Arta în Egiptul antic

Piramida lui Keops şi Sfinxul, simboluri ale Egiptului antic

Arta Egiptului antic cuprinde pictura, sculptura şi arhitectura dezvoltate de civilizaţia din valea Nilului din timpurile preistorice (c. 5.000 î.Hr.) până în momentul cuceririi romane (31 î.Hr.).

Egiptul antic a cunoscut continuitatea istorică cea mai durabila dintre toate civilizaţiile mediteraneene ale antichităţii. Condiţia geografică (regiune izolată datorită zonei deşerturilor şi unificată prin intermediul Nilului), opacitatea faţă de influenţele culturale exterioare, toate acestea au dat naştere unui stil artistic specific, caracterizat prin continuitate.

Masca de aur a lui Tutankamon

Caracteristici generale

Caracterul religios

Ca parte componentă a civilizaţiei egiptene, în toate formele sale, arta Egiptului antic este consacrată în primul rând faraonului, glorificării acestuia, considerat urmaş al zeilor, şi are un profund caracter religios şi funerar.

Înca de la început, credinţa egipteană în viaţa de după moarte impune ca cei decedaţi să fie înmormântaţi alături de bunuri materiale, în speranţa că acestea îi vor fi necesare în lumea de

dincolo. Respectând cu stricteţe canoanele impuse de religie, aceasta artă a evoluat încet, fără transformări spectaculoase.

Simbolistica

Simbolistica joacă un rol important. Faraonii erau reprezentaţi deţinând însemnele puterii. Culorile folosite sunt expresive: pielea roşie este specifică personajelor tinere, cea galbenă este utilizată pentru femeile de vârsta mijlocie care nu lucrau în aer liber. Semnificaţia culorilor era în primul rând religioasă:

Roşul: era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului Seth, zeul deşertului lipsit de viaţă şi de acea zeul morţii, al răului şi totodată al dezordinii.

Verdele: culoarea vieţii vegetale şi de aceea culoarea bucuriei şi tinereţii; era închinată zeului Osiris, zeu al reînvierii şi a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo.

Negrul: era culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura "reînvierea" veşnică a Egiptului an după an şi garanta puterea şi prosperitatea ţării.

Albastrul: era culoarea cerului şi a zeului acestuia, Amon.

Galbenul: reprezenta aurul, un material preţios simbol al nemuririi zeilor şi de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai reprezentărilor zeilor şi faraonilor.

Albul: simbol al purităţii şi bucuriei, era culoarea coroanei Egiptului de Jos.

De asemenea se utilizau simboluri stereotipe pentru reprezentarea persoanelor de origine străină.

Pictură realistă, detaliu dintr-o scenă de vânătoare

Arhitectura

Forturile de apărare, palatele, templele şi casele particulare erau construite din piatră sau din cărămizi uscate la soare. Executarea construcţiilor era planificată de arhitecţi. Nu se folosea mortar, de aceea pietrele trebuiau să se potrivească bine între ele. Cu toate acestea, marile construcţii monumentale egiptene au supravieţuit mai multor milenii de istorie.

Exemple: Piramidele lui Keops, Kefren şi Mikerinos (ansamblul de la Giseh), mastabalele din Abydos, Piramida romboidală de la Dahshur, templul reginei Hatşepsut de la Deir el-Bahri, mormântul lui Ramses al II-lea de la Abu Simbel, templul funerar al lui Tutankamon din valea Regilor ş.a.

Piramidele

Piramidele sunt construcţii monumentale, destinate faraonilor şi familiilor lor, construite din blocuri enorme de piatră, la început neşlefuite, urmând ca mai târziu piramidele să fie construie din blocuri de piatră netezite. Reprezintă mormintele faraonilor, pe care aceştia şi le ridicau încă din timpul vieţii, atât pentru a-şi demonstra forţa şi bogăţia, dar şi pentru a asigura legătura cu zeii protectori. Prima piramidă construită a fost cea în trepte a faraonului Djeser (Zoser) de la Saqqara (Sakkarah), apoi cea de formă romboidală, ajungându-se la forma de piramidă propriu-zisă.

Templul din Luxor, detaliu (Noul Regat)

Templele de cult

Temple de cult existau în toate oraşele, fiecare astfel de templu fiind dedicat unui singur zeu (sau faraon). În interior se afla statuia zeului, care reprezenta locul de oficiere a ritualurilor de cult de către preoţi.

Templele sunt construite în plan rectangular şi compuse din mai multe spaţii. Intrarea era flancată de doi piloni în forma de trunchi de piramidă, care conţineau reprezentări statuare ale divinităţilor. La intrarea în curtea interioară se afla un obelisc, pe care, prin hieroglife, era înscrisă viaţa zeului respectiv. Această curte este singurul loc unde puteau pătrunde credincioşii; aici se aflau altare de rugăciune unde se puteau depune ofrande adresate zeilor.

