TERAPIE PRIN ARTĂ

SCURT ISTORIC

În Europa, încă de la mijlocul secolului al XIX-lea medicii au constatat că prin creaţia

plastică se poate obţine o ameliorarea a stării psihice la mulţi pacienţi. Pictatul, munca în

casă sau grădină, era menit să elimine plictiseala şi să scoată pacienţii din izolare. Activităţi

diferite de art-terapia de azi.

La începutul secolului al XX-lea, diferiţi autori au manifestat interes, pentru picturile

şi desenele bolnavilor psihici. Interesul suscitat de arta psihopatologică a permis organizarea

unor expoziţii internaţionale cu producţiile artistice ale bolnavilor psihici. Abordarea

ştiinţifică a acestor modalităţi de expresie patoplastică a avut drept consecinţă apariţia

numeroaselor studii, înfiinţarea instituţiilor de profil, apariţia unor publicaţii periodice şi

desfăşurarea unor reuniuni internaţionale pe această temă.

Arta poate vindeca diferite stari patologice. Aceasta idee este foarte veche si a fost

aplicata inca din antichitate. Personalitati ale acelor timpuri cum ar fi Platon, Aristotel,

Plutarh, Pitagora recomandau in scop terapeutic contemplarea operelor de arta.

Privind o lucrare de arta esti obligat sa te concentrezi la ea, uiti de problemele care te

sacaie. In China si Japonia virtutile artei erau folosite pentru a trata stari pshilogice precare.

Aceasta terapie stimula insanatosirea. Pacientilor li se recomanda pentru vindecarea starilor

fizice si in special psihice sa picteze, sa deseneze in natura. Era o terapie si prin culoare.

In ultimul timp cercetarile medicale au adus in plus concluzia ca virtutile terapeutice

ale artei sunt legate de tipul si de subiectul lucrarilor, de pregatirea intelectula si de maladia

pacientului.

In cazul melancoliilor cronice si depresiunilor nervoase grave folosirea terapiei

culorilor a capatat o larga aplicare in S.U.A., Japonia, China, fosta URSS, Franta s.a.

Cercetarile au aratat ca nu orice lucrare de arta are un impact pozitiv asupra

sanatatii. Unele lucrari prin cromatica si subiect au un efect nelinistitor si de aceea trebuie

evitate in terapia pacientilor. Un exemplu in acest sens il constituie picturile marelui artist

Leonardo da Vinci (Gioconda).

Un efect terapeutic deosebit il au reproducerile dupa Capela Sixtina a lui Michelangelo

Bounarroti, lucrarile pictorului francez David Jacques-Louis si ale lui Poussin, operele

impresioniste ale lui Manet si Renoir, pline de lumina si culoare.

Operele lui Piccaso i-au lasat pe bolnavi indiferenti si n-au creat nici un efect terapeutic.

La Leningrad terapia prin arta era folosita pentru a trata afectiuni ale organelor

interne: boli hepatice, gastrice, pancreatice, bolnavii fiind adusi in fata unor lucrari pe care sa

le contemple si creandu-le o stare psihica deosebit de favorabila eficienta unor medicamente

era marita. Sedintele terapeutice de vizionarea unor opere celebre realizate de pictori si

sculptori de geniu cum ar fi: Delacroix, Goya, Rodin, Braque erau de scurta durata si se

repetau insa de 5-10 ori pe zi prin proiectare de diapozitive color sau vizite in muzee.

Rezultatele acestui experiment au fost senzationale. Shimbarea starii psihice a pacientului,

eliminarea stresului prin atmosfera, efectul benefic al culorilor, toate acestea au determinat

vindecarea unor afectiuni organice si functionale mai rapid decat prin terapiile obisnuite.

Trebuie subliniat ca atunci cand se abuzeaza si creierul oboseste cu prea multe vizionari pot

sa apara tulburari de auz, de vedere, halucinatii, angoase, tulburari ale ritmului cardiac. Se

ajunge la "Sindromul Stendhal" descoperit de celebrul scriitor. Acest sindrom apare de multe

ori la turistii care intr-un timp foarte scurt parcurg celebrele colectii de arta din marile muzee

de arta stand ore in sir si obosindu-se, ajungand in stare de stres, de istovire fizica si psihica.

Apare la inceput o stare de neliniste, de panica implacabila si se poate declansa apoi o forma

de euforie necontrolata.

Experienţe europene în domeniul art-terapiei. Câteva preocupări legate de

psihopatologia expresiei, cu ecou asupra art-terapiei

Încă din 1907 M. Reja vorbeşte despre un impuls de creaţie în sfera artistică, cu note

particulare la diferiţi bolnavi psihici. El subliniază faptul că produsele artistice ale bolnavilor

psihici pot fi analizate ca modalităţi prin care subiecţii îşi exprimă unele tendinţe

inconştiente, activitatea de realizare a acestora având rol catarctic.Lucrările de sinteză

realizate de M.Reja şi Vinchon analizează probleme ca: arta şi perversiunile instinctive; arta,

constituţia epileptoidă şi epilepsia; arta şi schizofrenia; arta şi celelalte forme de psihoze.

În 1921, psihiatrul W. Morgenthaler consacră o monografie unui bolnav cu demenţă

paranoidă (Adolf Wolfly), autorul a câtorva mii de desene, de colaje, de descrieri în proză, de

poezii şi de piese muzicale. Producţiile lui Wolfy sunt analizate de Morgenthaler, care

subliniază faptul că pacientul se remarcă printr-un simţ al spaţiului, al raporturilor dintre

întreg şi părţi, dintre unitate şi multiplicitate, dintre asemănător şi contrastant. Aceste

caracteristici numite de Morgenthaler „funcţii reglatoare, ordinatoare” au dus la concluzia că

producţiile de nuanţă artistică au efect benefic asupra psihismului şi comportamentului

pacientului.

Între 1902-1912 apar câteva cărţi scrise de W.Worringer, W. Kandinski şi F. Mark,

referitoare la arta primitivă din Oceania şi din Africa, la arta populară, la picturile amatorilor

şi la arta copiilor. La toate acestea, Prinzhorn adaugă arta schizofrenilor care, chiar în absenţa

formaţiei academice, datorită forţei şi proximităţii pulsiunilor instinctive devin capabili să

transgreseze realitatea.

Psihiatrul Hans Prinzhorn, cunoscut ca psihoterapeut, critic de artă şi filosof, culege

între 1919 şi 1921 aproximativ 5000 de picturi, desene, sculpturi şi alte obiecte realizate de

bolnavi psihici, iar în 1922 publică cartea „Creaţia plastică a bolnavilor psihici”. Pentru

Prinzhorn, lucrările plastice constituie o importantă cale de acces spre psihicul pacienţilor săi.

În studiul „De la Van Gogh şi Seurat la desenele copiilor” Minkowska (1949) susţine

că la epileptoid predomină lumea senzorială, respectiv redarea concretului, a mişcării, a

culorilor violente, iar la schizoid predomină lumea abstractă, cu accent pe decorativ, pe

nonfigurativ, disociaţie şi simbolism.

Prima publicaţie în care apare termenul de art-terapie aparţine artistului Adrian Hill

care în Art versus Illness, din 1945, descrie activitatea artistică din timpul unei boli de

tuberculoză şi propune experienţe similare de creaţie în scopul recuperării din diferite boli.

În 1946, pentru prima dată în Europa este angajat un artist plastic (Edward Adamson)

la spitalul din Natherne, Anglia, cu rolul de a stimula potenţialul creator al bolnavilor,

indiferent de formulele stilistic-tehnice pe care ei le folosesc, şi de a încuraja comunicarea

prin mijloace artistice.

