Cap. I.

Tradiţii ale diplomaţiei româneşti până în secolul al XVIII-lea

Relaţiile internaţionale în care s-au angajat românii prin structurile lor politico-statale de-a lungul epocii moderne reprezintă o

parte componentă esenţială a istoriei generale româneşti în perioada de timp menţionată şi care, pe scara devenirii noastre istorice se

întinde între mijlocul secolului al XVIII-lea şi anul de fast general românesc 1918, anul când s-a pus capăt primului război mondial dar a

înregistrat şi înfăptuirea unităţii noastre naţionale depline.

Facem însă menţiunea, referindu-ne la „graniţa” temporală de început al relaţiilor externe în evul modern, respectiv mijlocul

secolului al XVIII-lea, că şi cursul acestui „palier istoric” ce ţine de acela al istoriei generale a înaintaşilor noştri îşi are originea

nemijlocită în istoria medievală a diplomaţiei româneşti cu toate împlinirile şi neîmplinirile ei. Sigur, pentru a demonstra acest adevăr, pe

care-l considerăm indubitabil, n-o să facem acum şi în cadrul acestui curs universitar, o retrospectivă, fie şi foarte succintă, privind

diplomaţia românească medievală, dar câteva repere, însoţite şi de unele consideraţii, este necesar a fi evocate şi, respectiv, să fie

formulate ca atare.

Altfel spus, în istoria diplomaţiei româneşti premergătoare epocii moderne pot fi distinse două faze sau, poate, chiar trei faze.

O primă fază s-ar întinde în timp din a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi până către mijlocul secolului al XVI-lea de-a

lungul căreia în principal Ţara Românească şi Moldova s-au putut afirma diplomatic sub steagul neatârnării, cu o activitate de sine

stătătoare, subsumată luptei pentru afirmarea suveranităţii lor. Cele două state din spaţiul istoric românesc extracarpatic au ajuns şi au

fost în situaţia ce le-a permis exercitarea deplină a prerogativelor şi funcţiilor unor state de sine stătătoare în planul relaţiilor dintre

popoare. Iar pe măsura consolidării lor interne s-a putut exprima din ce în ce mai viguros şi practica diplomatică subsumată menţinerii

stării de neatârnare cu care domnii celor două ţări s-au confruntat chiar de la începuturile lor istorice în evul mediu,1 această tendinţă

putând fi surprinsă şi în spaţiul românesc intracarpatic cu câteva secole mai devreme când au debutat relaţiile româno-maghiare. 2 Se

poate, credem, face şi sublinierea că această practică diplomatică a devenit treptat o constantă a vieţii istorice româneşti, la ieşirea ei

în evidenţă contribuind cu un rol, am zice determinant, poziţia geopolitică a spaţiului ocupat de poporul român. Această poziţie punând

în evidenţă, pe de o parte, situarea românilor ca popor într-o zonă marcată de cele trei componente naturale: Marea Neagră. Dunărea,

lanţul Munţilor Carpaţi, iar, pe de altă parte, că s-au aflat, ca şi în prezent, la „zona de contact” euro-afro-asiatică unde de-a lungul

timpurilor a fost o efervescenţă istorică mult mai intensă decât în multe alte părţi ale Europei sau, să zicem, chiar ale Planetei.

În al doilea rând e de făcut menţiunea că din zorii epocii medievale, mai precis ai structurilor statale ce s-au închegat în spaţiul

carpato-danubiano-pontic, acestea au fost înconjurate de state puternice cum au fost Imperiul bizantin, Imperiul mongol3, regatele

Ungariei şi Poloniei cărora acestora din urmă li s-a adăugat Imperiul otoman după cucerirea celei mai mari părţi a Peninsulei Balcanice.

În acelaşi context general istoric, este de precizat, pentru amintita perioadă istorică (secolul XVI-mijlocul secolului al XVI-lea),

că poate fi invocată ideea conform căreia nu întotdeauna când vorbesc armele tac diplomaţii şi invers, când vorbesc diplomaţii tac

armele, întrucât, aşa cum scriau nu demult doi istorici români de la Chişinău, „în cele mai grave împrejurări forţa militară era „armonios”

îmbinată cu „forţa” diplomaţiei, ambele jucând un rol esenţial întru apărarea independenţei”, 4 Ştefan cel Mare, spre exemplu, cu forţa

sa militară, între 40.000 şi 60.000 luptători, „a devenit pentru toate puterile Europei Centrale şi Răsăritene un duşman de temut şi un

aliat dorit”, cred unii istorici precum Şerban Papacostea, alţii se întreabă, făcând o abstracţie de factură teribilistă de orice conţinut al

tradiţiei istorice ţesute în jurul marelui voievod, dacă acesta a luptat ori nu între altele şi pentru apărarea creştinătăţii. Oricum, în

această fază, politica externă era apanajul domnului, care avea dreptul de război şi de pace, ca şi dreptul de a încheia alianţe, Dimitrie

Cantemir lăsându-ne această mărturie cu referire directă la urmaşii lui Dragoş Vodă: „Succesorii acestuia purtară domnia, câştigată

parte prin dreptul de moştenire, parte prin alegerea de către cei mari, o purtară cu atâta autoritate, încât în privinţa strălucirii şi întinderii

1 Cf. Ştefan Ştefănescu, Istoria medie a României, partea a II-a, Bucureşti, 1992, p.91-130; a se vedea şi Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol 1, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p.262-287.2 Ioan Aurel Pop, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996.3 Vezi, de pildă, Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciadă şi Imperiul mongol, Bucureşti, 1993.4 Ion Iarcuţki, Vladimir Mischevca, Pacea de la Bucureşti (Din istoria diplomatică a încheierii Tratatului de pace ruso-turc din 16/28 mai 1812), Editura „Ştiinţa” Chişinău, 1992, p.7.

1

stăpânirii nu erau mai prejos decât alţi principi creştini, dar nici unul dintre aceştia n-ajungea la atâta putere şi la mai mari drepturi

asupra supuşilor lor.Nu le lipsea nici o superioritate a puterii supreme, cu care se mândresc principii cei mari. Afară de Dumnezeu şi

sabia lor nu recunoşteau pe nimeni superior în ţară, iar în afară nu erau legaţi de nici un principe sub nume de feudă sau de fidelitate:

războiul, pacea, viaţa, moartea şi bunurile tuturor locuitorilor depindeau de voinţa lor şi de toate acestea puteau dispune după voinţă pe

drept sau pe nedrept fără să se poată împotrivi cineva”.1 Sigur, aici, probabil, ar fi de adăugat că, totuşi, în perioada de timp a epocii

medievale la care ne referim, secolul al XIV-lea - mijlocul secolului al XV-lea, valabilitatea actelor de politică externă decurgea nu numai

din voinţa domnului, ci şi din ceea ce era acord al marilor boieri care ocupau dregătoriile de frunte ale ţării, academicianul Dan Berindei2

invocând în acest sens mai întâi faptul că la 1387, spre exemplu, când Petru Muşat a depus jurământ de vasalitate regelui polon la

Liov, l-a făcut împreună cu un grup de boieri.3 Apoi, în 1450, când Bogdan al II-lea a încheiat un act de închinare faţă de Iancu de

Hunedoara, omagiul îl aducea împreună cu „căpitanii noştri, boierii noştri; oştile noastre, sfatul nostru şi întreaga ţară a noastră”.4

Iar practica aceasta era întru totul similară şi în Ţara Românească de vreme ce prin actul de credinţă dat regelui Ungariei şi

braşovenilor în 1517 de către Neagoe Basarab se precizează că, în afara sigiliului domnesc, figurează „şi peceţile boierilor domniei

mele, pentru ca să stea neclintite, cu credinţă”.5 Rolul boierilor avea, în timp să fie diminuat.

Cea de-a doua fază a diplomaţiei româneşti medievale este cuprinsă în timp de la mijlocul secolului al XVI-lea şi până la

începutul veacului al XVIII-lea când, atât în Moldova, cât şi în ţara Românească avea să se producă o importantă schimbare în

fizionomia regimului lor politic o dată cu instituirea domniilor turco-fanariote. Este perioada istorică în cursul căreia prerogativele Ţărilor

Române în domeniul relaţiilor externe au fost limitate de către Poarta otomană pe calea forţei, a diverselor presiuni şi chiar a unor

ingerinţe directe. Treptat, diplomaţia românească medievală nu s-a mai putut exprima întru totul de sine stătătoare cu excepţia unor

momente şi cu precădere în secret. Altfel, la maniera deschisă s-a transformat într-un instrument supus autorităţii despotice a

Instanbulului. Important şi cu adevărat esenţial pentru perioda cuprinsă între mijlocul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVIII-

lea a rămas un fapt sau mai bine zis o realitate, aceea că Principatele Române şi-au putut păstra autonomia, a fost uneori redusă, chiar

drastic, dar niciodată desfiinţată.6 Altfel spus, în ciuda limitărilor, nu de puţine ori semnificative, poziţia Ţărilor Române, inclusiv

Principatul Transilvaniei, ca subiect de drept internaţional a fost salvgardată,7 înseşi „instituţiile diplomatice româneşti au fost

menţinute şi chiar dezvoltate”, în aprecierea lui Dan Berindei. O dovadă este că în cadrul cancelariei domneşti, spre exemplu, cea a lui

Vasile Lupu, a fost creat un „departament” de relaţii externe cu prezenţa unor dieci pentru limbile latină, greacă, turcă, tătară, polonă şi

ungară iar cea a lui Constantin Brâncoveanu pentru limbile italiană, latină, germană, polonă, greacă şi turcă. Exista, de asemenea, un

dregător specializat numit postelnic, om de încredere totală al domnului, termenul ca atare însemnând „păzitorul patului domnesc”,

conform Cronicii lui Macarie, sau „dvorbitoriu înaintea domnului” conform lui Misail Călugăru ori „tălmaciu de limbi străine” cum îl

regăsim menţionat în opera lui Grigore Ureche.8

Postelnicia a devenit în secolul al XVII-lea o instituţie foarte importantă şi, probabil, foarte vizibilă de vreme ce şi Miron Costin

în a sa Poema polonă a făcut referiri, chiar pe larg, la aceasta, definind cu rigoare rolul deosebit al dregătorului aflat în fruntea ei:

„Postelnic mare, scrie cronicarul, adică mareşal, numit astfel de la posciel (aşternut) pentru că are voie să intre la domn chiar dacă nu

este încă îmbrăcat şi are voie să intre chiar dacă nu ar fi chemat, ceea ce nu se cuvine nimănuia altuia. Poartă un baston în întregime

ferecat cu argint. Judecă toată curtea domnească: pe aprozi, pe curieri şi pe turci. Pârcălăbia de Iaşi ţine de dânsul”.9

Este drept că pe măsură ce sub deja amintitele presiuni ale Porţii otomane asupra Ţărilor Române atribuţiile de politică

externă treptat s-au diminuat, şi instituţia postelniciei şi-a pierdut în aceeaşi măsură din însemnătate astfel că pentru Ţara

1 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, ed. Gheorghe Adamescu, Bucureşti, f.a., p. 36.2 Dan Berindei, Din istoria începuturilor diplomaţiei româneşti moderne, Editura Politică, Bucureşti, 1965, p.6-7.3 M. Costăchescu, Documente moldoveneşti îaninte de Ştefan cel Mare, vol. II, Iaşi, 1932, p.599-603.4 I.C. Filitti, Despre vechea organizare administrativă a Principatelor Române, Bucureşti, 1935, p.9.5 Grigore C. Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul. 1342-1603., Bucureşti, 1931, p. 262-264.6 Pentru detalii a se vedea Mihai maxim, Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor româno-otomane în evul mediu, Bucureşti, 1993.7 Vezi consideraţiile lui Florin Constantiniu, De la Mihai Viteazul la fanarioţi: observaţii asupra politicii externe româneşti în „Studii şi materiale de istorie medie”, vol. 8 (1925).8 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. P.P. Panaitescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1955, p. 70.9 Miron Costin, Opere, ediţia P.P. Panaitescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1958, p. 238.

2

Românească, spre exemplu, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, un călugăr catolic a putut constata că dregătoria de postelnic

deja decăzuse, acesta subliniind că „mai înainte era o dregătorie de mare demnitate, onoare şi folos”. Cât priveşte atribuţiile pe care le

mai avea postelnicul, acesta trebuia „să introducă pe toţi oamenii cei mari la principe” şi că „el determină audienţa principelui”; avea şi

şase subalterni pe care domnul îi trimitea „la persoane însemnate sau să le aducă la dânsul, sau să le facă cunoscute voinţa şi

bunăvoinţa lui”.1

În sfârşit, legat de instituţia posteliniciei şi mai ales locul şi rolul postelnicului, să mai menţionăm mărturia lui Dimitrie Cantemir

care îl prezintă pe postelnic drept „mai marele curţii” dar care n-avea „scaun” în Sfatul domnesc. Putea participa însă la dezbateri ca

unul care era „foarte des chemat fie prin acordul celorlalţi, fie din porunca domnului” el având menirea de a convinge pe membrii de

drept ai Sfatului „să hotărască cât mai repede despre nevoile ţării şi după voinţa domnului”; face şi precizarea că marele postelnic îi

avea în subordine pe curteni şi pe beşlii adică soldaţii care însoţesc pe trimişii „către Constantinopol şi Crimeea”.2

În cea de a treia fază a diplomaţiei româneşti medievale (începutul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea),

după ce Transilvania a fost inclusă în graniţele Imperiului habsburgic (1687-1688) iar în Principatele Române, Moldova şi Ţara

Românească, au fost instituite regimurile turco-fanariote, prima şi-a pierdut calitatea de subiect în relaţiile internaţionale iar Moldova şi

Ţara Românească n-au mai putut beneficia de atu-uri, fie şi foarte mici, în relaţiile externe, dincolo de exigenţele ce le-au fost impuse

de către Poarta otomană. Ba, mai mult, raportate la cadrul de ansamblu al relaţiilor dintre Imperiul otoman, pe de o parte, Rusia şi

Austria, pe de altă parte, Principatele Române şi-au pierdut calitatea/ipostaza de subiect al relaţiilor internaţionale, devenind, în special,

obiect al raporturilor dintre amintitele puteri europene3 cărora li s-au adăugat şi altele, adică Marea Britanie, Franţa şi Prusia. Este ceea

ce Dimitrie Cantemir, spre exemplu, observa cu multă forţă de pătrundere a realităţii istorice concrete când scrie în Descriptio

Moldaviae că „puterea de a începe războiu şi a face pacea, a lega alianţe şi a trimite soli cu trebuinţa răpublicului pre la stăpânirile de

prin preajmă s-au poprit stăpânitorilor Moldaviei”4 şi realitatea era întru totul similară şi în Ţara Românească.

Apoi, legăturile cu Poarta, în plan diplomatic, domnitorii români le realizau prin intermediul unor agenţi specializaţi numiţi

capuchehăi5 şi chiar în cadrul acesta din ce în ce mai limitat, îndeosebi până la instaurarea regimului fanariot, domnitorilor, conform

observaţiei datorate aceluiaşi Dimitrie Cantemir, „li s-au îngustat toată volnicia şi mai tot aceeaşi putere cari avea[u] ei şi mai înainte: a

pune pravile, a pedepsi pe supuşii lor, a face boieri sau a le lua boieria, a arunca biruri, încă şi a pune arhierei împreună şi altele de

acestea”.6

Ca statut juridic internaţional, Principatele Române, ca ele şi Transilvania în epoca Principatului (1541-1688), erau tributare

Porţii otomane, păstrându-şi o neatârnare condiţionată, cu autonomie internă, domnitori sau principe aleşi dintre boieri şi confirmaţi de

către Poartă, administraţii de stat pe un teritoriu distinct care nu forma corp comun cu cel otoman nici măcar din punct de vedere vamal,

turcilor fiindu-le interzise achiziţionarea de bunuri imobiliare, practicarea cultului musulman, ocuparea armată a teritoriului românesc

etc. în timp ce legile otomane n-aveau nici o autoritate în Ţările Române iar românii se bucurau în Turcia de imunităţi asemănătoare cu

cele ale supuşilor statelor suverane7. Şi toate aceste atu-uri Principatele Române ca şi Transilvania ca principat până în 1688 şi le-au

păstrat deşi erau socotite, nu doar la Instanbul, ca fiind „provincii otomane”. De menţionat că un regim similar mai avea în Europa de

sud-est Dubrovnicul (Raguza) şi că, deşi, în timp, Imperiul otoman s-a extins cu mult mai la nord de Peninsula Balcanică (Paşalâcul de

la Buda sau în nordul Mării Negre până la Hotin, cotropind inclusiv Bugeacul cu cetăţile Akkerman (Cetatea Albă), Chilia etc. plus

raialele Giurgiu, Turnu şi Brăila, totuşi Dunărea a continuat să fie considerată graniţă despărţitoare între Imperiul otoman şi Principatele

Române. Asta, probabil, şi pentru că religia islamică a jucat un rol deosebit în politica Imperiului otoman, un autor turc din a doua

jumătate a secolului al XVII-lea, Huseyn Hesarfenn, sintetizând acest aspect prin cuvintele: „toate afacerile de stat se bazează pe

religie. Religia este tulpina iar statul este asemenea ramurilor ei”.8 Iar Poarta otomană a ţinut la respectarea acestui statut, exercitându-

1 Apud Dan Berindei, op. cit., p. 11.2 Dimitrie Cantemir, op.cit., Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p. 201.3 Ion Ircuţki, Vladimir Mischevca, op. cit., p. 8-9.4 Dimitrie Cantemir, op. cit.5 Aurel Golimas, Despre capuchehăile Moldovei şi poruncile Porţii către Moldova până la 1829, Iaşi, 1943.6 Dimitrie Cantemir, op. cit.7 Ion Iarcuţki, Vladimir Mischevca, op. cit., p.9. A se vedea şi Leonid Boicu, Geneza chestiunii române ca problemă internaţională, Editura Junimea, Iaşi, 1975, p.11-12.8 Apud Ion Iercuţki, Vladimir Mischevca, op. cit., p. 10.

3

şi obligaţia de a apăra Principatele Române, inclusiv Principatul Transilvaniei, în faţa unor agresiuni ale terţilor cu excepţia momentelor

când n-a mai avut forţa de a se opune unor rivali mai puternici. Aşa a ajuns să cedeze Transilvania şi Banatul prin tratatul de pace de la

Karlowitz în favoarea Austriei, mai apoi a nordului Moldovei în 1775 de asemenea către Imperiul habsburgic etc. Altfel, când, spre

exemplu, mai târziu, în 1805, Franţa a avut intenţia de a instala la Iaşi un reprezentant diplomatic cu rang mai mare decât consulul,

diplomaţia otomană a răspuns prompt şi ferm: „este evident faptul că, deşi Principatul Moldovei este proprietatea înaltului devlet, iar

voievodul şi locuitorii săi sunt supuşii şi raialele lui, totuşi considerarea [Moldovei] drept [un] regat şi trimiterea acolo a [unui] însărcinat

sub denumirea de regent vor tulbura şi vor strica regulile statului [otoman]”1.

Şi câţiva ani mai târziu, în 1815, când Rusia şi Austria solicitau Porţii otomane să acorde independenţă Serbiei, aceasta din

urmă răspundea că nu este posibil aşa ceva, nu i se puteau acorda „privilegiile” pe care le aveau Ţara Românească şi Moldova întrucât

Serbia era o provincie cucerită cu armele pe când Principatele Române erau „provincii” ce „s-au dat” prin capitulaţii şi care au fost

„scrupulos observate din toate timpurile”2.

Şi în secolul al XVIII-lea, după trecerea la regimul domniilor fanariote, Moldova şi Ţara Românească şi-au păstrat autonomia,

însă o autonomie mult lezată pentru că în acest veac Imperiul otoman a fost cuprins de o criză ce afecta, întâi de toate, structurile sale

interne şi care era resimţită din ce în ce mai dureros în planul resurselor financiare ca urmare a prăbuşirii sistemului timariot, sistem

cu ajutorul căruia impozitele erau colectate direct cu ajutorul instituţiilor abilitate ale statului. Acesta a fost înlocuit cu un altul, numit

iltizam, bazat pe principiul arendării activităţilor de strângere a impozitelor şi care, financiar, s-a dovedit a fi fost mai eficient dar, în

schimb, a generat o modificare a raporturilor dintre puterea centrală a imperiului şi cea locală în favoarea reprezentanţilor acesteia din

urmă.3 De unde şi apariţia unor conducători puternici într-o zonă de margine a Imperiului sau alta: Ali Paşa la Ianina, Pasvantoglu

Osman Paşa la Vidin, Mustafa Bayraktar Paşa la Rusciuk etc. Într-un asemenea context istoric pentru Principatele Române pericolul

otoman a căpătat alte valenţe, fiind amplificat ca urmare a capacităţii sporite de iniţiativă din partea paşalelor de margine, acestea

vizitând adesea teritoriul românesc prin incursiuni fie de la sud de Dunăre, Pasvantoglu intrând chiar în folclorul românesc, fie dinspre

Hetin, Bender şi chiar Oceakov.

Pe de altă parte, la dificultăţile interne, de ordin economico-financiar sau ca urmare a tensiunilor sociale din cauza cărora au

izbucnit din ce în ce mai multe răscoale cu caracter popular, s-au adăugat tendinţele de epuizare a forţei militare otomane, ca o

consecinţă directă a numeroaselor războaie de expansiune fie în zona Europei Centrale, fie mai ales în confruntări militare în zona

nordică a Mării Negre pentru supunerea şi stăpânirea Poloniei şi Ucrainei şi care i-au adus doar o supremaţie de moment o dată cu

pacea de la Bucsacs (Budzanov) încheiată în 1672 cu Polonia, intrând astfel în posesia Cameniţei, a Podoliei şi a Ucrainei vestice. 4 Ca

atare, începutul declinului militar al Imperiului otoman, o dată cu sfârşitul secolului al XVII-lea, devenise vizibil chiar în epocă, fusese

efectiv observat de numeroase spirite ale timpului între acestea şi marele cărturar iluminist Dimitrie Cantemir. Mai apoi, în timp, pentru

explicaţii riguroase ale diferitelor evenimente europene s-a revenit adesea la „momentul” de început al decăderii Porţii otomane, chiar

istoricii turci, încă la începutul veacului trecut, când puterea otomană de altă dată nu mai era decât o umbră istorică, puteau conchide,

precum Ebu-l-Faruk, că mai ales războaiele de pe vremea Kopruliilor „erau, de fapt, experienţe amare care constituiau începuturile

decăderii şi nenorocirii căzute asupra statului”.5 Cât priveşte chestiunea începuturilor declinului Porţii otomane, aceasta continuă să fie

una intens discutată în câmpul istoriografiei şi, oricum ar fi, criza Imperiului otoman a coincis cu ridicarea treptată la rangul de mari

puteri europene a Austriei după eşecul asediului Vienei în 1683, semn indubitabil că pentru otomani epoca ofensivei nelimitate se

încheiase, trecerea la defensivă devenise inevitabilă, şi, respectiv, a Rusiei ţariste, tot secolul al XVIII-lea fiind marcat de confruntări

militare ale Porţii otomane fie cu Rusia, fie cu Austria, fie în acelaşi timp contra ambelor imperii, devenite pretendente la ceea ce avea

să se indice tot mai frecvent în epocă – „moştenirea otomană”. În acest sens e de reamintit că abia s-a încheiat războiul austro-turc,

izbucnit în 1683, o dată cu semnarea Tratatului de pace de la Karlowitz (1699) că în 1711 a izbucnit cel dintre Rusia lui Petru cel Mare

şi Poarta otomană în care s-a implicat şi Moldova lui Dimitrie Cantemir, apoi războiul din 1716-1718 dintre Austria şi Poarta otomană

încheiat cu pacea de la Passarowitz (astăzi Pozarevac – oraş în Serbia) în urma căruia austriecii au ocupat Oltenia su cel din 1736-

1 Valeriu Veliman, Relaţiile româno-otomane (1711-1821). Documente turceşti, Editura Academiei, Bucureşti, 1984, p.680.2 N. Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, vol. II, Bucureşti, 1896, p. 501.3 Cf. Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 212.4 Ibidem, p.230-232.5 Ibidem, p. 232.

4

1739 în cursul căruia Poarta i-a avut ca adversari atât Austria cât şi Rusia, încheiat cu pacea de la Belgrad. În urma acestei păci,

Oltenia a revenit în componenţa Ţării Româneşti.

Pe fundalul unor asemenea evenimente şi procese istorice, în viaţa politică a Imperiului otoman au apărut de o manieră

obiectivă preocupările pentru modernizarea societăţii, cu precădere a instituţiilor militare pentru care s-a făcut apel la serviciile ce

puteau fi oferite de către specialişti occidentali, îndeosebi francezi, dar şi în domeniul diplomaţiei. S-au impus atenţiei în mod deosebit

relaţiile cu puterile europene occidentale în ale căror capitale Poarta otomană şi-a acreditat oficii diplomatice la rang de ambasade:

Londra (1713), Viena (1794), Berlin (1795), Paris (1796). Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Poarta, aşa cum s-a precizat

documentar şi nu numai,1 s-a servit de unele canale de comunicare şi informare cu vestul Europei sau cu Rusia şi Polonia ori Imperiul

habsburgic intermediate de către domnii fanarioţi ai Principatelor Române instalaţi la Iaşi şi Bucureşti începând din 1711 şi, respectiv,

1716.

Cât priveşte raporturile dintre Principatele Române şi Poarta otomană, ne referim doar la Moldova şi Ţara Românească

întrucât Transilvania fusese inclusă în graniţele Imperiului habsburgic, se apreciază că de-a lungul veacului fanariot n-a intervenit nici o

schimbare fundamentală în statutul lor juridic internaţional2 respectiv că a fost continuat statutul de protecţie tributară ( ’ahd ad-

dhimma). Două procese istorice totuşi au apărut şi s-au derulat: statutul domnilor a înregistrat o deteriorare gravă, iar autonomia

internă a avut de suferit încălcări necunoscute până atunci, mai ales ca urmare a intervenţiilor din ce în ce mai dese pe teritoriul

Principatelor ale autorităţilor otomane de margine. În plus, din exteriorul relaţiilor româno-otomane, o dată cu finele războiului ruso-turc

din 1768-1774, încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi, a intervenit o primă modificare în statutul juridic internaţional al Moldovei şi

Ţării Româneşti: protecţia otomană tributară unilaterală a devenit, datorită presiunilor şi solicitărilor Rusiei, o protecţie bilaterală

turco-rusă şi avea să se întindă în timp până la Pacea de la Paris ulterioară războiului Crimeii (1853-1856) când Principatele Române

au fost aşezate sub regimul garanţiilor colective exercitat de cele şapte puteri ale timpului: Poarta otomană, Austria, Rusia, Prusia,

Marea Britanie, Franţa şi Sardinia.3

Actele juridice caracteristice pentru prima parte a acestei perioade – existenţa regimurilor fanariote – respectiv anii 1711/1716-

1774, de protecţie unilaterală pe mai departe din partea Porţii otomane, sunt, pe lângă ahidname: beâtele (diplome de numire în

funcţie a domnitorilor), hatt-i serifurile (scrieri ilustre sau autografe solemne ale sultanului), ordinele padişahale (Kukum) şi fetvâlele

(sentinţe juridice ale şeyhul-Islâm-ului care era jurist-consultul suprem otoman. La toate acestea se adăugau prevederile şeriat-ului

(dreptul musulman canonic) şi ale ahd-ului (legământ) din 632 emis de profetul Muhamad referitor la regimul de ’ahd al ţărilor tributare

faţă de un stat musulman.4 Iar aceste acte îşi găseau reflectarea în realitatea istorică a relaţiilor româno-otomane cu amintitele limitări,

atingeri tot mai grave ale autonomiei, dovedite şi de alte documente ale timpului precum o poruncă imperială (Kukum) din 1761 ce

reamintea de autonomia Ţării Româneşti şi încă într-o manieră foarte clară: „Ţara Românească, din zilele de altă dată şi până acuma,

este înregistrată separat la cancelaria/Kalem şi se interzice călcarea ei cu piciorul şi ea se bucură de libertate în toate privinţele iar

supuşii şi locuitorii ei să fie liniştiţi şi fericiţi şi să-şi posede şi să-şi stăpânească proprietăţile şi pământurile şi, de asemenea, nimeni

dintre alţii să nu calce deloc hotarele Ţării Româneşti şi ale Olteniei”.5

Formal, supuşii otomani puteau intra pe teritoriile Principatelor Române doar în baza unui ferman pe care erau obligaţi să-l

prezinte domnului sau reprezentantului acestuia, să părăsească teritoriul românesc imediat ce-şi încheiau misiunea sau realizarea

afacerii şi nu puteau în nici un fel să achiziţioneze proprietăţi. De asemenea, administrarea în Principate continua să fie realizată prin

organisme proprii şi pe temeiul autonomiei legislative (lipseau Kanuname-le impuse de la Istambul), respectiv al practicilor judiciare

desfăşurate de către instanţele locale şi de către domn (fără prezenţa Kadiilor musulmani care judecau în baza şeriat-ului, adică a legii

musulmane.6

1 I.C. Filitti, Role diplomatique des Phanariotes de 1700 a 1821, Paris, 1901.2 Pentru amănunte de ordin documentar a se vedea Veniamin Ciobanu, Statutul juridic al Principatelor Române în viziunea europeană (secolul al XVIII-lea), Editura Junimea, Iaşi, 1999.3 A se vedea pe larg la Gheorghe Cliveti, România şi Puterile Garante. 1856-1878, Editura Junimea, Iaşi, 1988.4 Istoria românilor, vol. VI, Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711-1829), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 591. (Textul aparţine lui Mihai Maxim).5 Ibidem, p. 592.6 Ibidem.

5

Pentru o imagine şi mai clară, chiar mai completă, a ceea ce era autonomia Principatelor (serbestiyet=libertate) trebuie

amintită şi deplina libertate religioasă, probată de lipsa locaşurilor de cult musulmane – moschei şi mescituri. Acest regim, nesupus legii

Islamului sau care nu făcea parte din „Casa Islamului”, a fost sintetizat în secolul al XVIII-lea şi cu termenul de regim de andaletname

(„Cărţi ale dreptăţii”), documente emise de sultan în secolele XVII-XVIII pentru protejarea contribuabililor de abuzurile dregătorilor care

încălcau privilegiile fiscale locale.1

Sigur, voievozii fanarioţi, numiţi dintre grecii bogaţi din Istanbul, de regulă foşti mari dragomani, şi pe bază de referinţe din

partea unor personaje aparţinând cercului puterii, aşa cum am menţionat deja, plătind ocuparea tronului cu un avans substanţial şi

angajându-se a plăti obligaţiile impuse de Poartă, erau în fapt nişte multezim-i, adică nişte simpli arendaşi. Şi erau aşa întrucât, o dată

cu tronurile domneşti, primeau efectiv în arendă (iltizâm) demnităţile de domni şi care în cercurile puterii de la Istanbul aceste demnităţi

erau considerate, cum scrie un turcolog român, Mihai Maxim, „cea mai lucrativă demnitate provincială din imperiu”. 2 Argumentele ce

susţin o asemenea apreciere sunt numeroase: ei încasau veniturile în sistem maktu (global şi pe cont propriu), impozitul şeriat-ului,

cunoscut mai ales sub denumirea de haraci, supranumit şi gizya, în traducere însemnând capitaţie, plăteau taxa de confirmare

periodică a domniei numită mukarrer, la un an (mukarrer-ul mic) şi la trei ani (mukarrer-ul mare), plus o diversitate de peşcheşuri

(cadouri) oficiale pentru sultan, pentru diverse personaje influente de la Istanbul. Din asemenea multiple motive, interesele fanarioţilor

(arendaşi sau chiriaşi ai/pe tronurile domneşti ale Ţărilor Române, erau să obţină, prin fiscalitate, maximum de venituri într-un timp cât

mai scurt, să unifice impozitele (ca şi în statul otoman) şi, în practică, să subarendeze cât mai avantajos încasarea obligaţiilor fiscale

ale contribuabililor, cele existente ca şi altele noi.3

În concluzie, dacă ar fi să luăm în considerare doar povara contribuţiilor de tot soiul aruncate asupra celor două Principate de

către Poarta otomană, devenită încă din secolul al XVII-lea extrem de grea, dar şi multe alte constrângeri izvorâte din natura relaţiilor

româno-otomane, şi ne-am putea explica relativ uşor de ce voievozii români au încercat să determine o uşurare a acestei poveri, mai

întâi pe calea armelor, mai apoi predilect pe calea diplomaţiei sau cel mai adesea, aşa cum am menţionat deja, şi pe o cale şi pe

cealaltă; au căutat să imagineze o politică de alianţe cu adversari ai Porţii otomane ca în proiectele lui Şerban Cantacuzino şi mai ales

ale lui Constantin Brâncoveanu; să încerce chiar a le pune în practică după conceperea lor ca în cazul domnului-cărturar Dimitrie

Cantemir. Proiecte ce n-aveau să mai fie posibil de conceput pe vremea domnitorilor fanarioţi. Ceva mai târziu, foarte timid şi izolat

chiar în timpul războiului tuco-austriac din 1716-1718, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea asemenea proiecte aveau a încolţi în

rândurile elitei politice româneşti ajunse în opoziţie faţă de regimul turco-fanariot, pe fondul transformării treptate a Principatelor

Române, din când în când şi a Transilvaniei, în „piesă” din ce în ce mai importantă a ceea ce am amintit deja, respectiv a problemei

orientale, ca obiect de preocupări politico-diplomatice majore din partea Marilor Puteri europene.

Cap. II.

De la Karlowitz (1699) la Belgrad (1739)

Procesul istoric de transformare treptată, în principal, a Principatelor Române din subiect al relaţiilor internaţionale în obiect

al disputelor teritoriale dintre Marile Puteri înconjurătoare, dar nu o dată şi a Transilvaniei, chiar după includerea ei în graniţele

Imperiului habsburgic, se poate spune că-şi are începuturile în cursul negocierilor de pace de la Karlowitz (1698-1699), soldată în cele

din urmă cu încheierea războiului dintre Poarta otomană şi Liga Sfântă. Tratativele au început în iulie 1698 şi s-a ajuns şi la finalizarea

lor pe 26 ianuarie anul următor. Tratatul de pace a fost semnat de Turcia, pe de o parte, Austria, Veneţia şi Polonia, pe de altă parte.

La temeiul acestui tratat, din iniţiativa diplomaţiei habsburgice, a fost aşezat principiul uti possidetis4 referitor la clauzele teritoriale

conform căruia un teritoriu o dată ocupat rămâne în posesia cuceritorului, de care s-a uzat în dauna Porţii otomane, cea care, de fapt,

1 Ibidem, p. 593.2 Ibidem.3 Ibidem.4 Hurmuzaki, Documente... XVI, p. 370.

6

declanşase războiul contra Austriei în 1683. Rusia a protestat la adresa negocierilor austro-otomane pe baza principiului uti

possidetis, Petru I făcând o vizită la Viena unde şi-a exprimat nemulţumirea1 că putea rămâne doar cu Azovul, cucerit în 1696. El

dorea să anexeze la Imperiul său şi Cetatea Kerci care-i putea asigura ieşirea la Marea Neagră şi a cerut Imperialilor să continue

războiul în conformitate cu prevederile alianţei ce fusese reînnoită pe 29 ianuarie 1697. Simţindu-se însă epuizată în planul finanţelor

iar la orizontul occidental al Vienei se prefigura conflictul cu Franţa pentru succesiunea la tronul Spaniei, dată fiind starea de sănătate a

lui Carol al II-lea care nu avea urmaşi iar Leopold I şi rivalul său francez Ludovic al XIV-lea aveau drepturi comparabile la moştenirea

tronului regal spaniol, Austria a respins propunerile Rusiei de a continua confruntare militară. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât

Imperialii se temeau de o posibilă fortificare a poziţiilor Rusiei în Principatele Române, considerate la Viena ca destinate a fi incluse în

zona habsburgică de interese.2

Deşi în cursul negocierilor Poarta otomană a căutat să speculeze contradicţiile dintre adversarii ei şi a negociat cu fiecare în

parte, tactica nu i-a reuşit şi pe 26 ianuarie 1699 s-a ajuns la semnarea Tratatului de pace. Prin tratatul de la Karlowitz Imepriul

habsburgic a obţinut cea mai mare parte din teritoriul ungar, restul Croaţiei şi Transilvania, Polonia a recuperat Cameniţa, şi-a extins

stăpânirea pe partea vestică a Ucrainei ca şi asupra Podoliei, fiind însă obligată a renunţa la orice pretenţie asupra Moldovei. Veneţia a

obţinut şi ea Moreea, Corintul, unele teritorii din Dalmaţia, Albania şi Bosnia, fără a primi şi insula Creta. 3 Rusia a participat şi ea la

negocieri dar n-a încheiat decât un armistiţiu cu Poarta otomană pe o perioadă de 2 ani. Cum în 1700 a izbucnit războiul Nordului

împotriva Suediei, Petru I s-a văzut obligat să ajungă la pace cu Turcia, consemnată printr-un tratat adoptat la Istanbul pe 15 iulie 1700.

În temeiul acestui tratat Rusia obţinea Azovul, nu şi dreptul de navigaţie pe Marea Neagră. În schimb Sankt Petersburgul a reuşit să

strecoare în textul Tratatului de la Istanbul dreptul de a avea un reprezentant diplomatic permanent în Capitala Imperiului otoman. La

Karlowitz, dar şi la Istanbul, se înregistra şi se consemna prin tratate „ legiferarea pe scară internaţională a uneia din primele mari

lovituri date puterii otomane”.4 Şi nu numai atât, fiindcă, aşa cum s-a observat, „În măsura în care tratatul de la Karlowitz a însemnat

limitarea tendinţei de expansiune otomană în Europa, în aceeaşi măsură el a marcat consolidarea treptată a Austriei şi Rusiei nu numai

la hotarele Imperiului otoman ci şi în interiorul acestuia, prin creşeterea influenţei lor în mersul societăţii otomane”, 5 făcându-şi apariţia

totodată o chestiune ce va deveni clasică: împărţirea între rivalii Instanbulului a ceea ce se va numi foarte repede moştenirea

otomană.6 A prevăzut-o un diplomat fin precum Chateauneuf, ambasadorul Franţei în capitala otomană, într-o depeşă către Ludovic al

XIV-lea prin care îl povăţuia să fie activ în desfăşurarea evenimentelor din estul Europei. „Dacă Providenţa, care a prescris durata

multor monarhii puternice, a marcat sfârşitul puterii turcilor în Europa sub domnia majestăţii-voastre, moderaţia sa nu va putea să-l

dispenseze de a lua din timp măsuri pentru a nu fi un simplu spectator la împărţirea pe care o vor face între ei celilalţi principi

privind rămăşiţele acestui imperiu” (subl.n. – M.B.).7

Raportate la Principatele Române, dincolo de consemnarea la art. 1 a recunoaşterii de către Poarta otomană a încorporării

Transilvaniei în graniţele Imperiului hbsburgic, tratatul de pace de la Karlowitz a marcat şi începutul unei faze noi în evoluţia situaţiei

internaţionale a Principatelor Române, ba chiar a statutului lor juridic internaţional, aşa cum am menţionat pe larg în capitolul anterior,

pe fondul modificărilor intervenite între Marile Puteri înconjurătoare înregistrându-se, implicit, şi transformări de conţinut în raporturile

înseşi dintre Moldova şi Ţara Românească, pe de o parte, şi amintitele puteri, pe de altă parte. Polonia, spre exemplu, care n-a obţinut

ce şi-a dorit diplomaţia ei la Karlowitz, eşuând mai ales în tentativa, altfel mult mai veche, de a-şi asigura pe seama Moldovei căi

directe de legătură cu gurile Dunării şi Marea Neagră, şi-a sporit doza de slăbiciune şi, implicit, şi-a diminuat sensibil însăşi capacitatea

de iniţiativă în planul relaţiilor internaţionale, ceea ce va fi de natură în anii următori ca Moldova, prin domnitorii săi să fie cel puţin un

canal de comunicare cu Poarta otomană şi nu numai. Apoi, cât priveşte Rusia, aceasta s-a implicat în războiul Nordului cu Suedia lui

Carol al XII-lea, depărtându-se pentru cel puţin un deceniu de „afacerile” din Europa sud-estică astfel că Moldova, cel puţin, avea să

1 Robert Mantran (coord), Histoire de l’Empire Ottoman, Lille, 1989, p. 249;2 Leonid Boicu (coord.), România în relaţiile internaţionale, 1699-1939, Editura Junimea, Iaşi, 1980, p.13 (textul aparţine lui Veniamin Ciobanu).3 Ioan Horga, Mircea Brie, Relaţiile internaţionale de la echilibru la sfârşitul concertului european (secolul XVII-începutul secolului XX), Editura Universităţii din Oradea, 2006, p. 108.4 Mustafa Ali Mehmet, op. cit., p.244.5 Ibidem.6 Vezi Andrei Oţetea, Contribution a la question d’Orient (1741-1821), Bucharest, 1930.7 Hurmuzaki, Documente... V, p. 483-484.

7

înregistreze doar unele efecte colaterale ale amintitului război, precum jafurile săvârşite de trupele suedeze şi poloneze, cantonate aici

după înfrângerea lui Carol al XII-lea la Poltava (1709). S-au adăugat, apoi, atacurile asupra acestora venite din partea trupelor ruseşti

staţionate în Polonia. Concomitent cu aceste efecte colaterale, în plan diplomatic, pe fondul relaţiilor dintre Suedia şi Poarta otomană,

când Carol al XII-lea făcea eforturi să obţină implicarea Turciei în războioul contra Rusiei şi Poloniei, acesta a cerut Istanbulului

mazilirea lui Mihai Racoviţă şi Nicolae Mavrocordat, pe care-i bănuia de colaborare secretă cu Rusia. Aceasta şi pe fondul îngrijorărilor

existente la Istanbul legate de o posibilă consolidare a influenţei lui Petru I în Polonia. Pentru diriguitorii otomani menţinerea controlului

lor deplin asupra Principatelor Române devenea un imperativ din ce în ce mai presant.

Atenţia Porţii otomane era focalizată şi asupra Transilvaniei pe care o pierduse prin Tratatul de la Karlowitz, mai ales după

izbucnirea răscoalei curuţilor în 1703 sub conducerea lui Francisc Racoczy II. N-a recurs la acţiunea militară care să vizeze o eventuală

recuperare a Transilvaniei şi în 1706 Viena a procedat la reconfirmarea Tratatului de la Karlowitz asigurându-şi, la rândul ei,

neutralitatea Imperiului otoman pe care acesta din urmă a respectat-o în ciuda eforturilor Parisului de a-l determina să-i atace pe

Imperiali.1 Contrare demersurilor diplomatice franceze pe lângă Poarta otomană au fost intervenţiile de aceeaşi factură ale Londrei. În

plus, englezii s-au străduit să medieze, avându-i alături pe olandezi, pentru încetarea războiului „curuţilor” astfel încât Transilvania să

nu ajungă din nou sub suzeranitatea otomană. S-a ajuns, mai apoi, ca prin tratatele de pace de la Utrecht (1713) şi Rastadt (1714),

Transilvania să rămână în graniţele Imperiului habsburgic. Ca şi la Karlowitz, aşa cum s-a conchis în istoriografia noastră, Anglia a

contribuit la sacrificarea autonomiei Transilvaniei pentru a avea concursul Imperiului habsburgic în a tranşa de partea ei conflictul cu

Franţa. Altfel spus, afirmă istoricul ieşean Veniamin Ciobanu, „anexarea şi mai apoi insturarea definitivă a Habsburgilor în Transilvania,

au fost favorizate, în ultimă instanţă, de rivalitatea anglo-franceză în apusul continentului”.2

Paralel cu eforturile politico-diplomatice de a menţine Transilvania în graniţele imperiale Viena s-a străduit să împiedice şi

înaintarea Rusiei într-o direcţie europeană sau alta, Imperiul rus fiind deja întrevăzut ca adversar periculos pentru planurile ei orientale,

o dovadă constituind-o maniera în care a fost primită de către Imperiali înfrângerea lui Petru I la Stănileşti (1711).3

De timpuriu, chiar înainte de pacea de la Karlowitz, din fapte ce au marcat ultima parte a războiului austro-turc, ca şi din

acţiunile militare ale Rusiei fie din cadrul războiului Nordului, fie implicaţii şi pe teritoriul Moldovei, fie din cele desfăşurate la Nord de

Marea Neagră, planurile anexioniste ale Imperiilor habsburgic şi rus sau chiar ale Poloniei au devenit pentru domnii Principatelor

Române din ce în ce mai clare. Aşa se explică, spre exemplu, de ce Constantin Brâncoveanu, în 1698, a respins propunerea poloneză,

făcută prin intermediul unei delegaţii trimise la Bucureşti de August al II-lea cu solicitarea de a se permite iernarea trupelor poloneze pe

teritoriul Ţării Româneşti. Ba, mai mult, Constantin Brâncoveanu l-a informat şi pe Petru I în legătură cu planurile regelui polon. De

asemenea, Antioh Cantemir ca domn al Moldovei, o dată încheiată pacea de la Karlowitz, s-a străduit să obţină mai repede evacuarea

de către turci a Cameniţei pentru a putea solicita retragerea trupelor poloneze din Moldova, retragere condiţionată de partea poloneză

pentru a-i reveni Cameniţa. Antioh a vizat şi alte clauze existente în textul Tratatului dintre Polonia şi Poartă precum retragerea tătarilor

din Bugeac, servindu-se de Polonia, aceasta din urmă să facă presiuni la Istanbul ca Poarta, la rândul ei, să-i oblige pe tătari să

evacueze zona şi aceasta cu prilejul ratificării tratatului, în 1700, la Istanbul.

