LIVIU MIHĂESCU

ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

1

CUPRINS

CUPRINS __________________________________________________________________________ 2

1. POLITICI ŞI REGLEMENTĂRI ÎN DOMENIUL ASIGURĂRILOR ŞIREASIGURĂRILOR ________________________________________________________________________ 3

1.1Reglementarea şi supravegherea pieţelor naţionale de asigurări şi reasigurări _____________ 3

1.2Programe internaţiona l de reasigurare _____________________________________________ 5

2. DECIZIA DE SUBSCRIERE ________________________________________________________ 8

2.1Adoptarea deciziei de subscriere în asigurări ________________________________________ 9

2.2Activitatea de subscriere în asigurări _____________________________________________ 11

2.3Subscrierea reasigurării ________________________________________________________ 16

3. TRANZACŢIONAREA REASIGURĂRII _____________________________________________ 22

3.1Reasigurători şi intermediari în reasigurare _______________________________________ 22

3.2Sistemul de distribu ţ e __________________________________________________________ 26

3.3Negocieri precontractuale ______________________________________________________ 28

3.4Documentaţia precontractuală __________________________________________________ 29

3.5Procesul de tranzacţionare a reasigurării __________________________________________ 30

4. STABILIREA PREŢULUI ÎN ASIGURARE ŞI REASIGURARE __________________________ 36

4.1 Elementele de bază ale cotaţiei ___________________________________________________ 36

Aplicarea cotelor de primă tarifare 38

4.2Comisioane specifîce reasigurării ________________________________________________ 44

4.3Aspecte ale stabilirii preţurilor în reasigurare ______________________________________ 48

5. RISCURI ACOPERITE PRIN REASIGURARE ________________________________________ 52

5.1Expunerile la daună ____________________________________________________________ 52

5.2Categoriile de asigurări practicate de societăţile de asigurări __________________________ 56

5.3 Implicaţiile clauzelor de asig urare în activitatea de reasigurare ________________________ 57

5.4Reasigurătorii şi clauzele poliţei de asigurare ______________________________________ 67

CIAUZE COMUNE ALE ACORDURILOR DE REASIGURARE ____________________________ 69

1 Clauze comune tuturor reasigurărilor prin acord _____________________________________ 69

2. Acorduri secundare _____________________________________________________________ 82

________________________________________________________________________________

2

1. POLITICI ŞI REGLEMENTĂRI ÎN DOMENIUL ASIGURĂRILOR ŞI REASIGURĂRILOR

Asigurările deţin un rol fundamental în structurile economice şi sociale naţionale, înpromovarea spiritului antreprenorial, foarte important pentru creşterea economică a tuturor ţărilor.Societăţile de asigurare sunt considerate, pe bună dreptate, investitori instituţionali majori,indispensabili pentru dezvoltarea pieţelor de capital. Importanţa financiară a asigurărilor şi rolul loraparte în economie şi societate cere, evident, crearea unui cadru legal şi prudenţial adecvat.

Întâlnim o foarte mare varietate a atitudinilor guvernelor în funcţie de propriile obiectiveeconomice pe termen scurt sau pe termen lung. Astfel, în unele ţări a fost creat un cadru adecvat şiau fost adoptate măsuri pentru mobilizarea resurselor naţionale şi chiar internaţionale pentrudezvoltarea unui sector puternic de asigurări şi reasigurări, iar structura pieţei este gândită şistimulată în aşa fel încât să confere atracţie şi putere, în timp ce în altele, tot mai puţine, rigiditateastructurilor existente şi a reglementărilor în vigoare cu un puternic caracter protecţionist au dus iaefecte contrare, cum ar fi o dezvoltare lentă a sectorului protejat.

1.1 Reglementarea şi supravegherea pieţelor naţionale de asigurări şi reasigurări

Se spune pe drept cuvânt că puterea financiară a unei ţări se află în bănci şi asigurări.Este o afirmaţie care nu mai are nevoie de argumente. De aceea, se poate observa cu uşurinţă că, în toateţările, domeniul bancar şi cel al asigurărilor sunt foarte strict reglementate. Acest lucru este firesc deoareceimplicaţiile activităţii din ac este domenii se răsfrâng în toate planurile (economic, politic, social, cultural),iar urmările nu sunt doar imediate, având efecte resimţite pe o perioadă îndelungată de timp.

Reglementările şi măsurile adoptate la nivel naţional diferă de Ia ţară Ia ţară în funcţie de gradul deprotecţie al consumatorului, controlului investiţiilor străine şi protecţia industriilor interne. Datorităinternaţionalizării tot mai pronunţate a tranzacţiilor financiare este din ce în ce mai dificilă identificarea şimenţinerea unor disparităţi între legislaţiile naţionale care reglementează aceste activităţi, în special întreţările cu nivel de dezvoltare apropiat.

Reglementările în domeniul asigurărilor se împart în trei tipuri:1. reglementări structurale, organizatorice privind condiţiile de constituire a societăţilor de asigurare şi

reasigurare, categoriile de asigurări ce pot fi practicate, formele de asigurare obligatorii;2. reglementări prudenţiale, care se referă Ia: solvabilitate, lichiditate, capital;3. reglementări referitoare la protecţia investitorilor, care se suprapun parţial cu celelalte două, dar

acoperă modul în care acestea se desfăşoară.

Asigurările fac obiectul unei supravegheri şi a unor reglementări stricte în cele mai multe ţări, în special pentru protecţia asiguraţilor şi pentru creşterea rolului acestor servicii în procesul dezvoltării economice, şi nu atât pentru extinderea intervenţiei statului. Importanţa lor a fost recunoscută pentru promovarea unei concurenţe sănătoase şi a unei comportări responsabile a asigurătorilor. Pentru a servi permanent acestor scopuri, reglementările şi legislaţiile naţionale se modifică, adaptându-se noilor condiţii economice, în vederea asigurării protecţiei companii lor naţionale, controlului investiţiilor străine şi a comerţului cu valori şi urmăririi transferurilor de fonduri în afara ţării.

Dacă avem în vedere una din ţările cu istorie bogată în asigurări, Anglia, se pare că ideea deintervenţie a guvernului în practica asigurărilor a fost instituţionalizată odată cu înfiinţarea în anul 1575 a Camerei de Asigurări (Chamber of Assurances), unde trebuiau înregistrate poliţele de asigurări maritime. Cu toate acestea, debutul supravegherii moderne este legat de Legea companiilor de asigurări de viaţă din anul 1870 (Life Assurance Companies Act 1870) care a obligatasigurătorii de viaţă să îşi constituie un depozit de 20.000 lire sterline la High Court înainte

3

de a începe vânzarea poliţelor de asigurare. La scurt timp după aceasta s-au emis reglementări şi au început să se urmărească, în principal, calculele actuariale, norme privind contabilitatea şi marja de solvabilitate. Prin Assurance Companies Act 1909, în vigoare jumătate de secol, supravegherea a fost extinsă şi la asigurările de incendiu şi accidente. Ulterior, alte acte normative au completat sau au amendat cadrul existent, tratând în mod diferit alte tipuri de asigurări, cum ar fi: asigurarea industrial, stipulată ca o categorie distinctă prin Industrial Assurance Act 1923, care a avut ca inovaţie majoră instituirea Comisionarului pentru Asigurare lndustriată2, asigurările de aviaţie, autovehicule, tranzit şi maritime, care au fost introduse prin Assurance Companies Act 1946, care, totodată, a adus noutăţi în abordarea solvabilităţii companiilor de asigurare. Au urmat amendamente ale legislaţiei existente şi alte reglementări importante al căror scop a fost legat de supravegherea şi mai atentă a asigurătorilor. Acestea au fost determinate de falimentul unor asigurători de autovehicule, evoluţia pieţei, diversificarea formelor de asigurare şi de nevoia tot mai mare de protecţie a asiguraţilor. Este vorba, în principal, de Companies Act 1967 şi Insurance Companies Act 1974. Schimbări profunde au fost aduse, începând cu anul 1973, de Directivele europene.

Reputaţia unei pieţe este extrem de importantă şi orice eşec al unei societăţi de asigurare afectează întreaga piaţă. De aceea, reglementarea strictă a activităţii societăţilor de asigurare, controlul şi supravegherea acestora, impunerea unor condiţii stricte de constitute şi funcţionare sunt absolut esenţiale pentru o evoluţie normală a pieţei, având efecte benefice asupra întregii economii.

Activitatea de supraveghere apare ca o necesitate pentru protecţia asiguraţilor şi a pieţei naţionale a asigurărilor şi reasigurărilor; ea este necesară şi datorită dezvoltării rapide a sectorului, a competiţiei tot mai mari şi a internaţionalizării companiilor de asigurare. Opusă acestei situaţii este dificultatea tot mai mare a procesului de supraveghere datorită diminuării transparenţei sectorului prin tendinţele evidente manifestate în ultimii ani prin achiziţionările şi fuzionările multor companii de asigurare, reasigurare, bănd sau societăţi de investiţii. Ca urmare, marile companii de asigurare ajung să facă parte din grupuri financiare complexe, ceea ce impune mai mult existenţa unei organizaţii de monitorizare, evaluare şi supraveghere.

Au fost înfiinţate autorităţi de supraveghere1 a pieţei asigurărilor. Din punct de vedere administrativ, ele au fost constitute fie ca organisme independente subordonate Parlamentului -cum ar fi în Olanda -fie în subordinea guvernului, respectiv a unui minister (finanţe, comerţ etc.) -cum arfi în Marea Britanie, aparţinând de Department of Trade, sau România, aparţinând în prezent Ministerului Finanţelor.

Necesitatea activităţii de supraveghere este strâns legată şi de realizarea şi menţinerea unuiechilibru între soliditatea financiară a companiilor şi influenţele pieţei şi presupune elaborarea uneilegislaţii şi a unor regulamente care să asigure continuitatea şi solvabilitatea companiilor de asigurare.

Scopurile activităţii de supraveghere sunt:■ protejarea asiguraţilor, prin urmărirea solvabilităţii, a calităţii şi competenţei managementului, a

mvestiţiilor societăţilor de asigurare;■ asigurarea condiţiilor pentru stabilitatea financiară, siguranţei şi soliditatea companiilor de asigurare

şi a fondurilor de pensii;■ supravegherea şi impunerea unei conduite pentru companiile de asigurare care să fie în interesul

clienţilor;■ stabilirea criteriilor privind capacitatea financiară şi lichiditatea companiilor de asigurare şi

reasigurare;■ monitorizarea şi coordonarea dezvoltării sistemului de asigurări şi reasigurări;■ evaluarea şi limitarea riscului pentru clienţi;■ creşterea încrederii populaţiei in asigurări;■ protejarea sistemului de asigurări de a nu ajunge la eşec;■ protejarea şi supravegherea investiţiilor şi, implicit, a activelor clienţilor.

Responsabilităţile Autorităţii de Supraveghere sunt diferite şi încearcă să acopere aspecte legatede organizarea şi desfăşurarea activităţii de asigurare/reasigurare, supravegherea şi controlul pieţei naţionalede asigurări:

pot fi întâlnite sub denumiri diferite: autoritate, oficiu, comisie şi altele.

4

■ acordarea licenţelor de funcţionare pe baza studiilor financiare şi a formei juridice a companiilor deasigurare şi pe baza experienţei şi credibilităţii managerilor;

■ evaluarea caracteristicilor tehnice a produselor, aprobarea condiţiilor de asigurare şi a portofoliului de investiţii;

■ determinarea modului de calcul al primelor de asigurare, a rezervelor tehnice şi matematice;■ stabilirea formelor de asigurare obligatorii ca forme de protecţie socială;■ supravegherea activităţii companiilor de asigurare2 şi a fondurilor de pensii;■ consultanţa şi emiterea de regulamente şi norme obligatorii proprii;■ consultant pentru organismele oficiale implicate în activitatea de asigurări;■ monitorizarea respectării legislaţiei în vigoare;■ Evaluarea periodică a situaţiei financiare (la sfârşitul anului fmanciar), precum şi urmărirea

permanentă a menţinerii solvabilităţii, a competenţei managerial;■ inspecţii referitoare la organizarea administrativă aspectele tehnice şi financiare ale societăţilor de

asigurare-reasigurare;■ emiterea şi aplicarea de regulamente şi monitorizarea aplicării şi respectării lor;■ reglementarea prin norme a investiţiilor fondurilor de asigurare, tipurile eligibile de active şi

structura portofoliului;■ elaborarea reglementărilor privind lichidarea companiilor care nu respectă standardele impuse

privind solvabilitatea sau comportarea, inclusiv schemele de compensare pentru asiguraţi;■ publicarea unui raport anual privind piaţa asigurărilor din ţara respectivă, evoluţii şi eventual

tendinţe.îndeplinirea acestor cerinţe trebuie privită în condiţii de eficienţă din două puncte de vedere:

1. din perspectiva autorităţii de supraveghere, întreaga activitate trebuie să se realizeze cu costurirezonabile;

2. din perspectiva pieţei, exercitarea controlului nu trebuie să ducă la inhibarea inovaţiei pe piaţă, dar săducă la identificarea, descurajarea şi pedepsirea fraudelor şi a încercărilor de fraudă, la apărareaintereselor clienţilor.

Este foarte important faptul că restricţiile impuse în comerţul internaţional cu asigurări au la bazăpriorităţile de dezvoltare a sectorului în fiecare ţară şi protecţia asiguraţilor.

Reasigurarea este mult mai puţin întâlnită în legislaţiile naţionale sau în reglementărileorganizaţiilor internaţionale sau regionale, ceea ce a permis marilor companii de reasigurări desfăşurareaunei activităţi mult mai ample şi a unui comerţ mai intens decât în cazul asigurărilor directe.

1.2 Programe internaţionale de reasigurare

Datorită diferenţelor de condiţii între poliţele de asigurare oferite în întreaga lume, osocietate transnaţională care doreşte o protecţie uniformă a activelor sale, se confruntă cu problememult mai complexe decât o firmă ce acţionează pe o singură piaţă naţională.

În acest sens vom analiza două situaţii:1. utilizarea poliţelor de completare (gap policies) pentru suplimentarea acoperirii oferite

de poliţele de asigurare autorizate achiziţionate de pe diferite pieţe ale lumii de cătresocietăţile transnaţionale;

2. utilizarea poliţelor master.După cum indică şi numele, poliţele de completare au scopul de a completa şi a uniformiza

acoperirea oferită de poliţele individuale achiziţionate pe diferite pieţe naţionale. De exemplu, opoliţă de completare poate acoperi riscurile de incendiu ce fac obiectul excluderilor în poliţele deasigurare achiziţionate pe diferite pieţe locale (precum incendiul cauzat de un cutremur sau produs

2 Unele ţări interzic societăţilor de asigurare să practice concomitent asigurări de viaţă şi nori-viaţă pentru a preveni ca sumele din asigurările de viaţă să fie folosite pentru plata daunelor la asigurările non-viaţă.

5

în timpul unor mişcări sociale etc.) astfel încât corporaţia să fie acoperită împotriva oricărei pagubece rezultă dintr-un incendiu, indiferent de cauza incendiul respectiv.

Principalele tipuri de poliţe de completare sunt: poliţele de completare a condiţiilor(difference in conditions policy), poliţele de completare a riscurilor (difference in perils policy),poliţele de completare a sumei asigurate (difference in limits policy) şi poliţele umbrelă.

Poliţele de completare a condiţiilor au scopul de a îmbunătăţi condiţiile de asigurare alpoliţelor încheiate pe diferite pieţe ale lumii, astfel încât să se obţină un grad ridicat de uniformitatela nivel de societate transnaţională în ceea ce priveşte condiţiile de asigurare. Poliţele de completarea riscurilor urmăresc să obţină acoperirea unui set de riscuri comune la nivelul tuturor, filialelordeţinute de o societate transnaţională. Poliţele de completare a sumei asigurate urmăresc să creascălimitele de asigurare (sumele asigurate) astfel încât în toate regiunile în care societateatransnaţională operează să se aplice aceeaşi limită de asigurare. Poliţele umbrelă care, de obicei,acoperă răspunderea civilă, sunt de fapt, poliţe care suplimentează asigurarea iniţială şi măresclimitele de asigurare, în aceleaşi condiţii de asigurare ca şi cele aplicate în poliţele iniţiale.

Poliţele master reprezintă un sistem de asigurare în baza căruia, primele de asigurare şidespăgubirile se pot deconta local deşi contractul master este încheiat la nivel internaţional. Astfel,compania - mamă achiziţionează o poliţă master emisă de un grup de co-asigurători ce încaseazăprimele de asigurare şi plătesc proporţional despăgubirile aferente poliţelor încheiate în baza unuiprogram global de asigurare. Avantajul unei poliţe master este reprezentat de guvernareaprogramului de asigurare al corporaţiei de către un singur contract de asigurare.

Riscurile politice cresc posibilitatea producerii unor pierderi din investiţii în străinătate. încategoria riscurilor politice sunt cuprinse acţiuni ale unor puteri străine, acţiuni ale unor grupuriteroriste, război, revoluţie etc. Situaţii care au generat riscuri politice semnificative au fost cele dinperioada relaţiilor încordate dintre SUA şi Uniunea Sovietică, ţările din Orientul Mijlociu şi ţăriledin America Latină (Columbia, Panama, Nicaragua etc). Schimbările politice pe plan mondial

sunt deseori asociate crizelor economiei mondiale (precum fluctuaţia puternică a preţuluipetrolului, creşterea ratei inflaţiei, creşterea ratei dobânzii, fluctuaţia puternică a ratelor de schimbvalutar etc.).

Prejudiciile cauzate de riscurile politice sunt numeroase; printre acestea amintim:■ distrugerea proprietăţilor ca urmare a unor bombardamente;■ răpirea managerilor marilor corporaţii în vederea obţinerii unor răscumpărări; reţinerea ilegală a

angajaţilor; evacuarea angajaţilor;■ confiscarea proprietăţilor fără o compensare corespunzătoare; blocarea posibilităţilor de schimb

valutar;■ devalorizarea monedelor naţionale; anularea abuzivă a licenţelor de import sau de export etc.

Managements riscurilor politice. Metodele utilizate în administrarea riscurilor la care ofirmă este expusă pe plan naţional (evitarea riscurilor, asumarea riscurilor, transferul riscurilor prinalte metode decât prin asigurare, dispersia şi asigurarea) pot fi utilizate şi în administrarea riscurilorpe plan internaţional. O firmă poate decide să nu se angajeze în operaţiuni cu străinătatea sau să nurealizeze investiţii în străinătate, utilizând astfel, metoda evitării riscurilor. De asemenea, poatedecide să-şi asume riscurile aferente operaţiunilor cu străinătatea, prin creşterea preţului produselorsau serviciilor pe piaţa internaţională.

Exemple de transfer al riscurilor, altele decât asigurarea, sunt închirierea unei fabrici înstrăinătate în locul cumpărării acesteia, vânzarea pe pieţe străine fără a oferi credit cumpărătorilorsau obligarea clienţilor străini să suporte o parte din riscuri.

Alt exemplu de transfer al riscurilor diferit de asigurare este hedgingul. Această metodăpresupune cumpărarea şi vânzarea unor contracte futures cu valute, egale ca valoare dar opuse caefect. De exemplu dacă o firmă vinde în prezent o anumită cantitate de mărfuri pe credit în valoarede 100.000 lire sterline (echivalente, în prezent cu 150.000 euro) cu scadenţă de plată peste 180 dezile, managerul de rise al firmei respective poate decide să vândă 100.000 lire sterline pe piaţafutures astfel încât pierderile din vânzarea mărfurilor pe credit să fie recuperate din vânzarearealizată pe piaţa futures. Astfel, dacă peste 180 de zile valoarea a 100.000 de lire sterline este de

6

numai 125.000 euro în loc de 150.000 euro, contractul futures este vândut obţinându-se un profit de25.000 euro ceea ce compensează pierderea din vânzarea pe credit a mărfurilor.

Un exemplu de dispersie a riscului specific firmelor cu activitate internaţională,deschiderea de unităţi în diferite ţări ale lumii astfel încât pierderea suferită într-o ţară să nu afectezerezultatele la nivel global ale firmei respective. Un alt exemplu în acest sens este stabilirea preţuluide vânzare sau de cumpărare de pe piaţa internaţională în funcţie de un „coş de valute” astfel încâtfluctuaţiile de curs valutar să nu afecteze valoarea tranzacţiei.

Utilizarea asigurării ca metodă de management al riscului politic este ilustrată prinasigurarea creditelor de export şi asigurarea investiţiilor în străinătate.

Asigurarea creditelor de export. Asigurarea creditelor de export a fost lansată în anul1961, în SUA. odată cu promulgarea Legii privind extinderea comerţului, care prevedea ca Bancade irnport-export a SUA – Eximbank - să ofere firmelor americane asigurare împotriva pierderilordatorate riscurilor politice şi riscului de neplată. Scopul acestui program era ca exportatoriiamericani să poată opera în aceleaşi condiţii ca şi concurenţii lor străini, şi să promoveze exporturileSUA. De aici, asigurarea creditelor de export a devenit o practică comună în multe ţări ale lumii. ÎnSUA, majoritatea poliţelor de asigurare a creditelor de export sunt emise de Eximbank şiadministrate de Foreign Credit Insurance Association care este o asociaţie ce reuneşte 50 desocietăţi de asigurări americane. Riscurile acoperite printr-o astfel de poliţă sunt: riscurile aferentecreditelor comerciale (de exemplu, riscul de insolvabilitate sau riscul de neplată) şi riscurile politice(de exemplu, riscul de război, de expropriere etc).

Garanţi pentru investiţii. Încă din anul 1948, Guvernul SUA a căutat să măreascăvolumul de investiţii directe realizate de firmele americane în străinătate prin protejareainvestitorilor americani împotriva anumitor riscuri specifice activităţii investiţionale străine. Astfel,s-au elaborat trei programe de garantare a investiţiilor:

1. Programul de protecţie împotriva imposibilităţii de convertire a monedelor străine,împotriva daunelor cauzate de expropriere sau confiscare, împotriva daunelor cauzatede război, revoluţie, insurecţie sau mişcări sociale;

2. Programul de protecţie împotriva riscurilor politice şi riscurilor generale specificeactivităţii de investiţii în străinătate. În baza acestui program, guvernul americansuporta până la 75% din daunele suferite de firmele americane în urma investiţiilorrealizate de acestea pe pieţe străine;

3. Programul de acordare a unor garanţii extinse pentru investiţii, conform căruiaguvernul american suporta până la 100% din daunele suferite de firmele americane cefinanţau anumite proiecte de construcţii de locuinţe.

O firmă străină se consideră expropriată atunci când este împiedicată:1. să îşi exercite controlul deplin asupra unei părţi substanţiale din proprietăţile sale;2. să îşi exercite drepturile fundamentale ca proprietar;3. să primească dividendele ce îi revin.

Noţiunea de expropriere poate include, în unele cazuri, şi încălcarea de către guvernul uneiţări a prevederilor unui contract de concesionare încheiat cu o firmă din ţara respectivă.

În practică, exproprierea propriu-zisă este foarte rar întâlnită. Pentru firmele. ce realizeazăinvestiţii în străinătate, cele mai multe probleme apar în legătură cu împiedicarea execuţiei unorcontracte, cauzată în mod direct sau indirect de măsurile luate de autorităţile guvernamentale. Deexemplu, guvernul unei ţări poate retrage licenţa de import sau export, poate impune embargoasupra unei alte ţări sau poate întrerupe furnizarea unor materii prime vitale pentru buna funcţionarea activităţii unei firme.

În ceea ce priveşte riscul de război, revoluţie, insurecţie sau mişcare socială nu estenecesară o declaraţie de război pentru ca un astfel de risc să existe. Actele ostile ale unor organizaţiinaţionale sau internaţionale, inclusiv acţiunile de sabotaj, sunt considerate riscuri de război.

Înainte de se acorda garanţii pentru investiţii într-o anumită ţară, trebuie să se obţinăacordul guvernului ţări respective privind proiectul de investiţii şi programul de garantare propus. Încazul investiţiilor SUA în străinătate, aceste garanţii iau forma unui contract între firma investitoare

7

şi o agenţie guvernamentală americană (Overseas Private Investor Corporation - OPIC). Contractulastfel încheiat se bucură de sprijin deplin din partea guvernului american. Firmele investitoare pot fişi persoane juridice străine de exemplu, o filială a unei firme americane deţinută în totalitate sau încea mai mare parte de o firmă din SUA.

Investiţiile pot lua forma clădirilor, fabricilor, materialelor sau echipamentelor, patentelor,tehnologiilor sau tehnicilor de fabricaţie, serviciilor de management sau de asistenţă tehnică,garanţiilor pentru împrumuturi acordate unor bănci sau corporaţii străine etc. Garanţiileguvernamentale sunt acordate pentru o perioadă de maximum 20 de ani în cazul investiţiilor decapital şi pe perioada contractului de creditare în cazul în care investitorii acordă credite unororganizaţii sau firme străine.

OPIC garantează doar investiţiile nou realizate de firmele americane în străinătate. OPICnu oferă garanţii pentru firmele deja lansate în străinătate sau pentru anumite tipuri investiţii ca deexemplu construcţia unor cazinouri sau investiţii care contravin intereselor SUA. OPIC asigură şiriscurile la care sunt expuşi exportatorii sau firmele americane de construcţii în străinătate. Deasemenea, OPIC sprijină firmele americane mici şi mijlocii care doresc să investească în ţări dinlumea a treia, acordându-le asistenţă de spe~cia1itate inclusiv consultanţă legală şi de contabilitate.

OPIC cere investitorilor participanţi la programele de garantare să participe ca şicoasigurători în limita a 10% din valoarea oricărei daune înregistrate. Excepţie de la această regulăfac instituţiile financiare care acordă împrumuturi în străinătate, în cazul cărora riscurile suntacoperite integral. În general, limita de acoperire nu trebuie să depăşească 100 milioane USD pentrufiecare proiect de investiţii. De asemenea, investitorii se pot asigura împotriva pierderii de venit saucreşterii dobânzilor, în limita a maximum 270% din valoarea investiţiei iniţiale.

Dezvoltarea curentului naţionalist, creşterea a gradului de intervenţie şi control aguvernelor asupra ratelor de schimb valutar, creşterea ratei inflaţiei pe plan mondial sunt fenomenecare au intensificat necesitatea protejării investitorilor pe pieţele externe.

Firmele ce realizează investiţii în străinătate au, de asemenea, posibilitatea de a apela lasocietăţi de asigurare private, a căror produse sunt mult mai flexibile decât cele oferite deautorităţile guvernamentale. Astfel, asigurătorii pe piaţa internaţională oferă acoperire pentru toatetipurile de tranzacţii efectuate în străinătate, însă perioada de acoperire este, în general, de maximtrei ani, iar sumele asigurate sunt mult mai mici decât cele oferite de OPIC, de exemplu. Din acestmotiv, firmele ce doresc să investească în străinătate trebuie să studieze atât avantajele şidezavantajele oferite de asigurarea la societăţi de asigurare private, cât şi cele ale garanţiilorguvernamentale.

2. DECIZIA DE SUBSCRIERE

O societate de asigurări sau reasigurări poate să-şi onoreze obligaţiile faţă de asiguraţi,angajaţi, acţionari şi faţă de comunitate în sens larg doar dacă este solidă din punct de vederefinanciar. O activitate de subscriere eficientă reprezintă chei a stabilităţii financiare pentru osocietate de asigurări sau reasigurări.

Procesul de subscriere, care va fi prezentat în prima parte a acestui capitol, implică selectareariscurilor acceptabile, determinarea primei aferente acestora şi stabilirea termenilor şi condiţiilorcontractului de asigurare sau reasigurare. Riscurile care au fost subscrise trebuie să fie permanentsupravegheate, iar clauzele privind prima şi acoperirea trebuie să fie adaptate în funcţie de condiţiilereale ale asigurării.

Reasigurătorii profesionali trebuie să cunoască foarte bine etapele procesului de subscriere areasigurărilor, dar şi a asigurărilor. Pentru a putea să îşi îndeplinească sarcinile asumate,reasigurătorii profesionali trebuie să poată evalua obiectivele şi competenţele asigurătorului în ceeace priveşte activitatea de subscriere. Acest lucru este deosebit de important în cazul reasigurării prin

8

acord, deoarece reasigurătorul subscrie o întreagă categorie sau clasă de asigurări şi depinde decompetenţa asigurătorului de a subscrie corespunzător fiecare risc. În acest sens, reasigurătorulpoate realiza auditul activităţii de subscriere a asigurătorului, în vederea evaluării competenţeiacestuia.

Un reasigurător profesional poate dori să cunoască modul în care se desfăşoară procesul desubscriere al asigurătorului pentru a putea oferi sfaturi utile unui asigurător. În primul capitol,menţionam că una dintre funcţiile pe care le poate îndeplini reasigurarea este aceea de a oferiasigurătorului consultanţă privind activitatea de subscriere. Acest serviciu poate îmbunătăţi poziţiareasigurătorului în negocierea cu asigurătorul.

De asemenea, şi subscriitorii reasigurărilor facultative trebuie să cunoască activitatea desubscriere a asigurătorilor. Subscrierea reasigurărilor facultative presupune aceleaşi etape ca şisubscrierea asigurării unui risc individual. Reasigurătorii profesionali trebuie să înţeleagănecesitatea unei strategii bine definite de subscriere a reasigurării.

2.1 Adoptarea deciziei de subscriere în asigurări

Luarea deciziei reprezintă esenţa procesului de subscriere. Subscriitorii iau decizii pe bazaexperienţei în subscrierea anumitor riscuri. De asemenea, pot analiza teoriile şi conceptele legate deprocesul de luare a deciziei de subscriere.

În cele ce urmează vom prezenta un model de adoptare a deciziei privind subscrierea. Deşinu toţi subscriitorii urmează strict etapele enumerate, modelul oferă un cadru valabil pentru oricedecizie de subscriere, indiferent dacă este vorba de asigurare sau reasigurare.

Modelul de luare a deciziei de subscriere. Acest model implică următoarele etape:1. Identificarea situaţiilor care necesită o decizie de subscriere.2. Culegerea, organizarea şi analiza informaţiilor relevante pentru decizia respectivă.3. Identificarea şi elaborarea unor alternative.4. Evaluarea alternativelor5. Alegerea unei alternative.6. Aplicarea şi supravegherea cursului ales al acţiunii.

Identificarea situaţilor care necesită luarea unei decizii de subscriere. Primul pas înprocesul de luare a deciziei de subscriere este identificarea situaţiei în care trebuie să se ia o decizie.Atunci când un subscriitor primeşte o nouă propunere de afaceri, este evidentă necesitatea decizieiprivind acceptarea sau refuzul, dar în alte situaţii, necesitatea de a lua o decizie este greu dedeterminat. De exemplu, dacă printr-o hotărâre judecătorească, un tribunal extinde acoperireapentru răspundere civilă şi asupra poluării, un subscriitor al reasigurării prin acord poate fi pus însituaţia de a deci de dacă trebuie să excludă sau să limiteze acest tip de acoperire, cu ocazia fiecăreireînnoiri a acordurilor privind răspunderea civilă.

Pentru a se determina necesitatea luării unei decizii, subscriitorul reasigurării trebuie săidentifice acordurile privind răspunderea civilă care acoperă riscul de poluare şi să evaluezeposibilele implicaţii ale hotărârii judecătoreşti asupra fiecărui acord în parte.

Culegerea, organizarea şi analiza informaţiilor. În ceea ce priveşte culegerea informaţiilor,sub scriitorii trebuie să ţină cont de faptul că nu vor reuşi niciodată să cunoască absolut totul despreun risc şi că poate fi suficientă o cantitate limitată de informaţii pentru a lua o decizie. Existănumeroase surse interne şi externe care pot oferi informaţii privind subscrierea, şi anume: cererilede asigurare, rapoartele financiare, evidenţele guvernamentale, serviciile de evaluare financiară,sondajele de opinie în rândul consumatorilor. Informaţiile privind subscrierea pot fi subiective sau

9

obiective. Informaţiile obiective constau în fapte care pot fi verificate, iar informaţiile subiective sereferă la opinii sau impresii despre riscul respectiv. Subscriitorul trebuie să organizeze şi săanalizeze aceste informaţii şi să evalueze expunerile la daună.

Identificarea şi elaborarea alternativelor. Acesta este cel de-al treilea pas în procesul de luarea deciziei de subscriere. Deseori, subscriitorii sunt solicitaţi să accepte riscuri în condiţiinefavorabile în raport cu acoperirea dorită. De exemplu, cota de primă tarifară poate fi inadecvatăsau acoperirea solicitată poate fi mai extinsă decât este dispus să accepte subscriitorul. Sumele saulimitele de asigurare solicitate pot depăşi autoritatea de subscriere a asigurătorului. Sau, este posibilca istoricul de daună al solicitantului să sugereze că daunele vor fi inacceptabil de mari în viitor. Înloc să respingă propunerea solicitantului, subscriitorul poate să-i ofere diverse alternative, cum ar fi:creşterea primei, reducerea acoperirii sau impunerea unei modalităţi de control al daunei. Deasemenea, subscriitorul ar putea să modifice acordurile de reasigurare încheiate deja, pentru a faceun risc mai acceptabil. De exemplu, ar putea să reducă reţinerea netă, stabilită pentru o reasigurareprin acord, şi să încheie o reasigurare facultativă excedent de daună.

Evaluarea alternativelor. Subscriitorul trebuie să evalueze toate alternativele. De exemplu,un subscriitor poate încheia o poliţă care să asigure echipamentul unui antreprenor doar pentruanumite riscuri. Subscriitorul va trebui să determine daunele care ar putea apărea în urma asumăriiacelor riscuri. Un alt subscriitor ar putea emite o poliţă pentru bunurile unui producător, în condiţiileunei franşize mări te. In acest caz, subscriitorul trebuie să determine cu cât se vor reducedespăgubirile ca urmare a creşterii franşizei.

Alegerea alternativei. După evaluarea atentă a tuturor alternativelor, subscriitorul va alegevarianta pe care o consideră optimă. Celelalte alternative sunt clasificate în ordinea importanţei,astfel încât dacă, din anumite motive, nu este disponibilă cea mai bună alternativă, subscriitorul săpoată alege următoarea alternativă de pe listă.

Implementarea şi supravegherea cursului dorit al acţiunii. Subscriitorii trebuie să ţină contşi de evoluţiile viitoare, care pot modifica expuneri le la daună după emiterea poliţei. De exemplu,asiguratul se poate lansa în activităţi noi şi mai riscante, care cresc posibilitatea de producere adaunei. Subscriitorul trebuie să fie la curent cu aceste modificări şi, dacă este posibil, să actualizezeinformaţiile de subscriere pe care se bazează decizia de a accepta riscul.

Revizuirea înştiinţări lor de daună şi a dosarelor de despăgubire achitate şi în suspensiereprezintă o sursă excelentă de informaţii privind activitatea de subscriere. Revendicările raportatepot evidenţia un risc evident, care poate fi redus sau eliminat prin metode de control al daunelor.Procesele verbale întocmite în urma inspecţii lor pe teren, dosarele de despăgubire şi rapoarteleprivind auditul primei ar putea indica nivelul de cooperare al asiguratului în ceea ce priveştecontrolul daunei şi negocierea revendicărilor.

Subscrierea asigurării. Societăţile de asigurări oferă servicii unei clientele foartediversificate. În cazul societăţilor de asigurări pe acţiuni, acţionarii urmăresc obţinerea unui profitdin investi ţi a realizată, iar deţinătorii de poliţă doresc o protecţie prin asigurare în schimbul uneiprime rezonabile. În cazul societăţilor mutuale, deţinătorii de poliţă doresc acelaşi lucru. Deasemenea, un grup de persoane sau organizaţii pot să-şi constituie propria societate de asigurări,pentru a obţine o acoperire prin asigurare în schimbul unei prime rezonabile.

Subscrierea este o funcţie esenţială a oricărei societăţi de asigurare. Pentru a rezista pe piaţă,o societate de asigurări trebuie să determine şi să evalueze acele riscuri care, în medie, pot generaprofit.

Obiectivele de subscriere ale asigurătorului. Principalul scop al subscrierii este acela de aselecta şi menţine un portofoliu de asigurări eficient. Un portofoliu poate fi reprezentat de poliţe le

10

subscrise de un asigurător, dintr-o anumită categorie de asigurări, sau de toate categoriile subscrisede asigurător. Există trei obiective care stau la baza selectării şi menţinerii unui portofoliu profitabil:• Oferirea unei acoperiri corespunzătoare• Menţinerea standardelor de selecţie• Menţinerea standardelor de stabilire a preţului

Fiecare asigurător trebuie să-şi stabilească anumite strategii de subscriere, anumite tipuri depoliţe, precum şi regulile şi procedurile care descriu şi definesc natura şi obiectivele programelor desubscriere. Elaborarea acestor standarde de subscriere reprezintă sarcina şefului departamentului desubscriere.

Dacă un asigurător nu subscrie cu atenţie riscurile, există posibilitatea apariţiei unei selecţiinefavorabile. Selecţia nefavorabilă apare atunci când asiguraţii cu o mare probabilitate de producerea daunei sunt dispuşi să cumpere asigurare, în timp ce asiguraţii cu o probabilitate mică deproducere a daunelor nu sunt interesaţi să cumpere asigurare. Asigurătorul nu deţine, în acestesituaţii, un portofoliu echilibrat de asigurări, ci acoperă numai acele riscuri cu o probabilitate dedaună mai mare decât cea care a stat la baza determinării primelor. Dacă se produce o selecţienefavorabilă, asigurătorul va trebui să crească primele, ceea ce ar putea conduce la pierderea celormai bune riscuri, generând mai departe creşterea primelor.

Rezultatul îl reprezintă creşterea în spirală a preţurilor, concomitent cu pierderea unei părţi aafacerilor, fenomen ce va continua până când programul nu va mai putea fi aplicat.

La menţinerea standardelor de stabilire a preţului. Politica de stabilire a preţului, adoptatăde către asigurător, influenţează atât activităţile de vânzare, cât şi rezultatele activităţii desubscriere. Asigurătorii trebuie să-şi stabilească cotele de primă tarifară pe baza informaţiilorprivind costul daunelor oferite de organizaţiile de consultanţă din domeniul asigurărilor, sau pe bazaistoricului daune lor anterioare. Aceste cote tarifare trebuie să reflecte diferenţele privind frecvenţaşi severitatea daunelor probabile. Organizaţiile de consultanţă din domeniul asigurărilor deţin bazede date referitoare la costul daunelor pentru majoritatea tipurilor de asigurări de bunuri şi derăspundere civilă. Mai mult, majoritatea asigurătorilor de bunuri şi răspundere civilă şi-au elaboratpropriile programe de stabilire a preţului.

Există numeroase clase şi tipuri de riscuri pentru care organizaţi le de consultanţă dinasigurări nu publică date referitoare la costul daunelor. Pentru aceste asigurări, probabil că nu existăun număr suficient de poliţe pentru a fundamenta estimările daunelor şi nici alte categorii deasigurări asemănătoare, care să poată fi utilizate ca element de comparaţie. Această lipsă deinformaţii credibile se manifestă adesea în cazul asigurărilor din domeniul inovaţiilor tehnologicede vârf, cum ar fi comunicaţiile prin satelit. În cazul acestor asigurări, subscriitorii trebuie să sebazeze pe propria experienţă pentru a face presupuneri privind potenţialul de daună al riscului.