În 1950 se organizează, la Paris, prima expoziţie internaţională de artă

psihopatologică cu aproximativ 2000 de opere realizate de 350 de bolnavi. Pe baza analizei

acestor opere, R. Volmat elaborează o teză de doctorat, publicată sub forma unor monografii,

în 1956, „L’art psychopathologique”. Această monografie cuprinde cinci studii referitoare la

marile probleme ale artei psihopatologice: lumea formelor, simbolurile şi temele plastice,

artele şi gândirea arhaică, poziţia artei moderne, terapia colectivă prin artă.

F. Minkowska (1950) studiază expresia formelor la copiii şi adolescenţii caracteriali

şi extrage concluzii pedagogice, estetice şi psihopatologice din desenele adolescenţilor. Ca

urmare a acestei cărţi, în 1959 este fondată la Verona, „Societatea de psihopatologia

expresiei”.

În 1963 ia fiinţă „Centrul internaţional de documentare privind expresiile plastice”.

În 1964 este fondată „Societatea Franceză de psihopatologia expresiei”.

În 1967 C. Wiart propune o codificare a operelor plastice în vederea clasificării

ştiinţifice a acestora în termeni de psihopatologie, datele obiective ale autorului şi ale operei

fiind puse în corespondenţă. Codul analizei picturale cuprinde o analiză formală: formatul,

materia, suprafeţele încercuite, limitate sau nu, valoarea umbrei şi luminii, culorii, dispoziţia

formelor (circulară, stereotipă, geometrică, etc). Analiza semantică lingvistică se referă la

faptul dacă opera este imediat identificabilă sau este ambiguă. Analiza semantică ştiinţifică

analizează temele ( de război, legate de poliţie, religie, viaţa domestică, etc), detaliile,

umbrele, locul, timpul, numărul de lucrări animate sau inanimate. Toate se condensează într-

un borderou de analiză picturală. Se procedează în mod independent pentru un cod al analizei

psihopatologice a creatorului, al analizei psihobiografice, cu date despre părinţi, fraţi, copii,

viaţă sexuală, viaţa conjugală, habitat, studii, religie, profesie, loisir, activităţi politice şi

artistice, etc. Analiza neuropsihiatrică vizează diagnosticul, simptomele, biotipologia,

trăsăturile constituţionale, spitalizările; toate acestea sunt cuprinse într-un borderou de

analiză neuropsihiatrică.

Cercetările referitoare la psihopatologia expresiei sunt legate de o lectură semiologică

psihiatrică a picturilor pacienţilor şi nu atât de art-terapie. Treptat, s-a impus o abordare art-

terapeutică, creându-se ateliere terapeutice de expresie (picturală, muzicală, corporală).

Psihiatrii, preocupaţi de psihopatologia artei, lansează, mai întâi, terapia vizual-

plastică, din momentul în care ei sunt tentaţi ca prin artă să realizeze o punte de legătură cu

psihoterapiile. Astfel producţiile plastice ale bolnavilor psihici nu mai sunt privite doar ca

expresie a unor simptome sau sindroame. Studiile de psihopatologia artei pun la dispoziţia

art-terapeuţilor modele teoretice şi metodologice de abordare a creaţiilor plastice realizate de

bolnavi cu diferite boli psihiatrice. În acest caz, interpretările sunt de nuanţă psihiatrică,

considerându-se că produsele artistice ale bolnavilor sunt expresia unor pulsiuni, a unor

complexe, a unor tendinţe conştiente sau inconştiente. În studiul „La psychiatrie devant la

surrealisme”(H.Ey) se consideră ca artistul produce opera estetică detaşându-se de pânza sa,

pe când bolnavul psihic rămâne indisolubil legat de opera sa.

Începând din 1950, mai mulţi cercetători abordează problematica „artei brute”,

estetismul marginalităţii şi diferenţelor dintre arta brută şi art-terapie (J. Dubuffet). Arta brută

îmbină o necesitate interioară nestăpânită, o ignoranţă a canoanelor culturale, o indiferenţă

faţă de mersul curentelor artistice, creatorul fiind, cel mai adesea, destinatarul operei sale.

Dubuffet (1949) avansează ideea că mecanismele creaţiei artistice sunt aceleaşi la toţi

oamenii, şi nu trebuie să se departajeze arta bolnavilor psihici de alte producţii realizate de

alte persoane. Arta brută ar avea avantajul de a antrena o creaţie vie, de nuanţă reactivă.

După opinia sa, apariţia neurolepticelor a provocat o pierdere sau o slăbire a capacităţilor de

creaţie. Pentru el, operele sunt legate de un spirit refractar la normele sociale şi culturale.

Ambiguitatea artei brute se bazează pe indiferenţă, când este vorba de evoluţia autorului.

Artistul care realizează „arta brută” este un individ orientat spre esenţa lucrurilor şi se

bazează pe mitologia lui personală. Odată ce acest artist a găsit răspunsurile sale, el renunţă

la a căuta în continuare noi modalităţi de exprimare şi arta sa rămâne statică. Acest caracter

static distinge clar arta brută de producţiile din art-terapie, care prin definiţie sunt evolutive,

cu repercusiuni asupra dinamicii mintale a creatorului lor. Dar arta brută poate influenţa art-

terapia. Ea se poate manifesta şi în art-terapie, ca manifestare imaginativă, iar în cazul unor

maladii psihice este o mărturie concretă a figurării acestei lumi percepută şi simţită ca fiind

complexă şi terifiantă (V. Preda, citat din Klein, 1978, p.32-33).

Atelierele de art terapie îşi au legitimitatea într-o practică instituţională şi terapeutică;

ele nu pot fi plaste în perspectiva art-brut deoarece nimic nu garantează inventivitatea fără o

solicitare expresă.

În Marea Britanie art-terapia este recunoscută ca o profesie paramedicală. Majoritatea

art-terapeuţilor lucrează într-o echipă multidisciplinară, în cadrul Serviciului Naţional de

Sănătate, cu bolnavi psihici şi cu defcienţi mintal. Cunoştinţele de bază sunt din domeniul

psihiatriei, psihologiei şi psihoterapiei. Pentru a obţine calificarea, orice art-terapeut din

Marea Britanie urmează o pregătire universitară care durează cel puţin patru ani.

În Italia, în anul 1982 Maria Belfiore, Mimma Della Cagnoletta şi Marylin Lamonica

înfiinţează „Asociaţia italiană de art-terapie”. În 1984 Mimma Della Cagnoletta declanşează

un program de formare cu durata de patru ani, în art-terapie plastică, dans şi expresie

corporală, care integrează practica americană din domeniul art-terapiei şi tradiţia

psihanalitică europeană.

Mimma Della Cagnoletta consideră că:

- particularitatea relaţiei în art-terapie provine din caracterul în acelaşi timp unificator

şi separator al activităţii artistice;

- operele artistice sunt mijloace de comunicare şi de schimburi de trăiri afective;

- operele de artă sunt simboluri, iar arta rezidă în crearea formelor simbolice a

sentimentelor umane:

- în art-terapie atenţia este focalizată asupra lumii simbolice a subiectului;

- subiectul trebuie ajutat pentru a-şi alege materialele artistice:

- se poate ajunge ca o operă să aibă calităţi „tranziţionale”(concept intrpdus de A.

Robbins).

Cagnoletta afirmă că procesul art-terapeutic intervine în simbolica „pre-verbală”, care

este foarte importantă atât pentru adulţi cât şi pentru copii. Un alt aspect al procesului

creativ din art-terapie rezidă din „trebuinţa formei”, fundamentală pentru fiinţa umană,

deoarece survine din necesitatea de a da o ordine vieţii interioare şi exterioare, stimulilor

care invadează viaţa subiectului şi care antrenează o necesitate de exprimare. Forma

artistică dă o structură polarităţilor distincte, reasamblând contrastele într-un tot unitar.