Cât priveşte orientarea politicii externe româneşti spre Viena, mai ales prin iniţiativele lui Şerban Cantacuzino şi Constantin

Brâncoveanu, aceasta a fost amarnic deziluzionată îndeosebi la Bucureşti după anexarea Transilvaniei, urmată relativ repede de

acţiuni în forţă pentru a-i obliga pe români să-şi părăsească ortodoxia în favoarea catolicismului. A fost motivul care l-a determinat pe

Brâncoveanu să-şi îndrepte privirile spre Rusia. Urmărite atent, mai ales de către Brâncoveanu, au fost şi alte evenimente mari din

Europa precum luptele pentru succesiunea la tronul Spaniei, răscoala curuţilor din Transilvania şi Ungaria sau războiul nordic ca să se

ajungă la ideea realizării unor noi alianţe, în temeiul cărora să se obţină sprijin pentru ca teritoriile proprii să nu devină teatre de

operaţiuni militare, ba chiar să se poată ajunge la obţinerea independenţei în raport cu Poarta otomană.

Şi în continuare, spre exemplu, în primul deceniu al secolului al XVIII-lea exponenţii elitei politice româneşti au considerat ca

preferabilă o apropiere de Rusia, precum cea dintre Mihai Racoviţă şi Petru I, o dovadă în acelaşi sens constituind-o atitudinea

domnilor Moldovei faţă de evenimentele din Polonia unde, la moartea lui Sobieski, în 1969, a fost imposibilă desemnarea unui rege

polonez şi ca urmare a intervenţiei Rusiei a fost impus ca rege un german, Frederic-August, elector de Saxa. Poarta otomană n-a

1 Cf. Leonid Boicu (coord.), op. cit., p. 18-19.2 Ibidem, p.19.3 Hurmuzaki, XIV, p.403.

8

agreat această soluţie.1 În ce-l priveşte pe Constantin Brâncoveanu, el a dovedit multă prudenţă faţă de Rusia lui Petru I iar Dimitrie

Cantemir, deşi a mers deschis alături de Rusia, este limpede că, aşa cum conchid unii specialişti, „Înainte de a trece la realizarea

programului său de politică externă, el şi-a dat seama de faptul că, în cazul în care ţarul ar fi fost învingător, Moldova putea să devină o

ţară mai liberă sau ar fi putut să treacă sub o nouă subordonare politică, cea a Rusiei. Iată pentru ce el s-a străduit să asigure Moldovei

un statut juridic superior celui în care se găsea atunci, fapt realizat, teoretic, prin tratatul încheiat cu ţarul la Luck, la 13/24 aprilie 1711”.2

Este adevărat că proclamaţia din 20 mai 1711 cu care Dimitrie Cantemir s-a dresat moldovenilor chemându-i la arme a avut

un ecou deosebit; decizia sa era în concordanţă cu năzuinţa populară de eliberare de sub dominaţia otomană. Bătălia de la Stănileşti

pe Prut a fost pierdută de forţele militare moldo-ruse (18-22 iulie 1711). Pacea s-a încheiat pe 22 iulie la Vadul Huşilor, intrată în istorie

sub numele de „Pacea de la Prut”, o frână în calea expansiunii ţariste spre Balcani. Pentru Poarta otomană, însă, deşi învingătoare,

tendinţele expansioniste atât ale Rusiei cât şi ale Austriei în raport cu Principatele Române erau percepute ca un pericol din ce în ce

mai mare pentru ea. Şi dimensiunile acestuia erau imaginate la ordine de mărime cu atât mai semnificative cu cât acestea se puteau

conjuga cu dorinţele înseşi ale românilor de înlăturare a dominaţiei sale asupra lor. Din acest ultim punct de vedere opţiunea lui Dimitrie

Cantemir era o lecţie cât se poate de clară, cum tot atât de limpede le-a devenit otomanilor politica externă a lui Constantin

Brâncoveanu. De unde şi determinarea sub imepriul căreia Poarta otomană a procedat la o modificare substanţială a statutului juridic al

celor două Principate prin instituirea domniilor fanariote o dată cu numirea ca domn a lui Nicolae Mavrocordat mai întâi în Moldova

(1711) apoi şi în Ţara Românească (1716).3

După victoria militară din 1711 asupra Rusiei, Poarta otomană a considerat că poate recupera în fapt ceea ce pierduse în

urma războiului din 1683-1699 şi către sfârşitul anului 1714 a atact Veneţia care a şi fost înfrântă un an mai târziu. Aceasta din urmă a

căutat să găsească aliaţi, să-şi apropie din nou forţe ca Polonia şi Rusia, către prima făcând şi promisiuni pe seama Principatelor

Române. În aceste eforturi diplomatice Veneţiei i s-a alăturat şi Austria, evident cu propriile sale planuri legate de Moldova şi Ţara

Românească. Viena, spre exemplu, a promis Varşoviei doar Cetatea Hotinului, fiindcă, altfel, Ţara Românească, îndeosebi, şi-o

rezerva sieşi, motiv pentru care Poarta otomană l-a transferat pe Nicolae Mavrocordat ca domn de la Iaşi la Bucureşti. Revigorarea

planurilor expansioniste ale Imperialilor pe seama Principatelor Române ar putea fi pusă în legătură, pe de o parte, cu blocarea Rusiei

în războiul Nordului, iar, pe de altă parte, cu încheierea războiului din Vest provocat de succesiunea spaniolă. Mai ales acest al doilea

eveniment i-a permis lui Carol al VI-lea de Habsburg să-şi îndrepte din nou atenţia spre politica orientală; să denunţe tratatul de la

Karlowitz şi să intre în război alături de Veneţia (1716). Atacând dinspre Transilvania, Eugeniu de Savoia, un strălucit comandant militar

al timpului, a ocupat relativ repede zona Olteniei, având şi concursul larg al boierimii muntene.4

Ţara Românească a fost ocupată iar zona Olteniei a servit ca o poziţie avantajoasă în cursul negocierilor de pace iniţiate în

1717. Austriecii au avut de partea lor pe boierii munteni, un fapt ce trebuie reţinut ca o reacţie ostilă din partea elitei politice faţă de

proaspăt instalatul regim fanariot; această elită politică a ţării prevedea o agravare a regimului dominaţiei otomane, echivalentă şi cu o

ameninţare la adresa intereselor ei. Iar apelul la intervenţia austriacă reprezenta aşa cum s-a observat, o posibilă şansă spre

„emanciparea naţională” şi nicidecum o substituire a unei dominaţii de către o alta.5 Pe cale diplomatică avea să se reuşească

evacuarea Ţării Româneşti de trupele imperiale, Ioan Mavrocordat încercând să evite la Pasarowitz şi desprinderea Olteniei din

graniţele Ţării Româneşti.

De menţionat că în cursul negocierilor de pace (iunie 1718), austriecii au solicitat Porţii otomane să le cedeze ambele

Principate sub pretextul ori că erau dependente de Belgrad şi Timişoara ori că au fost cândva dependente de regatul feudal maghiar, o

reflectare cât se poate de clară a tendinţelor expansioniste ale Habsburgilor.6

Tratatul de pace de la Pasarowitz a fost semnat pe 21 iulie 1718, prin articolul I prevăzându-se că Moldova şi Ţara

Românească îşi păstrau vechile lor graniţe, excepţie făcând partea de peste Olt a Munteniei care era inclusă în graniţele Imperiului

1 Ioan Horga, Mircea Brie, op. cit., p. 131.2 Leonid Boicu (coord.), op. cit., p. 23.3 Marc Philippe Zallony, Essai sur les Fanariotes, Marseille, 1824.4 A se vedea pe larg la Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânire austriacă 1718-1739, Bucureşti, 1998.5 Leonid Boicu (coord.), op. cit., p. 26.6 T.C. Djuvara, Cent projets de partage de la Turquie (1381-1913), Paris, 1914, p. 253-257.

9

habsburgic pe baza principiului uti possidetis. Iar în Oltenia aveau să se instaleze autorităţile austriece pentru o perioadă de 20 de

ani.1

Rusia n-a intervenit la „momentul” Passarowitz fiind încă prinsă în războiul Nordului, în schimb Polonia a continuat să

nutrească planuri expansioniste mai ales pe seama Moldovei de vreme ce un Jerzy Lomaka, agent la Istanbul al regelui Poloniei,

considera încă în mai 1716 că ţara sa putea lua în stăpânire Principatul Moldovei doar cu o armată de 30000 de oameni 2 iar un alt

diplomat, Kleowski aflat la Adrianopol, spera ca ţara sa să se alăture lui Petru cel Mare în caz de agresiune împotriva Imperiului otoman

(începutul anului 1717) şi să obţină astfel, chiar ambele ţări române.3 Complicaţii interne din ţara sa l-au împiedicat pe August al II-lea

să facă pasul către război în timpul ostilităţilor izbucnite în 1716 dar apropierea încheierii acestuia i-a resuscitat pretenţiile referitoare la

cele două Principate şi un trimis al său, Jakob Henryk, conte de Flemming, a fost în misiune diplomatică la Viena pentru a-i determina

pe Imperiali să nu încheie pace fără să-şi găsească împlinirea şi interesele ţării sale în raporturile cu Imperiul otoman. Iar aceste

interese, evident de natură expansionistă, vizau obţinerea Moldovei, invocându-se clauze ale tratatului de la Karlowitz, chiar un pretins

tratat polono-otoman prin care Poarta ar fi recunoscut „drepturi” ale Poloniei asupra spaţiului românesc dintre Carpaţi şi Nistru. Iar dacă

acest obiectiv n-ar fi fost atins se căuta ca Poarta să fie determinată a dărâma fortificaţiile construite după pacea de la Karlowitz, între

Dunăre şi Nistru, în special Cetatea Hotinului iar de pe teritorii ale Bugeacului tătarii de acolo să fie mutaţi în alte părţi ale Imperiului.

Imperialii au promis sprijin doar pentru dărâmarea fortificaţiilor Hotinului iar otomanii să „satisfacă” cererile polone doar dacă ar fi fost

comisă vreo încălcare a Tratatului de la Karlowitz.4 Finalmente negociatorii otomani au considerat că fortificarea Hotinului nu

contravenea Tratatului de la Karlowitz şi au refuzat includerea în textul Tratatului de la Passarowitz a cererilor poloneze. Ba, mai mult,

au procedat la înfiinţarea unei raiale la Hotin incluzând în aceasta 45 de sate moldoveneşti.5

În războiul austro-turc din 1716 Rusia a rămas neutră. Petru I a rămas insensibil şi la intervenţiile pe lângă el ale fostului domn

al Moldovei, Dimitrie Cantemir, căruia, pentru lupta subsumată ieşirii ţării sale de sub dominaţia otomană, i-a mai rămas doar o singură

armă de luptă: condeiul de sub care au ieşit între altele opere pentru eternitate ca Descriptio Moldoviae şi Istoria imperiului otoman.

În plus, la începutul anului 1716, Rusia promisese Porţii otomane că urma să păstreze „cu sfinţenie” starea de pace. Ulterior, în 1720,

s-a ajuns la încheierea unui nou tratat ruso-turc ce reflecta preocuparea Porţii otomane ca Rusia să nu ocupe Polonia de unde trupele

ei puteau pătrunde mai uşor în Principatele Române. Diplomaţia rusă a reuşit, totuşi, să strecoare în textul acestui tratat o clauză

conform căreia oştile ruseşti ar fi urmat să intre în Polonia dacă cele suedeze ar fi ajuns să fie prezente pe teritoriul polonez iar

conducerea ţării să fie instigată împotriva Rusiei.6 A urmat, pentru Poarta otomană sub marele vizirat al lui Nevsahirli Damat Ibrahim

Paşa (1718-1730) o perioadă de linişte în zona europeană a Imperiului otoman şi, implicit, de „protecţie” unilaterală a Principatelor

Române. Aceasta n-a însemnat că în alte capitale imperiale, Viena ori Sankt Petersburg nu se urzeau alte planuri de politică externă

expansionistă ce vizau, cu prioritate, Moldova şi Ţara Românească. În 1726, pe fondul modificărilor intervenite în Vestul Europei în

relaţiile anglo-franco-spaniole, ca disputa, între altele, pentru Gibraltar, s-a ajuns la un trata de alianţă austro-rus (6 august) la care a

aderat şi Prusia, o alianţă a celor „trei împăraţi”, considerat de istoricul ieşean Veniamin Ciobanu ce „avea să imprime şi un nou curs

politicii orientale a imperiilor habsburgic şi ţarist”7, fără ca prin acesta să se fi putut înlătura animozităţile dintre Viena şi Sankt-

Petrsburg. Ba, mai mult, rivalitatea dintre ele, între altele şi pe seama Principatelor Române, a continuat. La 1 februarie 1733 a murit

regele Poloniei, August al II-lea. Dieta electorală l-a desemnat ca rege pe Stanislas Leszcynski, socrul regelui Franţei Ludovic al XV-

lea. Rusia şi Austria au intervenit şi l-au impus ca succesor pe August al III-lea, un act apreciat la Paris ca fiind contrar intereselor

Franţei în această zonă a Europei. Ludovic al XV-lea a declarat război Austriei pentru „tratamentul injust impus regelui legitim al

Poloniei”8. Ba, mai mult, de pe Sena s-a acţionat diplomatic la Istanbul pentru ca Poarta să atace Austria şi să obţină anularea

Tratatului de pace de la Passarowitz. Sultanul n-a dat curs acestor presiuni dar nici nu l-a recunoscut ca legitim pe August al III-lea

1 Şerban Papacostea, op. cit.2 N. Iorga, Ştiri despre veacul al XVIII-lea în ţările noastre după corespondenţe diplomatice străine.I 1700-1750 în „Analele Academiei Române”, seria a II-a, tom XXXII, 1900-1910, Mem. Sec. Ist., Bucureşti 1910, p. 15.3 Ibidem, p. 17.4 Hurmuzaki, Supliment 1, p. 442.5 N. Iorga, op. cit., p.20-21.6 D.A. Sturdza, C. Colescu – Vartic, Acte şi documente relative la Istoria renaşterii României, I, 1391-1840, Bucureşti, 1900, p. 102-103.7 Leonid Baicu (coord), op. cit, p. 28.8 Jean Berenger, Histoire de l.Empire des Habsbourg. 1773-1918, Paris, 1990, p.429.

10

considerându-l, cum şi era în realitate, un exponent al tendinţelor politicii ţariste şi habsburgice. Avea să fie recunoscut de Franţa o

dată semnată pacea ei cu Austria (octombrie 1735) şi ratificată în 1736 de Carol al VI-lea cu puţin timp înainte de muri, urmat fiind la

tron de fiica sa Maria Tereza.1 În schimb, din flăcările stinse, nu şi toţi cărbunii care au rămas în bună măsură aprinşi ai războiului de

succesiune la tronul polonez, s-au resuscitat atât contradicţiile ruso-otomane cât şi cele dintre Poarta otomană şi Imperiul habsburgic.

Rusia a atacat Azovul în 1735 şi viza cucerirea Crimeii iar în plan diplomatic a cerut Austriei să intre de partea ei în război în baza

alianţei din 1726. O propunere care iniţial a fost respinsă pe motiv că tratatul invocat de partea rusă nu era unul ofensiv ci defensiv.

Când Vienei i-a sporit starea de nelinişte generată de proiectele Rusiei mai ales în legătură cu Principatele Române, a încercat să

medieze conflictul dintre aliatul ei rus şi Poartă, ajungându-se la tratative trilaterale (austro-turco-ruse) desfăşurate la Nemirow, o

localitate din Polonia. În cadrul acestui for politico-diplomatic, Rusia a căutat iniţial să acrediteze impresia că n-o interesau Principatele

Române după cum atestă un raport diplomatic prusian trimis Berlinului din Sankt Petersburg în opinia căruia atâta vreme cât Crimeea

nu aparţinea ruşilor, luarea în stăpânire a Principatelor era greu de realizat.2 Ba, mai mult, negociatorii ruşi au avansat propunerea ca

Moldova şi Ţara Românească să devină un stat independent a cărui credinţă ortodoxă împărtăşită de locuitorii săi să fie garantată de

Rusia, altfel spus, să fie aşezat sub un protectorat rusesc. Cum ea firesc, negociatorii austrieci s-au opus, cu precizarea că împăratul

lor îşi rezerva dreptul de a ajunge la o înţelegere în această chestiune cu ţarina. 3 Negocierile de la Nemirow au, aşa cum s-a observat,

importanţa lor pentru istoria românilor, aceea că pentru prima dată într-un for internaţional se exprima, fie şi într-o formă incompletă,

ideea de independenţă a celor două Principate.4

Paralel cu tratativele diplomatice în care se afla angajată, Curtea din Viena proceda la pregătiri de război. În ianuarie 1737 s-a

ajuns la încheierea unei Convenţii militare ruso-austriece şi în iunie, acelaşi an, când lucrările Congresului de la Nemirow erau în plină

desfăşurare, Austria a intrat în război contra Porţii otomane. Un an mai târziu Rusia propunea aliatului ei împărţirea între cele două

imperii a provinciilor otomane europene între care Ţara Românească până la Brăila să revină Austriei, după alte informaţii şi o parte a

Moldovei ba chiar ambele Principate în integralitatea lor.5 Nu s-a ajuns şi la concretizarea unor asemenea proiecte expansioniste

fiindcă în toamna anului 1738 Poarta otomană a realizat o ofensivă militară puternică şi armatele imperiale austriece au fost scoase din

Ţara Românească, inclusiv din zona Olteniei. La opera de eliberare de sub austrieci au contribuit românii înşişi, amarnic dezamăgiţi de

stăpânirea austriacă. Mai ales boierii olteni fuseseră cei care speraseră să ajungă cu ajutor imperial la o autonomie reală şi avuseseră

parte, ca toată populaţia de la dreapta Oltului, de o anexare şi o intensă spoliere economică6, ceea ce a fost de natură ca elita politică

locală să-şi îndrepte speranţele spre o colaborare cu Rusia. Era susţinută şi de reprezentanţii clerului ortodox pentru care ocupaţia

imperială se dovedise a fi mai greu de suportat decât autonomia în raport cu Poarta otomană, ca de altfel şi în Transilvania unde „jugul

de lemn” otoman se simţise înlocuit cu cel de „fier” al Imperiului habsburgic conform bine cunoscutei expresii aparţinând cronicarului

Szamoskozy. O stare de spirit ce s-a putut identifica şi la românii din Moldova în 1739, când s-a desfăşurat campania militară din vară

şi toamnă, în cursul căreia au adus o contribuţie însemnată la victoriile trupelor ţariste asupra celor turceşti fără a fi dispuşi să accepte

în schimbul dominaţiei otomane pe cea a Rusiei ţariste. Această stare de spririt se găseşte reflectată într-o „convenţie” din 5

septembrie 1739 încheiată la Iaşi între „deputaţii stărilor” moldoveneşti şi feldmareşalul Munnich ce prevedea, între altele, că Moldova

ar fi urmat să dispună de o armată proprie; ruşii şi grecii nu puteau obţine demnităţi oficiale în ţară; guvernarea ar fi urmat să fie

exercitată de o dinastie autohtonă, tendinţă cât se poate de clară a elitei politice româneşti spre redobândirea neatârnării.7

În ce o priveşte, Rusia îşi urmărea planurile ei de expansiune cu obiect direct al acesteia – Principatele Române. În 1737

Rusia intenţionase a-i detemina pe Imperiali să-şi retragă trupele din Ţara Românească sub pretextul strategic de a avea posibilitatea

recurgerii la fortificarea Vidinului; o dată reuşit acest şiretlic, ar fi adus 11000 de soldaţi din zona Oceakov. Neînţelegerile ruso-

habsburgice la nivel diplomatic legate tocmai de soarta Moldovei şi Ţării Româneşti au făcut imposibilă însăşi realizarea unei mai bune

cooperări în plan militar. Mai îngrijorată s-a dovedit a fi Curtea din Viena care percepea intenţiile Rusiei ca fiind periculoase pentru ea

1 Mathew Anderson, L`Europe au XVIII-e siecle, 1713-1783, Paris, 1968, p.231.2 N. Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, vol. I, Bucureşti, 1895, p.343.3 Ibidem, p.349; a se vedea şi T.G. Djuvara, op. cit., p. 269-270.4 Leonid Boicu (coord), op. cit., p. 32.5 N. Iorga, op. cit., I, p.347-348.6 Şerban Papacostea, op. cit.7 Leonid Boicu (coord), op. cit., p. 31.

11

nu numai în legătură cu Principatele Române, dar chiar şi cu privire la posibilitatea de a emite pretenţii asupra Transilvaniei, provincie

românească şi ortodoxă în marea ei majoritate.

La rândul ei, Poarta otomană a luat şi ea măsuri ca să împiedice o posibilă defecţiune a Moldovei şi, de asemenea, să

preîntâmpine intrarea în război a Poloniei împotriva ei. În 1735, l-a readus la tronul Moldovei pe Grigore Matei Ghica şi un an mi târziu

l-a recunoscut pe August al III-lea ca rege „legitim”, asigurându-se astfel de neutralitatea Poloniei. Când s-au întrerupt tratativele de la

Nemirow, Rusia şi Austria şi-au intensificat presiunile asupra Poloniei momind-o cu Moldova ca element de cointeresare. Mai ales

cancelarul Rusiei, Ostermann, flutura o asemenea „ofertă”, incluzând, ca obiect de stăpânire pentru Polonia, chiar şi ambele Principate

dar sub garanţie rusească. Elita politică a Poloniei a preferat, însă, starea de neutralitate. A fost doar o neutralitate parţială, fiindcă

teritoriul Poloniei a fost utilizat de forţele militare ruse şi austriece în războiul cu Poarta otomană. Cu victoriile militare ale otomanilor s-a

ajuns ca Poarta să ocupe din nou cea mai mare parte a Olteniei şi să asedieze Belgradul. S-a trecut la negocieri în vederea încheierii

păcii între Poarta otomană şi Imperiul habsburgic şi s-a ajuns la Pacea de la Belgrad în timp ce Rusia a continuat războiul, a şi obţinut

victorii militare asupra trupelor otomane în toamna anului 1739 pe temeiul căreia Sankt-Petersburgul a făcut presiuni asupra Vienei să

reia ostilităţile. Curtea imperială nu s-a lăsat înduplecată rămânând în vigoare Tratatul de pace la care s-a ajuns la Belgrad. La rândul

ei, Rusia s-a văzut obligată să încheie şi ea pace cu Poarta otomană restituindu-i acesteia Moldova şi Cetatea Hotinului. Una peste

alta, Tratatul de pace de la Belgrad, în medierea căruia s-a implicat şi Franţa, s-a considerat chiar că aceasta ar fi fost „o capodoperă a

diplomaţiei franceze”1, a consfinţit acceptarea de către foştii beligeranţi a unei stări de echilibru. Şi aceasta datorită în principal

concesiilor la care au fost obligate a consimţi Austria şi Rusia în raport cu tratatele anterioare, astfel încât, pe cea de la Belgrad a

însemnat mai degrabă o eşuare a politicii orientale a Rusiei şi Austriei, un moment de stopare a avansării Rusiei şi Austriei spre

Balcani. Starea de echilibru la care s-a ajuns între cele trei imperii avea să se menţină până către mijlocul celei de a doua jumătăţi a

secolului al XVIII-lea. În urma păcii de la Belgrad Oltenia a revenit în graniţele Ţării Româneşti iar Rusia a renunţat la toate cuceririle pe

care le făcuse în Moldova şi Bugeac.2

De pe urma păcii de la Belgrad a avut de câştigat şi Franţa, pentru eforturile ei de mediator obţinând în 30 mai 1740 reînnoirea

şi chiar lărgirea capitulaţiilor acordate anterior de către Poarta otomană printr-un nou ahidname imperial, conservându-şi astfel

interesele ei în Orient, pe de o parte, iar, pe de altă parte, contribuind la blocarea de moment a Rusiei în a obţine ieşirea directă la

Marea Neagră.3

Cap.III.

De la pacea de la Belgrad

la cea de la Kuciuk-Kainargi

De la încheierea războiului ruso-austro-turc în 1739 şi până la izbucnirea unui alt conflict militar deschis reprezentând o nouă

fază în evoluţia problemei orientale care s-a întâmplat în 1768, Principatele Române n-au mai fost, în fapt, obiect de dispută între

marile imeperii înconjurătoare, în prim-planul relaţiilor dintre „cei mari” ajungând a se situa confruntarea diplomatică franco-rusă pentru

preponderenţă în Polonia, după ce, în cursul anului 1740, au pierit trei personalităţi marcante pentru contextul relaţiilor internaţionale în

1 Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 268.2 D.A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, op. cit., p.112-117.3 Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 271.

12

zona central-europeană: Frederic Wilhelm, regele Prusiei, pe 31 mai, împăratul Austriei, Carol al VI-lea, pe 28 octombrie, şi ţarina Ana

Ivanovna (28 octombrie). Trei dispariţii cu consecinţe directe mai mult sau mai puţin favorabile unei prezenţe vizibile în planul relaţiilor

internaţionale. Rusia, spre exemplu, s-a resimţit de pe urma luptelor pentru succesiune; cea care a avut câştig de cauză, Elisabeta

Petrovna, neavând statura, nici pe departe, a predecesoarei şi mai ales a lui Petru I. Maria Tereza a beneficiat de politica forte a tatălui

său care a impus recunoaşterea ei ca succesoare în plan internaţional prin Pragmatica sancţiune, dar contestări n-au întârziat să

apară şi, astfel, în decembrie 1740, a şi izbucnit războiul între Prusia şi Austria pentru hegemonie în spaţiul german, implicându-se,,

mai întâi diplomatic, şi Franţa, apoi şi militar, urmată de Anglia.

Războiul din Europa Centrală şi de Vest cunoscut sub numele de războiul pentru succesiunea la tronul habsburgic1 s-a

lungit pe parcursul a 8 ani şi avea să se încheie cu mai multe modificări teritoriale după cum dictau interesele unuia sau altuia dintre

beligeranţi, prin pacea de la Aix-le-Chapelle (Aachen), cu Ludovic al XV-lea ca moderator şi pacificator al Europei, un tratat considerat,

totuşi, de către semnatari, în majoritatea lor, doar ca un simplu armistiţiu sau o revenire la un echilibru internaţional suficient de fragil. 2

Pe moment s-au putut observa şi unele schimbări în relaţiile internaţionale europene: apropiere dintre Franţa şi Austria, pe de o parte,

dintre Anglia şi Prusia pe de altă parte.

În condiţiile izbucnirii războiului pentru succesiunea la tronul Imperiului Habsburgic, cu Silezia austriacă ocupată de către

Prusia, alianţa ruso-austro-prusiană, încheiată la începutul deceniului al VI-lea şi care a funcţionat sub egida Rusiei, a ajuns să se

destrame. Prusia, în această situaţie, s-a apropiat de Franţa (1744) ceea ce a contribuit la consolidarea sistemului de alianţe din

Europa de nord-est soldată cu ieşirea pentru moment a Suediei de sub influenţa Rusiei. Pe cale de consecinţă, la 2 iulie 1741, Suedia,

care încheiease un tratat de alianţă defensivă cu Poarta în 1739, a declarat război Rusiei. Intenţia suedeză era de a recupera

provinciile baltice răpite de Rusia. Suedia n-a avut pentru planurile ei belicoase sprijinul dorit nici din partea Franţei, nici din cea a Porţii

otomane şi, ca atare, a trebuit să-şi recunoască înfrângerea. S-a ajuns la încheierea păcii prin Tratatul de la Abo pe 7 august 1743 prin

care Rusia reuşea să intre în posesia Finlandei meridionale cu care îşi asigura securitatea Sankt-Petersburgului.3

Aşa explicându-se „liniştea” externă pentru Moldova, Ţara Românească şi chiar Transilvania, în contextul derulării vieţii

internaţionale după 1739 şi până către sfârşitul deceniului al VII-lea, timp de aproape trei decenii, Ţările Române n-au ieşit totuşi din

„circuitul” în care ajunseseră a fi incluse pentru că Poarta otomană, obligată să fie atentă la ce se petrecea pe alte meridiane ale

Europei, i-a transformat pe domnii de la Bucureşti şi Iaşi în surse de-a dreptul suculente de informare în legătură cu evenimentele

menţionate mai sus şi, desigur, şi altele. În plus, domnii din Principate au ajuns a fi folosiţi şi de către diplomaţia franceză atât oficial cât

şi în secret - „Le secret du Roi”. Faptul se explică prin aceea că, începând, mai ales, din 1749, diplomaţia franceză şi-a făcut ca

principal obiectiv al ei în Europa orientală aducerea Poloniei sub influenţa ei directă astfel încât, în caz de vacantare a tronului acesteia,

să impună un om al ei, Prinţul de Conti. Ca să-şi atingă un asemenea ţel, a procedat la reactivarea interesului Porţii otomane pentru

relaţiile cu Polonia, intrate în relaxare după 1749. Iată de ce ministrul de Externe al Franţei, Puysieulx, a instalat, din 1749, câte un

agent politic pe lângă cei doi domni. Iniţial ambasadorul Franţei la Constantinopol Desalleurs, s-a opus invocând că domnii existenţi la

Bucureşti şi Iaşi ar fi fost un fel de „arendaşi” ai sultanului, cum şi erau în realitate, fără nici o însemnătate pentru politica Parisului.4

Avea să-şi schimbe însă această atitudine intervenind el însuşi pe lângă sultan pentru a-i determina pe voievozii celor două

Principate să urmărească mult mai atenţi evenimentele din Polonia. Ba, în plus, a mers până acolo încât să ceară sultanului acordul

său pentru numirea la Varşovia a unor agenţi personali ai domnilor de la Bucureşti şi Iaşi. Ulterior, diplomaţia franceză dar şi cea ţaristă

s-au implicat în acţiuni de influenţare directă a numirilor de domni pentru Moldova şi Ţara Românească, mai ales pe tronul de la Iaşi, cu

opţiuni anume din rândurile celor care se bucurau de încrederea Parisului.5 Din perspectiva unei asemenea preocupări, transferarea lui

Constantin Racoviţă, spre exemplu, în 1753, de la Iaşi la Bucureşti s-a făcut pentru ca în Moldova să ajungă Scarlat Ghica, un apropiat

1 Cf. Istoria românilor, vol VI, p. 611-612, text realizat de Mihai Maxim.

2 Henry Bogdan, Histoire des Habsburg..., p.221-226.3 Ioan Horga, Mircea Brie, op. cit., p.167-179.4 Hurmuzaki, Supliment 1, p.594-595.5 Leonid Boicu (coord), op. cit., p. 35; a se vedea şi Vasile Mihordea, Politica orientală franceză şi Ţările Române în secolul al XVIII-lea (1749-1761), Bucureşti, 1937; Germaine Lebel, La France et les Principantes danubienne (du XVI-e siecle a la chute du Napoleon I-e), Paris, 1955, p. 51-53.

13

al Rusiei, motiv ca ambasadorul Franţei, Desalleurs, să intervină pe lângă sultan determinându-l să-i încredinţeze pe mai departe lui

Constantin Racoviţă misiunea corespondenţei cu Polonia.1

De menţionat că în întmpinarea demersurilor de mai sus ale diplomaţiei franceze a venit partida „republicană” din Polonia

interesată ca, mai ales, la Iaşi să fie un domn cu care să colaboreze şi prin el să influienţeze Poarta pentru a se situa pe poziţii ostile

Rusiei. Jan Klemens Branicki, spre exemplu, mare hatman al Coroanei, cunoscut filo-francez, partizan al colaborării dintre ţara sa şi

Poarta otomană, a făcut demersuri pentru readucerea şi menţinerea ca domn al Moldovei a lui Constantin Racoviţă. 2 Aceste eforturi,

coroborate cu eforturile noului ambasador francez la Constantinopol, Vergennes, viitor ministru de Externe al Franţei, Constantin

Racoviţă a fost readus în 1756 pe tronul Moldovei. Jan Klemens Branicki avea să revină cu intervenţiile sale atât pe lângă guvernul de

la Constantinopol cu ocazia mazilirii domnului (8 aprilie 1756) şi înlocuit cu Scarlat Ghica, urmare a presiunilor Rusiei, cât şi pe lângă

Vergennes ca, la rândul lui, să acţioneze în acelaşi sens.3 De această dată diplomatul francez n-a mai dat curs cererii demnitarului

polonez.

Prusia, ca aliată a Franţei până în 1756, a urmat îndeaproape eforturile diplomaţiei pariziene subsumate antrenării Porţii

otomane în raporturile cu Polonia. Obiectivul ei era să împiedice o eventuală împărţire a Poloniei doar între Rusia şi Austria întrucât o

intervenţie a Porţii putea duce către un război între ea, pe de o parte, Rusia şi Austria, pe de altă parte, ceea ce ar fi fost de natură a

favoriza, implicit, proiectele Berlinului de a putea să ia parte la o eventuală partajare a Poloniei. De altfel, Berlinul a şi insistat ca Parisul

să-şi trimită agenţi diplomatici permanenţi în Capitala Poloniei iar prin intermediul domnilor din Principate, îndeosebi al celui de la Iaşi,

să se influenţeze hotărârile demnitarilor de la Constantinopol. Poarta otomană avea însă dificultăţile ei şi nu s-a putut angaja în

legătură cu disputa pentru Polonia.4 Un punct de vedere confirmat de răsturnarea alianţelor europene care a intervenit în 1756.

Anul 1756, pentru evoluţia relaţiilor internaţionale europene, este unul de referinţă, istoricii vorbind nici mai mult, nici mai puţin

decât de o „revoluţie diplomatică” ceea ce s-ar fi tradus printr-o drastică revizuire a sistemului politic european, sau, altfel spus, o

„răsturnare a alianţelor” într-o manieră radicală.5 Eroul acestei „revoluţii” a fost Prinţul Wenzel Anton Kaunitz-Rietberg, cancelar al

Austriei din 1753 şi fost ambasador al Curţii imperiale la Paris (1750-1752). Acestuia i se datorează iniţiativa încheierii, la 1 mai 1756, a

unui tratat cu Franţa punându-se astfel capăt rivalităţii de secole dintre regalitatea franceză şi Casa de Austria. Prin această înţelegere

cele două părţi semnatare se garantau reciproc împotriva oricărei agresiuni din partea unei/unor terţe puteri punându-şi la dispoziţie

24000 de soldaţi. Alianţa viza, din punctul de vedere al Parisului, Marea Britanie, rivala Franţei pe mări şi colonii, iar din acela al Vienei

– Prusia, contracandidat al ei la supremaţia în spaţiul german, acestea din urmă ajungând la o alianţă bilaterală câteva luni mai

devreme prin Tratatul de la Westminster (16 ianuarie 1856).6 În acest nou context politico-diplomatic, Rusia, până atunci asociată atât

cu Anglia cât şi cu Austria, a optat să rămână alături de acestea din urmă, implicit în tabăra anti-prusiană.

Urmarea imediată a răsturnărilor din politicile de alianţe dintre Marile Puteri a fost „războiul de şapte ani” în urma căruia, prin

pacea de la Paris (10 februarie 1763), şi-au găsit o reglementare relaţiile dintre Anglia, Franţa şi Spania (schimburi importante de

posesiuni coloniale), iar în spaţiul german prin tratatul austro-prusian de la Hubertsburg (15 ianuarie 1763). Cu înţelegerea/tratatul de la

Hubertsburg dintre Austria şi Prusia se revenea la statu-quo-ul teritorial stabilit la Aix-la-Chapelle (Aachen), un tratat care, în acelaşi

timp, consacra statutul de mare putere europeană al Prusiei.7

Anul 1763 a adus şi o nouă configuraţie în textura relaţiilor internaţionale cu o preponderenţă engleză mai ales pe mări şi

oceane, implicit în zona colonială, o ascensiune a Prusiei sub Frederic al II-lea, o consacrare a Rusiei, sub noua ei ţarină, Ecaterina a

II-a, ca mare putere europeană şi o reorinetare a politicii externe austriece care-şi întorcea privirea cu 180 de grade spre Occident în

favoarea uneia de expansiune spre estul şi sud-estul continentului. Cât priveşte Polonia, aceasta şi-a accentuat tendinţa de diminuare

a unei prezenţe vizibile în planul relaţiilor internaţionale ca urmare a stării de anarhie politică internă tot mai accentuată. De aceea,

1 Hurmuzaki, op. cit., p. 662-666.2 N. Iorga, Ştiri despre veacul al XVIII-lea... în „Analele Academiei Române”, SII, tom XXXIII, 1909-1910, Mem. Sec. Ist., 1910, p. 582-584.3 I.C. Filitti, Lettres et extraits concernant les relations des Principautes roumains avec la France (1728-1810), Bucureşti, 1915, p.362, 388, 390.4 Istoria românilor, VI, p. 613; Leonid Boicu (coord), op. cit., p. 36.5 Istoria românilor, VI, p. 6136 Mathew Anderson, op. cit., p. 215.7 Jaques Droz, Histoire diplmatique de 1648 a 1919, Paris, 1959, p. 135.

14

chiar şi pentru Franţa a devenit mai convenabilă şi s-a retras pentru o bună perioadă de timp din afacerile Europei răsăritene. În

consecinţă, şi Ţările Române şi-au diminuat locul şi rolul lor în politica orientală a Parisului.

În schimb Rusia, după moartea lui Ausgust al III-lea, regele Poloniei, pe 5 octombrie 1763 a căutat să fie din nou tot mai activă

în zonă şi pe 11 aprilie 1764 ajungea să încheie un tratat de alianţă cu Prusia prin care aceasta din urmă se angaja s-o sprijine vizavi

de Polonia şi desigur împotriva Curţii de la Viena. Iar prima colaborare ruso-prusiană s-a concretizat pe 5 octombrie 1764 când a fost

impus pe tronul Poloniei Stanislav al II-lea August Poniatowski, unul dintre favoriţii Ecaterinei a II-a. Acesta a fost, pe moment,

recunoscut şi de către Poarta otomană în ciuda opoziţiei categorice care a venit din partea Franţei şi a Austriei, pentru care impunerea

lui Poniatowski deschidea Rusiei calea imixtiunilor ei oficiale în Polonia şi a amplificării posibilităţilor de a ameninţa direct securitatea

Imperiului otoman la graniţele sale nordice.1 În cele din urmă Poarta otomană s-a decis pentru a urma calea războiului împotriva Rusiei

şi pe 6 octombrie 1768 i-a declarat că va începe ostilităţile. Debutul acestora urma să aibă loc efectiv în primăvara anului 1769

căutându-se şi o soluţie negociată cu mediere din partea Angliei, la propunerea Rusiei. Poarta n-a respins categoric medierea Londrei

dar a condiţionat stingerea conflictului de retragerea trupelor ruseşti din Polonia, garantarea de către Anglia că Rusia nu va interveni în

Polonia, plus dărâmarea unor cetăţi şi despăgubiri pentru cheltuieli militare. Aplanarea crizei n-a fost posibilă.

La primele ciocniri militare, trupele ţariste au fost blocate timp de mai multe luni în faţa Hotinului. Ulterior, ofensiva rusă a

înregistrat victorii una după alta şi în vara anului 1769 oştile ruseşti au ajuns la Dunăre instituind regimul de ocupaţie asupra

Principatelor, mai puţin zona Olteniei. În vâltoarea evenimentelor militare s-au angajat şi numeroşi români ceea ce explică emiterea de

către şeik-ul-islamul a unei fetva (sentinţă) prin care ostaşii turci primeau dezlegare „să se robească muntenii şi moldovenii ca

răsculaţi”.2 Rusia a obţinut succese şi în Orient, iar ceva mai târziu şi pe apă, în confruntarea maritimă cu flota militară turcă de la

Ceşme (5 iulie 1770).

În plan politico-diplomatic, unde părţile angajate în război au continuat negocierile, Rusia a vizat direct anexarea Principatelor,

aşa cum atestă o propunere din 16 septembrie 1770 a Consiliului Imperial Rus fărcută guvernului. Nu putea, însă, să ignore reacţiile

posibile ale celorlalte mari puteri precum Austria, spre exemplu, care a început, imediat ce a izbucnit războiul, să se agite politic şi chiar

militar operând cu mişcări de trupe la hotarele ei cu Polonia, cu Moldova şi Ţara Românească. Preocupată să evite un conflict

concomitent şi cu Austria, diplomaţia ţaristă a început să agite ideea unui „regat al Daciei” ca stat tampon între ea, Austria şi Imperiul

otoman. Proiectul era adresat în special Vienei căreia i se transmitea argumentul că, prin scoaterea Principatelor de sub dominaţia

turcilor, se acţiona direct pentru slăbirea Imperiului otoman şi, implicit, pentru interesele „creştinătăţii”. 3 Rusia mai punea o condiţie şi

anume: să menţină o garnizoană pe teritoriul „noului” stat până ce se va fi constatat că acesta din urmă era în măsură să se apere cu

forţe proprii. Adevăratele intenţii ale Rusiei erau deja foarte clare. Curtea din Viena, din punctele ei de vedere, nu le putea ignora. O

instalare a Rusiei în Principatele Române echivala pentru aceasta nu numai cu un posibil câştig teritorial deosebit ca importanţă

economică şi strategică în evoluţia ulterioară a problemei orientale, dar implica şi o ameninţare directă cu privire la Transilvania. 4 De

unde şi sursa unei încordări reale în relaţiile ruso-austriece, generatoare de preocupări şi la Berlin din cauza Tratatului ruso-prusian din

1764. Ca atare, diplomaţia rusă a lansat şi alte proiecte de [re]organizare a Principatelor precum încorporarea lor în graniţele Poloniei,

un proiect repede acceptat de către Prusia, evident în perspectiva iminentei mutilări teritoriale a statului polonez. Austria l-a combătut.

Ba, mai mult, ca să poată contracara proiectele Rusiei în legătură cu Principatele Române, Viena a ajuns să încheie un Tratat de

subsidii cu Poarta otomană (6 iulie 1771) prin care se angaja s-o sprijine în efortul de a ajunge să încheie o „pace onorabilă” cu Rusia,

adică o pace care să conducă la evacuarea trupelor ţariste din Principate., unele rectificări teritoriale din partea Imperiului otoman în

favoarea Austriei), precum cedarea Olteniei, în timp ce Poarta să fi obţinut menţinerea Poloniei ca stat, considerându-se la

Constantinopol că o dezmembrare a acesteia din urmă ar fi însemnat sfârşitul dominaţiei sale la nordul Dunării. 5 Proiectul ca atare a

căzut, respins fiind de Viena, acceptat iniţial de Prusia, apoi abandonat şi de către aceasta pe considerentul că fie anexarea

Principatelor de către Rusia, fie de către Austria, fie unificarea lor într-un stat independent, tampon între cele trei imperii, ar fi condus la

modificarea echilibrului în Europa fără ca Prusia să fi avut ceva de câştigat. E de menţionat că în negocierile dintre Rusia şi Austria au

1 Mustafa Mehmet Ali, op. cit., p. 282.2 Ibidem, p. 284.3 N. Iorga, Acte şi fragmente...II, p. 29-30; 41-42.4 Ibidem, p. 42-44; vezi şi Istoria românilor, VI, p. 616; Leonid Boicu (coord), op. cit., p. 38.5 Istoria românilor, VI, p. 617.

15

mai fost avansate şi alte proiecte, îndeosebi de către partea rusă, pentru a se împiedica o apropiere mai accentuată între Viena şi

Constantinopol. Aşa a fost proiectul avansat de Panin de împărţire a moştenirii otomane conform căruia Austria să ajungă din nou a

stăpâni Oltenia iar Rusia să preia majoritatea teritoriilor de la stânga Dunării. Într-o altă variantă (Panin), turcii să fi deţinut teritoriile de

la nord de Dunăre pe care-şi exercitau suzeranitatea, Serbia, Bosnia şi Herţegovina să fi revenit Austriei iar Rusia să-şi fi păstrat tot

ceea ce cucerise deja la nordul Mării Negre, în timp ce Prusia ar fi urmat să fie „despăgubită” în Polonia iar aceasta din urmă să fie

recompensată pe seama Principatelor Române. Proiectul rus a fost respins de către Austria. A căpătat prioritate un alt proiect de

„colaborare” în planurile politicii expansioniste ale celor trei mari puteri: Rusia, Austria şi Prusia, respectiv împărţirea între ele a

Poloniei.

