare obiectiv fixat a esista o metodă ştiinţifică, care în acelaşi t imp a servit

3

scopului urmat într-un pas din gestionarea şi fezabilitatea acestuia. Fiecărei metode ştiinţifice

i-au servit diferite instrumente.

3. Hazardul seismic la care sunt expuse construcţiile din beton armat timpuriu

Deşi pentru dezvoltarea construcţiilor din beton armat la începuturile utilizării acestui material

de construcţie cea mai relevantă este Franţa, am optat în această lucrare să comparăm situaţia

din România cu cea din Italia ca ţara cea mai expusă la seisme din Europa. De asemenea,

găsim patrimoniu din beton armat timpuriu expus la seisme şi în Grecia, Portugalia şi

Slovenia. În acest capitol descriem hazardul seismic la Bucureşti, capitala României unde

există un număr semnificativ de astfel de clădiri afectate, care descriu faţa de astăzi a

Bucureştiului, dar şi datorită potenţialului mare de avarii rezultate din efectele de sit ale

cutremurelor intermediare vrâncene cu solul aluvionar. În a doua parte va fi prezentat

hazardul seismic din Italia şi relaţia cu zonele din acest studiu. Între cele două ţări există o

diferenţă din punct de vedere al hazardului, şi anume în România jumătate din ţară este

afectată dintr-o sursă unică, în vreme ce în Italia întreg teritoriul este seismic din diferite surse

care rezultă din falia tectonică principală şi falii geologice secundare.

3.1. Hazardul seismic la Bucureşti

Bucureştiul este afectat de cutremurele de adâncime intermediară cu sursa în zona montană

din Vrancea, la ca. 150 km de Bucureşti. Efectele de sit amplifică potenţialul destructiv al

cutremurelor, dat fiind faptul că municipiul Bucureşti se găseşte pe sol aluviar efectul

cutremurelor este aici mai puternic decât în alte regiuni ale ţării, Bucureştiul fiind situat de-a

lungul cursurilor de apă ale râurilor Dâmboviţa şi Colentina. Cea mai sensibilă este zona

centrului Bucureştiului în care se ridică clădiri interbelice cu structură din beton armat.

Capitolul trece în revistă microzonarea Bucureştiului pentru a evalua modificarea răspunsului

seismic în funcţie de efectele de sit înregistrate ca urmare a cutremurelor din secolul XX

precum şi a unor exerciţii de vibraţie. Bucureştiul, capitala României, se află într-o zonă de

înaltă seismicitate, fiind afectat de circa trei ori într-un secol de cutremure puternice. Există

seisme de suprafaţă şi seisme de adâncime, cum sunt cele din Vrancea. Ultimele au

caracteritica de a afecta zone mult mai largi. Seismele din Vrancea pot afecta jumătate din

suprafaţa României. De asemenea, efectele cele mai puternice nu sunt cel mai aproape de

sursă, ci acolo unde apar aşa numitele efecte de sol, de exemplu la Bucureşti, care este

caracterizat de soluri aluviale. Perioada de vibraţie a unei clădiri, şi în consecinţă dacă intră în

rezonanţă sau nu cu seismul, depinde de înălţimea acesteia. Clădirile joase sunt afectate de

seisme de suprafaţă, cele înalte de seisme de adâncime. Seismele din Vrancea, care sunt

4

seisme de adâncime, afectează mai ales clădirile înalte. Acesta este cazul clădirilor interbelice

din Bucureşti cu 5-14 niveluri şi structură flexibilă, cum este cea din cadre de beton armat. În

secolul al XXlea cutremure care au produs pagube puternice au avut loc în 1940 şi în 1977. În

ambele cele mai afectate au fost clădirile interbelice, construite între 1920 şi 1940 în stilul

Modernist. Există puţine date privind cutremurul din 1940, când s-a prăbuşit numai blocul

Carlton al lui GM Cantacuzino (1934), dar efectele cutremurului din 1977 au fost studiate

extensiv.

3.2. Hazardul seismic în Italia

Italia este una din ţările cel mai frecvent afectate de seisme din lume. Activitatea seismică a

Italiei este rezultatul situării la coliziunea dintre plăcile africană şi euroasiatică în primul rând,

şi anatoliană în al doilea rând. Falia tectonică traversează Italia în toată lungimea ei, formând

un arc în jurul peninsulei, şi a condus în timpuri geologice la crearea lanţului de munţi al

Apeninilor. La acestea se adaugă falii secundare şi mişcări geologice care încrucişează întreg

teritoriul. Şi acest capitol trece în revistă zonificarea seismică a teritoriului, o dată cu evoluţia

de la determinism la probabilism, de data aceasta la scară naţională, clasificând zonele în care

am luat în considerare studii de caz. Oraşul Milano unde s-a dezvoltat arhitectura Novecento

şi Como care a fost leagănul Raţioanlismului sunt situate în zone de seismicitate scăzută

continentale, oraşul Genova este într-o zonă de seismicitate moderată. Provincia Ancona şi

Basilicata unde s-au aplicat măsuri de consolidare inovatoare cu diagonale cu sisteme de

disipare se află în zone de seismicitate maximă. În aceeaşi zonă sudică a calabriei a fost

implementat şi sistemul cu diagonale din lem casa baraccata. L„Aquila se află într-o zonă de

seismicitate moderată, ca şi oraşul reconstruit în beton în Sicilia: Gibellina.

4. Caracteristicile clădirilor construite din beton armat în utilizarea lui timpurie

Clădirile considerate pentru acest studiu au fost selectate în baza tipologiei: structură

multietajată cu schelet din beton armat. În cele mai multe cazuri acestea au fost imobile de

locuit, locuirea fiind programul predominant al Mişcării Moderne, transpus şi la reprezentanţii

aşa-numitelor „alte Modernisme”. Exemple de conservare a clădirilor de locuit sunt însă mai

rare, aşa că în capitolul respectiv tipologia va fi extinsă şi asupra unor alte programe şi/sau

perioade de timp. Dintre ţările unde întâlnim reprezentanţi ai imobilului de locuit în context

central urban, tipul de locuire durabil identificat ca atare de Sonne (2009), am ales, pe lângă

cele din România şi Italia, subiectul studiului, exemple comparative din ţări care prezintă risc

seismic mediu sau moderat. Este vorba de cazul reprezentativ al Greciei, unde a fost lansată

Carta de la Atena 1933, definitorie pentru reglementările urbane care au contribuit la definirea

5

tipologiei din România, şi Portugalia, unde codurile seismice au fost aplicate pentru structuri

în schelet din perioada de la începutul modernităţii, când aceasta se realiza în lemn. Întrucât

nu este vorba de ţări învecinate geografic, s-a căutat influenţa din structurile tipice altor ţări

europene prin mobilitatea arhitecţilor, considerând-o astfel pe prima arhitectă mobilă între

România şi Italia şi respectiv un arhitect din Germania, ţara unde s-a implementat un al treilea

material pentru structurile în cadru, metalul, dar de unde sunt şi prescripţiile structurale pentru

construcţiile de beton armat din România.

4.1. Apariţia şi răspândirea betonului armat, de la contribuţia industriei la abordarea

locuinţei

Betonul era cunoscut din antichitate, a fost folosit la Pantheon. Ruinele de la Ostia Romana ne

spun aceasta poveste, a tehnicilor de construcţie (opus crataecicum). După Prager (1979, p.

43-44) prima construcţie care foloseşte logica armării betonului armat în asamblarea

blocurilor de piatră a fost Panthéonul din Paris, arhitect Rondelet (1770). În secolul al XIXlea

au fost create mai multe sisteme în beton armat după apariţia cimentului Portland (1824), pe

baza invenţiei lui Monier (primele experimente 1849, brevet 1867), dar Hennebique s-a

remarcat introducând sistemul de plăci susţinute de grinzi principale şi secundare care a fost

apt să devină un sistem constructiv (brevet 1892). Prima construcţie din beton armat a fost un

depozit (1868 Croissy, Franţa), primul pod 1875 (Chazelet, Franţa) (Grima et al, 2012). Prima

clădire în întregime din beton armat a fost pe Rue Danton 1, Paris (1889-1900).

Betonul armat s-a bucurat de răspândire inegală în Europa. Astfel în Germania, deşi s-a

experimentat cu beton armat, de mare răspândire s-a bucurat şi oţelul, pentru că existau

resurse. Betonul armat a fost mai îndrăgit unde nu existau atâtea resurse. Multe clădiri

interbelice din Germania au structură din oţel, cum ar fi cele ale lui Otto Hässler din

Karlsruhe-Dammerstock şi Celle sau ale lui Mies van der Rohe din Stuttgart-Weissenhof. În

„Weisse Vernunft”, un CD ROM interactiv al Şcolii Superiare de Design din Karlsruhe, sunt

documentate tehnicile inovative de construcţie cu beton armat şi oţel şi sticlă din perioada

interbelică din Germania. De discutat este şi relaţia beton armat – structură metalică la Palatul

Telefoanelor, şi relaţia cu structura metalică care era tipică în Germania, cultura locală a unui

astfel de tip de structură. Ulterior vom vedea relaţia dintre structura în cadre din beton armat

(sau metal) a primei jumătăţi a secolului al XXlea faţă de construcţia tradiţională cu schelet

din lemn.

Un pionier al construcţiei în beton armat a fost Auguste Perret, şi contribuţia lui este

semnificativă deoarece modelul tipologic francez al imobilului de raport într-un front

6

construit a fost abordat şi în România, cu retragerile la nivelele superioare etc. Cu această

structură s-au construit clădiri de locuit multietajate de lux în centrul câtorva oraşe majore,

cum ar fi Bucureşti, Milano, Atena, Lisabona. Clădirile de lux nu erau curent major al

Avangardei, deci şi în acest domeniu este nevoie de cercetare.

Clădirile Avant Gardei moderne au apărut într-o perioadă scurtă, de 20 de ani, uneori chiar

10, în care au coexistat numeroase stiluri, co-existând şi cu cele mai noi descoperiri din

filozofie, sociologie, fizică, dar şi dezvoltare industrială şi tehnologică. Noile posibilităţi ale

materialelor nu au fost însă cercetate îndeajuns. Betonul armat a fost însă utilizat şi în

construcţia unor clădiri aparţinând altor stiluri, cum ar fi Art Nouveau sau eclectism.