Căutările pentru a accede la o formă artistică satisfăcătoare îi impun subiectului să aibă

capacitatea de a accepta coexistenţa forţelor opuse în însăşi interiorul lui şi să găsească

mijloacele de a le integra.

Programul de formare al Asociaţiei italiene de art-terapie caută să dezvolte la participanţi

latura logică şi intuitivă. Prin explorarea propriei munci artistice, se poate ajunge ca

subiecţii să găsească într-un mod personal rezolvarea contradicţiilor interne. Studenţii

ajung să se familiarizeze cu aceste procese pentru a avea capacitatea de a se „juca” cu

imaginile.

Începând cu anii 1960 orientările introduse în artă de Joseph Beuys, Robert

Rauschenberg, etc. îmbină trăirea, acţiunea şi mişcarea. Atitudinile lor plastice sunt

preluate în art-terapie îmbogăţindu-i repertoriul de expresie.

Din 1975 în mod sistematic se lansează cercetări şi programe de studiu în domeniul

art-terapiei, fie în clinici, fie în şcoli sau în asociaţii special fondate.

(cronologia este preluată din PREDA, Vasile, Terapii prin mediere artistică, Editura

Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca 2003, cap. Demersuri şi experienţe europene,

pp. 10-17)

Experienţe americane în domeniul art-terapiei

Din 1925, psihiatrul brazilian O.Cezar efectuează studii de psihopatologia artei la

bolnavii dintr-un spital din Sao Paolo, iar în 1951 publică o carte în cadrul căreia clasifică

picturile psihopaţilor în patru categorii: desene rudimantare şi automatice; artă simbolică

şi decorativă; neoprimitivism; producţii cu caracter „academic”.

În 1974, la Colegiul Leysley din Cambrige este lansat masteratul în art-terapie.

Responsabilul acestui program, Shaun Mc Niff, lucrează împreună cu Rudolf Arnheim,

profesor de psihologia artei la Harvard, cu scopul de a aplica în art-terapie rezultatele

cercetărilor acestuia. Principiile psihologiei formei sunt puse în aplicare în activităţile

desfăşurate cu persoane cu boli mintale grave, art-terapia având efecte pozitive asupra

autonomiei pacienţilor. Unele lucrări sunt expuse în galerii de renume, facilitând

contactul între instituţie şi lumea exterioară şi permiţând o mai adecvată înţelegere a

maladiilor mintale din partea publicului. Aceasta permite ca arta să fie înţeleasă ca o

activitate terapeutică bazată pe regulile sale proprii, specifice dar şi ca activitate ce poate

fi utilizată pentru dezvoltarea unor capacităţi individuale şi pentru terapia unor tulburări.

În faţa tablourilor create de persoane cu boli psihice se pune problema: ce a fost văzut, ce

a fost trăit şi ce a fost imaginat?

Încă de la primele stagii de formare, succesul art-terapiei este evident. Numeroşi

institutori şi profesori din educaţia specială au terminat cu succes stagiul şi au aplicat

această abordare psihoterapeutică bazată pe artă în educaţia copiilor cu diferite deficienţe.

La Colegiul Lesley s-a oferit şi o infrastructură care să permită învăţarea şi formarea

profesională continuă, pe baza unei abordări a art-terapiei creative multiple, contribuindu-

se la dezvoltarea unui concept multidisciplinar al art-terapiei: terapie vizual-plastică,

terapie prin dans, terapie prin teatru, muzicoterapie, terapie prin poezie, etc. O asemenea

abordare contribuie în acelaşi timp la specializare şi la integrare. În timpul formării

participanţii îşi dezvoltă expresia artistică personală. Aceasta fiind o modalitate eficace

de stabilire a unei înţelegeri empatice a implicaţiilor psihologice ale procesului creativ.

Imaginile create sunt interpretate cu ajutorul povestirilor, dialogurilor intime,

metaforelor, mişcărilor, sunetelor, reflecţiilor psihologice sau estetice. Se recunoaşte

viaţa autonomă a imaginilor artistice şi se utilizează creativitatea ca revelator.

Interpretarea imaginilor se face în grup. Dialogul cu imaginile se prezintă ca un proces

care se opune tentativei de a se fixa şi de a aplica etichete. De exemplu, procesul de

elaborare a unei serii de desene poate servi pregătirii pentru o creaţie individuală sau de

grup, implicând corpul. Astfel se leagă pictura cu dansul, scrierea cu pictura.

Principalele programe din SUA, Canada şi Europa au stabilizat şi consolidat

identitatea art-terapiei, printr-o combinare a artei, psihologiei şi psihoterapiei.

În ultimii 20 de ani, asociaţiile de art-terapie şi şcolile orientate terapeutic-artistic din

Europa şi SUA, intră în sisteme de învăţământ şi îşi diversifică tot mai mult zonele de

interes şi aplicaţie.

O formulă care s-a păstrat şi s-a specializat sunt atelierele de terapie prin artă din

clinici: clinici cu tratament ambulatoriu, clinici de psihiatrie, oncologie, ginecologie, boli

de inimă, etc. Atelierele s-au răspândit şi în centrele de consultanţă psihoterapeutică, cele

de pedagogie medicală pentru indivizi cu handicap, în munca cu deţinuţi, cu bolnavii de

SIDA, persoane dependente de droguri, cu persoane în vârstă care au nevoie de îngrijire

permanentă. Procedeul s-a nuanţat nu numai în ce priveşte contextul medical, ci şi vârsta

pacienţilor şi stadiul de boală. Se face la ora actuală terapie prin artă cu copii, adolescenţi,

adulţi, pentru situaţii de criză, de recuperare, stări cronice sau de prevenire a bolii.

(cronologia este preluată din PREDA, Vasile, Terapii prin mediere artistică, Editura

Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca 2003, cap. Demersuri şi experienţe europene,

pp. )

Demersuri şi experienţe româneşti

Art-terapia are o largă aplicabilitate, fiind folosita în principal pentru reabilitarea,

stimulatrea şi dezvoltarea copiilor şi adulţilor cu dizabilităţi (fizice şi mentale ), dar şi pentru

dezvoltarea personală şi în educaţie, respectiv în prevenire.

Modelele de lucru practicate în România începând cu anii `90, odată cu transferul de

informaţii, în special practice, realizate de diverse ONG-uri de caritate, sunt omologate şi

provin din Marea Britanie, Franţa şi Germania, ţări cu tradiţie în cercetarea/ dezvoltarea Art-

terapiei şi a tehnicilor conexe.

Artele vizuale, muzica, literatura, mişcarea, dansul, teatrul, păpuşile şi marionetele

sunt principalele componente ale acestor tehnici.

În România, specialiştii şi ONG-urile pe care le reprezentau, au optat pentru un plan

cu efect pe termen lung, cu incidenţă la nivel naţional, şi care are ca scop ajutorarea a cât mai

multor beneficiari.

După 1990, mişcarea românească de art-terapie a luat amploare şi s-a dezvoltat pe

mai multe nivele de profesionalizare.

Gradual s-a format o masă critică de profesionişti, care lucrează în diverse centre de

reabilitare şi ONG-uri locale din toată ţara, şi care au aceeaşi sursă de formare iniţială.

Rezultatele pozitive nu au întârziat să apară şi, odată cu ele, dorinţa responsabililor şi a

autorităţilor de a extinde acest model de succes.

Iniţiativa de a profesionaliza ocupaţia de art-terapeut prin organizarea de studii post

universitare (master) este un pas firesc în dezvoltarea domeniului art-terapiei în România şi

reprezintă dorinţa justificată a multor grupuri implicate direct în activitatea cotidiană cu

beneficiarii sistemului social de protecţie sau îngrijire din România. Multe dintre persoanele

care lucrează deja cu tehnici specifice art-terapiei au studii universitare în domeniile artistice

sau/şi psihosocial. Recunoaşterea oficială a ocupaţiei de art-terapeut oferă, în urma absolvirii

unui masterat în art-terapie ce la va furniza cunoştinţe şi le va dezvolta noi aptitudini şi

atitudini profesionale şi îi va ajuta să fie apţi de lucru pe o piaţă în continuă mişcare.