Caruselul acestei acţiuni a fost pus în mişcare de Frederic al II-lea în octombrie 1771 când i-a propus Ecaterinei a II-a

împărţirea Poloniei urmând a face aceeaşi propunere şi Austriei pe temeiul conservării echilibrului european existent.1 Nu putea fi

ignorată Poarta otomană care intrase în război cu Rusia invocându-se necesitatea garantării independenţei şi integrităţii statului

polonez şi cu o astfel de misiune diplomatică a fost însărcinat ambasadorul Prusiei la Constantinopol, von Zegelin.2 Poarta, se pare, ar

fi fost, fie şi la un moment dat, favorabilă propunerii ce i s-a făcut dar avea de formulat, cum, de altfel, a şi făcut-o, o condiţie, aceea ca

Rusia să-i restituie toate cuceririle făcute în defavoarea ei, între acestea fiind incluse şi Principatele Române. 3 Fapt este că Ecaterina a

II-a a acceptat proiectul prusac de destrămare a Poloniei, Rusia având astfel posibilitatea atingerii mai multor obiective între care:

slăbirea pe mai departe a Imperiului otoman detaşându-l de un partener, premise suplimentare favorabile unei viitoare anexări a celor

două Principate, Moldova şi Ţara Românească, precum şi o slăbire a „vigilenţei” austriece că, odată satisfăcute tendinţele

expansioniste ale Sankt-Petersburgului pe seama Poloniei, n-ar mai putea viza şi altceva, precum cele două ţări române.4

La prima împărţire a Poloniei între Austria, Rusia şi Prusia s-a ajuns prin adoptarea a o serie de convenţii adoptate între 15

ianuarie şi 25 august 1772 din care Imperiul habsburgic s-a ales cu ocuparea Galiţiei Orientale, fără Cracovia, şi o parte a Podoliei,

Frederic al II-lea aducea în graniţele regatului său Prusia poloneză, mai puţin Gdanskul şi Torunul, iar Ecaterina a II-a anexa teritoriile

poloneze ale Rusiei albe. Tratatul care consacra primul partaj operat de cele trei mari puteri pe corpul Poloniei a fost semnat la Sankt-

Petersburg pe 25 iulie 1772.5

Ca urmare a înţelegerii pe seama Poloniei dintre Prusia, Rusia şi Austria, la Viena Tratatul de subsidii austro-turc n-a mai fost

ratificat. În plus, Curtea din Viena a acceptat să negocieze cu Sankt-Petersburgul statutul juridic al Principatelor Române şi s-a ajuns la

o Convenţie bilaterală austro-rusă încheiată în Capitala Rusiei prin care aceasta din urmă se angaja că nu va anexa Moldova şi Ţara

Românească, nici nu le va conferi statut de independenţă. Austria, în schimb, se angaja să sprijine eforturile de pace ale Rusiei pentru

care s-au şi angajat negocieri, desfăşurate la Focşani, pentru a fi întrerupte de mai multe ori, şi a fi reluate în noiembrie după

transferarea lor la Bucureşti, pentru a fi din nou întrerupte. Războiul însă a continuat. Rusia a obţinut victorii pe frontul naval în Golful

Patras (martie 1773) când a apărut şi ideea de ofensivă asupra Constantinopolului. S-au adăugat victoriile terestre de la Dunăre unde

au ocupat Turtucaia dar generalul Rumianţev, care conducea ofensiva rusă, au fost respinse când au atacat Silistra, ceea ce l-a

determinat pe comandantul ţarist să-i scrie unui prieten că „Drumul spre Constantinopol nu-i aşa larg şi nici aşa de uşor cum din când

în când îşi închipuie”6 (probabil ţarina). În septembrie a izbucnit în Rusia şi celebra răscoală ţărănească avându-l la conducerea ei pe

Pugaciov, urmat, de pildă, în ianuarie 1774, de circa 30000 de răsculaţi şi care a răvăşit o bună parte a Rusiei timp de 3 ani. A fost

motivul esenţial ce a detrminat-o pe Ecaterina a II-a să solicite încheierea păcii, o solicitare de care a aflat şi Dionisie Eclesiarhul,

acesta consemnând că „au scris feltmareşalului să facă pace cu turcii şi ce va putea să ia de la turci, să ia”.7 Turcii iniţial n-au acceptat

dar au urmat victoriile navale şi pe uscat ale ruşilor obţinute la sud de Dunăre şi Poarta otomană a fost de-acum cea care soclicitat

încheierea păcii. Tratatul de pace a fost semnat la Kuciuk-Kainargi pe 10/21 iulie 1774, ziua când se împlineau 63 de ani de la

1 Memoires de Frederic II, vol .II, p. 346.2 N. Iorga, Acte şi fragmente...II, p. 52.3 Ibidem, p.51.4 Leonid Boicu (coord), op. cit., p.40.5 Ioan Horga, Mircea Brie, op. cit., p. 204.6 Vladimir Tcaci, Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi şi importanţa lui pentru Principatele Române, în “Revista de istorie a Moldovei”, nr. 2, din 1996, p.16-17.7 Dionisie Eclesiarhul, Hronograf (1764-1815), Bucureşti, 1987, p. 36.

16

semnarea Tratatului ruso-turc de pe Prut, de la Vadul Huşilor.1 De menţionat că, aşa cum s-a observat nu demult, între proiectul de

tratat ce se negociase la Bucureşti şi cel semnat la Kuciuk-Kainargi au apărut unele deosebiri precum cea de la punctul 8 din articolul

XVI (articol ce viza Principatele Române) ce prevede că „Poarta promite să uzeze de aceasta cu toată omenia şi să le primească

[haraciul –n.n- M.B.] prin intermediul trimişilor care vor veni din 2 în 2 ani” în timp ce varianta de la Bucureşti prevedea că Poarta urma

“a primi [haraciul –n.n] în acelaşi mod cum plăteşte Republica Raguza o dată la 3 ani”, ceea ce evident că era un pas înapoi. La fel se

întâmplase cu punctual 9. În textul tratatului adoptat se scrie că “Poarta îngăduie domnitorilor acestor două state să aibă pe lângă ea

un însărcinat cu afaceri ales dintre creştinii comunităţii greceşti” în timp ce la Bucureşti se negociase că trimisul Principatelor pe lângă

Poartă urma să fie un “consul naţional, aşa cum i se permite Republicii Raguza”.2 Se consideră, ca interpretare a acestor deosebiri, că

la Bucureşti condiţiile de pace vizând Principatele Române fuseseră formulate în cea mai mare parte sub influenţa cerinţelor formulate

de către boierii români care au intervenit pe lângă negociatorii ruşi3, invocarea “modelului” raguzan datorându-se faptului că era deja

ceva acceptat de către Poartă şi că, din punctual de vedere al reprezentanţilor elitei politice româneşti implicate, statutul juridic

internaţional al Raguzei (Dubrovnicul) era mai avansat. În plus, este de adăugat că în textul Tratatului adoptat nu mai figurează un

punct întreg existent în proiectul de la Bucureşti, cel referitor la acordarea domniei pe viaţă pentru Grigore Al. Ghica. O asemenea

prevedere era extrem de semnificativă întrucât ar fi reprezentat deja un pas important către slăbirea sistemului dominaţiei otomane

dacă Poarta ar fi pierdut astfel dreptul discreţionar ce-l avea de a-i numi şi a-i mazili pe domni. Se crede că abandonarea de către

negociatorii ruşi a acestui punct din “proiectul Bucureşti” al tratatului semnat la Kuciuk-Kainargi ar fi stârnit multe discuţii în rândurile

boierilor pământeni4, cei care, prin memoriile adresate negociatorilor ruşi, invocaseră necesitatea recuperării statutului de autonomie a

celor două Principate în raporturile cu Poarta otomană pe temeiul “vechilor capitulaţii” ca acte de drept internaţional. Iar acceptarea

doleanţelor româneşti a şi fost interpretată ca un gest mărinimos de natură a fi alimentat speranţele românilor, din păcate speranţe

năruite chiar odată cu adoptarea Tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi.

Se impune să reţinem, totuşi, că Tratatul ruso-turc din iulie 1774, prin ceea ce s-a înscris în art. 16, consacrat special

Principatelor Române, evident la presiunea Rusiei, s-au putut obţine unele concesii din partea Porţii otomane. În acest sens au fost

confirmate unele dintre vechile atribute, prevăzute în capitulaţiile iniţiale acordate Ţării Româneşti şi Moldovei, conferindu-li-se în

contextual zorilor epocii moderne româneşti caracterul unor acte de drept internaţional; au fost acceptaţi de către Poartă, ca

reprezentanţi ai Principatelor pe lângă guvernul de la Constantinopol să se bucure de imunitate diplomatică, altfel spus “vor fi

consideraţi ca personae care se bucură de dreptul internaţional, adică vor fi la adăpost de orice violenţă”.5 Erau anulate datoriile

restante ale Principatelor şi scutite de dări către Poartă pet imp de încă doi ani. Urma ca fixarea noilor obligaţii ale Principatelor

Române către Poartă să fie realizate în funcţie de consecinţele provocate de război. În sfârşit la punctul 10, articolul 16, “Poarta

consimte, de asemenea, ca, după cum o vor cere împrejurările, în aceste Principate, miniştrii Curţii imperiale ai Rusiei care îşi au

reşedinţa pe lângă ea să poată vorbi în favoarea lor şi făgăduieşte a-i asculta cu toată consideraţia ce se cuvine unor puteri prietene şi

respectate”.6 Se strecura de către partea rusă, într-un document internaţional, o posibilitate ca Rusia să-şi exercite asupra Principatelor

un drept de protecţie, alături de suzeranitatea, menţinută, din partea Porţii otomane. Sigur, aceste prevederi nu erau nici pe departe o

expresie a generozităţii Rusiei faţă de români ci, ca să folosim o sintagmă a zilelor noastre frecvent uzitată, o preocupare a guvernului

ţarist pentru o imagine favorabilă în raport cu popoarele ortodoxe din Europa otomană ce tânjeau după eliberarea lor pentru a deveni

naţiuni independente.

În sfârşit, să mai consemnăm că la capitolul clauze teritoriale, în articolul XVI, chiar în preambulul acestuia, s-a statuat că

„Imperiul Rusiei restituie Sublimei Porţi întreaga Basarabie [subl. mea – M.B] cu Akkerman, Chilia, Ismail şi cu târgurile şi satele şi tot

ce cuprinde această provincie după cum îi restituie şi fortăreaţa Bender. Tot astfel, Imperiul Rusiei restituie Sublimei Porţi cele două

Principate ale Valahiei şi Moldovei”7. Altfel spus, aici, pentru prima oară într-un document/tratat internaţional ce reglementa după un

1 Vladimir Tcaci, op. cit., p.18.2 Ibidem, p. 19.3 Vezi şi „Etudes Balkaniques” din 1975, nr. 3, p.88.4 Ibidem.5 Moldova în contextul relaţiilor politice internaţionale. 1387-1858. Tratate, ediţie şi prefaţă de Ion Ieremia, Universitatea Chişinău, 1992, p.261.6 Ibidem, p. 262.7 Ibidem, p. 261.

17

război de aproape 6 ani, raporturile dintre Rusia şi Poarta otomană, Basarabia era menţionată şi considerată ca atare o provincie

[subl.n.–M.B] diferită faţă de Moldova, după cum şi „fortăreaţa Bender” este prezentată ca distinctă în raport cu Basarabia.1 Aici pot fi

identificate tendinţele diplomatice ţariste pentru argumentele ei de mai târziu pe care să se sprijine în a justifica raptul teritorial din 1812

şi tot ceea ce avea să urmeze chiar până în zilele noastre. Spre exemplu, nu foarte târziu, în textul tratatului de la Iaşi (1791), urmare a

presiunilor Rusiei, se insista asupra tendinţei menţionate, în articolul IV al acestui tratat, înscriindu-se prevederea conform căreia Rusia

„restituie Sublimei Porţi Basarabia cucerită de armatele ruseşti [subl. mea – M.B.] cu oraşele fortificate Bender, Akkerman, Chilia şi

Ismail, ca şi târgurile şi satele cuprinse în această provincie”2 [subl. mea – M.B]. Cu deosebirea, de această dată, că, faţă de Tratatul

de la Kuciuk-Kainargi, Benderul (Tighina) e tratat ca parte componentă a Basarabiei. Sub numele de Basarabia ajungând, după 1812,

să fie desemnat întreg teritoriul românesc dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Mare răpit de Rusia ţaristă din trupul Moldovei.

Pentru aplicarea clauzelor cuprinse în Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, Poarta otomană avea să adopte un hatişerif 3 (14

noiembrie 1774) prin care erau formulate/date garanţii în plus vizând o mai bună administrare internă în Ţara Românească şi Moldova;

erau făcute promisiuni vizând o mai mare stabilitate politică, mazilirea domnitorilor urmând să se facă după o analiză mai atentă a

motivelor ce ar fi determinat o asemenea măsură, ca şi obligaţia de a se acţiona administrativ pentru redresarea economiei după 6 ani

de război. În acelaşi hatişerif erau prevăzute interdicţii pentru turcii din serhaturi de a mai pătrunde pe teritoriile Principatelor Române,

fie negustori, fie funcţionari ai Porţii, decât cu acceptul domnilor celor două ţări. Se prevedea, de asemenea, necesitatea reglmentării

achiziţiilor de produse de pe piaţa românească, cu obligaţia din partea turcilor de respectare a preţurilor existente iar cât îi privea pe

negustorii români, aceştia să-şi fi putut desfăşura activităţile comerciale şi în zonele de graniţă cu Poarta otomană. În sfârşit, prevăzută

din nou era asumarea de către Poartă a promisiunii de diminuare a haraciului ce urma a-l primi pe mai departe din partea celor două

Principate.

Să menţionăm că, pe aceeaşi linie, a confirmării Tratatului de la Kuciuk-Kainargi, Abdul-Hamid (sultanul), prin hatişeriful din

noiembrie 1774, anunţa din nou că Principatele Române urmau să se bucure de „toate avantajele şi privilegiile de care se foloseau în

timpul Luminăţiei sale, de glorioasă amintire, a strămoşului meu Mehmed” şi reprezenta o recunoaştere de către Poartă că relaţiile sale

cu vasalii, anterioare perioadei turco-fanariote fuseseră superioare, prin comparaţie cu cele existente şi revenire a măcar la acel statut

era nu numai de dorit, ci şi de înfăptuit4. Iar din punctul de vedere al Rusiei, oricum aceasta era interesată să susţină cerinţe ale

boierilor români sau, mai de grabă, să lase impresia că le susţine pentru ca, în schimb, să-şi poată asigura sprijinul elitei politice din

Moldova şi Ţara Românească într-un alt eventual conflict militar cu Poarta.5

În evoluţia ulterioară a raporturilor politico-diplomatice ruso-otomane implicit a celor dintre Poartă şi Principatele Române, au

intervenit şi alte aranjamente derivate, în ultimă instanţă, din Tratatul de la Kuciuk-Kainargi. A fost cazul, de pildă, al Convenţiei ruso-

turce din 10/21 martie 1779 prin care Poarta se angaja să nu împiedice exercitarea liberă a cultului creştin; să restituie teritoriile cu

statut de raia la data încheierii tratatului de pace de la Belgrad (1739); să adopte o atitudine mai moderată în fixarea tributului; să nu

solicite alte obligaţii financiare, pe lângă tribut, ori să exercite diverse presiuni prin intermediul conducătorilor din Serhaturi; să admită,

la Constantinopol, pe lângă guvern, câte un însărcinat cu afaceri creştine şi care să se bucure de toată consideraţia din partea

reprezentanţilor autorităţilor turceşti. A fost o Convenţie la care avea să se revină prin reconfirmare în 1783 şi mai apoi în 1805. Erau,

aceste reveniri, tot atâtea dovezi, prin ele însele, că obligaţiile asumate de Poartă o dată cu semnarea şi ratificarea Tratatului de la

Kuciuk-Kainargi nu se respectau. Ceva, însă, aşa cum am menţionat deja într-un capitol anterior, se schimbase ori era în curs de

schimbare şi acesta era statutul însuşi, politico-juridic în plan internaţional, al Principatelor care, după erijarea Rusiei ca protector,

însoţind menţinerea suzeranităţii otomane, şi solicitarea acesteia, acceptată de către negociatorii ruşi, de a înfiinţa consulate oriunde ar

fi considerat necesar, pe întreg cuprinsul Imperiului otoman, Rusia putea interveni oricând şi în politica internă a Porţii.6 Şi aceasta în

condiţiile în care începuseră a se implica în zonă şi alte mari puteri ca Prusia, Anglia sau Franţa interesate din ce în ce mai mult în

realizarea şi a unor schimburi comerciale din ce în ce mai intense. Sigur, Principatele Române erau considerate parte componentă a

1 Vladimir Tcaci, op. cit., p. 21.2 Ibidem.3 D.A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, op. cit., p. 139-146.4 Vladimir Tcaci, op. cit., p. 23.5 Ibidem.

6 Cf. Marin Badea, Istoria românilor. Epoca modernă, Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2010, p.14-15.18

pieţei economice a Imperiului otoman. Cum însă, aşa cum arătaseră deja unele evoluţii politico-militare în estul şi sud-estul Europei,

Principatele Române au ajuns deja a fi scena istorică a unor confruntări din ce în ce mai aspre între mari puteri, au ieşit treptat în

evidenţă şi interesele de natură politică, astfel că şi-au făcut apariţia la Bucureşti şi Iaşi, mai apoi şi în alte centre precum porturile

dunărene Brăila şi Galaţi, reprezentanţele diplomatice ale uneia sau alteia dintre marile puteri sub forma consulatelor: Rusia în 1782,

Austria în 1783, Prusia în 1785, Franţa în 1798, Anglia în 1801-1803.1

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi trebuia ratificat de cele două părţi semnatare. Întrucât austriecii au intrat pe teritoriul Moldovei

fără ca trupele ruse să fi fost retrase, Poarta a refuzat, la un moment dat, să supună ratificării Tratatul de la Kuciuk-Kainargi. La rândul

ei, Rusia a încercat să cointereseze Prusia pentru a-i determina pe austrieci să părăsească teritoriul ce-l ocupaseră în Moldova pe

considerentul că-i periclita astfel poziţiile deţinute în Polonia. Oferta Rusiei n-a fost agreată de regele Prusiei întrucât i se cerea să

renunţe la propriile achiziţii teritoriale realizate pe seama Poloniei peste cele prevăzute în convenţiile de partaj.

Până la urmă partea care a cedat în acest târg, negociat şi pe trupul Moldovei, a fost Imperiul otoman în faţa presiunilor făcute

de Austria şi pe 7 mai 1775 s-a ajuns la Convenţia austro-turcă de cedare de către Poartă a Nordului Moldovei, semnată la

Constantinopol2 şi ratificată mai târziu (6 iunie). Teritoriul încorporat în graniţele Imperiului habsburgic avea să poarte denumirea de

Bucovina („Ţara pădurilor de fagi”3). A urmat adoptarea, pe 12 mai 1776, a unei convenţii explicative de trasare a noilor graniţe între

Austria şi Poarta otomană4, graniţe fixate prin convenţia bilaterală adoptată la Palamuta pe 2 iulie 1776.5

Succesul obţinut de Viena prin anexarea nordului Moldovei a fost facilitat şi de „atitudinea echivocă” (Venimin Ciobanu) a

Ecaterinei a II-a, Sankt-Petersburgul apreciind actul imperial de răpire a „Bucovinei” ca o presiune a Porţii şi o modalitate în plus de a

grăbi ratificarea Tratatului de către Turcia. Franţa a susţinut şi ea agresiunea austriacă, chiar a justificat-o, temătoare fiind de izbucnirea

unui nou război ce i-ar fi creat dificultăţi atât pe plan intern cât şi pe cel internaţional.6

Frederic al II-lea a considerat şi el că anexarea nordului Moldovei de către Austria era benefică în raport cu anexiunile sale pe

seama Poloniei, Zegelin, ambasadorul ei, primind poruncă să nu mai incite Poarta împotriva Austriei pe această temă.7

Poarta otomană a încercat, fără îndoială, să se opună raptului habsburgic dar n-a avut nici o susţinere şi s-a văzut obligată să

cedeze. Cât priveşte Curtea imperială de la Viena, încurajată de succesul dobândit, a continuat să-şi amplifice tendinţele expansioniste

vizând Principatele Române în integralitatea lor. Realitatea o obliga să ţină cont de Rusia care avea şi ea proiectele ei în aceeaşi zonă.

Şi aceasta cu atât mai mult cu cât contradicţiile ruso-otomane nu s-au diminuat ca intensitate o dată cu încheierea războiului şi a păcii

de la Kuciuk-Kainargi astfel că în toamna anului 1777 existau suficiente premise să izbucnească o nouă confruntare militară. Mărul

discordiei devenise Peninsula Crimeea. A fost nevoie de intervenţia diplomatică a Franţei prin Francois Emmanuel Guignard,

ambasadorul ei la Constantinopol, care a reuşit a-i aşeza la aceeaşi masă pe reprezentanţii ruşilor şi otomanilor. Întâlnirea s-a

desfăşurat la Ainalî-Kavak, pe Bosfor, unde pe 10/21 martie 1779 s-a semnat o Convenţie explicativă a Tratatului de la Kuciuk-

Kainargi8 prin care era confirmat amintitul tratat din 10 iulie 1774, şi, de asemenea, era garantată aplicarea hatişerifului din 4 noiembrie

1777 de către Grigore Ghica Vodă.9 Prin Convenţia din 10/21 martie de la Ainalî-Kavak, Poarta se angaja să respecte vechile privilegii

pe care le-au avut Principatele, recunoscute prin capitulaţiile acordate domnilor români, Rusia mai reuşind să obţină modificarea

sintagmei din Tratatul de la Kuciuk-Kainargi referitoare la dreptul ei de a „vorbi” în numele Principatelor şi înlocuită cu expresia „dreptul

de intercesiune” (de mijlocire, de intervenţie în favoarea...).

Sigur, intervenţia Rusiei se datora perseverenţei acesteia în a-şi urmări proiectele expansioniste, de-acum cu precădere

împotriva Porţii otomane; era „justificată” şi de faptul că Poarta otomană nu-şi respecta angajamentele onorate; avea de partea ei şi

manifestări ale elitei politice româneşti în ciuda deziluziilor provocate de forma în care a fost adoptat Tratatul de la Kuciuk-Kainargi. O

dovadă a fost că, după reinstaurarea fanarioţilor, unii reprezentanţi ai elitei noastre politice ostile dominaţiei otomane precum boierul

1 Istoria românilor, VI, p. 642-653.2 D.A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, op. cit., I, p.62-65.3 Vezi pe larg la Mihai Iacobescu, Din istoria Bucovinei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993.4 D.A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, op. cit., p. 65-66.5 Ibidem, p.66-68.6 Leonid Boicu (coord), op. cit., p. 43.7 Hurmuzaki, Supliment I, p. 913-914; N. Iorga, Acte şi fragmente, II, p. 117, 120. 8 Ibidem, p.150-156.9 Ibidem, p. 139-176.

19

Cândescu din Ţara Românească sau Manolache Bogdan şi Ioniţă Cuza în Moldova s-au situat în fruntea unor acţiuni de înlăturare a

domniilor proaspăt revenite, pentru introducerea unui „regim administrativ luminat”, chiar de obţinere a independenţei, acţiuni ce au

avut loc în anii 1775-1777, 1778 dar care au fost reprimate.1

Ca să-şi poată consolida poziţiile deja cucerite în estul Europei, un obiectiv esenţial şi imediat fiind Crimeea şi nu Principatele

Române, Rusia a căutat sprijinul Imperiului habsburgic. A fost un demrs politico-diplomatic pe care Rusia l-a angajat epistolar prin

Ecaterina a II-a către Iosif al II-lea după întâlnirea lor de la Mohilev din 1780. Şi aceasta în condiţiile în care imperialii habsburgici

căutau, după anexarea Bucovinei, să-şi extindă posesiunile în şi mai mare măsură pe direcţia Europei orientale şi de sud-est, iar ţarina

să-şi concretizeze accesul neîngrădit la Marea Neagră şi reconstituirea Imperiului bizantin.2

Pentru aceasta, Rusia a propus transformarea Moldovei şi Ţării Româneşti într-un „stat tampon” între ea, Austria şi Poarta

otomană, sub numele de Dacia, Iosif al II-lea fiind iniţial de acord, dar a revenit relativ repede, sugerând în schimb extinderea graniţelor

sale asupra Moldovei şi Ţării Româneşti. Un proiect avansat Rusiei avea în vedere anexarea doar a Olteniei iar Moldova s-o ocupe

integral sub pretextul că astfel imperialii ar fi realizat o legătură mai bună între posesiunile sale ereditare cu Bucovina. Rusia a respins

proiectele habsburgice, a amânat şi „planul dacic” al Ecaterinei a II-a, păstrâmdu-şi autoritatea pe care şi-o câştigase în Principatele

Române prin pacea de la Kuciuk-Kainargi.3

Cu intenţiile, atât ale Austriei cât şi ale Rusiei, era la curent, în măsură mai mare sau mai mică, şi Frederic al II-lea, una dintre

reacţiile regelui prusian fiind aceea de a împiedica Austria să realizeze noi achiziţii teritoriale4 şi oferind, totodată, Porţii otomane,

garanţii privind integritatea imperiului. Ba, mai mult, diplomaţia prusiană a făcut eforturi să ţină Rusia aproape, pe un aliniament

antihabsburgic, precum în cursul anului 1777 iar mai apoi pentru a se ajunge la o alianţă între Prusia, Rusia şi Franţa, opozabilă şi

aceasta oricărei tendinţe de expansiune teritorială a Austriei, pentru menţinerea echilibrului european.5 La toate acestea Rusia n-a

subscris. Şi poate că poziţia Sankt-Petersburgului este de înţeles în condiţiile în care şi Poarta otomană a căutat la rândul ei să-şi facă

aliaţi din Anglia şi Prusia ca, eventual, să poată determina Rusia să renunţe la punerea în practică a Tratatului de la Kuciuk-Kainargi.

Aici, Ecaterina a II-a a fost intransigentă, n-a admis nici o terţă intervenţie în raporturile ei cu Poarta otomană.

Când a izbucnit războiul pentru succesiunea la tronul Bavariei, interesaţi deopotrivă fiind atât Iosif al II-lea cât şi Frederic al II-

lea6, Berlinul a căutat să atragă Poarta în lupta contra Austriei, în jocul promisiunilor acestuia fiind aruncată atât recuperarea nordului

Moldovei cât şi păstrarea Olteniei ameninţată pe mai departe de Habsburgi. Din rivalitatea austro-prusacă a avut însă de câştigat Rusia

care n-a pierdut prilejul de a-şi consolida poziţiile în Principate, ceea ce explică şi adoptarea Convenţiei de la Ainalî-Kavak (10/21

martie 1779), un fapt deja menţionat. Oricum, aşa cum s-a observat deja7, iniţiativa Rusiei era pentru Iosif al II-lea motiv de meditaţie şi,

implicit, de colaborare între Viena şi Sankt-Petersburg în lupta pentru moştenirea Imperiului otoman, cu atât mai mult cu cât unele

încercări ale sale, precum cele din 1781 când a căutat să determine Poarta pentru a-i mai ceda din teritoriul Moldovei şi chiar Oltenia,

pe fondul tensiunilor din relaţia ei cu Rusia,, au eşuat între altele şi ca urmare a opoziţiei Ecaterinei a II-a.8

Ţarina i-a făcut cunoscut pe 10 septembrie 1782 lui Iosif al II-lea proiectul ei de creare, prin unirea celor două Principate, a

„regatului dacic”, prevăzut cu un suveran ortodox, care să conducă ereditar noul „stat tampon” şi, de asemenea, să dea naştere unui

nou imperiu grec sub conducerea unui nepot al ei, Constantin. Iar dacă propusul „imperiu grec” era ceva cam nebulos, „regatul dacic”

era ceva mai concret întrucât Dacia „viitoare” ar fi urmat să se regăsească în graniţe reprezentate de Nistru, Marea Neagră, Olt şi

Dunăre, până la vărsarea apelor acesteia. Proiectele ţarinei pe moment au fost acceptate de către Iosif al II-lea cu unele rezerve

referitoare la graniţele propuse pentru Dacia în legătură cu care avea un „amendament”: să i se rezerve şi Hotinul însoţit de un „mic

teritoriu” în jur a cărui întindere ar fi urmat să fie precizată mai târziu. În plus, împăratul habsburgic mai solicita garanţii că noile state nu

vor ajunge a-i periclita interesele comerciale strâns legate de Dunăre. Iar Ecaterina a II-a n-a ezitat să le şi exprime imediat ceea ce n-a

însemnat că reticenţele şi suspiciunile lui Iosif al II-lea ar fi rămas neobservate de către interlocutoarea lui. Poate chiar proiectele

1 Leonid Boicu (coord.), op. cit., p. 43.2 Istoria românilor, VI, p.619.3 Ibidem.4 N. Iorga, Acte şi fragmente, II, p. 129.5 Ibidem, p.141-142; Vezi şi Leonid Boicu (coordonator), op. cit., p. 44.6 Ioan Horga, Mircea Brie, op. cit., p.218-220.7 Leonid Boicu (coord), op. cit., p. 45.8 A. Oţetea, Contribution a la Question d’Orient, p. 233-234.

20

imaginate de ţarină şi consilierii ei să-i fi devenit, în context, puţin probabile, astfel că, cel puţin pentru moment, le-a şi abandonat. A

solicitat în schimb lui Iosif al II-lea colaborare sau susţinere în chestiunea Crimeii pe care Rusia avea s-o anexeze în aprilie 1783 iar

pentru Principate a impus sultanului să reconfirme vechile lor privilegii, ceea ce s-a şi întâmplat o dată cu Senedul din 1783.1

Se consideră că în penultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, atât Rusia, cât şi Austria şi-au concentrat în bună măsură

atenţia asupra „chestiunii orientale”, cu atât mai mult cu cât în interiorul Imperiului otoman deveneau din ce în ce mai insistente

preocupările pentru modernizarea societăţii sau europenizarea acesteia, pe de o parte, iar, pe de altă parte, în contextul desfăşurării

războiului de independenţă dus de coloniile americane, Marea Britanie, în primul rând, dar şi Franţa s-au văzut „obligate” să-şi îndrepte

în mai mare măsură privirile spre Mediterana şi răsăritul Europei. Astfel, s-a putut percepe relativ uşor plusul de accent al lui Iosif al II-

lea pe proiectele sale de ofensivă contra Imperiului otoman şi, implicit, pe cele vizând Principatele Române, pe care ar fi urmat să le

ocupe în condiţiile declanşării unui nou conflict militar ruso-otoman. Nu erau, de asemenea, de neluat în consideraţie pentru diplomaţia

habsburgică eforturile Rusiei subsumate obţinerii independenţei Moldovei şi Ţării Româneşti, o stare ce i-ar fi permis Curţii din Viena să

procedeze mai lejer la anexarea lor.2 Aceasta şi în coroborare cu acţiunile diplomatice ale Franţei prin care Parisul căuta să împiedice

desprinderea Principatelor de legăturile cu Imperiul otoman, verigă importantă pe calea către dezmembrarea acestuia din urmă, ceea

ce n-ar fi putut să însemne decât un proces istoric defavorabil intereselor franceze. Opţiunea Parisului era limpede: Imperiul otoman

trebuia să fie sprijinit în a-şi menţine integritatea, o opţiune concordantă şi cu aceea a Berlinului. O concluzie se impune din perspectiva

largă a istoriei (aparţine istoricului Mihai Maxim), cu care ne şi exprimăm acordul: „Principatele Române erau considerate în cabinetele

europene ca fiind una din principalele chei ale dezlegării chestiunii orientale”.3

După ocuparea de către Rusia a Peninsulei Crimeea, act recunoscut şi de către Poarta otomană pe 8 ianuarie 1784, se pare

că pentru Iosif al II-lea Rusia ţarilor îşi sporea capacitatea de manevră în pregătirile sale pentru un nou asalt către Balcani şi Strâmtorile

Bosfor şi Dardanele, o dovadă constituind-o şi Tratatul de comerţ ruso-turc4 la care s-a ajuns între ocuparea Crimeii şi recunoaşterea

acestui act de către Poartă, mai precis pe 21 iunie 1783. Invocând şi la considerente de ordin comercial, Viena iniţiat demersuri la

Constantinopol pentru a obţine de la Poartă Orşova şi zona Olteniei. Către mijlocul anului 1784 Curtea de la Viena ar fi renunţat la

iniţiativele sale referitoare la Oltenia pentru a-şi menţine pretenţiile cu privire la Bosnia, ceea ce în interpretarea istoricului Veniamin

Ciobanu ar fi fost „o simplă stratagemă diplomatică” menită a-i asigura spatele în perspectiva conflictului cu Olanda. 5 În plus, Iosif al II-

lea îşi făcea cunoscută menţinerea ideii de anexare a Moldovei sub pretextul de a-şi asigura o mai bună legătură cu Bucovina,6 dovadă

şi acţiunea de concentrare de forţe militare către mijlocul anului 1784 în apropiere de Moldova şi Ţara Românească. A izbucnit, însă,

către sfârşitul anului, răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, cu un puternic ecou şi pe plan internaţional, 7 dată fiind poziţia

geostrategică a Transilvaniei, la care s-a adăugat războiul dintre Austria şi Ţările de Jos. Asemenea împrejurări, prin natura lor, îi

îndepărtau pe Habsburgi de chestiunea orientală. În schimb, putea fi favorizată Rusia în a-şi continua ofensiva ei antiotomană. De

unde un plus de atenţie din partea Franţei care intervenea pe lângă Poarta otomană prin ambasadorul ei la Constantinopol, Saint-

Priest, solicitându-i să cedeze în favoarea Austriei zona Olteniei şi astfel să se evite izbucnirea unui nou conflict austro-turc.8 Cum pe

căi diplomatice Austria însăşi ar fi cerut şi Bosnia, Poarta a solicitat medierea Rusiei, solicitare respinsă la Sankt-Petersburg.

Anglia s-a alarmat şi ea în legătură cu dezvoltările pe care le cunoştea, în evoluţia ei politico-diplomatică, problema orientală,

cu precădere prin raportare la ofensiva rusă spre Balcani, Mediterana şi în Caucaz. Este motivul care a determinat-o să ajungă alături

de Franţa şi Prusia în eforturile Porţii otomane menite pentru a găsi susţinere pentru ca să respingă ofensiva Imperiului ţarist. De aceea

se poate spune, aşa cum s-a observat deja9, că Poarta însăşi a căutat să iasă în întâmpinarea celor trei puteri vest-europene,

considerând că, având ajutorul lor, ar fi putut recupera Crimeea şi anula Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, alte convenţii şi seneduri ce-i

fuseseră impuse de către Rusia. Aşa s-a ajuns ca Poarta otomană să declare război Rusiei pe 4/15 august 1787.

1 D.A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, op. cit., p. 192-195.2 N. Iorga, Acte şi fragmente, II, p.173-174.3 Istoria românilor, VI, p. 620.4 D.A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, op. cit., p. 163-186.5 Leonid Boicu (coord), op. cit., p.48.6 N. Iorga, Acte şi fragmente, II, p. 177-178.7 Cf. N. Edroiu, Răsunetul european al răscoalei lui Horea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976.8 N. Iorga, op. cit., p. 192-193.9 Istoria românilor, VI, p.620.

21

Rusia a căutat să-şi atragă de partea ei Austria căreia i-a promis libertatea de anexiuni în Bosnia, oferindu-i chiar şi zona

Olteniei; Polonia şi-a oferit în grabă disponibilitatea pentru o alianţă cu Rusia, una ofensivă contra Porţii otomane, regele Stanislaw al II-

lea August Poniatowski solicitând, în schimb, Bugeacul, Cetatea Albă (Akerman) şi teritoriul românesc dintre Nistru şi Siret pentru a-şi

asigura astfel ieşirea la Marea Neagră. Ba, mai mult, un consilier al regelui polonez, Karol Boskamp, credea că Polonia ar fi putut

pretinde ambele Principate întrucât coroana Poloniei ar fi avut depturi istorice asupra acestora cu mult mai vechi decât cele pretinse de

Poarta otomană. Rusia a respins astfel de propuneri dar, ca să împiedice o apropiere turco-polonă, a promis Poloniei, în 1789, unele

avantaje teritoriale tot pe seama Moldovei.1

În noiembrie 1787, a intervenit şi Prusia pe cale diplomatică, lansând un plan de soluţionare a crizei orientale denumit „Planul

Hertzberg”, după numele ministrului de externe al regelui Frederic Wilhelm al II-lea ajuns pe tronul Prusiei după moartea lui Frederic al

II-lea în 1786. Prin acest „plan” Prusia urmărea să se extindă teritorial pe seama Poloniei vizând anexarea Poloniei Mari cu oraşele

Gdansk şi Torun, Austria să fie „recompensată” prin anexarea Principatelor Române în condiţiile în care ar fi cedat Poloniei Galiţia. Într-

o altă variantă a „Planului Hertzberg” se preconiza ca Poarta otomană să cedeze Rusiei Cetatea port Oceakov iar teritoriul dintre Prut şi

Nistru cu portul Akkerman să fie cedate Austriei sau Poloniei. Frederic Wilhelm al II-lea, pentru a susţine „trocul” Moldova – Galiţia,

invoca drept argument, vizavi de Rusia, că Galiţia deţinută de Austria i-ar fi fost mai nefavorabilă decât stăpânirea asupra Moldovei

pentru că „nu Moldova va da regi Poloniei şi să conducă acest regat ci Galiţia separând totodată Rusia de Prusia”.2

Mai pragmatică, Austria a intrat în război împotriva Porţii otomane pe 9 februarie 1788 pe considerentul că devenise inevitabilă

dezmembrarea Imperiului otoman şi că ar fi avut de realizat câştiguri deosebite. Nu şi-a putut armoniza acţiunile, mai ales în plan

militar, cu Rusia, persistente între cele două imperii rămânând mai ales divergenţele în legătură cu soarta Principatelor Române. Spre

exemplu, Iosif al II-lea a cerut să înglobeze Hotinul cu teritoriul înconjurător, solicitare respinsă de către ţarină. 3 Cele două capete

încoronate au reuşit, în schimb, să convină reînnoirea angajamentelor reciproce pe care şi le făcuseră între 1781-1782.

Franţa a rămas neutră vizavi de războiul ruso-turc devenit ruso-austro-turc dar şi consecventă în a susţine diplomatic principiul

integrităţii Imperiului otoman. Pe 14 iulie 1789 a izbucnit revoluţia franceză şi aceasta a sustras-o pentru câţiva ani de la rolul ei activ ce

şi l-ar fi dorit în „chestiunea orientală”.

Anglia, o dată cu izbucnirea războiului ruso-turc în 1787, urmată şi de antrenarea Austriei, a conştientizat că Rusia trebuia

considerată un pericol real pentru interesele ei. De altfel, începând încă din 1780 relaţiile anglo-ruse începuseră a se răci pentru ca

acordul comercial intervenit între Franţa şi Rusia (11 ianuarie 1787) să fi avut darul de a le inflama. La schimb, diplomaţia britanică a

propus celei ţariste în 1788 împărţirea zonelor de interese în sud-estul Europei şi Extremul Orient, dar fără succes, motiv de orientare a

politicii sale de alianţe către Prusia şi Olanda. Iar când Rusia a anexat cetatea-port Oceakov, martie 1791, primul ministru britanic

William Pitt a formulat în Camera Comunelor un ultimatum ameninţând cu angrenarea ţării sale în război de partea Porţii otomane.

Această intenţie a primului ministru britanic nu s-a bucurat de sprijinul opiniei publice, Rusia fiind pentru Marea Britanie un patener

comercial important, dar „criza Oceakovului” a semnalat primele conradicţii cu caracter deosebit în relaţiile anglo-ruse şi care aveau să

iasă în evidenţă mai ales după încheierea epopeii napoleoniene.

În 1789, Rusia şi Austria au repurtat succese militare în confruntarea cu Poarta otomană. Ca urmare, Principatele Române au

fost invadate, având de suportat un apăsător regim de ocupaţie militară. Concomitent, Ecaterina a II-a a reactivat proiectul său referitor

la crearea unui „stat dac” independent, sub conducerea marelui duce Constantin sau al lui Potiomkin, plan adoptat în Consiliul Imperial

pe 8 martie 1790, comunicat Prusiei şi Marii Britanii ca o condiţie de pace cu Poarta otomană. Aceste propuneri au fost considerate la

Berlin ca „arogante şi exorbitante”.4 Izbucnirea revoluţiei în Franţa, a unor revolte prin diferite regiuni ale Monarhiei habsburgice ca şi

alte greutăţi interne au determinat Curtea din Viena, având şi acordul Ecaterinei a II-a, să recurgă la negocieri de pace cu Poarta

otomană, după ce, pe 27 iulie 1790, Austia semnase şi cu Prusia Convenţia de la Reichenbach prin care se angajase să înceapă

negocieri cu Poarta pe baza principiului strict al statu-quo-ului antebellum. În septembrie 1790 s-a ajuns la semnarea armistiţiului. Între

timp a murit Iosif al II-lea ceea ce a grăbit semnarea Tratatului de pace, pe 24 iulie/4 august 1791, la Şiştov5, cu medierea Angliei,

1 Veniamin Ciobanu, Relaţii politice româno-polone între 1699 şi 1848, Bucureşti, 1980, p.131-132, 145-146.2 N. Iorga, Acte şi fragmente, II, p. 284; Leonid Boicu (coord), op. cit., p. 51.3 Cf. Leonid Boicu (coord), op. cit., p. 50.4 N. Iorga, Acte şi fragmente, II, p. 293-296.5 Ioan Horga, Mircea Brie, o., cit., p. 225.

22

Prusiei şi Olandei. Austria restituia Porţii otomane toate cuceririle făcute astfel că Ţara Românească şi cinci ţinuturi ocupate din

Moldova au revenit sub suzeranitate otomană cu o excepţie: Cetatea Hotinului şi raiaua înconjurătoare rămase sub ocupaţie austriacă

până la încheierea păcii cu Rusia.1 Austria se obliga să nu mai intervină în nici un fel de partea Rusiei. Printr-o Convenţie încheiată în

acelaşi an (1791) între Austria şi Poarta otomană, aceasta din urmă mai obţinea o rectificare de frontieră în Bosnia şi retrocedarea

Orşovei de către austrieci cu obligaţia Porţii otomane de a nu o fortifica.

Rusia a refuzat să negocieze pacea pe principiul propus de mediatori statu-quo ante bellum şi a continuat operaţiile militare,

cu succese importante, dar pe care n-avea să le mai poată valorifica. Izbucnirea revoluţiei în Franţa, proclamarea în Polonia a

Constituţiei din 3 mai 1791 şi mai ales criza ce a intervenit în relaţiile cu Marea Britanie au determinat Rusia să ajungă la preliminarii ale

păcii (Galaţi, 4/16 august 1791) şi mai apoi la semnarea Tratatului de pace de la Iaşi ( 31 decembrie 1791/9 ianuarie 1792). Prin textul

acestui nou tratat ruso-otoman erau reconfirmate acte anterioare ca Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi, Convenţia de la Ainalî-

Kavak, senedul din 1783 sau Convenţia din 1784 referitoare la Crimeea. Graniţa ruso-otomană era stabilită pe Nistru, cu specificaţia,

după reconfirmarea Tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi din 1774, că Rusia restituie Porţii otomane nu numai Moldova şi Ţara

Românească cu tot ce le aparţinuse înaintea declanşării războiului şi a ocupării lor de trupele ruseşti, ci şi „Basarabia” cu cetăţile

Bender, Akkerman (Cetatea Albă), Chilia, Ismail, precum şi toate celelalte aşezări existente în acea „provincie”.2

Astfel se punea capăt războiului ruso-turc din 1787-1792, prin două „păci albe” cum le-a caracterizat Nicolae Iorga,

confirmându-se din nou, după aproape un veac de la încheierea păcii de la Karlowitz, că „existenţa Principatelor Române, chiar în

limitele statutului lor juridic internaţional, era o condiţie esenţială a păstrării echilibrului politic din centrul şi sud-estul continentului” şi că

„La această stare de lucruri au contribuit însă şi românii”.3

Contribuţia românilor este relevantă, întâi de toate, pin numărul mult mai mare de voluntari care au luptat alături de trupele

ruse şi austriece şi care s-au ridicat la circa 5500 de oameni. Apoi, sunt de amintit manifestările politico-diplomatice ale unora dintre

exponenţii elitei politice proprii precum unii boieri moldoveni care în 1783 au încercat să obţină acordul Rusiei pentru ca Moldova să

aibă un reprezentant la Sankt-Petersburg. Peste câţiva ani, în 1789, Divanul Ţăii Româneşti prezenta împăratului Austriei un memoriu

cerând ca, la încheierea războiului, Austria să acţioneze pentru înlăturarea suzeranităţii otomane; Ţara să fie pusă sub protecţia atât a

Curţii din Viena cât şi a Rusiei, iar în perspectivă ambele Principate să poată reveni la domniile pământene. De menţionat că în

continuarea unor asemenea demersuri, s-a putut înregistra, cu ocazia Congresului de pace austro-turc, intervenţia lui Ioan

Cantacuzino. Acesta a prezentat un memoriu prin care solicita sprijin în obţinerea pentru Ţara Românească a retrocedării de către

Poartă a raialelor existente la nord de Dunăre, fixarea graniţei cu Turcia pe talvegul Dunării, suprimarea tuturor legăturilor cu Poarta în

afara unui tribut simbolic plătit din 2 în 2 ani.4

Cap. IV

Principatele Române în cadrul

problemei orientale. 1789-1815

Perioada de timp cuprinsă între momentul izbucnirii revoluţiei franceze (14 iulie 1789) şi Congresul de pace de laViena (1814-

1815) reprezintă o acoladă istorică extrem de importantă pentru modul cum au evoluat relaţiile internaţionale în Europa. Are, de

asemenea, semnificaţiile ei multiple pentru modul cum a evoluat statutul juridic internaţional al Princiaptelor Române, pe de o parte, iar,

pe de altă parte, prin creşterea sensibilă a rolului românilor înşişi în desfăşurările evenimentelor din Răsăritul şi Sud-estul Europei,

astfel încât s-a ajuns ca să se profileze tot mai distinct existenţa unei „probleme româneşti” despre care se discuta în marile cancelarii

de pe continent, se făceau şi se desfăceau proiecte în legătură cu Ţările Române mai ales în condiţiile preocupărilor pentru a se

rezolva spinoasa chestiune orientală. Iar aceasta din urmă a căpătat un asemenea caracter ca urmare, în primul rând, a izbucnirii şi

1 Istoria românilor, VI, p. 622.2 Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, op .cit., p. 221.3 Leonid Boicu (coord), op. cit., p. 53.4 Ibidem, p. 54.

23

desfăşurării revoluţiei franceze, a ecourilor ei profunde şi foarte sonore cu precădere în Europa dar şi pe alte meridiane ale lumii;

datorită redesenării rapide a alianţelor politico-militare ca urmare a reacţiei puterilor absolutiste europene, îndeosebi Austria sau Prusia,

dar, deopotrivă, şi Rusia, plus acutizarea tensiunilor dintre Franţa şi Marea Britanie până la angajarea unor ample conflicte militare

chiar pe timpul revoluţiei pentru a fi ridicate la cote cu totul deosebite sub Directorat şi mai apoi în vremea lui Napoleon Bonaparte. Or,

revoluţia franceză şi mai ales politica europeană a lui Napoleon au sensibilizat foarte mult evoluţia problemei orientale, la aceasta

adăugându-se dezmembrarea totală a Poloniei în 1795 şi apariţia rapidă a mişcării naţionale poloneze care au acutizat,o dată mai mult,

contradicţiile dintre Marile Puteri în estul şi sud-estul Europei. Şi toate acestea în condiţiile în care ieşea tot mai mult în evidenţă

afirmarea conştiinţei naţionale a popoarelor asuprite de monarhiile absolutiste şi mai ales în rândurile celor cotropite de Imperiul

otoman între care, sigur, şi poporul român. Pentru conştiinţa naţională românească două momente au fost relevante ca formă de

exprimare: răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan (1784-1785)1 şi, îndeosebi, mişcarea politică naţională cunoscută sub numele

de Supplex Libellus Valachorum2, cu reverberaţii puternice, şi una şi cealaltă, atât la est cât şi la sud de Carpaţi. Poate aşa s-ar şi

explica, într-o bună măsură, interesul sporit al Porţii otomane pentru Ţara Românească, mai ales, şi Moldova, dincolo de măsurile

speciale adoptate pe timpul desfăşurării evenimentelor din Transilvania şi continuate în alte forme ca, spre pildă, emiterea într-un

interval de numai 10 ani a două acte de referinţă, în cadrul relaţiilor cu Rusia: Cartea de legi (Kanuname) din 1792 şi Hatişeriful din

1802.