2.2 Activitatea de subscriere în asigurări

Activităţile de subscriere ale asigurătorilor se împart în : (1) activităţi comune tuturor subscriitorilor şi (2) activităţi desfăşurate doar de către unii subscriitori. În exemplul următor suntprezentate activităţile de subscriere ale unui asigurător.

11

Activit ăţi de subscriere Activităţi desfăşurate de toţi asigurătorii Activităţi desfăşurate doar de

către unii asigurători• Identificarea şi evaluarea expunerilor la daun ă • Managementul riscului• Analiza poten ţ ialului de daun ă • Asisten ţă de marketing• Stabilirea pre ţ ului • Proiectarea acoperirii• Elaborarea formularelor de poli ţă şi a actelor adi ţ ionale • Stabilirea cotelor de prim ă• Selectarea riscurilor• Prestarea serviciilor şi supravegherea riscurilor

Activităţi desfăşurate de toţi asigurătorii. Pentru a parcurge toate etapele procesului de luarea deciziei de dubscriere sunt necesare anumite activităţi.

Identificarea şi evaluarea expunerilor la daună. În primul rând, asigurătorul trebuie săanalizeze expuneri le la daună ale potenţialilor asiguraţi. De această analiză va depinde rezultatulcelorlalte activităţi de subscriere. Informaţiile despre expuneri le la daună pot fi oferite de cătresolicitanţii asigurărilor, inspecţiile de risc sau rapoartele financiare.

Un obiectiv fundamental al identificării şi evaluării expunerii la daună este acela de adetermina dacă riscul este în conformitate cu practicile I de subscriere ale asigurătorului. Risculpoate să nu fie asigurabil în forma prezentată iniţial de solicitant, dar asigurătorul poate sărecomande anumite măsuri de control al daunei care să facă riscul asigurabil sau poate să restrângăacoperirea oferită. De exemplu, asiguratul poate solicita o poliţă de asigurare pentru răspundereacivilă generată de poluarea graduală. Programul de subscriere al asigurătorului nu acoperă însăpoluarea graduală. În acest caz, asigurătorul poate propune încheierea unei poliţe care să acoperepoluarea accidentală şi instantanee.

Analiza potenţialului de daună. Asigurătorii trebuie să ţină cont de acumularea potenţială dedaune, generată de producerea unui singur eveniment. De exemplu, după producerea unui accidentauto se pot înregistra revendicări atât pentru asigurarea auto, cât şi pentru asigurafea forţei demuncă, ambele tipuri de asigurări putând să fie emise de aceeaşi societate de asigurări.

De asemenea, analiza potenţialului de daună generat de producerea unui singur evenimenttrebuie să se realizeze şi la nivelul unei singure poliţe. Producerea unui singur eveniment poategenera atât daune privind bunurile cât şi răspunderea civilă, acoperite de aceeaşi poliţă. Deexemplu, în cazul asigurării familiale complexe, incendiile şi exploziile generează revendicări atâtpentru bunuri cât şi pentru răspunderea civilă. Astfel, dacă un musafir este vătămat Într-un incendiuprodus la domiciliul asiguratului, societatea de asigurări care a emis poliţa familială complexătrebuie să soluţioneze revendicările pentru bunuri şi răspundere civilă. Poliţele complexe, carecombină diverse tipuri de acoperire, prezintă aceleaşi probleme privind acumularea daunelor

Analiza potenţialului de daună este un element esenţial al programelor de reasigurare.„Reţinerea brută” reprezintă suma asigurată maximă pe care este dispus să o accepte asigurătorul,iar „reţinerea netă” este suma pe care asigurătorul este dispus să o rişte pentru fiecare eveniment înparte, după recuperarea unei părţi din despăgubire de la reasigurători. Când îşi stabilesc reţinerilebrute şi nete, asigurătorii primari trebuie să ţină cont de dauna maximă posibilă pe care ar trebui săo acopere dacă sunt implicate mai multe poliţe în producerea unui singur eveniment.

Stabilirea preţului. Pentru majoritatea tipurilor de asigurări, un asigurător trebuie săevalueze expunerea la daună a solicitantului, folosind calificative de evaluare. Există sute decalificative de evaluare pentru principalele categorii de asigurări de bunuri şi de răspundere civilă.Un subscriitor care nu cunoaşte calificativele de evaluare disponibile şi scopul urmărit de fiecaredintre acestea, este posibil să clasifice în mod eronat riscurile asiguratului. Astfel, acesta ar puteasolicita fie prime prea mari, fie prea mici.

Atunci când un risc este evaluat greşit, consecinţele pot fi serioase. Riscurile supraevaluatepot fi pierdute în favoarea altui concurent. În schimb, acceptarea unor asigurări sub evaluate reduce

12

profitul asigurătorului.Majoritatea riscurilor comerciale mari sunt analizate pe baza planurilor de evaluare

individuale, primele fiind determinate în funcţie de daunele Înregistrate anterior de asigurat. Unsubscriitor poate folosi istoricul de daune al unui asigurat pentru a stabili cotele de primă sau, înunele cazuri, se poate baza pe daunele care se produc pe parcursul anului de poliţă. Planurile deevaluare individuale, spre deosebire de planurile de evaluare pe clase de asiguraţi (planuri în carecotele de primă tarifare sunt determinate pe baza experienţei de daune a tuturor asiguraţilor care seîncadrează În clasa respectivă) sunt opţionale. Aceste planuri de evaluare individuale sunt uninstrument puternic, pe care asigurătorii îl folosesc atât pentru a încheia asigurări la cote de primăcompetitive, cât şi pentru a face asigurabile solicitările mai puţin atractive, În schimbul unor cote deprimă mai mari.

Cotele de primă se aplică la o bază de calcul, care poate fi reprezentată, În cazul unei poliţede răspundere civilă auto, de numărul de automobile asigurate, sau, în cazul asigurării forţei demuncă, de statul de plată. Subscriitorii trebuie să se asigure că expunerile sunt evaluate cu precizieşi că sunt aplicate corespunzător cotele de primă. Dacă primele sunt calculate la începutul anuluide asigurare, acestea trebuie să se bazeze pe estimări realiste ale expunerilor pentru anul deasigurare respectiv. Asigurătorii trebuie să cunoască şi să respecte legislaţia prin care sereglementează modalitatea de determinare a cote lor de primă tarifare.

Subscriitorii trebuie să cunoască toate tipurile de cheltuieli care se vor înregistra, şi anume: cheltuieli cu despăgubirile, cheltuieli cu subscrierea şi elementele marjei de profit. Aceste cheltuieli sunt folosite pentru elaborarea cotelor de primă pentru diferite categorii şi clase de asigurări. Un subscriitor nu poate utiliza eficient planurile individuale de evaluare sau analiza rezultatele activităţii de subscriere ale unei calase de asigurări fără a înţelege procedurile şi practicile de evaluare care stau la baza elaborării ghidurilor de stabilire a primelor.

Elaborarea formularelor de poliţă şi a actelor adiţionale. Capacitatea de a emite o poliţăcare să exprime în mod adecvat acoperirea oferită asiguratului este o altă competenţă esenţialăsolicitată asigurătorului. Există o mare varietate de formulare de poliţă standard şi de acte adiţionaledisponibile în momentul încheierii unui contract de asigurare. Formularele standard, care au fostelaborate pentru a onora necesităţile a milioane de deţinători de poliţă, trebuie să fie adaptate pentrua reflecta nevoile specifice anumitor asiguraţi. Deseori, în cazul expuneri lor mai riscante, fie sesolicită o primă mai mare, fie se întocmeşte un act adiţional, prin care se exclude expunerearespectivă, dacă asiguratul nu doreşte să plătească prima solicitată. Asigurătorii trebuie să cunoascăîn detaliu formularele de poliţă standard şi actele adiţionale.

Atunci când nu există formulare de poliţă standard sau acte adiţionale, subscriitorii trebuie săpregătească „formulare de poliţă manuscris” (manuscript policy forms) sau acte adiţionale pentru aoferi formularea dorită pentru contractul de asigurare. Formularele de poliţă manuscris şi acteleadiţionale sunt redactate special pentru a onora nevoile de acoperire ale unui anumit asigurat.Folosirea unor formulare de poliţă manuscris şi a unor acte adiţionale este întâlnită în cazul unorsocietăţi mari, cum sunt companiile multinaţionale, şi a unor riscuri speciale mai mici, subscrise deasigurătorii excedent de daună şi subscriitorii Lloyd's of London. Asigurătorii trebuie să respecte custricteţe reglementările legale referitoare la formularele standard şi manuscris ale poliţe lor. Atuncicând doresc să reasigure acoperiri le subscrise prin poliţele manuscris, reasigurătorii trebuie săanalizeze formularea specifică fiecărei poliţe, pentru a înţelege extinderea acoperirii oferite.

Selectarea riscurilor. Asigurătorul va decide să accepte cererea de asigurare dacă:• solicitantul prezintă un risc mediu sau mai bun decât media clasei de asigurări în care se încadrează;• prima de asigurare este adecvată;• clauzele poliţei sunt adecvate riscului asumat;• tipul asigurării solicitate se încadrează în practicile de subscriere ale asigurătorului.

13

Asigurătorul trebuie să fie sigur că solicitantul va coopera chiar şi în afara programelor desupraveghere a daunelor sau a cadrului condiţiilor care au stat la baza acceptării riscului. Dacăasigurătorul nu poate obţine toate informaţiile pe care le consideră necesare, sau dacă consideră căau fost trimise informaţii eronate, acesta va putea decide să respingă riscul.

Prestarea serviciilor şi supravegherea riscurilor. După ce asigurătorul se decide să accepteriscul, poliţele trebuie să fie emise, iar clientul să primească servicii corespunzătoare. Procedurileeficiente de subscriere prevăd supravegherea riscurilor după realizarea selecţiei. Supravegherea sereferă la revizuirea constantă a experienţei de daună, pe măsură ce aceasta evoluează. Asigurătorultrebuie să ţină seama de toate solicitările de modificare a clauzelor poliţelor şi să prevadămodificările sau creşterile expuneri lor şi riscurilor. În cazul clienţilor persoane juridice, estenecesar uneori ca asigurătorul să realizeze inspecţii regulate şi reevaluări ale primelor.Supravegherea riscurilor după realizarea selecţiei poate conduce la rezilierea sau la refuzulreînnoirii poliţei, sau la o nouă subscriere a riscului.

Activităţi realizate doar de către unii asigurători. Unele activităţi specializate nu suntpracticate de toţi subscriitorii. Printre acestea se numără: managementul riscului, asistenţa demarketing, proiectarea acoperirii şi determinarea cotelor de primă.

Managementul riscului. Unii asigurători au departamente sau filiale care sunt specializate înservicii de management al riscului, completând astfel programele de subscriere. Serviciile demanagement al riscului pot include programe de supraveghere a daunelor şi de soluţionare aacestora, pentru clienţii care optează pentru acoperirea parţială sau integrală a daunelor, pe contpropriu. Unii asigurători furnizează servicii specializate, inclusiv servicii de management,asigurătorilor captivi şi grupurilor de reţinere a riscului.

Asistenţa de marketing. Atunci când se doreşte o cooperare directă între subscriitor şiposibilii asiguraţi, asigurătorii oferă agenţilor şi brokerilor lor asistenţă pentru vânzarea produselor.Deseori, în cazul unor asigurări de valoare mare sau deosebit de complexe, prezenţa unui subscriitorcare are autoritatea de a lua decizii şi de a explica criteriile de subscriere măreşte şansa ca agentulsau brokerul să încheie afacerea. Unii asigurători deţin atât responsabilitatea de a vinde asigurări,cât şi pe aceea de a găsi noi afaceri. Aceste responsabilităţi impun respectarea procedurilor desubscriere prudenţi ale, în încercarea de a obţine volumul de prime sau numărul de poliţe stabilit,precum şi obiectivele de profitabilitate. Un avantaj important obţinut de asigurători prin participareala activităţile de vânzare este cunoaşterea directă a riscurilor pe care sunt solicitaţi să le asigure. Unalt avantaj este şi faptul că intră în competiţie directă cu concurenţii.

Proiectarea acoperirii. Există numeroase categorii de asigurări pentru care nu au fostelaborate formulare standard de către nici o societate de asigurări, organizaţie de servicii deasigurare sau asociaţie comercială. Asigurătorii trebuie să proiecteze şi să elaboreze poliţe proprii,dacă doresc să servească aceste segmente de piaţă. Proiectarea produselor reprezintă, în modnormal, responsabilitatea specialiştilor de la departamentul de subscriere, care sunt responsabili cudezvoltarea activităţii de subscriere.

Determinarea cotelor de primă tarifare. Un element important al strategiei de subscriere afiecărui asigurător se referă la elaborarea programelor de stabilire a primelor, pentru toate tipurile deasigurări oferite. Asigurătorii autorizaţi pot să-şi determine cotele de primă pe baza informaţiiloroferite de organizaţiile de servicii de asigurări, sau pot să-şi stabilească cote de primă proprii,respectând prevederile lega le privind stabilirea primelor de asigurare. Responsabilitatea stabiliriicote lor de primă este împărţită între departamentele de subscriere, marketing şi calcul actuarial.

Contribuţia reasigurării la îndeplinirea obiectivelor de subscriere. Reasigurătorii oferă

14

asistenţă asigurătorilor sub diverse forme:(1) oferind informaţii utile pentru activitatea de subscriere;(2) ajutând asigurătorii să-şi menţină standardele de selecţie;(3) sprijinind asigurătorii la stabilirea cotelor de primă;(4) realizând un audit al rezultatelor;(5) reasigurând facultativ riscurile individuale.

(1) Oferirea informaţiilor privind subscrierea. În încercarea de a dispersa riscul, subscriitoriireasigurării acceptă poliţe ale mai multor societăţi de asigurări. Prin urmare, majoritatea subscriitorilor de reasigurări cunosc în detaliu programele de subscriere ale asigurătorilor. Astfel,reasigurătorii ştiu cum se realizează selecţia riscurilor, analiza potenţialului de daună, stabilireapreţului şi elaborarea formularelor de poliţă pentru multe tipuri de asigurări şi asigurători. Deasemenea, un reasigurător poate prezenta riscurile specifice anumitor zone geografi ce, cum ar firiscul de cutremur, furtuni de vânt şi alte riscuri naturale. Reasigurătorii deţin informaţii şi în ceeace priveşte riscurile de răspundere civilă legală şi practicile legale din diferite jurisdicţii. Datorităacestei perspective largi asupra pieţei asigurătorilor, reasigurătorii se pot consulta cu conducereaasigurătorilor şi pot oferi sugestii în ceea ce priveşte programele de subscriere ale asigurătorilor.

(2) Menţinerea standardelor de subscriere. Reasigurătorii pot contribui la menţinereastandardelor de selecţie adecvate, pentru toate tipurile de programe de subscriere ale asigurătorilor.De exemplu, ei pot identifica clasele de riscuri care generează o frecvenţă sau o severitate anormalăa daunelor.

Dacă un asigurător doreşte aplicarea unui program de subscriere care permite utilizareaformularelor de poliţă manuscris şi a actelor adiţionale, un reasigurător care este interesat înreasigurarea programului respectiv poate oferi asistenţă de specialitate.

Majoritatea reasigurătorilor au fost implicaţi în programe de subscriere care folosescformulare manuscris, astfel încât au capacitatea de a evalua şi critica clauzele formularelor de poliţămanuscris propuse. Reasigurătorii sunt interesaţi de forma şi conţinutul poliţelor manuscrisdeoarece în cazul poliţelor manuscris probabilitatea apariţiei revendicărilor împotrivaasigurătorului, pentru erori sau omisiuni, este mai mare.

(3) Stabilirea cotelor de primă. Asigurătorii pot beneficia de asistenţă din parteareasigurătorilor atunci când elaborează un program de asigurare. Reasigurătorii sunt bine informaţiîn ceea ce priveşte nivelurile de primă adecvate pentru toate tipurile de programe de subscriere, dintoate zonele geografice. Aceştia evaluează cu atenţie efectele concurenţei asupra cotelor de primă,precum şi politicile de reglementare a cotelor de primă ale fiecărui stat. Reasigurătorii cunoscintervalul de timp necesar pentru raportarea daunelor şi pentru constituirea rezervelor, pentru toatecategoriile şi tipurile de asigurări de bunuri şi răspundere civilă. Reasigurătorii pot contribui foartemult la stabilirea preţului asigurării pentru riscurile care implică sume asigurate sau limite derăspundere mari.

O problemă importantă în ceea ce priveşte stabilirea preţului sau previziunea costurilordaunelor, mai ales în cazul riscurilor mari, o constituie faptul că nu există un număr suficient deunităţi de risc omogene pentru a estima consecinţele daune lor. Reasigurătorii pot stabili preţulacestor riscuri cu o anumită marjă de eroare, datorită experienţei de daună oferită de numărul marede riscuri pe care le reasigură.

Auditul asigurătorului. Reasigurătorii verifică rezultatele obţinute de asigurători dinactivitatea de subscriere, de despăgubiri şi de raportare financiar-contabilă. În urma acestui audit,reasigurătorii pot face deseori recomandări pentru îmbunătăţirea procedurilor de subscriere şi decontrol ale asigurătorului.

Reasigurarea facultativă a riscurilor individuale. Pentru riscurile individuale care nu suntincluse în acordurile de reasigurare, asigurătorii pot încheia reasigurări facultative. Reasigurareafacultativă este folosită, de regulă, pentru a extinde programul de subscriere al asigurătorului şi

15

pentru a-l ajuta pe asigurător să-şi îndeplinească obiectivele de subscriere.

Contribuţia reasigurării în scopul lansării într-un nou domeniu de asigurări. Piaţa asigurăriloreste dinamică şi în continuă schimbare.

Mediul social, economic şi politic în permanentă schimbare, precum şi evoluţiile tehnologicerapide au un efect major asupra tipurilor de riscuri asigurate. Aceste modificări pot duce la apariţiaunor tipuri complet noi de expuneri la daună. Asigurătorii evaluează continuu efectele acestor.schimbări asupra strategiei şi politicii de subscriere existente şi analizează necesitatea de a modificaprogramele de subscriere existente, precum şi oportunităţi le de a se lansa pe piaţă cu noi categoriisau clase de asigurări.

Decizia unui asigurător de a se lansa pe piaţă cu noi produse necesită aprobareamanagementului de nivel superior. Conducerea societăţii trebuie să se asigure că au fost cercetate şievaluate corespunzător toate aspectele noului program de subscriere. Personalul asigurătoruluitrebuie să aibă cunoştinţe tehnice şi să dispună de proceduri, sisteme informatice şi de control caresă garanteze îndeplinirea tuturor indicatorilor şi obiectivelor noului program.

Atunci când asigurătorii au în vedere lansarea unor noi tipuri de asigurări, se consultă şi cuun reasigurător interesat. Astfel, poate beneficia de experienţa vastă a reasigurătorului şi de bunacunoaştere a numeroaselor aspecte ale sub scrierii asigurării respective. Reasigurătorul îl poatesprijini pe asigurător în evaluarea condiţiilor generale ale pieţei, pentru a determina dacă se justificăpătrunderea pe piaţă cu acel produs. Reasigurătorii cooperează cu personalul tehnic de bază alasigurătorului, care va fi de regulă responsabil pentru supravegherea şi administrarea nouluiprogram.

De regulă, asigurătorii şi reasigurătorii sunt conservatori cu implementarea unui nouprogram de subscriere. Capacitatea de a asigura riscuri individuale va fi probabil limitată, iar claselede asigurări foarte riscante vor fi excluse din acordul de reasigurare sau reasigurătorul va dori săanalizeze separat fiecare asigurare care prezintă un risc ridicat. Asigurătorul poate utilizareasigurarea facultativă pentru clasele excluse sau mărirea capacităţii de asigurare per risc.

După aplicarea unui nou program, reasigurătorul urmăreşte îndeaproape statisticile privindprimele şi daunele rezultate. În plus, reasigurătorul evaluează regulat activităţile de subscriere,despăgubire şi rezultatele financiare ale asigurătorului, pentru a-i stabili performanţele. Dacă modulîn care asigurătorul îşi desfăşoară activitatea de subscriere, despăgubire sau evidenţă contabilăprezintă deficienţe, reasigurătorul va recomanda conducerii superioare a asiguratului schimbărilecare se impun.

2.3 Subscrierea reasigurării

Subscrierea reasigurării implică aceleaşi sarcini în ceea ce priveşte selecţia, stabilireapreţului şi elaborarea poliţei ca şi în cazul asigurărilor, deşi există câteva diferenţe.

Subscrierea reasigurării comparativ cu subscrierea asigurării.Deşi obiectivele subscrierii sunt similare în cazul asigurărilor şi al reasigurărilor,

competenţele tehnice necesare pentru a subscrie reasigurări sunt unice. În continuare se voraccentua diferenţele dintre subscrierea reasigurării şi subscrierea asigurării.

Reasigurarea facultativă. Subscrierea reasigurării facultative este mult asemănătoare cusubscrierea asigurării deoarece, prin natura sa, reasigurarea facultativă implică negociereaindividuală a riscurilor. Subscriitorii reasigurărilor facultative, în conformitate cu standardele lor deselecţie, pot să accepte sau să respingă ofertele unui asigurător. Decizia de a accepta sau de arespinge o anumită ofertă ţine seama de mai multe considerente, inclusiv de cele referitoare la clasade asigurări şi tipul acoperirii. Un alt considerent de bază îl reprezintă cota de primă sau primaoferită în schimbul protecţiei conferite de reasigurare. Deseori, subscriitorul reasigurării facultative

16

va fi solicitat să reasigure doar o parte din expunerile la daună ale unui asigurat. Asigurătorul poatedori să cedeze riscurile foarte mari sau acele părţi ale poliţelor pe care nu doreşte să le reţină perăspunderea sa. Sub scriitorul reasigurării facultative trebuie să deţină toate competenţele unuiasigurător şi, în plus, să poată să evalueze reasigurarea, să stabilească preţul acesteia şi săîntocmească documentaţia reasigurării negociate cu asigurătorul.

Cu excepţia cazului în care reasigurarea facultativă este folosită exclusiv pentru a creştecapacitatea de a asigura un risc individual, subscriitorii reasigurării facultative trebuie să ţină seamade posibilitatea apariţiei selecţiei nefavorabile. De regulă, subscriitorii facultativi primesc solicităripentru asigurări care nu corespund cerinţelor de subscriere ale asigurătorului din diferite motive,cum ar fi experienţa de daună nefavorabilă, probabilitatea mare de risc şi riscurile speciale.

Reasigurarea prin acord. În cazul reasigurării prin acord, reasigurătorii realizează o selecţiea societăţilor de asigurări pe care doresc să le reasigure şi nu a riscurilor individuale.

Dacă subscriitorul reasigurării prin acord consideră că asigurătorul este acceptabil în cea cepriveşte stabilitatea financiară şi competenţa de subscriere, acesta va participa la unele sau la toateacordurile care alcătuiesc programul de reasigurare al asigurătorului. Astfel, în loc să evaluezeriscurile individuale, reasigurătorul prin acord evaluează întregul portofoliu de riscuri aleasigurătorilor.

Subscriitorul reasigurării prin acord negociază preţul expuneri lor la daună asumate. Dinprima de reasigurare se poate sau nu deduce marja pentru cheltuielile de subscriere aleasigurătorului, cum ar fi comisioanele agenţilor de asigurare.

În etapa de selecţie, sub scriitorul reasigurării prin acord va analiza ghidul cote lor de primăale asigurătorului şi va determina dacă acesta este corect elaborat şi dacă este aplicat corespunzător.De regulă, subscriitorul reasigurării prin acord nu este interesat de cotele de primă sau de primele pecare asigurătorul le solicită pentru riscuri individuale.

Sub scriitorul reasigurării prin acord sau intermediarul reasigurării pregăteşte un singurcontract sau acord de reasigurare în care precizează modalitate a de împărţire a riscurilor întreasigurător şi reasigurător. Contractul de reasigurare va acoperi toate poliţele unui asigurător, care seîncadrează într-o anumită clasă de asigurări. Spre deosebire de poliţele de asigurare, pentru careexistă o formă standard, în cazul reasigurărilor nu există contracte standard de reasigurare prinacord. Toate prevederile contractelor de reasigurare prin acord sunt negociate şi acceptate de cătreambele părţi contractante. Majoritatea clauzelor contractelor de reasigurare sunt foarte flexibile.Tradiţia existentă în domeniul reasigurărilor a consacrat diverse clauze des folosite, însă există şivariaţii ale acestora. De exemplu, în S.U.A., o asociaţie a brokerilor şi reasigurătorilor, denumităBrokers and Reinsurers Market Association (BRMA) a elaborat un manual cu clauze de reasigurareprin acord frecvent folosite, pentru a facilita negocierea contractelor prin acord (folosirea acestorclauze este opţională pentru reasigurători).

Politica şi strategia de subscriere a reasigurării prin acord. Toate activităţile de selecţie,evaluare şi documentare ale unui reasigurător trebuie realizate în conformitate cu strategia şipolitica sa de subscriere. Asemenea asigurătorilor, reasigurătorii trebuie să determine categoriile deasigurări, riscuri, tipurile de acoperiri şi unităţile de expunere pe care doresc să le reasigure.Reasigurătorul trebuie să determine şi acceptabilitatea cerinţelor potenţiali lor reasiguraţi.Organizarea internă şi încadrarea personalului vor reflecta aceste politici şi obiective.

Pentru o mai mare stabilitate, reasigurătorul va încerca, în mod normal, să-şi diversificeportofoliul de re asigurări asumat prin participarea în mai multe domenii de asigurare şi zonegeografice. De asemenea, reasigurătorul va încerca să obţină o stabilizare în timp a costurilordaunelor prin distribuţia daune lor asumate între mai mulţi reasiguraţi şi prin utilizarea mai multortipuri de acorduri de reasigurare. Strategia şi politica de subscriere vor determina regulile şiprocedurile de selecţie, de stabilire a primei şi de documentare, aplicate de reasigurător.

Dispersarea riscului, atât de importantă pentru un asigurător, nu poate fi realizată în acelaşi

17

mod şi de către reasigurători. Reasigurătorii încearcă să obţină un anumit „echilibru” (definit în celece urmează) pentru fiecare acord sau categorie de acorduri similare pe care le acceptă. Dacă unanumit acord nu este echilibrat, acest lucru se poate corecta prin combinarea unor acorduri similare,neechilibrate.

„Echilibrul” se referă la relaţia dintre valoarea limitei per daună stabilită pentru acordulrespectiv şi prima anuală încasată în cadrul acelui acord. Un acord bine echilibrat va avea un volumde prime anuale de câteva ori mai mare decât limita per daună pentru acel acord. Un acordneechilibrat va avea o limită per daună mai mare decât prima anuală aferentă acordului.

Importanţa unui acord bine echilibrat este dată de profitabilitatea finală a acordului. Astfel, omică modificare a frecvenţei daune lor nu trebuie să afecteze negativ rezultatele anului desubscriere respectiv. Profitabilitatea unui acord neechilibrat va fi puternic afectată de producereaunei singure daune mari sau a câtorva daune mari pe parcursul unui singur an.

Reasigurătorii folosesc conceptul de „recuperare” pentru a determina dacă un anumit acordeste sau nu echilibrat. Perioada de recuperare în cazul unui acord este dată de numărul de aninecesari pentru ca prima încasată să egaleze o singură daună totală. De exemplu, un acord tipcatastrofă pentru asigurările de bunuri, care prevede o limită de reasigurare mare, poate avea operioadă de recuperare de 15 ani, în timp ce un acord cu sumă reasigurată mai mică poate avea operioadă de recuperare de 3-4 ani. Cu cât este mai mare numărul de ani de recuperare, cu atât estemai dezechilibrat acordul. Termenul de „recuperare” este doar un indicator care stabileşte relaţiadintre primă şi limita daunei şi nu este o garanţie de menţinere a nivelului primei. Dacă se produce ocatastrofă, prima de reasigurare viitoare va fi probabil mai mare. Termenul de „recuperare” se poatefolosi corelat cu termenul de „rate-on-line„, care reprezintă raportul dintre primă şi limita per daună.De exemplu, dacă un acord tip catastrofă are o limită de 50 mil. USD şi o primă de 2 mil. USD,perioada de recuperare este de 25 de ani, iar raportul „rate-on-line” este de 4%.

Reasigurătorul trebuie să decidă dacă doreşte să deţină a poziţie de conducere, respectivaceea de reasigurător conducător, în acordurile de reasigurare. O poziţie de conducător oferăreasigurătorului posibilitatea de a negocia termenii contractului şi de a-şi asuma un procent maredin risc. Ceilalţi reasigurători respectă clauzele stabilite de reasigurătorul conducător şi preiauanumite procente din risc în aceleaşi condiţii şi termene. Deţinerea poziţiei de conducere necesităcapacitatea de a subscrie o parte importantă din acord, precum şi experienţa de a negocia şi stabilitoţi termenii acordului. Competenţele necesare se referă la evaluarea costurilor daune lor anterioareşi a costurilor viitoare estimate, astfel încât expuneri le la daună asumate să poată fi evaluatecorespunzător. Reasigurătorul conducător trebuie să deţină capacitatea de a evalua toate clauzeleacordului.

De regulă, el are responsabilitatea negocierii tuturor modificărilor viitoare ale termeniloracordului. Deţinerea rolului de reasigurător conducător implică un mare consum de timp, însă oferăşi avantaje precum controlul asupra termenilor acordului şi preluarea unei părţi mai mari din flSC.

Elemente ale subscrierii reasigurării prin acord. Elementele de bază ale subscrieriireasigurării prin acord includ: selecţia riscului, stabilirea preţului, documentarea şi evaluareacondiţiilor de piaţă.

Selecţia riscului. În selectarea acordurilor de reasigurare, reasigurătorii ţin cont de:1. Acceptabilitatea asigurătorului2. Oportunitate a condiţiilor acordurilor individuale care alcătuiesc programul de reasigurare alasigurătorului3. Corelaţia dintre practicile reasigurătorului şi strategia şi politica sa de subscriere

Reasigurătorii prin acord vor să aibă garanţia că un asigurător este responsabil din punct devedere financiar, bine condus şi capabil să subscrie riscurile care vor fi reasigurate. Gradul în careun reasigurător este dispus să participe la un program de reasigurare al asigurătorului depinde deevaluarea făcută de reasigurător asigurătorului. Dacă asigurătorul are o situaţie financiară slabă şi

18

un istoric nefavorabil al activităţii de subscriere, reasigurătorul poate să nu fie dispus să participe laprogramul de reasigurare. Criteriul de acceptabilitate care se aplică asigurătorilor poate depindeîntr-o oarecare măsură de natura riscurilor care vor fi reasigurate. Este posibil ca un reasigurător săfie dispus să participe la acordurile de reasigurare din domenii în care daunele sunt raportate rapid,dar poate să nu accepte participarea în acele domenii în care daunele nu sunt raportate timp de maimulţi ani, ca în cazul asigurărilor de răspundere civilă. Fiecare reasigurător are propriile reguli carestabilesc criteriul de acceptabilitate al asigurătorilor.

În cazul asigurătorilor acceptabili, reasigurătorul evaluează fiecare acord care alcătuieşteprogramul de reasigurare al asigurătorului. Reasigurătorii care nu deţin poziţii de conducere nu auposibilitatea de a participa la toate acordurile de reasigurare al asigurătorului.

Indiferent de gradul de acceptabilitate al asigurătorului sau de termenii unui anumit acord,un reasigurător ia în considerare numai acele acorduri care corespund strategiei sale de subscriere.Reasigurătorii pot avea criterii de subscriere pe baza cărora delimitează acordurile propuse în treicategorii:• oportun sau preferat;• incert;• nedorit sau inacceptabil.

De exemplu, un reasigurător poate considera acordurile excedent de daună pentru asigurărilede accidente ca fiind oportune, iar acordurile excedent de daună pentru catastrofă, încheiate în zonegeografice supuse dezastre lor naturale, ca fiind nedorite sau inacceptabile. De regulă, reasigurătoriiau criterii de stabilire a volumul sau procentului de participare în cadrul fiecărui acord, în funcţie detipul de reasigurare şi de natura afacerii care va fi reasigurată.

Stabilirea preţurilor. Tehnicile şi procedurile utilizate pentru stabilirea preţului acordurilorde reasigurare diferă mult în funcţie de tipul acordului şi de asigurările acoperite prin acord.Stabilirea preţului acordurilor proporţionale, cum ar fi acordurile cotă-parte; este asemănătoare cudeterminarea primelor pentru poliţele de asigurare emise de asigurător. Principala variabilă ceinfluenţează stabilirea preţului acordurilor de reasigurare cotă-parte este comisionul de reasigurare.Alţi factori luaţi în calcul pentru stabilirea primei pot include ajustările comisionului variabil,participarea la profit, franşizele sau limitele daune lor catastrofale.

La stabilirea preţului acordurilor excedent de daună şi a acordurilor excedent de daunăagregat (oprire de daună) se aplică tehnici diferite. Spre deosebire de acordurile proporţionale, încare primele se împart în aceeaşi proporţie ca şi daunele, primele pentru un acord excedent de daunăse determină în funcţie de costurile anticipate ale daunelor (în funcţie de experienţa de daună şi deriscul de daună).

Documentarea contractuală. În aparenţă, prevederile unui contract de reasigurare seamănăfoarte puţin cu prevederile unei poliţe de asigurare. Totuşi, după o analiză detaliată devine evidentcă numeroase prevederi de bază din acordurile de reasigurare au corespondenţă în politele deasigurare. Majoritatea poliţelor de asigurare cuprind declaraţii, acorduri de asigurare, definiţii,excluderi şi condiţii. Contractele de reasigurare au prevederi asemănătoare cu cele din poliţele deasigurare, deşi nu se regăsesc în aceeaşi formă. Clauza „portofoliului acoperit” identifică expunereala daună ce va fi reasigurată. Clauza „reţinerii şi limitei de reasigurare” şi clauza „dauneloracoperite” precizează modul în care se vor împărţi daunele şi cheltuielile pentru soluţionareadaunelor. Excluderile se referă la asigurările sau daunele care nu sunt acoperite prin acord.

Prevederile contractului de reasigurare stabilesc termenul acordului, modul în care poate fireziliat, cum trebuie să fie raportate primele şi daunele şi cum pot fi soluţionate disputele întrepărţile contractante. Deoarece reasigurările prin acord se aplică unui număr mare de poliţeindividuale, caracterizate de condiţii diferite de producere a daunelor, acestea trebuie să fie deosebitde flexibile.

Nu există contracte de reasigurare standard şi nici clauze standardizate. Există însă variante

19

de clauze incluse frecvent în contractele de reasigurare. În funcţie de tipul clauzei, variaţiile pot fimai mari sau mai mici. Fiecare reasigurător şi fiecare intermediar de reasigurare va avea un setpropriu de clauze de reasigurare preferate, clauze pe care va încerca să le includă în acordurile pecare le negociază.

Evaluarea condiţiilor pieţei. Toate funcţiile subscrierii reasigurării descrise anterior trebuiesă se realizeze în deplină cunoaştere a cadrului de desfăşurare a afacerilor. Acest cadru se referă laconcurenţa cu alţi reasigurători, la factorii economici şi sociali generali care afectează costuriledaune lor pentru fiecare tip sau clasă de asigurare, la prezenţa sau absenţa riscurilor de dezastrenaturale şi la climatul legal. Strategia şi politica de subscriere a reasigurătorului trebuie să fiepermanent reevaluată şi modificată în funcţie de mediul permanent în schimbare.

Procesul de subscriere a reasigurării prin acord. Fiecare reasigurător are propriile proceduriinterne de prelucrare şi documentare pentru subscrierea şi reînnoirea reasigurărilor prin acord.Reasigurătorii trebuie să înregistreze toate cererile de subscriere propuse, indiferent dacă suntacceptate sau respinse. Cererile de reasigurare sunt supuse analizei, însă nu toate vor fi acceptate.Uneori, este posibil ca reasigurătorii să analizeze ani la rând o astfel de cerere. În cazulperfecţionării managementului asigurătorului, îmbunătăţirii situaţiei financiare sau al modificăriiunor condiţii contractuale, cum ar fi nivelul primei, cererea poate fi acceptată, deşi în anii anteriori afost respinsă. Pentru ca subscriitorii reasigurării să economisească timp şi să-şi reducă numărulsubscrierilor respinse, sau accceptate dar nesubscrise, se recomandă analiza atentă a subserieriloranterioare.

Cererile de reasigurare sunt, de regulă, prezentări scrise care includ toate informaţiile pecare asigurătorul sau intermediarul le consideră necesare pentru a convinge subscriitorul uneireasigurări să accepte un risc. Precontractul este un document care conţine o descriere concisă atermenilor importanţi ai acordului de reasigurare propus şi va face parte aproape întotdeauna dinsubscrierea reasigurării. Precontractul se va întocmi în dublu exemplar, având un spaţiu în caresubscriitorul reasigurării trebuie să semneze şi să precizeze care este partea pe care este dispus să şi-o asume. Sub scriitorul reasigurării va returna asigurătorului sau intermediarului o copie aprecontractului semnat. Suma pe care o acceptă un reasigurător poate să nu fie aceeaşi cu cea pecare o subscrie în final. Dacă toţi reasigurătorii contactaţi subscriu mai mult de 100% din ofertă,asigurătorul sau intermediarul poate negocia modificarea cote lor subscrise.

Dacă condiţiile cererii de reasigurare nu pot fi acceptate de către sub scriitor în varianta încare sunt prezentate iniţial, sub scriitorul poate face o propunere de modificare a anumitor termeni,astfel încât reasigurarea să poată fi acceptată. Aceasta este o practică obişnuită şi face parte dinprocesul normal de subscriere a reasigurării. .

De regulă, imediat după acceptarea termenilor acordului şi subscrierea integrală areasigurării, va fi emisă o notă de acoperire, care reprezintă o dovadă temporară a acoperirii,incluzând termenii esenţiali ai acordului şi procentul din risc asumat de fiecare reasigurător. Unreasigurător poate să nu emită o notă de acoperire dacă aniticipează că acordul final va fi elaborat înviitorul apropiat. O notă de acoperire este utilă dacă se previzionează o perioadă considerabilă pânăla finalizarea acordului.

Subscriitorul reasigurării trebuie să înştiinţeze imediat departamentele de despăgubiri şi decontabilitate în legătură cu condiţiile fiecărui acord pentru a fi înregistrate în baza de date. .Subscriitorii reasigurării, inspectorii de daună, contabilii şi actuarii trebuie să se bazeze pe statisticiexacte privind primele, despăgubirile şi alte cheltuieli. Aceste statistici trebuie să fie întocmite într-oformă cât mai detaliată. Informaţiile trebuie să fie clasificate în funcţie de categoria de asigurări şi detipul reasigurării (proporţională sau excedent de daună). De asemenea, în cadrul acestor categoriilargi trebuie să existe o clasificare statistică separată pe clase de asigurări şi pe subcategorii dereasigurări.

În plus, fiecare departament al reasigurătorului are cerinţe de informare specifice. Astfel,subscriitorii trebuie să urmărească evoluţia primelor şi experienţei de daună pentru fiecare acord în

20

parte. De asemenea, trebuie să supravegheze şi să evalueze profitabilitatea fiecărei componentemajore a portofoliului. Contabilii, inspectorii de daună şi actuarii au nevoie de informaţii specificeresponsabilităţilor pe care le au.