Noul tip de structură a condus la o nouă configuraţie. Au făcut posibile deschideri mari şi

structuri înalte, etajate. Industrializarea, şi modul de viaţă urban care au condus la locuirea

densă, au impus construcţia multi-etajată. Betonul armat a fost utilizat în construcţii

industriale (turnuri de apă, silozuri). În acelaşi timp, a existat un schimb între structurile pe

deschideri mari, de exemplu din arhitectura sacră, cum ar fi Biserica Sf. Duh a lui Joze

Plecnik din Viena (1910-1913), şi cele multietajate în cadre. Un astfel de schimb ar fi trebuit

să conducă la o rezistenţă seismică mai ridicată, întrucât tipul de cadre de lemn „pombalina” a

fost inspirat din construcţia de nave, iar „nava” în sine, elementul construcţiilor sacre, este un

element rezistent la forţe orizontale, în primul caz valurile, în al doilea vântul. Totuşi această

experienţă, asupra căreia vom încerca să revenim, din dialogul dintre limbajul pentru beton şi

lemn, s-a pierdut o dată cu trecerea de la sistemul Hennebique la cel în schelet.

Un alt aspect legat de dialogul tradiţional şi modern îl constituie dezvoltarea statelor naţionale

în perioada Modernităţii şi introducerii betonului armat. Astfel betonul armat a fost utilizat şi

în construcţia unor instituţii publice. Mai puţin în cazul României, a fost folosit în Italia şi în

arhitectura târgurilor expoziţionale, o ocazie contemporană pentru a introduce elemente

multimedia în percepţia memoriei în intervenţie, care migrează şi spre construcţiile comune.

În România trebuie menţionat cazul Athenee Palace, poate chiar prima clădire din beton armat

realizată în Bucureşti, cu metoda Hennebique. În Bucureşti ulterior nu s-a aplicat metoda

Hennebique, betonul armat fiind utilizat cu precădere în perioada interbelică, o dată cu

trecerea la scheletul in beton armat. Această clădire ocupă un loc special, realizându-se

intervenţii de modificare în special a faţadei, şi astfel a stilului, într-o perioadă de pionierat a

betonului armat, perioada interbelică, de către arhitectul Duiliu Marcu. În perioada

contemporană s-a realizat consolidarea seismică, după o extindere de natură funcţională.

7

4.2. Rezonanţa urbană şi arhitecturală a introducerii betonului armat timpuriu: CIAM

IV din Atena şi caracteristicile arhitectural-urbanistice ale clădirilor din beton armat

timpuriu

În introducere am realizat o privere de ansamblu asupra arhitecturii interbelice în Europa

pentru a defini contextul arhitecturii celor două ţări în comparaţie: România şi Italia.

Construcţia multietajată a avut rezonanţă urbană: o dată creşterea înălţimii, pentru satisfacerea

condiţiilor de igienă, promovate printre altele de Avangardă, s-a mărit distanţa dintre fronturi,

şi astfel au fost definite în oraş noi bulevarde, ca de exemplu în Bucureşti, sau s-a construit la

periferie, în largi spaţii verzi, ca în vestul Europei. Trasarea noilor bulevarde, suprapusă peste

trama istorică de străzi a condus la parcele cu contur neregulat, reflectat apoi într-o tramă

neregulată în dispunerea elementelor de partiţionare şi a celor structurale din cadrul clădirilor,

cauza a vulnerabilităţii lor seismice la Bucureşti. În alte ţări, cum ar fi Grecia sau Portugalia,

bulevardele au fost trasate în extinderea oraşului, de exemplu spre elemente de infrastructură

ale vremii cum ar fi gara, şi astfel imobilele au o structură regulată.

În arhitectură a condus la partiul neregulat şi zonificarea funcţională, asupra cărora ne vom

întoarce pe larg în capitolul privind vulnerabilitatea care urmează. Un alt aspect este parterul

flexibil, urmare a căutărilor de a găsi o expresie pentru materialul beton armat în exprimarea

tot a funcţiunii, de data aceasta public privat. Se va reveni în capitolul dedicat şi asupra

statutului de monument şi de zonă protejată a ansamblurilor urbane create de acest tip de

clădiri.

Congrès Internationaux d‟architecture Moderne (Congresele Internaţionale de Arhitectură

Modernă - CIAM) au fost iniţiate în 1928. Al IV-lea Congres, de importanţă majoră prin

proclamarea Cartei de la Atena, s-a desfăşurat la Atena în 1933. Carta a fost publicată abia în

1943 de Le Corbusier. Conţinutul principal al Cartei de la Atena se referă la zonificarea

funcţională: patru zone independente pentru funcţiunile: Rezidenţial, Muncă, Loisir,

Circulaţie. Carta şi-a găsit cu precădere aplicarea în perioada postbelică, în reconstrucţia

oraşelor. În perioada anilor 1960 a început critica rezultatelor obţinute în lumea occidentala, şi

promovarea treptată a unor moduri alternative de proiectare urbană, de la participativism la

proiectare strategică. În România însă, ea a avut efect în unele stipulări ale Planului de

Urbanism din 1934, în special în definirea volumului arhitectural şi funcţiunilor în

concordanţă cu rolul arterelor de circulaţie respective. În Grecia, unde a avut loc Congresul,

nu s-a aplicat. Tipologia arhitecturală a clădirilor interbelice din diferite ţări ale Europei va fi

analizată prin prisma diferenţei oferite de stipulările CIAM.

8

4.2.1 România

Impactul imobilelor de apartamente a fost mai mare decât oricare altei forme de locuire. O

economie puternică în perioada interbelică a condus la construcţii în întreprindere privată.

Abaterile de la caracteristicile mişcarii de Avangardă europene sunt dicated de piaţă. Forma

de proprie tate este condominium, ca şi în Grecia, şi această formă se menţine până în prezent.

Clădirile prezintă acces dublu (principal şi de servici). Remarcabil este imobilul Elena

Ottulescu (arhitect Horia Creangă, 1934-35): plan liber într-un apartament de bloc.

În România „faţa” centrului capitalei este definită de imobilele interbelice de pe bulevardul N-

S. Poate şi din acest motiv cercetarea privind patrimoniul interbelic este intensă, semnalându-

se numeroase evenimente în ultimii 20 de ani, cum ar fi public area de monografii şi trasee

urbane, însoţite de expoziţii. În acelaşi timp, acest fond construit prin neexploatarea adecvată

a materialului de construcţie beton armat sunt vulnerabile la seismele din Vrancea. Şi aici

ultimele două decade au marcat trecerea de la cercetarea privind principiile structurale în

proiectarea de clădiri noi la cea a consolidării celor existente, şi cercetarea teoretică este

dublată de programe pentru applicare acesteia. Din păcate, dialogul dintre cele două profesii

este redus, şi în acest domeniu îşi propune actuala lucrare să aducă o contribuţie.

4.2.2 Italia

Înainte de a fi aplicat la clădirile interbelice, în Italia betonul armat a fost folosit în sistem

Hennebique, prin implementarea lui Porcheddu. Exemple notabile sunt în nordul Italiei, de

exemplu la Genova, şi am analizat cazul Via XX Settembre, o intervenţie urbană de sfârşit de

secol XIX – început de secol XX. Multe dintre acestea sunt astăzi subiect al intervenţiei

funcţionale şi structurale. Contemporan, la Roma Marcello Piacentini lansa mişcarea

pitorescului, exemplificată de ansambluri de locuinţe precum Garbatella, şi care a avut

influenţe reciproce cu arhitectural lui József Vágó asupra căreia ne vom opri. A influenţat şi

atitudinea contextuală de „ambientismo” care a adaptat Mişcarea Internaţională la

Raţionalismul Italian.

Şi la clădirile interbelice din Italia betonul armat s-a bucurat de răspândire. Numeroase sunt

publicaţiile privind activitatea de arhitectură a lui Giuseppe Terragni (ex. Germer, 1991, dar şi

Zevi). Etlin (1991) şi Burg (1992) au studiat clădirile Novecento Milanese, un curent paralel,

diferit de raţionalismul Gruppo 7. Novecento Milanese a trecut prin două etape, faza

decorativă şi faza geometrică, în ambele fiind condus de G. Muzio. Remarcabil este faptul că

s-a păstrat tipologia de palat. Au existat clădiri de aceeaşi factură de exemplu la Roma, şi la

Napoli.

9

Novecento Milanese a fost un curent din perioada interbelică (1919-1939) care s-a manifestat

cu precădere la Milano, în două faze: stilul decorativ şi stilul geometric. Clădirile care au

lansat ambele faze au fost construite de G. Muzio. În Novecento decorativ Muzio a construit

„Casa cea urâtă” – clădirea program. Clădirile sunt imobile în blocul construit, între două

calcane de regulă, şi altfel decât faţada prezintă partiuri interioare inovative. Faţada este

clasicizantă, cum s-a amintit anterior.

Arhitectura raţionalistă italiană a fost reprezentată de Gruppo 7, al cărui reprezentant de

seamă a fost Giuseppe Terragni. Este o Avantgardă contextuală, în italiană „ambientismo”.

Prin aceasta se înţelege că se reacţionează la contextul clădit şi natural în conceperea noii

clădiri. Au fost formulate 5 puncte de limbaj arhitectural, altele decât cele ale lui Le Corbusier

(Etlin, 1991). Astfel, structura trebuie exprimată. Deşi inovativ la nivelul faţadei şi

volumetriei, partiul a rămas conservator şi subordonat concepţiei estetice.

Deşi patrimoniul secolului al XXlea reprezintă numai o mică parte a patrimoniului Italiei,

eforturile de conservare sunt notabile. Clădirile nu se rezumă la cele de locuit, ci foarte bine

reprezentate sunt programele publice, inclusiv arhitectura expoziţională. Arhivele multor

arhitecţi ai perioadei precum şi arhiva privind utilizarea timpurie a betonului armat au fost

făcute accesibile, se organizează conferinţe pe tema conservării, nu numai a istoriei acestui

patrimoniu, şi se fac eforturi de integrare a acestuia în patrimoniul UNESCO prin acţiuni de

diseminare precum şcoli de vară. Deşi teritoriul Italiei este în general seismic, mare parte din

construcţiile caracteristice se întâlnesc în nordul neseismic, şi conservarea priveşte, cum vom

vedea ulterior, şi atribuirea de noi funcţiuni şi adaptarea la acestea.