Cât priveşte războaiele napoleoniene, acestea au făcut ca termenii „problemei orientale” să suporte anumite schimbări chiar

dacă Rusia şi-a urmărit pe mai departe ţelul ei de eliminare a Porţii otomane din Europa. În acest context, importanţa strategică a

Principatelor Române a sporit ba, mai mult, o dată cu apariţia mişcării naţionale poloneze, chiar s-a amplificat. Şi aceasta în ciuda

faptului că o dată cu proclamarea la Varşovia a Constituţiei din 3 mai 1791 şi partajarea în totalitate a Poloniei între Rusia, Prusia şi

Austria, intersesul Sankt-Petersburgului s-a diminuat în raport cu zona sud-est europeană şi problema orientală. Se consideră, cu

deplin temei, că, în contextul fixării graniţei ruso-otomane pe Nistru (Tratatul de la Iaşi din 28 decembrie 1791/9 ianuarie 1792),

obiectivul următor al Ecaterinei a II-a în politica sud-est europeană, şi încă unul prioritar, nu putea fi decât transferarea amintitei graniţe

pe gurile Dunării, acestea urmând să ajungă sub controlul efectiv al Rusiei.3 Coroborat, acest obiectiv, cu izbucnirea răscoalei poloneze

în 1794 condusă de Tadeusz Kosciuszko, s-a putut conferi Principatelor Române calitatea, căpătată ca atare, de centru al unei

îndârjite lupte politico-diplomatice între puterile angajate în evenimentele ce au marcat sfâşierea în totalitate a Poloniei ca stat. De

unde şi măsurile de „securitate” la care au recurs Rusia şi Austria pentru a împiedica eventualele acte de solidaritate româno-poloneze

dar şi o intervenţie otomană în favoarea polonezilor. Între asemenea măsuri sunt de menţionat cele referitoare la supravegherea

agenţilor din Principate, rolul esenţial în concretizarea acestei operaţii revenind consulilor şi agenţilor ruşi din Moldova şi Ţara

Românească.4

Afectată de dispariţia Poloniei a fost şi Franţa, care s-a văzut limitată drastic în proiectele ei de politică orientală, îndeosebi

cele vizând prevenirea creşterii influenţei politico-militare ruseşti în sud-estul Europei, o situaţie în care, aşa cum s-a observat nu o

dată, Moldova şi Ţara Românească au devenit, din nou, „importante posturi de observare a evoluţiei acelor evenimente, motiv pentru

care Franţa a decis, în 1796, înfiinţarea unui consulat general cu sediul la Bucureşti”5.

Campania militară a lui Napoleon în Egipt a avut între consecinţe o modificare spectaculoasă ce a intervenit în relaţiile ruso-

otomane şi care şi-a găsit concretizarea printr-un tratat de alianţă defensivă (23 decembrie 1798/ 3 ianuarie 1799) pe o durată de 8 ani,

la care a aderat şi Anglia. Prin acest tratat Rusia a obţinut dreptul de trecere a vaselor sale militare prin Strâmtori pe timpul războiului

contra Franţei, ba chiar şi rolul de protector al Imperiului otoman, de apărător al „integrităţii şi inviolabilităţii” acestuia. În acest context

nou pentru evoluţia „problemei orientale”, Rusia era preocupată nu doar să-şi asigure interesele ei în Strâmtorile Bosfor şi Dardanele, ci

şi să evite opoziţia Marilor Puteri europene, pe de o parte, iar, pe de altă parte, să-şi poată asigura dependenţa de ea a Imperiului

otoman. Modificările rapide din politica externă a Franţei, o dată ajunsă la picioarele lui Napoleon, au influenţat şi relaţiile ruso-

1 D.Prodan, Răscoala lui Horea, vol.1-2, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Pentru ecourile acestui eveniment se vedea Nicolae Edroiu, Răsunetul european al răscoalei lui Horea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976.2 David Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998.3 Istoria românilor, VI, p.623.4 Leonid Boicu (coord), op. cit., p. 55; vezi şi Hurmuzaki, Supliment I2, p.103.5 Istoria românilor,VI, p. 623; Vezi şi Ariadna Camariano-Cioran, L’activite d’Emile-Claude Gaudin, premier consul de France a Bucarest, în „Revue Roumaine d’Histoire”, 2/1970.

24

otomane, ca şi alte segmente de relaţii bi sau multilaterale, găsindu-şi reflectarea şi cu privire la prezenţa Principatelor Române pe

eşichierul vieţii internaţionale.

Napoleon Bonaparte şi Ţările Române

Când Napoleon a încheiat pace cu Imperiul otoman, l-a determinat pe sultanul Selim al III-lea să numească pe tronurile

Principatelor Române domni favorabili intereselor Parisului şi, ca urmare, a fost desemnat filofrancezul Alexandru Şuţu care a domnit

atât în Moldova cât şi în Ţara Românească (1801-1802). La asemenea presiuni pe lângă sultan au recurs şi diplomaţiile Rusiei şi

Prusiei, ajungând a fi numiţi în Ţara Românească filorusul Constantin Ipsilanti iar în Moldova un filorus mai moderat, Alexandru Moruzi.

Şi instabilă era nu numai situaţia politică din Principatele Române, ci şi în Imperiul otoman însuşi pe fondul răscoalelor provocate de

paşalele de la sud de Dunăre. Era o situaţie ce l-a determinat pe Napoleon să creadă că dezmembrarea Imperiului otoman tindea să

devină de neevitat. De unde şi întrebarea: care ar fi fost soluţia cea mai potrivită din punctul de vedere al intereselor Franţei în raport cu

Principatele Române? Diplomaţia franceză şi, în ultimă instanţă, Napoleon însuşi au avut în vedere două variante posibile 1. O variantă

ar fi fost ca Principatele Române să fie încredinţate Austriei, ca o compensaţie pentru pierderile suferite prin pacea de la Luneville, sens

în care s-a căutat să se obţină şi punctul de vedere al Rusiei, solicitat ca atare prin ambasadorul acesteia la Constantinopol. O a doua

variantă ar fi fost ca Moldova şi Ţara Românească să ajungă sub ocupaţie rusească. Ambele „variante” au fost receptate şi la Ministerul

de Externe al Porţii otomane, titularul acestuia ţinând să declare că nu va accepta o anexare a celor două Principate, preferând chiar şi

un război „crud şi inevitabil”2.

În contextul anilor 1801-1802, pentru Rusia era de preferat un statu-quo politic şi militar în zonă şi, în consecinţă, a obligat

Poarta otomană să acorde celor două Principate cunoscutul hatişerif din 1802 (17/29 august) prin care erau reiterate acestora

obligaţiile înscrise în documente anterioare precum Cartea de legi (Kanuname) din 1792, dincolo de care nu se admiteau alte dări sau

daruri şi era reconfirmată garantarea autonomiei lor interne. Se preciza din nou că supuşii sau demnitarii otomani, indiferent de

misiune, puteau intra pe teritoriul celor două Principate doar cu aprobări înalte (teşcherele, în sens de permise de călătorie), obţinute

de la zabiţii (guvernatori) lor, documente ce trebuiau recunoscute de către domnii de la Bucureşti şi Iaşi; românii turciţi nu mai puteau

revendica moşteniri de la familiile lor în ţară furniturile; cerute de Poartă să fie plătite la preţurile stabilite şi scăzute din haraci. Erau şi

alte prevederi ce concurau la recăpătarea de către cele două Principate a unor atribute ale autonomiei între care: rezolvarea

conflictelor dintre turci şi pământeni să fie de competenţa domnilor şi doar cazuri deosebite să ajungă a fi încredinţate cadiului

(judecător) din Giurgiu; dregătorii să fie numiţi dintre pământeni dar domnii să aibă grijă a face numiri „şi din grecii cei cu cinste şi cu

ştiinţă şi vrednici” iar cei ce vor greşi să fie pedepsiţi; moşiile din jurul raialelor, răpite în timp de către turci, să fie restituite către cele

două Principate; poruncile adresate domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti „să fie potrivite cu aceste şiraturi (reglementări –n.n- M.B) şi

cu privilegiile şi obiceiurile ţărilor”, „să nu se mai facă vreo faptă împotriva privilegiilor ce s-au miluit ţărilor prin acest act”. Pentru o mai

mare stabilitate internă, se instituia domnia pe o perioadă de 7 ani iar domnul nu mai putea fi mazilit decât cu asentimentul Rusiei după

cum, în caz de turburări, Poarta nu mai putea interveni cu mijloace militare decât dacă avea şi acordul puterii protectoare.

În plus, diplomaţia ţaristă şi-a intensificat eforturile pentru a contracara creşterea influenţei franceze pe cuprinsul Imperiului

otoman, implicit în Principatele Române. O dovadă este solicitarea adresată sultanului să nu-l recunoască, în 1804, pe Napoleon ca

împărat iar Selim al III-lea, la rândul său, a cerut Rusiei garanţii corespunzătpare împotriva Franţei. Apoi, aderând la cea de a treia

coaliţie antifranceză, Rusia a acceptat propunerea Porţii otomane de reînnoire a alianţei din 1798-1799 şi s-a semnat un nou tratat de

alianţă pe 11/23 septembrie 1805 prin care Rusia îşi asigura o poziţie preponderentă în Imperiul otoman 3. De menţionat, tot ca mărturie

a intensificării eforturilor Rusiei pentru a se evita creşterea rolului Franţei în Europa orientală şi de sud-est, este existenţa unui memoriu

al ministrului de externe rus A. Voronţov adresat ţarului în 1805 cu propunerea de ocupare militară a Principatelor tocmai pentru a se

evita pericolul unei „invazii franceze”4. Şi, ca să se confere caracter de legalitate unui asemenea act, prin consulul ei general Bulacov,

Rusia a încercat să-i determine pe boierii moldoveni să ceară ei înşişi ocuparea ţării de către trupele ţariste, o tentativă însă care a

eşuat.

1 Leonid Boicu (coord), op. cit., p. 56.2 Ibidem.3 Istoria românilor, VI, p.624-625.4 D.A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, op. cit., p. 408-420.

25

La rândul său, Napoleon I, între 1802-1807, a renunţat la ideea dezmembrării Imperiului otoman temându-se ca, nu cumva,

cea mai mare parte din moştenirea acestuia să ajungă în „patrimoniul” Angliei. Ca atare, s-a pronunţat pentru fortificarea suzeranităţii

otomane asupra Moldovei şi Ţării Româneşti, punct de sprijin în blocarea accesului atât al Rusiei cât şi al Austriei la gurile Dunării. În

paranteză fie spus, Talleyrand, ministru de externe al lui Napoleon, era partizan al atribuirii Principatelor Române Austriei, ca

modalitate de stimulare a opoziţiei acesteia faţă de expansiunea Rusiei spre Balcani1.

A treia coaliţie antifranceză a fost înfrântă în celebra bătălie de la Austerlitz (2 decembrie 1805). Influenţa rusă în chestiunea

orientală a intrat în penumbră, în timp ce Franţa a căpătat un ascendent vizibil. Însăşi diplomaţia rusă a recurs la exprimări

contradictorii ca în 1806 când propunea recunoaşterea titlului de împărat al lui Napoleon în schimbul căreia Franţa să renunţe la

poziţiile deţinute în Balacani şi Mediterana orientală, cu care prilej, aşa cum s-a observat, „Se înregistra, astfel, prima tentativă de

împărţire ruso-franceză a sferelor de influenţă în Europa Orientală”2.

Această rivalitate, franco-rusă, a generat consecinţe negative pentru Principatele Române, ceea ce se putea sesiza chiar o

dată cu începutul anului 1806 când Napoleon a cerut ultimativ Turciei (în trei zile) să-i recunoască titlul de împărat. Poarta s-a

conformat pe 25 ianuarie/6 februarie 1806, în ciuda protestelor schiţate de Rusia, apreciind că, bizuindu-se pe Franţa, ar fi putut să-şi

recupereze teritoriile pierdute în favoarea Imperiilor rus şi habsburgic, pe de o parte, iar, pe de altă parte, să-şi menţină, în perspectivă,

integritatea sa ca imperiu. Rusia, în schimb, a renunţat la obligaţia ce şi-o asumase prin tratatul de alianţă cu Poarta otomană de a fi

partizana principiului integrităţii teritoriale a acesteia şi a procedat la concentrarea de trupe pe Nistru. Iar în timpul negocierilor din vara

anului 1806 de la Paris dintre Franţa şi Rusia, reprezentanţii lui Napoleon au cerut ca Rusia să renunţe la privilegiile ei în Moldova şi

Ţara Românească. Ceva mai devreme se găsise şi un avocat al intereselor Rusiei în Principatele Române în persoana polonezului

Adam Czartorycki, un filorus înveterat care sugerase şi el, încă în ianuarie 1806, ca Rusia să ocupe Moldova şi Ţara Românească, ba

chiar să şi le anexeze3.

Guvernul otoman a privit cu interes la victoriile franceze în Europa. S-a lăsat şi instigat de ambasadorul Franţei la

Constantinopol, Francois Horace Sebastiani, şi la ordinul sultanului Selim al III-lea, Constantin Ipsilanti (Ţara Românească) şi

Alexandru Moruzi (Moldova) au fost maziliţi în august 1806 fără să fi obţinut asentimentul prealabil al Rusiei. În locul acestora au fost

numiţi Scarlat Calimachi pentru tronul de la Iaşi şi Alexandru Şuţu pentru cel de la Bucureşti, ambii fiind cunoscuţi ca partizani ai

Franţei.

Reacţia Rusiei n-a întârziat şi a recurs la presiuni acuzând încălcarea hatişerifului din 1802. A fost susţinută şi de Anglia, astfel

că demersurile ei s-au încheiat cu succes întrucât pe 15 octombrie au fost repuşi în domnii Alexandru Moruzi în Moldova şi Constantin

Ipsilanti în Ţara Românească4.

Austria urmărea şi ea „duelul” ruso-turc cu „asistenţa” de la distanţă a Parisului, dovadă că Joseph von Hammer, consulul ei la

Iaşi, sugera ca ţara sa să speculeze nemulţumirea lui Napoleon de reintegrare a celor doi domni şi, în caz de refacere de către

Napoleon a statului polonez, Principatele Române să fie revendicate ca despăgubire pentru teritoriile poloneze ce le deţinea şi care ar

fi urmat să fie reintegrate o dată cu reconstituirea Poloniei.

Până ca asemenea proiecte să şi devină cât de cât realitate, un fapt era deja clar: Rusia era nemulţumită de măsurile

întreprinse de Poartă în Principate (pe Alexandru Moruzi îl considera filo-francez); ar fi vrut ca guvernul turc să fi rupt relaţiile cu Franţa,

să fi răspuns şi la alte condiţionalităţi formulate de diplomaţii ei. Ba, mai mult, partea rusă s-a erijat în apărătoare a Ţării Româneşti,

afectată de incursiunile repetate ale lui Pazvantoglu, paşă de Vidin, formulând şi alte solicitări precum restituirea raialelor de la nordul

Dunării către Principate şi „deschiderea Strâmtorilor pentru vasele sale de navigaţie”5. Ca urmare a ansamblului nemulţumirilor ei

generate de relaţiile „momentului” cu Poarta otomană, Rusia s-a hotărât să ocupe Moldova şi Ţara Românească începând cu data de

23 noiembrie 1806, ameninţând, totodată, cu o ocupaţie de lungă durată a acestora. În plus, Rusia a cerut deschiderea Strâmtorilor

pentru vasele ei de război ca şi reînnoirea tratatului de alianţă din 23 decembrie 1798/3 ianuarie 1799. La toate acestea Poarta a

răspuns printr-o declaraţie de război, transmisă pe data de 15/27 decembrie, însă nesusţinută de forţe interne importante precum

1 Leonid Boicu (coord), op. cit., p. 57.2 Istoria românilor, VI, p. 625.3 D.A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, op. cit., p. 465-471.4 Hurmuzaki, XVI, p. 746.5 Leonid Boicu (coord), op. cit., p. 61.

26

ienicerii şi clerul. Acestea îl vor şi înlătura pe Selim al III-lea, ajungându-se la un adevărat război intern, cu repercursiuni directe asupra

celui extern1 până la victoria tânărului sultan Mahmud al II-lea (1808-1839). Între timp, în strânsă legătură cu evenimentele de la

Constantinopol, Napoleon a ajuns să considere că o susţinere pe mai departe, în politica orientală a Franţei, a integrităţii Imperiului

otoman devenise caducă, optând pentru o înţelegere cu Rusia. De aceea pe timpul întâlnirii de la Tilsit cu ţarul Alexandru I Napoleon i-

a sugerat interlocutorului său să ia Principatele Române fără a se înţelege prin aceasta că el proceda la o împărţire a Imperiului

otoman. Această idee era susţinută şi de ministrul de externe al Prusiei, Karl August von Hardenberg, care înţelegea refacerea parţială

a Poloniei pe seama partajării zonei europene a Imperiului turcesc. El preconiza ca principatele Române până la Olt să revină Rusiei

iar Oltenia Austriei în schimbul renunţării de către aceasta din urmă la partea ce o deţinea din teritoriile poloneze2. Acest plan n-a avut

darul de a întruni acordul puterilor, Rusia, spre exemplu, fiind ostilă refacerii Poloniei. Ţarul Alexandru I, în schimb, a găsit-o ca viabilă

ideea expansiunii ţării sale spre Balcani, cu precădere asupra Principatelor, mai ales că la Tilsit era rostită şi de Napoleon I în

preocuparea lui pentru extinderea eficientă a blocadei continentale. Iată de ce pe 19 noiembrie 1807 Alexandru I i-a cerut în mod oficial

lui Napoleon acordul său pentru anexarea Moldovei şi Ţării Româneşti. Iar împăratul Franţei avea să i-l dea, aceasta şi pe fondul

complicaţiilor sale din Spania. Concretizarea acestui târg s-a produs o dată cu adoptarea Convenţiei franco-ruse de la Erfurt din 30

septembrie/ 12 octombrie 1808 în care s-a prevăzut, printre altele, încorporarea Principatelor Române în graniţele Imperiului rus. Rusia

avusese şi consimţământul Angliei pentru ocuparea şi anexarea Moldovei şi Ţării Româneşti nu însă ca urmare a împărţirii Imperiului

otoman cu o altă putere. Punctul de vedere britanic n-a convenit Rusiei şi, în consecinţă, a optat pentru înţelegerea secretă de la Erfurt

cu Franţa3. În această situaţie, reacţia Angliei a fost de a se apropia de Poarta otomană, sultanul acceptând-o întrucât, la rândul său,

credea că, într-o alianţă cu Marea Britanie, putea acţiona eficient pentru redobândirea Principatelor. S-a ajuns astfel, pe 5 ianuarie

1809, la ceea ce s-a numit Pacea de la Dardanele, considerată drept o „primă breşă în blocada continentală” (Veniamin Ciobanu) pe

care o reuşea Anglia4.

Cum Moldova şi Ţara Românească erau sub ocupaţie ţaristă, Rusia nu s-a grăbit să le şi anexeze. Doar în 1810, la începutul

anului, ea a declarat oficial anexarea Moldovei şi Ţării Româneşti căutând să evite o posibilă înţelegere franco-austriacă, ceea ce a

provocat protestele Austriei şi afirmaţia fermă că nu va renunţa la „privilegiile” sale în Principate 5. Se prefigura însă confruntarea

militară cu Franţa, şi ca atare, ţarul renunţat la planul anexării Principatelor Române sugerând Austriei cedarea către ea a Olteniei, ba

chiar a Ţării Româneşti în integralitatea ei iar a Moldovei până la Siret. Viena a respins însă oferta rusească, Metternich fiind în 1810 un

partizan al colaborării cu Napoleon pentru găsirea unei soluţii cât mai avantajoase intereselor monarhiei habsburgice în „problema

orientală”6. De altfel, şi Napoleon ajunsese a fi partizanul unei asemenea idei în contextul tensionării tot mai accentuate a relaţiilor sale

cu Rusia şi după ce devenise ginerele lui Francisc I căsătorindu-se cu Maria-Luiza. Concomitent, la Constantinopol Franţa a recurs la

presiuni tot mai mari pentru ca Poarta să reziste în susţinerea pe mai departe a războiului ei cu Rusia, pe de o parte, iar, pe de altă

parte, să renunţe la alainţa ei cu Anglia.

Poarta nu putea merge pe calea propusă de diplomaţia franceză şi pe 15 mai 1810 a propus Rusiei negocierea condiţiilor de

pace, una dintre acestea fiind restituirea Principatelor Române. Generalul Kamenski a respins propunerile otomanilor,

contrapropunerile ţării sale fiind acceptarea de către Poartă a Dunării ca hotar între cele două imperii, independenţa Serbiei sub

protecţie rusească şi altele. Oferta Sankt-Petersburgului a fost respinsă la Constantinopol chiar şi pe fondul victoriilor militare ruse din

Balcani. La o asemenea atitudine de rezistenţă din partea Porţii a contribuit, probabil, şi intervenţia Franţei care promitea sprijinul ei în

redobândirea Principatelor, a Crimeii şi a litoralului Mării Negre7. Negocierile de pace au continuat, chiar şi în 1811. Şi-au făcut apariţia

şi unele zvonuri conform cărora Rusia ar fi intenţionat să cedeze Austriei Moldova, Ţara Românească şi chiar „Basarabia” cu condiţia

ca Austria să-i cedeze Galiţia orientală, expresie, desigur, a preocupărilor diplomaţiei ţariste de a neutraliza Austria şi Imperiul otoman

1 Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 301.2 D.A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, op. cit., p. 569-573; Istoria românilor, VI, p. 627; vezi şi Leonid Boicu (coord), op. cit., p. 62.3 Istoria românilor, VI, p. 627.4 Leonid Boicu (coord), op. cit., p. 63.5 N. Iorga, Acte şi fragmente... II, p. 444, 449.6 Pentru amănunte a se vedea Harold Heppner, Austria şi Principatele Dunărene (1774-1812). O contribuţie la politica sud-est europeană a Habsburgilor, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 2000, p. 208-219.7 Istoria românilor, VI, p. 628.

27

înainte de previzibilul şi deja iminentul conflict cu Imperiul napoleonian. O dovadă este şi „proiectul Kurakin” prezentat ţarului în 1811

de a se acorda independenţa Principatelor sub o triplă garanţie: turco-austro-rusă1.

Negocierile ruso-otomane au fost reluate la Giurgiu începând cu data de 19/31 octombrie 1811, derulându-se de-a lungul a 13

şedinţe, până la 21 noiembrie/ 3 decembrie, în cursul cărora Rusia a urmărit să obţină o nouă frontieră cu Poarta solicitând, la un

moment dat, ca „Ţara Moldovei, precum şi întreg Bugeacul, şi care se numeşte „Basarabia” şi care se află înlăuntrul Moldovei” 2 să fie

anexate de Rusia, iar mai apoi graniţa să fie adusă pe linia Siretului iar partea otomană să-i oprească pe ruşi în înaintarea lor cel puţin

pe linia Prutului. Ca atare nu s-a ajuns la nici un rezultat iar războiul a continuat în defavoarea Porţii otomane.

Pe 15 decembrie s-au reluat negocierile, de această dată la Bucureşti. Napoleon a avut o reacţie promptă şi a promis Austriei

că va primi Principatele Române, gurile Dunării, Serbia, Galiţia, Iliria şi Triestul în schimbul unui ajutor de numai 50000 de soldaţi în

războiul contra Rusiei3. Era o ofertă tardivă deoarece Viena făcea deja presiuni asupra Rusiei să încheie pacea cu Poarta otomană, să

ia în stăpânire „Basarabia” şi să se stabilească la gurile Dunării4.

Napoleon şi-a continuat presiunile şi asupra Porţii otomane solicitându-i să continue războiul. Răsplata promisă Porţii otomane

o constituiau: revenirea sub suzeranitatea ei a Principatelor Române, recăpătarea Crimeii, angajamentul Franţei de refacere a Poloniei

şi de a o sprijini pe viitor în efortul de a-şi menţine integritatea ca imperiu.

Pe de altă parte, e de menţionat că, la Constantinopol, se exercitau asupra autorităţilor guvernamentale otomane presiuni tot

mai mari ca negocierile cu Rusia să-şi găsească finalitate. Mai presantă a fost apropierea războiului franco-rus de vreme ce ţarul i-a

comunicat în secret lui Kutuzov pe 22 martie/ 3 aprilie 1812, să accepte în caz de forţă majoră ca frontieră Prutul până la vărsarea în

Dunăre şi în faţa acestora s-a cedat ajungându-se ca pe 16/28 mai 1812 Tratatul de pace să fie semnat5. Rusia anexa teritoriul

românesc dintre Prut şi Nistru, până la vărsarea Prutului în Dunăre, cu ţărmul adiacent al Mării Negre; Principatele Române, în limitele

stabilite de noul tratat ruso-otoman, reintrau sub suzeranitatea Porţii otomane cu condiţia expresă ca Poarta să respecte convenţiile

speciale dintre părţi care le priveau şi dispoziţiile articolului IV din Tratatul de pace de la Iaşi (1792), Trupele ruseşti urmau a părăsi

Principatele în trei luni de la ratificarea tratatului încheiat la Bucureşti. Sultanul a ratificat tratatul pe 2/14 iulie 1812 dar trupele ruseşti

au fost retrase abia în octombrie 1812.

Pacea de la Bucureşti a provocat indignarea sultanului. Marele vizir Ahmed Paşa a fost îndepărtat din funcţie. De asemenea

dragomanul Dumitrachi Moruzi şi fratele acestuia, Panaiot, care au şi fost executaţi în noiembrie 1812. Frustrarea era mare astfel că,

după o jumătate de an de la semnarea Tratatului de pace de la Bucureşti, pe 18 octombrie 1812, ambasadorul britanic la

Constantinopol scotea în evidenţă, printr-un raport către Foreign Office, existenţa în cercurile politice otomane a unui „sentiment eneral

de regret şi umilinţă pentru faptul că s-a pierdut o porţiune atât de vastă din posesiunile turceşti... fără să fi fost nevoie a se pierde; căci

începe să precumpănească aici părerea genrelaă (care pare a nu fi lipsită de temei) că dacă plenipotenţiarii care tratau la Bucureşti ar

mai fi zăbovit puţin” să nu semneze tratatul de pace, „situaţia critică în care s-a aflat împăratul Alexandru faţă de Bonaparte l-ar fi silit să

consimtă la restituirea tuturor teritoriilor pe care le cucerise în timpul războiului”6.

Răpirea de către Rusia a teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru a avut consecinţe grele asupra Moldovei, a economiei

acesteia în primul rând, ca şi asupra oamenilor ei, a destinului istoric românesc. Iar acestea au fost cu atât mai dureroase cu cât noua

sfâşiere a corpului etnic românesc se producea în plin proces istoric de zămislire a naţiunii române moderne fiindcă pe teritoriile

pierdute se instituiau de către imperiile cotropitoare reguli diferite de administrare în economie, în viaţa social-politică, în cultură ş.a.m.d

ce nu puteau să nu altereze în sens divergent şi, desigur, negativ, în raport cu trupul etnic amputat, procesul istoric al afirmării înseşi a

naţiunii române.

1 Leonid Boicu (coord), op. cit., p. 65.2 Mustafa Ali Mehmed, Documente turceşti privind istoria României. 1791-1821, vol. 3, Bucureşti, 1986, p. 293.3 Istoria românilor VI, p. 629.4 T. Holban, Documente din arhivele franceze, Bucureşti, 1939, p.81; Harold Heppner, op. cit., p. 213-222.5 D.A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, vol. I, p. 296-302.6 Paul Cernovodeanu, Basarabia. Drama unei provincii istorice româneşti în context politic internaţional. 1806-1920, Bucureşti, 1993, p. 47.

28

Cap. V

De la răpirea „Basarabiei”

la revoluţia română din 1821

Aşa cum am menţionat de la finele capitolului anterior, cu răpirea de către Rusia ţaristă a spaţiului istoric românesc dintre Prut

şi Nistru s-a consumat ultimul rapt teitorial pe seama românilor, un rapt înfăptuit chiar în zorii epocii sale moderne 1. Şi aceasta în

condiţiile în care Europa fusese răvăşită de războaiele napoleoniene, de ideile revoluţiei franceze şi, mai în profunzime, de primele

rezultate spectaculoase ale revoluţiei industriale precum formarea deja, în anumite medii sociale, a gustului pentru produsele

manufacturate.

Faţă de raptul teritorial al Rusiei Divanul Moldovei protesta la 2 octombrie 1812 „văzând că, din trupul Moldovei, partea cea

mai bună şi însufleţirea hranei şi împuternicirea s-au deosebit”; în protestul formulat se vorbea de „sfâşiata Moldovă” menţionându-se

că ţinuturile răpite fuseseră luate din „inima ţării”. Iar nemulţumirile faţă de prevederile păcii de la Bucureşti au fost exprimate şi după

1812 fie prin anaforale oficiale, fie în diverse scrieri ale vremii precum cele ale lui Zilot Românul (Ştefan Fănuţă) ori ale lui I. Rosetti-

Roznovanu iar mai apoi (1821-1829) în diverse memorii colective2. Spre exemplu, în 1821, Nicolae Rosetti-Roznovanu alcătuia un

Proiect de organizare provizorie pentru ţara Moldovei prin care sugera Rusiei ca, în eventualitatea unui război cu Poarta otomană, să

admită reunirea celor două părţi ale Moldovei deoarece populaţiile lor alcătuiesc un singur popor, având obiceiuri şi legi identice. Şi tot

în 1821, printr-un alt memoriu, acuza Poarta otomană că avea misiunea să apere integritatea teritorială a ţării sale şi n-a făcut-o, o idee

exprimată şi de Mihai Sturza care, cu multă îndrăzneală, arăta Rusiei înseşi în 1829 că turcii promiseseră prin capitulaţii să apere

Moldova de orice agresiune şi „de a o menţine în integritatea sa anterioară fără a-i face sau tolera de-a binelea ori de a i se face cea

mai mică împărţire sau separare”3.

Cum trupele ţariste au părăsit cu greu teritoriul Principatelor, abia în octombrie 1812, şi reinstalarea regimului fanariot s-a

realizat mai târziu, supravieţuind încă un deceniu cu toate consecinţele negative pe care le comporta. Este drept că, din punctul de

vedere al statutului juridic internaţional al Moldovei şi Ţării Româneşti, Poarta otomană a fost obligată să respecte privilegiile acestora,

cu o serie de clauze suplimentare, peste cele înscrise în hatişeriful din 1802. Totodată, este de consemnat şi hotărârea cu care Poarta

otomană căuta să-şi apere drepturile ei de suzeranitate asupra celor două Principate, de vreme ce tânărul sultan Mahmud al II-lea

declarase că este hotărât „să lupte până la ultimul ostaş decât să renunţe la cele două Principate” 4, sugestive fiind şi afirmaţiile unor

oameni politici turci după care „sultanul va ceda mai degrabă Constantinopolul decât să renunţe la cele două Principate”5.

Opiniile, însă, ale elitei politice româneşti erau contrare „proiectelor” otomane şi se exprimau în număr din ce în ce mai mare.

Erau tot mai critice şi mai opozabile regimului turco-fanariot şi orientate tot mai insistent către adversarii Porţii: Rusia, îndeosebi, dar şi

Austria, deşi acestea au ajuns a se alia, având alături de ele şi Prusia, pentru a da naştere, la sugestia ţarului Rusiei, Sfintei Alianţe. O

înţelegere îndreptată nu doar contra Franţei, biruită definitiv în 1815 o dată cu bătălia de la Waterloo, dar şi împotriva supravieţuirii

oricărui „spirit franţuzesc”, prin aceasta înţelegându-se orice mişcare de eliberare naţională sau pur şi simplu cu caracter antifeudal în

plan social-politic, economic şi instituţional6. O alianţă ce n-a însemnat că între Rusia şi Austria, de pildă, între Austria şi Prusia nu

continuau să fie divergenţe de interese ce-şi găseau reflectarea, pe mai departe, şi cu referire, îndeosebi, la Principatele Române. În

plus, şi-a făcut apariţia şi s-a amplificat rivalitatea dintre Rsuia şi Marea Britanie şi care avea să domine viaţa internaţională imediat

după războaiele napoleoniene şi până dincolo de revoluţiile din 18487. Iar chestiunea cea mai dificilă pentru întreg ansamblul relaţiilor

europene a continuat să fie cea orientală, în cadrul acesteia figurând ca parte integrantă şi „problema românească” devenită una

esenţială alături de cea grecească şi care au ajuns chiar a se interfera.

1 Marin Badea, Istoria românilor. Epoca modernă, Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2010, p. 11-18.2 Vlad Georgescu, Istoria ideilor politice româneşti (1368-1878), Munchen, 1987, p. 295.3 Ibidem, p. 295-296.4 Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor..., p. 304.5 N. Iorga, Acte şi fragmente, II, p. 461.6 Michel Peronnet, Le XVIII-e siecle (1740-1820). Des Lumieres a la Saint-Aliance, Paris, 1998, p. 230-240.7 P. Renouvin, J.B. Duroselle, Introduction a l’histoire des relations internationales, Paris, 1991, p. 325.

29

Congresul de pace de la Viena a constituit, fără îndoială, „punctul de pornire” în evoluţia relaţiilor internaţionale după

războaiele napoleoniene. Convocarea acestui for internaţional de pace a fost prevăzută în textul Tratatului de pace de la Paris din 30

mai 1814, cu precizarea următoare: „relaţiile din care trebuie să derive un sistem de echilibru permanent al puterilor erau reglate în

Congres, pe baza principiilor determinate de puterile aliate între ele”1.

Figura centrală a Congresului de pace de la Viena a fost fără îndoială ţarul Rusiei, Alexandru I, care se considera „adevăratul

învingător al lui Napoleon”. El a condus la Viena cea mai numeroasă delegaţie acompaniat fiind de Nesselrode, ministrul său de

externe, şi consilieri precum Stein, un prusac reformator în ţara sa, un polonez Czatoryski, un grec Capodistria, un corsican Pozzo di

Borgo, specialişti pe zone „fierbinţi” precum Polonia, Peninsula italică, estul şi sud-estul Europei etc. Marea Britanie a fost reprezentată

de Castlereagh, autor al teoriei echilibrului european ca şi omologul său austriac, principalul adversar al Franţei, însă cu puţine interese

pe continent în afară de cele comerciale. Alături de Rusia şi Anglia a fost Austria, ţara organizatoare a Congresului, cu abilul ei ministru

de externe, contele Metternich. În sfârşit, a fost prezentă şi Prusia, un combatant eficace împotriva lui Napoleon, puternic răvăşită de

administraţia napoleoniană, dar ieşită din confruntările militare ca un nucleu fortificat în cadrul confederaţiei statelor germane. A avut o

delegaţie foarte bine pregătită tehnic pentru Congres. Acestui cvartet i s-a adăugat Franţa prin atât de abilul Talleyrand, datorită căruia

învinsul şi-a putut păstra statutul de mare putere, sprijinită fiind în acest sens de către Castlereagh. Congresul de pace s-a reunit în

septembrie 1814, dar deschiderea oficială a lucrărilor a fost pe 1 octombrie. Au fost prezenţi sute de diplomaţi, animaţi de ideea

dezbaterii principiilor pe care să fie reaşezată Europa, a adoptării unor principii dar şi a acordurilor după care să se conducă, în

evoluţia lor, relaţiile internaţionale, ca sens obiectiv către viitor, ca principii însă după vechile întocmiri, adică în spirit reastaurator2.

Între principiile adoptate de negociatori, cel al restauraţiei s-a situat în prim plan. A şi fost teoretizat în epocă de exponenţi de

marcă ai contrarevoluţiei şi regalişti intransigenţi ca englezul Edmond Burke cu ale sale Reflecţii asupra revoluţiei, poetul german

Friedrich Novalis cu a sa lucrare Creştinătatea sau Europa ori francezul Joseph de Maistre cu Consideraţii asupra Franţei.

Al doilea principiu stabilit sau avut în vedere a fost cel al subordonării puterii politice în raport cu puterea spirituală

aceasta din urmă aparţinând divinităţii.

Un al treilea principiu a fost cel al apărării tradiţiei (politice, sociale, spirituale, nu în ultimul rând economice), implicit

principiul dominaţiei puterilor absolutiste.

În sfârşit, cel de al patrulea principiu a fost cel al conservării spiritului religios cu unitatea europeană medievală centrată pe

organizarea politică de factură creştină3.

Ca principii pure de politică externă prin prisma cărora s-au adoptat hotărârile „convenite” la Congresul din Capitala Austriei

sunt de menţionat, mai întâi, principiul echilibrului între Marile Puteri, botezat şi al echilibrului european, atribuit, ca autor, prinţului

Clement Lothar von Metternich, unul dintre principalii protagonişti ai Congresului. În al doilea rând a fost adoptat principiul legitimităţii

în înţelesul de legitimitate monarhică, frecvent utilizat de Talleyrand şi Metternich, cu trimiteri la dinastiile istorice, titulare autentice

ale legitimităţii, care au fost obligate pe calea forţei să renunţe la autoritatea lor. În sfârşit, a fost postulat şi adoptat ca atare principiul

intervenţiei militare împotriva celor care, prin acţiunile lor, fie în interiorul unui stat sau altul, fie direct în planul relaţiilor internaţionale,

ar fi putut altera echilibrul general4. Iar instrumentul de intervenţie pentru restabilirea „ordinei” ce ar fi fost tulburată s-a vrut să fie şi a

fost Sfânta Alianţă.

Deşi la Viena şi-au dat întâlnire numeroşi diplomaţi, aşa cum am menţionat deja, în fapt Congresul şi-a desfăşurat lucrările la

nivelul marilor biruitori (reprezentanţii Rusiei, Angliei, Austriei şi Prusiei) cărora li s-a alăturat cu multă abilitate Talleyrand ca ministru de

externe al lui Ludovic al XVIII-lea după ce fusese primul diplomat al lui Napoleon. Au mai fost acceptate la vârful select al marilor

învingători Spania, Suedia şi Portugalia.

La Viena, în cursul negocierilor dintre cei mari s-a născut şi distincţia dintre „marile” şi „micile” puteri; tot în acel „creuzet” au

fost elaborate concepte interpretative de genul „puteri aliate” (luptaseră împreună împotriva lui Napoleon), „puteri de drept” prin care

trebuia să se înţeleagă, ca trimitere, „toate puterile integrate în acest război într-o tabără sau alta”5.

1 Ioan Horga, Mircea Brie, op. cit., p. 236.2 Francois Huillier, De la saint Alliance au Pacte Atlantique, Neuchatel, 1954, p. 17-20.3 Ioan Horga, Mircea Brie, op. cit., p. 235.4 Ibidem, p. 236.5 Ibidem, p. 236-237.

30

„Cei opt” s-au întrunit de nouă ori pentru a ratifica deciziile luate iniţial de „cei patru”, mai apoi de către „cei cinci”. Castlereagh,

Hardenberg dar mai ales ţarul Alexandru I, Metternich şi Talleyrand au fost adevăraţii artizani ai „Europei restaurate”1.

„Cei mari” au fost ajutaţi de specialişti întruniţi pe comitete specializate şi coordonate de secretari abili precum Friedrich von

Gentz, colaborator apropiat al lui Metternich, şi La Besnardiere, din partea delegaţiei franceze, „adevăraţii întocmitori ai documentelor

reuniunii”2. Revenirea lui Napoleon pentru cele 100 de zile n-a turburat prea mult lucrările Congresului întrucât documentele fusesră

practic întocmite.

Actul final al Congresului a fost adoptat pe 28 mai/ 9 iunie 1815, cu doar câteva zile înaintea bătăliei de la Waterloo. Spania a

fost singura ţară a cărei delegaţie s-a abţinut să-l semneze ca formă de protest faţă de participarea ei formală la procesul propriu-zis de

negociere. Acest episod n-a fost de natură să întârzie punerea în practică a tratatului, considerat în timp a fi fost o veritabilă chartă a

Europei reaşezate şi care a inaugurat pe continentul nostru o lungă perioadă de pace.3

Atât derularea lucrărilor Congresului de pace de la Viena, cât şi actele adoptate au purtat pecetea foarte vizibilă a spiritului

restauraţiei şi conform opiniei lui von Gentz, „ţelul adevărat al Congresului a fost împărţirea între biruitori a prăzii luate de învins”.

Astfel, pe temeiul celor adoptate de Congres, dinastia de Bourbon a fost reaşezată pe tronul Franţei, considerat ca uzurpat de

revoluţie, iar din punct de vedere teritorial patria lui Voltaire a fost readusă în graniţele ei din 1792. Reaşezată a fost şi dinastia spaniolă

iar la conducerea noului regat al Ţărilor de Jos a fost instalat prinţul de Orania-Nassau. În Peninsula italică „unificarea” pe care o

realizaseră revoluţia franceză şi Napoleon, ce-i drept sub dominaţia Franţei, a fost distrusă, ţara italienilor însăşi fiind pusă sub

autoritatea Imperiului habsburgic, cu dinastia de Savoia reaşezată în partea de Nord. S-a acceptat, la Congresul de la Viena, ca să

existe o nouă ordine în Germania, pe o formulă mai apropiată de cea napoleoniană, adică, în loc de 343 de state, să fie doar 34, plus

patru oraşe libere. În „chestiunea poloneză”, s-a acceptat să existe un regat al Poloniei pe ruinele Marelui Ducat al Varşoviei, creaţie

napoleoniană, dar pus sub autoritatea directă a ţarului Alexandru I. În sfârşit, a fost recunoscută şi consacrată ca atare neutralitatea

cantoanelor elveţiene.

Dincolo de reaşezările dinastice şi „corecturile” teritoriale menţionate mai sus, Congresul a luat hotărâri privind regimul

navigaţiei pe marile cursuri de apă ale Europei apusene, îndeosebi pe Rin, şi, de asemenea, a desfiinţat comerţul cu sclavi4.

Cât priveşte Europa de sud-est, aceasta a fost ocolită deşi Talleyrand şi Metternich ar fi vrut ca Imperiul otoman să fie adus

sub garanţia colectivă a „Europei”. Ocolită a fost şi Dunărea sau, poate, mai bine zis, amânată până la următorul Congres de pace, cel

de la Paris din 1856, de după războiul Crimeii (1853-1855).

Ca un epilog al Congresului de pace de la Viena, la iniţiativa lui Alexandru I, aşa cum am menţionat deja, s-a procedat la

constituirea Sfintei Alianţe (14/26 septembrie 1815) cu participarea Rusiei, Austriei şi Prusiei. O alianţă de regimuri politice absolutiste

ostilă revoluţiei, sau, cum adesea s-a scris în epocă, inamicul colectiv al „spiritului franţuzesc” şi care a şi acţionat în consecinţă pentru

înăbuşirea mişcărilor revoluţionare ca în Regatele Neapolelui şi Piemontului, în Spania şi, cu binecuvântarea ei, prin Poarta otomană,

în Principatele Române, sau contra luptei naţionale a grecilor (1821).

Restauraţia n-a putut fi impusă 100%. O serie întreagă de cuceriri ale revoluţiei şi încă cele mai importante n-au mai putut fi

înăbuşite între care: egalitatea civilă, libertatea religioasă, diverse reforme administrative, suprimarea corporaţiilor şi peste toate

acestea, desigur şi altele, Codul lui Napoleon. Congresul însuşi a trebuit să recunoască şi chiar să proclame că „pacea va fi făcută în

conformitate cu principiile dreptului public”5, deşi au fost invocate precepte ca justiţie, caritate creştină sau pace, într-un amestec de

lozinci ale trecutului cu pretenţii de viitor. Motiv, probabil, pentru Castlereagh să considere Sfânta Alianţă „un exemplu de misticism şi

lipsă de sentiment” iar pe Metternich s-o persifleze considerând-o „un fleac foarte sonor”. A fost luată în serios de spiritele liberale ale

Europei care au văzut în ea „Sfânta Alianţă a regatelor contra popoarelor”6.

Raportate la Ţările Române, lucrările Congresului de pace de la Viena n-au avut decât o influenţă indirectă, aceasta datorită în

bună măsură şi faptului că Poarta otomană a fost absentă de la acest areopag european. Însăşi chestiunea orientală, deşi extrem de

semnificativă prin conţinutul ei, a rămas în afara ordinei de zi a Congresului, echivalând astfel cu o recunoaştere tacită a integrităţii

1 Istoria românilor, vol. VII, partea I-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p.3.2 Ibidem.3 Ibidem, p. 4.4 Ibidem.5 Ibidem, p. 5.6 Ioan Horga, Mircea Brie, op. cit., p. 244.

31

Imperiului otoman; a existat chiar sugestia din partea lui Castlereagh şi Metternich de a se garanta frontierele Imperiului otoman dar la

insistenţele ţarului Alexandru I chestiunea a fost amânată până ce se vor fi reglementat divergenţele teritoriale ruso-otomane din zonele

Mării Negre şi Mării Caspice1.