Sala hipostilă a templului, conţinea o mulţime de coloane uriaşe, decorate cu picturi sau hieroglife. Sanctuarul era alcătuit din mai multe încăperi şi coridoare secrete. În cea mai întunecoasă şi îndepărtată încăpere se afla statuia zeului. Aceasta era scoasă din templu în timpul procesiunilor şi sărbătorilor.

Templele de cult erau construcţii monumentale, construite pe baza sistemului stâlp (coloană) - grindă. Vechii egipteni nu cunoşteau arcul sau bolta.

Coloana egipteană era foarte înaltă şi construită din piatră. Avea nu numai un rol funcţional, acela de a susţine construcţia, dar şi unul estetic. Coloana era viu colorată şi inscripţionată cu hieroglife. Uneori fusul coloanei imita tijele florale, iar capitelul imita floarea de lotus sau de palmier, sau capete de zeiţe (Hathor, Isis).

Cele mai cunoscute temple sunt:

Templul din Luxor: aici a existat cel mai vechi oraş egiptean, Theba. Templul a fost ridicat în cinstea zeului Amon-Ra. Lucrările au fost începute de faraonul Amenhotep al III-lea şi încheiate de Ramses al II-lea.

Templul din Karnak, dedicat aceleiaşi divinităţi şi construit de Ramses al II-lea, are dimensiuni impresionante şi este situat în incinta unui vast complex arhitectonic.

Bustul reginei Nefertiti (Altes Museum, Berlin)

Templele funerare

Acestea erau construcţii complexe, de mari dimensiuni, destinate faraonilor şi membrilor familiei regale, care îndeplineau şi funcţia de templu de cult şi pe cea de mormânt.

Mormintele

Mormintele exprimă importanţa pe care egiptenii o acordă vieţii de după moarte. Acestea sunt locuinţe pentru eternitate, care să le servească drept adăpost în viaţa veşnică. Dacă mormintele faraonilor erau piramidele, ceilalţi oameni bogaţi îşi construiau mastabale. Acestea erau nişte construcţii rectangulare masive din cărămidă sau din piatră ridicată deasupra unui mormânt şi care se compuneau din:

camera ofrandelor: aici se oficiau ritualurile de cult; serdapul: aici se afla statuia defunctului.

Zona subterană era constituită din camere mortuare în care se aflau sarcofagele celor decedaţi şi coridoare de acces. Pereţii erau decoraţi cu picturi sau sculpturi reprezentând diverse activităţi din viaţa defunctului.

Pictură reprezentând scene de viaţă cotidiană

Pictura

Relieful care decorează pereţii mormintelor, templelor sau coloanelor este înlocuit treptat de pictura murală. Se practică tehnica frescei, iar scenele sunt aşezate în frize pe toată suprafaţa peretelui, de la sol la tavan. Tematica este foarte bogată, de la scene din viaţa cotidiană (petreceri, dansuri, întreceri sportive) până la ritualuri de cult sau de înmormântare.

Personajele sunt statice sau surprinse în diferite mişcări în funcţie de acţiunea desfăşurată. Se încearcă o încadrare în peisaj şi chiar o aşezare pe etaje a personajelor (perspectivă etajată) pentru a sugera adâncimea. Linia neagră conturează accentuat formele, culorile sunt aşezate în pete uniforme, fără nuanţări care să dea impresia de volum.

În perioada Regatului de Mijloc se observă apariţia unor elemente simbolice sau magice şi diversificarea paletei cromatice, folosindu-se, pe lângă culorile primare, complementarele, contrastele de închis-deschis şi griurile colorate. În perioada Regatului Nou, când fresca ocupă locul dominant în decorarea templelor, mormintelor şi palatelor, se observă o modificare a culorilor care devin mai transparente, chiar nuanţate, ceea ce conferă o picturalitate nemaiîntâlnită până acum.

Exemple: Gâştele de la Meidum, Pisica la pândă, Muziciene şi dansatoare, Frescele de la Beni-Hassan, Vânătoare în Deltă, Harfistul orb, Principesele pe plajă etc.

Şoimul lui Tutankamon

Sculptura

Sculptura se manifestă sub forma basoreliefului, altoreliefului şi a statuilor. Canoanele impuse de religie şi de cultul morţilor erau:

hieratismul: lipsa de expresivitate a chipurilor şi reprezentarea statică a trupurilor. Personajele au bărbia uşor ridicată, calota craniană lăsată pe spate, ochii măriţi şi privirea îndreptată la infinit. Acest calm, linişte şi lipsă de expresivitate simbolizează detaşarea personajelor de viaţa pământeană şi aşteptarea judecăţii zeilor care să le confere dreptul la nemurire după cântărirea faptelor bune şi rele.

frontalismul: vederea din faţă, frontală, a personajelor, care sunt reprezentate simetric.

supradimensionarea: zeii şi faraonii sunt redaţi supradimensionaţi faţă de celelalte personaje, pentru a se sublinia puterea şi caracterul lor sacru.