Prin folosirea mijloacelor de expresie specifice artelor în activitatea profesioniştilor în

dezvoltarea umană psiho-somato-socială s-a constatat că una din nevoile de bază a omului

este aceea de a exprima ceea ce simte.

Arta, oricare ar fi tehnica folosită pentru expresia artistică, nu poatre fi separată de

emoţii. Vorbind despre nivelul emoţional al omului, aducem în discuţie terapia. La nivelul

emoţional al creatorului artist găsim aceleaşi ingrediente necesare unei psihoterapii. Fiecare

individ are propriile percepţii şi propriile emoţii, cu propriile influenţe culturale. Senzaţiile îşi

au originea în contextul condiţiei noastre social-culturale. Aşezate într-un cadru relaţional,

acestea devin rezultatul proiecţiilor. La acest moment terapia prin artă devine esenţială,

pentru că ea permite trăirea unor emoţii pozitive şi valorizatoare şi duce la echilibrarea

ciclului firesc contracţie – expansiune, propriu fiinţei umane.

Art-terapia, prin accesul la natura transformărilor de sine şi a relaţiilor interumane,

prin valorile ei pozitive care stau la baza înţelegerii, explorării şi asistării fiinţei umane este o

cale de redobândire şi păstrare a sănătăţii somato-psiho-sociale, de prevenire a alienării.

Art-terapia oferă beneficiarului aceea siguranţă de care are atâta nevoie, şi aceea

libertate de manifestare şi exprimare a dorinţelor, a opiniilor, a atitudinilor sale, satisface

nevoile umane de apartenenţă şi identificare cu un grup.

CENTRUL DE ART-TERAPIE „ELIZA IONESCU” – TIMIŞOARA

Centrul de Art-terapie ?Dr. Eliza Ionescu? este primul si unicul serviciu de recuperare a

persoanelor cu dizabilitati prin tehnici de arta din Romania. Ofera servicii de recuperare prin

art-terapie atat copiilor si adolescentilor din institutii de protectie a copilului din Timisoara,

cat si celor din familii, care prezinta intarziere In dezvoltare, tulburari emotionale sau

probleme de integrare sociala.

Programele de reabilitare utilizate In Centrul de Art-terapie cuprind evaluarea psihologica,

elaborarea unui plan de interventie individualizat si plan de recuperare cu activitati

stimulative diverse incluzand: pictura (culoare, textura, colaj), modelare (lut, plastelina,

papier-mache), psihomotricitate (coordonare motrica, cunoastere corporala), stimulare

senzoriala, teatru (teatru de papusi, marionete, teatru de umbre), forum-teatru, muzico-

terapie, dans-terapie, logopedie.

Din 1998 pana In prezent, Centrul de Art-Terapie a organizat 16 cursuri de formare In

domeniul art-terapiei In colaborare cu UNICEF Bucuresti, Muzika Charitable Trust - UK,

Pandora's Daughter si Music as Therapy - UK, training-uri la care au participat 11 institutii

de profil din judetul Timis si 6 judete din tara.

Perioada in care s-a derulat proiectul: Februarie 1998 - 2002

" Proiectul Centrul de Art-terapie ?Dr. Eliza Ionescu? se desfasoara In Timisoara, prin

oferirea de servicii de reabilitare persoanelor cu nevoi speciale.

Cursurile de formare organizate de Centrul de Art-terapie Incepand din 1998 au dobandit un

caracter national din 2002 ca urmare a propunerii UNICEF-ului Bucuresti, ca aceste cursuri

sa se extinda In cele 16 judete din Romania In care UNICEF-ul dezvolta programe.

Justificarea proiectului (Sus)

In Romania nu exista nici un serviciu de reabilitare care sa ofere servicii specializate de art-

terapie copiilor cu dizabilitati.

In institutiile din Timisoara se gasesc Inca un numar impresionant de copii care prezinta

Intarzieri In dezvoltare, ca o consecinta a institutionalizarii si pentru care acest serviciu

Inseamna o sansa de dezvoltare normala. In acest moment de reforma a protectiei sociale a

copilului - Inchiderea marilor unitati, promovarea familiilor de Incredintare si a grupurilor

familiale - acest serviciu evalueaza potentialul real al copilului si stimuleaza recuperarea

retardului acestuia, ajutand la normalizarea lor si integrarea In Invatamantul de masa si In

comunitate.

Copiii care beneficiaza de acest serviciu fac parte din marea categorie a copiilor cu deficiente

de integrare senzoriala. Din pacate, acesti copii sunt descoperiti tarziu, la Inceputul perioadei

de scolarizare, si In ciuda unei bune capacitati intelectuale, nu sunt capabili sa Invete sa

citeasca, sa scrie si sa numere. Statisticile arata ca peste 25 % dintre copii sunt In aceasta

situatie.

Lipsa unor servicii speciale pentru copii, care sa le Inteleaga problemele reale si sa le ofere

tehnici de readaptare adecvate, face ca acesti copii sa ramana In continuare In categoria

copiilor cu handicap.

Date despre beneficiarii proiectului (Sus)

Beneficiarii Centrului de Art-terapie sunt :

" copii si adolescenti (cu varste cuprinse Intre 3 si 18 ani) avand diverse tulburari de adaptare

datorate unor afectiuni neuro-psiho-motorii sau ca urmare a maltratarii (abuz, neglijare)

suferite.Acesti copii si adolescenti provin din: Centrul de Minori ?Fratii lui Onisim?, Centrul

de Tranzit ?Sf. Nicolae?, Casa Manna, Centrul de Plasament Nr. 1, Fundatia ?Bethany?

(Proiectul ?Healing Hands?), Fundatia ?Speranta? (Proiectul ?Noua Familie?), Fundatia ?

Rudolf Walther?, Spitalul de copii ?Louis Turcanu?, Clinica de Neuro-psihiatrie Infantila,

familii de plasament si familii proprii.

" parinti, bunici proveniti din familii aflate In situatii de criza, care beneficiaza de serviciile

noastre de consiliere psihologica

profesionistii care Isi desfasoara activitatea In domeniul protectiei copilului: psihologi,

logopezi, asistenti sociali, educatori, infirmiere care au beneficiat de cursuri de formare In

domeniul terapiei prin arta si tehnici de Ingrijire si stimulare senzoriala a copilului cu cerinte

educationale speciale.

Obiectivele propuse (Sus)

Centrul de Art-terapie ?Dr. Eliza Ionescu? are ca obiective principale:

" oferirea unor servicii de recuperare prin art-terapie copiilor si adolescentilor cu dizabilitati

din institutii, din familii de plasament si din familii proprii (un numar de 60 de copii pe an)

" informarea a 100 de servicii de educatie, sanatate, servicii sociale despre posibilitatea

reabilitarii prin arta a persoanelor cu nevoi speciale

" initierea unui centru de informare profesionala si formarea unei retele de art-terapeuti la

nivel comunitar si national prin organizarea unor cursuri de formare In domeniul terapiei prin

arta

Rezultatele proiectului (Sus)

De la initierea proiectului In februarie 1998 pana In prezent, 404 copii si adolescenti au

beneficiat de serviciile Centrului de Art-terapie ?Dr. Eliza Ionescu?, ceea ce Inseamna peste

20.000 de ore de terapie prin arta.