Poarta otomană a urmărit, însă, cu multă atenţie lucrările Congresului de pace de la Viena; primea informaţii de la contele

Friedrich von Gentz, îndeosebi prin intermediul domnului Ţării Româneşti Ioan Gh. Caragea, o corespondenţă ce se întreţinea pe

fondul relaţiilor de „bună vecinătate” turco-austriece cu ştirea Sublimei Porţi. Preocuparea guvernului otoman de informare în legătură

cu politica Austriei la sfârşitul războaielor napoleoniene era determinată de îngrijorarea ce i-o provocase Rusia cu tendinţele ei de

expansiune spre Balcani, pe de o parte, iar, pe de altă parte, de neutralizare a influenţei Vienei în Orient.

Dar nu numai interesele Porţii otomane de a urmări cele ce se petreceau la Viena au făcut ca, din Principate, prin autorităţile

centrale ale acestora, să se capteze cât mai multe ştiri din Capitala Austriei, ci şi preocupări concrete ale românilor, legate de interesele

lor naţionale, au făcut ca privirile lor atente să fie îndreptate spre acel important for diplomatic internaţional. Către Sala Congresului de

la Viena urma să se îndrepte protestul propus Divanului Moldovei de către Veniamin Costachi împotriva cedării de către Poarta

otomană a zonei dintre Prut şi Nistru dar n-a fost susţinut în acest demers. Acolo a ajuns un protest împotriva aceluiaşi rapt teritorial

ţarist plecat din Ţara Românească, expresie extrem de elocventă a solidarităţii politice naţionale, dar a fost considerat inutil de către

Metternich şi nu l-a adus la cunoştinţa Congresului.

De pe urma hotărârilor Congresului de la Viena, referitoare la restaurarea „vechiului regim” şi mai ales cele ce au condus la

măsurile de supraveghere severă a oricăror tendinţe de salvare a „spiritului franţuzesc”, s-au resimţit şi românii, cei din Principate

îndeosebi, dar şi cei din Transilvania. Ţările Române, în Europa „reglementată” de Congresul din Capitala Austriei, au continuat să

rămână în zona de interese mai ales ale Rusiei şi ale Imperiului habsburgic, plus ale celui otoman. Elitei politice româneşti i-a rămas

doar să urmărească îndeaproape evoluţia raporturilor de forţe dintre amintitele Imperii şi o parte a acesteia să se adreseze uneia sau

alteia dintre conducerile imperiale ostile Porţii otomane, considerând că se putea ajunge şi la unele reforme ţinând de spiritul

absolutismului luminat, o altă parte rămânând ataşată regimului turco-fanariot şi Porţii otomane. Şi o „partidă” şi cealalată au urmărit cu

atenţie sporită lucrările Congresului de la Viena, mai ales prin intermediul ştirilor ce se vehiculau, aşa cum fuseseră urmărite şi

evenimentele premergătoare acestui eveniment, după cum şi domnii fanarioţi de la Bucureşti şi Iaşi nu puteau decât să aibă o

preocupare similară, una chiar comandată de la Constantinopol, aşa cum o făcuseră şi predecesori ai lor. Ioan Gheorghe Caragea,

spre exemplu, putuse să-i scrie lui Metternich pe 26 octombrie 1812 despre „dovezi ale dorinţei ce l-a însufleţit întotdeauna de a

contribui la păstrarea raporturilor mulţumitoare ce, din fericire, s-au aşezat, mai ales în ultimele vremuri, între amândouă împărăţiile.”2

Iar Metternich îi răspundea cu promptitudine pe 18 decembrie 1812 scriindu-i că: „Niciodată relaţiile dintre împărăţiile Austriei şi

Sublima Poartă n-au fost mai prieteneşti ca în vremea din urmă. Stima reciprocă a auguştilor noştri suverani, unită cu identitatea cea

mai desăvârşită a intereselor, nu poate decât să întărească asemenea fericite legături”.3 Sigur că fanariotul Ioan Gheorghe Caragea

slujea interesele Porţii otomane şi nu pe ale Ţării Româneşti de vreme ce unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Metternich,

contele von Gentz, îi cerea pe 6 octombrie 1814 să insiste ca Poarta să facă „vreun demers, de nu solemn, măcar hotărât, pentru a

cere principalelor puteri să garanteze drepturile şi posesiunile sale printr-un act formal”. 4 Sugestia venea chiar în timpul desfăşurării

lucrărilor Congresului şi reflecta, prin conţinutul ei, interesul Curţii de laViena de a contracara creşterea pe mai departe a influenţei

ruseşti asupra Porţii otomane.

Mai semnificative, însă, decât privirile aţintite către Viena, de unde era dirijat Imperiul habsburgic, sau asupra Congresului de

pace, priviri ale oficialilor Ţării Româneşti, au fost speranţele cu care erau atente la evenimentele de acolo spiritele aparţinând elitei

politice antifanariote şi antiotomane. Unul dintre acestea a fost, spre exemplu, Tudor Vladimirescu. El s-a aflat laViena în perioada

iunie-decembrie 1814, în calitate de trimis al boierului Nicolae Glagoveanu pentru a-i rezolva unele chestiuni familiale. Între cei doi s-a

purtat o corespondenţă relevantă ce atestă că viitorul conducător al revoluţiei din 1821 era interesat îndeaproape de eveniment încă

din faza pregătirilor ce se făceau în Capitala austriacă. Aşa, de pildă, dintr-o scrisoare nedatată, publicată de Nicolae Iorga, se poate

1 Cf. Mircea Maliţa, Congresul de la Viena şi Ţările Române; în Virgil Cândea ş.a., Pagini de istorie a diplomaţiei româneşti, Editura Politică, Bucureşti, 1966, p.210.2 Ioan C. Filitti, Corespondenţa domnilor şi boierilor români cu Metternich şi Gentz în „Analele Acad.Rom.”, S.II, Mem.ist. 36 (1913-1914), p. 997.3 Ibidem, p. 978.4 Prokech-Osten, Depeches indeites...I, p. 117.

32

citi: „Zic că ar fi să vie la octombrie să fie [ţarul Alexandru] la Congres, dar nu este de crezut fiindcă pacea s-au săvârşit numai cu

Franţiia [Tratatul de la Paris, 30 mai 1814 –n.n-M.B.] iar pentru celelalte locuri europeneşti până acum nu s-au făcut împărţare, că aici

va să să facă Congresu. Numai mi să pare că englezii au amelisit [neglijat] treaba, nu să ştie pentru ce. Astăzi, arată gazăta că pe

Bunăparte l-ar fi furat hoţii de la Elba, dar poate nu va cu adevăr; numai şi de nu să va fi întâmplat” 1. Iar interesul lui Tudor Vladimirescu

pentru proiectatul Congres de pace se menţinea la o intensitate ridicată de vreme ce pe 25 august 1814 ţinea să-l informeze şi pe

boierul Nicolae Glagoveanu că „Aice în luna lui septembrie să aşteaptă toţi împăraţii şi papa de la Roma, o mare gătare se face, va să

să facă Congresu de toată Europa”2. Şi nu se poate vorbi de un interes dictat pur şi simplu de o curiozitate oarecare, ci de un interes

pronunţat politic, aşa cum reiese din prea cunoscuta şi adesea invocata sa scrisoare din 28 iulie 1814, adresată aceluiaşi Nicolae

Glagoveanu, cu precădere din cuvintele: „Se sună că atunci va fi ceva şi pentru locurile acelea; ci mult a fost, puţin a rămas”; cuvinte

considerate multă vreme ca enigmatice, oricum concordante, zicem noi, cu conţinutul gândirii politice a vremii în rândurile elitei

antifanariote şi antiotomane. În acest sens, istoricul Andrei Oţetea a adus în discuţie cu mai mulţi ani în urmă (1871) o depeşă a

consulului general al Austriei la Bucureşti, Fleischhackl von Hakenau, în care este menţionată o broşură în limba greacă intitulată

Congresul de la Viena ce făcea vorbire de împărţirea Imperiului otoman între aliaţi şi de alungarea turcilor, tipărită în Capitala Austriei,

se zicea, dar, în realitate, la Tubingen3. Broşura circula la Bucureşti, reprezenta obict/subiect de discuţie: o primise şi Caragea Vodă şi-l

consultase în legătură cu aceasta pe consulul general austriac. Doctorul Rally, un confident al domnului, afirma că el, unul, „e

încredinţat că aceste Principate nu se vor mai bucura multă vreme de constituţia lor prezentă”4.

Şi încă o constatare în epocă, de asemenea semnificativă, este că aceleaşi preocupări puteau fi întâlnite şi la Iaşi de unde

agentul Austriei pe lângă guvernul moldav observa şi el: „Lucru hotărât e că moldovenii doresc mult o schimbare apropiată a regimului

politic şi trăiesc cu nădejdea că la Congresul de la Viena se va face menţiune şi de ei” 5. Concluzia reţinută de Andrei Oţetea la care şi

noi subscriem este următoarea: „Reflecţia lui Tudor Vladimirescu dovedeşte că şi el a cunoscut Congresul de la Viena şi că era

încredinţat şi el de dezmembrarea amintită a Imperiului otoman. Toată problema era ca chestiunea ţărilor române să ajungă în discuţia

Congresului: „Ci mult a fost, puţin a rămas”6. Ba, mai mult, la modul îndreptăţit, Tudor Vladimirescu putea să creadă în iniţiativa şi

sprijinul ţarului Rusiei pe care-l servise cu atâta vitejie în războiul din 1806-1812. Un zvon care avea să circule în timpul evenimentelor

din 1821 conţinea „mărturia” că Tudor ar fi aşteptat la Viena venirea ţarului şi pentru a i se plânge în calitatea ce-o avea de suspus rus

şi ofiţer al armatei ruse, purtător al unei decoraţii pentru care a şi primit confirmarea documentară din partea guvernului Rusiei prin

Consulatul general al acesteia la Bucureşti, că guvernul Ţării Româneşti nu i-a acordat o despăgubire în valoare de 70000 piaştri

pentru o pagubă ce i-au făcut-o tâlharii, hoţii indicaţi fiind puşi în libertate de către autorităţi7.

Interesul societăţii româneşti legat de Congresul de la Viena a continuat să persiste în timp de vreme ce amintitul conte

Friedrich von Gentz cu care şi-au continuat corespondenţa domnii din ambele Principate, ba şi agenţi diplomatici ai acestora precum

spătarul Ralli şi Gheorghe Asachi, ţinea să menţioneze într-o scrisoare adresată lui Alexandru Şuţu, că la acel Congres n-a fost vorba

„de nici un schimb, de nici o cesiune, de nici o rotunjire, de nici o sporire de teritoriu, de nici o schimbare... şi singura grijă a suveranilor

este de a combate spiritul revoluţionar”8.

Cap. VI

Componenta diplomatică

a revoluţiei române din 1821

1 Andrei Oţetea, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 156.2 Ibidem.3 Ibidem, p. 157.4 Hurmuzaki, vol. II, s.n., p. 208-208; 211.5 Ibidem, p. 221.6 Andrei Oţetea, op. cit., p. 158.7 Mihai Popescu, Contribuţiuni documentare la istoria Revoluţiei din 1821, (Extras din „Revista arhivelor”, nr. 4), Bucureşti, 1927, p. 9.8 Ioan C. Filitti, op. cit., p. 989-990.

33

Pentru evenimentele din 1821 ca şi pentru conţinutul, dinamica şi sensul însuşi al altor evenimente deosebite ce au marcat

profund procesul general istoric al devenirii românilor ca naţiune în epoca modernă: regulamentele organice, revoluţia din 1848-1849,

Unirea Principatelor în 1859, războiul pentru independenţă (1877-1879), participarea României ca şi a românilor din teritoriile aflate

încă sub dominaţie străină la desfăşurarea primului război mondial sau Marea Unire din 1918, componenta diplomatică este de-a

dreptul relevantă. Şi se exprimă ca atare nu doar printr-o multitudine de fapte, de iniţiative şi demersuri ce, prin însăşi natura lor, sunt

realmente de factură politico-diplomatică, dar, ca semnificaţie istorică, au forţa deosebită de a concura la obţinerea unor interpretări mai

substanţiale, la formularea unor explicaţii lămuritoare pentru descifrarea cât mai riguroasă posibil a conţinutului şi sensului mişcării

noastre istorice de-a lungul epocii amintite. Aceasta, pe de o parte. Pe de altă parte, este de menţionat că aspectele diplomatice ale

revoluţiei române din 1821 ies în evidenţă chiar de la începutul evenimentului, o dată cu declanşarea iniţiativei de ridicare la luptă cu

armele în mâini a pandurilor din Oltenia de către Tudor Vladimirescu întrucât acest fapt, prin însăşi natura lui, atingea interesele Porţii

otomane, urmare directă a programului său naţional, şi, în acelaşi timp, aşa cum a observat Andrei Oţetea1, poate cel mai profund

cunoscător al revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu, aceasta afecta şi interesele Rusiei, ca şi pe cele ale Austriei, prin ridicarea din

nou a redutabilei „chestiuni orientale”, adică a moştenirii Imperiului otoman, şi avea să atragă în joc toate puterile interesate cu privire la

destinul acestui imperiu. De altfel, ceea ce credem că nu s-a subliniat cu suficientă relevanţă de-a lungul evoluţiei istoriografiei noastre,

şi nu numai, consacrate acestui eveniment, este că Tudor Vladimirescu însuşi a avut dintru început conştiinţa limpede a implicaţiilor

externe pe care le comporta acţiunea revoluţionară la care se angaja şi aceasta se formase de-a lungul multor ani anteriori de prezenţă

a sa pe scena social-politică a ţării, dacă avem în vedere, aici doar menţionându-le, numai câteva fapte. Unul dintre ele este prezenţa

sa la Viena în a doua jumătate a anului 1814 şi, cu acest prilej, manifestarea interesului său deosebit în legătură cu Congresul de pace

care avea să se şi reunească, ceea ce am prezentat şi noi succint în capitolul anterior. Apoi, sunt, mai ales, pregătirile lui, din acest

punct de vedere, pe care le-a realizat la Bucureşti în perioada imediat premergătoare revenirii sale în Oltenia pentru a declanşa

începutul ridicării la luptă a celor oropsiţi, năpăstuiţi, lăsaţi de forţele stăpânitoare din societatea românească „mai goi decât morţii din

mormânturi”. Avem în vedere, cu prioritate, redactarea, încă pe timpul prezenţei sale în Capitala Ţării Româneşti (indiferent de

polemicile legate de întinderea acestui interval de timp)2 a celor mai importante documente de politică externă ale revoluţiei: arzul către

Poarta otomană şi „adresele” către ţarul Rusiei şi împăratul Austriei, aflaţi la lucrările Congresului Sfintei Alianţe de la Laybach

(Liubliana). Sunt documente nu doar elaborate diplomatic, atât ca spirit, cât şi ca termenii la care s-a recurs în redactarea lor, dar care

au un numitor comun semnificativ: asigurări ferme că evenimentele ce urmau să aibă loc în Ţara Românească nu vor fi afectat relaţiile

cu Poarta otomană şi, implicit, nu vor aduce nici o turburare relaţiilor internaţionale ale „momentului”. Ori, luată doar în sine, această

acţiune epistolar-diplomatică a lui Tudor nu este un simplu fapt şi cu atât mai mult nu avea nici cea mai mică doză de întâmplare, ci era

fructul matur al unui calcul politic major.

În sfârşit, pe firul logic al faptelor subsumate ideii de pregătire minuţioasă, pentru epoca respectivă, şi a unei componente

diplomatice a evenimentelor ce vor urma este de luat în considerare, ca reper semnificativ, însăşi împuternicirea acordată lui Tudor de

către cei trei mari boieri Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu „să strângă poporul înarmat în folosul de obşte al

neamului creştinesc şi al patriei deoarece sosise, în sfârşit, timpul de mult aşteptat pentru a scutura jugul străinilor”. Boierii înşişi, de

orientare antifanariotă şi antiotomană, atitudine politică prezentă tot mai vizibil în societatea românească de aproape o jumătate de

secol, ajunseseră la concluzia că recursul la insurecţie era o modalitate mai sigură de afirmare a dreptului ţării la o existenţă autonomă,

angajându-se ei înşişi a folosi toate mijloacele spre a susţine „această acţiune întreprinsă”3. De menţionat că, aşa cum s-a mai

observat4, Barbu Văcărescu exclamase, încă în iunie 1820, că răul nu putea fi „dezrădăcinat altfel decât numai prin înarmarea

poporului împotriva nedreptăţii”5 şi că acelaşi mare boier se gândea la posibilitatea alcătuirii din nou a unei armate puternice cu care să

1 Acad. Andrei Oţetea, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 285.2 A se vedea la G.D. Iscru, Revoluţia română din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, ediţia a III-a, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 2000, p. 51. (În continuare va fi citată G.D. Iscru Revoluţia română...1821.3 Documente privind istoria României. Răscoala din 1821. Documente interne., vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1959, p.196 (citat în continuare DIR – 1821).4 Apostol Stan, Revoluţia de la 1821 şi statutul internaţional al Principatelor Române în „Revista de istorie”, an 33 (1980), nr. 5, p. 848.5 DIR...1821,V, Editura Academiei, Bucureşti, 1962, p.519-520.

34

poată fi susţinută lupta contra Porţii otomane pentru a fi obligată să accepte revenirea la domnia naţională şi restabilirea integrală a

autonomiei, a drepturilor tradiţionale ale Ţării Româneşti.

În legătură cu arzul către Poarta otomană prin care Tudor a abordat prima dată chestiunea raporturilor dintre aceasta şi Ţara

Românească, comentariile au fost numeroase de-a lungul timpului, toate având ca numitor comun scoaterea în evidenţă a preocupării

lui Tudor de a sublinia şi a-i încredinţa pe conducătorii de la Constantinopol că obiectivul acţiunii sale era înlăturarea necontenitelor

„năcazuri şi cumplitele patimi ce suferi din pricina unirii pământenilor boieri cu cei după vremi trimişi domni şi ocârmuitori acestui norod

de Dumnezeu păzit căci boierii, învoindu-se cu cel de-acum domn, ... ne-au prădat ca niciodată mai nainte... încât am rămas mai goli

decât morţii cei din mormânturi”1. Toate acestea s-au petrecut pentru că plângerile oamenilor acestei ţări n-au putut ajunge la urechile

bunului şi blândului împărat de la care „milă de multe ori au câştigat-o, dar cu nimic nu s-au folosit, căci au rămas scrisă numai pe

hârtie”2. De aceea populaţia „silită au fost din multă deznădăjduire: mai întâi de a se răscula împotriva acestei răutăţi şi apoi a

năzui şi a cere împărăteasca milă” (subl. Mea – M.B.)3. Dar şi în această împrejurare, răsculaţi fiind, „ca nişte credincioşi dar şi

supuşi robi ai prea puternicei împărăţii”, Tudor şi oamenii care-l urmau, „cu lăcrămi” se rugau să fie trimis în ţară „om împărătesc – nu

de legea noastră – ca să cerceteze şi să vază jalneca stare a ţării” după care „să se facă îndreptare şi orânduială, ca să lipsească

jafurile”4.

O situaţie în care raporturile cu Poarta vor putea continua, cu bunăcredinţă: „precum şi până acum am răspuns, şi de acum

înainte a răspunde nu tăgăduim ca nişte credincioşi ce am fost şi suntem şi în veci a fi voim” 5. Se afirma astfel răspicat fidelitatea faţă

de Poartă, Ţara Românească, în aceeaşi măsură şi Moldova, aflându-se sub ocrotirea ei „cu nume de amanet”, dar îndreptăţite să-şi

găsească apărarea. Iar ridicarea la luptă s-a putut produce pentru că poporul n-a găsit alt mijloc de acţiune spre „a-şi arăta necazurile

şi a cere milă de la prea puternica împărăţie”. Arzul este semnat „tot norodul românesc din Valahia” şi a fost înmânat muhafizului de

Vidin Derviş-paşa cu rugămintea de a fi trimis la Poartă „fiindcă nouă toate drumurile, cum şi uşile Prea Înaltei Porţi, ni le-au închis de la

o vreme încăoace domnul ţării şi boierii” plus formula „ai prea puternicii împărăţii prea plecaţi şi credincioşi robi”6. De subliniat că Tudor

dădea asigurări şi lui Derviş-paşa cum că „ridicarea noastră nu este pentru altceva, nici într-un chip, decât numai asupra boierilor, care

ne-au mâncat dreptăţile noastre”7. Arzul către Poartă a fost ataşat în copie la adresele către ţar şi împăratul Austriei ce au fost trimise la

Laybach prin negustorul Ghiţă Opran din Orşova8. Documentele au şi ajuns la destinaţie, aşa cum reiese dintr-o afirmaţie a lui

Alexandru I de confirmare a primirii lor, documente „pe care răzvrătiţii din Valahia au îndrăznit să i le adreseze în numele poporului

român”9.

Scopul intervenţiilor epistolare ale lui Tudor pe lângă sultan dar şi pe lângă cei doi împăraţi aflaţi la Laybach în congres al

Sfintei Alianţe, expresia cu siguranţă a gândirii sale politico-diplomatice, poate şi a celor cu care s-a sfătuit la Bucureşti înainte de a

pleca spre Oltenia şi, de ce nu, a celor care au ajuns să fie pe lângă el în cadrul unei veritabile cancelarii 10, era de a evita o intervenţie

din partea Imperiului otoman. Iar această „ţintă” Tudor a urmărit-o cu perseverenţă, căutând să aibă chiar un contact direct cu guvernul

otoman, un dialog continuu, în cursul căruia să-şi afirme dorinţa de cooperare cu Puterea suzerană, să se asigure chiar de neutralitatea

turcilor din serhaturi pe ai căror conducători militari i-a şi contactat (cei de la Vidin îndeosebi). Este atitudinea politico-diplomatică pe

care au putut-o observa şi diverşii reprezentanţi ai Marilor Puteri aşa cum atestă, spre exemplu, un raport al locţiitorului ambasadorului

Prusiei la Viena care primea ştiri pe canale diplomatice din Bucureşti sau Constantinopol, un raport datat 28 februarie/12 martie 1821,

în care relata că Tudor s-a oprit la Gura Motrului declarând că „vrea să aştepte acolo hotărârile sultanului, căruia i-ar fi trimis o

1 Ibidem, I, p. 209.2 Ibidem.3 Ibidem.4 Ibidem. 5 Ibidem.6 Ibidem, p. 210.7 Ibidem, p. 211.8 Cf. G.D. Iscru, op. cit., p. 92.9 A- Prokesch-Osten, Depeches inedites aux hospodars de Valachie pour servir a l`histoire de la politique europeenne. 1813-1828,vol. III, Paris, 1876-1827, p. 58 (în continuare vafi citată Depeches inedites...).10 Vezi la Emil Vârtosu, Tudor Vladimirescu. Glase, fapte şi documente (1821) Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1927, p. 29-38.

35

deputăţie, însărcinată a-i remite o cerere semnată de principalii săi aderenţi, în care îl roagă să binevoiască a restabili în Ţara

Românească vechea stare de lucruri, în timpul căreia ţara era înfloritoare, fără ca, totuşi, Poarta să-şi fi pierdut din drepturi şi venituri”1.

Că dialogul cu Poarta otomană era o constantă a diplomaţiei Vladimirescului o atestă şi unul dintre cele mai importante

documente programatice ale revoluţiei române din 1821, respectiv Cererile norodului românesc, formulate înainte de 16 februarie

18212. În acest document prin excelenţă o chintesenţă a programului social al revoluţiei sunt şi revendicări abile în plan naţional, acum

făcându-şi apariţia unele elemente noi de „negociere” cu Poarta otomană. Aşa era, de pildă, solicitarea ca domnul ce urma să fie trimis

de la Constantinopol să nu aducă cu el mai mult de 4 boieri greci; pentru eficientizarea administraţiei să se facă apel cu precădere la

pământeni până ce va fi devenit naţională în totalitatea ei; se urmărea de asemenea, aşa cum s-a mai observat3, îndepărtarea treptată

a slujitorilor clerului grec şi înlocuirea acestora cu români, temeiul juridic invocat fiind, cu deplin temei, hatişeriful din 1802.

Când s-a produs dezavuarea de către ţar a acţiunii pe care o conducea şi despre care a ajuns să afle şi Tudor, el şi-a precizat

o dată mai mult ţelurile sale de politică externă, fundamental fiind acela de „a elibera pe compatrioţii mei de jugul prinţilor greci şi al

unora dintre marii boieri”4.

O dată ajuns la Bucureşti, Tudor a reluat demersurile sale pe lângă Poarta otomană, de această dată prin intermediul Înaltei

oblăduiri, ţelul imediat fiind acela de a obţine recunoaşterea regimului revoluţionar cu ajutorul unor factori politico-instituţionali agreaţi

oficial la Constantinopol. Aşa s-ar putea explica faptul că la 27 martie1821 marii boieri aflaţi în Bucureşti, mitropolitul, episcopii etc. şi

„toată obştea locuitorilor pământului ţării Valahiei” ţineau să justifice revoluţia întrucât fusese provocată de jafuri, împilări ale fanarioţilor,

ca şi în argumentările iniţiale ale lui Tudor; exprimau fidelitate faţă de Poartă, cu o revendicare totuşi formulată, aceea de a se

redobândi „dreptăţile şi privileghiurile ce din vechime a avut ţara aceasta”5. O revendicare supusă nuanţării când, în acelaşi document,

se adăuga că revendicarea poporului „nu priveşte spre nesupunere, ci spre cererea dreptăţilor sale”6.

Pe de altă parte, o dată ce a ajuns la Bucureşti, Tudor a căutat să reia firul demersurilor sale pe lângă Rusia şi Austria însă

consulii acestora părăseau Bucureştii. Ba, mai mult, consulul general al Rusiei, Alexandru Pini, părăsind Capitala Ţării Româneşti,

acuza public, din ordinul ambasadorului rus la Constantinopol, baronul Grigori Stroganov, revoluţia şi pe conducătorii ei (Tudor şi,

respectiv, Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei) pe care-i considera răspunzători atât faţă de Curtea imperială a Rusiei, cât şi faţă

de Înalta Poartă, fiindcă „aceştia calcă, prin faptele lor, tratatele în fiinţă şi convenţiile pe care aceste curţi le-au consfinţit”7.

De ce această atitudine a consulului general al Rusiei Alexandru Pini în condiţiile în care, contrar opiniilor unor confraţi 8

conform cărora între Tudor şi Eteria, între Tudor şi membri ai acestei organizaţii secrete, iar unul dintre ei era şi Alexandru Pini, n-ar fi

existat nici o legătură, contestat vehement fiind şi „legământul” dintre Tudor, pe de o parte, şi, pe de altă parte, eteriştii Iordache

Olimpiotul şi Ioan Farmache, asemenea legături nu numai că au existat, dar pregătirile Eteriei pentru declanşarea luptei naţionale a

grecilor într-un context mai general, acela al luptei antiotomane care să angreneze popoarele din Balcani, ceea ce ar fi condus şi la o

nouă implicare militară a Rusiei, chiar erau cunoscute unei bune părţi a elitei politice româneşti.?O elită politică antifanariotă care, în

parte, mai credea în posibilitatea de a valorifica, în interes naţional, contradicţiile de interese ruso-otomane sau austro-otomane, în timp

ce o altă parte a acesteia nu numai că era deja dezamăgită de politica Rusiei, pe temeiul faptelor acesteia de la Tratatul de pace de la

Kuciuk-Kainargi la clauzele Tratatului ruso-turc de la Bucureşti din 1812, între acestea şi răpirea de către Rusia a spaţiului istoric

românesc dintre Prut şi Nistru, dar se temea efectiv de politica ei expansionistă, altfel extrem de vizibilă în anii 1806-1812. În plus, în

rândurile elitei politice antifanariote, temătoare sau nu de Rusia cu planurile ei expansioniste, cu o poziţie dominantă în Europa după

încheierea războaielor napoleoniene ca şi prin Sfânta Alianţă, exista un proeminent curent de opinie că în spatele Eteriei nu putea să

nu fie Rusia. În acest sens este, poate, extrem de grăitoare mărturia unui Nicolae Rosetti-Roznovanu, ajuns vistiernic la vârsta de doar

1 Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Documente externe, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 122-124.2 Întreaga discuţie în plan istoriografic privind datarea documentului la G.D. Iscru, Introducere în studiul istoriei moderne a României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 232-234.3 Stan Apostol, op. cit., p. 850.4 DIR... 1821, V, p. 420-421.5 Ibidem.6 Ibidem, p. 375.7 Ibidem, p. 375.8 G.D. Iscru, Revoluţia română... 1821, p.48 şi următoarele; Idem, Introducere în studiul istoriei moderne a României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 231 şi următoarele; Mircea T. Radu, 1821 Tudor Vladimirescu şi revoluţia din Ţara Românească, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1978, p.209 şi următoarele.

36

24 de ani, care putea să scrie că: „Ruşii ne făcuseră pe toţi să intrăm în Eterie”. Ei ne spuneau: „Noi suntem romanii de azi. Toate

popoarele supuse din Orient îşi vor redobândi libertatea şi vor înflori sub umbra măririi noastre... În 1821, elementele de răzvrătire

depuse în ţară de ruşi şi de Eteria au atins punctul de maturitate; un singur sentiment, acela de a sfărâma un jug nesuferit însufleţea

toate popoarele creştine supuse sultanului”1. Apoi Tudor însuşi, conform unei mărturii de epocă, înainte de a trece Oltul în drum spre

Bucureşti, a declarat că „pornirea aceasta este din porunca şi voia împăratului Alexandru al Rusiei; că Ipsilanti... a intrat pe pământul

Ţării Româneşti cu un însemnat număr de oştire” şi că „după dânsul soseşte şi marea putere rusească”. Mai departe el făcea o

precizare deosebit de semnificativă: „Noi vom înlesni trecerea prinţului Ipsilanti peste Dunăre ca să meargă pentru libertatea patriei

sale, iar nouă ne vor ajuta ruşii ca să luăm cetăţile de pe pământul ţării noastre şi apoi ne vor lăsa liberi şi cu legile noastre”2.

Ar fi, apoi, de menţionat că primele ştiri ajunse la Constantinopol despre evenimentele din Oltenia n-au avut darul de a tulbura

apele, fiind considerate de guvernul otoman o simplă revoltă locală, de-a dreptul obişnuită mai ales pentru zonele de margine ale

Imperiului. Constituirea însăşi a conducerii provizorii a Ţării Româneşti în ajunul morţii lui Alexandru Şuţu formată din membri afiliaţi

Eteriei, dar nu numai, n-a fost adusă la cunoştinţa Porţii decât pe 30 ianuarie/ 11 februarie 1821. La rândul său şi consulul general al

Rusiei la Bucureşti, Al. Pini, a acoperit un timp evenimentele din Oltenia după care l-a somat pe Tudor să vină la Bucureşti. Iar când

Divanul şi-a făcut cunoscută intenţia de a apela la intervenţia militară otomană pentru restabilirea ordinei, Pini a făcut tot posibilul să

întârzie răspunsul său către aceasta şi, implicit, chemarea intervenţiei otomane de către el în conformitate cu hatişeriful din 1802. Într-

un raport către baronul Stroganov, ambasadorul Rusiei la Constantinopol, din 4/16 februarie 1821, Al.Pini îl şi informa că: „Voi încerca,

totuşi, să amân, pe cât posibil, de a da răspunsul la cererea boierilor”3. Când le-a dat răspunsul boierilor din Divan, Al. Pini a ameninţat

că vor purta responsabilitatea pentru consecinţele unei ocupaţii otomane şi, în consecinţă, boierii au bătut în retragere cu solicitarea lor

către Poartă. La rândul său, Tudor l-a refuzat pe Pini să vină la Bucureşti, justificându-şi acţiunea cu necesitatea obţinerii restaurării

privilegiilor ţării şi ca să se pună capăt abuzurilor ce nu mai puteau fi suportate de către popor. Iar la ameninţarea lui Pini cu reprimarea

la care ar putea recurge Poarta, Tudor răspundea de următoarea manieră: „Trebuie să vă informez, Domnule, că dacă un singur foc de

armă este tras asupra naţiunii, nu va mai supravieţui nici măcar un suflet din rasa boierilor în Ţara Românească”4. Era, poate, la mijloc

şi un joc diplomatic în care consulul austriac la Bucureşti, Fleischhakl von Hakenau, chiar credea atunci când scria într-un raport al său

că: „Toate întârzierile în luarea măsurilor represive tind doar să facă să câştige timp pentru ca revolta din Oltenia să ajungă la un punct

ireparabil”5.

O anumită perioadă de timp la aceeaşi tactică a recurs şi baronul Stroganov după ce a fost informat de Al.Pini cu privire la

evenimentele din Oltenia (30 ianuarie/ 11 februarie) întrucât n-a informat imediat guvernul turc. Poarta, prin Ministerul de Externe, a

deschis discuţia în legătură cu cele ce se petreceau la nord de Dunăre aducându-i la cunoştinţă lui Stroganov raportul guvernului de la

Bucureşti şi o declaraţie oficială proprie prin care era semnalată participarea la evenimente a unor ofiţeri ruşi: Tudor Vladimirescu şi

Dimitrie Macedonschi, cerându-i doar cooperare cu caimacamii ce urmau să ajungă la Bucureşti, pentru revenirea la starea de linişte.

Stroganov a răspuns conciliant dând asigurări legate „de bunele sentimente ale Augustului său stăpân” şi acuzându-i pe Tudor şi

partizanii săi că erau „le fel de vinovaţi faţă de Curtea Imperială ca şi faţă de Înalta Poartă” întrucât „au îndrăznit să tulbure liniştea unei

provincii puse sub garanţia celor două Curţi”, după cum îşi amintea mai târziu A.von Prokesh-Osten, ambasadorul Austriei la

Constantinopol.

A intervenit pătrunderea lui Alexandru Ipsilanti în Moldova, îmbrăcat în uniformă de general rus; a preluat comanda trupelor şi

a ordonat asasinarea turcilor de la Galaţi şi Iaşi; a lansat proclamaţii: una către grecii din Principate chemându-i la arme, alta către

moldoveni dându-le asigurări că „dacă, din întâmplare, turcii mizerabili ar îndrăzni, în disperarea lor, să facă incursiuni pe teritoriul

vostru, să nu vă speriaţi, căci o forţă atotputernică este pregătită să pedepsească cutezanţa lor”6, referindu-se cu siguranţă la Rusia. În

plus, autorităţile otomane au mai interceptat şi o corespondenţă Al. Ipsilanti/ Miloş Obrenovici, incriminantă ca implicare a Rusiei, ceea

ce a fost de natură să i se creeze o situaţie extrem de dificilă baronului Stroganov. A urmat dezavuarea de către ţar atât a lui Ipsilanti,

1 Hurmuzaki, XVII, p. 401.2 Ilie Fotino, Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti în revoluţiunea din anul 1821, supranumită zavera, Bucureşti, 1874, p. 57.3 Vezi Acad. Andrei Oţetea, Sfânta Alianţă şi insurecţia eteristă din 1821, în „Revista română de studii internaţionale”, 1966, p. 117.4 Ibidem, p. 118.5 Hurmuzaki – Nistor, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XX, p. 539.6 A. Oţetea, Contribution a la question d`Orient, Bucureşti, 1930, p. 336.

37

cât şi a lui Tudor Vladimirescu şi s-a ajuns la mandatarea de către Rusia a Porţii otomane să intervină militar în Principate pentru

reprimarea atât a revoluţiei române, cât şi a Eteriei. De unde şi gestul lui Al.Pini din 17 martie 1821 menţionat deja mai sus.

În această situaţie, diplomatic, Tudor a acţionat pe două fronturi: pe de o parte, i-a determinat pe boieri (27 martie 1821) să

semneze memorii explicative către Rusia şi Austria, puteri ostile Porţii, dar şi rivale în lupta pentru influenţă în Ţara Românească şi

Moldova, în care era condamnat regimul fanariot, dar se şi solicita să determine Poarta pentru a răspunde cererilor noii puteri (către

Rusia) iar Austriei chiar să pledeze pentru recunoaşterea revoluţiei1. Două zile mai târziu Divanul Ţării Româneşti adresa o notă

baronului Stroganov să sprijine regimul de la Bucureşti, ba chiar să caute a-i împiedica pe turci să trimită trupe la nord de Dunăre2.Şi

toate acestea în condiţiile în care Stroganov continua şi negocierile cu Poarta pentru a se ajunge la un nou acord ruso-otoman pe

diverse chestiuni ale relaţiilor reciproce între care şi Principatele Române. Cu privire la acestea, Rusia, prin ambasadorul ei la

Constantinopol, Grigori Stroganov, şi consulul general Alexandru Pini, invocase adesea, în anii anteriori, dreptul ei de protecţie asupra

populaţiei şi a ajuns, între altele, să acuze pretenţiile fiscale ale lui Alexandru Şuţu. Iar, pentru a nu-l fi îndepărtat prea mult pe domnul

fanariot, s-au adresat boierilor din Divan. Pe aceştia au căutat să-i mobilizeze în a-l contracara pe domn prin asumarea unui rol sporit în

administrarea ţării şi mai concret în politica fiscală. Aşa s-a făcut că în 1819, când Alexandru Şuţu încercase să obţină sporirea listei

sale civile, Gr. Stroganov l-a atenţionat pe Pini să facă în aşa fel încât solicitarea să nu ajungă la Divan dacă nu se bucura de sprijinul

atât al boierilor cât şi al clerului. A fost şi această chestiune obiect al negocierilor dintre Stroganov şi guvernul otoman reluate în iunie

1820 pentru aplicarea Tratatului de la Bucureşti din 1812 şi care au fost finalizate pe 3 aprilie 1821 printr-un acord general privitor la

întreaga gamă de probleme nerezolvate. Au fost reafirmate cu privire la Principatele Române principiile înscrise iniţial în Tratatul de la

Kuciuk-Kainargi şi reafirmate în Tratatul de la Bucureşti. S-a adăugat în acest acord necesitatea unui rol mai mare al Divanurilor în

reglementarea chestiunilor financiare, obligaţiile Moldovei şi Ţării Româneşti către Poartă să poată fi onorate dar şi plata livrărilor de

bunuri să fie făcută cu respectarea preţurilor de achiziţie şi să fie garantată libertatea comerţului cu alte ţări3. Din cauza evenimentelor

aplicarea acestui nou acord ruso-turc n-a putut deveni realitate. În schimb ideea reorganizării administrative a Principatelor avea să fie

reluată în Convenţia de la Akkerman din 1826 şi pusă în practică prin Regulamentele organice.

Revenind la preocupările lui Tudor în plan diplomatic să facem menţiunea că i-a determinat pe boieri să revină cu intervenţia

lor pe lângă Metternich4 pentru a convinge că el urmărea combaterea regimului fanariot, că se solicita doar obţinerea din partea Porţii a

„călcatelor noastre dreptăţi”; că ei, autorii memoriului, se considerau uniţi cu „tot norodul cel pornit de afară şi adunat aicea în

Bucureşti” sub conducerea lui Tudor şi că doleanţa de mai sus a fost prezentată „pe la toate părţile unde se cuvine”5.

Înainte de 9 mai 1821 către Metternich era trimisă o nouă solicitare pentru ca Austria, împreună cu Rusia, să determine Poarta

ca să înceteze „pătimirile şi atingerile noastre, cari ni s-au pricinuit din multele năpăstuiri şi nedreptăţi a[le] celor după vremi trimişi de la

Poartă atotcârmuitori şi să ni se dea strămăşeştile noastre privileghiuri şi cele din vechime obiceiuri care le-au avut pământul” 6. Se

cerea, chiar mai mult, ca Austria să devină, alături de Rusia, o a doua putere protectoare, sperându-se, astfel, aşa cum s-a mai

observat7, ca prin jocul de interese contradictorii ale celor trei imperii să se poată asigura însăşi supravieţuirea Principatelor. Odată cu

solicitările referitoare la sprijinul ce se dorea să fie dat prin intervenţii politico-diplomatice pe lângă guvernul de la Constantinopol de a

se recunoaşte Principatelor „privileghiuri şi cele din vechime obiceiuri”, erau aproape de fiecare dată prezentate şi asigurările ce se

impuneau că, dacă acestea vor fi obţinute, urmau a fi respectate „nestrămutat toate câte strămoşii noştri s-au făgăduit la prea Înalta

Poartă când au cerut-o ocrotire ţării”8. O ocrotire ce n-ar fi trebuit să fie exercitată ca-n ultima vreme şi pentru aceasta regimul fanariot

ar fi trebuit să fie înlăturat.

În timp ce Tudor şi boierii care-i erau aproape era preocupat de ideea consolidării Ţării Româneşti, privind însă şi către

Moldova, ca entitate distinctă în raporturile cu Poarta otomană, ca şi de exercitarea actului guvernării ţării în concordanţă cu interesele

ei, o îngrijorare a sa din ce în ce mai accentuată era alimentată de eterişti care în acţiunile lor făceau abstracţie de autorităţile atât ale

1 DIR... 1821, I, p. 413-414.2 N.Iorga, Acte şi fragmente... II, p. 575.3 Hurmuzaki, XVIII, p. 485-493; vezi şi Keith Hitchins, op. cit., p. 73-74.4 Emil Vârtaşu, 1821. Date şi fapte noi, Bucureşti, 1932, p.110. 5 Ibidem.6 DIR... 1821, II, p. 159-160.7 Stan Apostol, op. cit., p. 854.8 Emil Vârtaşu, op. cit., p. 113-114.

38

Moldovei cât şi ale Ţării Româneşti. Era acuza esenţială ce i-o aducea Divanul Ţării Româneşti lui Alexandru Ipsilanti printr-o scrisoare

din 14/26 aprilie conform căreia erau astfel încălcate „sfintele datorii ale găzduirii”, continuând a jefui fără milă un popor sărăcit 1.

Aceleaşi fapte nelegiuite ale eteriştilor erau denunţate şi printr-un memoriu adresat la 9 mai 1821 lui Metternich, din cauza cărora

numeroase „sate s-au împrăştiat, iar locuitorii ţărani prin crânguri şi prin văi, goli şi cu trenţe ticăloşate înfăşuraţi, ca nişte dobitoace ce

se rătăcesc, flămânzi şi însetoşaţi, în toate părţile”2. Iar faptul că eteriştii au continuat să se dedea la violenţe, că întâlnirea dintre Tudor

şi Ipsilanti s-a soldat nu cu o înţelegere, ci doar cu un modus vivendi (la acea întâlnire Tudor, conform mărturiei lui Mihai Cioranu, i-ar fi

spus lui Ipsilanti, între altele: „Prinţe, fără sprijinul Rusiei noi nu putem îndrăzni să ridicăm steagul împotriva turcilor; cunoaşteţi bine

cruzimea lor... Scopul dumneavoastră este cu totul contrar celui urmărit de mine... locul dumneavoastră nu este aici. Plecaţi, treceţi

Dunărea şi înfruntaţi-i pe turci; sunteţi prea slab pentru a vă putea măsura cu ei şi dacă nu sunteţi sprijiniţi de o putere oarecare vă

paşte nenorocirea”3), Tudor şi-a intensificat preocupările pentru a apăra revoluţia pe calea dialogului cu Poarta. A căutat să ajungă, pe

cât posibil, la negocieri mai directe cu aceasta şi, în plus, la formularea unor propuneri mai concrete în cristalizarea unor noi raporturi

aşa cum atestă propunerea, de la începutul lunii aprilie, a unui proiect original de lichidare a regimului fanariot, respectiv ca „tronul

Moldovei să fie ocupat de un muntean şi al Ţării Româneşti de un moldovean”4. Subsumate acestor intenţii au fost iniţiate şi unele

iniţiative concrete precum trimiterea unei solii la guvernatorul de la Silistra care să-l fi cuprins pe un armean Martinacu Bohor,

cunoscător de limbă turcă; urmărea, de asemenea, să-l contacteze pe paşa din Giurgiu căruia pe 12 aprilie îi trimtea un arz în numele

locuitorilor Ţării Româneşti prin care solicita un reprezentant oficial cu care să trateze direct chestiuni legate de relaţiile dintre Ţara

Românească şi Poarta otomană. Se consideră că între Tudor şi paşa de Giurgiu „s-au deschis chiar negocieri prin intermediul unui om

al acestuia, Nuri aga”5, care a fost primit la Cotroceni de către Tudor; că Tudor a avut în vedere realizarea de contacte şi cu paşa de

Rusciuk. Oricum, I.P. Lipandi a reţinut în ale sale memorii că Tudor a avut tratative cu turcii, scopul urmărit cu insistenţă fiind

dobândirea unor avantaje sigure pentru ţara sa. Tudor are şi meritul istoric de a fi refuzat, în cursul negocierilor cu Poarta, propunerea

acesteia de a acţiona pentru lichidarea eteriştilor din Principate, pronunţându-se pentru neutralitate.

Negocierile cu Poarta au eşuat întrucât sultanul era hotărât să-şi menţină suzeranitatea asupra Principatelor. Propunerile lui

Vladimirescu fie şi cu susţinerea de către boieri prin petiţiile ce le-au trimis către Constantinopol au fost considerate la Poartă simple

stratageme „în conformitate cu practica ruşilor” menite a submina reafirmarea plenară a suzeranităţii sultanului 6. Iar dacă turcii nu-şi

trimiseseră mai repede trupele în Principate pentru a înăbuşi atât revolta condusă de Tudor cât şi mişcările Eteriei, faptul ca atare s-a

datorat temerii legate de posibilitatea izbucnirii unui nou război cu Rusia. O temere anulată de autorizaţia ţarului pentru intervenţie

primită la Constantinopol în mai 1821. Lui Tudor i-a eşuat şi relaţia cu Eteria pentru al cărei conducător, Alexandru Ipsilanti, Principatele

Române ar fi trebuit să fie nu doar un loc de popas în drumul său spre patria natală, ci o monedă de schimb cu Rusia, acestea urmând

a fi încorporate de către Imperiul rus ca recompensă pentru eforturile şi cheltuielile făcute în lupta cu Poarta otomană.