4.2.3 Restul Europei

Clădiri cu schelet din beton armat precum cele descrise mai sus de la Bucureşti şi de la

Milano pot fi găsite în numeroase ţări europene, cum ar fi Austria, Spania, Grecia, Portugalia.

În Austria betonul armat s-a bucurat de popularitate şi nu puţine au fost inovaţiile făcute în

beton armat, de exemplu biserica lui Jože Plečnik. În Spania clădirile se aseamănă cu cele de

la Bucureşti, având tot parter comercial cu utilizare de cinematografe. Însuşi Gaudi a utilizat

beton armat, nu numai în experimente la Sagrada Familia ci şi în amenajarea parcului Guell

(Grima López et al, 2012). În Portugalia şi Grecia (Condaratos, Wang, 1999) mai ales regăsim

imobilele de locuinţe multietajate în condominium precum la Bucureşti şi la Lisabona, motiv

pentru care ne-am apropiat de ele în studiul pe care îl facem. Şi în Portugalia, Germania,

Anglia, au existat introduceri locale ale sistemului Hennebique precum Porcheddu în Italia,

înainte de a se trece la structura în schelet. Totuşi, partiurile imobilelor din Atena şi din

10

Milano sunt regulate, ceea ce s-ar putea atribui culturii seismice locale, precedentele

Hennebique fiind diferite. Au fost analizate şi exemple de arhitectură industrială, nu numai în

Italia, de intervenţia asupra cărora ne vom ocupa (silozurile din Genova), ci şi turnuri de apă

din perioada Art Nouveau din România (Virginia Haret), Letonia şi Portugalia.

4.2.3.1. Grecia

În 1929 s-a elaborat un sistem de proprietate în condominium pentru blocurile de apartamente

multi-etajate. Locuirea este în mână privată, considerată de autori a fi o situaţie unică, dar

similară cu România şi Portugalia. Arhitecţii greci au fost educaţi în Germania, mai puţin în

Franţa. O zonificare ideală prezintă exemplul din străzile Zaimi şi Stournari (arhitecţi Valentis

şi Michailidis, 1933 – 1934): „seamănă cu raţionalismul italian”. Şi imobilele din Grecia au o

distribuţie funcţională asemănătoare cu România, cu acces dublu.

În Grecia există o tipologie înrudită arhitectural cu România şi Italia. Abordarea urbanistică

diferă, întrucât Carta de la Atena nu s-a aplicat aici, dar nu radical, fiind mai apropiată de cea

din România şi Italia decât de Avangardă. Şi structural în Grecia s-au urmat principii germane

din zonă neseismică precum în România. Totuşi, conformarea adecvată unor parcele regulate

din ţesut urban nou şi nu din intervenţie în ţesut istoric ca în România a condus la

vulnerabilitate scăzută. Nu există eforturi de consolidare a clădirilor de locuit, cele mai

numeroase, însă ne-au stat la dispoziţie două proiecte reale de consolidare cu tehnici mixte

tradiţionale şi inovative.

4.2.3.2. Portugalia

Chiar dacă planul de urbanism a fost elaborat mai târziu, bulevardele de tip haussmannian

pentru extinderea Lisabonei au fost proiectate tot în umbra CIAM, în 1935. Aici întâlnim

aceeaşi tipologie.

4.2.3.3. Slovenia

Capitolul face referire la reconstrucţia Ljubljanei după cutremurul din 1895, în stil Art

Nouveau, şi relaţia cu planurile urbanistice realizate şi implementate, şi influenţa lui Joze

Plecnik, un pionier al betonului armat.

4.4.2 Experienţe româneşti în Italia şi experienţe străine în România în perioada

utilizării betonului armat timpuriu

Fundaţia care poartă numele arhitectului Giulio Magni, arhitect italian activ la sfârşit de secol

XIX în Bucureşti, promovează astăzi co-operarea între aceste domenii. Evident, influenţe

italiene în arhitectura românească au existat de la sfârşitul secolului al XXlea şi până la cca.

1950 prin venirea meşterilor italieni care au asigurat o calitate deosebită a manoperei la

11

clădirile din Bucureşti. Clădirile lui Duiliu Marcu (ex. Clădirea C.A.M., 1935) se aseamănă ca

stil cu cele din perioada interbelică din Italia. Arhitectura lui R. Bordenache prezintă influenţe

ale introducerii materialului piatră în raţionalism (Palatul AGIR/ASIT, 1935) sau chiar ale

tipologiei palatului italian (Palazzo “Calcaneo”, 1954), precum la N. Cucu. Hotelul Athenée

Palace, una din primele 10 clădiri din lume cu structură din beton armat a fost Art Nouveau

(Daniel Renard, 1910-12) dar transformat de Duiliu Marcu într-un stil care aminteşte de

Novecento (1937).

4.4.2.1. Şcoala Română de la Roma

Şcoala Română din Roma, iniţiată în 1921, într-o clădire proiectată ulterior de Petre

Antonescu, fost o instituţie unde au putut desfăşura cercetări postuniversitare arhitecţi precum

Richard Bodernache, Nicolae Lupu, Nicolae Cucu, Grigore Ionescu şi Horia Teodoru. Studiile

au fost publicate ca mini-monografii in revista Ephemeris Dacoromana. Au fost dedicate în

principal antichităţii, dar nu lipsesc nici studiile de arhitectură medievală, sau bizantină,

creeând legătura cu moştenirea din România.

4.4.2.2. Virginia Haret

Un caz investigat în detaliu a fost cel al arhitectei Virginia Haret, prima femeie arhitect din

lume. După ce obţine diploma la Bucureşti, aceasta parcurge o perioadă de şedere în Italia,

unde lucrează cu arhitecţi şi arheologi ai vremii. Influenţa arhitecturii neo-clasiciste a

novecento italian nu se vede însă în lucrările arhitectei, poate doar în cazul extinderii din

strada Povernei, actualmente demolată. În perioada timpurie ea a construit în stil

neoromânesc, îndreptându-se apoi spre modernism.

4.4.2.3. József Vágó

Arhitectul crează o legătură între mai multe ţări abordate în acest studiu, în primul rând

România şi Italia, dar şi Ungaria. József Vágó a construit în primul rând la Oradea, oraş

recunoscut pentru patrimoniul său Art Nouveau şi unde se găsesşte una din cele mai vechi

clădiri în sistem Hennebique din România (palatul Moskovits Miksa, arhitect Kálmán

Rimánoczy jr. 1904-1905) iar apoi, după ce înfrângerea revoluţiei maghiare din 1919 i-a

întrerupt activitatea de la Budapesta, a emigrat în Italia. La Roma a realizat proiecte de

restaurare, dar şi proiectul cu care a câştigat concursul pentru palatul ONU din Geneva

(1926), cu influenţe Novecento italian. Remarcăm şi influenţa sa asupra arhitecturii italiene,

prin articole publicate despre opera lui în reviste, de exemplu preluarea metaforei navei,

despre care am vorbit ca mod de transpunere a limbajului transmiterii forţelor orizontale în

clădire în limbaj arhitectural.

12

4.4.2.4. Rudolf Fränkel

Rudolf Fraenkel, arhitect de origine germană care a activat în România 1933-37, este,

împreună cu arhitecţi precum Haralamb Georgescu, unul dintre cei care, după ce au construit

în România, au transferat stilul european în Statele Unite, pentru că Fraenkel a emigrat apoi

prin Marea Britanie în Statele Unite.

Canadian Centre for Architecture deţine una dintre cele mai bogate colecţii de arhivă despre

Fraenkel. Colecţia cuprinde ca. 100 de fotografii şi ca. 100 de desene. Fotografiile prezintă

atât interiorul cât şi exteriorul clădirilor, desenele sunt în special secţiuni la scara 1:20

prezentând mobilier pentru interior pe foiţă, color, dar şi planuri. Dintre cele 11 construcţii

realizate de Fraenkel în Bucureşti secţiunea de fotografie a CCA cuprinde: Vila Flavian,

Teatrul de Comedie, Fabrica de textile din strada Colţei, Imobilul Pop, Cinema Scala,

Adriatica şi Imobilul Malaxa. Secţiunea de desene cuprinde ilustraţii ale casei Vaida-Comşa,

casei Dr. Pop, locuinţei Fraenkel din imobilul Pop, vila din Ferdinand (Oţelu Roşu). Am putea

spune ca cea mai bogată ilustraţie este pentru clădirile din Bucureşti. Am investigat stadiul în

care se află construcţiile acum. În Germania complexul Atlantic City din Berlin a fost renovat,

şi în 2007 a existat o expoziţie la Teatrul Naţional prezentând cele mai importante aspecte

cuprinse şi în publicaţia respectivă. Fraenkel a adus în România sistemul structural în metal,

specific construcţiilor Modernismului din Germania. Acesta ar fi putut fi influenţat şi de

bogatul palmares de construcţie industrială al arhitectului, prezentând arhitectura în metal

specifică acestui program.

5. Premisele vulnerabilităţii arhitecturale şi urbanistice

Sonne (2009) a identificat tipul de locuire în imobil central urban în perioada interbelică drept

exemplu de durabilitate. Sonne (2009) s-a referit mai ales la comportamentul în ce priveşte

provocările schimbării climei, aceste imobile având, în ţărie analizate, un atriu. Ţările

analizate, din Europa de Vest şi America de Nord, se suprapun restrâns cu cele din zonele pe

care le propunem în acest studiu, unde criteriile de selecţie au fost materialul şi sistemul

constructiv şi seismicitatea, comună fiind Italia. Dar tipologia se dovedeşte a fi într-adevăr

durabilă. În ciuda expunerii la risc seismic, acesta se dovedeşte a fi secundar faţă de cel

iminent al demolării pentru scopuri de speculă la care sunt expuse construcţiile joase. Se

repetă situaţia în care în trecut protecţia de incendiu prima asupra celei la seism.