Nu numai zeităţile, ci şi faraonii aveau reprezentări statuare. Astfel de statui erau cât mai masive, monumentale, deoarece se considera că aduc viaţă veşnică faraonilor reprezentaţi şi permit supuşilor să îi vadă în formă fizică.

Printre capodoperele sculpturii egiptene se numără: marele Sfinx de la Gizeh (capul faraonului Kefren), statuia lui Kefren, prinţul Rahotep şi soţia sa, scribul, statuile faraonului Ramses al II-lea, masca de aur a lui Tutankamon şi cele patru statui gigantice (20 m) din faţa templului de la Abu Simbel.

Perioada predinastică

Înca din mileniul al VII-lea î.Hr. se manifestă cultura neoliticului. Pe lângă domesticirea animalelor şi cultura cerealelor, îşi face apariţia şi ceramica. Săpăturile arheologice au pus în evidenţă culturile numite Badari (5000 î.Hr - 3800 î.Hr.), Nagada (care ia sfârşit prin 3100 î.Hr.). Se remarcă existenţa în număr mare a obiectelor funerare. Acestea erau dispuse alături de cel decedat pentru a-i servi în viaţa de dincolo.

În cadrul ceramicii, culorile folosite mai des sunt roşul, negrul şi predomină scenele din viaţa cotidiană alături de motive animale. De asemenea, s-au descoperit palete votive, gravate cu scene de vânătoare sau de război. În ceea ce priveşte bijuteriile, existau coliere cu perle confecţionate din cupru sau din piatră. Pentru înfrumuseţare, femeile foloseau fardul de ochi, dovada fiind trusele pentru colorarea pleoapelor şi cutiile pentru combinarea acestor culori. Sunt prezente şi sculpturile şi figurinele din fildeş sau din argilă.

Perioada protodinastică şi dinastia timpurie

Marile personalităţi care au marcat aceasta perioadă sunt: Narmer, Menes (secolul al XXXI-lea î.Hr.) care au consolidat statul egiptean. Are loc unificarea Egiptului de Jos cu a celui de Sus (c. 3000 î.Hr.), sub domnia lui Menes (uneori identificat cu Narmer). Acest eveniment este comemorat de Paleta votivă a faraonului Narmer (c. 3000 î.Hr., Muzeul Egiptean din Cairo). Monarhul este reprezentat cu coroană şi sub privirea divinităţii omniprezente în arta egipteană, vaca celestă.

Detaliu din paleta lui Narmer

În arhitectură se utilizează tehnica zidirii în cărămizi, iar de la sumerieni este preluat stilul de decorare al porţilor palatelor. În cadrul sculpturii (în lemn, piatră şi chiar metal), semnalăm debutul statuarei regale.

Printre creaţiile acestei perioade amintim: Zidul alb de la Memphis, necropolele regale de la Abydos şi Sakkarah, Paleta lui Narmer, Stela regelui Şarpe.

Vechiul Regat

Vechiul Regat Egiptean este marcat de mari personalităţi ca: Sneferu, Keops, Khefren, Mykerinos, faraoni care au consolidat puterea monarhiei. Ca expresie a forţei şi bogăţiei regale, s-au construit cele mai mari monumente, Piramidele din Giza şi Sfinxul, care constituie şi astăzi adevărate simboluri al Egiptului. De aceea, perioada Vechiului Regat a fost considerată era piramidelor.

Numeroasele articole de ceramică, piatră prelucrata şi sculpturi în fildeş sau os dovedesc rapida dezvoltare a tehnicii în Egiptul primelor dinastii. În acea perioadă, hieroglifele se aflau în primele faze ale evoluţiei lor.

Caracteristica artei acestei perioade poate fi definită succint prin: semeţie, grandoare, mister, linişte interioară, seninătate şi echilibru.

Arhitectura

Statuia zeiţei Isis

Primele mari manifestări arhitectonice ale Vechiului Regat sunt mormintele faraonilor din primele dinastii, adevărate palate-fortareaţă.

În perioada celei de-a treia dinastii, sub îndrumarea arhitectului Imhotep, care îi era şi consilier, faraonul Djoser construieşte, la Saqqara (lânga Memphis), o piramidă în trepte spre a-i servi drept mormânt. Acest complex funerar, cel mai mare ansamblu arhitectural al epocii, este alcătuit dintr-o mare piramidă în trepte, construită pe foste galerii funerare subterane, şi un grup de capele şi alte construcţii conexe.