Din cei 333 de copii care au iesit din evidenta Centrului de Art-terapie,

" 43 (aproximativ 11 %) si-au rezolvat problemele psihologice pentru care au venit

" 206 (aproximativ 50 %) au fost integrati Intr-un mediu familial, astfel:

- 54 au fost reintegrati In familia de origine

- 55 au fost adoptati

- 97 au fost plasati In familii foster

fapt la care au contribuit hotarator progresele Inregistrate In urma sedintelor de art-terapie. In

cadrul unui studiu statistic realizat de-a lungul anului 2001 pe un esantion de 60 de copii,

rezultatele evaluarilor periodice au aratat ca 46 din acestia (76,6 %) au recuperat In medie 3

luni din Intarzierea In dezvoltare, astfel ca :

- 16 copii au trecut de la Intarziere grava la Intarziere medie

- 12 copii au trecut de la Intarziere medie la Intarziere usoara, cu posibilitati de recuperare

totala

- 18 copii au ajuns ca varsta mintala la nivelul varstei lor cronologice

Ceilalti 14 copii (23,7 %) au Inregistrat progrese nesemnificative statistic, dat fiind

afectiunile grave ale acestora (paralizii cerebrale, pareze, autism, hidrocefalie), recuperarea

acestora fiind un proces de durata. Dar, activitatile psiho-terapeutice au determinat o

Imbunatatire a modalitatilor de relationare si comunicare ale acestor copii cu mediul, ceea ce

constituie premisele pentru viitoarele achizitii In plan aptitudinal.

Schimbarile pe care le-a adus proiectul (Sus)

" Implementarea ideii de art-terapie In comunitate si informarea personalului (psihologi,

asistenti sociali, educatori) care lucreaza In domeniul protectiei copilului In legatura cu

tehnicile de recuperare prin arta

" Demararea unor proiecte de art-terapie In judetele Neamt, Prahova si Teleorman dupa

modelul Centrului de Art-terapie ?Dr. Eliza Ionescu?, ca o consecinta a cursurilor de formare

initiate de centrul de art-terapie

" Integrarea In Invatamantul de masa si In comunitate a copiilor cu cerinte educationale

speciale ca urmare a frecventarii Centrului de Art-terapie.

Delimitări conceptuale

Ergoterapia – are ca scop crearea unor obiecte şi, eventual, învăţarea unor tehnici cu

scopul readaptării psihosomatice.

Terapia ocupaţională (occupational therapy)

Atelier de creatologie

Psihoterapie de creativitate

Arta în terapie

Art-terapie

Art-terapia este un itinerar metaforic, iar metafora nu este concepută ca o enigmă în

cadrul unei raţionalităţi, ci ca o etapă a itinerarului. Metafora nu este enigma, ci soluţia

enigmei. Prin acest vector se stimulează, se facilitează accesul la conţinuturile

inconştientului şi/sau subconştientului subiectului. Etapa verbalizării caută să

aprofundeze conţinutul, conducând la o conştientizare ce are ca scop realizarea

dinamicii terapeutice. Art-terapia trebuie concepută ca un câmp simbolic, ca un proces

de transformare de-a lungul creaţiei, ca o nouă cale de comunicare.( PREDA, Vasile,

Terapii prin mediere artistică, Editura Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca 2003, p.)

Terapia prin artă este un procedeu clinic care se adresează oamenilor ce caută ajutor

psihoterapeutic în confruntarea cu sine şi/sau cu mediul. Ea foloseşte ca mijloace de lucru

limbaje artistice diverse, preluate din artele-vizuale, muzică, teatru, dans, poezie, dar

scopul ei nu este de a produce artă, educaţie sau performanţă artistică. Nu oricine pune la

îndemâna pacienţilor culoare, hârtie şi o temă de lucru face terapie prin artă, după cum

nici ofertele izolate de cunoaştere de sine, chiar dacă sunt coordonate de art-terapeuţi nu

trebuie concepute ca terapie.Procedeul presupune cunoştinţe, experienţă, un

comportament specializat din partea art-terapeutului şi un rirm al comunicării (verbale şi

nonverbale) adaptat la diagnosticul pacientului, la nevoile şi aptitudinile lui creative.

(FABINI, Dana, Creativitate artistică. Relaţii între artele vizuale şi terapia prin artă, Presa

Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006, p. 51)

Art-terapia este o modalitate psihoterapeutică specifică, pusă la dispoziţia persoanei

pentru a se cunoaşte, pentru a face faţă dificultăţilor vieţii cotidiene şi pentru a surmonta

aceste dificultăţi. Graţie unor tehnici apropiate de pictură, desen, modelaj, sculptură, foto-

montaj, video, măşti, marionete etc. fiecare persoană poate să-şi activeze potenţialul

creativ cu scopul de a explora şi de a-şi înţelege mai bine emoţiile şi sentimentele…Art-

terapia poate fi utilizată şi ca modalitate de dezvoltare personală. Arta este un instrument

constructor, permiţându-i persoanei să se conecteze cu sine însăşi. Arta dezvoltă

capacităţile de expresie, de comunicare şi de relaţionare. (PREDA, Vasile, Terapii prin

mediere artistică, Editura Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca 2003, cap. Demersuri

şi experienţe europene, p. )

Art-terapia este o cale terapeutică originală care poate fi urmată numai prin modalităţi

specifice, cu suport ştiinţific, având drept scop major să contribuie la reabilitarea şi

reinserţia şcolară, profesională şi socială a unor persoane aflate în dificultate datorită unor

accidente, boli somatice cronice, boli psihice, boli neuro-psihice, dependenţei d ealcool,

dependenţei de droguri sau datorită unor deficienţe, tulburări comportamentale, tulburări

de conduită, etc. (PREDA, Vasile, Terapii prin mediere artistică, Editura Presa

universitară clujeană, Cluj-Napoca 2003, cap. Demersuri şi experienţe europene, p. )

Art-terapia este ocupaţia care integrează domeniile dezvoltării umane, artelor şi

proceselor creative cu modelele consilierii în vederea cunoaşterii şi exprimării sinelui,

producerii de schimbări şi dezvoltări la nivel personal, într-un mediu securizant.

(definiţia din Standardele ocupaţionale – România).

Scopul art-terapiei

- să activeze resursele creative ale individului, pentru a optimiza starea lui de sănătate,

pentru a facilita exprimarea şi conştientizarea traumelor, şi pentru a conduce prin

creativitate la deblocarea din auto-percepţia de bolnav care nu mai este integrat

societăţii;

- să constituie o completare pentru alte procedee medicale şi psihoterapeutice;

Terapia prin artă NU înlocuieşte medicamentele şi Nu poate rezolva orice problemă

fizică sau psihică.

Atenţia în art-terapie NU este îndreptată înspre valorile estetice ale arte-factului şi nici

spre dobândirea unor deprinderi de tehnici artistici, ci înspre emoţiile estetice, care alături

de cele cognitive şi morale, pot contribui la restabilirea echilibrului psihic al unei

persoane.

Art-terapia permite pacientului să găsească el însuşi modalităţi de înfruntare şi

depăşire a situaţiilor de criză facând apel la necesitatea fundamentală a fiinţei umane de a

„da formă”, de a antrena nevoile de auto-exprimare.

Art-terapia se desfăşoară în echipe pluridisciplinare (psihiatrii, psihologi, art-

terapeuţi, asistenţi sociali, infirmieri, etc.) în vederea reabilitării şi reinserţiei profesionale

şi sociale a persoanelor aflate în dificultate în urma unor accidente, boli somatice cronice,

boli psihice, neuro-psihiatrice, tulburări de comportament sau conduită.

Art-terapia vizual-plastică este o activitate care utilizează metode neverbale, bazate pe

creaţia plastică (desen, sculptură, modelaj, foto, video, computer-art, land-art), având valenţe

psihoterapeutice, evidenţiate prin obiectivarea activităţii imaginative într-un produs de nuanţă

artistică, sau prin receptarea şi trăirea semnificaţiilor unor asemenea produse.