5.1. Premisele vulnerabilităţii în structura funcţională

Secolul al XXlea a adus o inovaţie în ce priveşte zonificarea partiului: spaţiilor li s-a atribuit o

funcţiune precisă, şi au fost conturate relaţii între ele, conducând la o ordine diferită de cea

13

anterioară a holului central de distribuţie. Avangarda a promovat flexibilitatea elementelor de

separare, lucru parţial urmat şi de abordarea „altor Modernisme”: şi aici întâlnim glasvanduri

şi Raumplan, chiar dacă nu plan liber.

5.1.1 Zonificarea funcţională şi efectele asupra nivelul partiului

Au fost studiate planuri reprezentative pentru România, Italia şi Grecia. În Italia construcţiile

Novecento s-au dovedit mai inovative în organizarea interioară decât cele ale Raţionalismului.

Toate prezintă aceleaşi elemente de subdivizare în grupuri de funcţiuni, intrări principale şi

secundare, şi sunt integrate în blocuri multirezidenţiale în proprietate condominium, o noutate

a perioadei. Locuinţele dispun de spaţii generoase pentru clasa de mijloc, diferit de cele

sociale din Europa de Vest.

5.2.1 Vulnerabilitatea seismică a clădirilor determinată de layoutul în partiu

Scopul acestei contribuţii este să examineze caracteristicile arhitecturale ale clădirilor

Modernismului care au condus la vulnerabilitate ridicată, mai precis criteriul zonificării în

partial architectural şi planul urbanistic. Nu vor fi considerate numai clădiri din Bucureşti, ci

şi din Atena, Grecia, şi Milano, Italia, ambele oraşe situate în ţări cu înaltă seismicitate dar

care nu au fost afectate de cutremure puternice: Atena până în 1999, Milano nici o dată. În

afară de aceasta clădirile au şi caracteristici comune: prezintă structuri istorice din beton

armat, sunt locuinţe de lux, prin care diferă de Modernismul vest-european, în care se

promovau locuinţele sociale, lipsa de coduri seismice, şi prin modul de viaţă care a condus la

zonificare care a condus la partiul de arhitectură vulnerabil.

5.2.1.1. România

Clădirile Modernismului din România sunt caracterizate printr-o formă foarte neregulată atât

în conturul planului cât şi în distribuţia stâlpilor şi grinzilor. Aceasta este efectul urmăririi

layoutului arhitectural dar şi a lipsei culturii seismice locale pentru clădiri înalte. Poate fi

explicat prin faptul că perioadele de vibraţie specifice cutremurelor din Vrancea care

afectează clădiri înalte, iar forma de locuire tradiţională era cea a locuinţei unifamiliare.

Vulnerabilitatea e accentuată de distribuţia clădirilor în oraş, urmare a aplicării în PUZ din

1934 a principiilor Cartei de la Atena (1933). Este necesară corelarea zonificării urbane cu

microzonarea seismică.

În legătură cu problematica partiului de arhitectură trebuie investigat cum s-a modificat acesta

în cazul unor clădiri avariate de seism, la reconstrucţia după căderea colţului. Astfel de cazuri

sunt în Bucureşti Blocul „Turist” (fost „Palladio”, arhitect Marcel Locar, 1937) şi blocul

14

„Wilson” (arhitect State Baloşin, 1934-36). La blocul Wilson intervenţia „Proiect Bucureşti” a

refăcut complet partiul arhitectural.

5.2.1.2. Italia

Clădirile Modernismului grec şi cele ale Novecento Milanese, cu o zonificarea similară a

apartamentelor au o formă şi o distribuţie a stâlpilor şi grinzilor regulată. S-a investigat dacă

aceasta este consecinţa culturii seismice locale sau a fost permis de dezvoltarea istorică a

oraşului (forma regulată a loturilor din ţesutul urban).

5.2.1.3. Grecia

Clădirile Modernismului grec au fost ridicate, spre deosebire de cele din Bucureşti, în zone

mai îndepărtate de centru ale oraşului, în special în apropierea gării. În schimb clădirile

Novecento Milanese sunt răspândite în întreg oraşul şi de aceea este mai dificil să se găsească

explicaţia în acest discurs argumentativ. Din acest motiv vor fi luate în considerare tipurile de

locuire multietajată vernaculare din această ţară.

5.3.1 Zonificarea urbană

Este vorba în acest caz de o zonificare la nivel urban. Pentru exemplificare a fost considerată

strada, exemplul pe care l-am considerat şi la analiza fotografiei documentare.

5.3.1.1. Rolul zonificării în sistemul geofizic

Strada a fost elementul urban care a influenţat conformarea clădirilor interbelice. Sunt

identificare câteva exemple de cooperare de succes între arhitecţi şi ingineri care au condus la

comportament seismic favorabil chiar în cazul unei amplasări conforme cu zonificarea urbană

dar defavorabile din punctul de vedere al zonificării seismice.

5.3.1.2. Rolul zonificării în sistemul social

Construirea locuinţelor de lux interbelice în centrul oraşului este o dovadă a zonificării urbane

conforme cu „modul de viaţă”. Astăzi, trebuie identificate zone de dezvoltare intensivă ca

„zone test” unde să se aplice metode de consolidare care să se răspândească până la a deveni

rutină, pentru a satisface exigenţele utilizatorilor de „rezistenţă şi stabilitate”.

5.3.1.3. Rolul zonificării în sistemul urbanistic

Zonificarea, prin texturile ei, are rol în restructurarea urbană, care constituie reordonarea

elementelor în texturi. Şi aici a fost considerată strada, ca element definitoriu, pentru un astfel

de studiu. Ulterior se va face o digresiune mai largă privind restructurarea. Văzută ca “striere

şi netezire” de spaţii (Deleuze, 1980), restructurarea urbană a fost experimentată atât din

motive de schimbare a conceptului urban, cât şi după dezastre, care au oferit ocazia de

intervenţie. De asemenea, capitolul se leagă de rolul grilei în restructurarea urbană, în diferite

15

moduri de proiectare (cum ar fi reconstrucţia sau mitigarea) şi reorganizarea rolului

elementelor în sistemul urban, care urmează.

5.2. Premisele vulnerabilităţii în structura spaţială

Aceast capitol este despre dialogul dintre structură şi spaţiu. Au fost introduse posibilităţile de

a extrage învăţăminte dintre douã scări diferite: scara obiectului de arhitectură şi scara urbană.

Acestea se referã mai ales la studiul morfologic, pe care am axat investigaţiile dialogului

spaţiu-structurã, în primul rând binomul container-conţinut. Structura urbană pentru rezilienţa

seismică poate fi minimă/strategică în faze ale managementului dezastrului. În al doilea rând

se referă la rolul tramei şi aşa numeitei strieri a spaţiului din filozofia lui Deleuze (1980)

pentru rezilienţa seismică, obiect al cercetãrii. A fost aprofundat cu precădere studiul

obiectului arhitectural. Accentul cade asupra structurilor portante de tip schelet din beton

armat. Într-o primă fază se propune un exerciţiu de conformare a spaţiului după principiile De

Stijl, principii care se regãsesc în arhitectura italiană interbelică a raţionalismului, care, de

altfel, urma alte principii ale arhitecturii moderne decât cele enunţate de Le Corbusier,

exprimarea structurii fiind unul dintre aspectele cheie. Un aspect dezbãtut este şi sinceritatea

exprimării acestei structuri în expresia exterioarã a clădirilor modernităţii. Astfel de structuri

din perioada interbelică din Italia, de data aceasta arhitectura Novecento, România, Grecia au

fost investigate, la nivelul expresiei structurii în compoziţia planului, pentru funcţiunea de

locuinţă. Acestea au în comun faptul că este vorba de imobile de locuinţe pentru clasa de

mijloc ridicate în ţesut urban tradiţional, aspect care se regăsea şi la Raţionalismul italian, în

contextualismul propriu. Studiul zonificării planului arhitectural şi urban, al

interdependenţelor dintre acestea, cu accent asupra vulnerabilităţii seismice a clãdirilor, ne

reîntoarce la scopurile enunţate iniţial ale cercetării, de învăţăminte reciproce dintre scara

urbană şi scara obiectului arhitectural, punctându-se aspecte legate de tramă.

5.2.1 Căutarea unui limbaj pentru materialul „beton armat― – între tensiune (lemn) şi

compresiune (piatră). Eseuri.

Betonul armat ca material cere noi forme de expresie decât materialele tradiţionale: cărămida,

piatra, lemnul. Există o libertate a formei legată de beton. Turnul lui Einstein de la Potsdam

(1919-22), schiţele acestuia, au fost deseori folosite pentru a exemplifica această libertate. Şi

totuşi turnul lui Einstein al lui Mendelsohn a fost realizat în cea mai mare parte a lui din

cărămidă cu planşee din grinzişoare de fier cu umplutură. Aceasta s-a făcut din motive de cost

(Huse, 2000), în Germania metalul fiind mai ieftin decât betonul, şi suprafeţele curbe ca

turnate din cofraj ale betonului au fost imitate din zidărie. Mendelsohn s-a referit, cum reiese

16

din scrisorile acestuia (1961), la scrierile lui Henri van de Velde. Şi în cazul construcţiilor din

Italia problematica expresiei artistice a betonului armat s-a pus din perioada Art Nouveau,

precum în scrierile consultate de Mendelsohn.

Acelaşi fenomen se remarcă şi în arhitectura de început de secol XX din Ungaria (ca. 1910)

unde Béla Lajta a construit un imobil care prin formele sale curbe ar sugera un imobil din

beton armat, şi chiar este amintit astfel în literatura de specialitate a lui Ákos Moravánszky,

dar de fapt este din cărămidă. În special în Ungaria arhitectul István Medgyaszay a scris

eseuri legate de necesitatea dezvoltării unei expresii artistice a betonului armat, şi le-a pus în

practică în construcţii de tip hală (teatru).

