Atitudini în activitatea didactică

Comunicarea dă sens şi finalitate intenţiilor, dorinţelor, aspiraţiilor, atitudinilor şi acţiunilor noastre, le face inteligibile pentru ceilalţi. Relaţiile dintre profesor şi clasă sunt polarizate, în general în sentimente de simpatie, încredere reciprocă sau, dimpotrivă, de antipatie, neîncredere şi chiar ostilitate. Sunt şi cazuri când contactul spiritual dintre profesor şi elev nu trece de zona indiferenţei: clasa nu există pentru profesor şi nici profesorul pentru clasă. Iniţiativa trebuie să aparţina însă profesorului, care ţinând seama de legea esenţială a relaţiilor afective interumane potrivit căreia simpatia şi bunăvoinţa naşte simpatie şi bunăvoinţă, antipatia şi ostilitatea trezesc sentimente de aceiaşi calitate, trebuie să conducă, să dirijeze aceste relaţii şi să le structureze pe colaborare. În urma studiilor efectuate s-a constata că o parte din profesori nu reacţionează adecvat nici în cazul răspunsurilor bune (corecte) ale elevilor şi nici în cazul răspunsurilor greşite (nule).

Atitudiniile agenţilor acţiunii educaţionale pot fi: interpretative (Profesorul formulează şi verbalizează pentru elev raţiuni ascunse care se află la originea spuselor sau faptelor sale. Elevul refuza de a accepta situaţia, care poate fi concretizată într-o atitudine agresivă sau blocarea exprimarii interpretatului), de evaluare (Profesorul formulează judecaţi pozitive sau negative în legătură cu ceea ce spune elevul. Elevul blochează comunicarea în urma evaluării negative sau în cazul evaluării pozitive aceasta orientează comunicarea), de ajutor (Profesorul propune elevului soluţii pentru rezolvarea problemelor pe care le prezintă. Elevul substituie profesorului rezolvarea propriilor probleme şi orientează comunicarea spre soluţii date de profesor), de chestionare (Profesorul pune întrebări elevului pentru a-i uşura exprimarea, iar elevul induce superficialitatea în discurs, se limitează la a răspunde), de comprehensiune (Profesorul care îi arăta elevului că îl interesează şi-l ascultă ceea ce spune, determină la elev aprofundarea exprimării).

Prin apreciere profesorul trebuie să schiţeze o perspectivă. Dacă un profesor spune unui elev: „Din tine nu va ieşi nimic”, el nu apreciază numai o situaţie prezentă, ci exprimă şi convingerea lui asupra dezvoltării viitoare a şcolarului ceea ce ar putea duce în final la un rezultat nedorit. Performanţele elevului nu numai că nu vor creşte, ci vor scădea atât de mult încât ar putea pune în pericol dezvoltarea psihică viitoare a acestuia. De aceea profesorii trebuie să aibă grijă că în derularea procesului de învăţământ să nu lezeze personalitatea elevului, ci să-l ajute să şi-o dezvolte, să-l ajute să înveţe să gândească singur pentru că atunci când va părăsi băncile şcolii să nu depindă de nimeni cel puţin din vedere intelectuală.

Un profesor inspiră elevilor respect de sine dacă el însuşi dă exemplu si modelează un respect puternic faţă de sine. Un astfel de profesor aplică această strategie având cu elevii o relaţie conform propriei sale valori, oferindu-le o experienţă plină de acceptare şi respect, şi având o profundă încredere în potenţialul fiecăruia. Se ştie ca foarte mulţi elevi se subestimează şi nu au încredere în ei, şi unul dintre cele mai mari daruri pe care un profesor le poate oferi unui elev este refuzul de a accepta parerea proastă pe care elevul o are despre sine.