Reasigurătorii pot fie să-şi proiecteze propriile sisteme informatice, fie să le achiziţioneze dela distribuitori specializaţi în proiectarea sistemelor informatice pentru reasigurări. Prezentareasistemelor informatice de subscriere a reasigurărilor este însă dincolo de scopul acestei cărţi.

Subscrierea expunerilor la riscul de catastrofă. Una dintre funcţiile de bază ale reasigurării oreprezintă stabilizarea rezultatelor activităţii de subscriere a asigurătorilor. Acest obiectiv poate fiîndeplinit de o varietate de acorduri de reasigurare. În funcţie de dimensiunea riscurilor de daunecatastrofale asumate de asigurătorii primari, reasigurătorul trebuie să adopte anumite strategii caresă îi permită depăşirea potenţialelor efecte devastatoare ale catastrofelor Dacă se compară valorilepotenţialelor daune catastrofale cu valoarea primelor nete, se observă că reasigurătorii îşi asumă oparte disproporţionată din daunele raportate la prime, în comparaţie cu partea asumată deasigurători. Prin urmare, reasigurătorii trebuie fie să-şi restrângă participarea la acordurile careimplică riscuri catastrofale, fie să încheie acorduri de retrocesiune cu alţi reasigurători, pentru alimita efectele unei daune de natură catastrofală.

Dezastrele naturale. Principalele dezastre naturale sunt furtunile, uraganele, îngheţurile,cutremurele, erupţiile vulcanice, incendiile şi inundaţiile. Sub scriitorii reasigurărilor trebuie să ţinăseama de potenţialul de daună catastrofală al fiecărei asigurări pe care o acceptă. Există clauzespeciale care limitează valoarea daunelor catastrofale acoperite de un anumit acord. Reasigurătoriitrebuie să dispună de sisteme informaţionale care să le permită să identifice şi să evaluezepotenţialele acumulări de daune catastrofale, acumulări ce pot afecta toate acordurile incluse înportofoliul reasigurătorilor Reasigurătorii vor urmări acumulări le de riscuri catastrofale pe zonegeografice. Zonele sunt astfel delimitate, încât toate daunele generate de un eveniment, cum ar fi unuragan, să se încadreze în aceeaşi zonă geografică.

Dezastrele determinate de activitatea umană. Daunele de natură catastrofală cauzate de omse referă la incendiile şi exploziile specifice industriei chimice şi industriei prelucrătoare cu gradsporit de risc, la incendiile produse în hoteluri şi clădirile administrative foarte înalte, la accidenteleaviatice, la prăbuşirea clădirilor sau stadioanelor Alte surse de potenţiale dezastre generate de ominclud poluarea mediului cu substanţe chimice, sau producerea în cantitate mare a produselor cudefecte ce pot genera îmbolnăviri sau chiar decesul unui număr mare de utilizatori. Dezastrelegenerate de om pot conduce la acumularea simultană a unui volum uriaş de daune aferente câtorvaacorduri privind răspunderea civilă şi bunurile. Reasigurătorii trebuie să ştie care este probabilitateade acumulare a acestor daune catastrofale.

O caracteristică a dezastre lor provocate de om o reprezintă numărul mare de intereseasigurate care pot fi implicate într-un singur dezastru. De exemplu, de câte ori se produce unincendiu mare, o explozie sau o prăbuşire este posibil ca în litigiul care apare să fie implicate multeinterese diferite. Astfel, va fi implicat proprietarul bunului, inginerii şi arhitecţii care au proiectatclădirea, toţi furnizorii care au oferit materialele şi produsele folosite în construcţii, administratoriiclădirii, chiriaşii şi alţi ocupanţi ai clădirii. Nu este deloc neobişnuit ca un asigurător să fi emispoliţe mai multor părţi implicate în dezastrele produse de om. Tot astfel, reasigurătorii pot aveaîncheiate diverse acorduri de reasigurare cu asigurători implicaţi în acelaşi dezastru provocat de om.

Datorită potenţialului mare de daune al dezastrelor generate de om şi a numărului mare depersoane asigurate care pot fi implicate, este dificil ca un reasigurător să-şi determine cu preciziedaune potenţiale totale. O alternativă pentru reasigurător o reprezintă încheierea unui acord deretrocesiune împotriva acumulării răspunderii, în care sumele acoperite şi reţinerile să se determineîn funcţie de evaluarea făcută de reasigurător necesităţilor sale proprii. O altă opţiune este aceea careasigurătorul să limiteze suma reasigurată într-un singur acord, mai ales în cazul acordurilorexcedent de daună cu valori mari ale răspunderii civile.

21

3. TRANZACŢIONAREA REASIGURĂRII

Procesul de tranzacţionare a reasigurării implică cunoaşterea reasigurătorilor şiintermediarilor ce activează pe piaţa de reasigurare, alegerea sistemului de distribuţie, negociereaprecontractuală şi elaborarea documentaţiei precontractuale. Acest capitol descrie fiecare etapă aprocesului de plasare. Capitolul se încheie cu un exemplu de plasare a unei reasigurări facultative pepiaţa directă şi un exemplu de tranzacţionare a unei reasigurări prin acord printr-un intermediar(broker ).

3.1 Reasigurători şi intermediari în reasigurare

Reasigurători. În secolul al XIX-lea, Lloyd's of London şi alţi mari asigurători europeniaveau capacitatea financiară necesară pentru a asigura riscuri mari, ei acţionând atât ca asigurătoricât şi ca reasigurători. În acea perioadă, majoritatea reasigurărilor erau subscrise de asigurători caresubscriau şi asigurări.

Prima societate specializată în reasigurări a fost Kolnische Ruckerverscherung Gesellscaft(Cologne Reinsurance Company), înfiinţată în anul 1846. Înainte de primul război mondial,activităţile de reasigurare specializate erau, în cea mai mare parte, desfăşurate de companiilegermane şi ruseşti. După terminarea războiului, companiile de reasigurare americane au cunoscut odezvoltare rapidă. Totuşi, o mare parte a reasigurărilor continuă să fie subscrisă de asigurători şi desubscriitorii Lloyd's of London.

Reasigurarea a fost întotdeauna o tranzacţie cucaracter internaţional. Această caracteristică reflectă scopul reasigurării şi anume acela de a dispersacât mai mult riscurile mari şi posibilele daune catastrofale. Europa de vest a fost dintotdeauna şicontinuă să fie cel mai mare ofertant de reasigurare mondială. Această parte a Europei secaracterizează prin solvabilitate şi responsabilitate financiară, în condiţiile unui cadru legislativ şifiscal favorabil.

Majoritatea companiilor de reasigurare sunt societăţi de capital, cu excepţia câtorvaasigurători mutuali. Lloyd's of London este unul dintre cei mai mari reasigurători din lume, însă nuexistă statistici care să permită o comparaţie cu ceilalţi reasigurători. Principalele tipuri dereasigurători sunt:(a) Reasigurători profesionali autorizaţi(b) Departamente de reasigurare ale asigurătorilor(c) Reasigurători externi neautorizaţi(d) Pool-uri şi asociaţii de reasigurare(e) Societăţi de management în reasigurări

(a) Reasigurători profesionali autorizaţi. Un reasigurător profesional autorizat reprezintă osocietate specializată în activitatea de reasigurare, autorizată să subscrie reasigurări în statulrespectiv. Doar câţiva reasigurători profesionali autorizaţi subscriu şi asigurări, dar chiar şi în acestcaz cea mai mare parte din volumul de prime previne din reasigurări.

Primii zece mari reasigurători din lume, în raport cu volumul primelor nete de reasigurareîncasate în ultimii ani sunt cu sedii în ţări cu nivel de trai ridicat precum: Germania Elveţia, SUA,Italia, Marea Britanie, Franţa.

(b) Departamentele de reasigurare ale societăţilor de asigurări. În majoritatea statelor, osocietate de asigurări poate să subscrie reasigurări pentru categoriile de asigurări pentru care esteautorizată. Numeroşi asigurători au optat pentru participarea pe piaţa reasigurărilor. O parte dinaceştia subscriu reasigurări doar prin intermediul poolurilor, asociaţiilor sau sindicatelor dereasigurare, în timp ce alte companii şi-au înfiinţat departamente speciale de reasigurare. Deexemplu, în S.U.A, societăţile de asigurări deţin între 8 şi 10% din piaţa reasigurărilor (în condiţiile

22

în care această cotă s-a redus constant în ultimele trei decenii). Reducerea ponderii deţinute deasigurători s-a datorat tendinţei acestora de a înfiinţa filiale cu statut de reasigurători profesionaliautorizaţi.

Constituirea unui reasigurător profesional autorizat, în locul menţinerii unui departament dereasigurare intern, oferă câteva avantaje unui asigurător. În primul rând, atunci când negociază cuun reasigurător profesional, asigurătorii pot depăşi reticenţa în privinţa dezvăluirii secrete lorprofesionale faţă de un potenţial concurent. În al doilea rând, un reasigurător deţinut de unasigurător poate fi considerat un partener egal de către ceilalţi reasigurători profesional, facilitându-iastfel încheierea de acorduri de retrocesiune avantajoase. În cele din urmă, această implicare îndomeniul reasigurărilor le permite asigurătorilor să atragă intermediari şi specialişti cu experienţă îndomeniul reasigurărilor. Principalul dezavantaj al constituirii unui reasigurător profesional autorizateste determinat de costurile de funcţionare ale unei societăţi separate, în special de cheltuielile cucapitalul social, precum şi de necesitatea prezentării rezultatelor activităţii separat de cele alecompaniei mamă.

Reasigurători externi neautorizaţi. Există situaţii în care asigurătorii intetpi încheiereasigurări cu reasigurători externi neautorizaţi în statul respectiv. In unele ţări, acestor reasigurătorili se cere să constituie un depozit în numerar, să deţină o scrisoare de credit sau anumite fonduriîntr-un cont de garanţie.

Poo/urile şi asociaţiile de reasigurare. Uneori, reasigurătorii se confruntă cu riscuri pe carenu doresc să le accepte datorită frecvenţei sau dimensiunii ridicate a daunelor. Poolurile sauasociaţiile pot acoperi asemenea expuneri.

În cazul unui pool de reasigurare, unul dintre membrii poolului emite poliţa de asigurare, iarceilalţi membrii ai poolului reasigură o parte prestabilită din fiecare risc care intră sub incidenţapoliţei. Asiguratul are o relaţie contractuală numai cu societatea care a emis poliţa, deci nu aredrepturi legale împotriva altor membri ai poolului.

Poolurile permit accesul la întreaga capacitate de reasigurare a industriei asigurărilor învederea acoperirii riscurilor foarte mari. Aceste riscuri pot semnifica distrugerea unei mariîntreprinderi industriale, prăbuşirea unei aeronave sau un alt eveniment similar.

A vând în vedere că poolurile au, de regulă, specialişti proprii membrii poolului nu aunevoie de consultanţă pentru reasigurări. Astfel, chiar şi reasigurătorii mai mici pot participa la unpool, mărind astfel capacitatea poolului. De asemenea, reasigurătorii străini, care nu au foarte multeinformaţii despre riscul asigurat, pot participa la un pool, punând la dispoziţia acestui a capacitatealor de reasigurare. Participarea la pool este avantajoasă şi pentru reasigurătorii de dimensiuni mari.Se asigură astfel un flux constant de prime de reasigurare în condiţiile unor costuri minime pentrufiecare participant.

Societăţile de management în reasigurări realizează, în favoarea companiilor de reasigurare, oparte sau toate funcţiile de management. În schimbul acestor servicii, societatea de managementobţine o taxă, un comision asupra primelor de reasigurare sau o combinaţie a acestora. Tipurileserviciilor oferite de o companie de management în reasigurări diferă în funcţie de necesităţilereasigurătorului. În unele cazuri, acestea se limitează la vânzare şi subscriere, dar în alte cazuri, potinclude şi managementul sau investiţiile.

Principalele avantaje ale unei companii de management în reasigurări, comparativ cudeţinerea personalului propriu de reasigurare, sunt următoarele:

• disponibilitatea imediată a specialiştior cu experienţă în reasigurări (avantajoasă, în special, reasigurătorilor nou înfiinţaţi);

• cheltuieli fixe reduse;• acces imediat la asigurătorii şi reasigurătorii care au apelat la serviciile companiei de

management . Deoarece majoritatea companiilor de reasigurări nou înfiinţate au dimensiuni reduse,

23

companiile de management reprezintă o alternativă viabilă comparativ cu formarea propriuluipersonal. O companie de management în reasigurări poate lucra cu mai mulţi reasigurători mai mici,astfel încât costul serviciilor de management se distribuie între aceştia.

În cazul apelării la o companie de management, costurile fixe sunt, de regulă, mai mici decâtcele în cazul deţinerii unor specialişti proprii. Angajaţii trebuie să primească salarii şi avantaje înplus, indiferent de valoarea afacerilor subscrise. Sumele plătite companiilor de management depind,de regulă, de volumul afacerilor subscrise şi de profitabilitatea acestora.

Companiile de management în reasigurare pot lucra cu societăţi de intermediere asociate.Aceste asocieri oferă, de regulă, o sursă rapidă de venituri pentru noul reasigurător.

Principalul dezavantaj al folosirii serviciilor unei companii de management constă în lipsacontrolului asupra afacerii. Compania de management ia cele mai multe decizii de management,fapt ce poate fi în detrimentul reasigurătorilor. De aceea, proprietarii unei societăţi de reasiguraretrebuie să găsească o companie de management cu o tehnologie avansată, cu competenţămanagerială şi cu reputaţie ireproşabilă.

Cel de-al doilea mare dezavantaj apare pe măsură ce reasigurătorul se extinde. La unmoment dat, costul serviciilor oferite de compania de management poate depăşi costurileremunerării unei echipe proprii de management. Este mai dificil să găseşti un personal managerialpregătit corespunzător, în cazul unui reasigurător aflat în etapa de maturitate, decât în cazul uneicompanii nou înfiinţate.

În funcţie de forma de proprietate, companiile de management în reasigurări pot ficlasificate în societăţi captive sau societăţi independente. O societate captivă este deţinută de cătreuna sau mai multe dintre companiile cărora le oferă servicii. O firmă captivă poate oferi servicii demanagement şi altor reasigurători decât companiei mamă. În acest caz, firma captivă trebuie săîncerce să evite şi să prevină discriminarea faţă de reasigurătorii neasociaţi, cărora le oferă servicii.

O companie de management în reasigurări poate controla întregul portofoliu al unuireasigurător sau numai o parte din acesta. De exemplu, un reasigurător poate să deţină controlulasupra asigurărilor încheiate în zone geografice pe care acesta le cunoaşte bine, apelând la ocompanie de management pentru afacerile derulate în alte zone geografi ce, sau care se încadreazăîn alte categorii de asigurare.

Intermediari de reasigurare. Intermediarul de reasigurare (denumit şi broker) stabileştelegătura dintre un asigurător şi un reasigurător şi participă la negocierea contractelor de reasigurare.Intermediarul facilitează schimburile financiare şi transferul informaţiilor între asigurător şireasigurător, oferind şi alte servicii de reasigurare.

Intermediarii de reasigurare pot fi societăţi reprezentate de un singur broker şi doi sau treiangajaţi, sau firme mai mari, cu peste 1000 de angajaţi.

Intermediarii de reasigurare sunt remuneraţi, în primul rând, prin comisioanele asupraprimelor cedate reasigurătorilor. În tabelul următor sunt prezentate procentele comisioanelor debrokeraj practicate în SUA.

24

Comisioane de brokerajTipul reasigurării Comision de brokeraj, ca

procent din primeAcorduri proporţionale 1%Acorduri excedent - nivel de lucru 5%Acorduri excedent - altele decât nivelul de lucru 10%Reasigurări facultative proporţionale 2,5...5%Reasigurări facultative excedent - nu se plăteştecomision societăţii cedente

10%

Reasigurări facultative excedent - comision plătitsocietăţii cedente

5%

Comisioanele pot fi însă negociate, determinându-se în funcţie departicularităţile fiecărui contract. De regulă, ele se plătesc de către reasigurător, chiardacă, în majoritatea cazurilor, intermediarul este

considerat a fi agentul asigurătorului. Uneori, intermediarul poate obţine şi uncomision de participare la profit, dacă rata daunei aferentă portofoliului cedat estefavorabilă.

De regulă, asigurătorul şi reasigurătorul îşi reglează plăţile primelor şidespăgubiri lor prin intermediari. În general, intermediarii obţin venituri dininvestirea acestor fonduri.

Îndatoririle unui intermediar de reasigurare. Principalele îndatoriri ale unui intermediar de reasigurări sunt:

• obţinerea protecţiei prin reasigurare în cele mai bune condiţii posibile;• evaluarea puterii financiare a reasigurătorilor aleşi;• transmiterea rapidă a plăţilor şi informaţiilor între asigurător şi reasigurator;• păstrarea evidenţelor contabile pentru toate fondurile primite sau transmise

asigurătorului sau reasigurătorului.

De regulă, intermediarii elaborează proiectele contractelor de reasigurare pecare le negociază. Aceste proiecte de contract sunt supuse întâi aprobăriiasigurătorului şi apoi sunt transmise reasigurătorului spre acceptare.

În cazul conflictelor dintre asigurător şi reasigurător, intermediarul îlreprezintă, de regulă, pe asigurător. Majoritatea conflictelor se referă la soluţionarearevendicărilor sau la calcularea valorii primelor.

Intermediarii pot oferi şi alte servicii societăţii cedente, cum ar fi cele deconsultanţă în activitate a de subscriere, sugestii pentru soluţionarea revendicărilorsau pentru constituirea rezervelor etc. Marile societăţi de intermediere deţin modeleşi programe computerizate ce pot fi utilizate de către companiile cedente pentrustabilirea reţineri lor şi limitelor de reasigurare, mai ales în cazul contractelor dereasigurare împotriva catastrofelor.

Contabilitatea intermediarilor. Primele de reasigurare, despăgubirile şicelelalte plăţi sunt regularizate, de obicei, prin intermediari. Asigurătorul transmiteintermediarului primele de reasigurare, acesta îşi deduce comisionul, iar soldul rămaseste repartizat între reasigurători. Când se produc daune, asigurătorul transmiteintermediarului informaţiile necesare, acesta urmând să încaseze despăgubireaacoperită de reasigurător. Dacă sunt implicaţi doi sau mai mulţi reasigurători,intermediarul va colecta de la fiecare partea din daună acoperită şi va transmitetotalul asigurătorului.

racticate în SUA

Pentru a eficientiza derularea transferuri lor financiare, intermediarii compensează uneori

25

plăţile între reasigurători şi asigurători. De exemplu, dacă asigurătorul trebuie să primească 100 000USD pentru despăgubiri şi trebuie să plătească reasigurătorului 200 000 USD prime de reasigurare,intermediarul poate compensa daunele cu primele şi să expedieze reasigurătorului suma netă de100000 USD (mai puţin comisionul de brokeraj).

Sumele ce urmează să fie transmise asigurătorului sau reasigurătorului sunt păstrate de cătreintermediarul de reasigurări. Intermediarul poate investi aceste fonduri pentru a obţine un venit,deşi, din punct de vedere legal, nu le poate utiliza pentru alt scop decât cel pentru care au fostconstituite iniţial. În unele state, legile prevăd ca aceste fonduri să fie evidenţiate în conturi separatede celelalte fonduri ale intermediarului.

3.2 Sistemul de distribuţie

Există două sisteme de distribuţie a reasigurării. În cadrul pieţei directe, reasigurarea esteplasată prin intermediul personalului reasigurătorului, aceştia tratând direct cu asigurătorii.Reasigurătorii direcţi apelează la specialiştii proprii în vânzări pentru a prezenta şi negociacondiţiile de reasigurare.

Specialiştii în vânzări oferă servicii precum cele de subscriere sau de consultanţă financiar-contabilă. De cele mai multe ori, reasigurătorii direcţi deţin resurse financiare suficiente pentru asubscrie programe de reasigurare de amploare. Astfel, un reasigurător direct poate să acopereîntregul program de reasigurare al unui asigurător.

Pe piaţa in directă, reasigurarea este plasată prin intermediarii de reasigurare. Intermediariisunt similari brokerilor de asigurare ei neavând, în general, nici o relaţie contractuală nici cuasigurătorul şi nici cu reasigurătorul. Ei nu-şi asumă nici un risc. Reasigurătorii ce acţionează pepiaţa indirectă au, de regulă, mai puţine resurse financiare în comparaţie cu cei de pe piaţa directă.

Alegerea reasigurătorului. Pentru a opta între un intermediar şi un reasigurător direct trebuie să se răspundă la următoarele întrebări:

• Ce sistem de distribuţie este mai. adecvat şi mai compatibil cu sistemul de distribuţie alasigurătorului ? Altfel spus, asigurătorul subscrie asigurările direct, prin agenţi sau prinbrokeri?

• Asigurătorul preferă un sistem de distribuţie similar cu al său?• Asigurătorul preferă să-şi utilizeze propriile resurse pentru a găsi reasigurătorii adecvaţi şi a

încheia reasigurarea, în loc să apeleze la un intermediar pentru aceasta?• Portofoliul reasigurat este foarte specializat? Impune o capacitate de reasigurare atât de mare

încât este nevoie să se apeleze la reasigurători internaţionali ?• Cunoştinţele şi obiectivitatea intermediarului justifică costul reprezentat de brokeraj în

comparaţie cu costul reasigurării directe?• Serviciile prestate de intermediar sunt într-adevăr necesare?• Sediul reasigurătorului sau intermediarului se află în apropierea asigurătorului? Acest lucru

ar putea îmbunătăţi comunicarea, ar simplifica luarea deciziilor, ar creşte rapiditateasoluţionării revendicărilor şi ar facilita relaţiile între cele două părţi.

Răspunsurile la aceste întrebări sunt utile atunci când se doreşte să se stabilească care dintrecele două variante, intermediere şi reasigurare directă, acoperă mai bine cerinţele asigurătorului. Deasemenea, trebuie să ia în considerare avantajele şi dezavantajele caracteristice celor două forme detranzacţionare a reasigurării.

a. Avantajele reasigurării prin intermediari. Negocierea reasigurării prin intermediaripoate avea câteva avantaje. Intermediarul are experienţă în elaborarea programelor de reasigurare şiîn negocierile cu reasigurătorii. Acest lucru poate favoriza obţinerea unor condiţii de reasiguraremai bune, decât în cazul în care asigurătorul acţionează independent.

26

Un intermediar are acces la numeroşi reasigurători din întreaga lume, în timp ce unasigurător independent putea contacta doar câţiva reasigurători. Astfel, intermediarul poate mărioferta de reasigurare accesibilă asigurătorului primar. Această extindere a pieţei poate conduce laobţinerea unor termene şi condiţii mai bune pentru asigurător. Deoarece intermediarul plaseazănumeroase reasigurări, acesta poate avea o putere de negociere mai mare decât asigurătorul îndisputele cu reasigurătorii.

b. Dezavantajele reasigurării prin intermediari. Introducerea unei terţe persoane înprocesul de reasigurare poate încetini transmiterea informaţiilor şi poate duce la creşterea şanselorde apariţie a neînţelegerilor. Intermediarii au tendinţa de a include în programul de reasigurare maimulţi reasigurători, crescând astfel posibilitatea de a se produce erori şi neînţelegeri. De asemenea,unii reasigurători contactaţi de intermediari pot avea un capital foarte mic.

Intermediarii sunt remuneraţi pe baza comisionului, care se adaugă la costul reasigurării.Totuşi se poate întâmpla ca primele reasigurătorului direct să fie egale cu costul reasigurăriiindirecte. În final, insolvabilitatea intermediarului ar putea avea repercusiuni severe, atât pentruasigurători, cât şi pentru reasigurători. În ciuda acestor dezavantaje, numeroşi asigurători considerăcă avantajele utilizării intermediarilor sunt mai mari decât dezavantajele.

Avantajele reasigurării directe. Deoarece reasigurătorii direcţi sunt adesea societăţi dedimensiuni mari, aceştia pot oferi întreaga reasigurare dorită de asigurător, sau cea mai mare partedin aceasta. Dacă experienţa de daună este negativă pentru o categorie de asigurări şi favorabilăpentru o altă categorie, reasigurătorul direct poate continua subscrierea ambelor categorii dereasigurări. Dacă cele două tipuri de asigurări ar fi fost reasigurate separat, lucru care se poateîntâmpla în cazul intermedierii, reasigurătorul care acoperă asigurările cu o experienţă de daunănegativă poate rezilia contractul.

A vând în vedere dimensiunile mari ale reasigurătorilor direcţi, probabilitatea ca aceştia săaibă suficientă putere financiară este mai mare, oferind asigurătorului o mai mare securitate.Neimplicarea unui intermediar

poate reduce cheltuielile, permiţând reasigurătorului să solicite o primă mai mică. Absenţaintermediarului poate accelera comunicarea şi transferul de fonduri.

Dezavantajele reasigurării directe. Din punct de vedere al asigurătorului, principaluldezavantaj al negocierii cu reasigurătorii direcţi constă în faptul că reasigurătorul direct acţioneazăîn interes propriu. Un alt dezavantaj potenţial este reprezentat de incapacitatea reasigurătoruluidirect de a împărţi reasigurarea cu alt reasigurător. Astfel, dacă un reasigurător direct este incapabilsă acopere o parte din portofoliul propus de asigurător, acesta ar putea fi nevoit să apeleze la unintermediar, cel puţin pentru acea parte a programului care nu poate fi reasigurată. De asemenea,adeseori personalul de vânzare al reasigurătorilor direcţi nu poate sonda piaţa pentru a obţine celmai bun preţ şi cele mai bune condiţii de reasigurare, în beneficiul asigurătorului.

Stabilirea relaţiilor. Relaţiile de reasigurare se stabilesc pentru o lungă perioadă de timp.Aranjamentele de reasigurare reprezintă o decizie managerială importantă pentru asigurător.Managementul trebuie să fie convins de credibilitate a reasigurătorului sau intermediarului, pentru lise implica într-o relaţie pe termen lung. Reasigurătorul sau intermediarul trebuie să soliciteasigurătorului documente care să ilustreze activitatea asigurătorului pe o perioadă de mai mulţi ani,pentru' a stabili astfel de relaţii.

Angajaţii reasigurătorului direct trebuie să-i contacteze numai pe acei asigurători carecorespund obiectivelor reasigurătorului. Analizând informaţiile financiare oferite de asigurător şidiscutând cu conducerea acestui a, reasigurătorii direcţi pot determina posibilitatea unor relaţiireciproc avantajoase. Deoarece reasigurătorii sunt cei care îşi asumă riscul subscrierii, ei îi vorselecta cu atenţie pe acei asigurători cu care vor intra în contact. Contrar acestora, intemlediarii nuîşi asumă riscul de subscriere propriu unei relaţii de reasigurare. Intermediarul este mai puţinpreocupat de gradul de compatibilitate al obiectivelor părţilor şi astfel el beneficiază de un număr

27

mai mare de potenţiali clienţi decât reasigurătorii direcţi. Se poate întâmpla ca intermediarii şireasigurătorii direcţi să concureze pentru portofoliul aceluiaşi asigurător.

Serviciile oferite. Reasigurătorii direcţi şi intermediarii se concentrează asupra diferenţierii serviciilor oferite în comparaţie cu ceilalţi concurenţi. În general, aceste servicii includ:

• Elaborarea programului de reasigurare, inclusiv evaluarea actuarială a reţinerii optime pentru asigurător;

• Consultanţă în domeniul subscrierii, soluţionării şi controlului daunelor;• Soluţionarea eficientă a revendicărilor de reasigurare.Intermediarii furnizează următoarele servicii suplimentare :• Prospectarea pieţei internaţionale a reasigurărilor în vederea optimizării preţului, acoperirii

şi protecţiei financiare oferite de reasigurare;• Intermedierea unei reasigurări prin acord cu mai mulţi reasigurători;• Obiectivitate în discuţiile cu asigurătorii.

Reasigurătorii direcţi urmăresc, în principal, eficienţa în relaţiile lor cu asigurătorii. Aceştiatratează direct cu asigurătorii în negocierea termenilor contractuali, primelor de reasigurare şiprocedurilor de soluţionare a daunelor. Comunicarea directă poate fi mai rapidă şi mai puţin expusăneînţelegerilor în comparaţie cu comunicarea prin intermediar.

Intermediarii se concentrează îndeosebi asupra necesităţilor asigurătorilor. Ei trebuie săasigure o acoperire şi condiţii de asigurare mai bune decât cele pe care le-ar fi obţinut asigurătorulprin forţe proprii. De asemenea, intermediarii distribuie primele şi colectează daunele de lareasigurătorii implicaţi în aranjamentul de reasigurare. Asigurătorul emite un singur cec pentru plataprimelor şi trimite intermediarului avizul de daună sau cererea de rambursare a despăgubirilor.

3.3 Negocieri precontractuale

Stabilirea condiţiilor de reasigurare finale poate implica negocieri prelungite. Acestenegocieri precontractuale diferă în funcţie de caracteristicile fiecărui caz: reasigurare directă,plasare prin intermediari sau reasigurare mixtă.

Reasigurarea directă. Pe piaţa directă toate contactele se desfăşoară între asigurător şireasigurător. În urma întâlnirilor cu reasigurătorul, asigurătorul poate iniţia o relaţie de reasiguare cureasigurătorul direct. Dacă asigurătorul a încheiat deja un contract cu un alt reasigurător, el trebuiesă dezvolte sau să modifice programul de reasigurare în vigoare.

Asigurătorul discută. cu reasigurătorul condiţiile de bază şi obiectivele urmărite.Reasigurătorul elaborează o propunere şi o trimite asigurătorului spre acceptare.

Reasigurarea prin intermediari. Pe piaţa indirectă, asigurătorul este considerat client alintermediarului, deci se aşteaptă ca acesta din urmă să acţioneze în interesul asigurătorului atuncicând negociază reasigurarea. (Intermediarul poate să acţioneze în numele reasigurătorului înanumite situaţii, precum în cazul colectării primelor de reasigurare. ).

Când tranzacţionează o reasigurare, asigurătorul cooperează cu intermediarul la elaborareapropunerii. Intermediarul îndeplineşte următoarele funcţiuni:

• Contactează potenţialii reasigurători;• Prezintă propunerea potenţialilor reasigurători;• Obţine cotaţiile şi acceptarea lor;• Transmite refuzurile sau contraofertele;

28

• Întocmeşte, în cele mai multe cazuri, contractul de reasigurare . Facilitează elaborarea documentaţiei contractuale.

În cadrul acestui proces, intermediarul prezintă oferta în numele asigurătorului însă numaiacelor reasigurători care satisfac condiţiile financiare impuse de asigurător.

Înainte de a accepta afacerea, reasiguratorul trebuie să realizeze o evaluare a asigurătorului.Intermediarul coordonează această evaluare în vederea minimizării interferenţelor în activitate aasigurătorului. Pentru a minimiza aceste interferenţe, evaluarea poate fi făcută de mai mulţireasigurători simultan.

Reasigurarea mixtă. Înainte de anii 1990, programele de reasigurare ale asigurătorilor erauplasate de obicei fie pe piaţa directă, fie prin intermediari. Ca urmare a creşterii complexităţiireasigurării, a concurenţei şi a cererilor pentru sume asigurate mai mari, reasigurarea mixtă ( cecombină reasigurarea directă cu cea încheiată prin intermediar) a devenit din ce în ce mairăspândită. Asigurătorul poate contacta reasigurătorul direct pentru un anumit segment alprogramului de reasigurare, iar intermediarul pentru un alt segment. Dacă reasigurătorul direct nupoate accepta întregul program, el va fi cel care va contacta printr-un intermediar un alt reasigurătorde pe piaţa indirectă şi nu asigurătorul. În alt caz, asigurătorul poate sugera reasigurătorului direct şiintermediarului să participe împreună la acelaşi contract de reasigurare. Dacă plasarea reasigurăriieste realizată de un intermediar, el poate apela la un reasigurător direct în cazul în care este necesarăo capacitate de reasigurare suplimentară sau portofoliul are un specific deosebit. Reasigurătoruldirect poate recunoaşte relaţia de intermediere sau poate acţiona independent.

Complexitatea relaţiilor implicate de acest tip de plasament poate crea dificultăţi înnegocierile contractuale. Asigurătorii, reasigurătorii şi intermediarii trebuie ia măsuri pentru a evitaneînţelegerile.

3.4 Documentaţia precontractuală

Documentaţia precontractuală reprezintă o parte integrantă a oricărei tranzacţii dereasigurare. Documentaţia cuprinde informaţii precum condiţiile contractuale ale asigurătorului şiacceptarea acestora de către reasigurător.

Documentaţia precontractuală are următoarele scopuri:• Stabilirea intenţiei de subscriere;• Furnizarea informaţiilor necesare;• Îndeplinirea prevederilor legale;• Certificarea acordului până la semnarea contractului.

Stabilirea intenţiei de subscriere. Negocierile precontractuale determină spiritul acordului şifinalizarea înţelegerii. Înregistrarea concisă şi completă a negocierilor asigură corecta înţelegere decătre cele două părţi a intenţiei de încheiere a aranjamentului. de reasigurare. Documentaţiaevidenţiază, de asemenea, modul şi motivul pentru care a fost luată decizia.

Furnizarea informaţiilor necesare. Pentru a decide să accepte sau să refuze o propunere,reasigurătorii trebuie să aibă la dispoziţie anumite informaţii. Documentaţia pregătită în cadrulnegocierilor conţine informaţii ce vor fi utilizate la elaborarea propunerii oficiale şi a contractuluifinal. Informaţiile trebuie să fie cât mai exacte şi mai complete posibil.

Îndeplinirea prevederilor contractuale. Plasamentul reasigurării prin intermediari facedeseori subiectul reglementărilor legale privind asigurarea. Cele mai întâlnite prevederi legislativese referă la scrisoarea de împuternicire şi la înregistrarea contabilă a daune lor şi primelor.

Dacă încheierea reasigurării se realizează printr-un intermediar, acesta trebuie să deţină o

29

autorizare scrisă (procură) din partea asigurătorului prin care i se acordă dreptul de a negociatranzacţia. Procura îl protejează pe reasigurător împotriva angajării într-un aranjament cu unintermediar ce nu are autorizaţie scrisă din partea asigurătorului. De asemenea, procura clarificărelaţiile dintre asigurător şi intermediar.

Înregistrarea contabilă a primelor şi daunelor. Intermediarii de reasigurare sunt solicitaţi caîn rapoartele lor financiare să separe fondurile lor proprii de cele datorate asigurătorilor saureasigurătorilor. Primele şi despăgubirile de la diverşi asigurători şi reasigurători pot fi înregistrateîn acelaşi cont dacă se specifică cu precizie cui îi revin aceste sume. Aceste reguli contabile previncompensarea fondurilor plătite unui asigurător cu cele achitate de alt asigurător.

Certificarea acordului până la semnarea contractului. Cu ani în urmă, întocmireadocumentaţiei contractului final dura luni sau chiar ani. Dacă în tranzacţie erau implicaţiparticipanţi din mai multe ţări, întârzierile în obţinerea semnăturilor erau inevitabile. Până lafinalizarea contractului, documentaţia precontractuală servea ca dovadă a intenţiilor părţilor.

Mai recent, inovaţiile tehnice au redus perioada de timp dintre momentul începeriinegocierilor şi cel al finalizării contractului. De exemplu, utilizarea computerelor permiteintermediarilor şi reasigurătorilor să înregistreze clauzele preferate în memoria acestora şi să leajusteze în funcţie de circumstanţele fiecărui contract în parte. Modificarea proiectului de contractsau reînnoirea acestui a se poate realiza în câteva minute. Comunicaţiile prin fax şi mesageria rapidăaccelerează procesul de negociere.

3.5 Procesul de tranzacţionare a reasigurării

Această secţiune prezintă modul în care se poate realiza plasarea reasigurării. Exempleleprezentate evidenţiază diferenţele în documentaţia precontractuală a reasigurării facultative şi areasigurării prin acord.

Reasigurările facultative şi prin acord pot fi plasate fie pe piaţa directă, fie pe cea indirectă.Pentru simplificare, exemplele prezintă încheierea unei reasigurări facultative printr-un resigurătordirect şi plasarea unei reasigurări prin acord printr-un intermediar.

Tranzacţionarea unei reasigurări facultative prin intermediul unui reasigurător direct.Condiţiile reasigurării facultative influenţează de cele mai multe ori acoperirea şi preţul poliţei debază. Mai mult, asigurătorul nu va încheia contractul de asigurare până nu se stabilesc condiţiilefinale de reasigurare. Ca urmare, tranzacţia de reasigurare se finalizează rapid.

Documentaţia obişnuită, inclusiv documentaţia precontractuală, cuprinde următoarele:• Propunerea asigurătorului;• Verificarea şi subscrierea de către reasigurător;• Autorizarea de către reasigurător;• Confirmarea că asigurătorul a subscris riscul;• Nota de reasigurare emisă de reasigurător;• Documentaţia poliţei trimisă reasigurătorului de către asigurător;• Certificatul facultativ emis de reasigurător.

Propunerea. Asigurătorul înmânează propunerea direct reasigurătorului, propunere ceconţine informaţii detaliate, astfel încât reasigurătorul să poată stabili dacă reasigurarea propusăcorespunde criteriilor sale de acceptare. Propunerea conţine de asemenea principalele clauze ce vorfi incluse în contractul final.

30

Verificarea şi subscrierea de către reasigurător. După pnmlrea propunerii, reasigurătoruldeclanşează procedura de verificare culegând informaţii atât despre asigurător cât şi despre asigurat.Procesul de verificare are ca scop obţinerea răspunsurilor la următoarele întrebări:

• Reasigurătorul acoperă în prezent şi alte poliţe pentru acelaşi asigurat?• Există alt asigurător care are aceeaşi propunere de reasigurare ?• Reasigurătorul a mai încheiat în trecut reasigurări pentru acest asigurat? Dacă da, atunci care

a fost experienţa de daună?

Verificarea împiedică reasigurătorul să depăşească valoarea maximă stabilită pentrureasigurarea unui anumit risc.

După finalizarea procedurii de verificare, reasigurătorul stabileşte dacă mai sunt sau nunecesare informaţii suplimentare. Reasigurătorii de bunuri solicită tot atâtea informaţii ca şiasigurătorul - informaţii referitoare la tipul construcţiei, gradul de ocupare, mijloacele de protecţie şiriscurile externe. În plus, atât reasigurătorii de bunuri, cât şi cei de accidente trebuie să cunoascăvaloarea primelor stabilite de asigurător, tipul de reasigurare ce se doreşte a se încheia şi suma ce seva ceda în reasigurare. Reasigurătorul poate solicita asigurătorului şi rapoartele tehnice şi financiareale asiguratului. Pe baza acestor informaţii, reasigurătorul poate să decidă dacă riscul îndeplineştecriterile sale de subscriere. În cadrul acestei analize, el urmăreşte să obţină răspunsuri laurmătoarele întrebări :

• Riscul ce urmează să fie re asigurat corespunde portofoliului dorit de reasigurător ?• Reasigurarea acestui risc poate aduce profit pe termen lung?• Dacă riscul este inacceptabil, se pot lua măsuri pentru a face riscul acceptabil?• Riscul ce urmează să fie reasigurat se încadrează în categoria de riscuri excluse în

aranjamentul de retrocesiune al reasigurătorului?• Ce experienţă are asigurătorul în subscrierea acestui tip de risc?• Care este limita de acoperire acceptabilă pentru reasigurător ?• Sunt necesare şi alte informaţii pentru a lua decizia de primire în reasigurare ? Dacă da, care

sunt acestea?