Apropierea invaziei militare otomane, pe care Tudor, cu prioritate, a căutat s-o evite recurgând la mijloacele politico-

diplomatice, marca deja epuizarea acestor demersuri şi a hotărât retragerea „armatei norodului” spre Oltenia. A căzut victimă

complotului eterist. Calea acţiunii militare, dusă mai departe de căpitanii săi, avea să eşueze şi ea. Nu şi idealul nutrit atât de ardent de

către Tudor: emanciparea atât socială cât şi naţională a poporului al cărui fiu era şi pentru ale cărui năzuinţe s-a jertfit. O jertfă ce-şi

are, în prezent, o imensă actualitate. S-o privim din perspectiva tot mai largă a istoriei, dar s-o şi urmăm exact în virtutea idealurilor

cărora li s-a consacrat rapid mitologizatul Tudor, tocmai prin această efigie a lui de erou ajungând a fi gravată adânc şi trainic pe retina

conştiinţei istorice româneşti.

Cap. VII

Domniile pământene şi

1 DIR... 1821, II, p. 72-74.2 Ibidem, p. 157-158.3 N. Iorga, Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1921, p. 267.4 Stan Apostol, op. cit., p. 855.5 Ibidem, p. 856.6 Valeriu Veliman, Noi documente turceşti privind evenimentele din 1821-1822 în „Revista arhivelor” an 43(1981), nr. 1, p. 67-69.

39

reluarea diplomaţiei instituţionale

în Principatele Române

Intervenţia armată a Porţii otomane începută pe 13/25 mai 1821 s-a soldat nu doar cu înfrângerea atât a revoluţiei române, cât

şi a Eteriei, dar a fost urmată de instituirea unei administraţii militare în Principate, cu misiunea de a reconsolida suzeranitatea otomană

asupra lor şi care avea să fie generatoare de consecinţe foarte grele pentru populaţie; de incertitudini privind evoluţia în continuare a

societăţii româneşti, de vreme ce n-a existat nici o activitate publică în care turcii să nu se fi implicat până în toamna anului 1822 cât a

durat acest regim.

Însă, aceeaşi ocupaţie militară otomană a avut darul de a provoca o nouă criză în relaţiile dintre Rusia şi Poartă. Considerând

Principatele Române ca o problemă rusească, ţarul a cerut în iulie 1821 ca omologul său de la Ţarigrad să respecte tratatele şi

înţelegerile existente între cele două părţi şi o chestiune de urgenţă, solicitată pe un ton imperios, a fost evacuarea trupelor dislocate la

nordul Dunării: 11000 de militari în Ţara Românească şi 9000 în Moldova. Nota diplomatică a Sankt-Petersburgului cu această

solicitare, căreia i s-au alăturat Austria şi Prusia, a fost înaintată Porţii pe 6/18 iulie, după ce încă în mai, până să se fi încheiat

confruntările militare, Rusia protestase la Constantinopol pronunţându-se împotriva ocupaţiei1.

În replică, Poarta a cerut, ca element condiţional pentru retragerea trupelor sale din Principate, extrădarea eteriştilor care se

refugiaseră pe teritoriul Rusiei şi, de asemenea, garanţii din partea Marilor Puteri că trupe ale armatei ruse nu vor pătrunde în

Principate. Acest răspuns era pregătit în termenii prevăzuţi de nota diplomatică a Rusiei, dar nici un diplomat al Ambasadei ruse n-a

fost de găsit, până când cele 8 zile prevăzute ca ultimatum au expirat. Două zile mai târziu (29 iulie/ 10 august) Grigori Stroganov s-a

îmbarcat pe o navă plecând spre Odesa2. Practic, relaţiile ruso-otomane erau rupte. Războiul părea iminent. S-a produs intervenţia

diplomatică a Austriei şi Angliei atât pe lângă Rusia pentru a nu recurge la a declara război Porţii, cât şi pe lângă aceasta din urmă

solicitându-i să dea satisfacţie Rusiei, o satisfacţie la care avea dreptul în virtutea tratatelor şi înţelegerilor în vigoare: evacuarea

trupelor din Principate şi reorganizarea acestora din urmă în cooperare cu Rusia; reconstruirea bisericilor distruse în aprilie 1821 pe

fondul fanatismului musulman şi asigurarea protecţiei necesare pentru exercitarea cultului creştin etc. Urmările acestor dispute

diplomatice au şi apărut în mod treptat în sensul că Marile Puteri i-au abandonat pe greci pentru câţiva ani; Principatele au scăpat de

pericolul transformării lor în paşalâcuri ca şi de o intervenţie militară apropiată din partea Rusiei; Poarta otomană, mai ales din motive

proprii, simţindu-se trădată de grecii fanarioţi precum domnul Moldovei Alexandru Şuţu, a renunţat la ei fiind înlocuiţi cu domni

pământeni3. Nu înainte, însă, ca pe teren diplomatic divergenţele dintre Marile Puteri să se fi exprimat încă o bună perioadă de timp,

chiar în legătură cu soarta Principatelor Române pe care au ajuns a le considera o piesă grea în găsirea unei soluţii pentru „chestiunea

orientală”4. Aşa au ajuns Marile Puteri la un protocol (Berlin 2/14 martie 1822) prin care Poarta a fost obligată să-şi retragă trupele de la

nordul Dunării şi să accepte numirea domnilor dintre boierii pământeni, realizată ca atare în vara aceluiaşi an începând cu 1 iulie. La o

asemenea hotărâre din partea Porţii otomane s-a ajuns şi ca urmare a intervenţiilor unora dintre reprezentanţii elitei politice româneşti

cu vederi reformatoare chiar pe lângă guvernul de la Constantinopol. Între altele e de menţionat un memoriu datorat lui Nicolae

Golescu, vornic al Ţării Româneşti, pe care l-a adresat marelui vizir solicitând mazilirea grecilor şi numirea unor domni pământeni5.

În această perioadă de timp, peste un an de zile, Moldova şi Ţara Românească au fost lipsite de domnitori. De asemenea, cei

mai reprezentativi exponenţi ai elitei politice au rămas în afara „ţării”: la Braşov, Sibiu sau Cernăuţi pe unde s-au redactat diverse

memorii prin care s-au adresat cu precădere Rusiei sau Austriei dar şi Porţii otomane. În iulie 1821, spre exemplu, refugiaţi aflaţi la

Braşov trimiteau un memoriu paşei de Silistra mulţumind pentru intervenţia militară la nordul Dunării dar un altul era adresat şi ţarului,

criticând ocupaţia otomană, ambele memorii purtând şi semnătura mitropolitului Dionisie Lupu6. Oricum, în calitate de reprezentanţi ai

1 N. Iorga, Acte şi fragmente, II, p. 581; vezi şi Dan Berindei, Diplomaţia românească modernă. De la începuturi la proclamarea independenţei de stat (1821-1877), Editura Albatros, Bucureşti, 1995, p. 16. 2 A. Debidour, Histoire diplomatique de l’Europe depuis l’ouverture du Congres de Vienne, vol I, Paris, 1891, p. 166-167.3 Cf. Acad. Andrei Oţetea, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821, p. 309-311.4 M.A. Mehmet, Acţiuni diplomatice la Poartă în legătură cu mişcarea revoluţionară din 1821, în „Studii. Revista de istorie”, an 24(1971), nr. 1, p. 63-76.5 Ibidem.6 I.C. Filitti, Frământările politice şi sociale în Principatele Române de la 1821 la 1828, Bucureşti, 1932, p.

40

elitei politice româneşti boierii refugiaţi, putându-se exprima mai repede, dar şi cei din „ţară”, provenind cu precădere din rândurile

segmentelor inferioare ale clasei dominante, boierimea mică şi mijlocie, au dat naştere unei mişcări reale pentru reforme, cu accent

pe înlăturarea regimului fanariot şi redobândirea autonomiei, confratele Apostol Stan considerând-o „o prelungire a revoluţiei conduse

de Tudor Vladimirescu, desfăşurată în alte condiţii şi evident cu alte mijloace”1. Legitimitatea solicitărilor lor, ca şi predecesorii, o

întemeiau pe existenţa, susţinută de tradiţia gândirii politice româneşti, a capitulaţiilor, altfel recunoscute şi de reprezentanţii

diplomaţiei otomane. Este cazul, desigur elocvent, al memoriului din iulie 1821 întocmit de boierii refugiaţi la Braşov şi înaintat Rusiei

prin care precizau că „Patria noastră Valahia” s-a supus Porţii otomane „cu legături în scris să răspunză pe tot anul suma de bani ce s-

au legat drept semn de supunere tocmită” (subl. n. – M.B) iar Poarta, în schimb, să nu aibă „nici un fel de amestec în pământul

nostru”2. Într-un alt memoriu, datorat un an mai târziu boierilor refugiaţi la Cernăuţi, în justificarea solicitării de revenire a Moldovei la

vechile privilegii în raport cu Poarta otomană, realizau o exprimare politică similară cu a reprezentanţilor acesteia din urmă când

precizau că Moldova „n-a fost lipită cătră împărăţia othomanicească decât cu o birnică supunere, nu ca o ţară câştigată cu arme”

(subl.n. – M.B)3.

Iar pe măsură ce deveneau tot mai intense confruntările de idei în rândurile elitei politice româneşti, o confruntare strâns

legată de consecinţele înseşi ale evenimentelor din 1821, şi gândirea politică românească în ansamblul ei căpăta nu doar unele

contururi mai riguroase dar şi un evantai tot mai mare de argumente, prioritar de sorginte istorică, pentru a se susţine, într-o logică tot

mai convingătoare, revendicarea unei autonomii integrale pentru ambele Principate. Îndemnul direct la unire, la o coeziune internă a

membrilor societăţii româneşti, ce poate fi regăsit într-un document din 1822, era susţinut, ca temei, cu originea daco-romană a

românilor, cu ideea de continuitate a lor în spaţiul istoric pe care-l locuiesc şi că suzeranitatea otomană fusese acceptată „numai cu

chip de protecţie, tocmită şi aşăzată prin contracturi”4; că în exercitarea protecţiei de către puterea suzerană, aceasta din urmă se

obligase să accepte „oblăduirea prin căpeteniile lor, prin pravili şi obiceiuri ale pământului lor şi alte pronii” 5. Doar ulterior Principatele

Române au ajuns şi sub o altă... protecţie, aluzie la cea exercitată de Rusia începând din 1774, vinovată pentru aceasta fiind

„nestratornicia turcească”6.

Iar numărul memoriilor de acest gen a crescut, expresie nemijlocită a intensităţii preocupărilor din epocă de a se găsi

răspunsuri la întrebări frecvent formulate: de ce societatea românească era în impas, ajungându-se şi la explozii de genul celei pornite

şi conduse de Tudor Vladimirescu dar mai ales ce trebuia făcut după un asemenea eveniment? Şi nu doar numărul memoriilor are

semnificaţia sa, un număr apreciat pentru anii 1821-1822 la 75 iar pentru anii următori, până la Convenţia de laAkkerman (1826), încă

287 sau 209 până în 18308, ci conţinutul lor, unul preponderent naţional şi în strânsă legătură cu statutul juridic internaţional al Moldovei

şi Ţării Româneşti. De altfel, revendicările de ordin naţional, derivate din statutul juridic amintit, reprezintă nota caracteristică comună a

demersurilor petiţionare la care ne referim, indiferent că au fost alcătuite de reprezentanţi ai marii boierimi sau de exponenţi ai boierimii

mici şi mijlocii ori ai burgheziei în formare, revendicări ca: revenirea la domniile pământene, respectiv, după 1822, menţinerea acestora,

graniţa despărţitoare de Imperiul otoman s-o reprezinte talvegul Dunării, Ţărilor Române să le fie restituite teritoriile care încă aveau

regim de raiale, reconstituirea armatei proprii, libertatea comerţului plus şi alte solicitări precum dezvoltarea industriei naţionale,

secularizarea averilor mănăstireşti, învăţământ cu predare în limba română, modernizarea administraţiei etc.9

Cu instalarea domniilor pământene, Ioniţă Sandu Sturza în Moldova şi Grigore Dimitrie Ghica în Ţara Românească, s-a făcut

un pas important pe calea redobândirii treptate pentru Moldova şi Ţara Românească a autonomiei interne integrale; s-a produs efectiv

o schimbare de regim chiar dacă efecte benefice ale acestei schimbări n-aveau să-şi facă apariţia foarte repede, inclusiv în ceea ce

privea situaţia externă, pentru că la Paris, spre exemplu, Moldova şi Ţara Românească erau considerate, în 1822, „Provinciile turceşti

1 Apostol Stan, op. cit., p. 857.2 Emil Vârtosu, 1821. Date şi fapte noi, p. 117-118. 3 DIR... 1821, III, p. 146-147.4 Emil Vârtosu, op. cit., p. 192.5 Ibidem.6 Ibidem.7 Valeriu Şotropa, Proiectele de Constituţie, programele de reformă şi petiţiile de drepturi din Ţările Române în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea, Editura Academiei, Bucureşti, 1976.8 Vlad Georgescu, Memoires et projets de reforme dans les Principautes Roumaines 1769-1830, Editura Academiei, Bucureşti, 1970; Idem, Istoria ideilor politice româneşti (1368-1878), Munchen, 1987, p. IV-V, XVII.9 Ibidem.

41

de dincolo de Dunăre”1 iar Grigore Ghica însuşi, 4 ani de la instalarea sa ca domn al Ţării Româneşti, îi scria contelui Friedrich von

Gentz de maniera următoare: „Cu toate titlurile pompoase ce ni se dau, nu suntem decât persoane subalterne în Imperiul otoman”2.

Totuşi problemele externe n-au fost ignorate de către cei doi domni şi nici nu aveau cum pentru că legăturile cu exteriorul se impuneau

de o manieră obiectivă şi, în plus, tindeau a se accentua şi a se diversifica o dată cu avnsarea procesului istoric inerent al modernizării

şi al integrării treptate în Europa a societăţii româneşti. De unde şi schimbarea continuă ce a intervenit în statutul internaţional al

Moldovei şi Ţării Româneşti determinată, pe de o parte, de concurenţa dintre Marile Puteri pentru preponderenţă în zonă iar, pe dealtă

parte, de eforturile din ce în ce mai consistente ale elitei politice româneşti de a dobândi independenţa3. Unele dintre preocupările şi

chiar demersurile elitei politice româneşti în direcţia menţionată le-am amintit mai sus, altele vor mai fi redate şi pentru etapele

următoare ale luptei naţionale româneşti. Cât priveşte însă interesele Marilor Puteri în zonă şi divergenţele dintre ele să reamintim prea

binecunoscutele cuvinte ale lui Talleyrand conform cărora „centrul de gravitate al lumii nu este nici pe Elba, nici pe Adige, este acolo jos

la frontierele Europei, pe Dunăre”4. Şi Marea Britanie descoperise deja în Principatele Române obiectul unor interese economice şi

politice majore dacă Francis Summers, primul consul general al Angliei în Ţara Românească şi Moldova (1800-1807), a lăsat mărturia

conform căreia una dintre obligaţiile ce-i reveneau era aceea de „a acorda întreaga atenţie” în a supraveghea „intrigile şi demersurile”

agenţilor ruşi care aveau ca principal obiectiv diminuarea intereselor Turciei5. Iar când se instala în calitate de consul general al Marii

Britanii la Bucureşti şi Iaşi William Wilkinson, plătit de către Compania Levantului, în 1815, consulul Austriei la Iaşi Joseph von Raab, îl

informa pe Metternich, la 30 octombrie, că: „Stabilirea de consuli englezi în Bucureşti, Galaţi şi Iaşi lasă să se presupună că acest fapt,

întrucât aceste provincii nu au nici un fel de legătură cu Anglia, ar fi intervenit dintr-un motiv de ordin comercial şi acum această

presupunere pare să se realizeze pe deplin întrucât Anglia, după informaţii sigure, doreşte să stabilească în aceste provincii mai multe

birouri comerciale şi prin aceasta să inunde aceste ţări cu produsele sale ieftine, spre marele dezavantaj al celorlalte state”6(subl.n. –

M.B).

Evaluând intersele fiecăreia dintre Marile Puteri în regiune dar a desprinde totodată şi divergenţele ce le situau pe poziţii când

convergente unele cu altele, când contradictorii, ceea ce cu siguranţă au putut reţine în epocă şi unii sau alţii dintre reprezentanţii elitei

politice româneşti, ne putem explica în mai mare măsură conţinutul şi semnificaţiile demersurilor petiţionare şi îndeosebi importanţa

istorică deosebită a solicitării lor din ce în ce mai clare şi mai insistente, în timp, de aşezare a Principatelor sub o „protecţie colectivă” a

tuturor Marilor Puteri în locul celei ruso-otomane7. Sigur, în practică, la această reglementare internaţională se va ajunge mai târziu

când va fi convenabilă, într-un fel sau altul, fiecăreia dintre ele, Deocamdată, s-a ajuns la o delimitare a intereselor Marilor Puteri în

zonă, după evenimentele din 1821, în special între Rusia, Marea Britanie, Franţa şi Imperiul habsburgic, pe de o parte, şi Poarta

otomană, pe de altă parte. Marile Puteri au căzut de acord să fie recunoscută legitimitatea luptelor naţionale ale popoarelor din Balcani

( a grecilor în mod special) şi în martie 1822 s-a adoptat deja amintitul protocol de la Viena. Prin acest act internaţional s-a cerut Porţii

otomane moderaţie în raporturile cu grecii răzvrătiţi şi renunţarea la domniile fanariote în Moldova şi Ţara Românească. Prin acelaşi act

s-a recunoscut Rusiei că intervenţia ei militară antiotomană nu mai reprezintă o chestiune de forţă, ci una de drept internaţional. O

situaţie în care Principatele Române puteau să tindă, graţie intereselor Marilor Puteri, a ocupa un loc nou, din ce în ce mai vizibil, în

configuraţia politică europeană8. Aceasta şi pentru că protectoratul Rusiei asupra Principatelor, demarat iniţial ca şi construcţie politico-

diplomatică prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, a căpătat în fapt, din 1822, un gir european, cu influenţă preponderentă aici, în Ţările

Române, dar fără a mai pretinde acelaşi lucru şi în chestiunea greacă. Peste câţiva ani, în 1826, s-a ajuns ca problema greacă să fie

separată de cea a Principatelor Române o dată cu adoptarea Protocolului anglo-rus din 23 martie/ 4 aprilie, negociat la Sankt-

Petersburg, prin care Marea Britanie reuşea, diplomatic, să bareze accesul Rusiei în afacerile din Mediterana. În această situaţie, cu

„dezlegare europeană”, echivalentă cu a avea mână liberă în Principatele Române, Rusia şi-a reluat „rolul” de protector asupra

1 Hurmuzaki, XVI, p. 1077.

2 Cf. Keith Hitchins, Românii. 1774-1866, ediţia a II-a, Editura Humanitas, 2003, p. 13.3 Ibidem.4 Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. Sturdza, Dimitrie C. Sturdza, Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, vol. VII, Bucureşti, 1892, p. 251.5 Leonid Boicu (coord), op. cit., p. 84 (text realizat de Ghaorghe Platon).6 N. Iorga, Histoire desRelations Anglo-Roumains, Edition du Journal „Neamul Românesc”, Jassy, 1917, p. 136.7 Keith Hitchins, op. cit., p. 193.8 Istoria românilor, vol. VII, partea I-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 77.

42

acestora. Şi cum Nicolae I, noul ţar al Rusiei începând din 1825, s-a dovedit mai hotărât în a promova interesele Rusiei în „chestiunea

orientală”, cu sau fără cooperarea Puterilor occidentale, făcea ca pe 5/17 martie 1826 să fie înaintat Porţii otomane un ultimatum prin

care solicita îndeplinirea completă a prevederilor existente în textul Tratatului de pace de la Bucureşti din 1812. Pentru aceasta

guvernului turc i s-a cerut ultimativ să-şi trimită cât mai repede plenipotenţiari cu care să se negocieze diferendele existente în vederea

rezolvării lor. Termenul fixat era de 6 săptămâni. Sultanul Mahmud al II-lea s-a conformat şi în mai 1826 şi-a trimis delegaţia de

negociatori în portul Cetatea Albă (Akkerman). S-a şi ajuns la elaborarea şi adoptarea pe 25 septembrie/ 7 octombrie, a unui document

intrat în istorie cu denumirea de Convenţia de la Akkerman. O convenţie prin care se confirma revenirea la regimul domniilor

pământene, obiectiv realizat deja în 1822, se stabilea că alegerea domnilor o făcea Divanul iar durata domniei era fixată la 7 ani. Se

prevedea, totodată, ca domnii şi divanurile să se ocupe „fără cea mai mică întârziere... de măsurile necesare pentru îmbunătăţirea stării

Principatelor încredinţate îngrijirii lor”. Se mai preciza că erau necesare elaborarea unor regulamente generale a căror punere în

practică să conducă la ameliorarea situaţiei în cele două Principate prin reorganizarea sistemului de conducere şi administrare,

respectiv că „aceste măsuri vor forma obiectul unui regulament general pentru fiecare provincie care va fi pus imediat în aplicare”1.

Şi ca text şi ca spirit, Convenţia de la Akkerman reafirma prerogativele Rusiei ca „putere protectoare” în Moldova şi Ţara

Românească, cu menţiunea expresă de a se ţine seama de recomandările ambasadorului rus la Constantinopol şi ale consulilor ruşi de

la Bucureşti şi Iaşi. Pentru aplicarea Convenţiei dar îndeosebi pentru supravegherea situaţiei din Principate Rusia a redeschis

Consulatul de la Bucureşti, noul consul general desemnat fiind Matei Liovevici Minciaki ce se va ilustra prin numeroase şi energice

intervenţii în treburile Ţării Româneşti. Astfel, Rusia obţinea, prin Convenţia de la Akkerman, un protectorat şi mai accentuat asupra

Principatelor, un protectorat acceptat de Poartă, aceasta din urmă reuşind a refuza orice mediere în „chestiunea greacă”. Guvernul turc

a recurs, deşi cu reticenţe, la aplicarea Convenţiei de la Akkerman în timp ce Rusia a procedat, prin consulii ei, la tot soiul de presiuni

menite a pregăti scoaterea Principatelor de sub suzeranitatea otomană. De aceea relaţiile ruso-otomane au evoluat pe calea

deteriorării. În plus, Poarta a respins ofertele Rusiei şi ale altor Puteri de rezolvare, pe calea negocierilor, a „chestiunii greceşti”, ceea

ce a facilitat o apropiere între Rusia şi Anglia soldată cu încheierea unui tratat de alianţă semnat la Londra pe 24 iunie/ 6 iulie 1827 la

care a aderat şi Franţa cu scopul de a obliga Poarta să ajungă la înţelegere cu grecii răsculaţi2. Din mediaţie pacifică comună

preconizată de cele trei Mari Puteri s-a ajuns la intervenţie militară comună împotriva Porţii otomane. Aceasta a avut ca prim rezultat

bătălia navală de la Navarino soldată cu înfrângerea flotei turco-egiptene (8/20 octombrie 1827), dar şi o rezistenţă tot mai

încrâncenată din partea Porţii otomane care pe 18/30 noiembrie a repudiat Convenţia de la Akkerman3. Reacţia Rusiei n-a întârziat şi

s-a concretizat prin hotărârea ţarului Nicolae I de a declara război Porţii otomane, de această dată fără a putea recurge la anexiuni. În

locul acestora din urmă Rusia avea să procedeze la imixtiuni nelimitate în politica Imperiului otoman, la intervenţii menite a favoriza

desprinderea naţiunilor cotropite de acesta şi crearea de state naţionale pe ruinele acestuia şi care să fie recunoscătoare până la

subordonare Sankt-Petersburgului.

Cât priveşte politica externă propriu-zisă a domnilor pământeni aceasta n-a putut fi practicată decât la dimensiuni foarte

reduse, avându-i ca interlocutori direcţi pe consulii Marilor Puteri: Austria, Prusia, Franţa, Anglia şi Rusia, aceasta din urmă după 1826.

Aceştia adesea au intervenit întâi de toate pentru rezolvarea chestiunilor ce le aveau supuşii şi protejaţii ţărilor ai căror reprezentanţi

erau, implicaţi, de regulă, în activităţi economice (producţie meşteşugărească şi mai ales industrială, arendări de terenuri, comerţ etc.)

şi ajunşi în conflicte cu autorităţile îndeosebi pe teren fiscal, mulţi nerecunoscându-şi obligaţiile legale de plată de taxe şi impozite. Unii

supuşi străini s-a ajuns chiar să fie expulzaţi, de cele mai multe ori ca urmare a măsurilor de retorsiune solicitate de Poartă 4. Din acest

punct de vedere Ioniţă Sandu Sturdza a fost considerat un adeversar al străinilor ca într-un raport al viceconsulului Prusiei la Iaşi

Margotti din 20 februarie/ 3 martie 1826 în care aprecia că „Spiritul diplomatic al celor care guvernează Principatul este constant

îndreptat împotriva străinilor”5.

Este evident că ambii domni n-au putut decât să fie foarte atenţi mai ales în raporturile cu reprezentanţii Marilor Puteri

înconjurătoare: Poarta otomană, Rusia şi Imperiul habsburgic. Cu atât mai mult cu cât asupra lor se exercita o supraveghere severă

1 D.A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, op. cit., I, p. 310-314.2 Istoria românilor...VII, partea I-a, p. 78.3 Keith Hitchins, op. cit., p. 190.4 Dan Berindei, op. cit., p. 20-21.5 Hurmuzaki, X, p. 343.

43

atât din partea Porţii otomane prin comandanţii corpurilor de ocupaţie sau a guvernatorilor din serhaturi, deci într-o condiţie de

dependenţă chiar mai accentuată decât pe vremea fanarioţilor. Este ceea ce observa contele Friedrich von Gentz în 1823 când scria că

evacuarea de trupele otomane a Moldovei şi Ţării Româneşti nu putea fi completă „atât timp cât paşalele de la Giurgiu, Silistra şi Vidin

vor fi mai puternici decât domnii”1. De unde şi străduinţele ambilor domni de a limita pe cât posibil aria imixtiunilor şi diversele forme de

manifestare a acestora ceea ce s-a constituit efectiv într-un merit istoric real al domnilor pământeni2.

Relaţiile cu Rusia au fost practic întrerupte până în 1826, dar Imperiul Romanovilor era o forţă de temut şi, în calitate de rival

puternic al Porţii otomane, în convergenţă sau divergenţă de interese şi cu celălalt imperiu învecinat, al Habsburgilor, era privit, spre

exemplu, de Grigore Ghica cu o anumită speranţă de vreme ce, în septembrie 1823, îi cerea contelui Gentz să facă a parveni la

Petersburg „câteva cuvinte în favoarea mea” întrucât, considera el, „este totdeauna bine pentru un domnitor al Valahiei când este bine

văzut de Rusia”3. Şi un an mai târziu acelaşi domn îşi exprima de aceeaşi manieră credinţa că nu se va reveni la vremurile când Rusia

„se amesteca deschis şi dădea, ca să spunem aşa, legea în treburile guvernării”4. Au fost, fără îndoială, simple iluzii speranţele legate

de Rusia pe care le-a împărtăşit domnul muntean contelui Friedrich von Gentz fiindcă după Convenţia de la Akkerman, cum am

precizat deja mai sus, Rusia şi-a făcut remarcată prezenţa ei, nu doar în Ţara Românească ci şi în Moldova, de o manieră apăsătoare,

de-a dreptul sufocantă mergând până la ocuparea lor odată cu declanşarea unui nou război împotriva Porţii otomane şi menţinerea sub

administraţie militară şi după încheierea păcii de la Adrianopol. Este ceea ce putea să observe şi consulul Prusiei Ludwig von

Kreuchely înregistrând opiniile unui grup de boieri munteni conform cărora: „Noi ştim că Rusia nu ne protejează decât pentru a ne

domina, că ea nu ne garantează privilegiile noastre decât pentru a ne despoia la prima ocazie”5.

Aşa cum s-a observat deja6, Grigore Ghica şi Ioniţă Sandu Sturdza au meritul de a fi acţionat, poate primul în mai mare

măsură, având reprezentanţi nu doar la Constantinopol dar şi la Viena sau în cetăţile otomane de la Dunăre, pentru refacerea pas cu

pas a autonomiei Principatelor în raporturile lor cu Poarta otomană ca putere suzerană dar şi cu Rusia ca putere protectoare. Domnul

muntean, spre exemplu, acţiona în virtutea unei conştiinţe istorice şi politice de-a dreptul viguroase dacă putea să-i scrie lui Friedrich

von Gentz pe 8/20 noiembrie 1823: „Este de remarcat că în toate aceste firmane Ţara Românească este înfăţişată în mod categoric ca

o ţară separată de restul Imperiului otoman, având propriile sale obiceiuri şi guvernul său aparte”7. În plus, Grigore Ghica era dispus şi

la sacrificii pentru a se ajunge la respectarea autonomiei interne a ţării sale după cum îi mărturisea aceluiaşi diplomat austriac, Fr.von

Gentz, la 1/13 februarie 1827, când afirma că nu era dispus „pentru nimic în lume” să se comporte ca „jucăria... unei puteri străine”, să

fie doar „simulacrul unui principe”8.

În sfârşit, să mai precizăm că de o manieră similară se exprima la Iaşi şi Ioniţă Sandu Sturdza care, într-o adunare convocată

de el (1824), afirma: „Să ne alcătuim un stat care să înceapă a figurarisi, printre altele, un stat stăpânitor cum am fost, după privilegiile

cele vechi ale ţării, adică atârnat cu adevărat şi birnic, dar de sine stătător, cu pravili şi cu puterea sa” 9. Erau, fără îndoială, gândurile

domnului moldovean nu doar ale lui. Erau ale unei elite politice cu exponenţi din ce în ce mai numeroşi, ceea ce se confirmă din surse

documentare diferite ca provenienţă, multe dintre acestea din zona corespondenţei diplomatice purtate de consulii străini cu guvernele

ţărilor lor. De la Iaşi, de pildă, consulul Franţei, Lagan, putea să raporteze la 26 martie/ 7 aprilie 1827 că boierii moldoveni atât „cei

bătrâni” cât şi ruso-filii doreau „o independenţă deplină, garantată de toate puterile”10.

Vremurile şi împrejurările cam atât au permis primilor domni de după fanarioţi să se exprime pe terenul relaţiilor internaţionale,

un teren atât de limitat pentru ei din cauza suzeranităţii otomane, devenită o dominaţie directă extrem de dură, şi a protectoratului ţarist,

revenit în forţă în 1826. Prin ei s-a exprimat voinţa unei elite politice în transformare de autonomie internă integrală a Principatelor, cu

vizibile aspiraţii spre independenţă, o căutare tot mai insistentă a mijloacelor de acţiune în plan politico-diplomatic pentru a se atinge

1 Depeches inedites, II, p. 209.2 Anastasie Iordache, Stan Apostol, Apărarea autonomiei Principatelor Române. 1821-1859, Editura Academiei, Bucureşti, 1987, p. 28-38.3 Vlad Georgescu, Din corespondenţa diplomatică a Ţării Româneşti, Editura Academiei, Bucureşti, 1962, p. 86-87.4 Ibidem, p. 154.5 Ibidem, p. 416; Vezi şi Apostol Stan, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române. 1774-1856, Bucureşti, 1999.6 Dan Berindei, op. cit., p. 26-28; Anastasie Iordache, Stan Apostol, op. cit.7 Vlad Georgescu, op. cit., p. 97.8 Ibidem, p. 235.9 I.C. Filitti, op. cit., p. 159-160.10 Hurmuzaki, XVI, p. 48.

44

asemenea ţeluri între care ideea garanţiei colective a puterilor sau cea a prinţului străin dintr-o altă familie domnitoare decât ţaristă sau

habsburgică sunt doar câteva dintre achiziţiile acestor începuturi ale diplomaţiei române moderne, evident strâns legate de perioada

domniilor pământene.

Cap.VIII

Diplomaţia domniilor

regulamentare

În cel de-al doilea sfert al secolului al XIX-lea zona cea mai fierbinte în sfera relaţiilor internaţionale din Europa a devenit Sud-

Estul acesteia chiar dacă Spania, spre exemplu, era răvăşită de un adevărat război civil sub pretextul succesiunii la tron după moartea

regelui Ferdinand al VII-lea iar Franţa cunoştea în 1830 o nouă revoluţie – „revoluţia din iulie” care s-a soldat cu înlăturarea din nou a

Bourbonilor şi implicit a restauraţiei în locul acestora fiind aşezată Monarhia din iulie cu Ludovic Filip supranumit de ţarul Rusiei

Nicolae I „regele baricadelor”. Iar Europa occidentală era turburată şi de alte evenimente importante precum revoluţia de la Bruxeless

care a condus la ruperea Regatului Ţărilor de Jos în două şi apariţia Belgiei ca stat independent, recunoscută pe plan internaţional de

Marile Puteri la 20 noiembrie 1830 într-o Conferinţă internaţională care a avut loc la Londra. Alte mişcări cu caracter revoluţionar au

avut loc la Varşovia (1830-1831), şi mai ales în 1834, reprimate sângeros de Rusia, ca şi în Peninsula italică unde se impunea ca

purtătoare de steag a mişcării naţionale a poporului italian Societatea patriotică Tânara Italie făurită în 1835 de Giseppe Mazzini şi

întemeiată pe „conceptele de independenţă, unitate şi libertate, expulzând austriecii şi transformând peninsula într-un stat liber şi

democratic”1. Acest nou val al luptei naţional-revoluţionare italiene n-a putut izbândi întrucât s-a implicat îndeosebi Austria şi a fost

reprimată. Aceeaşi mare putere a intervenit şi în blocarea mişcărilor liberale din Confederaţia statelor germane având sprijin şi din

partea Prusiei sau a Rusiei. De altfel, aceste trei mari puteri conservatoare au ajuns a se alia printr-un tratat semnat la Munchengratz

pe 6 septembrie 1833 sub semnul reafirmării dreptului de intervenţie antirevoluţionară dar şi de protejare a intereselor lor fie în zona

poloneză, fie în chestiunea orientală. La toate acestea aveau să se adauge mişcările declanşate de proletariatul unora dintre ţările

capitaliste dezvoltate precum grevele muncitorilor lyonezi (1831 şi 1834) în Franţa, celebra mişcare chartistă din Marea Britanie, sau

mişcările de protest social de la Barcelona (1842), Breslau (1844) şi Berlin (1845)2.

Stările de tensiune socială şi naţională frământau şi Europa de Sud-Est unde continua, spre exemplu, lupta grecilor şi avea să

fie încununată de actul proclamării independenţei în 1829 dar sub garanţia Marii Britanii, Rusiei şi Franţei; în Serbia continuau eforturile

pentru consolidarea libertăţii interne în raport cu Poarta otomană dar sub protectoratul Rusiei ce avea să se exercite până în 1856;

Moldova şi Ţara Românească se aflau într-o situaţie similară suportând cu greu suzeranitatea otomană dar şi protectoratul ţarist. Altfel

spus, 4 din cele 7 Mari Puteri, erau direct implicate, prin reglementări internaţionale de ele impuse 3, în timp ce şi alte două Mari Puteri,

Austria şi Prusia, „priveau” din apropiere la evoluţia relaţiilor din Balcani reclamând la rândul lor, mai ales Austria, interese concrete din

perspectiva cărora nu încetase să avertizeze, referindu-se direct la politica Rusiei, că orice iniţiativă militară pe seama posesiunilor

Porţii, sub orice pretext, va fi privită „ca un act pozitiv de război”, o situaţie în care, avertiza la un moment dat (28 august 1825)

1 Ioan Horga, Mircea Brie, op. cit., p. 274.2 Marin Badea, Istoria economiei mondiale, ediţia a III-a, Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2009, p. 212.3 Cf. Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor. Secolele al XVIII-lea şi [al] XIX-lea, vol. I, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 212.

45

Metternich, „pacea Europei nu va putea fi asigurată”. Acesta era susţinut de cel mai apropiat colaborator al său, contele Friedrich von

Gentz, care făcea trimitere directă la o posibilă ocupare a Principatelor Române de către Rusia ceea ce „ar antrena, negreşit, un război

în toată forma” şi „ar răsturna complet întregul sistem stabilit în Europa”1.

Iar la război chiar s-a ajuns, după cum am menţionat deja în capitolul anterior, o dată cu declaraţia făcută în acest sens de

Rusia şi transmisă Porţii otomane (26 aprilie/8 mai 1828). Cu o zi înainte circa 100000 de soldaţi trecuseră deja Prutul sub comanda

generalului Wittgenstein, acesta grăbindu-se să dea asigurări românilor că „legile, obiceiurile străvechi, proprietatea şi drepturile sfintei

credinţe”2 vor fi respectate. Faptele legate de ocupaţia militară instituită de Rusia în Moldova şi Ţara Românească n-au confirmat, ba,

dimpotrivă, au infirmat întru totul declaraţia de mai sus. În plus, cum bine se ştie, acest regim s-a prelungit şi după încheierea Tratatului

de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829).

Tratatul de pace ruso-turc are însă semnificaţia lui pentru Principatele Române care n-au fost anexate de Rusia, ci „restituite”

Porţii otomane. În schimb, Rusia punea stăpânire pe gurile Dunării, braţul Sfântu Gheorghe devenea noua linie de hotar între Rusia şi

Turcia, fiind reiterate prevederile tratatelor anterioare ruso-otomane referitoare la Principate, mai ales Tratatul de la Bucureşti şi

Convenţia de la Akkerman. Pentru Principate, era astfel reafirmată autonomia lor în raport cu Poarta, dar era tot mai accentuat

protectoratul Rusiei. Raialele de la nordul Dunării (Turnu, Giurgiu şi Brăila) erau reintegrate în graniţele Ţării Româneşti iar Lacul Brateş

în cele ale Moldovei. Dunărea redevenea graniţa despărţitoare între Ţările Române şi Poarta otomană, de-a lungul fluviului urmând a

se institui o linie de carantine antiepidemice şi un corp de grăniceri. Cea mai importantă prevedere a Tratatului de pace de la

Adrianopol a fost abolirea monopolului turcesc asupra principalelor produse româneşti (cereale, vite, cherestea etc.) şi revenirea

Principatelor la „deplina libertate a comerţului pentru toate produsele solului şi industriei lor” 3 ceea ce a fost de natură a uşura sensibil

desfăşurarea procesului istoric, demarat deja, al includerii economiei româneşti în sistemul capitalist european şi mondial şi drept

consecinţă esenţială accelerarea dezvoltării capitalismului românesc. Prin acelaşi tratat, se prevedea adoptarea unui regulament de

reorganizare administrativă a celor două Principate şi se convenea prelungirea ocupaţiei militare ruseşti până ce Poarta otomană ar fi

reuşit să achite Rusiei despăgubirile solicitate. Cu o satisfacţie deosebită, ministrul de Externe al Rusiei, Karl Vasilievici Nesselrode,

putea să scrie că „Pacea de la Adrianopol a mărit preponderenţa Rusiei în Orient. Ea a întărit graniţele Rusiei, a despovărat comerţul

său şi a asigurat interesele sale”4. Iar preponderenţa Rusiei în zonă chiar a crescut, implicându-se din ce în ce mai mult ca în războiul

turco-egiptean (1832-1833) când, după ce flota turcă a fost zdrobită în bătălia de la Konya, 14000 de soldaţi ruşi au fost debarcaţi pe

malurile Bosforului; Anglia şi Franţa au reacţionat şi ele trimţându-şi flote de război lângă ţărmurile Egiptului şi obligându-l astfel

peMehmet Ali să încheie pace cu Poarta. Flota rusă, în aceste condiţii, a fost retrasă dar Poarta a fost constrânsă să semneze Tratatul

ruso-turc de la Unkiar-Skelessi (26 iunie/ 8 iulie 1833). Rusia se angaja să acorde asistenţă Turciei, militară şi navală, în caz de

ameninţări din partea unei terţe forţe, iar Turcia se obliga să interzică intrarea oricăror flote de război în Dardanele. Tratatul era valabil

pe o perioadă de 8 ani şi-i provoca lui Nesselrode un nou motiv de staisfacţie când aprecia că „Tratatul reducea monarhia otomană a

nu mai exista decât sub protectoratul Rusiei”5.

Pe de altă parte, cum am menţionat deja, Rusia se asigura şi în planul relaţiilor ei cu Austria şi Prusia (Convenţia de la

Munchengraetz) prin care părţile semnatare se angajau să respecte integritatea Imperiului otoman dar să şi colaboreze în situaţia că ar

fi intervenit „nevoia” succesiunii acestuia. Reacţia la această înţelegere între Rusia şi Puterile Central-europene a venit din partea

Angliei, Franţei, Spaniei şi Portugaliei6. O alianţă ce avea să se destrame iar în 1840 să ia naştere o altă alianţă îndreptată împotriva lui

Mehmet Ali (3/15 iulie) constituită de Anglia, Austria, Prusia şi Rusia, Franţa aflându-se de partea lui Mehmet Ali. Şi în plan economic

Rusia şi Austria au ajuns a se înţelege în exploatarea Dunării încheind o Convenţie pentru navigaţie pe marele fluviu european.

Marile Puteri europene ajungeau a se înţelege, pas cu pas, şi în domeniul navigaţiei pe Marea Neagră, un prim aspect fiind interzicerea

trecerii prin Strâmtorile Bosfor şi Dardanele a flotelor militare neriverane (11/23 iulie 1841).

Pe fundalul acestor desfăşurări politico-diplomatice, ce pun în evidenţă o reală preponderenţă a Rusiei în Sud-Estul Europei

şi, oricum, o sustragere în bună măsură de către aceasta a Principatelor Române de sub autoritatea Porţii otomane o dată cu Tratatul

1 Leonid Boicu (coord), op. cit., p. 87.2 Dimitrie A. Sturdza ş.a., Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, vol. I, p. 308.3 Ibidem, p. 318-331.4 Istoria românilor, VII, partea a I-a, p. 11.5 Alexandre A.C. Sturdza, Regne de Michel Sturdza, prince regnant de Moldavie, 1834-1849, Paris, 1907, p. 30.6 Ioan Horga, Mircea Brie, op. cit., p. 275.

46

de pace de la Adrianopol, interesul Marilor Puteri occidentale, îndeosebi Marea Britanie şi Franţa, pentru „chestiunea românească” a

sporit sensibil. Diriguitorii diplomaţiilor engleză, franceză, austriacă ori prusacă atrăgeau atenţia din ce în ce mai des asupra importanţei

strategice a Principatelor în cadrul „problemei orientale” şi, de asemenea, asupra rolului lor eventual de tampon în calea expansiunii pe

mai departe a Rusiei spre Balcani sau în asigurarea unui echilibru, fie el şi mai precar, între Imperiile rus, otoman şi habsburgic. De

unde şi caracterul tot mai intens al activităţii reprezentanţilor Marilor Puteri în Principate ceea ce a fost de natură, relaţional vorbind, ca

şi exponenţii elitei politice româneşti, inclusiv la nivelul demnitarilor regulamentari, să-şi poată intensifica acţiunile cu caracter politico-

diplomatic1. Sigur că la această posibilitate avea să se ajungă după 1834 când trupele ţariste au fost retrase de pe teritoriul

Principatelor Române; când, prin acordul celor două Puteri (protectoare şi suzerană), au fost numiţi şi nu aleşi ca domni Alexandru

Ghica în Ţara Românească şi Mihail Sturdza în Moldova, ambii fiind purtători de cuvânt ai marii boierimi, dar şi exponenţi ai

modernizării. De menţionat că Alexandru Ghica afost considerat prea „naţional” de către Rusia şi, ca atare, în 1842 a fost înlăturat şi

înlocuit cu Gheorghe Bibescu, acesta promovând aceeaşi politică precum predecesorul său, dar cu mai multă prudenţă.

E de amintit că unii dintre reprezentanţii elitei politice româneşti au căutat să desfăşoare activitate politică de factură

diplomatică şi în anii 1828-1834. Între aceştia au fost mari boieri tentaţi să mai ia de bune declaraţii ale oficialilor ruşi, precum cea a

generalului Wittgenstein de la Iaşi din toamna anului 1828, conform căreia „Europa... nu-şi va băga sabia în teacă decât după ce va fi

asigurat independenţa tuturor coreligionarilor şi, în consecinţă, bunăstarea acestei ţări”2. Alţii, mai realişti, solicitau, pe lângă unirea

Principatelor, aşezarea noului stat ce ar fi rezultat prin actul unirii „sub garanţia Marilor Puteri”3, aşa cum solicitau boieri din Moldova în

mai 1828. Aceeaşi idee era exprimată şi în 1829 cu sublinierea ca actul unirii să fie realizat sub „garanţia tuturor Puterilor” 4. De altfel,

aşa cum s-a observat în mai multe rânduri, calea de acţiune prin intermediul memoriilor şi al petiţiilor n-a fost abandonată în contextul

istoric al războiului ruso-turc sau în anii administraţiei ţariste asupra Principatelor şi nici după retragerea trupelor ruse. Spre exemplu,

într-un memoriu anterior încheierii păcii, cerinţele semnatarilor acestuia vizau: unirea celor două Principate; revenirea în graniţele

naţionale a cetăţilor deţinute de turci pe malul stâng al Dunării, plus ostroavele danubiene locuite de români, slobozirea comerţului,

monedă naţională şi chiar obţinerea independenţei, adică „un stat de sine şi neatârnat de Turcia”, plătindu-se pentru aceasta puterii

suzerane „o sumă de bani”. Semnificativă pentru gândirea politică a autorilor acestui memoriu este şi preocuparea pentru construcţia

instituţională modernă a noului stat care să fie prevăzut cu o monarhie constituţională ereditară, „monarhie mărginită, după moştenire”

în frunte cu un prinţ de provenienţă germană care să fie desemnat de Austria, Anglia şi Franţa dar confirmat de Rusia şi Turcia,

acestea din urmă obligându-se a nu se mai „amesteca de aci încolo la altceva”5. Şi pe această cale reprezentanţi ai elitei politice

româneşti, recrutaţi mai ales din rândurile boierimii, au continuat să meargă, dovadă existenţa a aproape 100 de astfel de documente

identificate pentru perioada anilor 1831-1848 în condiţiile în care formele de exprimare ale protagoniştilor vieţii politice din Principate s-

au multiplicat şi, implicit, s-au diversificat o dată cu apariţia şi dezvoltarea presei, cu existenţa unui număr din ce în ce mai mare de

societăţi nu doar cultural-ştiinţifice ci şi cu caracter politic ascuns sau chiar declarat etc.