Piramida în trepte ridicată de acest faraon este prima structură cunoscută, construită în întregime din piatră şi prima de formă piramidală. Înaltă de 60 m, aceasta primă piramidă a Egiptului este cel mai vechi exemplu din domeniul arhitecturii monumentale egiptene şi cea mai veche construcţie din piatră de asemenea dimensiune. Constructia acesteia reflecta o mutaţie tehnologică decisivă: înlocuirea cărămizii din pământ ars cu materiale mai dure precum calcar sau granit, obţinându-se astfel construcţii monumentale, capabile să reziste timpului.

Dar cele mai mari piramide sunt cele de la Giza, unde se afla înmormântaţi faraonii celei de-a IV-a dinastii (Sneferu, Kheops, Khephren si Mykerinos) şi care dovedesc pe deplin măiestria la care au ajuns arhitecţii egipteni în materie de edificii monumentale. Marea Piramidă din Giza, construita de către Kheops, este cea mai mare construcţie din lume realizată prin munca manuală, remarcabilă prin dimensiunile monumentale: 142 m înălţime şi latura bazei de 428 m, fiind considerată una din cele şapte minuni ale lumii.

În perioada Vechiului Regat, se mai construiesc multe alte piramide, dar de dimensiuni mai mici, temple funerare, morminte. Astfel, în zona celor trei mari piramide de la Giza s-a dezvoltat o întreaga necropolă compusa din mastabale, morminte rezervate membrilor familiei regale, marilor demnitari şi funcţionari. Fiecare astfel de mastaba are în subteran sarcofagul celui decedat însoţit de ofrande. Unele asemenea morminte sunt săpate direct în stâncile calcaroase. Toate ilustrează nu numai puterea faraonilor, dar şi dorinţa acestora de a-şi asigura nemurirea.

Scribul, celebră statuetă din calcar pictat, iar ochii din cristal, datând din perioada celei de-a IV-a sau a V-a dinastii (2600 - 2350 î.Hr.), (Muzeul Luvru)

Sculptura

În perioada domniei lui Djoser, egiptenii încep să ridice mari statui cu imaginea faraonilor şi având drept scop protejarea spiritului acestora.

Caracteristicile sculpturii din perioada Vechiului Regat:

simetria formelor, excepţia constituind doar în cazul reprezentării trupurilor faraonilor, la care piciorul stâng este uşor flectat anterior (indicând primul pas către lumea de dincolo, către eternitate), sau braţul drept dus către piept.

respectarea legii frontalităţii: figura corpului omenesc îmbină viziunea din faţă cu cea din profil. Considerată ca o imagine atemporală ce conţine esenţa personajului reprezentat, statuia este concepută spre a fi privită frontal.

modularea volumelor: volumele intermediare sunt interpuse în mod subtil, încât întrega lucrare pare să posede ritm.

monumentalitatea: prezentă mai ales la sculpurile care drept scop glorificarea faraonilor sau zeilor, care sunt reprezentaţi în poziţii statice, într-o postură demnă.

Un exemplu în acest sens îl constituie statuia lui Khefren (Muzeul Egiptean din Cairo): faraonul este aşezat pe tron având asupra sa emblema celor două teritorii egiptene unificate, cu mâinile puse pe genunchi, capul ridicat şi ochii îndreptaţi în depărtare. Pe un umăr se afle zeul Horus, în ipostaza de şoim, ceea ce semnifică faptul că faraonul este considerat urmaş al zeilor, un Horus reîncarnat.

Ca materiale folosite pentru statui avem:

piatra: statuia prinţului Rahotep si a soţiei sale, Nofret (a IV-a dinastie, Muzeul Egiptean din Cairo);

lemnul: statuia lui Ka-aper (a V-a dinastie, Muzeul Egiptean din Cairo)

metalul: (utilizat ceva mai rar) statuia de cupru a faraonului Pepi I (2289 - 2255 î.Hr.).

Multe din asemenea statui sunt pictate, iar ochii personajelor sunt realizate cu ajutorul altor materiale (pietre preţioase fin prelucrate), astfel redându-se expresivitate figurii. S-au descoperit şi grupuri statuare care prezintă scene din viaţa cotidiană.

Printre marile realizări ale acestei perioade amintim:

Statuia faraonului Kefren: sunt remarcabile expresia solemnă a feţei faraonului, concentrarea şi calmul privirii;

triada lui Mykerinos: cont]ţine trei siluete grupate simetric, faraonul aflaându-se în mijloc, cu piciorul stâng înainte;

Prinţul Rahotep şi soţia sa: ambii au braţul drept dus la piept, ca un gest ritualic;

Scribul: realizat din calcar pictat policrom; personajul stă cu picioarele încrucişate, cu privirea concentrată, ageră, parcă pentru a nu omite nimic din ceea ce i se dictează;

Statuia lui Ka-Aper; exemplu de sculptura în lemn.