Dacă reasigurătorul consideră că riscul este acceptabil, următorul pas va fi acela de a stabilipreţul reasigurării.

Autorizarea. Dacă riscul este acceptabil, reasigurătorul comunică asigurătorului obţinereaautorizaţiei, stabilind totodată valoarea primelor şi condiţiile de acoperire. Autorizaţia reprezintă oofertă din partea reasigurătorului care prevede subscrierea riscului în schimbul unei anumite valori aprimelor şi în anumite condiţii. .

Această ofertă nu garantează emiterea certificatului de reasigurare. Informaţiile ulterioarereferitoare la risc şi clauzele finale ale poliţei trebuie să satisfacă criteriile de subscriere alereasigurătorului. Autorizările au, în general un termen de valabilitate de 60 de zile. Acest termenpermite asigurătorului să negocieze cu asiguratul condiţiile de asigurare.

Confirmarea. Confirmarea avizează reasigurătorul că poliţa de asigurare a fost încheiată.După ce se emite poliţa, asigurătorul trimite reasigurătorului confirmarea, specificând termenele,condiţiile şi valoarea primelor de asigurare. Pe lângă aceasta, asigurătorul include şi informaţiilesuplimentare solicitate de reasigurător.

Nota de acoperire. Nota de acoperire reprezintă un acord scris, emis după evaluarea poliţei,în care reasigurătorul se obligă să acopere riscul. Nota de acoperire cuprinde schema contractuluifacultativ şi este similară paginii de declaraţii din poliţa de asigurare. Aceasta garantează emitereacertificatului de reasigurare facultativ.

Documentaţia poliţei. Asigurătorul trimite o copie a poliţei originale reasigurătorului.Această copie va cuprinde şi pagina de declaraţii sau eventualele acte adiţionale.

31

Certificatul de reasigurare facultativă. După ce primeşte documentaţia de la asigurător,reasigurătorul emite certificatul de reasigurare facultativă. De obicei, certificatul ia forma unuidocument foarte concis ce prezintă pe prima pagină condiţiile de acoperire iar pe verso clauzelereferitoare la desfăşurarea tranzacţei de reasigurare. Certificatul cuprinde datele de identificare aleasiguratului, asigurătorului şi ale poliţei reasigurate. Asemenea poliţei de asigurare, certificatulreprezintă contractul final care specifică toate condiţiile, termenele, excluderile din reasigurare,precum şi comisionul de reasigurare, dacă este cazul.

Tranzacţionarea unei reasigurări prin acord printr-un intermediar. Documentaţia necesarăîncheierii unei reasigurări pe piaţa indirectă se aseamănă cu cea pentru reasigurarea facultativă.Documentaţia include:

• Propunerea de reasigurare elaborată de intermediar• Verificarea şi subscrierea de către reasigurători• Acceptarea reasigurării• Documentaţia contractului formal elaborat de intermediar Diferenţele între documentaţia utilizată pentru contractele prin acord şi cea pentru contractele

facultative se datorează faptului că reasigurarea prin acord acoperă mai multe poliţe. Această documentaţie va fi discutată în rândurile ce urmează.

Propunerea. Propunerea de reasigurare conţine numeroase informaţii referitoare la obiecteleacoperite şi la asigurător. Deoarece propunerea intermediarului are rolul de a evidenţia condiţiilecontractului de reasigurare, aceasta trebuie să ofere suficiente informaţii părţilor ce urmează săparticipe la tranzacţia de reasigurare.

În secţiunea referitoare la subscriere, propunerea trebuie să cuprindă cel puţinurmătoarele informaţii:

• Obiectul ce urmează a fi reasigurat• Primele subiect, anterioare şi estimate, aferente categoriei de asigurări avute în vedere• Istoricul daunelor pentru asigurarea avută în vedere• Filosofia managementului asigurătorului• Informaţii financiare privind asigurătorul (bilanţ contabil, rapoarte financiare auditate,

rating)• Procedurile de asigurare utilizate de asigurător• Rezultatele analizei la faţa locului asupra activităţii asigurătorului

Obiectul supus reasigurării. Descrierea categoriilor de asigurări ce vor fi reasiguratereprezintă elementul de bază al propunerii. Această descriere trebuie să cuprindă tipul şi numărulpoliţelor subscrise precum şi procentul ce revine fiecărei categorii din totalul primelor. În figura 4.4este ilustrată această secţiune a propunerii.

Profilul limitelor. Profilul limitelor prezintă reparţiţia limitelor de asigurare şi a primelorcorespunzătoare. Profilul indică numărul poliţelor şi volumul de prime corespunzătoare unui anumitinterval al limitelor de asigurare. Aceste informaţii relevă atât numărul de poliţe ce trebuie acoperiteprin reasigurare, cât şi frecvenţa riscului.

Distribuţia geografică. Propunerea trebuie să indice teritoriul în care se vor încheiaasigurările şi volumul de încasări al fiecărei zone geografice. Aceste informaţii cruci ale înasigurările de bunuri, pot fi utile şi cazul asigurărilor contra accidentelor. Anumite jurisdicţii suntcunoscute pentru sentinţele judecătoreşti severe în cazurile de răspundere civilă şi, prin urmare,reasigurătorul trebuie să cunoască procentul asigurărilor încheiate în aceste jurisdicţii. Pe bazainformaţiilor privind distribuţia geografică a asigurărilor de bunuri, reasigurătorul de bunuri va

32

putea evalua gradul de risc.

Primele subiect anterioare şi estimate. Propunerea indică primele aferente categoriei deasigurări ce face obiectul contractului de reasigurare. O mare atenţie trebuie acordată modului încare s-a calculat valoarea acestor prime. De exemplu, primele menţionate pot fi subscrise saucuvenite. Primele raportate pot să reprezinte totalul primelor aferente categoriei de asigurăriacoperite sau numai primele corespunzătoare poliţe lor reasigurate.

Anumite poliţe, precum cele de asigurare a gospodăriilor sau cele complexe, oferă acoperireatât pentru bunuri, cât şi de răspundere civilă, în schimbul unei prime unice. Dacă contractul dereasigurare acoperă numai riscul de daună a bunurilor, sau numai pe cel de răspundere civilă, va finecesar să se identifice primele aferente riscurilor reasigurate. De exemplu, primele subiect pentrucontractul de reasigurare a daunelor produse bunurilor pot reprezenta 85% din primele aferenteasigurării gospodăriilor.

Istoricul daunelor. Istoricul daune lor este esenţial pentru estimarea experienţei de daunăviitoare şi a costului reasigurării. Numărul anilor cuprinşi în istoricul daune lor depind de tipulpoliţelor ce vor fi reasigurate şi de stabilitatea portofoliului de asigurări. În cazul asigurăriigospodăriilor se poate solicita un istoric al daunelor numai pentru ultimii trei ani, în funcţie devaliditatea datelor statistice. În asigurarea comercială, cele mai dese dispute apar în legătură cuvaloarea proprietăţii. În plus, pot apărea pierderi ca urmare a întreruperii activităţii productive, saualte daune întâmplătoare cu perioade de repetare mai lungi. Prin urmare, în asigurarea comercială sesolicită, în general, un istoric al daunelor pentru ultimii cinci ani. Deoarece revendicările privindrăspunederea civilă au o perioadă mai mare de apariţie, reasigurătorii solicită un istoric al daunelorde până la IO ani, în funcţie de categoria de asigurări considerată. Reasigurătorii analizeazărevendicările cu care s-au confruntat asigurătorii pentru a-şi stabili propriile proceduri desoluţionare a daunelor şi de formare a rezervelor.

Istoricul daunelor trebuie să includă fiecare revendicare ce se încadrează în categoria deasigurări avută în vedere, chiar dacă nu intră în sfera contractului de reasigurare. Aceste daunetrebuie incluse, deoarece inflaţia poate determina, în viitor, includerea în contract. Informaţiile

privind daunele trebuie să cuprindă următoarele:• Data producerii daunei• Data înştiinţării daunei• Despăgubiri plătite şi rezerve• Modificări semnificative ale rezervelor• Data achitării despăgubirii• Situaţia curentă a fiecărei daune: în curs de soluţionare sau achitată

Filosofia managementului. Această secţiune a propunerii permite managementuluiasigurătorului să explice reasigurătorului diferite aspecte ale activităţii sale. Aceasta se poate referila concepţia managementului faţă de asumarea riscului, la poziţia în ceea ce priveşte subscrierea,planurile referitoare la prime şi la strategia de viitor.

Deseori, se includ date referitoare la pregătirea membrilor cheie din echipa managerială aasigurătorului şi o prezentare a personalului implicat.

Reasigurătorii preferă procedurile manageriale stabile şi consecvente, care pot oferi rezultatepredictibile. Dacă managementul a fost schimbat recent, sau dacă acesta demonstrează o înclinaţiepentru schimbare, estimarea direcţiei spre care se îndreaptă asigurătorul este mult mai dificilă. Dacăasigurătorul are tendinţa de a schimba reasigurătorii, agenţii sau categoriile de asigurări subscrise,aceşti factori ar putea reduce predictabilitatea necesară stabilirii unor relaţii de reasigurare pe tennenlung.

Informaţii financiare. Importanţa analizării situaţiei financiare a asigurătorului a fostdiscutată anterior. De cele mai multe ori, propunerea se referă la rating-ul asigurătorului şi la alte

33

informaţii financiare. Propunerea de subscriere poate include şi alte informaţii suplimentare sauacestea pot fi acordate la cererea reasigurătorului. Astfel de informaţii cuprind bilanţul contabil peultimii ani, rapoarte financiare auditate şi altele.

Proceduri de asigurare. Sistemul şi procedurile de asigurare utilizate de asigurător suntprevăzute în general în regulamentele şi manualele cu caracter intern. Ghidul activităţii desubscriere, ghidul reţineri lor şi manualul departamentului de despăgubiri sunt cele mai utile îndeterminarea procedurilor de asigurare. Ghidul activităţii de subscriere ilustrează categoriile deasigurări subscrise de asigurător şi procedurile sale de subscriere. Ghidul reţineri lor indică reţinereaasigurătorului pentru fiecare clasă de risc cedată în cadrul unui contract excedent de sumă asigurată.Manualele departamentului de despăgubiri indică procedurile utilizate pentru soluţionareadespăgubirilor şi stabilirea rezervelor.

Analiza la faţa locului. Dacă manualele interne sunt completate cu vizite la sediulasigurătorului, reasigurătorul va putea cunoaşte mai bine managementul, personalul şi activitate aasigurătorului. Vizitele se pot efectua înainte, dar şi după ce reasigurătorul emite autorizaţia.

Analizele la faţa locului pot evidenţia faptul că personalul utilizat în activitate a desubscriere este insuficient, că nu are experienţa necesară sau că extinderea agresivă determinăconcentrarea asupra vânzărilor în defavoarea controlului şi a calităţii. Analiza revendicărilor poateindica existenţa unor rezerve de daună insuficiente, fapt ce conduce la imprecizia estimăriirezultatelor pe termen lung.

Verificare şi subscriere. Reasigurătorii prin acord trebuie să înţeleagă pe deplin implicaţiileclauzelor propuse şi să sugereze alternative pentru a face contractul acceptabil. Obiectul acestorclauze cuprinde primele, perioada contractului, clauzele de reziliere, excluderile, comisioanele şiclauzele adiţionale.

Primele. Propunerea de contract trebuie să cuprindă valoarea sugerată a primelor. Valoareaprimelor reprezintă subiectul cel mai frecvent negociat în cadrul contractului.

Perioada contractului. Perioada contractului indică data începerii şi expirării contractului.De asemenea, este necesar să se explice foarte clar dacă contractul este încheiat pe criteriulproducerii daunelor sau pe criteriul poliţelor (în capitolul 7 se vor defini aceşti termeni).

Rezilierea. Clauzele de reziliere trebuie să precizeze când intră în vigoare rezilierea şi dacăeste necesar un preaviz. Aceste clauze trebuie să prevadă dacă rezilierea se va realiza pe criteriul"cutoff" sau "runoff' şi dacă asigurătorul poate opta între acestea.

Excluderi. Toate excluderile aplicabile asigurărilor ce fac obiectul contractului dereasigurare vor trebui specificate. Excluderile trebuie negociate cu asigurătorul pentru a se evitaafectarea activităţii de subscriere a acestuia.

Comision de reasigurare. În cazul anumitor contracte de reasigurare, reasigurătorii plătescun comision de reasigurare asigurătorului. Pe lângă acesta, propunerea trebuie să furnizeze detaliiprivind modul de calcul al comisioanelor de reasigurare, data scadenţei şi modalitatea de soluţionarea soldurilor creditoare sau debitoare.

Clauze adiţionale. Alte clauze sau condiţii importante pentru realizarea contractului vortrebui menţionate în propunere.

Autorizare. Deseori, intermediarul prezintă propunerea reasigurătorului conducător.Reasigurătorul conducător negociază condiţiile contractului şi, de regulă, îşi asumă o mare parte dinrisc. După ce reasigurătorul conducător acceptă propunerea, el va stabili primele şi celelalte clauzede reasigurare. Dacă asigurătorul acceptă condiţiile reasigurătorului, propunerea este prezentatăreasigurătorilor adiţionali. Reasigurătorii adiţionali care acceptă propunerea sunt cunoscuţi subdenumirea de reasigurători secundari. Reasigurătorii secundari îşi asumă un procent din risc înaceleaşi condiţii ca şi reasigurătorul conducător.

În autorizaţia emisă de reasigurător se va stabili partea din reasigurare (specificată de obicei

34

sub formă de procent) pe care reasigurătorul doreşte să o subscrie. Spre deosebire de autorizaţii ledin reasigurarea facultativă, autorizaţiile din cadrul reasigurării prin acord nu au, în general, operioadă de valabilitate. Totuşi, stabilirea unor perioade, de valabilitate devine din ce în ce maifrecventă, pe măsură ce creşte importanţa documentaţiei formale.

Reasigurătorul va comunica autorizaţia mai întâi prin telefon iar apoi printr-o scrisoare deconfirmare. Nota de acoperire sau precontractul nu vor fi emise până ce nu se va definitivaprocentul de participare. Prin aceasta se elimină situaţia în care nota de acoperire va trebui reemisă,deoarece s-a modificat procentul de participare.

Documentarea contractuală. Documentaţia formală pentru reasigurarea prin acord includeprecontractul, nota de acoperire, acordul asupra obligaţiilor şi drepturilor părţilor şi clauzelecontractului.

Precontractul şi nota de acoperire. Pe piaţa indirectă, precontractul are rolul de a rezumacondiţiile contractului. Precontractul devine din ce în ce mai complex, deoarece are rolul unuicontract provizoriu până la elaborarea şi intrarea în vigoare a contractului propriu-zis. Intermediarultrimite precontractul reasigurătorilor participanţi. După ce toate aceste precontracte au fost semnateşi returnate intermediarului, acesta din urmă va elabora nota de acoperire. Nota de acoperirecuprinde aceleaşi condiţii de bază ca şi precontractul, lista reasigurătorilor participanţi şi procentullor de participare. Intermediarul semnează nota de acoperire, finalizând astfel plasamentul, şi otrimite atât asigurătorului, cât şi reasigurătorilor.

35

4. STABILIREA PREŢULUI ÎN ASIGURARE ŞI REASIGURARE

În acest capitol se prezintă elementele de bază ale cotaţiei în asigurare şi reasigurare.Numeroase metode de stabilire a primelor se aplică atât în asigurare, cât şi în reasigurare. Ele vor fiprezentate în paginile următoare. De asemenea, în acest capitol se vor prezenta asemănările şideosebirile dintre asigurări şi reasigurări în acest domeniu.

4.1 Elementele de bază ale cotaţiei

Numeroase aspecte ale cotaţiei sunt similare atât în asigurări, cât şi în reasigurări. În aceastăsecţiune se vor discuta aspecte generale, precum scopurile cotaţiei, componentele cotei de primă,evaluarea riscului şi a experienţei de daună, tehnicile actuariale şi reglementarea cote lor de primă.Unele aspecte ale cotaţiei diferă în funcţie de categoria de reasigurări, sau între asigurări şireasigurări. Această secţiune se va încheia cu o analiză referitoare la aceste diferenţe.

Scopurile cotaţiei. Asigurătorii şi reasigurătorii tind să stabilească cote de primă stabile, caresă faciliteze controlul daunelor şi să fie uşor de aplicat. Cotele de primă stabile nu fluctueazăputernic de la an la an. Cumpărătorii de asigurare şi reasigurare preferă primele stabile, pentru a-şiasigura o mai bună stabilitate bugetară şi financiară.

În general, asiguraţii cu o frecvenţă şi o severitate redusă a daune lor ar trebui să fie răsplătiţipentru eforturile lor de a controla daunele prin perceperea unor prime mai mici, iar aceia care au ofrecvenţă şi o severitate ridicată a daunelor ar trebui să fie penalizaţi prin impunerea unor prime maimari. De exemplu, în asigurarea auto, cotele primelor de asigurare se bazează în parte pe experienţade daună anterioară a asiguratului.

Structura cote lor de primă nu trebuie să fie atât de complexă, încât cei care încheieasigurarea să nu ştie cum să o aplice. Agenţii şi brokerii trebuie să fie capabili să explice clienţilorlor modul de calcul al acestor cote, iar intermediarii şi reasigurătorii trebuie să ştie să le expliceasigurătorilor.

Componentele cotelor de primă. Cota de primă reprezintă prima de asigurare perceputăpentru fiecare unitate de risc. Unitatea de risc reprezintă baza de calcul al primelor de asigurare şieste echivalentă cu 100 de unităţi monetare din suma asigurată.

Primele se calculează prin înmulţirea cotelor de primă cu numărul unităţilor de risc. Atât înasigurare, cât şi în reasigurare, cote le de primă se determină pe baza următoarelor elemente:1. Daune2. Cheltuieli cu soluţionarea daunelor3. Alte cheltuieli4. Profit.

1. Daune. Daunele şi cheltuielile cu soluţionarea daunelor nu sunt cunoscute în momentul încare se subscrie poliţa şi, de aceea, stabilirea unor cote de primă corecte este dificilă. Primele deasigurare şi reasigurare trebuie să fie suficient de mari pentru a acoperi daunele. Primele mai multorasiguraţi sunt cumulate pentru a plăti daunele unui număr mic de asiguraţi. De obicei, factoruldaună din cota de primă se stabileşte pe baza experienţei de daună a tuturor asiguraţilor care seîncadrează într-o anumită clasă de risc (această procedură este denumită evaluarea riscului). Dacăasiguratul sau asigurătorul a suferit anterior numeroase daune ca urmare a riscului pentru care sestabileşte cotaţia, atunci stabilirea factorului daună se va face pe baza acestor daune şi nu pe bazadaunelor suportate de asiguraţii din categoria respectivă de risc (această procedură este denumităevaluarea experienţei de daună). Evaluarea riscului şi evaluarea experienţei vor fi prezentate maitârziu în acest capitol.

2. Cheltuieli cu soluţionarea daunelor. Cheltuielile cu soluţionarea daunelor reprezintă

36

costurile pentru stabilirea şi achitarea despăgubirilor, mai puţin valoarea daunei. Cheltuielile cusoluţionarea daunelor pot fi repartizate sau nerepartizate. Cheltuielile repartizate sunt determinatedirect de o anumită revendicare şi cuprind cheltuielile cu investigaţiile, cheltuielile de judecată,onorariile inspectori lor de daună independenţi etc. Cheltuielile nerepartizate nu sunt legate de oanumită revendicare, ele incluzând salariile personalului departamentului de despăgubiri şicheltuielile cu închirierea sediului. În general, cheltuielile cu soluţionarea daunelor nerepartizate nufac obiectul reasigurării. Atunci când se prevede împărţirea cheltuielilor cu soluţionarea daunelor, încontractele de reasigurare, trebuie să se precizeze dacă aceste cheltuieli sunt repartizate saunerepartizate.

Cotele de primă ale asigurătorului trebuie să fie în aşa fel stabilite, încât să acopere atâtcheltuielile repartizate, cât şi pe cele nerepartizate. În general, cheltuielile nerepartizate legate desoluţionarea daunelor nu fac obiectul limitei de acoperire din poliţă şi pot atinge valorisemnificative. De exemplu, majoritatea poliţelor de asigurare de răspundere civilă acoperăcheltuielile de judecată ale asiguratului în plus faţă de limita de asigurare prevăzută în poliţă.Cheltuielile de soluţionare a daune lor materiale pot fi mărite în cazurile în care, pentru stabilireadaunelor, se apelează la specialişti din exterior. La stabilirea cotelor de primă trebuie să se ţină contşi de cheltuielile nerepartizate. Dacă cote le de primă nu sunt suficient de mari pentru a le acoperi,atunci asigurătorul poate deveni insolvabil.

Deoarece reasigurarea nu acoperă cheltuielile nerepartizate, reasigurătorul va lua înconsiderare, la calcularea cote lor de primă, numai cheltuielile repartizate. În reasigurareaproporţională, cheltuielile repartizate vor fi suportate proporţional de cele două părţi. În reasigurareaexcedent de daună, cheltuielile repartizate pot fi acoperite într-unul din următoarele două moduri:

.Cheltuielile repartizate cu soluţionarea daune lor se plătesc peste limita de reasigurare înaceeaşi proporţie cu cea a despăgubirilor plătite de reasigurător faţă de valoarea totală adespăgubirilor plătite de asigurător.

Cheltuielile repartizate cu soluţionarea daunelor sunt incluse în valoarea daunei şi suntsupuse aceloraşi limite de reţinere şi reasigurare.

3. Alte cheltuieli. Celelalte cheltuieli cuprind următoarele:• Cheltuielile de vânzare a poliţelor• Cheltuieli generale de administrare• Taxe, contribuţii şi impozite

Cheltuielile de vânzare a poliţelor reprezintă cheltuielile cu negocierea asigurărilor, cuelaborarea poliţelor de asigurare, cu plata şi încasarea primelor şi comisioanelor, precum şicheltuielile legate de prestarea celorlalte servicii aferente. Comisioanele şi cheltuielile cupublicitatea reprezintă exemple de cheltuieli de vânzare a poliţelor. În cazul reasigurătorului,costurile cu vânzare a includ comisioanele de brokeraj şi comisioanele de reasigurare.

Cheltuielile generale de administrare reprezintă cheltuieli de subscriere, care nu sunt legatestrict de vânzarea poliţelor. Acestea cuprind salariile personalului de subscriere şi impozitul pesalarii, cotizaţiile de participare la diferite asociaţii, precum şi alte cheltuieli legate de administrareadepartamentului de subscriere.

Taxele, contribuţiile şi impozitele cuprind taxele locale şi de stat, taxele de autorizare,contribuţiile la asociaţiile de garantare şi alte cheltuieli asemănătoare. Se face precizarea căimpozitele pe venit şi pe clădiri nu sunt incluse În această categorie de cheltuieli.

La stabilirea cote lor de primă, asigurătorii trebuie să ia în considerare şi costul net alereasigurării. Costul net al reasigurării reprezintă primele de reasigurare minus comisionul dereasigurare şi minus recuperările estimate din reasigurare. La rândul său, reasigurătorul trebuie să iaîn considerare costul retrocesiunii. Retrocesiunea are loc atunci când reasigurătorul transferă o parte

37

din riscul asumat unui alt reasigurător. Costul net al retrocesiunii reprezintă diferenţa dintre primelede retrocesiune şi recuperările estimate din retrocesiune.

4. Profitul. Marja de profit se adaugă cotei de primă, pentru a oferi asigurătorului saureasigurătorului o anumită rată de rentabilitate. Marja contextuală (denumită uneori marjă de risc)este inclusă în marja de profit, pentru eventualitatea În care daunele reale sunt mai mari decât celeestimate.

Marja de profit este necesară, deoarece asigurătorii activează pe o piaţă de capitalinternaţională, în care se solicită o anumită rată de rentabilitate a investiţei, corespunzător graduluide risc pe care îl prezintă. Deţinătorii de capital ar putea să investească În bunuri imobiliare, sau însocietăţi de producţie, în loc să investească În societăţi de asigurare. Pentru a atrage şi a păstracapitalul, asigurătorii trebuie să ofere profituri tot atât de mari ca cele oferite de celelate alternativede investiţii cu grad de risc similar. Proiectele cu risc de investiţie ridicat oferă o rată de rentabilitateridicată. În mod similar, când riscul de a subscrie asigurări creşte, va creşte şi marja de profit.

Evaluarea riscului şi a experienţei de daună. Asigurătorii şi reasigurătorii stabilesc cotele deprimă pe baza:

(1) cotaţiei riscului,(2) a cotaţiei experienţei de daună, sau(3) pe baza combinaţiei dintre cotaţia riscului şi cotaţia experienţei de daună.

(1) Cotaţia riscului. În cazul cotaţiei riscului, cota de primă se aplică fiecărei unităţi de risc.Diferenţele dintre valorile primelor corespunzătoare asiguraţilor aparţinând aceliaşi categorii de riscse datorează numărului unităţilor de expunere şi nu cote lor de primă. În cotaţia riscului seutilizează cotele de primă tarifare şi cotele de primă evaluate.

Cotele de primă tarifare se stabilesc în funcţie de probabilitatea de daună caracteristicăcategoriei de risc analizate. Cotele de primă tarifare utilizate de asigurători sunt publicate În ghiduritarifare şi reprezintă media cotelor de primă aplicate asiguraţilor dintr-o anumită categorie de risc.Cote le de primă sunt exprimate per unitate de risc.

Aplicarea cotelor de primă tarifare

Cota de primă tarifară pentru asigurarea de răspundere civilă a unui magazin alimentar este de 4USD la 1000 USD cifră de afaceri. Dacă volumul vânzărilor este estimat la 250.000USD, numărul unităţilor de risc este egal cu 250 (250 000/1000). Primele tarifare se calculează prin înmulţirea cotei de primă cu numărul unităţilor de risc.: 4USD X 250 = 1.000 USD prime La sfârşitul perioadei de asigurare, cifra de afaceri a magazinului a fost de 300 000USD sau 300 unităţi de risc. Primele tarifare vor fi ajustate pentru a reflecta expunerea efectivă la risc: 4USD)(300= 1200 USD prime Deşi numărul unităţilor. de risc se poate modifica, cota de primă rămâne aceeaşi.

Cotele de primă evaluate se stabilesc pe baza judecăţii subscriitorului şi se utilizează pentruacele riscuri care nu se încadrează în nici una dintre categoriile de risc enumerate în ghiduriletarifare. Cotele de primă evaluate se mai utilizează, alături de alte tehnici de cotaţie, la stabilireapreţului niveluri lor superioare de asigurare.

De asemenea, cotele primelor de reasigurare au la bază o cotaţie tarifară sau evaluată. Înreasigurarea facultativă, cotele de primă tarifare se aplică în acelaşi mod ca şi în asigurare. Înreasigurarea prin acord proporţională, primele de reasigurare reprezintă un procent din primeleîncasate de asigurător pentru fiecare poliţă, ceea ce înseamnă că depind de I cote le de primă tarifare şică sunt evaluate şi aplicate de asigurător. În reasigurarea prin acord excedent de daună se poate utilizacotaţia tarifară, pentru nivelurile de reasigurare inferioare, şi

38

cotaţia evaluată, pentru nivelurile superioare.

(2) Cotaţia experienţei de daună. Cotaţia experienţei de daună modifică cote le de primătarifară în funcţie de o anumită experienţă de daună. Unii asiguraţi cu valoare asigurată mare au oexperienţă de daună suficient de îndelungată, care poate permite asigurătorului să estimezeexperienţa de daună viitoare a asiguratului. Pentru aceşti asiguraţi, asigurătorii pot stabili anumitecote de primă calculate pe baza experienţei de daună a asiguratului, în locul cotelor de primă tarifarecorespunzătoare categoriei de risc. Cotaţia experienţei este utilizată în principal în asigurarea derăspundere civilă şi de accidente a forţei de muncă.

Cotaţia experienţei are scopul de a facilita controlul daunelor. Dacă asiguratul s-a confruntatcu un număr mare de daune în ultimi 3 ani, ca urmare a riscului ce urmează să fie cotat, cota deprimă tarifară va fi mărită în următorul an de asigurare corespunzător experienţei negative. Înschimb, în cazul unei experienţe de daună favorabile, cotele tarifare se vor reduce.

Există două tipuri de cotare a experienţei.Cotaţia prospectivă ajustează primele pentru perioada de asigurare viitoare în funcţie de

experienţa de daună din perioada de asigurare anterioară.

Aplicarea cotei de primă prospective :Cota de primă în asigurarea de accidente a forţei de muncă pentru perioada anterioară a fost

de 5 USD per 1000 USD fond de salarii. Fondul de salarii al asiguratului a fost de 1500000 USDPrimele de asigurare se calculează prin înmulţirea cotei de primă cu numărul unităţilor de risc:

5USD X 1.500 = 7 500USD

În ultimii 3 ani, asigurătorul s-a confruntat cu numeroase accidente serioase. Pe baza acesteiexperienţe, cota de primă pentru perioada de asigurare viitoare a fost mărită la 6 USD per 1000USD fond de salarii. Considerând valoarea fondului de salarii constantă, primele aferente perioadeide asigurare viitoare sunt egale cu 9000 USD :

6 USD X 1500 = 9000USD

La sfârşitul perioadei de asigurare, fondul de salarii real a fost de 1800000 USD. În urmarecalculării, primele de asigurare au fost stabilite la l0800USD :

6USD X 1800 == 10 800USD

Cotaţia retrospectivă stabileşte cotele de primă pentru o anumită perioadă de asigurare înfuncţie de experienţa de daună aferentă aceleiaşi perioade de asigurare. Cota de primă se stabileşteîn funcţie de cheltuielile cu despăgubirile şi marja de profit şi est_ supusă unei limite minime şimaxime. Stabilitatea cote lor de primă poate fi asigurată prin limitarea volumului daunelor luate înconsiderate în cotaţia experienţei, reducându-se astfel fluctuaţiile foarte puternice pe care le potcauza daunele deosebit de mari.

Deoarece cotele de primă se stabilesc pe baza experienţei de daună a asiguratului în perioadade asigurare, cotaţia retrospectivă permite asiguratului să reţină o mare parte din risc. Pe măsură cecreşte valoarea daunelor, se măresc şi primele necesare pentru a acoperi daunele, astfel încâtasiguratul îşi reţine o parte din daunele proprii. Totuşi, există două limite ce pot afecta mărimeasumei plătite de asigurat. Limita de asigurare per eveniment poate nivela mărimea daunelor luate încalcul la stabilirea cote lor de primă. De exemplu, dacă limita per eveniment este de 250000USD, lacalcularea retrospectivă a primelor se vor lua în calcul limita de 250000USD, chiar dacă daunadepăşeşte 250000USD.

O a doua limită care poate influenţa calculaţia primelor retrospective sunt primele deasigurare maxime. Indiferent cât de severe sunt daunele, asiguratul nu va plăti niciodată mai mult

39

decât limita maximă a primelor.

Cotaţia retrospectivă are implicaţii şi în domeniul reasigurării. Când o poliţă este cotatăretrospectiv, valoarea primelor finale se va stabili după soluţionarea tuturor daunelor sau dupătrecerea unui anumit număr de ani prestabilit. Contractele de reasigurare trebuie să precizeze modulîn care se vor stabili primele de reasigurare în această situaţie.

În cadrul contractelor de asigurare excedent de daună, reasigurătorii îşi stabilesc cotele deprimă în funcţie de experienţa asigurătorului, dacă aceasta este suficient de îndelungată. Cotaţiaretrospectivă poate fi utilizată în situaţia în care asigurătorul doreşte să reţină o mare parte din risc,fără Însă ca prima de reasigurare să depăşească o limită maximă.

Relaţii între cotaţia riscului şi cotaţia experienţei. Opţiune a de a efectua cotaţia pe bazariscului, a experienţei de daună sau a combinaţiei dintre acestea două depinde de mărimeaexperienţei de daună. În general, cu cât experienţa de daună este mai îndelungată, cu atât este maiprobabil ca primele să se calculeze pe baza experienţei de daună a asiguratului sau a asigurătorului.În figura următoare este ilustrată această relaţie.

Cotatiariscului

Combinatie întrecotatia riscului si cotatia

experientei

Cotatiaexperientiei

Relaţia dintre cotaţia riscului şi cotaţia experienţei

Atât asigurătorii cât şi reasigurătorii subscriu diferite tipuri de acoperiri structurate peniveluri, în special în domeniul răspunderii civile. De exemplu, un asigurat care doreşte să obţină oacoperire de 10 milioane de USD pentru răspundere civilă poate cumpăra trei poliţe. Una din poliţeacoperă o treaptă de acoperire de până la 2 milioane. O altă poliţă poate acoperi un nivel cuprinsîntre 2 şi 5 milioane. O a treia poliţă poate acoperi o treaptă cuprinsă între 5 milioane şi 10 milioane.

În general, experienţa de daună este mai mare pentru treptele mai joase. Nivelul în care seproduce cel mai mare număr de daune este denumit nivel sau treaptă de lucru. În tabelul următor seprezintă daunele suportate de societatea ABC pe o perioadă de trei ani.

Daunele suportate de compania ABCDAUNE

Mărime daune (USD)

0-25000 25001-100000

100001-1000000

Număr

2350400 0

Cota de primă calculată pebaza:

experienţei Experienţei/riscului riscului

Primul nivel poate fi considerat nivel de lucru, deoarece cuprinde un număr de 2 350 de daune în valoare de 3 520 000USD. Această valoare este suficientă pentru a aplica cotaţia

40

Valoare (USD)

35200002100000 0

experienţei la stabilirea primei de asigurare pentru nivelul de acoperire în valoare de 25 000USD.Nivelul intermediar va fi probabil cotat pe baza combinaţiei risc-experienţă, iar nivelul superior, încare nu au existat daune, va fi cotat numai în funcţie de risc.

Primele aferente niveluri lor superioare ale reasigurării excedent de daună, indiferent dacăeste facultativă sau prin acord, vor fi probabil calculate pe baza riscului şi nu pe baza experienţei.Aceasta se datorează faptului că informaţiile referitoare la daună pentru aceste niveluri suntinsuficiente, iar experienţa de daună poate să nu fie un indicator solid al daunelor viitoare. Înreasigurarea contra catastrofei nu există, în general, o experienţă de daună suficient de bogată şi dinacest motiv reasigurătorii utilizează metode complexe pentru a modela expunerea la riscul decatastrofă. Modelarea riscului de catastrofă va fi prezentată în capitolele următoare.

Tehnici actuariale. Costurile asigurării şi reasigurării nu pot fi cunoscute până în momentulîn care se plătesc toate despăgubirile. Astfel, asigurătorii şi reasigurătorii trebuie să estimeze sumelece se vor plăti pe baza contractelor de asigurare şi reasigurare. Cu cât este mai mare incertitudineavalorii finale a despăgubiri lor, cu atât va fi mai dificilă cotaţia produsului. .

Pentru a depăşi aceste dificultăţi, asigurătorii şi reasigurătorii utilizează câteva tehnici deestimare a costului despăgubiri lor, a rezervelor şi primelor. Aceste tehnici cuprind factorii tendinţeişi evoluţiei, factorii creşterii limitelor şi factorii excedent de daună.

Factorii tendinţei şi evoluţiei daunelor. Creşterea frecvenţei şi costului litigii lor afecteazăcotele de primă ale asigurării de răspundere civilă. Evoluţiile demografice şi schimbările întehnologia de construcţii au influenţat cotele de primă ale asigurării de bunuri. Asigurătorii şireasigurătorii trebuie să ia în considerare aceste modificări în evoluţia daunelor şi a forţelor pieţei,pentru a asigura flexibilitatea cotelor de primă. Cele două tehnici ce sprijină asigurătorii şireasigurătorii în activitatea de elaborare a cotelor de primă sunt factorii tendinţei şi evoluţieidaunelor.

Factorii tendinţei ajustează experienţa de daună anterioară corespunzător noilor condiţiiestimate pe perioada în care vor fi aplicate cote le de primă revizuite. Această tehnică utilizeazădaunele anterioare pentru a previziona daunele viitoare prin ajustarea mediei despăgubirii şi afrecvenţei în funcţie de inflaţie, de modificările legislative, de evoluţia tehnologică şi de altecondiţii. Factorii tendinţei utilizează experienţa recentă, pentru a reflecta atât condiţiile curente câtşi evoluţiile viitoare.

Factorii evoluţiei daunelor ajustează experienţa de daună anterioară în scopul determinăriivalorii finale a despăgubirilor; avându-se în vedere şi rezerva pentru daunele produse darneraportate. Aceasta se realizează prin înmulţirea valorii daunelor suportate cu factorul ce reflectădaunele produse dar neraportate şi corectarea erorilor în stabilirea rezervelor pentru despăgubiri leneachitate. Factorii evoluţiei daunelor explică modificările valorii daunelor din momentul în caresunt raportate până în momentul achitării despăgubiri lor, inclusiv a daunelor produse darneraportate.

Compararea factorilor tendinţei şi a evoluţiei daunelor:

Deoarece inflaţia afectează valoarea finală a despăgubirilor pentru anumite revendicări(situaţie cunoscută ca evoluţia daunelor) dar este luată în considerare şi de factorii tendinţei, putemcrede că factorii tendinţei şi evoluţiei daunelor se suprapun. Pentru a înţelege mai bine diferenţa şimotivul pentru care factorii tendinţei şi evoluţiei daunelor nu se. suprapun, să. presupunem călinasigurător stabileşte cotele de primă pentru asigurarea de răspundere civilă. Aceste cote urmează săintre în vigoare în 1.01.99, şi vor fi stabilite pe baza experienţei de daună a poliţelor emise în 1995.Să presupunem că în 7.01.95 s-a produs un accident şi că rezerva pentru această despăgubire a fostestimată la 1000 USD. În momentul plăţii despăgubirii, respectiv în data 31.12.97, valoarea acesteiaera de 3 000 USD. Raportul egal cu 3 (3 000USD valoarea finală a despăgubirii/ 1000USD rezervainiţială) reprezintă factorul evoluţiei daunelor. Să presupunem acum că, dacă aceeaşi daună se

41

produce în 1999, valoarea estimată a despăgubirii este de 4 000USD. Raportul de 1,333 ( 4000USDvaloarea finală a despăgubirii/ 3 000USD valoarea actuală a despăgubirii) reprezintă factorultendinţei. .

Anul Rezerva iniţială estimată Valoarea finală a despăgubirii1995 1 000USD 3 000USD1999 4 000USD

Factorii creşterii limitelor. În asigurarea de răspundere civilă, cote le de primă se compundin cotele de bază şi factorii creşterii limitelor. Cotele de bază reprezintă cotele tarifare utilizatepentru calcularea primelor corespunzătoare limitei de bază. Limita de bază reprezintă sumaasigurată minimă pentru care s-au stabilit cote de primă tarifare. De exemplu, limita de bază pentruasigurarea de răspundere civilă a persoanelor juridice poate fi de 100 000USD per eveniment.Motivul pentru care cotele de primă sunt calculate pentru limita de bază este acela că, prin limitareamărimii daune lor individuale la valoarea limitei de bază, experienţa de daună pentru aceastăcategorie de asigurări este mult mai stabilă decât dacă s-ar lua în considerare valoarea lor totală.

Factorii creşterii limitelor modifică cota de primă de bază în scopul stabilirii cotaţiei acelorsume asigurate care depăşesc limitele de bază. Cotaţia unei limite de asigurare excedentare limiteide bază este calculată prin înmulţirea cotei de bază cu factorul creşterii limitelor. Noua cotă deprimă este înmulţită cu numărul unităţilor de risc pentru a determina valoarea primelor. Factoriicreşterii limitelor satisfac unul din scopurile cotaţiei, respectiv acela de a fi uşor de aplicat.