Prin intermediul exprimării prin imagine, art-terapia vizual-plastică, favorizează

dezvoltarea experienţei senzoriale, motorii şi vizuale. Mai mulţi autori precum Roswitha

Bader, Peter Baukus, Jean Pierre Klein, Annie Boyer-Labrouche, etc. consideră

activitatea de creaţie vizual plastică în terapie, ca având valori:

- expresive (diferite în funcţie de temperamentul subiectului),

- proiective (de depăşire a autocenzurii şi evidenţiere a conţinutului intapsihic al

subiectului,

- narative ( legate adesea de alegerea temei şi particularităţile de figurare a temelor lese),

- asociative (prin obiectivare plastică a unor asociaţii de idei),

- mixte.

Aceste valori pot fi urmărite preferenţial, combinate sau modificate prin modul de

utilizare a terapiei, dar în toate situaţiile se urmăreşte efectul relaţional şi emoţia estetică

(în şi receptarea imaginii) ca modalitatea de dezvoltare a persoanei. (FABINI, Dana,

Creativitate artistică. Relaţii între artele vizuale şi terapia prin artă, Presa Universitară

Clujeană, Cluj-Napoca, 2006, pp. 54-55)

Aspecte metodologice

Art-terapia se practică în situaţii individuale sau în grup. Decizia pentru un anumit tip

de situaţie este luată în urma unei prime discuţii între terapeut şi pacient, şi corespunde

nevoilor pacientului.

1. Situaţia terapeutică individuală pune în prim plan relaţia dintre pacient şi terapeut. Se

pot folosi diferite abordări în funcţie de dificultaţile şi tulburările constatate, şi de

posibilităţile pacientului de a se confrunta cu propriile probleme. Pacientul poate să

exprime nestânjenit şi neinfluenţat subiecte pe care nu le-ar aborda într-o situaţie de

grup. Relaţia care se stabileşte între pacient şi terapeut, se înscrie în tipul de relaţie

intersubiectivă specifică unui procedeu psihoterapeutic.

2. În terapia de grup se tratează subiecte rezultate din dinamica proprie a grupului sau

referitoare la un obiectiv comun. Individul nu se află tot timpul în centrul atenţiei, iar

nevoile individului sunt subordonate nevoilor grupului. Pacientul are ocazia să

constate că nu este singur cu problemele lui, că şi alţii au conflicte similare cu ale lui,

că poate să se confrunte cu ceilalţi şi eventual să înveţe din soluţiile găsite de ceilalţi.

Grupul se constituie de obicei din 6-9 persoane. Cu cât numărul subiecţilor este mai

mare, obiectivul terapeutic devine mai greu de realizat. Terapeutul are răspunderea de

a proteja pacientul de transferurile, interpretările şi explicaţiile altor membri ai

grupului.

3. În unele clinici există proiecte terapeutice în care pacienţii internaţi lucrează

împreună cu foşti pacienţi sau cu oameni sănătoşi. Rezultatele în acest caz confirmă

că propria boală poate fi percepută ca un stadiu de tranziţie. În cadrul unui astfel de

proiect realizat într-o clinică psihiatrică, participanţii sănătoşi au putut observa că au

deseori aceleaşi inhibiţii şi probleme ca şi pacienţii, însă mai puţin acute. Într-o

expoziţie realizată la sfârşitul unui astfel de proiect, cu lucrările tuturor

participanţilor, nu au existat diferenţe majore pe criterii de grup.

4. Atelierul deschis este o ofertă constantă, în domeniul ambulatoriu, la care pot

participa persoane de toate vârstele deoarece nu există un grup ţintă. Fiecare

participant îşi alege liber temele şi tehnicile de lucru, primeşte însă o îndrumare

competentă. Fiecare poate, dar nu este obligat să o facă, să discute cu terapeuţii

conţinuturile imaginilor şi problemele lor actuale.

Art-terapeutul este o persoană abilitată instituţional să organizeze şi să coordoneze

programele adecvate pentru art-terapie. Atenţia lui este concentrată pe implicarea pacienţilor

în munca artistică, pe perceperea valorizantă a acestei munci de către pacienţi, şi pe

posibilitatea lor de a împărtăşi experienţa şi trăirea rezultată din această muncă. Art-

terapeutul trebuie să fie deschis, capabil să creeze o atmosferă securizantă printr-o

neutralitate binevoitoare, sa fie creativ, în stare să iniţieze un joc artistic, să medieze

comunicarea şi să ghideze pacienţii în dificultăţile lor relaţionare, prin intermediul

creativităţii plastice sau a altor tipuri de limbaje artistice. Tehnica pe care el o abordează face

parte intrinsecă din identitatea sa şi chiar dacă există seturi de exerciţii sau procedee

specifice, modul lor de aplicare este particularizat. Procesul creativ conferă libertate şi

flexibilitate procesului terapeutic, în care nu contează valoarea estetică a arte-factului. Pe

parcursul şedinţelor de art-terapie, art-terapeutul poate fi asistat de un co-terapeut care

înregistrează în fişe de observaţie individuale, datele generale necesare pentru fiecare

pacient, derularea procesului art-terapeutic şi analizarea şedinţelor cu evaluarea ce se

impune. Fişele sunt integrate în dosarul medical al pacientului.

Deseori terapia este însoţită de o comunicare verbală care oferă pacienţilor deschidere

reflexivă asupra propriului proces de creaţie şi a obiectelor produse.

În cazul în care pacientul refuză să realizeze el însuşi un produs artistic, există

modalitatea de a percepe şi contempla produsele artistice realizate de altcineva, care prin

acţiunea lor expresivă deschid un posibil câmp terapeutic capabil să producă efecte

relaţionale. Caracteristicile comunicării verbale şi non verbale determină orientările pe baza

cărora lucrează art-terapeutul. Deşi sunt de obicei în interacţiune comunicarea şi relaţionarea

pot fi distincte în cazul terapiei bazate pe contemplare şi a celei acţionale bazate pe

producerea arte-factului. Comunicarea se caracterizează prin dominanţa sensului asupra

funcţiilor existenţiale (empatie, raport intim, trăiri la unison, vibraţie emoţională prin

simpatie, etc.).Relaţia se caracterizează prin dominanţa funcţiilor existenţiale asupra sensului.

Contactul subiectului cu un produs artistic se poate analiza fie de la exterior spre interior ca

în cazul contemplării, fie din interior spre exterior ca în cazul producţiei personale. Impresia

artistică legată de contemplare provoacă o reacţie expresivă, iar producţia pune în lucru o

activitate expresivă. (FABINI, Dana, Creativitate artistică. Relaţii între artele vizuale şi

terapia prin artă, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2006, pp. 61-62.)

Proiectul art-terapeutic (sinteză J. Rodriguez şi G. Troll, L’art therapie. Pratiques,

techniques et concepts, Ellebore, Paris, 2001, pp. 265-268)

La elaborarea proiectului art-terapeutic trebuie să ţinem cont de următoarele aspecte:

1. Cu cine se realizează proiectul art-terapeutic?

Care este grupul ţintă, ce tip de clienţi sunt cuprinşi în şedinţele de art-terapie?

Care sunt criteriile de alegere a subiecţilor?(vârstă, sex, patologie, interese)

Se impune prezenţa unui co-terapeut sau al unui membru al echipei instituţional?

2. Care sunt obiectivele?

Pentru client?

Pentru art-terapeut?

Pentru co-terapeut?

Pentru cel care prescrie şedinţe de art-terapie?

Pentru instituţie?

3. Proiectul AT se înscrie într-un cadru global, mai larg al abordării terapeutice?

Care este cadrul instituţional care îl susţine?

Cu ce echipă se lucrează?

Definirea locului proiectului AT în cadrul muncii în echipă (în interiorul sau în exteriorul

echipei).

Care este poziţia art-terapeutului în echipa multidisciplinară?