5.2.2 Aplicarea tectonicii betonului armat. ― Baukonstruktion – utilizarea materialului.

Relaţia pardoseală – perete – plafon şi apariţia parterului flexibil

Kenneth Frampton (2001) a elaborat conceptul de tectonică în arhitectură, concept de mare

succes, pe tema căruia se elaborează conferinţe sau sesiuni de conferinţe. Deşi conceptul a

fost elaborat pentru a servi relaţiei dintre structură şi arhitectură, acesta se referă în principal

la punerea în operă a materialului de construcţie conform legilor inerente lui, lucru urmat de

arhitecţi precum Auguste Perret, F.L. Wright, Louis Kahn, Carlo Scarpa şi Mies van der

Rohe. Relaţia dintre material şi ceea ce în limba germană se numeşte „Baukonstruktion”,

adică modul în care elementele constructive se reunesc în totul unitar care este construcţia

este caracteristică pentru clădirile din „alte Modernisme” din această lucrare, ea nefiind o

caracteristică a Avangardei. Chiar dacă cele 5 principii ale lui Le Corbusier urmează

elementarea lui Semper, principiile Gruppo 7 al Raţionalismului italian sunt mai mult în

spiritul acestuia. De reamintit în acest context sunt soluţiile de integrare a faţadei în funcţie de

structură, ca la discuţia despre ferestrele bandă continuă ale lui Horia Creangă. Rolul

elementelor de construcţie este crucial în definirea criteriile pentru sistemul decizional mai

târziu adoptat. În capitolele următoare am abordat pe larg problematica „poeticii” materialului

după expresia lui Frampton, respectiv a găsirii unui limbaj care să exprime esenţa

materialului.

Consultând materialele din arhiva virtuală Lajta Béla (http://lajtaarchiv.hu/) am putut analiza

transpunerea tectonică a includerii elementelor din beton armat în clădirile epocii. Casa

Rózsavölgyi (1911-12) implementează acelaşi limbaj ca Loos Haus (1909) din Viena: stâlpi

din beton armat la parter în spaţiile publice pentru a le exprima în transparenţă şi zidărie la

etaj în spaţiile private. Aceasta a rezultat în zonele seismice în parterul flexibil comercial atât

de vulnerabil. În prezent, cum vom vedea în analiza de la l‟Aquila raportul s-a inversat:

http://lajtaarchiv.hu/

17

parterul pe stâlpi este izolat la bază şi destinat parcajului, o abordare prezentă încă din anii

1960 în construcţia căminelor studenţeşti.

Sinceritatea, elemente fiind ce par să fie, se referă în arhitectură la structura de rezistenţă,

aranjamentul arhitectural al spaţiului interior şi anvelopantei sau la ornamentaţie. Stilurile

istorice au atitudini complet diferite faţă de sinceritatea arhitecturală. Am explorat sinceritatea

în arhitectura modernă contemporană Avangardei, cu stilurile ei co-existente, la care se aplică

sinceritatea pentru expresii ale funcţiei, materialelor şi tehnologiei aplicate, în expresia

exterioară a structurilor spaţiale. Clădirile din prima jumătate a secolului al XXlea au fost

investigate din punctul de vedere al teoriei arhitecturii. A rezultat faptul că la clădirile

dedicate „mono-funcţionalităţii seriale”, cum ar fi clădirile multifuncţionale de spectacol sau

de expoziţie, sinceritatea este afişată în expresia exterioară. Diferită este atitudinea la clădiri

aşa-numite „poli-funcţionale”, cu funcţiuni diferite simultane pe etaje suprapuse. Analiza

pentru raţionamentul din spatele acestor atitudini a început la teoria îmbrăcăminţii a lui

Semper, dar cea mai intere santa descoperire este suprapunerea de etaje sincere din toate

punctele de vedere în pavilionul olandez de la EXPO2000 Hanovra.

5.2.3 Spaţiul arhitectural – structura portantă. Modelare arhitecturală şi un limbaj

arhitectural pentru sisteme şi strategii de consolidare

Pornim de la ideea ca există trei tipuri de relaţie între arhitectură şi structură: planul structural,

planul liber şi Raumplan. Ultimele două au fost făcute posibile mai ales de utilizarea

betonului armat, deşi şi sistemul schelet în metal sau lemn ar fi permis Raumplan şi eventual

plan liber. Cercetarea s-a axat mai ales pe studiul din acest punct de vedere al arhitecturii din

Italia. Atât Novecento cât şi Raţionalismul au excelat în aplicarea Raumplan. În cazul

Novecento se remarcă aşa numitele vile „suprapuse” vis-a-vis de construcţia în serie la

Giuseppe de Finetti, singurul elev din Italia al lui Adolf Loos, părintele Raumplanului.

Metoda a fost mai ales adecvată, ca şi în cazul pe care îl vom descrie, pentru construcţiile care

includeau pe lângă funcţia de locuit şi pe cea de atelier, lucru care în clădirile Novecento s-a

întâmplat şi la construcţiile multietajate. În România o astfel de abordare este la imobilul

Elena Ottulescu al lui Horia Creangă (1934-35). Locuinţe cu atelier a proiectat însă şi Marcel

Iancu, cea din zona Aviatorilor (vila Florica Reich, 1936) fiind şi ea ameninţată precum vila

Prager a Henriettei Delavrancea-Gibory din Aviatorilor 92 (1936, demolată 2009).

Ne referim însă şi la influenţa De Stijl. În acest context pornim de la proiectele noastre din

perioada studenţiei, când la tema „formă-funcţiune” am elaborat un plan pornind de la o

pictură a lui Mondrian, considerând nuanţele de gri înălţimi diferite, şi până la întâlnirea cu

18

casa Rietveld-Schroeder din Utrecht în Octombrie 2009. De aici putem trece la ideea

stratificării, folosită şi de Eisenmann la vila din Connecticut, dar şi de Terragni, arhitectul

Raţionalismului italian, la Casa del Fascio dar şi la imobilul Giuliani Friggerio. Anne Cathrin

Schulz a scris o teză de doctorat pe tema stratificării (Schulz, 1999), în care a abordat şi felul

cum aceasta a fost realizată de Carlo Scarpa în intervenţii asupra clădirilor existente, care

poate fi o sursă de inspiraţie şi pentru eventuale intervenţii de consolidare. Cubul proiectat

poate oferi şi limbaj pentru integrarea consolidării cu diagonale din metal, în limbaj interbelic

pentru construcţii cu structură din beton armat.

5.3. Premisele vulnerabiităţii în structura constructivă

Clădirile interbelice, cu precădere cele multietajate de locuit au fost modelate în ce priveşte

caracteristicile arhitecturale, cu accent asupra planimetriei şi zonificării, precum şi

caracteristicile structurale ale materialului de construcţie. Această modelare a fost făcută cu

scopul de a pune la dispoziţia inginerilor datele necesare pentru introducerea în programe de

calculator de simulare, pentru evaluarea efectelor seismelor.

5.3.1 România

În România betonul armat s-a bucurat de o mare răspândire. Influenţa în ce priveşte estetica a

venit din parte franceză, în vreme ce pentru calculul structurilor s-au folosit metode germane.

Inginerul Prager documentează (1979) utilizarea betonului armat în România de la începuturi

până la cutremurul din 1940. Ca şi în alte părţi ale lumii, tehnicile constructive în beton armat

au fost utilizate fără să ca materialul să fi fost experimentat suficient. În zona seismică a

României planurile neregulate, cu dispunere neregulată a stâlpilor şi grinzilor din motive de

plan arhitectural, nu erau adecvate, şi au rezistat prost la seismele din 1940, dar mai ales 1977.

5.3.1.1. Construcţiile cu funcţiune exclusiv rezidenţială din Bucureşti

Aceast tip de construcţie de locuinţe urbane a fost practicat în România între 1907-1945, dar

predominant în anii 1930, în Bucureşti. Aceste clădiri sunt de înălţime medie sau înalte (5-10

etaje), de multe ori cu două subsoluri. Deşi există mai multe variaţii funcţionale în funcţie de

utilizarea şi combinaţia de apartamente, birouri şi magazine, vom discuta întâi utilizarea

exclusivă ca locuinţe. Numărul de unităţi de locuinţe este variabil. În timp ce clădiri mai mici

pot conţine o unitate de lux mare pe fiecare etaj, clădiri mai înalte pot să includă opt

apartamente mici cu o camera, uneori fără o bucătărie. Forma planului, în L, U, H, sau forme

care nu pot fi descrise geometric, şi secţiunea clădirii sunt foarte neregulate. Etajele

superioare pot avea nişe în faţadă şi turnuri de colţ. Structura de rezistenţă este scheletul din

beton armat proiectat numai pentru sarcini gravitaţionale. Stâlpii sunt inegal distribuiţi, astfel

19

încât grinzile cel puţin la un capăt sunt sprijinite ca grinzi secundare. Unele grinzi sunt

susţinute de stâlpi cu armătură inadecvată sau secţiunea redusă a membrilor din beton armat

împiedica formarea de cadre rezistente la moment. Pereţii de faţadă sunt din umplutură de

cărămidă plină cu rolul de a îmbunătăţi comportamentul seismic. Efectul benefic al umpluturii

de zidărie este influenţat de grosimea peretelui, dimensiunea/poziţia deschiderilor în pereţi şi

poziţia peretele despărţitor în cadru. Scările şi lifturile slăbesc structura prin introducerea unor

găuri concentrate în plăci flexibile, subţiri din beton armat. Bucureştiul este situat pe depozite

aluviale de sol pe maluri. Solul nisipos sau nivelurile ridicate de apă subterane au prezentat de

multe ori probleme pentru fundaţia clădirilor. Cutremure devastatoare (M> 7.0), cu epicentrul

în Vrancea, se repetă de trei ori în fiecare secol. Aceste clădiri au fost afectate de cutremurele

din 1940 şi 1977, dar s-au comportat bine în raport cu vulnerabilitatea lor ridicată. Din cele 61

de clădiri grav afectate de cutremurul din 1977, 28 au fost de acest tip, dar au fost de mare

înălţime (7-9 etaje).