Basoreliful

Arta basoreliefului, supusa aceluiaşi principiu al frontalităţii, are două scopuri principale:

pe zidurile templelor: glorificarea faraonului; în interiorul lăcaşelor funerare: reprezentarea ofrandelor care îl însoţesc pe cel decedat în

călătoria către lumea de dincolo.

Pentru demnitari se respectă principiul lateralităţii: capul este prezentat din profil, iar trupul şi ochii sunt înfaţişaţi ca priviţi frontal. În cazul servitorilor şi ţăranilor, acest canoane de exprimare artistică devin mai puţin rigide. Basoreliefurile din capele şi mastabale oferă informaţii privind viaţa cotidiană şi obiceiurile egiptenilor.

Una din capodoperele acestui gen este basorelieful sculptat pe mastabaua lui Ti: este înfăţişat un grup de păstori şi animale care traversează un râu, compoziţie indicând o deosebita măiestrie;

Pictura

Dezvoltarea picturii este mai lentă. Cea mai veche operă pictată egipteană, care a supravieţuit până astăzi, este lucrarea numită Gâştele de la Meidun, pictură pe stuc, care, alături de lucrarea Pisica la pândă constituie dovada unei evoluţii a stilului compoziţional şi cromatic.

Artele decorative

Ceramica bogat decorată a perioadei predinastice devine mai simplă în perioada Vechiului Regat. Bijuteriile de aur sau din pietre semipreţioase au ca teme diverse forme animale sau vegetale, care constituie o sursă de inspiraţie constantă de-a lungul întregii istorii a Egiptului antic.

Cu excepţia câtorva piese rare - cum ar fi tronul din lemn încrustat cu aur al reginei Hetepheres I (soţia lui Sneferu si mama lui Kheops) - puţine piese de mobilier au dăinuit până în zilele noastre. Totuşi arta funerară ne oferă suficiente informaţii privind forma scaunelor, a paturilor sau a meselor. Având un aspect simplu, acestea sunt împodobite cu forme vegetale, iar picioarele reproduc pe cele de diverse animale.

Prima perioadă intermediară

Deşi este o perioadă grea, marcată de crize şi revolte sociale, apar unele inovaţii în arhitectură şi se dezvoltă pictura şi sculptura.

Ceramică din perioada Regatului Mijlociu, 2033-1710 î.Hr. (Muzeul Luvru)

Regatul Mijlociu

Perioada Regatului Mijlociu Egiptean este caracterizată prin efortul faraonilor Mentuhotep II, Amenemes şi Sesostris pentru redobândirea echlibrului politic, pierdut în perioadele anterioare. Încercând să refacă tradiţia Regatului Vechi, arta egipteană atinge al doilea apogeu, mai ales în timpul dinastiei a XII-a, când cultura atinge o strălucire maximă. Reprezentările artistice ies în evidenţă prin splendoare şi somptuozitate.

Arhitectura

Sub domnia lui Mentuhotep II are loc reînnoirea stilului arhitecturii funerare, când proporţiile devin mai modeste. În peisajul montan al Tebei, mastabalele dispar treptat, aceste monumente funerare fiind înlocuite cu hipogee (construcţii subterane săpate în pereţii stâncilor) sau semihipogee.

Se continuă tradiţia construirii templelor, atât funerare, cât şi de cult. În faţa templelor se ridicau obeliscuri, care aveau rolul de a consemna evenimentele istorice.

O dezvoltare deosebită o înregistrează stilizarea coloanelor, care imită tulpinele de arbori sau tijele florale. Astfel avem coloane:

lotiforme: fusul este fasciculat, iar capitelul imită un boboc sau o floare de lotus; palmiforme: fusul este cilindric, iar capitelul prezintă volute forma unor frunze de

palmier;

papiriforme: fusul are nervuri verticale, capitelul terminându-se cu abacă;

campaniforme: capitelul are forma de clopot răsturnat.

Mentuhotep al II-lea, ajutat de arhitectul Senmut, a edificat vastul complex funerar situat în zona Deir el-Bahri ce urma să-i fie loc de veci. Ansamblul arhitectonic, integrat foarte bine în peisaj, se compune din mai multe edificii. Se remarcă templul ca o platformă scobită în stâncă, la care vârful colinei alăturate ţine loc de piramidă şi utilizarea peristilului. Interiorul templului este decorat cu reliefuri înfăţişându-l pe faraon în compania divinităţilor.

Stilul de terasă îşi găseşte expresia maximă în perioada reginei Hatşepsut care, tot aici, dar puţin mai la nord şi o jumătate de mileniu mai târziu, construieşte un templu care va deveni celebru.