Ce relaţie va avea art-terapeutul cu membri echipei?

Care sunt mijloacele de comunicare între art-terapeut şi ceilalţi membri ai echipei (reuniuni

periodice, sinteze, rapoarte, etc.)?

Ce informaţii sunt transmise?

Răspunsurile la aceste întrebări sunt necesare pentru elaborarea ulterioară a contractului cu

clientul/clienţii.

4. În ce spaţiu se vor desfăşura şedinţele de art-terapie?

Activitatea trebuie să se adapteze locului de desfăşurare?

Locul poate fi adaptat activităţilor de art-terapie?

Spaţiul este propriu, special destinat acestor activităţi, sau este împărţit cu alţi terapeuţi?

Organizarea spaţiului în funcţie de structura proiectului AT?

5. Pe ce perioadă de timp este prevăzută derularea proiectului AT?

Care este durata şedinţelor de art-terapie şi care sunt criteriile de stabilire a duratei (în funcţie

de tipul activităţii şi de concentrarea pe care o implică; tipul şi specificul clientelei; cadrul

instituţional)?

Care este numărul şedinţelor de art-terapie?

Care este frecvenţa şedinţelor?

6. Care este tipologia proiectului?

Individual?

De grup: cu câţi participanţi?

Impus de către o instituţie (o prescripţie medicală, psihologică)?

Proiect ales (de art-terapeut sau de clienţi)?

Alegerea tipului de proiect se raportează la un grup omogen sau neomogen?

Proiectul este la cerere?(se pune problema compoziţiei grupului şi a problemelor de

compatibilitate între membri grupului)

Proiectul este deschis (în genul atelierului liber) sau este de tip închis?

7. Ce tip de contract se realizează cu clientul/clienţii?

Confidenţialitate;

Realizarea de opere/produse de nuanţă artistică;

Condiţii de participare;

Evaluare;

Participare financiară;

8. Ce funcţii trebuie să deţină art-terapeutul?

Participant la grup ca persoană care conduce activităţile şi care poate fi chestionată?

Coordonator al grupului?

Directiv?

Non-directiv?

Garant al proiectului?

Doar suport tehnic, facilitator?

9. Ce tehnici utilizează art-terapeutul?

Ce materiale sunt prevăzute a se utiliza?

10. De ce fenomene asociate trebuie să se ţină seama?

Ce loc şi ce importanţă se acordă comunicării verbale?

Care este locul şi importanţa creativităţii personale?

11. Există necesitatea supervizării în raport cu acest proiect?

Asupra căror elemente ale proiectului se insistă în supervizare (aspecte tehnice, psihologice,

de animare)?

12. Care sunt etapele proiectului AT?

Programa de derulare a proiectului poate fi extrem de liberă sau extrem de structurată.

Important este să se cunoască dinainte obiectivele generale şi ce animator se implică.

Întrebările pe care şi le pune art-terapeutul sunt:

Cu ce se începe?

Care este înlănţuirea secvenţelor?

Care este timpul necesar?

Cu ce se termină, care este finalitatea?

13. Pe ce tip de finanţare se pune accentul?

Pe salarii?

Pe baza materială?

Art-terapeutul va stabili un protocol terapeutic, ca urmare a diagnosticului medical şi

psihologic. Acest protocol este constituit din ansamblul elementelor puse în lucru de art-

terapeut în activitatea sa, în raport cu clienţii şi obiectivele şedinţelor de art-terapie. Pentru o

corectă abordare a gestionării informaţiilor, este necesar ca mai întâi să se ia în considerare

obiectivul terapeutic şi calea adoptată pentru atingerea acestuia. Calea aleasă pentru atingerea

obiectivului terapeutic se compune din mai multe secvenţe de acţiune, cu anumite nivele de

organizare.

Fişa de observaţie

În activitatea sa art-terapeutul trebuie să utilizeze o fişă de observaţie, care este un

document sintetic, având funcţia de control şi de gestionare adecvată a activităţii de art-

terapie, în raport cu obiectivele (fişa de observaţie din psihiatrie diferă de cea din alte

sectoare).

Activitatea art-terapeutului poate viza studiul unui caz, grupe mici(6-10 persoane) sau

grupe mari (10-18 persoane). Cu cât grupa este mai mare, cu atât obiectivul devine mai difuz,

mai greu de realizat, pierzându-se în dinamica generală a grupului.

Din punct de vedere metodologic, o activitate de art-terapie se descompune în

secvenţe, iar secvenţele în momente ale activităţii, ceea ce uşurează utilizarea fişei de

observaţie.

(Modelul unei fişe de observaţie propus de Forestier R., Tout savoir sur l’art therapie,

Favre, Laussane, 2000, pp. 73-77):

1. Generalităţi:

- identificarea subiectului;

- reperajul şedinţelor (frecvenţă, loc de desfăşurare, etc.);

- raţiunile participării la art-terapie (cine a luat decizia şi care sunt motivele);

- prezentarea subiectului (anamneza, capacităţi şi trăsături fizice, intelectuale, afective,

cultural-artistice, gustul pentru artă, comportament general, calităţi ale atenţiei – mai

ales gradul de concentrare şi stabilitatea atenţiei, aparataj necesar, etc.);

- intenţiile medicale ale pacientului;

- intenţiile artistice ale pacientului;

- natura şi elementele auto-evaluării pacientului (medicale, sanitare, estetice);

- prezentarea art-terapeutică (obiective generale, intermediare – dacă este posibil

bilanţul medical, etc.);

- prezentarea artistică (tehnica dominantă, fenomene asociate, activitate artistică de

nivel I, de expresie (fază de trecere de la spontan la activitate voluntară orientată spre

estetic) sau activitate artistică de nivel II (faza trecerii relative la tehnici ale artei

universale), metode vizate, acţional expresiv sau contemplativ, capacitate estetică;

- măsurarea/evaluarea itemilor de bază şi justificarea alegerii itemilor şi a unităţilor de

măsură/evaluare pentru itemii analizaţi, interpretaţi sau resimţiţi.

II. Fenomenul artistic:

- impresia (capacităţile şi posibilităţile senzoriale ale pacientului);

- intenţia: orientarea, dorinţa şi voinţa unei cercetări estetice; natura expresiei (verbală

sau nonverbală; directă sau indirectă; confuză; existenţa intenţiei dar aceasta este

incomprehensibilă);

- acţiunea (punerea în lucru a mijloacelor, metodelor şi a tehnicilor unei activităţi care

tinde spre un scop estetic); capacitate de adaptare, de cercetare şi de invenţie a

mijloacelor;

- producţia: generalităţi: în ce constă ansamblul producţiilor artistice; natura acestora

(vizuală, auditivă, chinestezică sau kinetică);

- capacităţi estetice (expresia gustului artistic, plăcerea şi emoţia estetică, capacitatea

de evaluare critică, coerenţa binelui şi frumosului);

- dinamica între activitatea artistică de nivel I şi activitatea artistică de nivel II

( capacitatea de a utiliza energia şi plăcerea cât mai profund, pentru a realiza o

producţie stăpânită din toate punctele de vedere.

III. Capacităţi relaţionale:

- expresia (trecerea de la activitatea instinctivă la activitatea voluntară dirijată);

- comunicarea (reporturile cu altul pentru transmiterea unei informaţii);

- relaţia (principiul unificării cu altul în cadrul activităţii de art-terapie);

- implicaţiile relaţionale: comportamentul general în cadrul relaţiei, metoda ( sau

implicarea art-terapeutului), dinamica (sau implicarea pacientului);

- coerenţa între elementele relaţiei.