Adoptarea Regulamentelor organice, denumire menită a evita pe aceea de Constituţii, o noţiune repudiată la Sankt-

Petersburg, s-a realizat în virtutea a ceea ce se prevăzuse în textul Convenţiei de la Akkerman dar şi ca răspuns la memoriile elitei

politice româneşti. Însăşi operaţiunea de concepere a acestora a fost realizată la Bucureşti şi Iaşi sub patronajul direct al generalului

Pavel Kiselev şi s-au înfăţişat chiar în epocă, dar şi în perspectiva tot mai largă a istoriei, ca un mixtum compositum între vechi şi

nou, între stagnare şi progres, între vetust şi modern cu o infuzie reală de tendinţă spre înnoire de vreme ce un Saint Marc de Girardin,

cunoscut scriitor şi om politic francez, avea să scrie la mai puţin de un deceniu de la elaborarea lor că: „Citindu-le, credeam deseori că

citim unele dintre acele mari şi solemne rapoarte pe care le făceau în Adunarea Constituţională un Dupont, un Lilly-Tolendal, un

Talleyrand, un Barnave... Sunt aceleaşi idei, aceleaşi puncte de vedere”6.

De ce facem trimitere în contextul prezentei lucrări la Regulamentele organice? Pentru că, aşa cum s-a observat7,

elaborarea însăşi a acestora a avut o componentă gen relaţie externă, pe de o parte, iar, pe de altă parte, textele celor două

1 Leonid Boicu (coord), op. cit., p. 97-98.2 Hurmuzaki, XII, p. 122.3 Ibidem, p. 67.4 Idem, XXI, p. 146.5 Idem, X, Bucureşti, 1897, p. 648.6 Saint-Marc de Girardin, Souvenirs de voyage et d’etudes, Paris, 1852, p. 259.7 Dan Berindei, Diplomaţia românească modernă, p. 43.

47

Regulamente organice au în cuprinsurile lor prevederi referitoare la politica externă a Moldovei, respectiv a Ţării Româneşti. Acestea se

refereau la poziţia internaţională a Principatelor, modul de organizare a legăturilor cu reprezentanţii statelor străine, regimul supuşilor

străini, instituirea carantinelor, noul regim al frontierelor, paşapoartele ca acte de identitate dincolo de fruntariile naţionale, acordarea

cetăţeniei etc. Din punct de vedere instituţional, la articolul 153 din Regulamentul organic al Ţării Româneşti se stabilea că „marele

postelnic este şeful canţelarii domnului”, el ocupându-se şi cu „cele de afară”. „Va ţinea corespondenţia cu Ţarigrad şi, la întâmplare, cu

paşii du prin cetăţile mărginii, d-a dreapta Dunării”. De asemenea, „va fi însărcinat şi cu corespondenţia consulilor curţilor străine ce se

află şăzători în Principat”1.

O a doua secţie de sub conducerea postelnicului era „însărcinată cu toată corespondenţia domnului în limbi străine” având un

secretar pentru limbă turcă şi un altul pentru cea franceză, un condicar, şase postelnicei „orânduiţi a fi trimişi în feluri de slujbe” ca şi alţi

funcţionari între care un agent „cu trebile ţării pe lângă Poartă”2. Prevederi similare sunt şi în Regulamentul Organic al Moldovei:

articolele 144, 145, 153.

Cât priveşte regimul supuşilor străini, aceştia urmau a fi verificaţi de către reprezentanţii autorităţilor administrative şi aveau

obligaţia de a se afla în posesia paşaportului. În legătură cu împământenirea străinilor (acordarea cetăţeniei) în Regulamentul Organic

al Ţării Româneşti (art. 379) se prevedea, drept condiţie, ca solicitantul să aibă un „document la mână, care i se va da de către domn,

după o mai întâi chibzuire a Obşteştii Adunări”; să beneficieze de un „capital” ori să practice o meserie. De la solicitare până la

acordarea cetăţeniei trebuia să treacă o perioadă de 10 ani şi nu numai după aceea urma să fie înscris „între pământenii statului”.

Dacă, însă, se căsătorea cu o pământeancă perioada de aşteptare era redusă la 7 ani. Aceste condiţii erau impuse pentru situaţia în

care străini, care solicitau să devină „pământeni”, doreau să beneficieze de drepturi „politiceşti”. Cei care nu doreau aşa ceva primeau

„înpământenirea” imediat („naturalizaţia mică”) dar cu condiţia de a participa la activităţi economice: comerţ, industrie etc., să se înscrie

în corporaţii, să achite patente şi „cheltuielile orăşeneşti”3.

Ca activitate diplomatică propriu-zisă, aceasta practic n-a existat pe timpul administraţiei militare ruse, foarte redusă fiind

însăşi activitatea consulară, chiar dacă Pavel Kiselev ca şef al acesteia era caracterizat de către consulul Franţei la Iaşi, Lagan, ca un

„militar diplomat, administrator luminat”4. La postelniciile celor două Principate sau secretariate pentru relaţiile externe s-au înregistrat în

anii 1828-1834 puţine elemente legate de relaţiile cu consulatele şi acestea referitoare la chestiuni privindu-i pe supuşii străini, cu

menţiunea că Austria şi-a retras consulii la Sibiu şi Cernăuţi când a izbucnit războiul avându-i din primele luni ale anului 1833 pe Timoni

la Bucureşti şi von Wallenberg la Iaşi. În plus, aşa cum s-a observat, relaţiile dintre Pavel Kiselev şi secretariatele de externe, pe de o

parte, consulii străini, pe de altă parte, au fost, de regulă, tensionate; au luat forma unei lupte surde, autorităţile căutând a limita aria de

acţiune a consulilor, aceştia din urmă străduindu-se ca regimul capitulaţiilor de care se bucurau ţările lor din partea Turciei să

funcţioneze şi în Principate5. Nu o dată consulii unei mari puteri sau ai alteia s-au opus cu dârzenie ca supuşii lor să-şi achite obligaţiile

fiscale, altfel justificat impuse pentru beneficiile obţinute ca urmare a activităţilor lor economice, un secretar de stat al Moldovei, Şuţu,

atrăgându-i atenţia consulului Austriei la 19 februarie/ 3 martie 1833 că ţara sa avea depline puteri în domeniul impunerii taxelor,

izvorâte dintr-un „drept inerent al administraţiei”6.

După instalarea domnilor regulamentari, Mihail Sturdza în Moldova şi Alexandru Ghica în Ţara Românească, percepuţi de un

diplomat francez care a călătorit pe meleagurile româneşti în 1834, Bois-le-Comte, că „aparţin amândoi generaţiei noi şi ideilor

moderne7”, posibilităţile lor de mişcare în planul relaţiilor externe n-au putut rămâne decât limitate, pe mai departe în condiţiile

menţinerii suzeranităţii otomane şi accentuării protectoratului ţarist. Despre acest corset atât de strâmt, Mihail Sturdza s-a şi exprimat în

faţa amintitului diplomat francez Bois-le-Comte căruia i-a declarat: „Am sarcina de a dezvolta aici elementul unei Constituţii liberale în

mijlocul a trei puteri monarhice şi ultramonarhice”8.

1 Regulamentele Organice ale Valahiei şi Moldavei, ed. de P.P. Negulescu şi G. Alexianu, vol. I, Bucureşti, 1944, p. 72-73.2 Ibidem, p. 55-56; 73.3 Ibidem, p. 131.4 Hurmuzaki, XVII, p. 240.5 Dan Berindei, op, cit., p. 47-48.6 I. C. Filitti, Principatele Române de la 1828 la 1834. Ocupaţia rusească şi Regulamentul, Bucureşti, 1934, p. 313.7 Hurmuzaki, XVII, p. 387.8 Ibidem, p. 402.

48

Pe „segmente”, relaţiile celor două Principate cu Poarta otomană s-au putut derula ţinându-se cont şi de raporturile acesteia

cu Rusia. Tendinţa principală a fost aceea de îndepărtare continuă atât a Moldovei, cât şi a Ţării Româneşti de Poarta otomană, implicit

de consolidare continuă a autonomiei în raport cu puterea suzerană. Gheorghe Bibescu, succesorul la domnie, din 1842, al lui

Alexandru Ghica în Ţara Românească, putea să-i declare consulului francez de Nion că: „N-am fost niciodată cuceriţi de Turcia. Odată

ce i-am dat tributul anual, nu-i mai datorăm nimic”1.

Relaţiile cu Rusia au fost din ce în ce mai dificile, iar fiecare dintre cei trei domni regulamentari a ştiut prea bine, chiar din

startul exercitării demnităţii, că se angajau să fie nişte supuşi ascultători ai regimului ţarist. De altfel, pe Mihail Sturdza Pavel Kiselev

însuşi a ţinut să-l avertizeze la plecare cu întrebarea: „Credeţi că v-am aşezat aici ca să domniţi în numele Dvs. propriu?” 2. Şi aşa a şi

fost. Experienţa pe care a dobândit-o, spre exemplu, domnul Moldovei îl obliga în 1838 să-i declare unui diplomat occidental că: „O

invazie rusă există de fapt în Principate. Domnul... nu este decât un instrument servil al influenţei ruse” 3. O impresie, de fapt o

convingere, în virtutea căreia Mihail Sturdza i se confesa şi ministrului de externe rus Karl Robert Nesselrode în 1844 încredinţându-l

pe acesta că „Moldova nu ar putea fi decât ceea ce Rusia vrea ca ea să fie”4. Le-ar fi fost şi foarte greu, dacă nu chiar imposibil,

domnilor români să se înscrie altfel în planul relaţiilor externe decât le dicta Rusia prin consulii ei de la Bucureşti şi Iaşi, ambele

Principate fiind ţinute sub un control sistematic şi foarte sever, cu imixtiuni permanente. Şi dacă totuşi au mai schiţat câte un gest de

abatere abilă de la ceea ce era dictatul cu adevărat al intereselor ruseşti, Alexandru Ghica cu mai multă cutezanţă dar şi cu mai puţină

prudenţă, efectele n-au fost deosebite iar primul a şi fost schimbat la presiunile venite de la Sankt-Petersburg.

Preponderenţa amplificată a Rusiei în Principatele Române după războiul cu Poarta otomană din 1828-1829 a făcut ca

interesul Austriei să se fi diminuat. Cu Moldova relaţiile au căpătat chiar un caracter tensionat, ca în 1836, urmare în acest an a

încălcării hotarelor acesteia. Cu Ţara Românească relaţiile au putut fi ceva mai bune, dar nu la înălţimea aşteptărilor lui Gheorghe

Bibescu de vreme ce acesta putea să-i scrie agentului său la Viena în 1846 că „Austria a prea nesocotit de a-şi atrage prin legături de

interes un popor care-i stă la uşă”5. Prusia n-a fost nici ea mai activă în raporturile cu Principatele Române în anii domniilor

regulamentare. Iar Marea Britanie a pus în evidenţă, chiar dacă din 1834 a avut un consul general, R. Colquhoun, numit direct de

Foreign Office, spre deosebire de predecesorii săi. Ca exponent al intereselor engleze în Principatele Române, Colquhoun s-a implicat

în susţinerea opoziţiei interne vizând contracararea influenţei ţariste, a contribuit la informarea opiniei publice din ţara sa privind

importanţa „chestiunii româneşti”, dar s-a conformat strict principiului diplomaţiei britanice referitor la apărarea integrităţii Imperiului

otoman6.

Altfel au evoluat relaţiile Principatelor Române cu Franţa, favorizate fiind, aşa cum s-a demonstrat pe larg în istoriografia

noastră7, de fondul unui context cultural prielnic (francofon) şi care a fost favorizat chiar şi în condiţiile administraţiei militare ţariste

datorită spiritului liberal al lui Pavel Kiselev. De unde şi raporturile mai calme cu consulii francezi dincolo de unele momente mai

tensionate datorate unui Billecocq sau Chateaugiron. Îndeosebi pe timpul domniei lui Gheorghe Bibescu în Ţara Românească, relaţiile

au fost mai consistente, domnul însuşi se formase din punct de vedere intelectual în Franţa, avea copiii la Paris pentru desăvârşirea

studiilor, unul dintre ei la celabra instituţie militară Saint-Cyr, după o intervenţie la regele Ludovic Filip. Iată, suficiente motive care-l

îndreptăţeau pe Gheorghe Bibescu să-i declare consulului De Nion în 1846 că-şi dorea ca fiii săi să devină „români în inimă, francezi

prin educaţia morală şi intelectuală”8.

Iar atitudinea domnului muntean se regăsea, ca formă de manifestare, pe un plan mai larg în societatea românească, în

rândurile elitei politice, atât cea provenită din rândurile boierimii, cât mai ales ale celor ce făceau să contureze din ce în ce mai mult

partida naţională. Este ceea ce reţinea în 1842 Billecocq de la majoritatea marilor boieri care-i mărturiseau că-şi pun toate speranţele

„către Marile Puteri ale Occidentului”9, sau starea de spirit pe care o găsea la Iaşi consulul Duclos în 1843 şi despre care informa astfel

1 I.C. Filitti, Domniile române sub Regulamentul organic. 1834-1848, Bucureşti, 1915, p. 346.2 Hurmuzaki, XVII, p. 390.3 Ibidem, p. 733.4 Alexandre A.C. Sturdza, op. cit., p. 350.5 Gheorghe Bibescu, Domnia lui Bibescu, vol. I, Bucureşti, 1893, p. 298.6 Leonid Boicu (coord), op. cit., p. 101.7 Alexandru Zub (ed), La Revolution francaise et les Roumains, Iaşi, 1989; Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România, Bucureşti, 1982.8 Hurmuzaki, XVII, p. 1105.9 Ibidem, p. 881.

49

guvernul ţării sale: „Opoziţia a devenit atât de generală, atât de unanimă, atât de însufleţită contra domnului [prea supus Rusiei – n.n. –

M.B] încât va fi foarte greu Înălţimii Sale să păstreze titlul de hospodar”1. Mihail Sturdza avea să supravieţuiască însă depăşind şi

revoluţia. Iar odată cu revoluţia, cu activitatea mai ales a Guvernului provizoriu de la Bucureşti, diplomaţia românească avea să

marcheze o bornă semnificativă pe calea procesului istoric al devenirii ei moderne.

Cap. IX

Diplomaţia revoluţiei române

de la 1848-1849

Începutul revoluţiei care a răvăşit cea mai mare parte a continentului european în anii 1848-1849, supranumită şi „primăvara

popoarelor”, a izbucnit spre sfârşitul anului 1847 în Regatul Neapolelui, apoi în februarie 1848 la Paris pentru a-şi extinde treptat

flăcările în statele germane, Imperiul habsburgic şi, către extremitatea estică a Europei, în Ţările Române. Doar Rusia, Ţările

scandinave, Anglia şi Peninsula Iberică au rămas în afara seismului revoluţionar european de la mijlocul veacului al XIX-lea.

În iureşul ei revoluţia din 1848-1849 a dărâmat regimuri de tip absolutist precum Monarhia din iulie 1830 în Franţa; a zguduit

din temelii regatul Prusiei şi Monarhia habsburgică; a accelerat procese unificatoare ca în Peninsula italică şi mai ales în spaţiul german

de vest; a determinat chiar şi un stâlp al Imperiului rus precum Karl Robert Nesselrode, ministru de externe al ţarului, să declare că

„întregul nostru sistem trebuie schimbat”. De altfel, Sfânta Alianţă, acest jandarm al Europei de după revoluţia franceză şi războaiele

napoleoniene, şi-a dat duhul, ea ne mai reprezentând, încă din 1830, ceea ce fusese timp de un deceniu şi jumătate marea spaimă

pentru spiritul revoluţionar cu adevărat înnoitor pe pământ european şi care făcuse din Rusia o forţă dominantă în planul relaţiilor

internaţionale2.

Rusia a reprezentat şi pentru români o mare primejdie; în aceeaşi măsură şi Imperiul otoman. Ambele inperii absolutiste

exercitau, ca putere protectoare, respectiv putere suzerană, o supraveghere strictă asupra societăţii româneşti din Principate în timp

ca în Transilvania se exercita dominaţia directă a Imperiului habsburgic.

Către mijlocul secolului al XIX-lea contradicţiile din societatea românească ajunseseră a fi prea puternice, prea încordate ca o

nouă explozie revoluţionară, după cea din 1821, să nu se producă. Fusese, de altfel, şi pregătită timp de aproape un secol ca urmare a

acumulărilor economice de tip capitalist. Structuri de factură modernă precum producţia de tip industrial, comerţul din ce în ce mai

accelerat pe piaţa economică internă dar şi pe cea internaţională, mai ales după 1829, o dată cu înlăturarea monopolului turcesc

asupra economiei celor două Principate, circulaţia monetară etc. etc. se simţeau totuşi extrem de stânjenitor; erau efectiv împiedicate în

calea dezvoltării lor obiective de o multitudine de piedici. Aşa erau, în primul rând, relaţiile economice de tip medieval şi, îndeosebi,

privilegiile boiereşti. O greutate dificil de surmontat aflată în calea schimburilor comerciale şi deci a circulaţiei mărfurilor o constituiau

încă barierele vamale interioare şi mai ales cele dintre Transilvania, pe de o parte, Moldova şi Ţara Românească, pe de altă parte, cea

dintre cele două Principate abia a fost desfiinţată începând cu 1 ianuarie 1848. Se adăugau ca inconveniente grele pentru o dinamică

mai vie a economiei, o înaintare mai accelerată pe calea modernizării lipsa sistemului bancar şi de credit însoţită de existenţa, în

schimb, a unei multitudini de monede străine.

În sfârşit, dominaţia imperiilor înconjurătoare era cu siguranţă cea mai grea stavilă în calea procesului istoric de modernizare a

societăţii româneşti. Era aceasta şi situaţia istorică concretă ce reclama, din punctul de vedere al conducătorilor revoluţiei ce avea să

izbucnească începând cu mijlocul lunii martie 1848, o componentă diplomatică şi mai consistentă decât cea pe care a avut-o în

structura ei revoluţia română din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. De altfel, aceasta avea să fie principala perspectivă politică din

care se va acţiona pentru atingerea unor obiective istorice deosebite precum unificarea statală, independenţa naţională, afirmarea

românilor ca naţiune prin integrarea lor în concertul european al popoarelor şi chiar universal.

Caracterul extrem de complicat pe care-l prezenta statutul juridic internaţional al Principatelor Române, Moldova şi Ţara

Românească, şi, alături de acestea situaţia Transilvaniei ca parte componentă a Imperiului habsburgic râvnită şi de forţele social-

politice dominante din Ungaria, în complicitate cu nemeşii unguri din spaţiul românesc intracarpatic, fără a scăpa din vedere Bucovina,

au obligat pe conducătorii revoluţiei la diverse manevre, la declaraţii făcute cu tâlc, la formularea şi reformularea unora sau altora dintre

1 Ibidem, p. 991.2 Michel Bourquin, Histoire de la Sainte Alliance, Geneve, 1954, p. 29 şi următoarele.

50

ideile programatice, preocupaţi, ca şi predecesorul lor în 1821, Tudor Vladimirescu, să evite, pe cât posibil, intervenţia militară atât a

Rusiei cât şi a Imperiului otoman1. În ţară sau dincolo de fruntariile ei, unii sau alţii dintre exponenţii partidei naţionale, viitori fruntaşi ai

revoluţiei, au prevăzut izbucnirea acesteia; au contribuit la pregătirea ei în paliere ca ideologicul şi politicul şi implicit la galvanizarea

conştiinţei celor ce se vor angrena, spre exemplu, în 1847, asistând la lucrările Dietei Transilvaniei de la Cluj şi auzindu-i pe

reprezentanţii nemeşilor unguri, că românii nu puteau aspira nici măcar la 2mp de pământ pentru un loc de veci, le oferea o replică

devenită celebră: „Nu cu argumente filozofice şi umanitare veţi putea convinge pe aceşti domni, ci cu lancea, ca Horea”2.

La Paris, Dumitru Brătianu, în noiembrie 1847, le cerea compatrioţilor: „Să ne grăbim, fraţii mei, căci ceasul României a sunat,

ziua încoronării a sosit! Diadema României este isprăvită!”3. Chiar mai devreme, în 1846, Nicolae Bălcescu îşi exprimase credinţa „că

vremurile concuistelor au trecut”, aşezând „nădejdea civilizaţiei popoarelor... în comunicaţia ideilor, care va veni prin comunicaţia

naţiilor ce înlesnirile şi relaţiile comerciale vor aduce”4.

Fruntaşii partidei naţionale au şi colaborat între ei, peste fruntariile statale; şi-au exprimat gândurile, năzuinţele pe cât se putea

în publicaţiile prerevoluţionare; s-au întrunit ca la conacul lui Costache Negri de la Mânjina; au pus în evidenţă ideea de solidaritate

românească. În coloanele „Gezetei de Transilvania”, spre exemplu, când Principatele erau ameninţate de invazia rusească, se afirma

tranşant că „la orice încercare de ocupaţie a Principatelor Române din partea oricui, nu numai regimentele graniţere române, ci şi toată

naţiunea română de dincoace [de Carpaţi – n.n.-M.B.] va alerga peste munţi spre a se înfrunta cu moartea, oriunde ar întâlni-o...

Independenţa moldavo-română, Dunăre liberă sau moarte! Este deviza tuturor românilor”5.

În modul de a concepe documentele programatice ale revoluţiei, alte exprimări ca declaraţii politice, articole de opinie etc.,

fruntaşii revoluţiei, din considerente de ordin strategic, pentru a se evita întâi de toate intervenţia militară a unuia sau altuia dintre

imperiile înconjurătoare şi a se repeta în felul acesta experienţa atât de tristă a revoluţiei din 1821, ideea de independenţă n-a fost

formulată în mod direct, clar şi deschis, şi cu atât mai mult ideea de unitate a tuturor românilor. În plan naţional, revendicările formulate

au fost limitate pentru Moldova şi ţara Românească la susţinerea, pentru început, a autonomiei interne depline, fără intervenţiile brutale

ale Porţii otomane ca putere suzerană şi, îndeosebi, ale Rusiei ca putere protectoare. Spre exemplu, în Petiţia proclamaţiune a

boierilor şi notabililor Moldovei, chiar la punctul 1, în total au fost 35, se afirma, cu siguranţă la modul ostentativ, „Sfânta păzire a

Regulamentului, în tot cuprinsul său şi fără nici o răstălmăcire”6 tocmai pentru a se evita iritarea Rusiei urmată fără îndoială de

intervenţia ei militară. Ba, mai mult, din aceleaşi motive şi tonul imprimat solicitărilor programatice de către revoluţionarii moldoveni a

fost unul moderat după cum avea să mărturisească peste ani Mihail Kogălniceanu când afirma de la tribuna Parlamentului României

că, la 1848, autorii poliţiei se angajaseră să vegheze la „sfânta păzire a Regulamentului” întrucât, preciza el, „baionetele ruseşti

străluceau la Sculeni şi Ungheni şi, noi, când mergeam la plimbare sau ca să ne întâlnim la Copou, vedeam ziua baionetele ruşilor

strălucind la soare şi noaptea focurile bivuacurilor şi atunci am căutat să păstrăm mişcărei noastre forma legală care credeam că

ne va scăpa de venirea străinilor” (subl. n. – M.B)7.

Nici în Ţara Românească n-a fost pusă deschis, programatic vorbind, ideea de independenţă, ci doar cea de respectare a

autonomiei administrative şi legislative, o cerinţă motivată de voinţa însăşi a poporului român de „a-şi păstra neatârnarea administraţiei

sale, neatârnarea legiuirii sale, dreptul său suveran la cele dinlăuntru” (subl. n.- M.B). În plus, ceea ce-i deosebea pe fruntaşii

revoluţiei din Ţara Românească de cei din Moldova era şi aici un spirit uşor mai radical întrucât se invoca motivaţional aceeaşi dorinţă a

românilor de a „lepăda un Regulament care este împotriva drepturilor sale legislative şi împotriva tratatelor ce-i recunosc autonomia”8.

O revendicare mai precisă a autonomiei interne revoluţionarii moldoveni o vor formula atât în Dorinţele partidei naţionale în Moldova

din august 1848 („Neatârnarea administrativă şi legislativă în toate cele dinlăuntru, fără amestec a orice puteri străine” 9) cât şi în

1 Dan Berindei, op. cit., p. 64.2 M. Badea, Gh. I. Bodea, Avram Iancu în conştiinţa poporului român, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976, p. 27.3 Anul 1848 în Principatele Române, Acte şi documente (mai departe se va cita Anul 1848...), vol I, Bucureşti, 1902, p. 73.4 N. Bălcescu, Opere, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1974, p. 178, 188.5 Anul 1848, I, p. 481-482.6 Anul 1848, I, p. 161.7 Al. Zub, Din activitatea politică a lui Mihail Kogălniceanu la 1848 în „Revista de istorie”, an 29(1976), nr. 7, p. 1011.8 Anul 1848, I, p. 491.9 Ibidem, vol. IV, p. 97.

51

Proiectul de constituţie pentru Moldova alcătuit în vara aceluiaşi an 1848 şi tot de către Mihail Kogălniceanu: „Ocârmuirea sa [a

Moldovei- n.n. – M.B] dinlăuntru este slobodă şi neatârnată”1.

Revenind la revendicările formulate de revoluţionarii munteni, tonul mai radical şi unele idei mai precis conturate ca exprimare

vizavi de caracterul naţional al revoluţiei din 1848-1849 au fost prezente în diverse luări de poziţie precum cea a lui Nicolae Bălcescu

din articolul Drepturile românilor către Înalta Poartă în care, pe de o parte, afirma că „timpul n-a venit ca să dobândim o

independenţă absolută” iar, pe de altă parte, adresa un fierbinte apel către naţiunea română cerând „Să nu uităm că suntem datori a

apăra naţionalitatea şi drepturile noastre, de vom fi nevoiţi, chiar vărsând sângele nostru”2.

În ce-i priveşte pe revoluţionarii ardeleni, nici aceştia n-au putut cere deschis, inclusiv pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, unitatea

şi independenţa tuturor românilor din aceleaşi motive de prudenţă politică. Au solicitat însă recunoaşterea egalităţii naţiunii române cu

celelalte naţiuni: ungurii, saşii şi secuii aşa cum o făcea Simion Bărnuţiu într-o proclamaţie din 12/24 martie 1848 adăugând că „înainte

de a se pronunţa Dieta Ardealului cu privire la uniune (a Transilvaniei cu Ungaria –n.n. – M.B), românii trebuie să fie reprezentaţi în

sânul ei amăsurat numărului lor şi introduşi în aceeaşi proporţie în toate funcţiile publice”3. Această revendicare a fost formulată şi în

cursul unei întruniri a românilor care a avut loc la Cluj pe 16/28 martie, ca şi în moţiunea adoptată de conferinţa reprezentanţilor

revoluţiei române la Sibiu (28 aprilie/ 8 mai 1848), pentru a-şi găsi expresia cea mai concludentă în prima revendicare pe care au

înscris-o fruntaşii revoluţiei române din Transilvania la alcătuirea Poliţiei naţionale de la Blaj (3/5-15/17 mai 1848). Aceasta prevedea

că: „Naţiunea română, răzimată pe principiul libertăţii şi frăţietăţii, pretinde independenţa sa naţională, în respectul politic, ca să figureze

în numele său, ca naţiunea română să-şi aibă reprezentanţii săi la Dieta ţării în proporţiune cu numărul său, să-şi aibă dregătorii săi în

toate ramurile administrative, judecătoreşti şi militare în aceeaşi proporţiune, să se folosească de limba sa în toate trebile ce se ating de

dânsa atât în legislaţiune, cât şi administraţiune”4. Iar în completarea acestei revendicări, în protocolul Adunării naţionale de la Blaj a

fost înscrisă propunerea vicarului Şuluţiu ca „De aici înainte, în lucrările legale ale celorlalte naţiuni transilvane şi în limbile lor, românii

să se numească români, iar nu olah sau valah”5. În plus, la punctul 16 al petiţiei, participanţii la Marea Adunare Naţională de la Blaj, prin

petiţia adoptată, cereau ca naţiunile conlocuitoare „nicidecum să nu ia în dezbatere cauza uniunii cu Ungaria” iar dacă Dieta

Transilvaniei ar fi ajuns să adopte o asemenea hotărâre, „atunci naţiunea română protestează cu solemnitate”6. Revendicări similare au

fost formulate în Banat, în cursul adunării populare de la Lugoj (15/27 iunie 1848), sau de către românii bucovineni printr-un document

intitulat Petiţia ţării: autonomia Bucovinei şi, în acest cadru, a Bisericii ortodoxe, reprezentare democratică într-o Dietă a provinciei ca

for legislativ etc7. Cu asemenea revendicări avea să se revină în lunile următoare, chiar şi în cursul anului următor, înregistrându-se şi

un succes de moment precum obţinerea, în martie 1849, a autonomiei interne a provinciei8.

Să mai facem menţiunea că în cursul propriu-zis al desfăşurării revoluţiei române din 1848-1849 doar într-un program de

acţiune intitulat Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, conceput şi redactat la Braşov de un grup de revoluţionari moldoveni, s-

a formulat, ca revendicare distinctă şi foarte clară, „unirea Moldovei şi Valahiei într-un singur stat neatârnat, românesc” în timp ce Mihail

Kogălniceanu, la modul necesităţii istorice, afirma în Dorinţele partidei naţionale în Moldova unirea celor două Principate ca fiind

„cheia bolţii, fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional”9, ambele mărturii documentare cu conţinut programatic fiind prin ele însele

concordante cu adevărata stare de spirit a românilor. O stare de spirit sesizată de filoromânul Jean-Henri-Abdolonyme Ubicini şi pe

care avea s-o redea în scris câţiva ani mai târziu afirmând că fruntaşii revoluţiei române vizau cu adevărat „independenţa absolută în

afară şi în interior o republică egalitară”10.

Între obiectivele de politică externă ale revoluţiei, pe lângă autonomia deplină şi, mai voalat, independenţa, chiar ideea de

unire, au mai fost enunţate ţeluri, prin ele însele, complementare precum: secularizarea averilor mănăstireşti, încetarea imixtiunilor

practicate de către consulii prezenţi la Bucureşti, Iaşi sau şi în alte oraşe, îndeosebi cei ai Rusiei, încredinţarea funcţiei de agenţi ai

1 Ibidem, vol. IV, p. 131.2 N. Bălcescu, op. cit., vol. II, Bucureşti, 1982, p. 11.3 S. Dragomir, Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848-1849, vol V, Cluj, 1946, p.111.4 G. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei, vol. II, Sibiu, 1890, p. 120-121.5 Ibidem.6 Ibidem, p. 124.7 Mihai Iacobescu, Din istoria Bucovinei, Editura Academiei, Bucureşti, 1983, p. 379-382.8 Teodor Bălan, Bucovina în anul 1848, manuscris, p. 52-61.9 Anul 1848, IV, p. 109.10 A. Ubicini, Provinces roumaines. Valachie, Moldavie..., partea a II-a, Paris, 1856, p. 186.

52

Principatelor pe lângă Poartă doar românilor, indicându-se şi modalitatea desemnării lor. În proclamaţia de la Islaz, spre exemplu, se

cerea ca reprezentantul Ţării Româneşti la Constantinopol să fie ales de către Obşteasca Adunare şi nu numit de domn. Cerinţa

aceasta se regăseşte şi în Dorinţele partidei naţionale în Moldova cu motivaţia expresă că reprezentantul ţării la Constantinopol

trebuia „să reprezenteze la Înalta Poartă interesele ţării iar nu interesele domnului, precum se întâmplă cu agentul de astăzi, d-l

Vogoridi, socrul Măriei-Sale Michail Sturdza v.v. şi care de 14 ani înaintea Curţii supreme nu numai a ascuns, dar încă a prigonit

interesele Moldovei”1. Dezideratul acesta este de regăsit şi în Proiectul de constituţie pentru Moldova, respectiv că „agentul la

Constantinopole se alege de către Obşteasca Adunare dintre români”2, ca o garanţie a loialităţii faţă de ţara reprezentată. Un aspect

distinct al preocupărilor fruntaşilor revoluţiei române pentru demersurile lor de politică externă, mai ales ale celor din Ţara

Românească, a fost credinţa lor în ideea de solidaritate între popoare şi, ca atare, în sprijinul de care ar fi avut mare nevoie în lupta lor

cu imperiile înconjurătoaree. Un Gheorghe Magheru, de pildă, credea că: „Naţiile slobode, acelea care mai întâi s-au luptat pentru

libertate, pentru egalitate, pentru frăţie şi pentru dreptate, negreşit că vor da ajutor unei naţii creştine care se luptă împotriva

despotismului şi a robiei”3.

Din acest punct de vedere au fost numeroase speranţele pe care revoluţionarii români, cei din Ţara Românească, îndeosebi,

dar şi din Moldova, şi le-au pus în Franţa, în guvernul acesteia ieşit din revoluţie. Iar în faza iniţială a evenimentelor de la Paris, după

răsturnarea regimului Monarhiei din iulie, asemenea speranţe nu erau chiar fără temei, judecând după declaraţiile oficiale ce se

pronunţau în favoarea „naţionalităţilor oprimate” şi afirmându-se că „Republica franceză s-ar crede în drept de a se înarma ea însăşi

pentru a proteja aceste mişcări legitime”4. Asemenea declaraţii, în condiţiile în care guvernul provizoriu de la Paris şi mai ales după

zilele însângerate din iunie 1848 şi-a făcut o preocupare intensă din a obţine recunoaşterea sa internaţională, inclusiv din partea

monarhiilor absolutiste, n-aveau să fie urmate şi în fapt. Preocupări reale, chiar susţinute, de politică externă în timpul revoluţiei a avut,

firesc, guvernul provizoriu de la Bucureşti vizând, încă dinainte de izbucnirea evenimentelor, cu prioritate Poarta otomană dar şi Rusia.

Mai consistente şi, desigur, mai importante pentru fruntaşii partidei naţionale şi apoi ai revoluţiei atât din stadiul de intenţie cât şi în

derularea ca atare a faptelor au fost relaţiile cu Poarta otomană aceasta din urmă fiind considerată „răul cel mai mic”, chiar un posibil

aliat, primejdia majoră pentru ţară, pentru revoluţia însăşi constituind-o Rusia. De aceea C.A. Rosetti, de pildă, îi cerea încă din

primăvara anului 1847 lui Ion Ghica „a face de aproape cunoştinţă cu Reşid-Paşa” şi să meargă la Constantinopol în încercarea de a-i

convinge pe dregătorii otomani „să nu mai dea la firmamuri poruncite de Rusia”5. Mai apoi, pentru puţin timp înainte de izbucnirea

revoluţiei, Ion Ghica a fost trimis la Constantinopol în numele fruntaşilor partidei naţionale să caute a face să se menţină relaţiile cu

Poarta, ba chiar să-i ceară asentimentul acesteia pentru „toate schimbările cerute imperios de trebuinţele ţării”. Poarta să fie convinsă

ca, recurgând la demersuri pe lângă Mari Puteri, să fie sprijinită în intervenţiile sale pe lângă Rusia, aceasta, la rândul ei, să fie obligată

a dispune încetarea „oricărei intervenţii a agenţilor... în treburile Principatului”6. După izbucnirea revoluţiei, Ion Ghica avea să se

înfăţişeze autorităţilor otomane în calitate de reprezentant al noului guvern de la Bucureşti.

În consens cu asemenea pregătiri politico-diplomatice prerevoluţionare, e de amintit că Nicolae Bălcescu a căutat să-l

contacteze pe Talaat Effendi. Acesta fusese în vizită la Iaşi şi se întorcea spre Constantinopol. La trecerea prin Bucureşti, Nicolae

Bălcescu i-a înmânat un memoriu amplu adresat guvernului turc prin care se solicita sprijinul acestuia pentru reforme dar şi pentru

înlăturarea protectoratului ţarist. În textul memoriului Poarta era recunoscută ca „puterea protectoare şi suzerană” 7. Tot preventiv, la

sugestia lui Nicolae Golescu, ministrul Treburilor din lăuntru, Voinescu II, trebuia să contacteze conducătorii serhaturilor dunărene

pentru a împiedica trecerile ilegale din dreapta fluviului în Ţara Românească, ceea ce era în concordanţă cu ideea apărării şi

consolidării autonomiei dar şi cu respectarea a ceea ce erau înţelegeri internaţionale referitoare la statutul juridic al Principatelor8.

Acest făgaş al relaţiilor dintre Guvernul provizoriu şi Poarta otomană n-a putut fi urmat în continuare din momentul în care

Soliman Paşa a ajuns la Dunăre în fruntea unor trupe turceşti, parte dintre acestea fiind traversate pe malul stâng al fluviului, la Giurgiu.

1 Anul 1848, IV, p. 99.2 Ibidem, III, p.134.3 Ibidem, IV, p. 356.4 Vezi Dan Berindei, op. cit., p. 82.5 Cornelia Bodea, Lupta românilor pentru unitatea naţională. 1834-1849, Bucureşti, 1967, p. 305.6 Anul 1848, I, p. 398-400; Cornelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, vol. I, Bucureşti, 1982, p. 351-354.7 Anul 1848, I, p. 438-442; Cornelia Bodea, op. cit., p. 525-531.8 Vezi şi Dan Berindei, op. cit., p. 86-87.

53

Guvernul de la Bucureşti a protestat acuzând Poarta otomană de încălcarea „dreptului de inviolabilitate a teritoriului”. I-a transmis şi o

scrisoare lui Soliman Paşa în care se făcea o trimitere în legătură cu dreptul ce-l avea Ţara Românească la „întreaga şi desăvârşita

independenţă pentru cele din întru”1.

Protestul de mai sus a fost urmat de negocieri politico-diplomatice care s-au întins pe o perioadă de circa o lună de zile, timp

în care guvernul a recurs la organizarea unor adunări populare de amploare cu precădere la Bucureşti. La o astfel de adunare care a

avut loc pe 20 iulie/ 1 august 1848 pe Câmpul Libertăţii au participat circa 30000 de oameni pentru a protesta că „armatele turceşti

trecură Dunărea şi intrară pe pământul român, fără nici un manifest, fără nici un motiv, împotriva tuturor tractatelor şi împotriva dreptului

neamurilor”2.

În desfăşurarea negocierilor cu Poarta, Guvernul provizoriu, fiind lipsit de o forţă militară cu care să se opună invaziei turceşti,

a căutat să fie maleabil şi a acceptat instituirea ca forţă executivă, în locul domnului, a unei Locotenenţe care să conducă la evitarea

numirii de la Constantinopol a unei căimăcămii. Iniţial s-a propus ca locotenenţa domnească să fie formată din 6 membri, apoi doar din

trei, cu toţii recrutaţi dintre membrii Guvernului provizoriu, formal desfiinţat, în realitate doar înlocuit. Iar pentru adoptarea unei atitudini

mai flexibile în raporturile şi negocierile cu Poarta a existat chiar un consens mai larg între fruntaşii revoluţiei din Ţara Românească de

vreme ce de la Viena Alexandru G. Golescu, trimis în misiune diplomatică, îi scria lui Bălcescu îndemnându-l de următoarea manieră:

„Faceţi tot ca să vă arătaţi cu entuziasm pentru prieteşugul turcesc”3. Concesiile făcute de partea română, aşa cum s-a observat4, erau

de ordin tactic: să fie salvată cu orice preţ rezoluţia fiindcă, altfel, aceasta trebuia să continue. O dovedeşte Nicolae Bălcescu, acesta

publicând chiar în acele zile articolul deja amintit: Drepturile românilor către Înalta Poartă cu apelul său înflăcărat către compatrioţi

de a-şi apăra „naţionalitatea şi drepturile” şi aceasta cu preţul oricăror sacrificii întrucât, în optica Bălcescului, „mai bine ţara noastră să

se prefacă într-un întins mormânt numai să rămâie tot ţara românilor”5.

E de menţionat că în acest stadiu al dezvoltărilor revoluţionare din Ţara Românească şi Poarta otomană lăsa a se înţelege că

agrea ideea de a se ajunge la un modus vivendi. Însăşi Locotenenţa domnească a fost aleasă de o mare adunare populară iar Soliman

Paşa s-a deplasat la Bucureşti unde i s-a făcut o primire deosebită. Ba, mai mult, la sugestia acestuia a fost alcătuită o deputăţie

formată din fruntaşi de vază ai revoluţiei precum Nicolae Bălcescu, Dumitru Brătianu şi Ştefan Golescu, care să se deplaseze la

Constantinopol şi să obţină acolo recunoaşterea programului constituţional al revoluţiei. Condusă de N. Bălcescu, deputăţia s-a

deplasat la Constantinopol dar nu i s-a mai recunoscut caracterul oficial. Au fost mai convingătoare presiunile Rusiei pentru ca Poarta

să intervină militar şi să refacă ordinea regulamentară. Deputăţia a părăsit Capitala Imperiului otoman nu înainte de a lăsa lui Aali Paşa,

ministrul de externe al Porţii, un memoriu redactat de N. Bălcescu. E de făcut remarca, o remarcă necesară, că Anglia şi Franţa n-au

susţinut Poarta în a se opune presiunilor Rusiei şi i-a cedat întru totul acesteia din urmă. Soliman Paşa a fost înlocuit de Euad Effendi,

un comandant mai hotărât în a acţiona pentru reprimarea revoluţiei, de unde şi remarca pe care o făcea Vasile Maiorescu într-o

scrisoare adresată fratelui său, Ioan Maiorescu, „ţarul stă plumb pe capul sultanului să se puie Regulamentul cu puterea armată”6. Şi

aşa aveau să evolueze evenimentele: trupele otomane au înaintat spre Bucureşti. Posibilităţi de a li se opune o forţă înarmată

revoluţionarii n-au avut. S-au sacrificat dintr-un patriotism ardent pompierii din Dealul Spirii pe 13 septembrie, eroismul lor fiind un gest

mai mult simbolic din perspectiva însăşi a istoriei. Altfel, Gheorghe Magheru s-a văzut obligat să renunţe la ideea apărării revoluţiei pe

calea armelor dizolvând tabăra de la Râureni. În schimb, până în ultimul moment s-a căutat să se demonstreze ataşamentul poporului

faţă de cauza revoluţiei, care era unul real şi care şi-a găsit expresia prin arderea Regulamentului în pieţele publice, prin mobilizările

uriaşe de oameni care au avut loc la marginea Bucureştilor pentru a-i întâmpina oştile turceşti. Şi pe căi diplomatice, Voinescu II a

protestat „cu toată energia şi toată indignarea” împotriva intervenţiei militare redactând în acesrt sens o notă pe care a înmânat-o

consulilor străini de la Bucureşti. O notă diplomatică prin care toată răspunderea pentru cele petrecute era pusă pe seama guvernului

otoman.7

1 Anul 1848, II, p. 605-606.2 Ibidem, p. 642-643.3 Ibidem, p. 621.4 Dan Berindei, op. cit., p. 87.5 N. Bălcescu, op. cit., II, p. 11.6 Anul 1848, IV, p. 9.7 Ibidem, p. 322-325.

54

S-a remarcat1 şi pe bună dreptate că protestul autorităţilor revoluţionare de la Bucureşti n-a atras după el declararea lui Ion

Ghica persona non grata, ba, dimpotrivă, acesta a fost menţinut în Capitala Imperiului poate şi pentru că dregătorilor turci le era

limpede că de pe urma intervenţiei militare otomane beneficiarul principal era Rusia ţaristă.

Pe căi şi cu mijloace diplomatice s-a încercat de către fruntaşi ai partidei naţionale din Ţara Românească să se acţioneze

preventiv şi în raport cu Rusia. Câteva zile înainte de izbucnirea evenimentelor, a avut loc o întrevedere între unii dintre aceştia şi

consulul general rus la Bucureşti, Kotzebue, dar această tentativă s-a soldat cu un eşec 2. Când revoluţia a izbucnit, Rusia a făcut

presiuni asupra lui Gheorghe Bibescu să demisioneze în timp ce Mihail Sturdza a acţionat cu ajutor rusesc. De altfel, Rusia a avut

atenţia concentrată asupra Moldovei şi Ţării Româneşti, ministrul de externe al ţarului, Karl Robert Nesselrode, atrăgând atenţia că

Moldova şi Ţara Românească nu erau „state recunoscute, ci pur şi simplu provincii, făcând parte integrantă dintr-un imperiu, tributare

guvernului acestuia, guvernate temporar de domni”3. Ba, mai mult, acelaşi ministru rus şi-a exprimat deschis ostilitatea faţă de

„pretenţia” românilor ca protectoratul ţarist să fie înlocuit cu garanţii colective din partea tuturor Marilor Puteri. Prin presiuni din ce în ce

mai mari Rusia a determinat Poarta otomană să intervină militar. A intervenit ea însăşi cu trupe aflate sub comanda generalului Luders

mai întâi în Ţara Românească, mai apoi şi în Transilvania astfel că lovitura principală pe care a primit-o revoluţia română a venit din

partea Rusiei.

Aşa cum am menţionat deja, conducătorii revoluţiei române, îndeosebi cei din Ţara Românească şi Moldova s-au bizuit pe o

posibilă colaboare cu forţele revoluţionare din Europa şi cu precădere din Franţa, pe un sprijin din partea acestora. Şi aceasta cu atât

mai mult cu cât erau numeroşi cei care îşi făcuseră studiile în Franţa, unii erau încă la Paris participând direct la evenimente în prima

fază a revoluţiei; aveau legături directe cu lideri ai revoluţiei franceze precum poetul Lamartine care ajunsese ministru de Externe şi mai

înainte acceptase patronajul Societăţii Studenţilor Români de la Paris. Un astfel de sprijin n-a venit, însă, în ciuda marilor speranţe

pe care şi le-au pus filo-francezii români, altfel ironizaţi încă în aprilie 1848 de Ioan Axente, un dascăl ardelean, când scria într-o

epistolă, că: „Unii încep să viseze că poate le va fi zis Lamartine: În momentul de faţă, tineri români, este timpul de a deveni liberi şi

independenţi”4.