Aplicarea factorilor creşterii limitelor

Să presupunem că limita de bază pentru asigurarea de răspundere civilă aproducătorului este de 100 000USD, iar cota de primă de bază este de 1,25USD per 1O00USD cifrăde afaceri. Factorul creşterii limitelor pentru o asigurare de 1000000USD este de 2,66.

Dacă producătorul are o cifră de afaceri anuală de 8 milioane USD, unităţile de. risc suntegale cu 8 milioane USD împărţite la 1000, respectiv 8 000 de unităţi. Primele aferente limitei debază sunt calculate după cum urmează:

1.25USD cota limitei de bază x 8 000 unităţi de risc = 10 000USD prime

Cota de primă pentru o limită de asigurare de 1 mil.USD se calculează prin înmulţirea coteilimitei de bază de 1.25USD cu factorul creşterii limitelor, respectiv cu 2.66.

1.25USD X 2,66 = 3,325USD per 1 000 cifră de afaceri.

Primele corespunzătoare limitei de 1 milion sunt calculate după cum urmează:

3,325USD 8 000 26

cota de X unităţi de = 600USDprimă risc prime

pentru limita crescută

Probleme ridica te de factorii creşterii limitelor. Utilizarea uniformă a factorilor creşterii limitelor prezintă următoarele probleme:

• Factorii creşterii limitelor nu includ cheltuielile repartizate cu soluţionarea daunelor pestecota limitei de bază. Dacă reasigurarea acoperă şi cheltuielile repartizate, factorii limitelorcrescute trebuie modificate.

• Factorii creşterii limitelor sunt calculaţi, în general, pentru poliţe cu limite de asigurare de

42

până la 1 milion de USD / eveniment. Pentru poliţele cu limite de asigurate de peste 1milion, factorii creşterii limitelor sunt mai puţin corecţi.

• Factorii creşterii limitelor includ cheltuielile nerepartizate cu soluţionarea daune lor şi cumarjele de profit ale asigurătorilor. Reasigurătorii pot dori să modifice aceşti factori, pentrua reflecta cheltuielile cu despăgubirile şi profitul din activitatea de reas 1 gm;are.

• Informaţiile referitoare la revendicări, utilizate pentru a calcula factorii creşterii limitelor,pot să nu fie suficient de detaliate. Pentru asigurările de răspundere civilă cu perioadă deraportare deosebit de extinsă, factorii creşterii limitelor pot fi inadecvaţi.

• Informaţiile utilizate pentru calcularea factorilor de creştere a limitelor pot fi incomplete,deoarece unii asigurători nu raportează toate informaţiile necesare.

Factorii excedent de daună. Când un asigurat optează pentru limitarea mărimii daunelorluate în considerare la calcularea retrospectivă a primelor, asigurătorul se expune unor riscuri marifără a beneficia de o mărire a primelor. Pentru a compensa asumarea acestor riscuri, asigurătoriiutilizează factorii excedent de daună. Factorii excedent de daună ajustează cotele de primă învederea reflectării acelor daune ce depăşesc limita daunelor utilizată în cotaţia retrospectivă.

Una dintre diferenţele dintre factorii creşterii limitelor şi factorii excedent de daună estesegmentul din distribuţia mărimii daunelor ce este luat în considerare. Factorii creşterii limitelor potfi utilizaţi pentru a mări cota de primă pentru acele daune ce se încadrează între limita de bază şilimita daune lor. Factorii excedent de daună pot fi utilizaţi pentru a mări cota de primă pentrudaunele mai mari decât limita daunelor.

Diferenţe în stabilirea cotaţiei. Deşi există numeroase abordări comune în stabilirea preţuluiasigurării şi reasigurării, în anumite domenii, precum cele enumerate mai jos, apar diferenţe:

• asigurarea de răspundere civilă şi asigurarea de bunuri,• reasigurarea facultativă şi prin acord• reasigurarea proporţională şi excedent de daună

Asigurarea de răspundere civilă şi asigurarea de bunuri. În asigurarea de răspundere civilăşi în cea de bunuri, cotele de primă se stabilesc în mod diferit, datorită mărimii şi a incertitudiniiriscului de răspundere civilă, determinate de întârzierile în raportarea şi soluţionarea daunelor.

Diferenţe apar şi între asigurarea şi reasigurarea de răspundere civilă. Daunele dinreasigurarea de răspundere civilă sunt caracterizate printr-o frecvenţă mai redusă şi o mai mareseveritate decât daunele ce se încadrează în reţinerea asigurătorului. Datorită marilor întârzieri înraportarea daunelor de răspundere civilă, pot trece mai mulţi ani până ce reasigurătorii suntinformaţi de producerea acestora. Reasigurătorii îşi asumă un risc mai mare comparativ cuasigurătorii, deoarece rezultatele finale ale activităţii de despăgubire, corespunzătoare unei anumiteperioade de acoperire, sunt mult mai variabile în cazul reasigurătorului decât în cazul asigurătorului.

Reasigurarea facultativă şi prin acord. În general, reasigurătorii facultativi cunosc, înaintede autorizarea acoperirii, valoarea primelor solicitate asiguratului, cu toate că primele pot fimodificate în funcţie de costul reasigurării facultative. Cunoscând exact care este valoarea primelorşi a riscului, reasigurătorii facultativi pot determina costul reasigurării facultative.

În schimb, reasigurătorii prin acord stabilesc cotele de primă înfuncţie de valorile estimate ale încasărilor din prime şi ale unităţilor de risc şi în funcţie de

profilul limitelor. Aceste estimări pot să nu fie exacte.Deoarece reasigurarea facultativă acoperă riscurile în mod individual, stabilirea preţurilor în

reasigurarea facultativă este identică cu cea a din asigurare. Reasigurarea prin acord acoperă unîntreg portofoliu de asigurări şi, de aceea, cotaţia reasigurării prin acord diferă de cea a asigurării.

Reasigurarea proporţională şi excedent de daună. Când reasigurarea este întocmită subformă proporţională, primele şi daunele aferente fiecărei poliţe reasigurate sunt împărţite într-un

43

procent predeterminat, între asigurător şi reasigurător Prin urmare, valoarea primelor de reasiguraredepinde de metodele de cotaţie ale asigurătorului. Dacă primele, de asigurare sunt inadecvate,atunci şi primele de reasigurare vor fi necorespunzătoare.

4.2 Comisioane specifice reasigurării

În tranzacţiile de reasigurare există două tipuri de comisioane. Intermediarii pot obţine uncomision sub forma comisionului de brokeraj. Asigurătorii pot primi comisioane sub formacomisioanelor de reasigurare. În figura următoare sunt ilustrate cele două tipuri de comisioane.

I-------------►

ASIGURATOR

[

Prime minus comision de brokeraj

Despagubiri Comision de reasigurare

Comisioanele caracteristice tranzacţiei de reasigurare

Comisionul de brokeraj reprezintă o compensare a serviciilor pe care le furnizeazăintermediarul de reasigurare. Procentul comisionului de brokeraj variază în funcţie de tipul dereasigurare şi de volumul primelor.

Comisionul de reasigurare reprezintă suma pe care o plăteşte reasigurătorul asigurătorului pentru acoperirea parţială sau integrală a cheltuielilor de vânzare şi a cheltuielilor generale de administrare.Acest comision poate include şi participarea la profit. Comisioanele de reasigurare pot lua următoarele forme:

• Comision de reasigurare fix• Comision de participare la profit• Comision de reasigurare variabil

Comision de reasigurare fix. Comisionul de reasigurare sub formă fixă reprezintă un procentprestabilit din primele de reasigurare, fără nici o .

ajustare în funcţie de experienţa de daună a asigurătorului. Comisionul fix este indicat pentruasigurătorii nou înfiinţaţi sau pentru cei care se lansează Într-un nou domeniu de asigurări, maipuţin familiar. Experienţa de daună favorabilă din primul an se poate datora norocului şi nucompetenţei în subscriere şi în cotaţie. S-ar putea ca reasigurătorul să nu dorească să plăteascăasigurătorului o parte din profit - reasigurătorul putând utiliza profitul pentru compensarea uneieventuale experienţe de daună negative în viitor.

De asemenea, comisionul fix poate fi utilizat în contractele proporţionale ce implică un riscde catastrofă ridicat, care poate expune contractul unui număr neobişnuit de mare de daune.

Pregătindu-se pentru această posibilitate, reasigurătorul îşi poate păstra profitul, pentru a acoperidaunele catastrofale în momentul producerii lor. În această situaţie, reasigurătorul nu va dori să

împartă profitul cu asigurătorul, menţinându-l ca rezervă pentru experienţa de daună negativă din44

Despagubiri

Comision de reasigurare

Prime

anii următori.

Comision de participare la profit. Reasigurătorii pot oferi asigurătorilor o recompensăpentru asigurările profitabile cedate, prin acordarea unui comision de participare la profit,suplimentar comisionului fix. Comisionul de participare la profit se calculează pe baza excedentuluide profit obţinut din contract, după scăderea marjei minime de profit ce revine reasigurătorului (vezifigura 5.4). Profitul excedentar reprezintă valoarea profitului pe care reasigurătorul doreşte să îlîmpartă cu asigurătorul.

Formula de calcul a comisionului de participare la profit:

Pentru a determina marja de profit, trebuie să fie scăzute din valoarea primelor toate celelateelemente de calculaţie. După obţinerea valorii profitului, acesta poate fi împărţit între asigurător şireasigurător.

Formula comisionului de participare la profit (Cpp) este următoarea:

C = Pa - Crf - Dpr — C r — M pr ■ Ppp

unde:Pa = valoarea primelor de reasigurare;Crf = comisionul de reasigurare fix;Dpr = despăgubirile şi cheltuielile cu soluţionarea daunelor suportate de reasigurător;Cr = celelalte cheltuieli ale reasigurătoruiui;Mpr = marja minimă de profit dorită de reasigurător;Pa = valoarea primelor de reasigurare;Ppp = procentul de participare la profit.

în reasigurarea proporţională, primele de reasigurare se determină conform prevederilorcontractului de reasigurare. Comisionul de reasigurare sub formă fixă a fost discutat în secţiuneaanterioară. Următoarea secţiune se referă la celelalte elemente din formula de calcul a comisionuluide participare la profit.

Cheltuielile reasigurătorului cu daunele şi soluţionarea daunelor. În reasigurareaproporţională, daunele şi cheltuielile cu soluţionarea daune lor se calculează pe baza procentului derepartizare convenit de asigurător şi reasigurător. De exemplu, reasigurătorul unui contractproporţional poate accepta să primească 80% din primele asigurătorului şi să plătească 80% dindespăgubiri le şi cheltuielile cu daunele suportate de asigurător. Dacă asigurătorul suportădespăgubiri şi cheltuieli repartizate în valoare de 2 milioane USD, reasigurătorul va plăti 1,6milioane USD.

Celelalte cheltuieli ale reasigurătorului. Celelalte cheltuieli ale reasigurătorului cuprind:cheltuielile de administrare generale, comisionul de brokeraj plătit intermediarului şi provizioanelepentru venitul anticipat din investiţii. Aceste elemente sunt exprimate sub formă de procent dinprimele de reasigurare.

Cheltuielile de administrare generale au fost prezentate mai înainte în acest capitol, însecţiunea referitoare la componentele cotei de primă. în SUA, costurile operaţionale variază între3% şi 10% din valoarea primelor subscrise. Aceste cheltuieli variază în funcţie de mărimea,diversitatea activităţii societăţii şi de eficienţa managerială. Reasigurătorii eficienţi au un avantajconcurenţial, deoarece costurile operaţionale mici determină reducerea primelor de reasigurare.

Comisionul de brokeraj plătit intermediarilor de reasigurare variază între 1%, în cazulcontractelor proporţionate prin acord, şi 10%, pentru reasigurarea excedent de daună facultativă.

45

Un. volum de prime ridicat determină, în general, reducerea procentului comisionului de brokeraj.Provizioanele pentru venitul din investiţii anticipat se determină în funcţie de fluxul de

numerar estimat, generat de contractul de reasigurare prin acord. Fluxul de numerar previzionat dereasigurător este egal cu încasările de prime mai puţin comisionul de reasigurare, comisionul debrokeraj, despăgubirile şi cheltuielile repartizate cu soluţionarea daunelor. Momentul intrării şiieşirii numerarului este foarte important. Se poate întâmpla ca reasigurătorul să nu încaseze primeledecât după 60 sau 90 de zile de la data raportării lor. Despăgubirile pot fi mici la început, pentru caapoi să crească. După stabilirea fluxului de numerar, se va stabili rentabilitatea investiţiei. Îngeneral, rentabilitatea investiţiei reprezintă rentabilitatea medie a active lor investite alereasigurătorului. Venitul anticipat din investiţii este exprimat ca procent din primele de reasigurare.Compensaţia pentru venitul de investiţii se reflectă în marja de profit şi nu separat.

Marja minimă de profit dorită de reasigurător. Din încasările de prime se scade şi marjaminimă de profit. Profitul a fost discutat anterior în secţiunea referitoare la componentele cotei deprimă. Marja minimă de profit este necesară reasigurătorului pentru ca acesta să obţină un nivel derentabilitate competitiv al capitalului. Marja minimă. de profit se determină în funcţie de sumele pecare reasigurătorul ar putea să le câştige din investiţiile cu risc redus, de valoarea riscului implicatde reasigurare şi de raportul prime / (capital plus rezerve), dorit de reasigurător.

Procentul de participare la profit. După achitarea comisionului de reasigurare cătreasigurător, din încasările de prime se scad valoarea daunelor şi a cheltuielilor cu soluţionarea daunelor, celelalte cheltuieli ale reasigurătorului şi marja minimă de profit. Rezultatul se înmulţeşte cuprocentul de participare la profit. Procentul de participare la profit variază în general între 15% şi50%, procentul cel mai des întâlnit fiind de 25%.

Acest procent poate lua valori reduse în următoarele situaţii:• reasigurătorul consideră că profitul obţinut din contract reprezintă în mică măsură

contribuţia asigurătorului;• contractul nu este echilibrat;• contractul este expus riscului de catastrofă;• oferta de reasigurare pentru aceste categorii de asigurări este redusă şi reasigurătorul poate

stabili propriile condiţii de reasigurare

În lipsa circumstanţelor de mai înainte, procentul de participare la profit poate fi ridicat. Îngeneral, procentele de participare la profit ridicate sunt asociate unui volum ridicat de prime dereasigurare.

Exemplu de aplicare a comisionului de participare la profit:Un asigurător subscrie un volum de prime de 3 000 000USD din asigurări de bunuri.

Asigurătorul cedează reasigurătorului 80% din prime, despăgubiri şi cheltuieli repartizate cusoluţionarea daunelor, conform contractului de reasigurare proporţional.

Comisionul de reasigurare reprezintă 30% din valoarea primelor, iar daunele şi cheltuielilecu soluţionarea daunelor ating valoarea de 1 500 000USD.

Deoarece contractul este echilibrat, reasigurătorul oferă un comision de participare la profitde 25%. Costurile reasigurării deţin următoarele procente din valoarea primelor de reasigurare:

Cheltuieli generale 4,5%Comisioane de brokeraj 1,0%Provizioane pentru venitul din investiţii (3,5%)

Marja de profit minim şi cheltuieli neprevăzute 5,0%Total cheltuieli ale reasigurătorului 7,0%

Reasigurătorul calculează comisionul de participare la profit în următorul mod:

46

Primele de reasigurare :3 000 000USD X 80% = 2 400 000USD

Total cheltuieli ale reasigurătorului ( 7% ):(2400 000USD X 7%) = (168 000USD)

Comision de reasigurare (30%) :(2400000 X 30%) = (720 000USD)

Daune şi cheltuieli repartizate cu soluţionarea daunelor :

(1 500 000USD X 80USD) = (1 200 000USD)Valoarea profitului de repartizat

Comision de participare la profit (25%) :312 000USD X 25% =

78 000USD

Comision variabil. Comisionul variabil este specific unuiaranjament de participare la profit în care comisionul este corelat cu ratadaunei, pentru o perioadă de timp specificată. Când rata daunei creşte,comisionul descreşte până la o anumită limită minimă. Când rata dauneidescreşte, comisionul se măreşte, până la o limită maximă. Acest tip decomision este utilizat în cazul următoarelor tipuri de contracte dereasigurare prin acord:

• contracte ce acoperă poliţe cu limite de asigurare mici, precum poliţele auto pentru persoanele fizice sau poliţele de asigurare ale agricultorilor

• contracte ce acoperă poliţe care impun constituirea unor rezerve reduse pentru daunele produse dar neraportate, precum poliţele de asigurare de bunuri

• contracte cu un volum ridicat de prime de reasigurare• contracte stabile, cu rezultate predictibile

Comisioanele variabile sunt simplu de aplicat. La începutulcontractului se plăteşte un comision provizoriu. Pentru fiecare reducere aratei daunei aferentă perioadei specificate, procentul comisionului semăreşte, fără însă a depăşi procentul maxim. În schimb, dacă rata dauneidepăşeşte un anumit nivel, procentul comisionului se reduce, fără însă săscadă sub o anumită valoare minimă. Dacă contractul acoperă riscul decatastrofă, ajustările se vor face astfel încât pierderile extraordinaresuportate într-un anumit an să compenseze parţial profitul din alţi ani.

Elementele ce se iau în calcul la stabilirea comisionul variabil suntcheltuielile generale ale reasigurătorului, limita minimă şi limita maximăa comisionului şi perioada de calcul. Cheltuielile generale alereasigurătorului sunt similare cu cele utilizate la calcularea comisionuluide participare la profit.

Exemplu de aplicare a comisionului variabil:

Clauza comisionului variabil conţine următoarele prevederi:• Dacă rata daunei este de 65%, sau mai mult, comisionul va fi de 25%.• Dacă rata da unei este cuprinsă între 35% şi 65%, procentul

comisionului se va mări cu o treime din diferenţa dintre 65% şi rata daunei.;

312 000USD

• Dacă rata daunei este mai mică decât 35%, atunci comisionul va fide 35%.

Dacă rata daunei asigurătorului este de 50% , comisionul variabilse va calcula după cum urmează:

65% - 50% = 15% 15% : 3 = 5% 25% + 5% = 30%

47

Într-o clauză contractuală separată se poate stabili ca procentele ratei daunei, care depăşesc65%, să fie scăzute din profitul anilor viitori. Procentele mai mici de 35% pot fi raportate pentrudaunele din anii viitori.

35%Maximum

25%

Minimum

Raportare 35% 50% 60% Deducere

Comisionul variabil

Comisioanele variabile sunt mai frecvent utilizate în contratele cotă parte decât încontractele excedent de sumă asigurată, datorită faptului că o daună mare într-un contract excedentde sumă poate afecta istoricul daunelor pentru mai mulţi ani. Dacă se scad anumite procente dinprofiturile viitoare, avantajele comisionului variabil se anulează. Din acelaşi motiv, în reasigurareacontra catastrofei nu se utilizează comisioane variabile. În figura de mai sus se ilustrează aplicareacomisionului variabil.

4.3 Aspecte ale stabilirii preţurilor în reasigurare

La stabilirea cotei de primă, reasigurătorii trebuie să analizeze caracteristicile asigurătorului, condiţiile de reasigurare şi tipul de reasigurare.

Caracteristicile asigurătorului. Caracteristicile relevante pentru reasigurător sunt următoarele:

• Competenţa în activitatea de subscriere• Corectitudinea cotelor de primă• Puterea financiară

Condiţiile de reasigurare care influenţează cotaţia sunt cele referitoare la limitele deacoperire şi la reţinere. Reasigurările facultative, proporţionale şi excedent de daună aucaracteristici proprii în ceea ce priveşte cotaţia.

Competenta în activitatea de subscriere. În reasigurare, cel mai indicat client esteasigurătorul cu rezultatele stabile, ţinute permanent sub control, care nu a suportat dauneneobişnuite. Avantajele unei subscrieri corecte se reflectă în rezultatele reasigurării.

Competenţa în activitatea de subscriere are o deosebită importanţă în reasigurarea prin acord,datorită faptului că reasigurătorul contribuie la întregul portofoliu de asigurări prevăzut în contract.Totuşi, competenţa în activitate a de subscriere este importantă şi în reasigurarea facultativă. Deşireasigurătorii studiază riscurile facultative cu deosebită atenţie, asigurătorii sunt cei care furnizeazăcea mai mare parte a informaţiilor. Reasigurătorul este avantajat dacă asigurătorul a analizat corect

48

toate informaţiile necesare, înainte de a le transmite reasigurătorului.

Corectitudinea cotelor de primă. Analizarea cote lor de primă practicate de asigurător esteimportantă din mai multe motive. Dacă cote le de primă sunt insuficiente, reasigurătorul trebuie să-şi pună problema situaţiei financiare a asigurătorului. Cotele de primă insuficiente pot indica oselecţie incorectă a riscului. Dacă istoricul cotelor de primă ilustrează perioade caracterizate princote de primă insuficiente, urmate de creşteri bruşte ale cotelor de primă, acest lucru se poate datoraunui management inadecvat sau insuficienţei informaţilor necesare pentru elaborarea cotelor deprimă. În reasigurarea proporţională, corectitudinea cote lor de primă are o importanţă deosebită.Deoarece primele şi daunele sunt distribuite proporţional, rezultatele financiare ale asigurătorului şireasigurătorului urmează aceeaşi evoluţie. Prin urmare, dacă cotele de primă ale asigurătorului suntprea mici, tranzacţia va fi neprofitabilă atât pentru asigurător, cât şi pentru reasigurător. În cazulreasigurării excedent de daună, cota primei de reasigurare se va aplica primelor subiect. Dacăprimele subiect vor fi incorect stabilite, ca urmare a unor cote de primă de asigurare inadecvate, şiprimele de reasigurare vor fi incorecte.

Valoarea cotelor de primă trebuie analizată în corelaţie cu rata cheltuielilor asigurătorului.Deoarece diferi ţii asigurători au rate de cheltuieli diferite, o cotă de primă in suficientă pentru unanumit asigurător poate fi suficientă sau chiar excedentară pentru un alt asigurător.

Caracterul pieţei influenţează de asemenea nivelul cotelor de primă. Pe piaţacumpărătorului, concurenţa este puternică, asigurarea este uşor de obţinut, iar asigurătorii suntnevoiţi să reducă cote le de primă pentru a atrage cumpărători. Pe piaţa vânzătorului concurenţa esteredusă, asigurarea este greu de obţinut, iar cotele de primă sunt ridicate. Reasigurătorii trebuie săanalizeze condiţiile de piaţă atunci când stabilesc corectitudinea cote lor de primă ale asigurătorului.Dacă piaţa are caracteristicile pieţei cumpărătorului, asigurătorul poate avea cote de primă mai micidecât cele adecvate.

Puterea financiară. Dacă asigurătorul devine insolvabil, s-ar putea întâmpla careasigurătorul să nu poată colecta primele datorate sau să fie solicitat să plătească daune ce altfel arfi fost reţinute de asigurător. Deşi majoritatea contractelor conţin clauze ce previn astfel de situaţii,uneori sentinţele judecătoreşti pot fi nefavorabile reasigurătorului.

Reţinerea şi limitele de reasigurare. Limita acordului de reasigurare reprezintă răspundereamaximă acceptată de reasigurător conform contractului. Cotaţia în reasigurare trebuie să ţină seamade limitele prevăzute în contract. De exemplu, reasigurarea excedent de daună cu o limită de500000 USD excedent peste 500000 USD costă mai mult decât reasigurarea cu o limită de 200000USD excedent peste 500000 USD.

Reţinerea reprezintă valoarea riscului pe care asigurătorul o păstrează pe răspunderea sa.Reasigurătorul poate mări reţinerea, pentru a face contractul acceptabil sau pentru a reduce costulde reasigurare al asigurătorului.

Cotaţia în reasigurarea facultativă. Stabilirea preţului în reasigurarea facultativă esteasemănătoare cu cea din asigurare. În ambele cazuri sub scriitorul analizează fiecare risc în parte.Deoarece asigurătorul nu este obligat să cedeze riscul, există riscul selecţiei adverse.

Selecţia adversă are loc în situaţiile în care persoanele cu probabilitate de daună peste mediedeţin o pondere mai mare în totalul asigurărilor decât deţin persoanele cu probabilitate de daunămedie sau sub medie. Dacă asigurătorul reţine pe răspunderea sa asigurările persoanelor cuprobabilitate de daună redusă şi cedează în reasigurare numai asigurările persoanelor cuprobabilitate de daună ridicată, se produce selecţia adversă. Datorită selecţiei adverse şi caracteruluifoarte riscant al reasigurării facultative, reasigurătorii măresc cotele de primă pentru a acoperiprobabilitatea asumării unui risc mai mare decât cel normal.

Majoritatea reasigurărilor facultative sunt reasigurări excedent de daună. Pentru calculareacotei de primă pe baza experienţei, cota de primă a asigurătorului se înmulţeşte cu un factor de

49

cotare a excedentului. Totuşi, deoarece un singur asigurat nu are suficientă experienţă de daunăpentru a se putea stabili o cotaţie credibilă pe baza experienţei, metoda cea mai des utilizată estecotaţia riscului.

Cotaţia în reasigurarea proporţională prin acord. În reasigurarea proporţională, primele dereasigurare reprezintă un procent din primele asigurătorului. Pe lângă aceasta, reasigurătorii plătescun comision asigurătorului. Acest comision este esenţial în cotaţia reasigurării proporţionale,deoarece preţul final al reasigurării proporţionale este egal cu primele cedate minus valoareacomisionului.

Valoarea comisionului de reasigurare este negociabilă. De exemplu, dacă portofoliulreasigurat a fost deosebit de profitabil în trecut, asigurătorul nu va dori probabil să cedeze acestprofit reasigurătorului. Astfel, asigurătorul va negocia un comision de reasigurare mai mare decâtcheltuielile cu vânzarea poliţelor

Prin această metodă el va putea păstra o parte din profitul adus deportofoliul reasigurat. Forţele ce acţionează pe piaţa de reasigurare pot influenţa mărimea

comisionului de reasigurare. De exemplu, dacă piaţa de reasigurarea este o piaţă a vânzătorului,comisionul tinde să fie mai mic decât cel de pe piaţa cumpărătorului.

Cotaţia reasigurării excedent de daună prin acord. În reasigurarea excedent de daună seutilizează atât cotaţia riscului cât şi cotaţia experienţei. Nivelurile de lucru din reasigurare(respectiv, niveluri în care probabilitatea de daună este ridicată) sunt deseori cotate retrospectiv.Cotaţia în reasigurarea de bunuri şi de răspundere civilă diferă datorită faptului că estimăriledaunelor de răspundere civilă sunt mult mai puţin precise decât cele ale daunelor la bunuri.

Alţi factori ce trebuie să se ia în considerare la stabilirea preţului reasigurării excedent de daună sunt următorii:

• frecvenţa redusă şi severitatea ridicată a daune lor;• insuficienţa datelor statistice necesare pentru stabilirea unor cote de primă orientative;• perioade lungi de raportare a daune lor şi întârzieri în soluţionarea daunelor de răspundere

civilă;• imprevizibilitatea interpretării legale;• venitul din investiţii.

Reasigurarea de bunuri excedent de daună. La stabilirea preţului reasigurării de bunuriexcedent de daună, reasigurătorii analizează profilul limitelor şi distribuţia geografică a daunelor,aşa cum s-a arătat într-un capitol anterior. Tehnicile de stabilire a preţurilor în reasigurare excedentde daună diferă în funcţie de tipul contractului: per risc sau împotriva catastrofei.

1. Reasigurarea bunurilor excedent de daună per risc. Cotaţia riscului ia în calculprobabilitatea de risc corespunzătoare nivelului de reasigurare şi valoarea primelor încasate deasigurător. Dacă reasigurătorii aplică numai cotaţia riscului, atunci tuturor asigurătorilor cu profil allimitelor similar li se va percepe aceeaşi cotă de primă, indiferent de calitatea activităţii desubscriere. Asigurătorul caracterizat printr-o deosebită competenţă în subscriere nu va firecompensat pentru reducerea numărului de daune corespunzătoare portofoliului său. Cotaţiariscului este atrăgătoare numai pentru asigurătorii cu o competenţă medie sau sub medie înactivitatea de subscriere.

Cotaţia experienţei reflectă experienţa de daună, calitatea subscrierii şi modificările înselecţia riscului. Astfel, dacă reasigurătorul utilizează numai cotaţia experienţei, asigurătorul caredin întâmplare a subscris numai riscuri bune va fi recompensat în acelaşi mod ca şi asigurătorul cucompetenţă deosebită în subscriere. Pentru a evita dificultăţile ridicate de cotaţia riscului sau aexperienţei, reasigurătorii combină cele două metode. Ponderea pe care o deţine fiecare metodă înstabilirea cotei de primă finale depinde de nivelul de reasigurare, de limita de acoperire şi denumărul daunelor care depăşesc reţinerea în perioada analizată.

Cotaţia evaluată este utilizată în situaţia în care nu există informaţii statistice suficiente

50

pentru a determina cotele de primă. Primele finale vor fi determinate pe baza experienţei şi analizeireasigurătorului.

2. Reasigurarea bunurilor împotriva catastrofei. Preţul stabilit de reasigurător pentruacoperirea bunurilor contra catastrofei este independent de cotele de primă ale asigurătorului.Totuşi, ca în orice reasigurare excedent de daună, cotele de primă ale reasigurătorului se vor înmulţicu primele subiect ale asigurătorului. Dacă primele subiect sunt incorecte, primele de reasigurarevor fi de asemenea incorecte, cu excepţia cazului în care cota de primă este ajustată pentru a corectaprimele subiect. Conform definiţiei, riscul de catastrofă nu este determinat de o singură poliţă, cirezultă din cum ului de daune corespunzătoare mai multor poliţe, în urma unui singur eveniment.Astfel, reasigurătorul stabileşte primele pe baza analizei efectului unei daune catastrofale asupraîntregului portofoliu reasigurat. Reasigurătorul utilizează atât cotaţia experienţei cât şi cotaţiariscului.

• Cotaţia riscului. În reasigurarea bunurilor contra catastrofei, indiferent de nivelul dereasigurare, procedura de stabilire a preţului începe întotdeauna cu aplicarea cotaţiei riscului.Riscurile de furtună sau de cutremur sunt deosebit de importante în cotaţia riscurilor. Risculde furtună poate fi analizat prin utilizarea unor modele informatice, elaborate pentru apreviziona daunele în funcţie de informaţiile disponibile. În capitolele următoare se vorprezenta aceste modele.

• Cotaţia experienţei. Cotaţia experienţei este utilizată în general pentru primul nivel dereasigurare şi numai dacă acest nivel a înregistrat daune pe o perioadă mai mare de timp (5până la 10 ani). Nivelurile superioare, pentru cazurile de catastrofă, nu sunt supuse cotaţieiexperienţei, deoarece experienţa de daună este irelevantă pentru stabilirea unor cote deprimă adecvate. Pentru a analiza experienţa de daună este necesar un istoric al daunelor decel puţin 10 ani. Valoarea daune lor va fi ajustată corespunzător creşterii cheltuielilor deconstrucţie şi conform numărului de unităţi asigurate expuse unui eveniment (densităţii).Indicele densităţii ajustează valoarea daunelor în funcţie de numărul de asiguraţi. Deexemplu, dacă în anul 1990 o catastrofă a provocat daune unui număr de 350 de poliţe deasigurare, iar asigurătorul are în prezent de două ori mai multe unităţi asigurate în aceiaşizonă, atunci numărul unităţilor implicate în cazul unui eveniment similar va fi de două orimai mare.

De menţionat că nu există o metodă unică pentru stabilirea preţului în reasigurarea deaccidente excedent de daună. Reasigurătorii cu experienţă utilizează simultan mai multe metode.

În general, la stabilirea preţului se utilizează atât cotaţia riscului cât şi cotaţia experienţei. Înreasigurarea de accidente excedent de daună, cotaţia riscului este identică cu cota de primă tarifarăpracticată de asigurător. Primele de reasigurare se calculează prin înmulţirea cotei de primă stabilităpe baza informaţiilor oferite de cotaţia riscului, precum factorii limitei crescute şi factoriiexcedentului, cu valoarea primelor subiect. Reasigurătorul poate modifica cota primei dereasigurare pentru a reflecta mai bine o anumită expunere. Cotaţia experienţei în reasigurarea deaccidente excedent de daună este similară cotaţiei experienţei practicate de asigurător. Primele sestabilesc pe baza experienţei de daună a asigurătorului.

Pentru cazurile deosebit de complexe şi riscante, reasigurătorii pot colabora cu specialişti încalcul actuarial, beneficiind astfel de consultanţă tehnică şi experienţă în domeniu. Deoarecereasigurările de accidente excedent de daună generează daune pe termen lung, subscriitorii trebuiesă fie prevăzători atunci când încheie un aranjament de reasigurare cu un nou asigurător.

51

5. RISCURI ACOPERITE PRIN REASIGURARE

Daunele despăgubite prin acordurile de reasigurare sunt acoperite iniţial de poliţele deasigurare emise de societăţile de asigurări. Astfel, este necesar ca reasigurătorii profesionali să ştiecare este acoperirea oferită de poliţele de asigurare.

Reasigurătorii profesionali trebuie să acorde o mai mare atenţie în special acelor aspecte alepoliţelor de asigurare care pot influenţa volumul despăgubirilor plătite. Astfel, trebuie să analizezecaracteristicile acoperirii oferite de poliţele de asigurare, precum şi alţi factori, cum ar ficoncentrarea geografică a riscurilor subscrise de asigurător.

Tipul acordului de reasigurare afectează, de asemenea, numărul şi volumul daunelordespăgubite de către reasigurător. Un reasigurător proporţional trebuie să acopere o parte din fiecaredaună, despăgubită de poliţa de asigurare. Un reasigurător excedent de daună este interesat doar dedaunele care depăşesc reţinerea stabilită prin acordul de reasigurare excedent de daună.

În acest capitol se analizează expuneri le la daună în cazul asigurărilor de bunuri şi derăspundere civilă, se prezintă caracteristicile acoperiri lor pentru câteva tipuri de poliţe de asigurareuzuale şi se explică semnificaţia acestor caracteristici pentru reasigurători.

5.1 Expunerile la daună

În contextul de faţă, dauna este definită ca fiind reducerea neaşteptată a valorii în urmaproducerii unui eveniment. Se înregistrează pierderi în următoarele situaţii:• bunurile sunt distruse, avariate, pierdute sau furate (daune specifice bunurilor);• părţile prejudiciate solicită despăgubiri pentru a compensa pierderile înregistrate ca urmare aîncălcării de către asigurat a prevederilor legale sau a clauzelor contractuale (daune specificerăspunderii civile).

Expunerile la daună sunt situaţii în care este posibilă producerea unor daune (de exemplu,deţinerea unei case poate presupune diverse riscuri). Incertitudinea unei daune determină atâtnecesitatea asigurării, cât şi a reasigurării.

Expunerile la daună în cazul asigurării bunurilor. Daunele specifice bunurilor aparatunci când acestea sunt distruse, avariate, furate, pierdute sau când înregistrează o reducere devaloare. Termenul de „risc” reprezintă cauza unei daune, avarieri sau distrugeri, cum ar fi incendiulsau explozia.

Expunerile la daună în cazul bunurilor sunt cel mai bine descrise de elementele esenţiale aleacestora, şi anume:• bunurile expuse daunelor• riscurile care pot cauza daune bunurilor• consecinţele financiare care pot rezulta în urma daune lor aduse bunurilor.

De exemplu, o locuinţă poate înregistra o scădere a valorii dacă este distrusă de riscul deincendiu. Astfel, proprietarul suportă o consecinţă financiară, şi anume reducerea valorii bunurilorsale.

Bunurile expuse daunelor. Bunurile se referă la orice produs care poate fi evaluat (care arevaloare). În asigurări, bunurile se împart în : bunuri imobile şi bunuri mobile. În general,proprietatea imobilă este aceea care nu poate fi mutată, cum ar fi terenurile şi construcţiile. Alteexemple ar putea fi podurile, tunelurile, digurile şi antenele de radio şi de televiziune.

Spre deosebire de bunurile imobile, bunurile mobile pot fi uşor mutate. Câteva exemple ar

52

putea fi: conţinutul unei case, un automobil, o colecţie de artă. În plus, se pot menţiona ca bunurimobile aparţinând persoanelor juridice: echipamentul şi utilajele, produsele fini te, mobilierul,hârtiile şi documentele de valoare.

Riscurile care pot cauza daune bunurilor. Tipologia riscurilor la care este expusăproprietatea imobilă şi cea mobilă diferă considerabil în funcţie de momentul, locul şicircumstanţele producerii daunei. Riscurile pot fi împărţite în două categorii: riscuri naturale şiriscuri generate de om (sociale).

Proprietatea imobilă este supusă riscurilor naturale cum ar fi incendiul, trăznetul, furtuna,inundaţia, cutremurul, acţiunea vulcanică şi îngheţul. Există zone predispuse unor riscuri specifice.Dacă o zonă geografică este expusă uraganelor, ce pot avaria bunurile imobile aflate pe acestteritoriu, atunci şi bunurile mobile vor fi expuse aceluiaşi risc natural.

Atât bunurile imobile cât şi bunurile mobile sunt expuse riscurilor sociale, cum ar firevoltele, vandalismul, accidentele aviatice, explozia nucleară şi poluarea. De asemenea, riscurilegenerate de om includ şi o categorie de infracţiuni, cum ar fi: furtul, falsul, însuşirea ilegală, jaful,tâlhăria.

Bunurile mobile sunt supuse atât riscurilor sociale cât şi riscurilor naturale, în funcţie delocalizarea acestora. Astfel, acestea pot fi expuse atât furtunilor şi trăznetelor, cât şi vandalismului şirevoltelor sociale.

Reasigurarea împotriva catastrofei acoperă asigurătorul care înregistrează numeroase dauneîn urma aceluiaşi eveniment. Catastrofele pot fi generate de riscuri naturale, cum sunt inundaţiile,cutremurele şi erupţiile vu1canice, cât şi de riscuri generate de om, cum ar fi accidentele aviatice şirevoltele sociale.

Consecinţele financiare ale daunelor asupra bunurilor. O importantă consecinţă financiarăa daune lor ce afectează atât bunurile imobile, cât şi pe cele mobile o reprezintă reducerea valoriibunurilor supuse riscului. Aceasta este denumită daună directă. Consecinţele financiaresuplimentare care pot apărea în urma distrugerii unui bun sunt denumite daune indirecte. O daunăindirectă provin din imposibilitatea utilizării bunului, având ca rezultat scăderea venitului saucreşterea cheltuielilor.

Fiecare bun are o valoare, iar avarierea, distrugerea sau imposibilitatea folosirii bunului caurmare a producerii unui risc dă naştere unei pierderi economice. De exemplu, o locuinţă care a fostdistrusă de incendiu suferă o daună directă ca urmare a avarierii acesteia. Dauna indirectă,reprezentată de cheltuielile de existenţă suplimentare, temporare, rezultă din incapacitatea de afolosi locuinţa. La fel, proprietarul unui automobil avariat într-un accident înregistrează o reducere avalorii automobilului şi totodată suportă cheltuieli suplimentare cu închirierea unui alt automobil.