În afara de complexul funerar iniţiat de Mentuhotep I şi continuat de succesorii săi, Mentuhotep al II-lea şi al III-lea, printre marile realizări ale acestei perioade mai putem aminti Capela albă de la Karnak şi Piramida de la Lişt.

Stelă reprezentând o depunere de ofrande (dinastia a XII-a), Muzeul Luvru

Sculptura

Arta statuară a Regatului de Mijloc manifestă o oarecare tendinţă către realism. Apar două şcoli care se influenţează reciproc şi, în cele din urmă, se reunesc. Prima conferă personajelor o expresie binevoitoare şi blândă, integrând tradiţia Regatului Vechi, adăugându-i însă câteva elemente de decadenţă. A doua, al cărui centru de creaţie se află la sud, reprezintă o noua artă, al cărui realism este în mod deliberat dur şi brutal, preamărind virtuţile bărbăteşti războinice.

Basoreliefurile şi picturile, în ciuda unor atitudini stângace şi rudimentar exprimate, îşi recapătă măiestria recunoscută pe vremea Regatului Vechi.

Instabilitatea politică a vremurilor se reflectă şi în modul de reprezentare al faraonilor, care nu mai sunt reprezentaţi idealizat, asemeni divinităţilor. Expresia feţei acestora nu mai este caracterizată prin calm şi linişte interioară. Figura faraonică este mai umanizată, exprimând neliniştea, chiar tragicul.

În ceea ce priveşte concepţia de ansamblu, analiticul ia locul sinteticului. În locul acelei modulări ritmice specifice perioadei Vechiului Regat, avem o discontinuitate a volumelor, care sunt fragmentate prin detalii. Şi aceasta serveşte la accentuarea caracterului dramatic, plin de conflicte lăuntrice.

Pictura

Pictura cunoaşte apogeul experienţei tehnice. De asemenea, modul de utilizare a culorilor, de stilizare şi de compoziţie dovedeşte măiestria artiştilor acelei perioade.

Temele sunt inspirate din viaţa cotidiană: munci agricole, vânătoare, pescuit, scene de ritual; reprezentarea animalelor ajunge aproape de perfecţiune. Faraonul este prezent alături de

divinităţi şi de simboluri magice. În scenele de petreceri (dans, muzică) apar tinere îmbracate elegant, având ca accesorii o multitudine de podoabe şi bijuterii.

Stăpânirea tehnicii compoziţiei cromatice este dovedită prin utilizarea nu numai a culorilor primare, ci şi a celor binare şi chiar a nuanţelor mai subtile: griuri colorate, verde turquoise, măsliniu, roz luminos etc.

Statuia funerară a lui Tutankamon

Arta bijuteriilor

Dar cea mai mare realizare artistică a Regatului de Mijloc este incontestabil aceea a orfevreriei, dovedind o măiestrie excepţională, fără pereche. Execuţia bijuteriilor egiptene care ne-au parvenit demonstrează stăpânirea unei tehnici deosebite, o uşurinţă şi un gust desăvârşit.

Bijuterie din perioada Noului Regat, reprezentare a zeului Horus (Muzeul Luvru)

A doua perioadă intermediară

Apar o serie de inovaţii tehnologice, cum ar fi: modelarea şi munca cu unelte din bronz la olărie, războiul de ţesut, noi instrumente şi stiluri muzicale.

Noul Regat

Perioada Noului Regat este marcată de personalitatea faraonilor: Amenhotep al III-lea, Akhenaton, Hatşepsut, Tutankamon ş.a. Aceştia au construit o mulţime de temple colosale, dedicate zeilor favoriţi sau popriei lor glorificare. Aceste temple aveau statui gigantice şi obeliscuri. Unele din acestea erau localizate la sud, între Abydos şi Abu Simbel, unde templele

lui Ramses al II-lea şi soţia sa au fost sculptate direct în stâncă. Alte asemenea construcţii se aflau lângă Theba, în vecinătatea Văii Regilor, unde faraonii, începând cu Tutmes I, şi-au ridicat edificiile funerare.

Se înregistreaza al treilea şi ultimul apogeu al civilizaţiei egiptene antice, dupa care urmează declinul. În artă pătrund influenţele asiatice, caracterizate prin moliciune şi supleţe, înlăturând rigiditatea severă. Frumuseţea înlocuieşte adevărul, vigoarea şi forţa cedează locul farmecului şi seducţiei plastice.

Tronul lui Tutankamon, una din valoroasele piese descoperite la mormântul faraonului

Arhitectura

În perioada dinastiilor XVIII - XX, faraonii sunt mari constructori de edificii religioase. Se continuă tradiţia mormintelor hipogee şi semihipogee şi aceasta datorită necesităţii asigurării mormintelor împotriva jefuitorilor şi profanatorilor care se înmulţiseră în aceasta perioadă de tulburări sociale şi politice.