5.3.1.2. Clădirile cu parter comercial din Bucureşti

Altfel decât clădirile pur rezidenţiale, clădirile cu parter comercial s-au caracterizat printr-o

vulnerabilitate ridicată. Aceasta poate fi atribuită amplasării clădirilor cu parter comercial în

zone centrale, unde erau permise înălţimi mai mari, dar şi parterului flexibil în acord cu

funcţiunea comercială. Din alte puncte de vedere tipologia este similară cu cea a clădirilor cu

funcţiune pur rezidenţială.

5.3.2 Italia

În Italia betonul armat a fost introdus de Porcheddu, prin sistemul Hennebique, înainte de

perioada interbelică. Atât Raţionalismul, cât şi Novecento au făcut uz de noile materiale şi

posibilităţile pe care acestea le ofereau în termeni de expresie estetică în primul caz şi de

rezolvare a funcţiunii în al doilea caz. Execuţia a fost atât de bună încât reparaturile necesare

astăzi sunt reduse. Studii privind calitatea betonul se efecuează însă (Podestà Scandalo, 2010).

5.3.3 Restul Europei

În acest capitol au fost considerate numai cele câteva ţări afectate de seisme detaliate în

capitolul general despre betonul armat timpuriu.

5.3.3.1. Grecia

Betonul armat a fost materialul de construcţie exclusiv în Grecia interbelică şi a permis

introducerea noului mod de locuire în blocuri multietajate conducând la densitate sporită,

reglementat legislativ în paralel cu tehnicile de construcţie. Modelele erau, precum în cazul

României, Germania şi Franţa.

20

5.3.3.2. Portugalia

Şi aici betonul armat a fost folosit la scară largă, deseori însă în construcţie mixtă.

5.3.3.3. Slovenia

Jože Plečnik a fost un pioner în utilizarea betonului armat în Austria, ţara unde a fost educat,

şi unde a construit clădiri înrudite tipologic cu cele din România (Zacherl Haus, 1903-05), dar

şi prima biserică cu structură din beton armat (Sf. Duh), prefigurând într-o construcţie de tip

hală tipologia celei multietajate. În Slovenia însă a construit rareori locuinţe multifamiliale şi

de cele mai multe ori în construcţie mixtă.

6. Elemente de cadru pentru proiectarea intervenţiei

Un aspect important în conservare este păstrarea memoriei obiectului de arhitectură, motiv

pentru care s-a făcut o incursione prin proiect artistic multimedia, multimedia care îşi are rolul

propriu-zis şi în intervenţii de conservare pentru legătura dintre vechi şi nou. S-a insistat

asupra rolului fotografiei, şi modalităţilor de organizare a acesteia, asemănător zonelor din

paragraful precedent şi criteriilor de decizie, o organizare cibernetică sistemică. Fotografia are

potenţial şi pentru realitatea augmentată de comparare „atunci şi acum” în cazul catastrofelor.

Nu în ultimul rând consolidarea seismică este un caz particular de intervenţie în care trebuie

să se ţină seama de conservare. În acest caz ne reîntoarcem la relaţia dintre tradiţional şi

modern în utilizarea materialului de construcţie pentru a aplica lecţii (re)construcţiei

contemporane. Un alt element de cadru îl constituie normele de conservare şi de dezvoltare

urbană.

6.1. Proiectul artistic şi percepţia memoriei în intervenţie

Intervenţiile sau conservarea clădirilor istorice pun problema păstrării memoriei acestor opere.

Din acest motiv am întreprins în această lucrare o cercetare prin proiect privind reprezentarea

artistică a memoriei. Iniţial am realizat cercetarea prin metode oferite de filozofie, pornind de

la fenomenologia lui Heidegger, fenomenologie la care ne vom îndrepta şi mai târziu, când

incursiunile vor implica arhitectura participativă. În continuare, întrucât cercetarea noastră se

axează pe spaţiul pe care o structură, în acest caz din beton armat, îl poate crea, am definit

„spaţiul redescoperit” al clădirilor istorice din beton armat.

6.1.1 Abordări ale memoriei spaţiului în instalaţie scenografică – lecţii de la Daniel

Libeskind

Tema cercetării sub conducerea lui Daniel Libeskind a fost „Spaces of Encounter”. Am

abordat în această tema subiectul „Spaţiului Redescoperit”. Am realizat o machetă 1:1 a uşii

de intrare în acest spaţiu. Uşa este parţial acoperită de nisip, şi luminată din spate: se vede că

21

este ceva în dosul ei, dar nu poate fi deschisă. Există şi obiecte, care se adresează simţurilor,

îngropate în acest nisip, şi poate ele sunt adevărata uşă, prin care se face intrarea în ceva

existent dar uitat. Prezentăm o instalaţie scenografic simbolizând o întâlnire unică. Uşa de la

spaţiul redescoperit s-a contopit, într-o lungă perioadă de timp, cu mediul. Avem o uşă, care

este un element vechi, care aparţine trecutului, până la momentul în care spaţiul redescoperit a

fost încă cunoscut, şi avem o iluminare, lumina de azi, care încearcă să redescopere, care

încearcă să ne arate o cale, sau chiar şi ceea ce este în spatele uşii, dar ceea ce nu vedem.

Atunci când arheologii încearcă să găsească unele semne ale unei culturi, care nu mai există,

sau, cel puţin nu în forma în care a fost, colectează anumite obiecte, şi le includ în muzeu şi

apoi se spune: „Nu se poate obţine sentimentul de cultură”. Pe ideea că este foarte rar cazul în

care un muzeu de obiecte de cultură relevă într-adevăr o cultură am construit amintirile mele.

Cutii în nisip, ca şi uşa construită înainte. Pentru care trebuie săpat pentru a putea fi găsite.

Instalaţia prezintă legături cu alte abordări din lucrare: de exemplu cu acoperirea cu nisip din

Namibia, posibil instalaţie de film şi multimedia cum se va arăta ulterior. A fost realizată şi o

instalaţie multimedia pe calculator a cutiilor care pot reprezenta astfel o dezvoltare a

modelului de cutie din limbajul spaţiu-structură dintr-un capitol anterior. Şi în final

elementele de memorie implementate în clădiri interbelice, precum la Hanul „Ion Românul”.

6.1.2 Memoria spaţiului, expresie a structurii din beton armat, la Terragni, în fotografie

– lecţii de la Daniel Libeskind

În cazul analizat în lucrare memoria spaţiului arhitecturii interbelice este abordată cu

mijloacele fotografiei. Fotografia de arhivă este confrontata cu fotografia artistică

contemporană de arhitectură a lui Paolo Roselli. Ceea ce ne conduce la analiza fotografiei

documentare din subcapitolul următor. Terragni în documentele de arhivă citate reflecta şi

asupra rolului betonului armat în expresia artistică.

6.1.3 Expresie spaţială şi fotografie – sugestii de instalaţii

O nouă sugestie de instalaţie este expresia multimedială a uşii, între proiecţie şi reflexie. O

astfel de abordare poate fi inclusă şi pentru expresia vegetaţiei în zone urbane dense, între

virtual, textil şi real, abordare care va fi analizată o dată cu rolul vegetaţie şi chiar al apei,

mijloc al apei şi nu numai hazard, de a acoperi, altfel decât nisipul în paragraful anterior.

6.1.4 Trecutul: spaţiu şi timp.

De remarcat în legătură cu Muzeul lui Libeskind este faptul că include pământ din Israel în

stâlpi, un aspect al materialului pe care am dori să în avem şi noi în cazul amintit al betonului

reciclabil. Metafora acoperirii spaţiului care poate fi redescoperit am regăsit-o şi în alte

22

proiecte. Într-un proiect de peisagistică pentru Grădina Paradisului este vorba de un labirint cu

spaţii decupate în tufişuri de trandafiri, precum în Frumoasa din Pădurea Adormită a fraţilor

Grimm, care sunt parcurse succesiv conform mitologiei chineze. Aici nu acoperă nisipul şi

trebuie săpat în el ca în cazul arheologiei, ci acoperă vegetaţia. Vegetaţie care, în cazul

poveştii lui Grimm, se retrage ea însăşi când timpul este adecvat. Acoperirea cu vegetaţie

poate fi pusă în legătură cu tema ruinei: în secolul al XIXlea când romantica ruinelor era un

subiect central, de ex. la Caspar David Friedrich, ruinele medievale acoperite de vegetaţie au

făcut furori. Dar nu numai în secolul al XIXlea au rămas ruinele acoperite de vegetaţie: şi în

secolul al XXIle am vizitat în 2008 pe insula Faial din Azore ruinele bisericilor prăbuşite în

cutremurul din urmă cu 10 ani, care s-au acoperit de un frumos strat de volbură. Cu acoperirea

cu vegetaţie se face o trecere la diferenţa dintre viu şi mort în acoperirea ruinelor. Trebuie

abordată în acest context (al descoperirii) şi tema labirintului din grădina Renascentistă.

Diferenţa dintre viu şi mort, dintre bătrân şi tânăr o face eroul principal al filmului Stalker

(Tarkovsky, 1979). Acesta a văzut în filmul Stalker o reprezentare a unui accident de tipul

Cernobîl. Ne oprim asupra aspectului acoperirii cu apă. În Stalker ceea ce este uitat este

acoperit cu apă, care este izvor de viaţă.

6.1.5 Fotografia documentară sau realismul ca mijloc al artei sau ştiinţei

Arta face accesibile lumi pe care nu le putem înţelege prin ştiinţă. Ne-am concentrat asupra

peisajului străzii în fotografia din secolul XIX–XX şi aplicarea conceptelor din filosofia

fotografiei. Conceptele aplicate în această analiză provin de la Arnheim, Baudelaire, Bazin,

Krakauer, Warburton, şi Allen Snyder & Walsh. Diferite aspecte ale realismului în fotografie,

la începuturile sale, sunt discutate. Exemplele sunt date cu privire la fotografia de arhivă. De

exemplu, în cadrul intervenţiilor de restaurare sau după evenimente dezastruoase, cum ar fi

cutremurele, pentru a evoca imaginea originală a străzii sau pentru a documenta avariile.