Daunele indirecte pot fi caracterizate prin reducerea venitului, creşterea cheltuielilor, sauprin ambele. Caracterul acestora depinde de natura bunului afectat. Numeroase societăţi ale cărorsedii au fost distruse pot continua să funcţioneze în altă clădire. Totuşi, acest lucru implică cheltuielisuplimentare. De exemplu, un magazin închiriază temporar anumite spaţii pentru a-şi desfăşuraactivitate a, până când sediul său va fi renovat. Pe lângă cheltuielile de închiriere, venitul obţinut dinsocietatea respectivă poate să se reducă, deoarece clienţii săi obişnuiţi vor cumpăra din altă parte,până când va fi renovat sediul iniţial. Unele întreprinderi care folosesc maşini şi utilaje specializate,dificil de înlocuit, nu pot să-şi continue activitatea în spaţiile închiriate. Stocul de marfă necesarproducătorilor poate fi dificil de reconstituit, mai ales dacă este necesar şi un proces de pregătire aacestuia. În cazul în care le sunt avariate sau distruse bunurile mobile sau imobile, multeîntreprinderi nu au altă alternativă decât reducerea activităţii, şi respectiva venitului.

O daună directă poate fi mult mai mică decât daunele indirecte generate. De exemplu, odaună relativ mică care afectează o piesă importantă a unei maşini sau a unui echipament, şi careeste greu de înlocuit, poate genera o reducere a venitului mai mare decât valoarea piesei.

Evaluarea bunurilor. Bunurile au mai multe valori, ele diferă în funcţie de scopul evaluării.De exemplu, un singur bun poate avea cel puţin trei valori diferite:

53

(1) valoarea contabilă;(2) valoarea evaluată de instituţia de credit la acordarea împrumutului;(3) valoarea care stă la baza despăgubirii pentru o daună directă, în cazul unei poliţe de

asigurări de bunuri.Poliţele de asigurare pentru bunuri au o clauză care se referă la valoarea asigurată a bunului,

care este folosită ca bază pentru soluţionarea revendicărilor. Unele poliţe folosesc noţiune a de„valoare rămasă „, ca fiind costul de înlocuire minus uzura, iar alte poliţe utilizează termenul de„cost de înlocuire”, fără a se lua în calcul uzura. Pot fi utilizate şi tehnici de evaluare maisofisticate, cum ar fi „costul reconstituirii”, folosit pentru a evalua clădirile istorice care nu pot firenovate folosind aceleaşi materiale.

Expunerile la daună ale bunurilor mobile. Pentru majoritatea oamenilor, achiziţia uneilocuinţe reprezintă cea mai importantă investiţie. Rareori o persoană poate acoperi consecinţelefinanciare ale pierderii casei şi distrugerii conţinutului acesteia, fără a întâmpina dificultăţi. Costulînchirierii unei locuinţe noi reprezintă o sarcină financiară suplimentară pentru cei care nu mai potlocui în propria casă. De asemenea, pentru chiriaşi, mobila şi celelalte bunuri din casă reprezintăimportante expuneri la daună. Tot astfel, automobilul reprezintă o altă expunere la daună pentrumajoritatea oamenilor. În plus, dacă vom lua în calcul sumele substanţiale investite în obiecte deartă, instrumente muzicale, bijuterii, nave şi aparate de zbor personale etc., daunele potenţialegenerate de aceste expuneri pot fi substanţiale.

Societăţile de asigurări distribuie riscul implicat de bunurile mobile între mai mulţiasigurători. Ei se protejează împotriva acumulării daune lor generate de un singur eveniment, cumar fi cutremurul, prin intermediul reasigurării de tip catastrofă.

Expunerile la daună ale bunurilor aparţinând persoanelor juridice. Majoritatea bunurilorimobile şi mobile utilizate în activitatea societăţii asigurate prezintă expuneri la daună substanţiale.

Consecinţele financiare potenţiale ale daunelor aduse bunurilor depind de tipul şi delocalizarea bunurilor asigurate. Astfel, în cazul în care o societate îşi derulează activitatea simultanîn mai multe zone geografice, gradul de interdependenţă al operaţiunilor desfăşurate în locuridiferite influenţează mărimea potenţială a daunei indirecte, chiar dacă dauna directă se produce doarla unul dintre sedii. De exemplu, să presupunem că o unitate furnizează materiile prime, iar altaprelucrează aceste materiale. Dacă unitate a prelucrătoare este incendiată, unitatea furnizoare nu vareuşi, probabil, să livreze materiile prime în altă parte, ceea ce va transforma acea daună directăpentru unitatea prelucrătoare într-o daună indirectă pentru unitate a furnizoare. În schimb,distrugerea totală a unui magazin sau a câtorva magazine dintr-un mare lanţ de magazine dedesfacere va avea probabil un efect financiar re strâns asupra lanţului comercial în ansamblu. Înacest caz, interdependenţa dintre magazine era foarte mică sau inexistentă.

În cazul industriilor intens capitalizate, valoarea asigurată a bunurilor poate atinge sute demilioane de dolari. Această sumă depăşeşte răspunderea pe care şi-o poate asuma un singurasigurător, aşa încât riscurile de acest gen sunt, în general, împărţi te între mai mulţi asigurători şireasigurători.

Expunerile la daună determinate de răspunderea civilă. În cazul asigurării de răspunderecivilă, expunerea la daună implică un singur risc posibilitatea apariţiei unei revendicări din parteaunei terţe persoane. Riscul de răspundere civilă se referă la posibilitatea ca o persoană sau osocietate să suporte anumite cheltuieli pentru investigarea, pentru apărarea în justiţie şi pentru plataunei posibile despăgubiri, cauzate de neîndeplinirea unor obligaţii legale. Această definiţie seconcentrează mai mult asupra posibilităţii de apariţie a unei revendicări, decât pe plata potenţialeidespăgubiri. În numeroase cazuri, revendicările pentru răspundere civilă sunt nefondate, sau celacuzat nu este găsit vinovat. Totuşi, aceste revendicări determină „daune” specifice răspunderiicivile, datorită timpului şi cheltuielilor implicate de investigarea şi apărarea celor acuzaţi.

Multe cazuri sunt închise după ce s-au înregistrat cheltuieli de judecată substanţiale. Atunci

54

când asiguratului i se intentează un proces în justiţie, neprezentarea la proces sau refuzulasigurătorului de a participa la apărarea acuzatului, poate conduce la stabilirea unui verdict înfavoarea rec1amantului. Astfel, chiar şi acuzaţiile nefondate, frauduloase sau mincinoase necesităcheltuieli de judecată.

Consecinţele financiare ale răspunderii civile. Spre deosebire de riscurile la daună cecaracterizează bunurile, care pot fi cuantificate folosind tehnici bine stabilite, este imposibil să sedetermine valoarea maximă a răspunderii ci vile detem1inată de desfăşurarea unor activităţipersonale sau comerciale.

Unele accidente, de o deosebită amploare, pot fi generate de acte de neglijenţă simple şiobişnuite. O simplă neatenţie a unui şofer poate genera un lanţ de accidente care implică coliziuni,incendii şi explozii în lanţ. Un asemenea eveniment poate cauza prejudicii personale şi decese,precum şi avarii importante bunurilor imobile şi mobile. Costul final al acestei daune, pentru careşoferul este responsabil, poate totaliza câteva milioane de dolari.

Riscul de răspundere civilă angajează toată averea persoanei acuzate. În plus, tribunalele potstabili ca veniturile viitoare obţinute de acuzat să fie utilizate pentru achitarea unei despăgubiriinsuficient acoperite de averea acestuia, în momentul stabilirii sentinţei.

Riscul de răspundere civilă în cazul persoanelor fizice. Majoritatea persoanelor se confruntăcu riscul de răspundere civilă în activităţile lor zilnice, cum ar fi practicarea sporturilor sauconducerea automobilelor. Riscul de răspundere civilă personală poate genera pagube de milioanede dolari, pe care majoritatea persoanelor nu le pot acoperi.

Riscul de răspunderea civilă în cazul persoanelor juridice. Riscul de răspundere civilăcomercială a persoanelor juridice poate fi generat de diverse activităţi. De exemplu, un producătorde maşini de secerat poate fi dat în judecată de un client care este vătămat din cauza neglijenţei înproiectarea şi construcţia secerătorii. De asemenea, avocaţii şi contabilii pot fi acuzaţi de neglijenţăde către persoanele care înregistrează pierderi în urma serviciilor primite. Unele dintre cazurile derăspundere civilă sunt intens mediatizate şi pot atinge milioane de dolari.

Reasigurarea expunerilor la daună specifice bunurilor şi răspunderii civile. Existănumeroase acorduri de reasigurare ce sprijină dispersia riscurilor de daună şi de răspundere civilă.Un asigurător poate reasigura un procent fix din toate expunerile aferente poliţe lor emise (în cazulreasigurării proporţionale) sau poate reasigura doar acea parte din riscuri care depăşeşte o anumităreţine re (reasigurarea excedent). Reasigurarea se poate aplica anumitor riscuri, anumitor asigurărisau anumitor poliţe.

Totuşi, un acord de reasigurare nu poate modifica expuneri le la daună sau acoperireaspecifică poliţei emise de asigurător. Un reasigurător profesional trebuie să cunoască probabilitateariscurilor de daună şi de răspundere civilă, tipurile de asigurări subscrise de asigurători şi condiţiilede acoperire din poliţele de asigurare.

555.2 Categoriile de asigurări practicate de societăţile de asigurări

Noţiunea de categorie de asigurări se referă la clasificarea poliţelor de asigurare de cătreasigurător. Reasigurătorii profesionali trebuie să cunoască acoperirea oferită de diversele categoriide asigurări practicate de societăţile de asigurare, pentru a putea specifica în mod corect sfera deacoperire a acordului de reasigurare. De asemenea, aceştia trebuie să fie în măsură să analizezeinformaţiile statistice privind primele, daunele şi celelalte cheltuieli ale asigurătorului, pe categoriide asigurări.

Asigurări de bunuri şi de răspundere civilă. În general, categoriile de asigurări de bunuriinclud poliţele care acoperă expuneri le la daună ale bunurilor, iar categoriile de asigurări derăspundere civilă includ poliţele care acoperă daunele generate de răspunderea civilă. Asigurările de„incendii şi alte pagube la bunuri” se referă la poliţele care acoperă anumite riscuri ce pot avariabunurile, în timp ce restul asigurărilor de bunuri cuprind poliţe care se referă la anumite tipuri debunuri. Asigurările de răspundere civilă se referă la riscurile care pot determina prejudicii unor terţepersoane, prejudicii pentru care asiguratul este răspunzător.

Asigurările complexe. Termenul de asigurări complexe se referă la acele asigurări careîndeplinesc următoarele condiţii:• combină acoperirea pentru bunuri cu cea de răspundere civilă• prima de asigurare nu se repartizează pe categorii de asigurări• apar ca o categorie de asigurări distinctă

Conform acestei definiţii, în categoria poliţelor de asigurare complexe intră asigurareaagricolă, asigurarea gospodăriilor şi asigurările comerciale multirisc. Asigurările aviatice şimaritime sunt, de asemenea, considerate asigurări complexe, deoarece pot acoperi atât dauneleaduse bunurilor, cât şi daunele generate de răspunderea civilă.

Asigurările auto nu sunt incluse în categoria asigurărilor complexe, deoarece, în ciudacombinării acoperirii de răspundere civilă cu asigurarea casco, într-un singur formular de poliţă,primele pentru asigurarea autovehiculelor şi pentru răspunderea civilă auto sunt raportate separat.

Asigurări speciale. Categoria de asigurări speciale include acele poliţe care nu seîncadrează exact în categoriile de asigurări amintite: bunuri, răspundere civilă sau asigurăricomplexe. Poliţele incluse în această categorie sunt cele pentru asigurările de credit, asigurărileinternaţionale, asigurările de fidelitate şi de cauţiune. Reasigurările intră şi ele în această categorie,alături de alte câteva tipuri de asigurări.

În continuare este prezentat un model de clasificare a asigurărilor, utilizat în S.U.A. (veziTabelul următor):

56

Tipuri de asigur ă ri în SUA. • BUNURI Incendiu

Alte pagube la bunuriTransport intern CutremurAutocasco SticlărieFurt prim efracţie şi furt simplu Utilaje şi cazane cu aburi

• RĂSPUNDERE CIVILĂ Răspundere civilă medicală .Asigurare a forţei de muncă (răspunderea civilă a patronului)Alte tipuri de răspundere civilăRăspunderea civilă a producătoruluiRăspunderea civilă auto

• COMPLEXE Agricole GospodăriiMultirisc (persoane juridice)____________________________MaritimeAviatice (toate riscurile)

• SPECIALE Garanţii ipotecare Garanţii financiareAsigurări de accidente şi sănătate pentru grupuri Asigurări de accidente şi sănătate legate de creditAsigurări de sănătate şi ale accidente Asigurări de fidelitateAsigurări de cauţiune Asigurări de creditAsigurări internaţionaleReasigurări

5.3 Implicaţiile clauzelor de asigurare în activitatea de reasigurare

În continuare se vor prezenta acoperiri le oferite de cele mai întâlnite tipuri de poliţe deasigurare, care se Încadrează într-una din cele patru mari categorii de asigurări din exemplulmenţionat, şi anume: asigurări de bunuri, asigurări de răspundere civilă, asigurări complexe şiasigurări speciale. Clasificarea poliţelor pe categorii de asigurări facilitează identificarea şi grupareacelor mai importante tipuri de poliţe de asigurare.

În categoria asigurărilor de bunuri intră acoperirile pentru: bunuri aparţinând persoanelorjuridice, utilaje şi cazane cu aburi, transport intern, autocasco, furt simplu şi furt prin efracţie.

Asigurarea bunurilor aparţinând persoanelor juridice cuprinde: acoperirea pentru clădiri şibunuri mobile şi acoperirea pierderii venitului din afaceri. Primul tip de asigurare acoperă dauneledirecte aduse clădirilor şi conţinutului acestora, iar cel de-al doilea are rolul de a acoperi dauneleindirecte - pierderea venitului şi cheltuielile suplimentare suportate în urma avarierii clădirii uneipersoane juridice şi a conţinutului acesteia. Informaţiile statistice privind primele şi daunele,corespunzătoare acestor poliţe, sunt împărţite în două categorii "incendii" şi "alte pagube la bunuri"."Incendiul" include riscurile de incendiu şi trăznet, iar "alte pagube la bunuri" se referă la furtuni,

57

revolte sociale, explozii, tulburări ale ordinii publice.Acoperirea bunurilor poate fi exprimată în două moduri şi anume:

• precizând riscurile care sunt acoperite;• oferind o acoperire ce cuprinde toate riscurile, mai puţin cele în mod special excluse ("all-risk").

Noţiunea "all-risks" va fi folosită în sensul prezentat mai înainte, ceea ce înseamnă căacoperirea nu este oferită pentru toate riscurile, ci numai pentru acelea care nu intră în categoriaexcluderilor

Asigurarea clădirilor şi bunurilor mobile. Acest tip de acoperire este foarte des utilizatăpentru a asigura daunele directe înregistrate de bunurile mobile şi imobile aparţinând unei societăţi.Acoperirea oferită poate fi descrisă de următoarele elemente ale unei expuneri la daună:• bunurile expuse la daune;• riscurile care pot genera o pierdere;• consecinţele financiare ale unei daune potenţiale.

Bunurile expuse la daune. Există trei tipuri de bunuri acoperite de asigurarea de clădiri şibunuri mobile, şi anume: (1) clădirile, (2) bunurile mobile aflate în proprietate a asiguratului şi (3)bunurile mobile aflate în custodia asiguratului. În continuare vor fi definite toate aceste tipuri debunuri acoperite:

• clădire este construcţia precizată în poliţă, împreună cu dependinţele permanente şisuplimentare, maşinile şi instalaţiile existente în clădirea respectivă şi bunurile mobilefolosite pentru întreţinerea clădirii;

• bunurile mobile aparţinând persoanelor juridice includ mobilierul, stocul de marfă,echipamentele şi instalaţiile folosite în cadrul societăţii respective;

• bunurile mobile ale altor persoane includ acele bunuri faţă de care asiguratul prezintă uninteres, dar care nu sunt în proprietatea lui (de exemplu, un utilaj care aparţine unor terţepersoane, dar care se află la sediul asiguratului pentru reparaţie);

Riscurile care pot genera daune. Formularul de asigurare a clădirilor şi a bunurilor mobilenu precizează care sunt obiectele asigurate sau cauzele daunelor. Cauzele acoperite ale daunelorsunt descrise în formularul intitulat „cauze ale daunelor”, ataşat poliţei de asigurare a bunuriloraparţinând persoanelor juridice. Aceste formulare pot fi prezentate în trei variante: forma de bază,forma extinsă şi forma specială, astfel:• forma de bază conţine 11 riscuri care includ incendiul, trăznetul şi explozia;• forma extinsă cuprinde şi alte 4 riscuri suplimentare;• forma specială acoperă riscurile de dauna directă, altele decât cele în mod explicit excluse; această formă este denumită, uneori, acoperire „all-risks”.

Cutremurul (mai exact, riscul de mişcare a pământului) nu este acoperit de nici unul dintreaceste tipuri de formulare. Totuşi, acoperirea acestuia se poate include pe baza unui formularspecial, prima pentru acest risc fiind raportată separat, la categoria de asigurări pentru riscul decutremur. Inundaţia este, de asemenea, exclusă din toate aceste formulare. Acoperirea pentruinundaţie este oferită de programe speciale, sponsorizate de stat, sau de poliţe de asigurare separate.

Consecinţele financiare ale daunei. Consecinţele financiare acoperite de asigurareaclădirilor şi a bunurilor mobile sunt provocate de reducerea valorii clădirii şi a conţinutului acesteia,precum şi de costul Înlăturării dărâmăturilor.

Asigurarea pierderii venitului din afaceri. Atunci când bunurile sunt pierdute, avariate saudistruse, activităţile care necesită utilizarea acelor bunuri trebuie să fie întrerupte. De exemplu, unmic magazin de încălţăminte poate fi nevoit să-şi întrerupă vânzarea timp de două luni, datorită unuiincendiu care i-a distrus sediul. Dar, este posibil ca activitatea să se întrerupă numai parţial; deexemplu, dacă o explozie afectează un singur corp de clădire al unui dealer auto, activităţile de

58

vânzare şi servire desfăşurate în celelalte corpuri pot continua. Aceste două exemple ilustreazăsituaţii care conduc la o pierdere totală sau parţială a venitului ca urmare a unei explozii.

Asigurările de bunuri. În această categorie intră acoperiri le pentru: bunuri aparţinândpersoanelor juridice, utilaje şi cazane cu aburi, transport intern, autocasco, furt simplu şi furt prinefracţie.

Asigurarea bunurilor aparţinând persoanelor juridice - incendiu şi alte pagube la bunuri -.Vom aborda în continuare acoperirea pentru clădiri şi bunuri mobile şi acoperirea pierderii venituluidin afaceri. Primul tip de asigurare acoperă daunele directe aduse clădirilor şi conţinutului acestora,iar cel de-al doilea are rolul de a acoperi daunele indirecte - pierderea venitului şi cheltuielilesuplimentare suportate în urma avarierii clădirii unei persoane juridice şi a conţinutului acesteia.Informaţiile statistice privind primele şi daunele, corespunzătoare acestor poliţe, sunt împărţite îndouă categorii „incendii” şi „alte pagube la bunuri”. „Incendiul” include riscurile de incendiu şitrăznet, iar „alte pagube la bunuri” se referă la furtuni, revolte sociale, explozii, tulburări ale ordiniipublice.

Acoperirea bunurilor poate fi exprimată în două moduri şi anume:• precizând riscurile care sunt acoperite;• oferind o acoperire ce cuprinde toate riscurile, mai puţin cele în mod special excluse (“all-risk”).

Noţiunea „all-risks” va fi folosită în sensul prezentat mai înainte, ceea ce înseamnă căacoperirea nu este oferită pentru toate riscurile, ci numai pentru acelea care nu intră în categoriaexcluderilor.

Asigurarea clădirilor şi bunurilor mobile. Acest tip de acoperire este foarte des utilizatăpentru a asigura daunele directe înregistrate de bunurile mobile şi imobile aparţinând unei societăţi.Acoperirea oferită poate fi descrisă de următoarele elemente ale unei expuneri la daună:• bunurile expuse la daune;• riscurile care pot genera o pierdere;• consecinţele financiare ale unei daune potenţiale.

Bunurile expuse la daune. Există trei tipuri de bunuri acoperite de asigurarea de clădiri şibunuri mobile, şi anume: (1) clădirile, (2) bunurile mobile aflate în proprietatea asiguratului şi (3)bunurile mobile aflate în custodia asiguratului. În continuare vor fi definite toate aceste tipuri debunuri acoperite:(1) clădire este construcţia precizată în poliţă, împreună cu dependinţele permanente şi

suplimentare, maşinile şi instalaţiile existente în clădirea respectivă şi bunurile mobile folositepentru întreţinerea clădirii;

(2) bunurile mobile aparţinând persoanelor juridice includ mobilierul, stocul de marfă,echipamentele şi instalaţiile folosite în cadrul societăţii respective;

(3) bunurile mobile ale altor persoane includ acele bunuri faţă de care asiguratul prezintă uninteres, dar care nu sunt în proprietatea lui (de exemplu, un utilaj care aparţine unor terţepersoane, dar care se află la sediul asiguratului pentru reparaţie);

Riscurile care pot genera daune. Formularul de asigurare a clădirilor şi a bunurilor mobilenu precizează care sunt obiectele asigurate sau cauzele daunelor. Cauzele acoperite ale daunelorsunt descrise în formularul intitulat „cauze ale daune lor”, ataşat poliţei de asigurare a bunuriloraparţinând persoanelor juridice. Aceste formulare pot fi prezentate în trei variante: forma de bază,forma extinsă şi forma specială, astfel:• forma de bază conţine 11 riscuri care includ incendiul, trăznetul şi explozia;• forma extinsă cuprinde şi alte 4 riscuri suplimentare; . forma specială acoperă riscurile de daunadirectă, altele decât cele în mod explicit excluse; această formă este denumită, uneori, acoperire„all-risks”.

59

Cutremurul (mai exact, riscul de mişcare a pământului) nu este acoperit de nici unul dintreaceste tipuri de formulare. Totuşi, acoperirea acestuia se poate include pe baza unui formularspecial, prima pentru acest risc fiind raportată separat, la categoria de asigurări pentru riscul decutremur. Inundaţia este, de asemenea, exclusă din toate aceste formulare. Acoperirea pentruinundaţie este oferită de programe speciale, sponsorizate de stat, sau de poliţe de asigurare separate.

Consecinţele financiare ale daunei. Consecinţele financiare acoperite de asigurareaclădirilor şi a bunurilor mobile sunt provocate de reducerea valorii clădirii şi a conţinutului acesteia,precum şi de costul Înlăturării dărâmăturilor.

Asigurarea pierderii venitului din afaceri. Atunci când bunurile sunt pierdute, avariate saudistruse, activităţile care necesită utilizarea acelor bunuri trebuie să fie întrerupte. De exemplu, unmic magazin de încălţăminte poate fi nevoit să-şi întrerupă vânzare a timp de două luni, datorităunui incendiu care i-a distrus sediul. Dar, este posibil ca activitatea să se întrerupă numai parţial; deexemplu, dacă o explozie afectează un singur corp de clădire al unui dealer auto, activităţile devânzare şi servire desfăşurate în celelalte corpuri pot continua. Aceste două exemple ilustreazăsituaţii care conduc la o pierdere totală sau parţială a venitului ca urmare a unei explozii.

Implicaţii pentru reasigurători la asigurările bunurilor aparţinând persoanelor juridice

Asigurătorii oferă diverse tipuri de acoperire pentru bunurile aparţinând persoanelorjuridice, poliţele de asigurare incluzând o diversitate de riscuri asigurate. Un portofoliu tipic deasigurări de bunuri include poliţe pentru bunuri imobile şi mobile, utilizate în scopuri productive,comerciale şi publice etc. Principalele riscuri acoperite includ incendiul, explozia, furtuna, uraganul,prăbuşirea şi cutremurul. (În general, expunerile la inundaţie nu sunt incluse decât în poliţelenonstandard).

În cazul unei poliţe de bunuri, o singură daună poate include:• costul de înlocuire a unei clădiri;• costul de înlocuire a conţinutului clădirii;• valoarea venitului pierdut din cauza nefolosirii bunului asigurat.

Pentru a determina dauna unică maximă cu care se poate confrunta reasigurătorul pentrufiecare bun în parte, trebuie să se adune valorile pentru cele trei categorii menţionate. Dacă unasigurat deţine bunuri la sedii diferite, trebuie să se totalizeze daunele potenţiale maxime perasigurat.

Pentru a determina reţinerea asigurătorului şi limitele acordului de reasigurare,reasigurătorul foloseşte profilul limitelor de asigurare. Acest profil al limitelor este deosebit de utilpentru analiza expunerilor reasigurătorului în cazul unui acord de reasigurare excedent de daună. Înaceastă situaţie, reasigurătorul este expus la daună doar în cazul în care daunele depăşesc reţinereastabilită prin acord.

Pe lângă preocuparea faţă de dauna maximă probabilă generată de toate acoperiri le şiriscurile de la toate sediile asiguratului, reasigurătorii trebuie să ţină cont şi de expuneri le la daunecatastrofale, care pot fi generate de dezastre naturale sau sociale şi care pot afecta mai multe sediisimultan. Astfel de exemple pot fi uraganele, erupţia vulcanică, cutremurele şi fabricarea unorproduse cu defecte. In plus faţă de distrugerea substanţială a bunurilor, aceste catastrofe pot generapierderi de venit pentru societatea asigurată.

Măsura în care un anumit portofoliu de asigurări de bunuri este expus unei acumulări dedaune de natură catastrofală poate fi determinată prin examinarea caracteristici lor specifice alepoliţelor incluse în portofoliu. Localizarea şi tipul construcţiei asigurate, tipul acoperirii şi riscurileasigura te, valorile asigurărilor acceptate de asigurător pentru localizări separate şi împărţireageografică a riscurilor sunt factori importanţi de care reasigurătorul trebuie să ţină seama pentru aevalua potenţialul de daună catastrofală al asigurătorului.

60

Deşi asigurătorul poate să nu ofere acoperire pentru riscul de cutremur, reasigurătorultrebuie să ia în considerare dauna potenţială generată de un incendiu ce urmează unui cutremur,dacă incendiul este asigurat de poliţa de asigurări de bunuri.

Un alt exemplu este cel în care magazinul de prezentare al unui dealer auto este afectat de unincendiu. Dealer-ul poate continua operaţiunile de vânzare închiriind un sediu mobil, care să-iservească drept sediu şi magazin de prezentare. Astfel, se vor obţine în continuare venituri, dar sevor înregistra şi cheltuieli suplimentare.

Formularul de acoperire a pierderii venitului din afaceri asigură expuneri le la riscul depierdere a venitului şi/sau cheltuielile suplimentare de funcţionare. Pentru a se putea aplicaacoperirea pentru pierderea venitului, este necesar ca bunurile avariate sau distruse, datorită căroras-a întrerupt activitatea, să fie asigurate în secţiunea corespunzătoare a poliţei. Riscurile acoperite încazul pierderii venitului din afaceri sunt cele menţionate în formularul „cauze ale daunelor”, care seataşează poliţei standard.

Există două versiuni ale formularului standard de acoperire a pierderii venitului din afaceri.O primă formă este denumită „acoperirea pierderii venitului din afaceri şi a cheltuielilorsuplimentare” şi acoperă o consecinţă suplimentară - cheltuielile înregistrate pentru a evita saupentru a reduce timpul de întrerupere a activităţii. Cealaltă variantă de acoperire a pierderii venituluidin afaceri, denumită „acoperirea pierderii venitului din afaceri - fără cheltuieli suplimentare”acoperă cheltuielile suplimentare, dar numai în măsura în care reduc valoarea pierderii venitului dinafaceri. Astfel, în exemplul de mai înainte, costul sediului mobil utilizat ca magazin de prezentare arputea fi acoperit de această variantă, dacă reducerea venitului din afaceri este mai mare decâtvaloarea cheltuielilor.

Asigurări de transport intern. Asigurarea de transport intern acoperă diverse tipuri debunuri, în special cele care sunt prin natura lor mobile. Subscriitorii asigurărilor maritime, careasigurau, de regulă, daunele produse în timpul transportului, au fost primii subscriitori dispuşi săemită asigurări de transport intern. Poliţele de asigurare de transport intern acoperă bunurile întranzit sau în păstrarea custodelui, bunurile „plutitoare”, marfa comerciantului, bunurile vândute pecredit, mijloacele care permit desfăşurarea activităţilor de transport şi comunicaţii, precum şiechipamentul electronic de prelucrare a datelor.

Acoperirea bunurilor în tranzit. Acoperirea bunurilor în tranzit (cum ar fi bunurile aflateîntr-un vagon de marfă) este încheiată, în general, de proprietarul bunului. De asemenea, poateprimi acoperire şi cărăuşul ce doreşte să se asigure pentru răspunderea civilă faţă de proprietarulbunului, în cazul în care bunul este pierdut, avariat sau distrus.

Acoperirea custodelui. Un custode este responsabil pentru pierderea bunului aflat înpăstrarea sa, doar atunci când pierderea a fost provocată din neglijenţa acestuia. Totuşi, pentru a-şipăstra clienţii, numeroase societăţi comerciale cumpără astfel de asigurări, în beneficiul clienţilorlor, indiferent cine va fi responsabil pentru pierdere. Această asigurare este denumită „asigurareaclienţilor custodelui”.

Acoperirea echipamentului constructorului. Aceste poliţe sunt utilizate pentru a asiguraechipamentul mobil, inclusiv echipamentul folosit pentru construcţia clădirilor, autostrăzilor,digurilor.

Acoperirea pentru montare (instalare). Acest tip de poliţă acoperă daunele aferentematerialelor şi echipamentelor care (1) se află în tranzit către locul construcţiei, (2) se află la loculconstrucţiei înainte de a fi incorporate în clădire sau construcţie, sau (3) au fost instalate într-oconstrucţie, cu acordul proprietarului bunului, însă instalarea încă nu s-a încheiat.

61

Acoperirea mărfurilor comercianţilor. Poliţele comercianţilor, cum ar fi poliţele de asigurarea bijuteriilor, acoperă bunurile existente fie la sediul comerciantului, fie în tranzit, fie în afarasediului comerciantului.

Acoperirea bunurilor vândute pe credit. Asigurarea de transport intern poate acoperi bunuriachiziţionate pe credit, cum ar fi o maşină cumpărată în rate sau în sistem leasing.

Acoperirea mijloacelor care permit desfăşurarea activităţilor de transport şi comunicaţii.Poliţele de asigurare de transport intern pot acoperi bunurile fixe care facilitează transportul şicomunicaţiile, cum ar fi podurile, tunelurile sau turnurile de comunicaţii.

Acoperirea echipamentului electronic de prelucrare a datelor. Unele tipuri de asigurări detransport intern acoperă daunele aduse echipamentului electronic de prelucrare a datelor, inclusivprejudiciul fizic adus hardului, cheltuielile suplimentare de funcţionare şi pierderea venitului.

Asigurarea de transport intern furnizează o acoperire extinsă şi o mare flexibilitate aprimelor şi a clauzelor de asigurare. Poliţele de asigurare de transport intern pot diferi foarte multîntre asigurători, deseori asiguraţii putând să negocieze condiţiile de acoperire şi preţul asigurării,venindu-se astfel în întâmpinarea nevoilor specifice ale clienţilor. Riscurile acoperite pot să fiemenţionate explicit sau pot apărea sub forma „all-risks”. De regulă, consecinţele financiareacoperite sunt estimate fie pe baza „valorii rămase”, fie pe baza „costului de înlocuire” a pierderilor,deşi uneori se poate conveni asupra altei valori.

Implicaţii pentru reasigurători pentru asigurări de transport intern. Deoarece majoritateabunurilor acoperite de această asigurare au caracter mobil, riscurile asigurate pot fi foarte mari.Reasigurătorii trebuie să evalueze riscurile de natură catastrofală generate de bunurile acumulateÎntr-un singur loc, sau de concentrarea bunurilor Într-o zonă geografică expusă dezastrelor naturalecum ar fi inundaţiile, cutremurele, furtunile sau uraganele

Acoperirea autocasco. Acest tip de acoperire se referă la avarierea unui automobil careaparţine unei persoane fizice sau juridice. De regulă, acoperirea autocasco face parte din poliţa deasigurare auto care acoperă multe alte riscuri, cum ar fi răspunderea civilă faţă de terţe părţi. Celemai întâlnite acoperiri auto sunt coliziunea şi acoperirea complexă.

Acoperirea complexă este un tip de acoperire „all-risks” a daune lor directe, incluzândavariile automobilului,” generate de oricare altă cauză cu excepţia coliziunii. Acoperirea pentrucoliziune include riscurile de coliziune şi răsturnare.

Implicaţii pentru reasigurători la asigurări autocasco. Datorită valorilor mari cecaracterizează anumite autovehicule, asigurătorii cu resurse financiare limitate apelează deseori lareasigurare. Reasigurarea, fie că este proporţională, fie că este excedent de daună, limitează daunelepotenţiale ale asigurătorului În urma avarierii unui autovehicul cu valoare mare, sau a unui numărmare de autovehicule dintr-o zonă geografică. Distribuitorii auto, cărăuşii şi alţi deţinători deparcuri auto sunt exemple de zone de concentrare a unui mare număr de maşini Această concentrarea riscului ar putea conduce la producerea unei daune de valori mari generate de un risc catastrofal,cum ar fi o furtună.

Asigurarea privind furtul simplu şi prin efracţie.. Acoperirea „all-risks” oferă protecţiedaune lor generate de furtul simplu şi prin efracţie. Totuşi, acest tip de acoperire exclude saurestricţionează sever acoperirea pierderii banilor sau titlurilor de valoare.

Riscurile reprezentate de infracţiuni se pot manifesta în cazul tuturor bunurilor mobile sauimobile, însă banii, titlurile financiare, bijuteriile şi alte articole de valoare mare sunt, în modspecial, expuse acestor riscuri. Principala consecinţă financiară a unei daune generate de oinfracţiune o reprezintă, de regulă, pierderea bunului. Daunele parţiale apar doar atunci când dispare

62

doar o parte din bunul expus .:riscului. Consecinţe precum pierderea venitului sau cheltuielilesuplimentare de funcţionare ar putea apărea în cazul sustragerii materii lor prime, mărfurilor saualtor bunuri necesare desfăşurării activităţii firmei, sau când poliţia a sigilat încăperea în care s-aprodus infracţiunea.

Implicaţii pentru reasigurători la asigurarea împotriva furtului simplu şi prin efracţie.Deoarece expunerile la riscul de infracţiune pot fi foarte mari, asigurătorii cu resurse limitate potcumpăra fie o reasigurare proporţională, fie o reasigurare excedent de daună. Subscriitorulreasigurării trebuie să analizeze cu atenţie situaţiile în care există o mare concentrare de riscuri defurt într-o singură zonă.

Asigurări de răspundere civilă. Înregistrarea unei revendicări este singurul risc în cazulrăspunderii civile. Astfel, când se discută despre acoperirea oferită de asigurările de răspunderecivilă, accentul cade pe riscurile care cresc probabilitatea sau severitatea unei. daune generate de orevendicare de răspundere civilă.

Asigurarea răspunderii civile medicale. Asigurarea pentru răspundere civilă medicală este oasigurare de răspundere civilă profesională pentru lucrători din domeniul medical, pentru farmaciştişi pentru lucrătorii din instituţii de îngrijire a sănătăţii. Această asigurare acoperă serviciile oferitede spitale, cabinete medicale, clinici, laboratoare medicale, farmacişti, medici, chirurgi, surorimedic ale şi tehnicieni medicali.

Asigurarea acoperă prejudiciile aduse unor terţe părţi, ca urmare a unui accident medical,care poate fi generat de acordarea sau neacordarea serviciilor medicale. Acoperirea nu se aplicădaune lor generate de riscurile acoperite de asigurarea de răspundere civilă generală (care va fiprezentată ulterior), cum ar fi vătămarea corporală rezultată prin alunecări şi căderi, sau în altesituaţii care se produc în incinta cabinetului sau instituţiei medicale.

Deoarece consecinţele unei greşeli medicale au o perioadă lungă de apariţie, multe.prejudicii generate de tratamentul medical greşit sunt raportate după câţiva ani de la producereaincidentului. În plus, determinarea corectă a rezervei de daună pentru aceste tipuri de revendicărieste dificilă, datorită variaţiei volumului despăgubirilor viitoare acordate. .

Datorită incertitudinii în ceea ce priveşte momentul raportării unei revendicări, majoritateapoliţelor pentru tratament medical greşit sunt subscrise pe baza criteriului revendicărilor, ceea ceînseamnă că acoperă revendicările care sunt făcute în perioada de valabilitate a poliţei (cu unelerestricţii). De asemenea, multe poliţe pentru răspunderea civilă medicală au două limite, una perrevendicare sau incident medical şi una pentru toate revendicările din perioada de valabilitate apoliţei, care este denumită limită agregată.

Implicaţii pentru reasigurători la asigurarea de răspundere civilă medicală. Daunele pecare le poate genera răspunderea medicală sunt substanţiale şi pot ajunge la câteva milioane dedolari; În plus, cheltuielile de apărare în justiţie, acoperite de o poliţă de răspundere civilă medicalăpot fi foarte mari. Reasigurătorii, în special cei care încheie reasigurări excedent de daună, trebuiesă estimeze volumul potenţial al daunelor şi să ia în considerare raportarea întârziată a multorrevendicări pentru răspundere civilă medicală. Un reasigurător poate să nu cunoască timp de câţivaani care va fi suma pe care va trebui să o plătească pentru un incident medical.

Alte tipuri de răspundere civilă. Asigurarea „alte răspunderi” acoperă toate tipurile deasigurări de răspundere civilă, altele decât cea medicală, auto, aviatică, maritimă şi asigurarea derăspundere civilă accidentală (cum este acoperirea pentru răspundere civilă a custode lui inclusă îndiferite tipuri de asigurări de bunuri şi asigurări de transport intern). Pe scurt, categoria de asigurăripentru „alte tipuri de răspundere civilă” include acele tipuri de acoperiri de răspundere civilă carenu au fost menţionate ca asigurări distincte. Principalele forme de asigurări de răspundere civilă,incluse în această categorie de asigurări, sunt: răspunderea civilă generală, răspunderea civilă

63

excedent şi umbrelă, răspunderea civilă profesională (cu excepţia celei medicale), răspundereacivilă privind poluarea şi răspunderea civilă a managerilor. În cele ce urmează, vor fi prezentate:răspunderea civilă generală, răspunderea civilă excedent şi umbrelă şi răspunderea civilă diversă.

Asigurarea de răspunderea civilă generală. Întreprinderile şi alte organizaţii se confruntă curiscul de răspundere civilă legală, cauzat de operaţiunile desfăşurate, de produsele fabricate şirezultat din deţinerea unor proprietăţi. Riscurile de răspundere civilă pot fi asumate însă şi princontracte sau acorduri scrise.

Poliţele de răspundere civilă generală oferă următoarele acoperiri:1. Acoperirea răspunderii civile pentru vătămare corporală şi pentru avarierea bunurilor.