Ammon, zeul tutelar al Thebei, devine divinitatea cea mai venerată a Egiptului şi intră în centrul atenţiei. Complexul de la Karnak, dedicat acestui zeu, devine unul din siturile arhelogice cele mai faimoase din istoria omenirii. Gigantice portale cu piloane, curţi şi săli împrejmuite de colonade, decorate cu obeliscuri şi statui, toate acestea ofera un spectacol grandios, insuflând privitorului măreţia şi puterea acestei zeu solar.

Pe malul drept al Nilului, aproape de necropola de la Theba, sunt construite mari temple funerare. Unul dintre acestea este cel al lui Hatşepsut de la Deir el-Bahri, construit între 1478 şi 1458 de către arhitectul regal Senmut în apropierea templului lui Mentuhotep II.

În perioada celei de-a XIX-a dinastii, Ramses al II-lea, unul dintre marii constructori ai Noului Regat, realizează templul de la Abu Simbel, săpat în stâncă şi delimitat de patru statui colosale care îi poartă efigia.

Faraonul Amenophis al IV-lea (numit şi Akhenaton) a înlocuit religia politeistă cu religia monoteistă şi a mutat capitala la Amarna. Domnia acestuia constituie un moment important în evoluţia artei antice egiptene, încât putem vorbi de stilul amarnian. Pe locul unde s-a situat acest oraş s-au descoperit numeroase vestigii (palate, temple, reşedinţe confortabile) care dovedesc rafinamentul şi luxul la care a ajuns arta.

Printre marile realizări ale acestei perioade putem enumera: Templul reginei Hatşepsut de la Deir el-Bahri, Templul de la Karnak, Templul din Luxor, mormântul lui Ramses al II-lea de la Abu Simbel sau necropola din Theba

Sculptura

În reprezentarea statuară a faraonilor, se continuă tradiţia legii frontalităţii. Dar stilizarea severă din perioada Vechiului Regat şi realismul Regatului Mijlociu sunt înlocuite de un stil rafinat, care combină nobleţea cu delicateţea detaliilor. Născut sub conducerea lui Hatşepsut şi a lui Tutmes al III-lea, acest stil atinge, în epoca lui Amenofis al III-lea, atât maturitate, cât şi graţie şi sensibilitate, caracteristici ce nu vor mai fi niciodată egalate, ceea ce reflectă împletirea influenţelor africane cu a celor orientale.

Sub domnia lui Akhenaton, fiul lui Amenofis al III-lea, care urcă pe tron în 1350 î.Hr. sub numele de Amenofis al IV-lea, arta reflectă profunda reformă religioasă întreprinsă de acest faraon.

Sculptura şi pictura s-au transformat foarte mult în perioada lui Akhenaton. Stilul până atunci formal a lăsat loc celui natural. După restabilirea religiei tradiţionale, arta se reîntoarce la forma ei stilizată. În al patrulea an al domniei, acesta se autointituleaaza Akhenaton şi impune cultul zeului solar, devenit unic, Aton. Arta se desparte de trecut şi preia ca temă simbolul discului solar. Urmând indicaţiile suveranului, la început artiştii practică un stil realist tinzând către caricatural, ca ulterior să-şi regăsească echilibrul sub forma unei sensibilităţi subtile, lucru vizibil la bustul de calcar pictat al lui Nefertiti, soţia lui Akhenaton (c. 1340 î.Hr. Muzeul Egiptean din Berlin).

Printre capodoperele acestei perioade putem enumera: bustul reginei Nefertiti, bustul lui Akhenaton, statuia lui Tutmes al III-lea mergând pe cele „nouă arcuri".

Pictura

Şi pentru pictură, perioada Regatului Nou reprezintă o epocă de aur, mai ales în epoca amarniană, când se înregistrează al treilea apogeu al artei egiptene. Dacă pentru decorarea edificiilor religioase, s-a utilizat mai ales sculptura şi basorelieful, în perioada Noului Regat, preferinţele pentru decorarea mormintelor private se îndreaptă către pictură. Necropola din Theba furnizează informaţii importante nu numai despre istoria acestei perioade, dar şi despre acesta evoluţie lentă a tradiţiei artistice.

Pictura constituie pentru artişti un mod de expresie mult mai diversificat decât sculptura, permiţându-le să realizeze intens colorate privind viaţa pe malurile Nilului. Asistăm la o evoluţie a coloristicii, la un rafinament al formelor şi a capacităţii de surprindere a detaliilor. Frescele înfaţişând munca în atelierele regale, cu detalii care ilustrează modul de fabricare al tuturor obiectelor, descrie de asemenea toate riturile funerare, de la procesiune catre mormânt până la ultimele rugăciuni dedicate celui decedat.