Clădirile Avantgardei şi cele interbelice se confruntă cu probleme de conservare în multe

cazuri datorită fizicii construcţiilor: lipsa termoizolării duce la degradări ale suprafeţei. Un

exemplu este Torre delle Nazioni de la Mostra d'Oltremare (Arh. Venturino Ventura (1938).

Alte probleme sunt legate de zugrăvelile succesive. Dat fiind că în perioada când au fost

ridicate aceste clădiri se fotografia alb-negru, s-a creat iluzia că sunt clădiri albe. Acest lucru

este fals, au dovedit analizele stratigrafice (sursa: prelegeri conferinţe docomomo). Se caută

recuperarea tencuielii originale. Viitorul fotografiei documentare cu posibilităţile digitale de

astazi este, de asemenea discutat. Consideraţii privind fotografie ca „suvenir” şi despre

23

„micropeisajul” din fotografii, cum ar fi fotografii de familie care devin documente, sunt de

asemenea discutate. Fotografia este o „uşă” de acces la memorie.

6.1.6 Ontologia fotografiilor dezastrelor

Ontologia este studiul filozofic al naturii existenţei sau realităţii în general, precum şi a

categoriilor de bază ale existenţei şi relaţiilor lor. În ştiinţa calculatorarelor, ontologia este o

reprezentare formală a unui set de concepte în cadrul unui domeniu şi a relaţiilor dintre acele

concepte. Recent abordările bazate pe ontologie au câştigat teren şi în arhitectură şi urbanism

în cercetare, didactică, networking: proiectare de arhitectură; istoria arhitecturii; tehnologie de

arhitectură: interfaţa spaţiu-structură, importantă la evaluarea riscului seismic; urbanism.

Relaţiile dintre spaţii în partiul de apartament pot fi grupate prin mijloacele ontologiei. În

aceast capitol extindem conceptual de la utilizarea mediului digital în arhitectură pentru

thesauri, o formă de ontology, la cea a arhivelor digitale ale catastrofelor, cu studiu de caz

stereo, care se află la intersecţia dintre IT şi arhitectură. Fotografia conservă virtual efectul

dezastrelor asupra arhitecturii, o stare de moment înlăturată prin reconstrucţie.

6.1.7 Aplicarea fotografiei stereo în intervenţia post-dezastru şi abordarea memoriei

Aceast paragraf se ocupă cu perechi stereo de imagini ca o modalitate de a crea o imagine

virtuală 3D, în ochii celor care privesc. Fotografia stereo a fost populare din secolul al XIX-

lea, fiind utilizată pentru fotografie de călătorie, dar şi pentru fotografia de dezastre. Tot astăzi

fotografie stereo este folosit atât în conservarea virtuală a ruinelor şi de gestionare a

dezastrelor, de exemplu, pentru cartarea avariilor folosind fotografia prin satelit. În afară de

fotografie, imagini stereo de realitate augmentata pot fi create, servind, printre altele, la

compararea imaginilor pre- şi postdezastru, în fotografie şi model 3D pe calculator.

6.1.8 Multimedia în arhitectura, de la arhitectura expoziţională la intervenţia în existent

Pavilionul Philips de la Expo `58 din Bruxelles este o lucrare unică pentru timpul său în care

arta media se reuneşte cu arhitectura, punând astfel în valoare multiplele aptitudini şi

preocupări ale lui Xenakis. Jocul cu lumina în instalaţii temporare este arta lui Xenakis.

Inovativ este pavilionul şi pentru forma liberă din beton armat.

Arta media aplicată în arhitectură a câştigat teren mult mai târziu, şi am avut ocazia să lucrăm

într-un birou de arhitectură (Kramm et Strigl) care a realizat astfel de faţade, la Expo Media

Saarbruken în Germania şi la un centru comercial, care păstrează înglobată şi o faţadă a unui

vechi teatru, la Karlsruhe în Germania. Acesta este un exemplu cum arhitectura de tip

„pavilion” demonstrativ din cadrul expoziţiilor poate ajunge să se difuzeze în construcţii

dedicate unor programe specifice de arhitectură. Astfel, pavilionul a fost pus în contextul

24

arhitecturii expoziţionale, cum ar fi Expo 1998 Lisabona, Expo 2000 Hanovra şi Expo 1967

Montreal. Expo `67 şi `98 au adus inovaţii în materie de relaţia spaţiu-structură (cupola de la

Montreal şi Gara Oriente a lui Calatrava), la Hanovra s-a păstrat pavilionul Olandei al

MVRDV care exemplifică tipul de suprapunere a registrelor de bază, perete şi acoperiş într-un

mod original, o nouă interpretare a teoriei „îmbrăcăminţii” a lui Gottfried Semper.

Ni se pare relevant în contextul acestei lucrări rolul elementelor multimedia în conservarea

arhitecturii. În primul rând expresivitatea multimedia se remarcă în abordarea pe care am

facut-o pentru a ilustra păstrarea memoriei în spaţiul redescoperit. În al doilea rând

multimedia a fost deja utilizată şi în conservarea arhitecturii interbelice din beton armat din

Italia, cum este cazul da Fontana del Esedra de la Mostra d Oltremare (arh. Carlo Cocchia şi

Luigi Piccinato, 1938), unde apa a fost dublată cu lumină şi muzică.

6.2. Norme şi legislaţie, documente existente privind intervenţia urbană şi arhitecturală

Pentru început au fost investigate documentele privind conservarea şi aplicabilitatea acestora

pentru clădirile din beton armat investigate. Un accent special cade asupra rolului pe care

abordarea participativă îl are reglementat, abordare care va fi urmată şi în cercetarea noastră.

Documentele de conservare din Anul European al Arhitecturii 1975 au introdus conceptul

conservării integrate, care presupune parteciparea populaţiei afectate între factorii de decizie.

Acelaşi lucru este promuova la nivel urban de raportul privind oraşul ecologic.

6.2.1 Valoarea culturală a patrimoniului construit în documentele internaţionale

dedicate conservării patrimoniului cultural. Discuţie şi consecinţe pentru construcţiile

cu structură din beton armat timpuriu

Evoluţia conceptului de valoare culturală în următoarele documente internaţionale a fost

analizată:

• Carta de la Atena (1931, 1933)

• Carta de la Veneţia (1964)

• Carta Europeană a Patrimoniului Arhitectural (1975)

• Declaraţia de la Amsterdam (1975)

• Convenţia pentru protecţia patrimoniului arhitectural al Europei (1985)

• Documentul Nara privind autenticitatea (1994)

În acest capitol ne-am oprit şi asupra statului clădirilor analizate în această lucrare, cu

precădere asupra zonei bulevardului Magheru-Bălcescu, care este caracterizat printr-o

secvenţă unică în Europa de clădiri moderniste (Machedon şi Scoffham, 1999), şi pentru care

s-au realizat analize GIS. Părţi ale bulevardului sunt monument istoric ca ansamblu

25

arhitectural, unele clădiri sunt monument de sine stătător, iar bulevardul, cu extensie spre

piaţa Unirii, constituie zona protejată ZCP 04. Statutul de zonă protejată defineşte relaţia de

protecţie: păstrare, modificare, demolare, în funcţie de valoarea clădirilor, derivată din

valorile definite conform regulamentelor anterioare monumentală, arhitecturală şi ambientală,

relaţie realizată în capitol. Numai în cazul construcţiilor comune decizia de consolidare se

poate lua în baza analizei beneficiu-cost. În afară de clădirile din această zonă şi clădiri

remarcabile prin cooperarea dintre inginer şi arhitect, cum s-a discutat la capitolul despre

zonificarea urbană, au statut de monument.

6.2.2 Texte despre Habitat II - Final report on the ecological city (1996)

(UN-)HABITAT este un program UNO (United Nations Human Settlements Programme)

pentru locuire. Au avut loc două conferinţe preliminare devenirii program de sine stătător.

Acest al doilea raport, din 1996, de la Istanbul, promovează câteva elemente importante

pentru lucrare. Crucială este abordarea sistemică. Introducerea este făcută de promovarea

inovării, inovaţie care trebuie să aibă loc în proiectarea urbană, prin implicarea abordării

participative, de ex. prin proiectare strategică în loc de regulament, prin includerea fluxului

educaţiei, dar şi în instrumente, de ex. atunci noile internet şi GIS. Scopul imediat este

ecologia, şi, mai pe larg, durabilitatea. Raportul prezintă următoarele părţi:

6.2.2.1. Prima parte - Oraşul ecologic

6.2.2.2. Partea a doua - Inovaţia ca instrument pentru atingerea oraşului ecologic

6.2.2.3. Partea a treia - raportul dintre economie şi ambientul urban

6.2.2.4. Partea a patra - Concluzii

6.3.2 Exemplu de aplicare a raportului HABITAT II pentru un cartier interbelic din

Bucureşti

A fost realizat un exerciţiu de strategie urbană pentru un cartier modernist din nordul

capitaliei. Cartierul include parcelări istorice care au rezulat în mai multe zone protejate, dar

şi intervenţii din perioada comunistă, ceea ce a condus la eterogenitate valorică. Acestei

eterogenităţi valorice i s-a răspuns printr-o analiză de tip Kevin Lynch (1960), adecvată

abordării strategice întrucât permite abordarea la nivel de detaliere diferit a unor zone. S-a

formulat diagnosticul şi misiunea, şi pentru punctul de misiune privind intervenţii cu păstrarea

caracterului zonei, specific zonelor protejate, s-au definit pachete de acţiuni posibile. Cartierul

a constituit şi obiectul exerciţiului unei conferinţe desfăşurate în 2011, studii ulterioare fiind

deci aşteptate.