Aceasta acoperă răspunderea civilă faţă de terţe persoane pentru vătămarea corporală şi avariereabunurilor în cazul în care incidentul este generat de operaţiunile desfăşurate de asigurat, sau are locîn cadrul proprietăţii deţinute de acesta. De asemenea, sunt acoperite riscurile de răspundere civilăfaţă de produsele vândute sau lucrările executate de către asigurat pentru terţe persoane. Suntincluse şi diverse acoperiri conexe, cum ar fi răspunderea civilă contractuală.

2. Acoperirea răspunderii civile pentru prejudicii personale şi pentru ofensa prin presă.Această acoperă răspunderea civilă pentru ofense precum calomnia, defăimarea, arestul nejustificat,urmărirea premeditată, precum şi unele ofense aduse prin presă.

3. Acoperirea cheltuielilor medicale. Aceasta este un tip de acoperire pentru accidente încare nu se ţine seama de vinovăţia persoanelor. Se referă la cheltuielile medic ale suportate de terţepersoane, ca urmare a vătămării corp orale accidentale, produsă la sediul asiguratului sau carerezultă din operaţiunile desfăşurate de asigurat.

Poliţele de răspundere civilă generală comercială exclud unele riscuri acoperite de altepoliţe, cum ar fi cele proprii aeronave lor, automobilelor, ambarcaţiunilor şi anumitor activităţiprofesionale (cum ar fi acoperirea privind tratamentul medical greşit, sau acoperirea erorii deproiectare săvârşită de un arhitect). Alte excluderi se referă la riscurile acoperite de poliţele deasigurare a forţei de muncă. O importantă excludere a poliţei de răspundere civilă generalăcomercială este cea referitoare la expuneri le la riscul de poluare. Asigurarea contra poluării poate fioferită printr-o poliţă separată, care acoperă în mod special acest tip de răspundere civilă; totuşi, înfuncţie de mărimea expunerii, societăţile de asigurări pot fi foarte restrictive în acceptarea cererilorpentru acest tip de acoperire.

a problemă majoră care apare în cazul revendicărilor de răspundere civilă generală se referăla evenimentele a căror desfăşurare implică o lungă perioadă de timp. a persoană poate fi expusăunei substanţe nocive timp de câţiva ani şi poate contacta o boală din această cauză. Pe perioadaexpunerii la acea substanţă se pot aplica câteva poliţe de răspundere civilă generală, iar o altă. poliţăde răspundere civilă se poate aplica atunci când se manifestă boala. Un tribunal ar putea stabili catoate aceste poliţe să acopere dauna produsă.

Implicaţii pentru reasigurători la asigurarea de răspundere civilă generală. Tipurile deexpuneri acoperite de asigurarea de răspundere civilă generală pot genera daune mari, mai alesatunci când, pentru un singur eveniment, se plătesc mai multe sume asigurate rezultate din diversepoliţe de răspundere civilă, sau când se producea singură daună majoră. Un posibil reasigurătortrebuie să. ţină seama de tipul produselor şi operaţiunilor subscrise de asigurător, precum şi denivelul limitelor agregate oferite de acesta.

Asigurările de răspundere civilă umbrelă şi „excedent”. Asigurările de răspundere civilăexcedent oferă o acoperire suplimentară diferită de cele care au fost prezentate anterior. Deasemenea, pot oferi o acoperire mai extinsă decât cea oferită de poliţele de răspundere civilăanterioare. De exemplu, o poliţă de răspundere civilă excedent ar putea oferi sume asiguratesuplimentare pentru răspunderea civilă acoperită de următoarele două poliţe: (1) o poliţă derăspundere civilă generală,

64

(2) o poliţă de răspundere civilă auto. Poliţele de răspundere civilă excedent pot oferi asigurarepeste o anumită sumă auto-asigurată. Poliţele pentru răspunderea civilă excedent nu conţinclauze de acoperire standard, iar denumirile poliţelor diferă în funcţie de asigurător.

Poliţele de răspundere civilă excedent sunt de două tipuri. Primul tip este denumit „excedentdirect”, sau simplu „excedent”. Celălalt tip se referă la poliţa „umbrelă” (unele poliţe umbrelă nuinclud termenul de „umbrelă” în denumirea lor). Principala distincţie este aceea că o poliţă„excedent” nu oferă o extindere a acoperirii incluse în poliţele de răspundere civilă de bază, în timpce poliţa umbrelă oferă şi o acoperire extinsă.

În plus, poliţa umbrelă include şi o limită „drop down” pentru acoperirea extinsă. Deexemplu, poliţa de răspundere civilă de bază poate să nu acopere anumite tipuri de aeronave sauambarcaţiuni, în timp ce poliţa umbrelă poate oferi astfel de acoperiri, precizând însă o anumităreţinere ce revine asiguratului (limita „drop down”).

O poliţă de răspundere civilă excedent, care reprezintă un contract separat încheiat cuasiguratul, poate include prevederi şi condiţii care-l eliberează pe asigurător de răspundere civilă,indiferent dacă asigurătorul care a emis poliţa de răspundere civilă de bază este, la rândul său,eliberat de răspundere civilă. De exemplu, asigurătorul de răspundere civilă excedent poate respingeo revendicare atunci când asiguratul a anunţat cu întârziere dauna, chiar dacă asigurătorul emitent alpoliţei de bază nu a respins revendicare a în acest caz.

Implicaţii pentru reasigurători la asigurarea de răspundere civilă excedent. Răspundereaexcedent este, de regulă, subscrisă pentru un nivel al daunelor caracterizat de o frecvenţă redusă şi oseveritate mare. (Aceasta înseamnă că există o probabilitate mică de producere a unei daune, iardacă aceasta se va produce, este posibil ca dauna să fie de valoare mare). În plus, poliţele derăspundere civilă excedent se aplică din momentul în care sunt depăşite limitele agregate alepoliţelor de răspundere civilă de bază.

Un reasigurător al unei poliţe de răspundere civilă excedent trebuie să evalueze cu atenţiecompetenţa asigurătorului privind soluţionarea revendicărilor. O revendicare aferentă poliţei debază, care nu este soluţionată corespunzător, poate genera o revendicare pentru poliţa excedent, carealtfel ar fi putut fi evitată.

Asigurarea de răspundere civilă diversă. Acest tip de asigurare include diverse forme derăspundere civilă faţă de terţe părţi. Exemple pot fi: răspunderea civilă a managerilor, asigurareapentru erori şi omisiuni ale inginerilor, arhitecţilor şi avocaţilor şi asigurarea de răspundere civilăcontra poluării. Pentru fiecare tip de asigurare de răspundere civilă de mai înainte se emit poliţespeciale.

Asigurarea de răspundere civilă a producătorului. Riscul ce caracterizează activitatea deproducţie poate fi acoperit printr-o poliţă separată de răspundere civilă a producătorului, sau de osecţiune a poliţei de răspundere civilă generală. Atunci când se acoperă printr-o poliţă separată,datele statistice privind primele, daunele şi alte cheltuieli trebuie să fie raportate separat. În general,dacă partea din primă destinată răspunderii producătorului este mai mare de 50% din prima totală apoliţei, prima pentru acea poliţă trebuie să fie raportată separat, la categoria de asigurări derăspundere civilă a producătorului.

Asigurarea de răspundere civilă auto. Poliţele auto, care conţin secţiuni separate pentruavarii şi pentru răspundere civilă, au fost menţionate anterior, când s-a prezentat acoperirea pentruavarierea autovehiculelor. Categoria de răspundere civilă auto include toate tipurile de poliţe careoferă acoperire pentru răspunderea civilă, pentru orice tip de autovehicul destinat circulaţiei pedrumurile publice. Asigurarea auto pentru persoane juridice oferă, de asemenea, acoperire pentruvătămarea corporală şi pentru avarierea bunurilor. Acordul de asigurare prevede că asigurătorul „vaplăti toate pagubele pentru care asiguratul este răspunzător legal ca urmare a vătămării corporalesau a avarierii bunurilor în urma unui accident şi care rezultă din utilizarea, păstrarea sau deţinereaunui autovehicul asigurat.”

65

Asigurări complexe. În contextul de faţă, o poliţă complexă este definită ca o poliţă deasigurare care conţine atât acoperire pentru bunuri, cât şi acoperirea pentru răspundere civilă, are oprimă indivizibilă şi este raportată ca asigurare distinctă. În categoria asigurărilor complexe intrăasigurarea agricolă, asigurarea multirisc a gospodăriilor şi asigurarea comercială multirisc.

Asigurarea multirisc a gospodăriilor. Asigurările multirisc ale gospodăriilor sunt poliţepachet destinate persoanelor fizice şi acoperă reşedinţa asiguratului. Aceste tipuri de poliţe acoperăşi riscurile de răspundere civilă generală a persoanelor fizice.

Implicaţii pentru reasigurători la asigurarea gospodăriilor. Poliţele pentru gospodăriiasigură daune substanţiale în cadrul tuturor tipurilor de acoperiri. De exemplu, Acoperirea Aexistentă într-o poliţă pentru gospodării asigură locuinţa la valoarea de înlocuire a acesteia.Acoperirea B oferă un procent de asigurare suplimentar, care este de 10% din Acoperirea A şi careare ca obiect construcţiile neataşate ale locuinţei (garaj etc.). Acoperirea C oferă un procentsuplimentar de 50% din Acoperirea A, pentru asigurarea bulluril0r personale aflate în locuinţă.Acoperirea D include un procent suplimentar de 20% din Acoperirea A pentru pierderea dinnefolosirea locuinţei. Poliţele pentru gospodării includ o acoperire suplimentară limitată, pentruînlăturarea dărâmăturilor, distrugerea copacilor şi plantelor, pentru acoperirea sumelor solicitate dedepartamentul de incendii, evaluări ale daunelor realizate de asociaţiile de evaluare a proprietăţii.

Datorită posibilităţii de producere a daunelor catastrofale, care pot afecta mai multereşedinţe simultan, reasigurătorul trebuie să supravegheze concentrarea asigurărilor într-o anumităzonă geografică. Dauna totală. poate fi foarte mare dacă se însumează limitele diverselor secţiuniale unei poliţe de asigurare a gospodăriei, iar atunci când acelaşi eveniment afectează mai multepoliţe, dauna totală poate fi enormă.

Expunerile la daună ale bunurilor acoperite de poliţele pentru gospodării se referă atât labunurile imobile cât şi la cele mobile deţinute de asigurat. Riscurile de răspundere civilă personalăacoperite de poliţă sunt cele generate de dreptul de proprietate, de păstrare sau de folosinţă areşedinţei asiguratului. În plus, poliţele de asigurare a gospodăriilor acoperă activităţile personaleale asiguraţilor, cum ar fi practicarea unor sporturi, atât la, cât şi în afara reşedinţei asiguratului. .

Datorită diversităţii condiţiilor de deţinere sau de închiriere a proprietăţii imobile, au fostelaborate o multitudine de poliţe pentru deţinătorii de locuinţe. Fiecare dintre acestea oferăacoperire pentru aceleaşi riscuri de răspunderea civilă personală, deşi diferă în funcţie de:• tipurile de bunuri mobile şi imobile acoperite; . evaluarea bunurilor mobile şi imobile;• cauzele de daună acoperite.

În general, poliţele pentru gospodării nu acoperă riscurile de inundaţie şi cutremur.

Asigurarea comercială multirisc. Categoria de asigurări comerciale multi-risc includeasigurările complexe comerciale şi asigurările patronilor.

Asigurările complexe comerciale. O poliţă complexă comercială este o poliţă care conţinedouă sau mai multe secţiuni de acoperire comercială. Într-o astfel de poliţă pot fi incluseurmătoarele secţiuni:• asigurarea bunurilor aparţinând persoanelor juridice;• asigurarea de transport intern pentru persoane juridice;• asigurarea contra infracţiunii pentru persoane juridice;• asigurarea cazanelor cu aburi şi a utilajelor pentru persoane juridice;• asigurarea de răspundere civilă generală pentru persoane juridice;• asigurarea auto pentru persoane juridice;• asigurarea agricolă.

Poliţele proprietarilor. Poliţele patronilor sunt poliţe multirisc de sine stătătoare, destinate

66

proprietarilor unor imobile de locuinţe mici şi mijlocii, asociaţiilor de proprietari sau patroni lorunor afaceri cu profil comercial, de servicii sau de producţie. Această poliţă include acoperirea derăspundere civilă şi de bunuri, necesară majorităţii societăţilor mici.

Tipuri speciale de asigurări. Sunt acele tipuri de asigurări care nu se încadrează în nici unadintre categoriile amintite anterior, şi anume: asigurări de bunuri, de răspundere civilă şi asigurărimultirisc. Tipurile speciale de asigurări includ: asigurarea de cauţiune şi asigurarea internaţională.

Asigurarea de cauţiune. Riscul asigurat prin acordurile de garantare se referă lanerespectarea de către o persoană sau organizaţie, denumită debitor principal, a obligaţiilorstabilite prin acordul de garantare. Beneficiarul, sau creditorul, este persoana sau organizaţia careva suferi o pierdere financiară dacă debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contract.Garantul este acea persoană care garantează pentru îndeplinirea obligaţiilor debitorului. Acordurilede garantare (surety bonds) sunt acorduri cu trei părţi, spre deosebire de acordurile cu două părţi,întâlnite în cazul asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă. Altă diferenţă importantă întreacordurile de garantare şi asigurări este aceea că garantul are dreptul de a-şi recupera daunele de ladebitor. '

Specificul acordurilor de garantare constă în aceea că îndeplinirea de către debitor aobligaţiilor asumate îl eliberează pe garant de orice obligaţii viitoare. Totuşi, dacă debitorul nu îşionorează obligaţiile, garantul trebuie să despăgubească pe creditor pentru pierderea financiarăsuferită ca urmare a nerespectării obligaţiilor de către debitor. De exemplu, dacă un antreprenor(debitor) nu finalizează o clădire aşa cum s-a convenit, garantul trebuie să plătească proprietaruluiclădirii (creditorul) toate costurile suplimentare pe care acesta le va înregistra din cauză că nu a fostfinalizată clădirea.

Asigurările internaţionale. Aceste asigurări se referă la toate ploiţele care oferă acoperire înafara ţării de referinţă sau pentru care nu există suficiente informaţii pentru a fi încadrate încategoriile de asigurări prezentate anterior. Asigurările internaţionale reprezintă o recunoaştere afaptului că practicile şi regulamentele de asigurare diferă de la o ţară la alta.

Fiecare ţară are o legislaţie proprie pentru reglementarea domeniului asigurărilor. Definiţiilecategoriilor de asigurări prezentate până acum şi ale rezervelor de daună nu sunt aceleaşi pe planmondial.

De regulă, asigurătorii îşi raportează primele şi daunele externe în categoria de asigurăriinternaţionale, deoarece nu sunt în măsură să obţină detaliile necesare pentru a include tranzacţiileinternaţionale în alte categorii de asigurări.

5.4 Reasigurătorii şi clauzele poliţei de asigurare

Interesul reasigurătorilor privind clauzele poliţei de asigurare este corelat direct cu tipulacordului de reasigurare. Astfel, în cazul reasigurării facultative, reasigurătorul este interesat doarde clauzele unei singure poliţe de asigurare, în timp ce în cazul reasigurării prin acord, acestatrebuie să cunoască întregul portofoliu de poliţe încheiate de asigurătorul iniţial.

În cazul reasigurării proporţionale, reasigurătorul împarte cu asigurătorul toate dauneleacoperite de poliţele de asigurare. Astfel, reasigurătorul va fi interesat de tipologia daune lor carepot fi acoperite de poliţa de asigurare. De asemenea, va fi interesat de potenţiala acumulare deriscuri în cazul producerii unui singur eveniment, acumulare care poate genera o daună agregatăfoarte mare, obţinută prin cumularea despăgubirilor pentru mai multe poliţe.

A vând în vedere că scopul acordurilor excedent de daună este de a acoperi evenimentele denatură catastrofală, cum ar fi uraganele, reasigurătorii vor fi interesaţi de riscurile specificeacoperite de poliţele de asigurare precum şi de numărul şi dispersia geografică a riscurilor acoperitede poliţe le emise de asigurător. Poliţele de asigurare pot include sau exclude anumite riscuri denatură catastrofală, cum ar fi cutremurul şi inundaţia.

67

Dacă acordul de asigurare este de tip excedent de daună, reasigurătorul va fi interesat sădetermine modul în care diferitele acoperiri ale poliţei de asigurare pot afecta reţinerea şi limitele dereasigurare stabilite în contractul de reasigurare. În cazul unui acord excedent de daună pentrubunuri, Clauza privind reţinerea şi limitele de reasigurare ia în calcul daunele directe (avariereabunurilor) şi daunele indirecte (pierderea venitului) atunci când se referă la reţinerea asigurătoruluişi la limita de răspundere civilă a reasigurătorului. Ca regulă generală, cu cât este mai mică reţinereaasigurătorului într-un acord excedent de” daună, cu atât este mai mare interesul reasigurătoruluipentru a obţine detalii despre poliţele de asigurare care vor fi reasigurate.

În cazul acordurilor de reasigurare care includ acoperiri de răspundere civilă, este importantsă se determine caracteristicile acoperirii oferite de poliţele de răspundere civilă. De exemplu,reasigurătorul trebuie să ştie dacă acoperirea oferită este condiţionată de producerea unuieveniment, sau de înregistrarea unei revendicări pe perioada asigurată.

Majoritatea acoperirilor oferite de poliţele de asigurare sunt condiţionate de producerea unuieveniment, indiferent când se înregistrează revendicarea. Pe de altă parte, unele poliţe au condiţiimai restrictive, fiind necesar ca revendicarea să fie înregistrată în perioada de valabilitate a poliţeipentru a se putea oferi acoperirea (cazul acoperirilor pe criteriul revendicări). Atunci când sepermite ca revendicările să se facă după o perioadă neprecizată de timp de la producereaevenimentului, reasigurătorul are dificultăţi în determinarea corectă a rezervelor de daună. Aceastăproblemă este foarte importantă, mai ales în cazul asigurării de răspundere civilă medicală, pentrucare revendicările se raportează, de regulă, după mult timp. De asemenea, un reasigurător derăspundere civilă trebuie să determine dacă cheltuielile pentru soluţionarea revendicărilor suntincluse sau nu, în acordul de reasigurare. Includerea cheltuielilor de apărare în justiţie ar putea ducela creşterea posibilităţii de a fi depăşită valoarea reţinerii reasiguratului.

Toate acordurile de reasigurare împart daunele între asigurător şi reasigurător, într-o manierăprestabilită, fie proporţional, fie excedent de daună. De aceea, părţile acordului trebuie să cunoascăfoarte bine caracteristicile şi tipul daune lor care vor fi împărţite. Această cunoaştere începe cuanaliza elementelor componente ale expuneri lor la daună: bunurile expuse daunelor, riscurile saucauzele daunelor şi consecinţele financiare sau economice ale producerii daunei. Acest capitol aidentificat şi descris cele mai întâlnite expuneri la daună, care sunt acoperite de majoritatea poliţelorde bunuri, răspundere civilă şi de asigurările multirisc. Aceste poliţe de asigurare sunt punctul deplecare ale daunelor împărţite în acordurile de reasigurare ce vor fi prezentate în capitoleleurmătoare.

Reasigurătorii trebuie să cunoască bine prevederile poliţelor de asigurare, pentru a determinareţinerea şi limitele de reasigurare aferente acordurilor de reasigurare, pentru a evalua potenţialeleexpuneri la daună de natură catastrofală, pentru a determina o cotă de primă tarifară sau o primă dereasigurare adecvată şi pentru a redacta în mod corespunzător contractele de reasigurare. În acestcapitol au fost prezentate cele mai întâlnite tipuri de asigurări de bunuri, răspundere civilă, multiriscşi asigurări speciale.

68

6. CLAUZE COMUNE ALE ACORDURILOR DE REASIGURARE

Acordurile de reasigurare au o sferă de acţiune foarte largă, prevederile lor acoperind o marevarietate de situaţii. Formularea fiecărui acord este unică, deoarece trebuie să exprime foarte clarintenţia părţilor în momentul încheierii acordului. Cu toate acestea, acordurile de reasigurare conţinanumite clauze comune.

6.1 Clauze comune tuturor reasigurărilor prin acord

De-a lungul anilor, specialiştii în reasigurare au elaborat clauze contractuale comune, pe caretoate părţile să le poată înţelege şi care să asigure acordului o anumită flexibilitate. Unele clauzecomune sunt necesare şi sunt incluse în aproape toate acordurile. De exemplu, aproape fiecare acordconţine Clauza Reasigurării şi Clauza accesului la informaţii. Alte clauze sunt solicitate deorganismele de reglementare. De exemplu, organismele de reglementare ale statului pot impuneintroducerea în acordurile de reasigurare a Clauzei insolvabilităţii sau a Clauzei intermediarului, încazul în care reasigurarea se tranzacţionează pe piaţa indirectă. Dacă reasigurătorul nu este autorizatde statul în care încheie reasigurarea, autorităţile pot solicita includerea Clauzei acţiunii în justiţie.

Principalele elemente şi clauze contractuale al căror scop şi conţinut vor fi analizate în acestcapitol sunt:• Preambulul• Clauza reasigurării• Clauza definiţiilor• Clauza accesului la informaţii• Clauza acţiunii în justiţie• Clauza impozitelor• Clauza monedei• Clauza excluderilor• Clauza arbitrajului• Clauza insolvabilităţii• Clauza compensării• Clauza intermediarului• Clauza reasigurării neautorizate• Clauza erorilor şi omisiunilor• Acordul privind drepturile şi obligaţiile părţilor• Clauza începerii şi încetării acordului• Clauza raportării şi decontării• Clauza excedentuluipeste limita poliţei Clauza obligaţiilor extracontractuale• Clauza teritoriului• Clauza obligaţiilor autoasigurate

Preambulul. Preambulul (sau introducerea) conţine informaţii de importanţă generală.Acesta cuprinde numele părţilor, localitatea şi statul de reşedinţă al acestora, denumirea şi numărulde înregistrare a acordului. Uneori se precizează şi data de intrare în vigoare a acordului.

Clauza reasigurării. Clauza reasigurării, denumită uneori Clauza portofoliului asigurat sauClauza portofoliului acoperit, stabileşte paramentrii generali ai acordului şi este inclusă, de obicei,imediat după preambul. Termenii Clauzei reasigurării sunt foarte generali, adecvaţi unui început deacord. Clauzele care vor urma vor defini condiţiile şi termenii acoperirii asigurate prin acord.

69

Clauza reasigurării are următoarele roluri:• stabileşte natura obligatorie a cesiunii• descrie tipul de reasigurare, proporţională sau excedent de daună• precizează categoriile de asigurări acoperite• stabileşte criteriul de reasigurare

Clauza de reasigurare standard defineşte poliţele ca fiind „acordurile sau certificatele deasigurare”. Uneori acestă definiţie include şi reasigurarea asumată de asigurător, ceea ce înseamnăcă în cadrul acordului se acoperă şi retrocesiunea.. Descrierea categoriilor de asigurări acoperitepoate fi specifică sau generală. De exemplu, clauza reasigurării poate menţiona o anumită categoriede asigurări sau poate specifica faptul că se vor acoperi toate asigurările emise de un anumitdepartament al asigurătorului.

În general, cu cât clauza deteasigurare este mai generală, cu atât vor fi mai detaliateexcluderile. De exemplu, clauza de reasigurare poate preciza că se vor acoperi toate asigurărileîncheiate de departamentul de asigurări de bunuri al asigurătorului. Totuşi, reasigurătorul poateexclude anumite categorii de asigurări, precum asigurarea cazanelor şi boilerelor.

Criteriul de reasigurare. Această prevedere cuprinsă în Clauza reasigurării stabileşte, înfuncţie de data intrării în vigoare, care dintre poliţele asigurătorului sunt acoperite de acordul dereasigurare. Se pot utiliza două criterii de reasigurare: criteriul poliţe lor şi criteriul produceriidauneloL

Criteriul poliţelor include sub acoperire toate poliţele emise sau reînnoite de către asigurător la şi/sau după data de intrare în vigoare a acordului.

Criteriul producerii daunelor include sub acoperire toate poliţelc în vigoare, inclusiv celeemise şi reînnoite de asigurător la şi/sau după data de intrare în vigoare a acordului.

Dacă reasigurătorul acceptă criteriul poliţelor, el va fi răspunzător numai pentru acele daunecare corespund poliţelor emise sau reînnoite la şi/sau după data de intrare în vigoare a acordului.Criteriul producerii daunelor asigură o acoperire mai largă decât criteriul poliţelor. Cândreasigurătorul acceptă criteriul producerii daune lor, el este răspunzător pentru toate daunele care seproduc după data de intrare în vigoare a acordului de reasigurare, indiferent când au fost emisepoliţele.

Există două criterii de reasigurare mult mai restrictive. Astfel, criteriul poliţelor emiseinclude în acoperire numai poliţele nou emise. Criteriul poliţe/ar în vigoare include sub acoperirenumai poliţele în vigoare la data încheierii acordului de reasigurare, fără însă a acoperi poliţeleemise după această dată. Aceste două criterii sunt mai puţin utilizate comparativ cu criteriul poliţelor şi cu criteriul producerii daunelor.

Criteriul poliţelor poate fi utilizat în situaţia în care asigurătorul doreşte să retină primele deasigurare necuvenite cât mai mult posibil. Totuşi, când acordul este încheiat pe criteriul poliţelor,asigurătorul trebuie să ia în considerare situaţia daune lor aferente restului de poliţe aflate în vigoarela încheierea acordului de reasigurare. De obicei, acordul de reasigurare precedent acoperă acestedaune. Dacă nu, va exista un gol în acoperirea asigurătorului.

Criteriul producerii daunelor poate fi utilizat atunci când acordul precedent conţine Clauza„cut off”, pentru a preveni golurile în acoperirea asigurătorului.

Reasigurătorii vor dori să utilizeze criteriul poliţelor atunci când asigurătorii şi-au modificatstandardele de subscriere, în vederea corectării experienţei de daună negative. Noile poliţe vor fiacoperite prin reasigurare, însă poliţele anterioare, caracterizate printr-o experienţă de daunănegativă nu vor fi acoperite.

Asigurătorul va utiliza criteriul poliţe lor în vigoare când doreşte să se retragă de pe piaţă.Deoarece nu se vor mai subscrie noi poliţe, criteriul poliţelor în vigoare îi va furniza toatăacoperirea necesară.

Sistemul de înregistrare contabilă al asigurătorului poate determina alegerea criteriului dereasigurare. De exemplu, dacă sistemul de înregistrare contabilă nu permite separarea primelor

70

încasate în prime cuvenite şi prime necuvenite, asigurătorul va utiliza criteriul producerii daunelor.

Clauza definiţiilor. Scopul unei Clauze de definiţii separate este acela de a localiza mai uşordefiniţiile din cadrul acordului. Unii specialişti preferă să definească termenii imediat ce apar întextul acordului. Astfel, riscul poate fi definit în cadrul Clauzei reasigurării, iar dauna netă poate fidefinită în secţiunea referitoare la daună. Modul în care vor fi prezentate definiţiile depinde devoinţa părţilor.

Chiar dacă se va introduce o Clauză de definiţii, vor exista termeni care vor fi definiţi înclauzele în care sunt utilizaţi. De exemplu, profitul net trebuie definit în Clauza comisionului departicipare la profit şi nu în Clauza definiţiilor.

Clauza accesului la informaţii. Clauza accesului la informaţii acordă reasigurătoruluidreptul contractual de a verifica toate documentele şi Înregistrările asigurătorului implicat înacordul de reasigurare. Aceste drepturi contractuale au o deosebită importanţă pentru reasigurător,deoarece, în caz de dispută, acestea protejează reasigurătoul împotriva încercării asigurătorului de aascunde informaţii.

Cine trebuie să aibă acces la informaţii? Deşi Clauza accesului la informaţii se referă, îngeneral, numai la reasigurător, există acorduri care prevăd că reasigurătorii au dreptul de a apela la oterţă parte pentru a verifica documentele.

Când se asigură accesul la informaţii?Clauza prevede că accesul trebuie asigurat în orice„perioadă de timp rezonabilă”, această expresie nefiind definită. În general, „perioadele de timprezonabile” se referă la programul normal de lucru al asigurătorului.

Care este aria de investigare a înregistrărilor? Dreptul reasigurătorului de a avea acces lainformaţii este limitat numai la acele înregistrări care au legătură cu acordul de reasigurare. Deexemplu, reasigurătorul nu poate avea acces la informaţiile referitoare la categoriile de asigurări cenu sunt acoperite prin acordul de reasigurare.

Care sunt materialele care trebuie să fie puse la dispoziţia reasigurătorului pentruverificare? Materialele care trebuie să fie puse la dispoziţie cuprind, în general, toate înregistrărileasigurătorului care au întrun fel sau altul legătură cu acordul de reasigurare. Nu se vor menţionatipurile de documente şi înregistrări, deoarece acest lucru ar putea limita obligaţia asigurătoruluinumai la documentele şi înregistrările specificate. Înregistrările pot cuprinde: înregistrări contabile,informaţii privind poliţele emise şi despăgubiri le plătite, rapoarte manageriale dar şi înregistrăricomputeriiate.

Unde vor fi puse la dispoziţie înregistrările pentru verificare? Deşi clauza nu precizeazănimic în ceea ce priveşte localizarea, în general, reasigurătorul este cel care se deplasează la loculde păstrare a înregistrărilor. O excepţie de la această regulă este situaţia în care înregistrările suntarhivate. În acest caz, asigurătorul va extrage documentele din arhivă şi le va pune la dispoziţiadepartamentului responsabil cu păstrarea acestor informaţii.

Există o limită de timp în ceea ce priveşte accesul la informaţii? Atâta timp cât asigurătorulpoate face revendicări împotriva reasigurătorului, acesta din urmă are dreptul de a solicitainformaţii, chiar dacă acordul de reasigurare a fost reziliat.

Clauza acţiunii în justiţie. Clauza acţiunii în justiţie oferă asigurătorului posibilitatea de acolecta sumele datorate de reasigurător conform acordului. Această clauză este solicitată numai încazul în care reasigurătorul este neautorizat, respectiv nu are autorizaţia de a încheia acorduri dereasigurare în ţara de reşedinţă a asigurătorului.

Dacă apare o dispută, asigurătorul trebuie să aibă posibilitatea de a adopta măsurile legalenecesare pentru a colecta sumele datorate de reasigurătorul neautorizat. Dacă nu există o clauză aacţiunii în justiţie s-ar putea întâmpla ca tribunalele locale să nu aibă jurisdicţie, iar asigurătorul vafi forţat să intenteze proces în ţara de reşedinţă a reasigurătorului şi sub incidenţa acestei legi-situaţie puţin dorită.

Clauza. acţiunii în justiţie prevede, de asemenea, dreptul reasigurătorului de a iniţia o

71

acţiune în justiţie în orice tribunal doreşte, dacă acesta are jurisdicţie. Făra această prevedere,reasigurătorul va dori să evite introducerea acestei clauze, deoarece îi prejudiciază dreptul de aintenta proces, drept asigurat de legislaţia internaţională.

Această clauză trebuie să menţioneze un reprezentat pentru acţiunea în justiţie. De obiceireprezentantul este o firmă de avocatură specializată în reprezentarea reasigurătorilor externi. Cutoate acestea, reprezentantul poate fi şi o persoană fizică sau o agenţie de stat din ţara de reşedinţă aasigurătorului, dacă legislaţia din această ţară prevede acest lucru.

În final, clauza acţiunii în justiţie solicită reasigurătorului să accepte decizia finală atribunalului, permiţându-i, totuşi, să facă recurs.

Clauza taxelor. Clauza taxelor specifică partea contractuală care este responsabilă pentruplata diferitelor taxe percepute asupra primelor.

Taxe de stat percepute asupra venitului din prime. Taxele de stat sunt percepute asupraprimelor brute subscrise de asigurător pe teritoriul statului respectiv. Asigurătorii nu pot deduce dinvaloarea impozabilă, primele de reasigurare. Totuşi, nu se percep taxe asupra primelor dereasigurare, deoarece acest lucru ar constitui o dublă impozitare.

Clauza taxelor stabileşte responsabilitatea asigurătorului de a suporta toate taxele, mai puţinaccizele. Există situaţii în care reasigurătorii plătesc taxele de stat, deşi nu sunt obligaţi din punct devedere contractual. Clauza taxelor prevede că asigurătorul îi va rambursa reasigurătorului sumeleplăti te, dacă se întâmplă acest lucru.

Accize. De exemplu, guvernul federal al S.U.A. percepe taxe asupra primelor de reasiguraredatorate reasigurătorilor externi, taxe ce reprezintă 1 % din valoarea primelor de reasigurare.Asigurătorii sunt cei responsabili pentru colectarea acestor accize. De asemenea, dacă primele dereasigurare sunt returnate asigurătorului, acesta este răspunzător cu recuperarea accizelor plătite dereasigurător pentru aceste prime. Unele state, precum: Germania, Marea Britanie, Insulele Bermudeau încheiat tratate economice cu S.U.A. ce prevăd exceptarea reasigurătorilor din aceste ţări de laplata accizelor.

Clauza monedei. Clauza monedei abordează următoarele aspecte:• moneda utilizată pentru achitarea obligaţiilor contractuale;• criteriul de convertire în moneda de bază.

De cele mai multe ori, clauza monedei prevede ca toate raportările să se facă în monedaoriginală (moneda în care se încheie polita de asigurare) iar convertirea să se facă la cursul deschimb din data trimiterii situaţiilor financiare.

Clauza excluderilor. În general, toate acordurile de reasigurare cuprind excluderi care limitează acoperirea furnizată de acordul de reasigurare. Fiecare acord în parte reflectă intenţiile specifice părţilor şi, din acest motiv, nu există o listă de excluderi standard. Excluderile se aplică de obicei următoarelor tipuri de riscuri:

1) riscuri cu probabilitate de daună ridicată;2) riscuri sau daune care de obicei nu sunt acoperite de acordurile de reasigurare.

72

Riscurile cu probabilitate de daună ridicată sunt riscurile la care sunt expuse cazaneletermice şi utilajele de tratare a reziduuri lor radioactive. Pericolele sau daunele excluse pot cuprindeincidentele nucleare, poluarea, războiul etc. În unele cazuri, reasigurătorii nu prevăd nici oexcludere în acord, bazându-se, în schimb, pe excluderi le din poliţa de asigurare.

În această secţiune se vor discuta următoarele excluderi:• incidente nucleare;• riscul de poluare;• riscul de război.

Clauza excluderii incidentelor nucleare. Majoritatea asigurătorilor şi reasigurătorilorparticipă la pooluri nucleare. Datorită participării directe, reasigurătorii evită acumularea u,norriscuri adiţionale din acordurile de reasigurare încheiate cu asigurătorii. Clauza incidentelornucleare din acordul de reasigurare exclude toate riscurile nucleare, cu excepţia expuneri loraccidentale la radiaţii utilizate în scopuri medicale.

Excluderea se aplică şi daunei sau răspunderii rezultate din participarea asigurătorului lapoolurile nucleare. Se exclud, de asemenea, toate daunele şi obligaţiile asigurătoruluicorespunzătoare acelor categorii de riscuri care sunt, de regulă, acoperite de de pooluri nucleare.

Clauza excluderii poluării. Există câteva tipuri de Clauze de excludere a poluării ce suntutilizate în mod curent în acordurile de reasigurare. Acestea variază în funcţie de tipul dereasigurare.

În ultimii ani, tribunalele au interpretat poliţele de răspundere civilă generală în sensulincluderii poluării. Pe lângă aceasta, atât asigurătorii cât şi reasigurătorii au devenit mult maiconştienţi de amploarea riscului de poluare. Asigurătorii au plătit şi continuă să plătească daunecauzate de poluare, daune pe care ei nu le anticipaseră atunci când au stabilit cotele de primă, decipentru care nu au primit o compensaţie. În general, reasigurătorii nu doresc să ofere acoperirepentru poluare, decât în circumstanţe foarte precis definite.

Clauza excluderii riscului de război. Clauza excluderii riscului de război exclude daunelecauzate de un război organizat sau de alte acţiuni militare. Această clauză conţine două prevederi debază:

1. Excluderea nu se aplică în cazul în care poliţele de asigurare prevăd clauza excluderiirăzboiului.

2. Daunele cauzate de revolte, greve şi mişcări sociale nu fac subiectul acestei excluderi.

Clauza arbitrajului. Clauza arbitraj ului specifică faptul că disputele se vor soluţiona prinarbitraj şi nu prin acţiune judecătorească. Arbitrajul realizat de persoane familiarizate cu domeniulasigurărilor şi reasigurărilor trezeşte tot mai mult interesul părţilor contractante. Se consideră cădecizia adoptată de o echipă de experţi are o probabilitate mai mare de a fi echitabilă decât cea aunui judecător sau a unor juraţi nefamiliarizaţi cu practicile obişnuite în domeniu.

Termene impuse. Scopul arbitrajului este acela de a soluţiona rapid o dispută. Prin urmare,clauza menţionează perioada de timp în care trebuie să fie desemnaţi arbitrii, de obicei 30 de zile.Părţile au un interval de timp prestabilit în care trebuie să prezinte cazul comisiei de arbitraj.Comisia are autoritatea de a prelungi termenul, pentru a putea fi prezentate toate materialele şideclaraţiile martorilor.

Calificarea arbitrilor. Comisia de arbitraj se constituie din directori activi sau pensionaţi aiunor societăţi de asigurare sau reasigurare. Termenul de director nu este definit, însă, în practică,este interpretat ca semnificând funcţia de manager, preşedinte sau o altă funcţie de conducere.Principalele motive pentru care arbitrii trebuie să deţină sau să fi deţinut această funcţie sunt:• Sunt puţine cazuri în care o persoană este implicată în negocieri şi în proceduri contractuale fără

73

a deţine o funcţie de conducere.• Directorii au suficientă experienţă şi pregătire în asigurări pentru a putea evalua toate aspecteleproblemei.

.Pe lângă acestea, directorii nu trebuie să prezinte nici un interes în ceea ce priveşte acordulde reasigurare. Această menţiune previne contestarea concluziilor comisiei de arbitraj pe motivulconflictului de interese.

Reguli de procedură. Arbitrii sunt liberi de orice formalitate judiciară şi nu sunt obligaţi sărespecte anumite reguli de procedură. Această instrucţiune reflectă caracterul specific al arbitrajului.Arbitrii nu sunt jurişti, ci persoane specializate în analizarea sursei care a generat conflictul. Celedouă părţi contractante nu doresc ca decizia finală să fie influenţată negativ de respectarea unorproceduri tehnice legale.

Decizia comisiei de arbitraj. Clauza prevede că această decizie este obligatorie pentruambele părţi şi că orice tribunal care are jurisdicţie poate accepta verdictul. Comisia de arbitraj nuare puterea de a impune execuţia deciziei. Prin urmare, dacă una din părţi nu se supune deciziei dearbitraj, cealaltă parte trebuie să încerce să impună execuţia acesteia prin sistemul juridic civil.

Clauza insolvabilităţii. Când un asigurător este declarat insolvabil şi se ia decizia delichidare, autoritatea juridică din statul de reşedinţă al asigurătorului desemnează' un lichidator.Dacă activele asigurătorului nu sunt suficiente pentru a achita toate despăgubirile datorate,reasigurătorii sunt obligaţi să acopere doar partea ce le revine din despăgubirile plătite asiguraţilor.Totuşi, lichidatorii preferă ca reasigurătorii să plătească aceeaşi sumă pe care ar fi plătit-o dacăasigurătorul nu s-ar fi aflat în insolvabilitate.