[modifică] Artele decorative

Ajungând la cel mai înalt grad de desăvârşire, artele decorative ale Noului Regat rivalizează cu sculptura şi pictura acestei perioade în ceea ce priveşte perfecţiunea.

Îmbinarea utilului cu esteticul se remarcă şi în arta bijuteriilor, a coafurii, cosmeticii, a obiectelor de mobilier, a jucăriilor. Ca şi în celelalte arte, şi aici este vizibil rafinamentul aristocratic la care

s-a ajuns în această ultimă perioadă de apogeu a civilizaţiei antice egiptene. Obiectele uzuale de la curtea regală sau utilizate de cei înstăriţi demonstrează o tehnică foarte elaborată, plină de rafinament. Astfel obiectele funerare descoperite, în 1922, la mormântul lui Tutankamon, confecţionate din alabastru, abanos, fildeş şi pietre semipreţioase, sunt combinate într-o manieră complexă.

Şi ceramica Noului Regat afişează aceeaşi idee a decorării, având suprafeţe sclipitoare, ornate cu diverse motive florale. Ca şi pictura de pe pereţii mormintelor, obiectele decorative ilustrează gradul înalt de rafinament la care a ajuns civilizaţia egipteană.

Arta ornamentală şi cea a bijuteriilor (mai ales de aur) este apreciata la justa ei valoare abia după descoperirea, în 1922, a mormântului lui Tutankamon.

A treia perioadă intermediară

Stelă din Perioada Târzie (Muzeul Luvru)

Perioada târzie

Regii puternici ai dinastiilor a XVIII-a şi a XIX-a şi din prima parte a dinastiei a XX-a sunt succedaţi de monarhii mai puţin autoritare care nu reuşesc să menţină unitatea Egiptului. Ultimul mare faraon, Ramses al III-lea, construieşte un mare templu funerar pe malul vestic al Nilului, la Medinet-Habu, lângă Theba. Pe zidurile acestuia sunt înfaţişate artistic diverse evenimente politice, precum victoria acestui faraon împotriva popoarelor mării, dar şi desfăşurarea unor ceremonii religioase.

Ca încercare de revenire la vechile tradiţii, în Perioada Târzie se înregistrează o aparentă înviorare morală şi artistică în peisajul istoric al Egiptului, aflat în epoca declinului său. Se copiază statuile din perioada Regatului Vechi, basoreliefurile caută să se inspire din cele care împodobesc anticele mastabale. Dar ultima licărire a artei egiptene, nu va regăsi forţa şi vigoarea vremurilor străvechi. În aceasta perioadă, geniul civilizaţiei egiptene a apus definitiv, mistuindu-se în decadenţă.

Suveranii kuşiţi (veniţi din Napata) ai celei de-a XXV-a dinastii, acceptă religia şi obiceiurile locale, printre care şi modul egiptean de înhumare. Ei construiesc în continuare edificii religioase inspirându-se din motivele şi temele monumentelor anterioare.

Domnia kuşită este întreruptă de năvălirea asirienilor. Toate formele de artă, mai ales sculptura şi prelucrarea bronzului devin adevărate industrii. Se stabilesc contacte cu grecii şi evreii, care conduc la propagarea artei egiptene.

Statuie din bazalt negru a reginei Cleopatra (secolul I î.Hr.)

Perioada Greco-Romană

A XXVI-a dinastie saită se încheie cu invazia persană, moment din care Egiptul antic îşi pierde definitiv independenţa. Totuşi, ulterior, sub Dinastia Ptolemeică, ca şi sub cea romană, modul de construire al templelor rămâne fidel arhitecturii tradiţionale egiptene.

În 332/331 î.Hr., Alexandru cel Mare întemeiază oraşul Alexandria. Ulterior, aici construieşte Farul din Alexandria, una dintre cele şapte minuni ale lumii antice.

După cucerirea de către romani, Egiptul, prin artă şi cultură, avea să impresioneze Imperiul Roman, exercitând o puternică influenţă asupra civilizaţiei acestuia. Astfel la Roma, se dezvoltă cultul lui Osiris şi Isis. Romanii bogaţi din Egipt îşi conservau trupurile, după moarte, în mumii. Artiştii pictau portretul persoanei decedate şi îl ataşau sicriului, la fel ca măştile din Egiptul Antic.

Importanţa

Arta antică egipteană a exercitat o influenţă considerabilă asupra tuturor civilizaţiilor cu care a venit în contact. Artiştii greci îi datorează foarte mult, ca şi cei romani, influenţaţi de diversele opere şi obiecte de tezaur egiptene aduse la Roma.