IV. Bilanţul şedinţei de art-terapie:

- descrierea şi înlănţuirea secvenţelor a momentelor şedinţei de art-terapie;

- aprecierea de ansamblu a şedinţei de art-terapie;

- limitele şedinţei de art-terapie;

- modificări sau fapte surprinzătore care au apărut în timpul şedinţei de art-terapie;

- apariţia unor itemi practici: natura, condiţiile şi raţiunile interesului pentru aceşti

itemi;

- interesul pacientului pentru activitatea de art-terapie;

- importanţa vervbalizărilor ( comportamentului verbal);

- diverse aspecte care puteau să influenţeze pacientul.

V. Analiza şedinţei de art-terapie:

- obiective intermediare ( atingerea acestora fiind obligatorie pentru a se atinge

obiectivul general);

- piste de acţiune (natura, starea, localizarea şi descrierea situaţiilor dificile);

- nivel de organizare ( nivelurile atinse, natura acestora);

- ţinte (determinarea mijloacelor puse în acţiune pentru a atinge aceste ţinte);

- itemi teoretici şi itemi practici: urmaţi de măsuri (grila itemilor);

- calitatea mijloacelor puse în lucru;

- analiza menţinerii sau schimbării dominanţei referitoare la obiectivul major şi analiza

raporturilor cu fenomenele asociate;

- erori ( natura, cauza, importanţa, efecte produse).

În unele situaţii poate să apară un decalaj între proiectarea activităţilor de art-terapie şi

realitate, respectiv modul de realizare a acestora în raport cu obiectivele propuse, decalaj care

va fi analizat cu atenţie de art-terapeut, pentru a proiecta cât mai adecvat următoarele şedinţe

de art-terapie. Acest decalaj ar putea induce activităţi noi şi va completa evaluarea muncii

realizate. În fişa de observaţie există o rubrică specială referitoare la aceste aspecte,

urmărindu-se: suita logică a şedinţelor precedente; natura exploatării dominanţei referitoare

la obiectivul major, elementele noi care pot să apară (urmate de o analiză a acestora);

eventualitatea apariţiei itemilor practici.

În activitatea de evaluare a şedinţelor de art-terapie trebuie analizate şi următoarele

aspecte propuse de Forestier (2000, p. 138):

- modul de relaţionare al pacienţilor (determinat mai ales de maniera de a fi a

pacienţilor: agresivă, amicală, simpatică);

- funcţia relaţională (rolul atribuit relaţiei: defensiv, de culpabilizare, de justificare);

- metodele utilizate (directive – de supunere strictă; dirijate – ghidare în timpul acţiunii;

semi-dirijate – implicare mai puţin decât dirijată; deschise – cu rol de punct de

plecare în activitate;

- libere – acţiunea se crează de la sine, liber).

Fişa de observaţie se încheie cu o sinteză şi cu un bilanţ, cuprinzând concluziile

referitoare la activităţile desfăşurate în şedinţa de art-terapie.

Bilanţul este o interfaţă între art-terapeut şi dosarul madical al pacientului, integrându-se

apoi în acest dosar. În bilanţ se vor menţiona:

- obiectivele generale şi interesul lor;

- concluziile evaluările şi raporturile cu obiectivele;

- descrierea generală a şedinţelor de art-terapie;

- situaţii şi fapte remarcabile, deosebite;

- consecinţele art-terapiei;

- modificările aduse în viaţa cotidiană a pacientului;

- dacă acest bilanţ a fost confirmat sau infirmat de alte persoane înafară d eart-terapeut

(cu ocazia sintezei echipei, convorbirilor cu familia, etc.).

Bilanţul trebuie să fie clar, precis şi concis, cu termeni care să fie înţeleşi de toţi membri

echipei terapeutice şi educative.

Glosar de termeni:

Item – cea mai mică unitate evaluabilă de la nivelul şedinţei de art-terapie, care se raportează

la fapte precise, care pot fi abordate cantitativ, calitativ, funcţional sau descriptiv.

Direcţii de abordare în art-terapie

În 2001 Karl Heinz , în cartea „Bazele terapiei prin artă”, diferenţiază patru aspecte de

abordare cu particularităţile lor teoretice, practice şi referinţe bibliografice specifice. Acestea

ar fi: abordarea psihiatrică, abordarea psihoterapeutică, abordarea prin artă, abordarea

pedagogico-medicală.

Tabelul lui Menzen

Abordarea psihiatrică (Prinzhorn în 1921) porneşte de la cunoştinţe neurobiologice

şi de la presupunerea că la baza reprezentărilor plastice ale omului se află o matrice biologică

sub forma unor tipare de imagine endogene în care sunt stocate structuri elementare ale

percepţiei noastre. Ceea ce vedem este preluat şi interpretat de sistemul nostru nervos. În

cazul bolii (psihozele schizofrenice) acest sistem este deranjat, ajungându-se la o percepţie

modificată şi prin urmare la o modificare a reprezentării plastice a imaginilor interioare şi

exterioare, la tulburări ale sentimentelor care apar ca reacţii adecvate. Scopul terapiei este de

a revoca aceste deformări. În practică sistemul de percepţie deformat este ameliorat prin

copierea în desen a unor structuri reale.

Abordarea psihoterapeutică are la origine teoriile lui Sigmund Freud şi Gustav Jung

şi se referă la desfăşurările psihice care au în vedere funcţiile eului, mecanismele de transfer,

de contratransfer, de respingere, de rezistenţă. Sunt abordate procedee orientate spre dialog în

care comentariile involuntare ale pacientului, mimica, gestica lui, ezitarea sau alte modificări

de comportament din timpul lucrului, sunt informaţii transmise inconştient de către pacient.

Ele sunt la fel de importantă şi comunicarea verbală iniţiată de art-terapeut pentru a decoda

imaginea în sensul conflictului trăit de pacient, şi nu într-un sens nedorit la care ar putea

conduce o eventuală proiecţie a propriilor conţinuturi, făcută de un terapeut cu insuficientă

experienţă. Corelarea între exprimarea verbală şi non-verbală se realizează procesual şi are ca

scop modificarea strategiilor de conflict şi descoperirea resurselor de autovindecare ale

pacientului.

Abordarea prin artă/pedagogia artei îşi are originea în teoriile şcolii de la

Bauhaus(1933) cu artişti reprezentativi ca Johannes Itten, Wassily Kandinsky, Paul Klee.

Aceştia pornesc de la ideea că raporturile între corp, spirit şi suflet decurg din domeniul

emoţional şi nu intelectual, şi constituie condiţii decisive pentru activitatea artistică. Ei au

încercat să obiectiveze emoţia estetică, să formuleze legi ale culorii, formei şi spaţiului

bazate pe percepţie senzorială şi sentiment. Tendinţele Şcolii de la Bauhaus au condus,

concomitent cu apariţia noilor teorii din psihologia percepţiei şi gestaltului, la îmbogăţirea şi

rafinarea abordării estetic-didactice.

Abordarea pedagogico-medicală se ocupă de persoane cu dizabilităţi sau persoane

în vârstă care au nevoie de îngrijire permanentă. Ea aplică terapia pentru a promova procese

de compensare senzorială, a activa procese neuro-psihologice şi psihologice, şi a stimula

competenţe sociale.

Art-terapia nu poate să diminueze dizabilităţile de orice natură (deficienţe de vedere,

retardare mintală, deficienţe motorii, etc.), dar poate să ofere persoanelor în cauză o

modalitate de a explora lumea senzorială şi de a-şi structura o imagine de sine pozitivă. Se

consideră că oricare ar fi gradul handicapului, persistă întotdeauna capacităţi creative intacte

de un anumit nivel. Terapeutul trebuie să depisteze acel nivel şi să ofere pacienţilor săi cadrul

şi instrumentele adecvate exprimării. Creaţiile persoanelor cu handicap sunt adesea extrem de

expresive, în culori vii, cu forme şi unghiuri de vedere inedite, şi focalizează emoţionalitatea

şi sensibilitatea aparte a autorilor lor.