26

7. Intervenţii contemporane de management al riscului asupra clădirilor din beton

armat timpuriu

Studiul efectuat până acum are rolul de a furniza date, care pot fi transformate în informaţii,

pentru a lua decizii de intervenţie. Deşi sistemul de decizie constituie elementul final al

acestui capitol, o serie de elemente vin în sprijinul acestuia. De subliniat este aspectul

participativ, de care se ţine cont în sistemul decizional prin implicarea utilizatorului. Acest

aspect este prefigurat din documentele care stau la baza conservării sau intervenţiei ecologice

urbane. O abordare participativă va ţine seama de habitatul patrimonial definit printr-un studiu

ca acesta a tipologiei sitului respectiv. Un alt aspect important în conservare este păstrarea

memoriei obiectului de arhitectură, motiv pentru care s-a făcut o incursione prin proiect

artistic multimedia, multimedia care îşi are rolul propriu-zis şi în intervenţii de conservare

pentru legătura dintre vechi şi nou. S-a insistat asupra rolului fotografiei, şi modalităţilor de

organizare a acesteia, asemănător zonelor din paragraful precedent şi criteriilor de decizie, o

organizare cibernetică sistemică. Nu în ultimul rând consolidarea seismică este un caz

particular de intervenţie în care trebuie să se ţină seama de conservare. În acest caz ne

reîntoarcem la relaţia dintre tradiţional şi modern pentru a aplica lecţii construcţiei moderne.

Vis-a-vis de exigenţele contemporane clădirile istorice cu structură din beton armat nu

corespund protecţiei seismice, dar nici funcţional. Intervenţiile asupra a astfel de clădiri pot fi

arhitecturale (de exemplu intervenţii de partiu, cum ar fi utilizarea scării de serviciu pentru a

crea apertamente mai mici), energetice sau urbane (păstrarea faţadei şi înlocuirea interiorului).

7.1. Consolidarea structurală în contextul preocupărilor teoretice şi practice pentru

punerea în valoare

Metoda de consolidare cel mai des aplicată este cea cu cămăşuire de beton armat. Aceasta

afectează atât partiul cât şi volumetria. Am avut la dispoziţie un proiect de consolidare pentru

o clădire din Bucureşti în care în afară de cămăşuiri au fost introduşi şi pereţi de beton armat.

De aceea, exemplul Torre delle Nazioni din Napoli este demn de investigat. CFRP sunt

folosite nu numai pentru consolidări seismice, au fost folosite la Einsteinturm şi pentru

remedierea avariilor datorate trecerii vremii. Nu numai exemplul de la Napoli este cu CFRP,

ci şi la consolidările din Grecia. Acestea din urmă au urmat ambele aceeaşi schemă: CFRP

pentru elementele orizontale şi cămăşuire pentru cele verticale.

7.1.1 Tipuri de intervenţii de consolidare

Pinho (2001) clasifică intervenţiile de consolidare în intervenţii globale asupra întregii clădiri

şi intervenţii locale asupra unor elemente structurale. Diagonalele de contravântuire din oţel

27

asupra cărora vom reveni, sau izolarea la bază precum la l„Aquila sunt o metodă globală, în

timp ce cămăşuirea cu beton armat, cea mai frecvent aplicată, este o metodă locală. . Am

considerat şi FRP, considerând şi efectul de diagonală. Pinho (2001) diferenţiază în

continuare metode selective de intervenţie asupra rigidităţii, rezistenţei şi respectiv ductilităţii

clădirii. Cu toate acestea nu diferenţiează între măsuri de consolidare pre-seism pentru

evitarea unor avarii şi măsiri de reparaţie post-seism în această clasificare, un lucru util în

analiza beneficiu-cost (Bostenaru, 2006). De asemenea nu diferenţiază între măsurile la clădiri

noi şi la clădiri existente, precum în World Housing Encyclopedia (http://www.world-

housing.net). Am identificat elementele de consolidare, în ideea de a crea un sistem de

administrare spaţial pentru gestionarea eficienţei, pentru următoarele măsuri: extinderi cu

beton, armare în şliţ, membrii în tensiune, elemente de fricţiune, rigidizare cu oţel, cămăşuire

cu oţel, cămăşuire pretensionată, cămăşuire cu tablă, cămăşuire cu zidărie, cămăşuirea

colţurilor cadrelor, pereţi de umplutură parţiali, elemente de fricţiune, contravântuiri,

diagonale în tensiune, contravântuiri oblice, genunchiere, consumatori de energie, elemente

de fricţiune, disipatori, izolatori, pereţi de umplutură, umplutură pretensionată, injecţii. Atât

metode de consolidare tradiţionale (diagonale din oţel, inserare de perete structural, pereţi

laterali la stâlp şi cămăşuire cu beton şi respectiv cu oţel), cât şi metode inovative (diagonale

din polimeri armaţi cu fibre de carbon şi respectiv de sticlă) au fost modelate în programul de

calculator SeismoSoft, un program de elemente finite cu calcul bazat pe modelarea fibrelor de

material. Acest program permite setarea de criterii de perfomanţă pentru a stabili când

cedează materialul la solicitarea seismică, utile în studii ulterioare structurale.

7.1.2 Principiul grilei în restructurarea morfologiei constructive şi urbane

Este identificată o legătură între nivelul urban abordat şi cel arhitectural al clădirii individuale.

Şi anume este definită „grila” ca element organizator care face această legătură. La nivel

urban ea poate fi recunoscută mai ales în organizarea reconstrucţiei, dar şi în amplasamentul

elementelor strategice, în timp ce la nivelul clădirii poate fi definită structural, prin

identificarea elementelor care contribuie la un comportament favorabil seismic vis a vis de

cele de umplutură într-o abordare morfologică.

7.1.3 Aplicarea intervenţiilor de consolidare în contextul intervenţiei asupra

patrimoniului construit, urban şi arhitectural

Clădirile cu structură din beton armat timpuriu nu mai corespund standardelor de calitatea

locuirii, energetice şi de siguranţă de astăzi, ca să enumerăm câteva. Această lucrare se axează

pe intervenţiile pentru ridicarea standardului de siguranţă structurală la seisme. O trecere în

http://www.world-housing.net/http://www.world-housing.net/

28

revistă a altor intervenţii, cum ar fi de conversie funcţională, de pură conservare sau chiar de

„conservare virtuală” (modelare 3D) va fi făcută, în condiţiile în care aceasta nu este

răspândită în România, dar cuplarea măsurilor de consolidare seismică cu astfel de măsuri,

şi/sau cu reabilitarea energetică, ar duce la un grad mai ridicat de acceptare. Un rol aspecial îl

joacă traseele urbane, şi ele o măsură de mărire a gradului de acceptare a necesităţii

intervenţiei de aducere la standarde actuale a clădirilor din acest patrimoniu.

7.1.3.1. România

PUG a trasat elemente ale vulnerabilităţii urbane prin plasarea clădirilor înalte în zona de sol

aluviar din centru şi crearea de forme neregulate, cu retrageri atât în plan vertical cât şi

orizontal şi colţ ascuţit înalt. Planul este şi el neregulat, cu numeroase grinzi secundare. După

consolidare acest plan a fost modificat, de exemplu la blocurile „Turist” şi „Wilson” prin

tăierea colţului. Forma de locuire în condominium conduce la o mai proastă aplicabilitate a

masurilor de consolidare prin multiplicarea actorilor implicaţi. Trebuie menţionate şi

exemplele de succes în rezolvarea structurală de la capitolul privind zonificarea urbană.

7.1.3.2. Italia

În afară de zona neseismică de la Milano, curentele majore italiene Raţionalism şi Novecento

sunt reprezentate şi la Napoli, oraş cu seismicitate ridicată. Soluţiile propuse vizau păstrarea

proporţiilor prin intervenţia minimală cu polimeri armaţi cu fibre de carbon. Această tehnică,

considerată o mare inovaţie la ora actuală, când începe să fie aplicată pe scară largă, a fost

aplicată în România începând cu reparaţiile de după cutremurul din 1977 la cămăşuri de grinzi

(sursa: fotografii în Bălan et al, 1982). Nu este însă adecvată pentru faţade unde se mizează pe

jocul de planuri. Alte exemple vizează adăugarea de diagonale cu disipatori, o altă tehnică

modernă, după cum am amintit la capitolul dedicat. Cele mai multe exemple de conservare

din Italia nu sunt însă legate de consolidarea seismică. În Italia, în schimb, s-a intervenit

asupra a numeroase clădiri din beton armat istoric. În afară de cazul deja menţionat al Mostra

d´Oltremare, un caz de intervenţie asupra arhitecturii interbelice este clădirea Fiat Lingotto

din Torino, transformată de Renzo Piano. Alte exemple se referă la clădiri de la începutul

secolului al XXlea, clădiri din Genova, grupate, asemănător cazului Bucureştiului, în jurul

unui bulevard, Via XX settembre: Grand Hotel Miramare, Hotel Colombia (transformat în

Bibliotecă universitară). Recuperarea arhitecturii industriale a silozurilor de grâne din portul

din Genova, un proiect discutat şi propus în contextul „arhitectură şi memorie” este un alt

exemplu care ne leagă de arhitectura lui Renzo Piano, care a proiectat recuperarea portului cu

arhitectură textilă, şi de tehnica Hennebique introdusă în Italia de Porcheddu. Exemple există

29

şi la Roma, unde a fost recent restaurat Palazzo delle Poste al lui Adalberto Libera (1930-32)

(Sergio Poretti, 2002), şi Coloseul Patrat de la EUR (Palazzo della Civiltà Italiana, arh.

Ernesto Bruno La Padula, Giovanni Guerrini şi Mario Romano, 1938-43) este în curs de

restaurare. De asemenea, numeroase opere ale celui mai renumit arhitect italian al perioadei

interbelice, Giuseppe Terragni, la Como, au fost restaurate: Asilo Sant Elia (1936-37), Casa

del Fascio (1932-36), Novocomum (1926-29). Trebuie avută în vedere şi conservarea virtuala,

în format digital sau al fotografiei/textului istoric. Astfel, există eforturi susţinute în Italia

pentru digitalizarea revistelor istorice. De asemenea, arhive ale unor arhitecţi precum Gio

Ponti sunt disponibile în internet, cea a lui Giuseppe Terragni a fost, iar unele regiuni, de ex.

Lombardia, conţin elemente de arhivă (planuri, fotografii) ale unor astfel de clădiri. EUR din

Roma a fost modelat în 3D, atât pentru utilizarea în jocuri de calculator, cât şi în baza

planurilor de arhivă, pentru a reface întreg teritoriul expoziţional, nu numai Coloseul Patrat,

ca în realitate. În multe cazuri, conservarea sau intervenţia asupra clădirilor interbelice trebuie

văzută în corelaţi