Dacă acordul nu cuprinde o Clauză de insolvabilitate, reasigurătorii sunt răspunzători numaipentru partea lor din despăgubirile plătite efectiv de către lichidator. Aceasta deoarece reasigurareareprezintă un acord de indemnizare între asigurător şi reasigurător. Clauza insolvabilităţii prevede căreasigurătorul trebuie să-şi plătească partea ce-i revine din toate despăgubirile, indiferent care estevaloarea sumelor plătite de lichidator.

Principalele prevederi ale Clauzei insolvabilităţii sunt următoarele:1. Reasigurătorul trebuie să plătească toate despăgubirile datorate asigurătorului, fără

reducere.2. Lichidatorul trebuie să avizeze despăgubirile în aşteptare.3. Reasigurătorul are dreptul de a investiga şi de a participa la apărarea în justiţie împotriva

revendicării, pe cheltuiala sa proprie.4. Cheltuielile suportate de reasigurător în actiunea de apărare şi investigare pot li

rambursabile.5. Plata despăgubirilor din reasigurare se va face conform legii, dacă nu se specifică altfel.

“Fără reducere”. Clauza insolvabilităţii utilizează expresia „fără reducere” referindu-se lacerinţa ca reasigurătorul să plătească întreaga valoare a despăgubiri lor, aşa cum prevede acordul.

De exemplu, asigurătorul (aflat în prezent în insolvabilitate) a fost solicitat, înainte delichidare, să plătească o daună de 350000 USD. Lichidatorul a plătit reclamantului 262000 USD sau75% din daună. Asigurătorul era reasigurat pentru un excedent de daună de 400.000 USD peste100000 USD. Dacă va respecta menţiunea „fără reducere”, reasigurătorul va plăti o depăgubire de250000 USD (350000 USD ,100000 USD) în loc de 162500 USD (262500 USD - 100000 USD).Efectul acestei condiţii este acela că reasigurătorul plăteşte o despăgubire mai mare, permiţândlichidatorului să strângă fonduri pentru satisfacerea altor reclamanţi sau creditori. În continuare esteprezentat efectul Clauzei insolvabilităţii în această situaţie.

Efectul Clauzei insolvabilităţii

74Asigurător solvabil Asigurător insolvabil

Cu clauzainsolvabilităţii

Fără clauza insolvabilităţii

Asigurător 350000 USD 262500 USD 2625000 USDReasigurător 250000 USD 162500 USD 250000 USDDauna netă suportată de asigurător

100000 USD(reţinere)

1000000 USD (reţinere)

125000 USD

Condiţia de avizare. Reasigurătorul are dreptul de a fi înştiinţat cu privire la.revendicările ceimplică acordul de. reasigurare, astfel încât să aibă suficient timp să investigheze dauna şi săparticipe la actiunea de apărare în justiţie. Fără acest preaviz, se poate prejudicia poziţiareasigurătorului în ceea ce priveşte soluţionarea daunei.

Dreptul la investigaţie şi apărare. Reasigurătorul are dreptul de a investiga şi de a participala apărarea în justiţie, pe propria sa cheltuială. Aceste drept este foarte important deoarecereasigurătorul trebuie să plătească toate despăgubiri le prevăzute de acord, fără reduceri. Pentru a-şi proteja propriile interese, reasigurătorul suportă cheltuieli suplimentare de investigare şi apărareîn justiţie.

Cheltuieli rambursabile. Cu acordul tribunalului, cheltuielile suportate de reasigurător cuinvestigarea şi soluţionarea daunei pot fi rambursate, în întregime sau parţial, de către asigurătorulinsolvabil. Rambursarea se face proporţional cu valoarea beneficiilor aduse asigurătorului. Dacănu se obţine o reducere a despăgubirii, deci nu se realizează nici un beneficiu, cheltuielile nu sevor rambursa.

Dacă la acordul de reasigurare participă mai mulţi reasigurători, cheltuielile de investigare şi de judecată se vor repartiza conform prevederilor acordului.

Plata despăgubirilor din reasigurare. Paragraful final al clauzei prevede ca platadespăgubirilor din reasigurare să se facă spre lichidator. Cu toate acestea, în numeroase cazuri,asiguraţii încearcă să obţină despăgubirea direct de la reasigurător Aceasta se datoreazăurmătoarelor motive:

1. Plata despăgubirii se realizează mult mai rapid2. Despăgubirea obţinută poate fi mai mare decât cea obţinută de la lichidatoL

Clauza poate cuprinde şi excepţii, care permit realizarea plăţii şi către alte persoane, înafara lichidatorului. Excepţiile se aplică atunci când acordul menţionează un alt beneficiar (vezianexa cut-through) sau când reasigurătorul îşi asumă, cu consimţământul asigurătorului,răspunderea directă (procedură denumită novaţie).

Pe de altă parte, lichidatorul nu agrează un astfel de aranjament deoarece intenţia Clauzeiinsolvabilităţii este aceea de a acorda lichidatorului un anumit control asupra fondurilor plătite dereasigurător. Clauza insolvabilităţii nu impune obţinerea aprobării lichidatorului sau a tribunaluluipentru despăgubirea directă a asiguratului, de către reasigurător. Totuşi, ar fi mai prudent dacăreasigurătorul ar căuta să obţină o astfel de aprobare. Fără această aprobare reasigurătorul s-ar puteaafla în situaţia în care este solicitat să plătească despăgubirea lichidatorului, deşi a achitat aceastăplată direct asiguratului.

Clauza compensării plăţilor. Clauza compensării permite asigurătorului saureasigurătorului să compenseze soldurile restante datorate reciproc. De exemplu, asigurătoruldatorează prime de reasigurare în valoare de 125000 USD iar reasigurătorul datoreazăasigurătorului o despăgubire de 75000 USD. Asigurătorul poate trimite reasigurătorului numaisoldul net, respectiv 50000 USD.

Clauza compensării este o metodă des întâlnită în activitatea de reasigurare, aceastaspecificând dreptul părţilor de a compensa soldurile restante şi de achita valoarea netă.

Compensarea s.e poate face între părţile. unui singur acord (compensare restrânsă) sau întrepărţile mai multor acorduri de reasigurare (compensare largă).

75

Aplicarea drepturilor la compensare reprezintă o chestiune controversată în situaţia lichidăriiasigurătorului. În caz de insolvabilitate, lichidatorul este responsabil pentru colectarea active lor şipentru distribuţia fondurilor între creditorii reclamanţi. Pentru a mări valoarea fondurilor supuserepartizării, unii lichidatori încearcă să restricţioneze dreptul de compensare, în special compensarealargă.

Clauza intermediarului. Clauza intermediarului are următoarele scopuri :1. Identifică intermediarul care a facilitat încheierea acordului de reasigurare.2. Precizează că reasigurătorul îşi va asuma riscul de credit, dacă intermediarul devine insolvabil.

Această clauză apare numai în acordurile încheiate prin intermediar. În cadrul acesteia sestabileşte ca relaţiile de comunicare între cele două părţi să se realizeze numai prin intermediar. Decele mai multe ori, nu este deloc practic ca reasigurătorul să poarte o conversaţie telefonică cuasigurătorul, prin intermediar. Totuşi, intermediarul trebuie să fie informat şi trebuie să aprobe oastfel de comunicare.

Secţiunea finală a Clauzei intermediarului este adresată asumării riscului de credit. Aceastăsecţiune este importantă deoarece prin intermediar se transferă mari sume de bani. Din diferitemotive, intermediarul acţionează ca reprezentant al asigurătorului şi nu al reasigurătorului. Clauzaintermediarului solicită ca reasigurătorul să-şi asume riscul de credit, dacă intermediarul devineinsolvabil, fapt ce face ca, în această privinţă, intermediarul să devină reprezentant alreasigurătorului.

Astfel, dacă asigurătorul a efectuat plăţi către un intermediar care ulterior devine insolvabilşi nu mai poate achita reasigurătorului sumele primite, se consideră că reasigurătorul a primit baniide la asigurător.

Clauza reasigurării neautorizate. Clauza reasigurării neautorizate precizează că asigurătorulare obligaţia de a obţine garanţii pentru sumele cedate unui reasigurător neautorizat de către statul încare asigurătorul îşi are reşedinţa. Autorităţile statale impun includerea acestei clauze datorităpreocupării lor privind colectarea despăgubirilor de la reasigurătorii asupra cărora nu au control.Dacă reasigurătorii neautorizaţi îndeplinesc condiţiile Clauzei reasigurării neautorizate, autorităţilejuridice vor avea mai puţine motive de îngrijorare.

Conform Clauzei reasigurării neautorizate, reasigurătorul trebuie să pună la dispoziţiaasigurătorului fonduri a căror valoare să ac opere obligaţiile reasigurătorului în cazul în care acordulde reasigurare se reziliază. Clauza prevede următoarele:• Fondurile puse la dispoziţia asigurătorului trebuie să fie egale cu suma dintre valoarearezervelor de prime necuvenite, valoarea rezervelor pentru daune si cheltuieli cu soluţionareadaunelor şi valoarea rezervelor pentru daune produse dar neraportate.• Fondurile trebuie să fie în numerar sau sub formă de scrisoare de credit.• Dacă se utilizează o scrisoare de credit aceasta trebuie:

1. Să fie exactă, irevocabilă şi necondiţionată.2. Să aibă un termen de valabilitate de cel puţin un an.3. Să cuprindă o clauză Evergreen, care asigură reînnoirea sa automată, cu excepţia cazului în care banca înştiinţează asigurătorul cu cel puţin 30 de zile în avans.

• Asigurătorul poate retrage aceste fonduri pentru a compensa obligaţiile reasigurătorului.

Acordul de garantare reprezintă o altă soluţie. Reasigurătorul va depune în custodia bănciititluri de valoare pe baza cărora banca va garanta îndeplinirea obligaţiilor de reasigurare. Acordulpermite băncii să lichideze aceste titluri de valoare dacă se impune execuţia garanţiei. Dobânzile şibeneficiile aferente titlurilor aflate în custodie se acumulează în interesul reasigurătorului. Fiecarestat stabileşte propriile sale standarde pentru scrisorile de credit sau pentru acordurile de garantare.

Clauza erorilor şi omisiunilor. Clauza erorilor şi omisiunilor permite acoperirea prin

76

reasigurare în condiţiile apariţiei erorilor sau omisiunilor angajaţilor asigurătorului în îndeplinireaobligaţiilor contractuale. Clauza erorilor şi omisiunilor urmăreşte să asigure soluţionarea acelorcazuri în care asigurătorula omis să cedeze un risc care ar fi trebuit cedat sau a cedat un risc care eraexclus din acord.

Riscurile cedate din greşeală se vor acoperi numai dacă eroarea este corectată imediat dupădescoperire. Momentul descoperiri reprezintă momentul în care asigurătorul descoperă eroarea. Decele mai multe ori, aceste erori sunt descoperite în momentul reînnoirii sau al revizuirii acordului dereasigurare. '

Acordul privind drepturile şi obligaţiile părţilor. Acordul privind drepturile şi obligaţiilepărţilor nu reprezintă o clauză, ci un acord separat ataşat acordului de reasigurare în cazul în careparticipă mai mulţi reasigurători. Acesta are următoarele roluri:• Identifică acordul la care se aplică• Identifică participanţii la reasigurare• Precizează procentul ce revine fiecărui reasigurător• Stabileşte obligaţiile ce revin fiecărei reasigurător în parte• Stabileşte data de intrare în vigoarea acordului• Asigură corecta execuţie a acordului de către reprezentanţii asigurătorului şi a reasigurătorilor

Deşi acordul privind drepturile şi obligaţiile este simplu, acest acordare o deosebităimportanţă în cadrul acordului de reasigurare. Acordul limitează riscul fiecărui reasigurător prindouă moduri. În primul rând, riscul fiecărui reasigurător este limitat de procentul de participareprezentat în acordul privind drepturile şi obligaţiile părţilor. În al doilea rând, riscul reasigurătoruluieste individual şi nu solidar.

Răspunderea individuală este importantă pentru reasigurătorii care participă la un acord dereasigurare. Fiecare reasigurător trebuie să limiteze riscurile pe care şi le asumă, asemeneaasigurătorilor. Dacă reasigurătorul are capacitatea financiară necesară şi doreşte să subscrie 100%din valoarea acordului, acordul privind drepturile şi obligaţiile nu mai este necesar. Părţile vorsemna numai acordul de bază. In acest caz reasigurătorul va primi 100% din primele de reasigurareşi va fi răspunzător pentru 100% din daunele acoperi te prin reasigurare.

Dacă, participă mai mulţi reasigurători la reasigurare şi nu se aplică principiul răspunde_iiindividuale, atunci se poate întâmpla ca unul dintre reasigurători să fie solicitat să achite obligaţiileunuia sau mai multor coreasigurători. Reasigurătorul ar putea ti răspunzător pentru întregul risc,primind în schimb doar un procent din primele de reasigurare.

Clauza începerii şi încetării acordului. Clauza începerii şi încetării acordului stabileşteperioada de valabilitate a acordului şi circumstanţele în care acesta poate fi reziliat. CondiţiileClauzei începerii şi încetării acordului sunt negociate de asigurător şi reasigurător. Asigurătorultrebuie să cunoască momentul în care poliţele intră sub acoperirea acordului, pentru a determinanecesitatea unei reasigurări suplimentare. Reasigurătorul trebuie să cunoască momentul în care intrăîn vigoare poliţele de asigurare, pentru a putea stabili exact preţul reasigurării.

Perioada de valabilitate. Clauza începerii şi încetării acordului specifică data şi momentul încare începe şi se sfârşeşte acoperirea. Cu toate acestea, începerea şi încetarea acordului poate fiprezentată în două clauze separate.

Începerea acordului. Momentul începerii acoperirii este stabilit, de obicei, la ora 12:01 AM..În cazul acordurilor proporţionale sau excedent de daună pentru bunuri, acest moment se stabileşteîn funcţie de ora locală din localitate a în care se află obiectele asigurate. În cazul acorduluiexcedent de daună pentru accidente, momentul intrării în vigoare se stabileşte în funcţie ora localădin localitatea în care este domiciliat asiguratu!. În cazul acordurilor contra catastrofelor, se va luaîn considerare ora locală din localitatea în care se află sediul c;::ntral al asigurătorului. Momentulîncetării acordului este, de asemenea, ora 12:01 AM., calculat în aceeaşi manieră ca mai înainte.

Încetarea acordului. Acordul continuu reprezintă un acord care rămâne în vigoare până în

77

momentul în care una dintre părţi îl reziliază. Formularea clauzei poate fi următoarea: „ Acest acord... este valabil până la reziliere... „. Încetarea unui acord continuu impune acordarea unui preaviz decirca 90 de zile şi se poate realiza:

(1) în orice moment,(2) la sfârşitul unui trimestru,(3) la sfârşitul unui semestru sau(4) la sfârşitul anului. Acordul temporar stabileşte un termen de valabilitate al acordului. Clauza poate preciza

următoarele: „ Acordul este valabil din data de01.01.Xl până în data01.01.X2 „. În general, acordultemporar nu poate înceta înainte de data expirării, decât numai cu acordul părţilor.

Clauza încetării acordului specifică dacă încetarea acordului se va face pe criteriul run offsau pe criteriul cut off. Conform criteriului run off, toate poliţele în vigoare în momentul încetăriiacordului de reasigurare vor fi acoperite până în momentul în care acestea vor expira.Reasigurăt.orul reţine primele ne cuvenite corespunzătoare poliţe lor în vigoare dar rămânerăspunzător pentru poliţele în vigoare o anumită perioadă de timp, de obicei până la expirareaacestor poliţe.

Criteriul cut off îl eliberează pe reasigurător de responsabilitatea de a acoperi poliţele deasigurare, după încetarea acordului de reasigurare. Primele ne cuvenite corespunzătoare poliţelor învigoare şi care sunt păstrate de reasigurător vor fi retunate asigurătorului. Asigurătorul nu va mai fiacoperit pentru daunele ce se vor produce după acest moment.

Implicaţii pentru reasigurători. Când asigurătorii doresc înlocuirea acordurilor dereasigurare, aceştia trebuie să revizuiască datele de începere şi încetare a acordurilor, pentru a seasigura că nu vor exista goluri în acoperire între vechiul şi noul acord.

Cu cât reasigurătorul este mai mulţumit de asigurător şi de obiectul acoperit, cu atât va fimai puţin preocupat de posibilitatea de a rezilia rapid acordul.

Criteriul de reziliere a acordului, respectiv run off sau eul off, se stabileşte în momentulelaborării acordului. Ambele părţi trebuie să estimeze care vor fi nevoile lor dacă acordul estereziliat.

Circumstanţele în care are loc rezilierea. Acordul poate fi reziliat în următoarele situaţii: .• Preaviz• Acordul părţilor• Lichidarea uneia din părţi• Dispoziţii de încetare automată• Neplata soldurilor

Aplicând una dintre aceste metode, răspunderea contractuală a reasigurătorului încetează.Asigurătorul îşi asumă obligaţiile cedate anterior reasigurătorului, cu excepţia cazului în care un altreasigurător va accepta asigurările cedate.

Preavizul. Clauza de începere şi încetare a acordului prevede, în general, o perioadă depreaviz de 90 de zile. Expedierea preavizului trebuie înregistrată pentru a se evita controverselereferitoare la data expedierii acestuia.

Deşi nu se specifică în acord, în practica curentă se consideră că expedierea prin poştă, lasau înainte de data de preaviz, conduce implicit la primirea avizului de către cealaltă parte. Aceastăpractică înlătură posibilitatea ca neîndeplinirea obligaţiilor unei terţe părţi (serviciile poştale) săafecteze respectarea clauzelor contractuale.

Rezilierea prin acordul părţilor. Acordurile pot fi rezi late prin acordul părţilor contractante.Părţile pot cădea de acord să rezilieze acordul imediat, sau la o dată ulterioară. Rezilierea prinacordul părţilor are loc atunci când volumul încasărilor nu evoluează conform aşteptărilorreasiguratului sau când asigurătorul doreşte să înceteze subscrierea unei anumite categorii deasigurări. În aceste situaţii, rezilierea serveşte interesul ambelor părţi. Rezilierea prin acordulpărţilor nu impune o formulare specifică, deoarece orice acord poate fi reziliat prin această metodă.

Rezilierea în cazul lichidării uneia din părţi. Deşi Clauza începerii şi încetării acordului nu

78

este adresată întotdeauna situaţiei de lichidare, de obicei, nici una dintre părţi nu are obiecţii larezilierea acordului în această situaţie. În numeroase state, legislaţia prevede rezilerea acordurilor încazul lichidării unei a dintre părţi.

Rezilierea prin aplicarea dispoziţiilor de încetare automată. Atât asigurătorul, cât şireasigurătorul pot solicita includerea dispoziţiilor de încetare automată în Clauza de începere şiîncetare a acordului. Dispoziţiile de încetare automată permit asigurătorilor şi/sau reasigurătorilor sărezilieze acordul în anumite situaţii. Asigurătorii şi reasigurătorii solicită includerea dispoziţiilor deîncetare automată când sunt preocupaţi de situaţia financiară a celeilalte părţi, sau când existăposibilitatea ca cealaltă parte să fie preluată de către o altă organizaţie.

Prima secţiune a dispoziţiilor de încetare automată permite asigurătorilor sau reasigurătorilorsă înceteze acordul, dacă m_nagementul uneia din părţi se schimbă. Filosofia managerială aasigurătorului reprezintă cea mai importantă caracteristică a sa. Orice schimbare a managementuluitrebuie să îi ofere reasigurătorului posibilitatea să analizeze resursele financiare şi filosofia nouluimanagement.

A doua secţiune permite rezilierea în momentul în care se reduce capitalul vărsat alreasigurătorului. Capitalul şi rezervele reprezintă două elemente cheie, care evidenţiază capacitateaasigurătorului de a subscrie noi asigurări şi de a obţine un calificativ acceptabil. Reducerea acestorapoate prejudicia capacitatea asigurătorului de a vinde asigurări.

A treia secţiune permite rezilierea în cazul în care asigurătorul devine insolvabil. Înmomentul în care este desemnat un administator din oficiu, angajaţii cheie părăsesc societatea, iarasigurătorul nu mai poate funcţiona aşa cum ar fi făcut-o în situaţii normale. Pe lângă aceasta, unasigurător insolvabil nu poate încheia noi asigurări.

Secţiunea a patra permite rezilierea în cazul în care asigurătorul îşi reasigură reţinerea.Decizia reasigurătorului de a oferi acoperire este determinată de credinţa că tranzacţia va fiprofitabilă. Dacă asigurătorul acceptă o reţinere ridicată, atunci înseamnă că este convins căafacerea este bună. Dacă asigurătorul îşi reasigură ulterior reţinerea, reasigurătorul trebuie anunţat şitrebuie să aibă posibilitatea de a opta pentru rezilierea acordului.

Rezilierea datorită neplăţii soldurilor. Condiţia de reziliere în cazul neplăţii soldului trebuieadăugată clauzei începerii şi încetării acordului, dacă asigurătorulare reputaţia unei societăţi care nurespectă termenele de plată.

Deoarece termenul „restant” nu este, în general, definit, reasigurătorul poate acţiona în oricemoment consideră necesar. Reasigurătorul poate susţine că soldul neachitat la data scadentă esterestant.

Clauza raportării şi expedierii. Clauza raportării şi expedierii diferă în acordurileproporţionale faţă de cele excedent de daună. Acordurile proporţionale cuprind clauze detaliate carestabilesc modul de raportare al primelor, al despăgubiri lor, al primelor ne cuvenite şi al daunelor însuspensie. Acordurile excedent de daună conţin clauze de raportare relativ simple, deoarece cota deprimă se aplică asupra valorii totale a primelor subiect. În general, plata se efectuează odată cutransmiterea raportului. Raportarea despăgubirilor este discutată într-o clauză separată denumităClauza avizării şi a soluţionării dauneloL

Clauza excedentului peste limita poliţei. Clauza excedentului peste limita poliţei permiteacoperirea daunelor ce depăşesc limita poliţei de asigurare. Clauza este utilizată în cadrulacordurilor excedent de daună per risc, pentru bunuri şi accidente, în care asigurătorul solicităacoperire pentru riscurile financiare ale giranţilor, pentru cheltuielile de înlocuire şi pentru dauneledatorate întreruperii activităţii. Această clauză permite acoperirea daune lor atunci când suntîndeplinite simultan următoarele condiţii:• terţă parte a obţinut o hotărâre judecătorească de despăgubire împotriva asiguratului (acuzat)• Valoarea despăgubirilor depăşeşte valoarea limitelor poliţei• Apărarea sau procedurile de soluţionare utilizate de asigurător influenţează mărimeadespăgubirilor

79

• Dauna este acoperită de poliţa emisă de asigurător.Acoperirea oferită asigurătorului se stabileşte în funcţie de reţinerea şi limitele acordului.

Clauza nu modifică limitele acordului în nici un fel. De obicei, daunele aferente excedentului pestelimita poliţei sunt cumulate cu daunele iniţiale, iar suma este considerată a fi o singură daună. Înanumite acorduri proporţionale, asigurătorul poate să obţină o acoperire adiţională. De exemplu,acordul poate acoperi daune iniţiale plus daune excedent, peste limita poliţei, în valoare de 150%din limita acordului.

Acoperirea compensează asigurătorul pentru despăgubirile impuse prin sentinţăjudecătorească împotriva asiguratului. Formularea acordului trebuie să permită soluţionareadisputelor şi în afara tribunalului, pentru a se evita posibilitatea impunerii unor despăgubiri crescutecu cheltuielile de judecată.

Asigurătorul şi reasigurătorul îşi împart cheltuielile în acelaşi procent în care îşi împart daunainiţială. Dacă asigurătorul are o altă asigurare sau reasigurare, acestea vor reduce dauna ce intră subincidenţa acordului.

Clauza obligaţiilor extracontractuale. Dacă un asigurat intentează o acţiune judecătoreascăasigurătorului pe motiv că acesta a manifestat reacredinţă în soluţionarea unei revendicări, atuncipoate apărea o daunădetenninată de obligaţii extracontractuale. Daunele din obligaţiileextracontractuale nu sunt rezultatul acoperirii fumizate conform poliţei, ci sunt determinate deprocesul propriu-zis de soluţionare a daunelor. Dacă, de exemplu, tribunalul ajunge la concluzia cădespăgubirea pe care asigurătorul a refuzat să o plătească este totuşi acoperită conform condiţiilorpoliţei de răspundere civilă, tribunalul poate impune plata unor despăgubiri penalizatoare cătreasigurat pentru interpretarea cu rea-credinţă a poliţei. Plata despăgubiri lor penalizatoare esteconsiderată o obligaţie extra contractuală.

Clauza obligaţiilor extracontractuale este asemănătoare clauzei daunelor excedent pestelimita poliţei.Greşeala sau omisiunea trebuie să aparţină asigurătorului. Totuşi, pentru a declanşaacoperirea obligaţiilor extracontractuale, asiguratul trebuie să obţină o sentinţă judecătoreascăîmpotriva asigurătorului. În plus, obligaţiile extracontractuale sunt în afara acoperirii fumizate depoliţă.

Anumite state interzic asigurarea despăgubirilor penalizatoare. Datorită acestei situaţii, uneleclauze prevăd că, în cazul în care clauza obligaţiilor extracontractuale este considerată ilegală sauneexecutabilă, restul acordului se menţine în vigoare.

Prevederile acestei clauze se referă, în principal, la următoarele aspecte:• Coasigurarea şi reţinerea netă• Limita de acoperire• Repartizarea cheltuielilor• Definiţia obligaţiilor extracontractuale• Data producerii evenimentului• Excluderea infracţiunilor şi a obligaţiilor autoasigurate• Asigurări sau a reasigurări precedente

Coasigurarea şi reţinerea netă. Asigurătorul trebuie să prezinte un anumit interes în ceea cepriveşte consecinţele acţiunii salariaţilor săi. Ca urmare, clauza obligaţiilor extracontractualeconţine o dispoziţie referitoare la coasigurare. Procentul de coasigurare cel mai des întâlnit este de80%, însă acesta poate varia între 50% şi 90%. Dacă procentul de coasigurare este de 80%,asigurătorul reţine 20% daune nereasigurate.

Limita acoperirii. Acoperirea obligaţiilor extracontractuale nu măreşte limitele prevăzute înacord. Valoarea obligaţiilor extracontractuale acoperite se adaugă (după deducerea coasigurării)valorii daunei. Apoi, din total, se deduce reţinerea asigurătorului, soldul fiind supus limitelor Iacordului de reasigurare. Prin urmare, asigurătorul este răspunzător atât pentru reţinereacontractuală, cât şi pentru coasigurarea daunelor determinate de obligaţiile extracontractuale.

Repartizarea cheltuielilor. Reasigurătorul şi asigurătorul îşi împart cheltuielile de judecată şi

80

soluţionare a daunelor în acelaşi procent în care se distribuie dauna. De exemplu, dacă procentul decoasigurare este de 80%, reasigurătorul şi asigurătorul îşi împart cheltuielile în acelaşi procent.

Definiţia obligaţiei extracontractuale. Obligaţiile extracontractuale sunt definite ca fiind”obligaţiile ce nu sunt acoperite prin nici o clauză a acestui acord şi care sunt determinate de modulîn care se soluţionează revendicarea unui asigurat”.

Data producerii evenimentului. Deşi obligaţiile extracontractuale sunt cauzate desoluţionarea incorectă a revendicării, soluţionare care are loc după producerea daunei propriu-zise,clauza obligaţiilor extracontractuale precizează faptul că data producerii evenimentului este dataproducerii accidentului, dezastrului sau daunei acoperite prin poliţă.

Excluderea infracţiunilor şi a obligaţiilor autoasigurate. Acoperirea obligaţiilorextracontractuale nu intenţionează să acopere actele infracţionale, ci numai erorile de evaluare,nerealizare a sau întârzierile în realizarea unei anumite acţiuni. Frauda este un act infracţional şi esteexclusă de sub acoperire.

Dacă asigurătorul îşi autoasigură propriile sale riscuri şi suferă o daună care corespundedefiniţiei obligaţiilor extracontractuale, prin faptul că reprezintă o soluţionare improprie a propriilordaune, aceste daune extracontractuale sunt, de asemenea, excluse. Pentru a suferi o daună în acestecircumstanţe trebuie ca asigurătorul să-şi intenteze o acţiune în justiţie, pentru soluţionareainadecvată a revendicării.

Asigurări şi reasigurări precedente. Dacă există şi alte asigurări sau reasigurări ce acoperăaceste obligaţii, înainte de a stabili dauna netă ce revine asigurătorului, se vor deduce sumelerecuperabile din alte asigurări sau reasigurări.

Deosebiri între clauza excedentului peste limita poliţei şi clauza obligaţiilorextracontractuale. Deoarece distincţia poate fi neclară, se poate stabili acelaşi procent de acoperireatât pentru excedentul peste limita poliţei cât şi pentru obligaţiile extracontractuale. Acest lucruprevine disputele privind încadrarea daunei în una din cele două categorii anterioare.

În continuare se prezintă principalele caracteristici ale acoperirii excedentului peste limitapoliţei şi ale acoperirii obligaţiilor extracontractuale.

Comparaţie între acoperirea excedentului peste limita poliţei şi acoperirea obligaţiilor extracontractuale

Acoperirea excedentului peste limitele poliţei

Acoperirea obligaţiilor extracontractuale

Acţiune judecătorească Intentată de o terţă parte asiguratului

Intentată de asigurat.asigurătorului

Raportul faţă de limita poliţei Depăşeşte limita de asigurare a poliţei emise de asigurător

Nu există nici o relaţie cu limitelepoliţei

Acoperirea revendicării Acoperită de polita de asigurare În afara acoperirii oferite de poliţade asigurare.

Acuzaţiile reclamantului Apărare sau soluţionare inadecvată a revendicării

Apărare sau soluţionare inadecvatăa revendicării.

Clauza teritoriului. Clauza teritoriului stabileşte zona geografică în care trebuie să selocalizeze riscurile pentru a fi acoperite de acordul de reasigurare. Prin intermediul clauzeiteritoriului, reasigurătorul îşi omogenizează riscurile şi se asigură că asigurătorul îşi subscriepoliţele doar în zona stabilită de comun de acord.

Dacă asigurătorul îşi desfăşoară activitatea de subscriere într-un singur stat, clauzateritoriului va specifica doar acel stat. Dacă doreşte să includă în reasigurare şi asigurări subscrisepe teritoriul unui alt stat, asigurătorul trebuie să-I înştiinţeze pe reasigurător. Reasigurătorul vaaproba probabil acest lucru, dacă consideră că extinderea respectă procedurile corecte de subscriere.

81

Clauza obligaţiilor autoasigurate. Un asigurător poate emite poliţe de asigurare pentrupropriile sale bunuri sau interese, altfel spus, se poate auto-asigura, din următoarele motive:• Pentru a obţine o franşiză ridicată la un cost mai mic decât dacă ar fi cumpărat o asigurare de laun alt asigurător• Pentru a ceda mai multe prime în reasigurare• Pentru a obţine beneficii din soluţionarea propriilor sale daune.

Clauza obligaţiilor autoasigurate permite reasigurarea acestor poliţe, dacă reţinerea risculuide către asigurător este similară cu reţinerea asumată pentru celelalte asigurări obişnuite. Uneori,asigurătorul emite o poliţă care îi acoperă propriile interese pentru a obţine o acoperire pe care altfelnu ar fi putut-o obţine, sau ar fi obţinut-o la un preţ neconvenabil, pe piaţa liberă. De obicei,reasigurătorii nu doresc să accepte un risc pe care nici un asigurător nu l-ar accepta sau să furnizezeo acoperire la un preţ mai mic decât cel de pe piaţă. În cazuri excepţionale şi din motive întemeiate,precum menţinerea relaţiilor de lungă durată cu asigurătorii, reasigurătorii acceptă şi aceastăsituaţie. Totuşi, în acest caz, 'ambele părţi trebuie să dea dovadă de o deosebită prudenţă, deoarecese poate prejudicia o relaţie valoroasă în schimbul economisirii unor sume reduse. Pentru a evitaameninţarea relaţiei de reasigurare, asigurătorul ar trebui să stabilească primele de asigurare şi sumaasigurată în acelaşi mod ca şi pentru un asigurat oarecare. Dacă asigurătorul are motive întemeiatesă modifice poliţa astfel încât să se asigure o valoarea mai mare decât cea permisă celorlaţiasiguraţi, sau o valoare mai mare decât cea oferită pe piaţă, ar fi indicat ca asigurătorul să utilizeze oreasigurare facultati vă, în loc să prejudicieze acordul.

Această clauză cuprinde următoarele prevederi importante:• Asigurătorul trebuie să înştiinţeze reasigurătoul în legătură cu obligaţiile care urmează a fiacoperite.• Clauza poate impune obţinerea aprobării reasigurătorului, sau poate furniza acoperirea în modautomat, fară a mai fi necesară înştiinţarea reasigurătorului.• Primele trebuie să aibă aceeaşi valoare cu cea a primelor solicitate unui asigurat similar• Acoperirea de către asigurător a proprilor daune creează obligaţia de reasigurare.• Clauza recunoaşte validitatea autoasigurării dar numai în scopul reasigurării. De obicei,autoasigurarea nu este considerată asigurare, deoarece asiguratul nu poate fi răspunzător pentru elînsuşi şi nici nu se produce transferul riscului. Aşa cum am precizat anterior, Clauza obligaţiilorextracontractuale exclude în mod explicit obligaţiile autoasigurate.

6.2. Acorduri secundare

Reasigurătorii pot oferi acoperiri suplimentare asigurătorilor, sau pot aducesuplimentare privind condiţiile acordului, prin intermediul acordurilor secundare. Acesteinclud următoarele:• Acordul general de reasigurare .• Clauza acceptului special• Anexa cut-through• Titlul de garanţie• Acordul de indemnizare

Acordul general de reasigurare. Asociaţia „Surety Association of America” din S.U.A. aelaborat Acordul general de reasigurare care trebuie să guverneze tranzacţiile de reasigurarefacultative ce au drept scop asigurările de riscuri financiare.

Acordul permite ca două companii, ce emit asigurări de fidelitate, asigurări contra falsificăriişi asigurări de cauţiune, să încheie acorduri de reasigurarea facultativă reciproce. Acordulprevede, printre alte, următoarele:

82

• Răspunderea reasigurătorului va începe în data menţionată în oferta de reasigurare, dacă aceastaeste acceptată, şi va înceta atunci când acordul este reziliat de una dintre părţi, sau în momentulexpirării asigurării de risc financiar• Se acceptă atât reasigurări proporţionale, cât şi reasigurări excedent de daună.• Scadenţa primelor de reasigurare va fi la data de 20 a celei de a treia luni de la încheiereareasigurării.• Răspunderea reasigurătorului nu va depăşi reţinerea netă a asigurătorului.• Răspunderea reasigurătorului are loc în anumite circumstanţe menţionate explicit.Reasigurătorul trebuie să-şi achite obligaţiile în termen de 48 de ore de la solicitarea asigurătorului.

Clauza acceptării speciale. Clauza acceptării speciale permite asigurătorului să cedeze înreasigurare anumite poliţe, chiar dacă acordul de reasigurare le exclude. Dacă la acordul dereasigurare participă mai mulţi reasigurători, aprobarea reasigurătorului conducător crează oobligaţie pentru toţi reasigurătorii. Acest lucru evită dificultăţile administrative implicate desolicitarea acceptării de către toţi reasigurătorii participanţi la acordul de reasigurare. Reasigurătoriiparticipanţi trebuie să ştie care este reasigurătorul conducător şi să fie încredinţaţi că reasigurătorulconducător a desemnat un subscriitor competent, care să aprobe aceste excepţii. Reasigurătoriitrebuie să primească şi să înregistreze informaţii referitoare la fiecare poliţă acceptată, acesteinformaţii urmând să fie revizuite la reînnoirea acordului. Fără aceste informaţii, poziţiareasigurătorilor poate fi prejudiciată, determinându-i să anuleze participarea lor la reasigurare.

Anexa cut-through. Când un asigurător doreşte să asigure o proprietate ipotecată învederea garantării unui împrumut, însă nu satisface criteriile impuse de creditor, asigurătorul aredouă opţiuni:

(1) fie să piardă clientul,(2) fie să găsească un reasigurător, care satisface standardele stabilite de creditor şi care

doreşte să garanteze valoarea totală a despăgubirii acordate de poliţa de asigurare.În general, asigurătorul consideră că este mai bine să găsească un reasigurător decât să

piardă afacerea. Reasigurătorul trebuie să îndeplinească criteriile stabilite de creditor şi să deţinăautorizaţie de funcţionare în statul în care se emite poliţa de asigurare.

Anexa cut-through arată că, în cazul în care asigurătorul devine insolvabil, despăgubiri ledin reasigurare vor fi plătite direct beneficiarului specificat în poliţă. Dacă beneficiarul este acelaşicu asiguratul, reasigurătorul este expus direct revendicărilor asiguratului. Reasigurătorul trebuie săanalizeze cu atenţie acest risc suplimentar. În numeroase cazuri, Anexa cut-through specifică căplata despăgubirilor se va face direct creditorului, nu asiguratului, şi aceasta numai în măsurainteresului creditorului. Acest tip de anexă reduce riscul reasigurătorului, deoarece reasigurătorul numai este expus revendicărilor directe ale asiguratului.

Asigurătorul elaborează anexe, care conţin, în esenţă, aceleaşi prevederi şi le ataşeazăfiecărei poliţe de asigurare. Numele reasigurătorului şi statul de reşedinţă apar în anexă. În cazulacordurilor cu mai mulţi reasigurători, toţi reasigurătorii trebuie să încheie un acord de îndemnizare,reasigurătorul conducător urmând să emită anexa cut-through.

Titluri de garanţie. Titlul de garanţie diferă de anexa cut-throgh prin următoarele aspecte:• În cazul titlului de garanţie, beneficiarul nu este asiguratul ci creditorul care deţine ipotecaasupra proprietăţii asigurate• Reasigurătorul este răspunzător faţă de creditorul ipotecar în limita interesului creditorului faţăde daună, fără a depăşi 600000 USD per clădire, şi nu până la limita valorii reasigurate, aşa cumprevede anexa cut-through• Asiguratul trebuie să-l înştiinţeze pe reasigurător de producerea daunei• Reasigurătorul are un termen de 10 zile pentru a plăti revendicarea• Reasigurătorul este subrogat drepturilor asigurătorului, conform poliţei• Reasigurătorul trebuie să trimită preavizul de reziliere a titlului de garanţie direct beneficiarului

83

acestuia.Titlurile de garanţie furnizează o acoperire mult mai completă beneficiarului comparativ cu

anexa cut-through. Titlurile de garanţie reprezintă un document separat de poliţa de asigurare.Reasigurătorul păstrează evidenţa tuturor titlurilor emise, stabileşte valoarea tuturor titlurilor învigoare şi menţionează această valoare în rapoartele financiare.

Acordul de îndemnizare. În general, în cazul titlurilor de garanţie şi a anexe lor cut-through,garantul este reprezentat de un singur reasigurător. Există totuşi cazuri în care la acordul dereasigurare participă mai mulţi reasigurători. În această situaţie, coreasigurătorii încheie un acord deîndemnizare. Acest acord prevede că reasigurătorii îşi vor achita proporţional obligaţiile asumate înanexa cut-through sau în titlul de garanţie.

84