Puţin timp după declanşarea evenimentelor revoluţionare, Voinescu II l-a informat pe Lamartine despre cele petrecute în Ţara

Românească; A.G. Golescu în calitate de trimis al Guvernului provizoriu a plecat spre Paris, ţinta principală a călătoriei sale prin

Europa. Pe lângă diplomaţia franceză a căutat să intervină de la Constantinopol şi Ion Ghica apelând la diligenţele posibile ale

generalului Jacques Aupick. De la guvernul francez se aştepa să se obţină armament şi chiar credite dar toate aşteptările s-au dovedit

a fi iluzorii. Singura consolare pentru revoluţionarii români din perspectiva relaţiilor cu Franţa avea să fie aceea că după înfrângerea

revoluţiei Parisul a putut fi pentru mulţi dintre ei, o dată nevoiţi a lua calea exilului, principalul loc de refugiu, cu posibilităţi mai mici sau

mai mari de a-şi continua activitatea politică.

S-a căutat, de asemenea, o colaborare cu revoluţionarii germani către care se îndreptau mai ales privirile fruntaşilor revoluţiei

din Transilvania şi Banat. Ioan Maiorescu a fost trimis pe lângă Parlamentul de la Frankfurt în calitate de „reprezentant al întregii

românimi”5, cum îi plăcea chiar lui să se autointituleze. Şi C. Golescu:Albu se gândea la posibilitatea obţinerii unor credite care să fie

contractate la Frankfurt. Proiecte importante de colaborare revoluţionară nutrite ca atare de fruntaşii partidei naţionale au fost legate de

colaborarea cu emigraţia poloneză grupată în jurul prinţului Czartoryski. Cu acesta s-au întâlnit la Hanovra, în drum spre ţară venind

de la Paris, N. Bălcescu şi Al. Golescu-Negru. La Constantinopol, Ion Ghica a colaborat cu reprezentantul pe lângă Poartă al aceluiaşi

prinţ Czartoryski. Contacte directe au existat cu Comitetul Central al mişcării de eliberare poloneze ce-şi avea sediul la Lemberg, iar

Nicolae Bălcescu, pe timpul negocierilor ce le-a avut în Ungaria, s-a bucurat de concursul unor generali polonezi care acţionau, ei

înşişi, pentru o colaborare slavo-maghiară6.

În sfârşit, unul dintre segmentele semnificative ale diplomaţiei revoluţiei române de la 1848-1849 l-au constituit intenţiile şi

demersurile pentru o colaborare româno-maghiară şi aceasta încă din startul evenimentelor. Mulţi dintre fruntaşii revoluţiei îndeosebi

munteni şi ardeleni au depus eforturi pentru o asemenea colaborare dar care, din păcate, au fost respinse sistematic de către fruntaşii

1 Dan Berindei, op. cit., p. 88.2 Cornelia Bodea, op. cit., II, p. 344.3 Ibidem, p. 812.4 Ibidem, I, p. 412.5 Dan Berindei, op. cit., p. 90.6 Ibidem.

55

mai mari sau mai mici ai revoluţiei ungare, ajungându-se la război, la transformarea Transilvaniei într-un câmp de luptă, vinovaţi fiind în

exclusivitate liderii unguri pentru că, aşa cum îi scria Avram Iancu unuia dintre ei, Simonffy, criticându-l pe Kossuth Lajos, „invidia sau

doar superbia îşi mai învârteşte sabia între noi şi voi”. Târziu şi doar ca urmare a intervenţiei diplomatice a lui Bălcescu, Kossuth a

acceptat negocieri şi s-a ajuns la un Proiect de pacificare, considerat de Iancu doar ca nişte „propuneri de pace” care trebuiau să stea

la temelia unei dezbateri pe tema „restabilirii păcii”. La începutul lunii august 1849 s-a ajuns şi la un proiect de conlucrare militară între

Iancu şi Bem, de acţiune comună mai apoi în Principate, proiect în care a fost implicat şi Eftimie Murgu. Era însă prea târziu1.

Experienţa diplomatică a revoluţiei române din 1848-1849 are semnificaţiile ei deosebite: armă de luptă pentru apărarea

revoluţiei, instrument de propagandă pentru cauza ridicării la luptă a românilor, formă concretă de acţiune pentru colaborare între

popoare în vederea progresului social, a cooperării economice internaţionale pentru că, aşa cum scria Ion Ionescu de la Brad, „Toate

naţiile au trebuinţă unele de altele spre a face schimbul în producte; din această împrejurare răsare legea cea mare a solidarităţii

naţiilor” şi „cu cât credinţa de solidaritate se simte mai mult, cu atâta şi rezbelurile se fac mai cu greu de purtat şi mai greu de deschis...

Pacea de astăzi este starea de civilizaţie înfiinţată pe legea solidarităţii popoarelor”2.

Cap. X

UNIREA PRINCIPATELOR, FORMAREA STATULUI

NAŢIONAL ROMÂN MODERN

Urmările imediate ale revoluţiei

Înfrângerea revoluţiei române ca urmare a intervenţiei militare a imperiilor înconjurătoare (ţarist, otoman şi habsburgic) a fost

urmată în Moldova şi Ţara Românească de o dublă ocupaţie militară (rusă şi otomană) iar în Transilvania, după intervenţia militară

austro-rusă, a fost instituit de către Curtea de la Viena un regim opresiv extrem de dur. În Principate, sub dubla ocupaţie militară ruso-

turcă, a fost restaurat regimul Regulamentelor organice printr-o nouă înţelegere între cele două puteri: protectoare şi suzerană care a

intrat în istorie sub denumirea de Convenţia de la Balta-Liman (19 aprilie/1 mai 1849). În şapte puncte, reprezentanţii celor două forţe

cotropitoare au convenit ca domnii care urmau a fi numiţi la Bucureşti şi Iaşi să fie practic nişte simpli funcţionari; adunările obşteşti

trebuiau suspendate şi înlocuite cu două consilii – Divanuri ad-hoc – din care să facă parte “boierii cei mai demni de încredere”;

Regulamentele organice se prevedea să fie revizuite de comisii speciale, numite în acest scop, iar sensul revizuirii trebuia să vizeze

înlăturarea abuzurilor atât de provenienţă administrativă, cât şi a celor existente pe terenul relaţiilor dintre proprietari şi ţărani. Pentru

supravegherea liniştei în Principate se stabilea menţinerea pe teritoriul acestora a unor forţe militare ruso-otomane numărând împreună

50.000 de oameni până la restabilirea ordinei complete. Ulterior urmau să fie câte 10.000 de militari de fiecare parte. Pe timpul

1 A se vedea mai pe larg la Dan Berindei, op. cit., p. 90-93.2 Anul 1848, IV, p. 181-182.

56

ocupaţiei fiecare dintre cele două puteri era reprezentată de către un comisar extraordinar. Convenţia era funcţională timp de 7 ani, fără

să fie anulată vreuna dintre înţelegerile ruso-otomane convenite anterior.1

Era o înţelegere a cărei punere în practică aducea în Principate un regim mai sever decât suzeranitatea otomană sau

protectoratul ţarist fiind afectată grav autonomia internă a Principatelor. De asemenea, erau fortificate poziţiile marii boierimi.

În virtutea Convenţiei de la Balta-Liman au fost numiţi ca domni Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi Barbu Ştirbei în Ţara

Românească sub controlul direct al comisarilor celor două Puteri. Primul a dus o politică moderată, de echilibru între partida revoluţiei şi

cea conservatoare. Exilaţii au fost chemaţi în ţară, unora dintre ei încredinţându-li-se posturi în administraţie precum Mihail

Kogălniceanu, dar păstrându-i aproape şi pe marii boieri. Finalmente Grigore Alexandru Ghica s-a raliat mişcării liberale ceea ce a făcut

ca lupta naţională în Moldova să se bucure de un climat favorabil şi să fie valorificat ca atare.2 Barbu Ştirbei, în schimb, a dus o politică

în spiritul reacţiunii postrevoluţionare. A fost favorabil doar spiritului naţional de apărare a autonomiei interne în care a colaborat cu

domnitorul Moldovei.3

Colaborarea dintre cei doi domni a vizat apărarea intereselor marii boierimi prin modul cum au fost concepute aşezămintele

agrare din 1851, care au avut menirea de a desăvârşi transformarea proprietăţilor boiereşti în proprietăţi burgheze, libere de orice

sarcină; au luat măsuri similare privind reorganizarea armatei naţionale; au promovat ideile revoluţiei în domeniul reorganizării

învăţământului lărgind baza acestuia şi orientându-l, mai ales în Ţara Românească, către practică, adaptat îndeosebi cerinţelor de

ordin economic. Pentru Moldova, şi-a găsit concretizarea principiul referitor la învăţământul “gratuit şi liber pentru toţi locuitorii”.

Măsuri similare au fost adoptate, în ambele Principate, pe linia modernizării admnistraţiei în domenii ca: poşta, salarizarea

funcţionarilor publici, transporturile, comerţul, dezvoltarea urbanistică (amenajarea, în 1852, a parcurilor Copou, Cotroceni şi Cişmigiu,

inaugurarea Teatrului Naţional din Bucureşti etc.).

În alte domenii, precum cel al legislaţiei, cei doi domni au dus o politică fidelă intereselor marii boierimi conservatoare. Aşa, de

pildă, prin Condica criminalistică şi procedura ei (pentru Ţara Românească, 1852) erau prevăzute pedepse în raport cu rangul

persoanei şi nu cu natura delictului incriminat. De asemenea, “libertatea” presei era şi ea concepută şi “apărată” pe temeiul aceloraşi

criterii, de unde şi cenuşiul acesteia, cele câteva publicaţii existente fiind simple mijloace de informare cetăţenească: “Buletinul Oficial”,

“Foaia sătească” sau “Vestitorul românesc” în Ţara Românească, “Gazeta de Moldavia” şi “Zimbrul” în Moldova.4

În Transilvania, Curtea din Viena a introdus, după înfrângerea revoluţiei, un regim politic de factură absolutistă, bazat pe o

teroare crâncenă: reprimarea, cu ajutorul “comitetelor de identificare” şi al tribunalelor speciale, a revoluţionarilor care au fost urmăriţi,

arestaţi şi condamnaţi; înăbuşirea manifestărilor naţionale dublată de centralizarea excesivă a administraţiei; proclamarea limbii

germane ca limbă de stat; religia catolică a fost impusă ca religie dominantă; Transilvania a fost transformată în provincie subordonată

direct Vienei, fiind condusă nemijlocit de un guvernator militar cu sediul de comandă la Sibiu. Primul guvernator a fost Ludwig

Wohlgemuth urmat în 1851 de prinţul Karl von Schwartzenberg şi din 1858 de generalul Friedrich Lichtenstein. Pentru un control şi mai

riguros al stărilor de spirit, Transilvania a fost împărţită în şase districte conduse de câte un comandant militar asistat de un consilier

civil, în timp ce Banatul a fost ataşat Voivodinei sârbeşti, depinzând direct de Viena, iar comitatele din Partium (Arad, Bihor, Sătmar şi

Maramureş) au fost lăsate să depindă de Ungaria.

Prin acestă operaţiune de ordin administrativ s-a urmărit, cu succes, să fie lovită o dată mai mult tendinţa spre unitate

naţională a românilor aşa cum aceasta se şi manifestase atât de pregnant pe timpul revoluţiei şi de încorporare organică a

Transilvaniei în structurile imperiale (politice, instituţionale, economice etc.). De unde şi observaţia atât de lucidă a lui August Treboniu

Laurian dintr-o scrisoare adresată lui Nicolae Bălcescu după care “lanţuri noi se pregătesc (pentru români) iar libertăţi deloc”.

Cu toate acestea, unele deziderate ale revoluţiei au fost luate în consideraţie şi în Transilvania, chiar de oameni ai regimului

opresiv, o dovadă constituind-o patentele (decrete ale Curţii din Viena) din 1853 (pentru Banat şi Crişana) iar în 1854 pentru

Transilvania prin care s-a dus mai departe procesul de eliberare a ţăranilor şi de fixare a regimului de proprietate uşurându-se cursul

dezvoltării capitalismului în agricultură.

1 Nicolae Iorga, Mărturii istorice privitoare la viaţa şi domnia lui Ştirbei Vodă, Bucureşti, 1901, p.4.2 Leonid Boicu. Adevărul despre un destin politic. Domnitorul Grigore Alexandru Ghica (1849-1856), Editura Junimea, Iaşi, 1973; Georgeta Crăciun, Moldova în vremea domniei lui Grigore Alexandru Ghica, Editura Iaşi, 1996.3 Cornel I. Scafeş, Vladimir Zodian, Barbu Ştirbei, Bucureşti, 1981.4 Cf. Marin Badea, Scurtă istorie a presei româneşti, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p.116-117.

57

Într-un alt plan, cel al activităţii emigraţiei, revoluţionarii români s-au angajat într-o susţinută campanie de înfăţişare, mai ales

pentru opinia publică vest-europeană, a cauzei românilor ajunşi victime ale agresiunii unor imperii autocratice; au prezentat justeţea

aspiraţiilor de unitate a românilor şi speranţa lor neclintită că unirea se va înfăptui. Pentru Bălcescu, de pildă, “Unirea naţională este

singurul principiu de viaţă, singurul principiu de mulţumire pentru noi. Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere şi

noi românii nu putem fi puternici până când nu ne vom uni în unul şi acelaşi corp politic”. 1 Iar lecţia de istorie a revoluţiei era cea care le

dicta exilaţilor să acţioneze, pentru moment, în sensul unirii mai întâi a Moldovei cu Ţara Românească drept o condiţie iniţială atât

pentru înfăptuirea într-o perspectivă mai apropiată sau mai depărtată a unităţii naţionale depline, cât şi pentru realizarea cadrului istoric

necesar înfăpturii libertăţii sociale şi modernizării societăţii româneşti.

A fost aceasta o înţelegere profundă la care au ajuns cei mai mulţi dintre revoluţionarii români, dar Nicolae Bălcescu a intuit-o,

probabil, cel mai bine şi a exprimat-o cu o claritate deosebită ca într-un veritabil testament aşa cum a şi fost, de altfel, cunoscuta-i

lucrare Mersul revoluţiei în istoria românilor în paginile căreia scria: “Revoluţia viitoare nu se mai poate mărgini a voi ca românii să

fie liberi, egali, proprietari de pământ şi de capital şi fraţi asociaţi la fapta unui progres comun. Ea nu se va mărgini a cere libertatea

dinlăuntru, care este peste putinţă a dobândi fără libertatea de afară, libertatea de sub dominarea străină, ci va cere unitatea şi

libertatea naţională. Deviza ei va fi: Dreptate, frăţie, unitate. Ea va fi o revoluţie naţională”.2

Pe meleaguri străine, la Paris, Viena, Londra, Constantinopol sau Brussa, dincolo de pasiunile individuale ce-i separau pe unii

de alţii, revoluţionarii români au ajuns a-şi coordona eforturile şi a adopta atitudini politice necesare faţă de fapte şi evenimente ce

lezau pe români. Aşa s-a constituit în capitala Franţei la puţin timp după încheierea Convenţiei de la Balta-Liman din iniţiativa lui C.A.

Rosetti, Vasile Mălinescu, I. Voinescu II şi Dumitru Brătianu, Comitetul Democratic Român şi care a protestat vehement împotriva

înţelegerii ruso-otomane. Mai apoi, după sosirea lui Bălcescu la Paris, a putut fi constituită, pe 2 decembrie 1849, Asociaţia română

pentru conducerea emigraţiei. În 1850 şi-a început apariţia “România viitoare” alături de care a fost creat Comitetul de propagandă

format din Nicolae Bălcescu, Vasile Mălinescu şi Dumitru Brătianu. Mai apoi, în 1851, când a luat naştere Societatea “Junimea

română”, a fost publicată sub patronajul acesteia revista cu acelaşi nume, onorată fiind de contribuţii ale lui C.A. Rosetti, Cezar Bolliac,

Ion şi Dumitru Brătianu. Prin coloanele acestei publicaţii “ideea Unirii naţionale” era o prezenţă de primă mărime pentru împlinirea

căreia membrii redacţiei se adresau “mai cu osebire la junimea română din toate provinciile”, “la toate simţămintele nobile”, la toate

inimile generoase îndemnându-i pe tineri “a se aduna împrejurul stindardului pe care e scrisă deviza Unirea românilor”3

Iar toamna aceluiaşi an, emigraţia română a făcut să apară sub formă de broşură revista “Republica română”, continuată la

Bruxelles doi ani mai târziu, pledoariile lui Ion C. Brătianu, Cezar Bolliac, Dumitru Brătianu sau C.A. Rosetti fiind consacrate necesităţii

de a se câştiga prin luptă “o patrie independentă şi liberă..., o patrie cu zece milioane de români cari să aibă toţi aceleaşi drepturi şi

datorii şi o parte întreagă şi deopotrivă la suveranitatea naţională” plus dorinţa fierbinte de înfăptuire a unităţii românilor fie şi în cadrele

unei eventuale “confederaţii mari a Dunării”, după expresia lui Dumitru Brătianu.4

Concomitent cu eforturile de coordonare a activităţii revoluţionarilor, românii exilaţi au desfăşurat acţiuni diverse pentru

încadrarea lor în mişcarea democratică revoluţionară a reprezentanţilor tuturor naţiunilor asuprite de absolutism aşa cum era Comitetul

Central Democratic European creat la Londra în iulie 1850 şi care avea în frunte, ca preşedinte, pe Giuseppe Mazzini şi drept scop

pregătirea declanşării unei noi revoluţii.

Ca membru al Comitetului Central Democratic European din partea emigraţiei române a fost desemnat Dumitru Brătianu

care dintru început s-a lovit de reprezentanţi ai emigraţiei maghiare. Aceştia din urmă acuzau pe români de a fi pactizat cu Imperiul

habsburgic şi de culpabilitate pentru înfrângerile suferite atât de români cât şi de maghiari, apărând pe mai departe ideea Ungariei

Mari. Ca răspuns, public, Dumitru Brătianu le adresa un asemenea apel: “Maghiari, Providenţa v-a dat deja un teribil avertisment. Luaţi

aminte. Nu mâhniţi mai mult democraţia cu regatul vostru istoric şi cu dreptul de cucerire şi strângeţi cu francheţe, cu dragoste, mâna

frăţească pe care vi-o întindem. Încă o dată, luaţi aminte, temeţi-vă de a avea mâine contra voastră numărul şi dreptatea, popoarele şi

pe Dumnezeu. Vouă, mai ales, emigranţilor maghiari, mă adresez, căci o mare responsabilitate apasă asupra voastră”.5

1 Nicolae Bălcescu, Opere, vol. IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1964, p. 247.2 Idem, Opere, vol.II, partea a II-a, ed. Gh. Zane, Bucureşti, 1940, p. 106.3 Nicolae Iorga, Istoria presei româneşti, Bucureşti, 1922 şi ed. Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 1999. Trimiterile noastre la ediţia princeps, p.112-113.4 Dan Simonescu, Din istoria presei româneşti. Republica Română, Editura “Cartea Românească”, Bucureşti, 1931.5 Vezi la Anastasie Iordache, Pe urmele lui Dumitru Brătianu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984, p. 141.

58

În plus, revoluţionarii români ajunşi în exil ţineau o legătură permanentă cu ţara, desemnată în toate materialele tipărite cu

numele de România. O dovadă în acest sens o constuie conţinutul însuşi al acţiunii de propagandă ce se desfăşura în toate cele trei

ţări române, prezenţa publicaţiilor româneşti, a diverselor foi volante prin care erau lansate cu precădere apeluri la unitatea naţională.

Românii din Principate în timpul războiului Crimeii

În vara anului 1853, după mai puţin de doi ani de la părăsirea Moldovei şi Ţării Româneşti de către trupele de ocupaţie ruso-

otomane, între Rusia şi Turcia a izbucnit o nouă confruntare militară pe fondul înăspririi contradicţiilor dintre toate Marile Puteri ale

Europei cu rivalităţi greu de estompat fie şi în numele echilibrului internaţional şi care opuneau Anglia şi Rusia, Rusia şi Austria, Franţa

şi Austria etc. La acestea se adăugau contradicţiile dintre popoarele care aspirau la unitate naţională, pe de o parte, şi, pe de altă

parte, imperiile care stăteau, cu interesele lor, în calea acestor aspiraţii.

Începutul noului conflict ruso-turc a fost şi de această dată marcat prin ocuparea militară a Moldovei şi Ţării Româneşti de

către Rusia ţaristă, traseu obligatoriu pentru forţele ei terestre în marşul lor spre Constantinopol, Bosfor şi Dardanele.1 Iar românii, o

dată mai mult, au fost “liniştiţi” de către ţarul pravoslavnic, printr-un manifest, că regimul de ocupaţie va fi vremelnic, până la

soluţionarea diferendelor ivite între Rusia şi Poartă. Oricum, Rusia a instituit în Principate o administraţie directă sub comanda

generalului Budberg iar luptele au continuat pe Dunăre până în vara anului 1854.

Austria a cerut ultimativ Rusiei să părăsească Principatele şi aceasta s-a văzut obligată să se conformeze mai ales că Anglia

şi Franţa, intrând în acţiune de partea Turciei, au făcut ca frontul să fie transferat în zona Crimeii. Printr-o înţelegere bilaterală austro-

turcă (2/14 iunie 1854), Principatele au fost ocupate de trupe ale Imperiilor otoman şi habsburgic. Apoi, când s-a constatat că au fost

restabilite “ordinea şi starea de lucruri legală”, trupele turceşti au fost retrase până în ianuarie 1855. Din ianuarie 1855 şi până la 30

martie 1857, Moldova şi Ţara Românească s-au aflat sub ocupaţie austriacă în cursul căreia s-a încercat, prin diverse măsuri politice şi

administrative, să se pregătească o posibilă anexare a acestora.

Pe fondul conflictului militar ruso-turc şi al mişcărilor ţărăneşti care continuaseră după înfrângerea revoluţiei mai ales în

Moldova, pentru a cunoaşte o intensificare puternică în Ţara Românească, cu precădere de-a lungul Dunării şi îndeosebi în cursul

anului 1854, numeroşi membri ai emigraţiei revoluţionare s-au apropiat de graniţele ţărilor lor. Unii chiar au intrat în ţară, fortificând

spiritul de cutezanţă al răsculaţilor. A existat speranţa, îndeosebi în rândurile exilaţilor moderaţi (I.H. Rădulescu, Chr. Tell, N. Golescu

etc) că ar fi fost posibilă crearea unor detaşamente înarmate de voluntari care să lupte alături de armata otomană împotriva armatelor

de ocupaţie ruseşti ceea ce s-a dovedit a fi o iluzie dintre cele mai amare. Or, atât armata otomană cât şi Austria s-au opus alcătuirii

corpului de voluntari români iar răscoalele ţărăneşti au fost reprimate cu brutalitate. Se reconfirma experienţa revoluţiei din 1848-1849

care arătase, iar Bălcescu o reţinuse cu o deosebită rigoare, că unitatea şi libertatea socială şi naţională nu puteau fi obţinute cu

sprijinul capetelor încoronate ale Marilor Puteri europene.

Şi, totuşi, împrejurările istorice, cu contradicţiile dintre Marile Puteri în zona sud-estului european, cu interesul unora dintre ele

(Anglia, Franţa şi Austria) de a menţine integritatea Imperiului otoman şi de a îndepărta Rusia de la gurile Dunării au făcut să persiste

speranţele românilor din exil într-o posibilă abordare a problemei româneşti la negocierile de pace de după război şi care, în esenţa ei,

consta în Unirea Principatelor şi crearea unui stat tampon mai puternic între Rusia şi Turcia.

Ba, mai mult, aşa cum s-a observat în numerose dintre lucrările consacrate Unirii Principatelor ca problemă fundamentală a

reaşezării echilibrului european după încheierea războiului Crimeii,2 nu numai ţările implicate direct în desfăşurarea războiului Crimeii s-

au raportat, ca atitudine, la problema românească (Rusia, Turcia, Anglia, Franţa, Austria, Prusia şi Sardinia), ci multe alte ţări, fiecare,

bineînţeles, cu ţelurile ei, unele având interese directe şi pronunţându-se pentru unirea Principatelor sau împotrivă, altele înscriindu-se

într-o sferă de influenţă sau alta, favorabilă sau nu problemei româneşti.

În genere, în viaţa politică internaţională nu s-au exprimat şi nu se exprimă acte şi atitudini fără să fie determinate de interese

concrete: economice, politice, strategice sau de altă natură. Şi în cazul concret al abordării problemei româneşti, ajunsă în virtutea

relaţiilor istorice din zona Europei de Est şi Centrale în prim-planul diplomaţiei europene ca o adevărată piatră unghiulară a restabilirii

echilibrului european după războiul Crimeii, Franţa era interesată să recâştige prestigiul pierdut după căderea Imperiului lui Napoleon,

1 Cf. Veniamin Ciobanu, Problema orientală 1856-1923, Iaşi, 2009.2 Ibidem, p.165-175; Leonid Boicu, Diplomaţia europeană şi triumful cauzei române, Editura Junimea, Iaşi, 1978; Idem, Geneza chestiunii române ca problemă internaţională, Editura Academiei, Bucureşti, 1884; Dan Berindei, Epoca Unirii, Editura Corint, Bucureşti, 2000.

59

să-şi poată atinge beneficii economice în Levant şi la gurile Dunării iar o cale eficientă de acţiune în acest sens era aceea de a sprijini

cauza naţionalităţilor asuprite de imperii precum cel ţarist, cel otoman şi mai ales cel habsburgic. De aceea, punctelor de vedere

franceze li s-au alăturat state precum Prusia şi Sardinia care, după revoluţia din 1848, urmăreau să realizeze în jurul lor unificarea

statelor germanice, respectiv a celor din Peninsula Italică. Nu numai similitudinea de cauze, respectiv unitatea naţiunilor română,

germană, italiană, era cea care determina atitudini favorabile românilor din partea Prusiei şi Sardiniei, dar şi existenţa unui adversar

comun acestor cauze, care era Imperiul habsburgic. Lovindu-se de către acestea în poziţia Austriei, ostilă unirii Principatelor Române,

pentru că înfăptuirea acesteia ar fi dus nemijlocit la intensificarea luptei românilor din Transilvania şi Bucovina pentru înfăptuirea, şi cu

sprijinul noului stat român, a idealului unităţii naţionale depline, se lovea într-un adversar al propriilor idealuri.

La rândul ei, Anglia a fost iniţial de acord cu unirea Principatelor tranşând, într-un fel, rivalitatea ei de interese la gurile Dunării

cu Rusia, pe de o parte, iar, pe de altă parte, se putea folosi, cum s-a şi întâmplat, de piaţa românească pentru valorificarea produselor

ei industriale în schimbul celor agroalimentare româneşti, îndeosebi cereale, iar, mai târziu, petrol. În sfârşit, Rusia, înfrântă în război,

nu putea decât să-şi exprime acordul cu unirea Principatelor pentru a nu-şi irita adversarii politici şi a obţine, astfel, condiţii de pace cât

mai onorabile.

Singurii adversari ai unirii Principatelor au fost Turcia, Austria şi timp de trei ani, Anglia. Pentru Turcia, unirea Moldovei cu

Ţara Românească echivala cu un prim pas, hotărâtor, pe calea de independenţă. Pentru Austria, aşa cum am menţionat, unirea cea

mică, o dată înfăptuită, atrăgea după sine mai devreme sau mai târziu şi “unirea cea mare”. Anglia se situa pe poziţia apărării integrităţii

Imperiului otoman.

În acest cadru extern s-a derulat, însă, lupta românilor pentru înfăptuirea politică a unirii Principatelor, care avea să fie, în

ultimă instanţă, fructul nemijlocit al eforturilor lor proprii, risipite cu o generozitate până la sacrificiu de o generaţie ce s-a identificat

efectiv cu interesul naţional într-un moment de răscruce al devenirii românilor ca naţiune. “Românii înşişi, scrie un fin cunoscător al

istoriei noastre moderne, au fost artizanii propriei lor organizări naţional-statale. Un stat care şi-ar fi datorat existenţa doar unor factori

din afară, care ar fi fost un produs al contradicţiilor dintre Puteri şi nu s-ar fi sprijinit pe întregul său trecut istoric, n-ar fi avut nici

trăinicia, nici vitalitatea, nici viabilitatea României. Constituirea statului modern român este rezultatul nemijlocit al luptei întregului popor

român, în noile împrejurări politice, mai favorabile, determinate de războiul european”.1

Chestiunea Principatelor în atenţia diplomaţiei europene

Mai întâi la Conferinţa de pace de la 3/15 martie 1855 de la Viena chestiunea românilor a fost obiect de dezbatere, pe ordinea

de zi fiind aduse în discuţie patru puncte: înlocuirea protectoratului rusesc asupra Principatelor cu un regim de garanţie din partea

puterilor participante; libertatea de navigaţie pe Dunăre; neutralizarea Mării Negre şi revizuirea, în acest sens, a unui tratat anterior

(1841); Rusia să renunţe la misiunea sa de protector al creştinilor din Imperiul otoman.2

Discuţiile au fost fugitive, dar, oricum, reprezentantul Franţei a ridicat chestiunea unirii celor două Principate ca o modalitate

politică prin care s-ar fi ajuns la scoaterea lor din sfera de influenţă a Rusiei. Altfel spus, problema românească a fost în mod oficial

pusă pe masa de lucru a unui for internaţional şi considerată în esenţa ei drept o problemă europeană. 3 Şi dacă la Viena nu s-a luat

nicio hotărâre, lucrările Conferinţei fiind suspendate în iunie 1855, în cadrul forului internaţional imediat următor, Conferinţa

ambasadorilor de la Constantinopol, convocată ca o continuare a celei de la Viena, chestiunea unirii Principatelor n-a mai fost inclusă

pe ordinea de zi. Ba, mai mult, într-un document adoptat de aceasta Ţările Române erau considerate parte integrantă a Imperiului

otoman ceea ce avea să atragă proteste din partea românilor, inclusiv a domnului Moldovei, Grigore Alexandru Ghica. Solidară, de

această dată, cu Poarta otomană, Anglia, prin reprezentantul ei, Stratford Canning de Redcliffe, s-a situat pe poziţia de apărător tenace

al integrităţii Imperiului otoman. Conferinţa şi-a încheiat lucrările la 30 ianuarie/11 februarie 1856.

Sfârşitul războiului Crimeii a adus cu el şi modificări în poziţiile Puterilor angrenate în desfăşurarea ostilităţilor şi în eforturile de

împărţire a beneficiilor mai ales că s-au înregistrat şi unele deplasări de forţe, Franţa fiind una dintre Marile Puteri care s-a apropiat de

Rusia depărtându-se, implicit, de Turcia şi Anglia.

O semnificaţie aparte în ultima parte a anului 1854 şi îndeosebi de-a lungul celui următor a avut-o evoluţia vieţii politice interne

a Ţărilor Române în care nota dominantă a constituit-o organizarea mişcării unioniste. Cei doi domni, reveniţi pe tronuri la sfârşitul lui

1 Gh. Platon, op.cit., p. 167.2 Cf. Dan Berindei, Diplomaţia românească modernă, p. 103.3 Leonid Boicu, Diplomaţia europeană şi triumful cauzei române (1856-1859), Editura Junimea, Iaşi, 1978, p. 10 şi urm.

60

septembrie 1854, atât Barbu Ştirbei în Ţara Românească, cât şi Grigore Alexandru Ghica în Moldova au fost favorabili unirii. Ca atare

s-a putut face o propagandă activă în favoarea ideilor unioniste fie prin intermediul presei (“Patria” în Ţara Românească, “România

literară” şi “Steaua Dunării” în Moldova, aceasta din urmă fiind o veritabilă tribună a luptei pentru unire, cu un rol deosebit în

organizarea luptei subsumate acestui ţel şi în fortificarea însăşi a conştiinţei naţionale româneşti),1 fie al adunărilor populare.

Paralel cu organizarea internă a eforturilor pro-unioniste, s-a dus o veritabilă bătălie în exterior pentru câştigarea diplomaţiei

Marilor Puteri şi mai ales pentru ca opinia publică din ţările respective să devină element de presiune în favoarea cauzei româneşti.

Numeroase memorii au fost adresate fie împăratului Franţei, Napoleon al III-lea, fie premierului britanic, lordul Palmerston, şi miniştrilor

lor de externe, contele Walewski respectiv Clarendon, fie chiar sultanului Porţii otomane şi ministrului său de externe Reşid Paşa,

înfăţişându-se nu numai avantajele acestor ţări din soluţionarea problemei unirii celor două Principate, dar speculându-se cu multă

abilitate disensiunile politice dintre Puterile timpului şi nu în ultimul rand concurenţa de ordin economic dintre ele.

În ceea ce privea opinia publică, de partea cauzei româneşti au fost atrase numeroase personalităţi publice şi de cultură, mai

ales din Franţa precum: Jules Michelet, Edgar Quinet, Paul Bataillard, Saint-Marc Girardin etc. Semnăturile lor au fost puse pe lucrări,

unele de proporţii, şi pe articole de presă apărute în ziare şi reviste ca: “Le Siecle”, “Le Constitutionnel”, “Revue des Deux Mondes” sau

“Journal des Debats” în Franţa, “L’ Independence Belge” în Belgia, “Times” ori “The Daily News” în Anglia. Numeroase texte

proromâneşti apărute în presa franceză, engleză, belgiană etc. au fost reproduce în Italia sau Germania, în multe alte ţări existând, aşa

cum au dovedit-o cercetări istorice dintre cele mai avizate,2 un interes cu adevărat european pentru cauza unirii Principatelor, judecata

opiniei publice dovedindu-se a fi una dreaptă, echilibrată, ceea ce era, fără îndoială, un semn major al timpurilor moderne, expresie

elocventă a idealurilor de libertate şi dreptate naţională ca sens al mişcării istorice reale. Congresul de pace de la Paris nu putea să nu

ia în consideraţie această realitate.

Congresul de pace de la Paris

Acest for european consecutiv războiului Crimeii şi-a început lucrările pe 13/25 februarie 1856. Pentru toţi reprezentanţii

Puterilor participante (Franţa, Anglia, Austria, Rusia, Prusia, Turcia, Sardinia) dorinţa românilor era arhicunoscută. În Congres

reprezentantul Franţei, contele Walewski, ministrul de externe al lui Napoleon al III-lea, a cerut un principe străin, fiind susţinut de Rusia

care avea interesul să dezbine unitatea adversarilor ei din războiul abia încheiat, cărora din raţiuni politice şi economice proprii li s-au

alăturat Anglia, Prusia şi Sardinia. Propunerea a fost combătută vehement de reprezentanţii Turciei şi Austriei cu un plus de

înverşunare din partea acesteia din urmă. Pentru atenuarea divergenţelor s-a propus, la insistenţa Puterilor favorabile, ideea de

consultare şi a poporului român urmând ca numai după aceea să se precizeze statutul definitiv al Principatelor.

Prin textul Tratatului încheiat la Paris (18/30 martie 1856) s-au prevăzut: rămânerea Moldovei şi Ţării Româneşti în continuare

sub suzeranitatea otomană dar sub garanţia colectivă a tuturor Marilor Puteri; Turcia să respecte autonomia admnistrativă internă,

libertatea cultului, a comerţului şi a legislaţiei; convocarea unor Divanuri ad-hoc prin intermediul cărora să se poată exprima voinţa

românilor de unire sau de a rămâne pe mai departe în state diferite. O eventuală intervenţie militară în Ţările Române, dacă s-ar fi

impus, nu mai putea fi realizată decât în urma unui accord prealabil convenit de toate puterile semnatare şi devenite garante.

Se mai prevedeau: libertatea navigaţiei pe Dunăre şi formarea unei comisii provizorii alcătuite din reprezentanţii Puterilor

semnatare cu sediul la Galaţi care să supravegheze navigaţia pentru porţiunea Isaccea – Marea Neagră. Prezenţa şi activitatea acestei

comisii urmau să fie limitate în timp pe o perioadă de doi ani. Scopul însă era clar: instituirea unui control asupra gurilor Dunării din

partea Marilor Puteri.

Conferinţa de pace de la Paris, prin ceea ce a hotărât, n-a răspuns dorinţei românilor de unire a celor două Principate.

Suzeranitatea otomană s-a menţinut şi tot Poarta, adversar implacabil al unirii, urma să organizeze convocarea Divanurilor ad-hoc. În

această situaţie, alternativa istorică pentru poporul român era, cum prea limpede dicta însăşi experienţa revoluţiei din 1848-1849, că

unirea trebuia impusă de el însuşi. Regimul internaţional al garanţiilor colective şi prevederea din Tratat că o intervenţie militară nu era

posibilă decât cu acordul prealabil al tuturor celor şapte Puteri au constituit umbrela sub care partida naţională din Moldova şi Ţara

Românească a reluat efortul de organizare a luptei pentru unire.

Adunările ad-hoc

1 Marin Badea, op. cit., p. 127-1302 Gh. Platon, Lupta românilor pentru unitate naţională (1855-1859), Ecouri în presa europeană., Editura Junimea, Iaşi, 1974.

61

După Conferinţa de pace de la Paris partizanii unirii au pornit rapid pe calea organizării acţiunilor subordonate acestui scop. În

Moldova, unde domnul Grigore Alexandru Ghica era un partizan deschis al Unirii, mişcarea unionistă a putut acţiona legal şi s-a

organizat mai repede. În mai 1856 a luat naştere Societatea Unirii, apoi a fost înfiinţat Comitetul central şi, de asemenea, Comitetul

electoral al Unirii. În toate judeţele au fost create organisme similare, subordonate celor de la Iaşi. O propagandă bine dirijată a făcut

să fie răspândite numeroase manifeste, foi volante, broşuri etc. “Steaua Dunării” a devenit o adevărată stea călăuzitoare pentru toţi cei

ce aspirau ca unirea Principatelor să devină realitate. În coloanele ei se demonstra număr de număr că “Unirea are pentru sine temeiuri

mai mari, are însuşi principiul existenţei naţiei noastre, a întăririi, a dignităţii, a viitorului poporului nostru. Voim unire pentru ca înlăuntrul

nostru să avem îndestulă putere spre a ne sprijini driturile scrise în tratatele strămoşilor noştri”.1

Şi în Ţara Românească mişcarea unionistă şi-a creat relativ repede un Comitet central de acţiune pentru ca la începutul

anului 1857 să ia naştere Comitetul central al Unirii ca for coordonator al mişcărilor unioniste din ambele Principate.2 Acesta a fixat şi

ideile programatice sub semnul şi în numele cărora să se realizeze actul unionist: autonomia şi neutralitatea noului stat, alegerea ca

domn a unui prinţ străin, guvern desemnat de o adunare reprezentativă în care să se regăsească interesele tuturor claselor sociale.

Organizarea internă să se întemeieze pe respectul proprietăţii, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, libertatea persoanei etc. Întreaga

propagandă pro-unionistă s-a desfăşurat pe aceste temeiuri ideologice şi al realităţii istorice înseşi.

În evoluţia ei, lupta pe care s-au angajat s-o ducă forţele unioniste a fost facilitată sau îngreunată, pe de o parte, de structurile

politico-administrative existente, iar, pe de altă parte, de “contextul” supravegherii din partea Puterilor garante. Aşa, de pildă, când a

expirat mandatul domniilor lui Grigore Alexandru Ghica şi Barbu Ştirbei, Poarta otomană a numit pe tronurile rămase vacante

caimacami (locţiitori de domni): Teodor Balş în Moldova înlocuit ulterior de Nicolae Conachi-Vogoridi şi Alexandru Ghica în Ţara

Românească. Iar când trupele austriece au fost retrase din Principate au sosit la Bucureşti membrii Comisiei europene pentru a

supraveghea alegerea Divanurilor ad-hoc şi care au fost primiţi cu multă simpatie.

Căimăcămia de la Iaşi a făcut jocul intereselor Porţii otomane şi ale Imperiului habsburgic, adversarii externi ai unirii mizând

pe o posibilă valorificare a orgoliilor locale alimentate de ideea că Moldova şi, îndeosebi, Capitala ei ar fi urmat să fie reduse ca

importanţă prin “înghiţirea” lor de către Ţara Românească, respectiv de Bucureşti. Ca atare, prin abuzurile administraţiei, listele

electorale au fost falsificate pe ele nefiind incluşi aproape toţi cei consideraţi drept partizani ai unirii. O cercetare atentă, minuţioasă a

documentelor ce reflectă alegerea Divanurilor ad-hoc din Moldova arată că din 2000 de mari proprietari au fost incluşi pe liste doar 350,

din peste 20.000 de mici proprietari doar 2264, din 11.000 de meşteşugari şi negustori doar 1190 şi numai 11 dintre liberii profesionişti.

Aceste abuzuri atât de flagrante au generat, cum era şi firesc, proteste de amploare, atrăgând atenţia în mod deosebit demisia

din funcţia de pârcălab de Galaţi a colonelului Alexandru Ioan Cuza. Gestul lui Cuza a avut ecou deosebit nu numai în societatea

românească dar şi pe plan internaţional. A urmat rezultatul votului care a fost o lovitură deosebită pentru Puterile ostile unirii şi uneltele

lor din Moldova întrucât marea majoritate a celor acceptaţi pe listele de alegători s-au abţinut la vot.3

La protestele forţelor unioniste şi, desigur, ale opiniei publice internaţionale s-a adăugat atitudinea fermă a Puterilor favorabile

unirii care au recurs la ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta otomană ajungându-se la o încordare deosebită a relaţiilor internaţionale,

existând chiar pericolul izbucnirii unui nou conflict armat. Starea de tensiune, având ca mobil problema românească, a fost

dezamorsată printr-o înţelegere diplomatică franco-engleză (Anglia devenise, între timp, pe fondul evoluţiei relaţiilor sale cu Rusia,

ostilă unirii Principatelor sprijinind integritatea Turciei) realizată în cursul unei întâlniri a lui Napoleon III cu regina Victoria la Osborne pe

insula Wight din Canalul Mânecii la care au fost prezenţi miniştrii de externe ai celor două puteri. Compromisul a constat în acceptul

Angliei pentru anularea alegerilor falsificate din Moldova în timp ce Franţa a renunţat la idea unirii depline a Principatelor sub un prinţ

străin. Unirea trebuia, conform acestui compromis, să fie doar una legislativă.

Ca urmare, impasul în care fusese adusă acţiunea pentru unire, atât pe plan intern ca urmare a falsificării alegerilor din

Moldova, cât şi pe planul relaţiilor internaţionale din cauza evoluţiilor înregistrate în poziţiile adoptate de Marile Puteri, a fost depăşit.

Preţul, pentru români, cu care s-a trecut peste momentul de blocaj al procesului unionist a fost o şi mai pronunţată limitare a ceea ce

trebuia să fie actul unirii.

1 „Steaua Dunării” din 30 iunie 1856.2 Vasile Maciu, Organizarea mişcării pentru Unire în anii 1855-1857 în Moldova şi Ţara Românească în „Studii”, XII (1959), nr. 1, p. 43-76. 3 Dan Berindei, Epoca Unirii, Editura Corint, Bucureşti, 2000, p.46-47.

62

În consecinţă, Turcia a fost obligată să anuleze rezultatele alegerilor şi să organizeze un nou scrutin electoral care a început

pe 29 august/10 septembrie 1857. Victoria unioniştilor, în ambele Principate, a fost zdrobitoare iar deschiderea lucrărilor ambelor

Adunări ad-hoc a purtat pecetea vizibilă a entuziasmului naţional.

Reprezentarea pe stări în Adunările ad-hoc n-a fost una proporţională dar pentru prima dată ţăranii aveau reprezentanţii lor. Şi

dacă în chestiunea unirii, chiar din momentul deschiderii lucrărilor, s-a putut constata o reală solidaritate naţională, în problemele de

ordin social, inclusiv cele ce vizau căile de acţiune pentru realizarea României moderne, punctele de vedere s-au dovedit a fi nu doar

diferite ci profound divizate. Chestiunea agrară, de exemplu, care însemna eliberarea ţăranilor din clăcăşie şi împroprietărirea cu

loturile de pământ necesare înseşi existenţei lor, n-a putut fi evitată, ci doar amânată. A existat, mai ales la reprezentanţii partidei

liberale, înţelepciunea de a gândi, ca în opera bălcesciană, cu precădere Mersul revoluţiei în istoria românilor, că până nu se

asigură libertatea din afară, iar unirea era un pas uriaş pe drumul către recâştigarea acesteia, nu putea fi obţinută şi libertatea

dinlăuntru. De aceea reprezentanţii ţăranilor au acceptat idea că unirea era prioritară ca ţintă a momentului politic, respectiv că orice

confruntare pe teme sociale care ar fi degenerat în convulsii putea fi pretext pentru Marile Puteri, îndeosebi pentru cele ostile unirii, să

intervină cu forţa armată şi idealul naţional să fie compromis. S-a ajuns, astfel, ca pe 7/19 octombrie 1857 în Adunarea ad-hoc a

Moldovei să se adopte o declaraţie cuprinzând dorinţele românilor condensate în cinci puncte: respectarea autonomiei interne, “Unirea

Principatelor într-un singur stat sub numele de România”, principe străin ales ca domn ereditar şi, în sfârşit, neutralitatea şi

inviolabilitatea teritorială de care să se bucure noul stat. Puterea legislativă să fie exercitată de o Adunare obştească în care să fie

“reprezentate toate interesele naţiei” adică toate forţele sociale ale ţării.1 O hotărâre similară, reflectând aceleaşi opţiuni ca ale Adunării

ad-hoc de la Iaşi, a fost adoptată şi în Adunarea ad-hoc de la Bucureşti. 2 A fost aceasta o expresie a imperativului istoric ce stăpânea

acut conştiinţa politică a românilor ca naţiune şi a maturităţii clasei politice a timpului a cărei forţă de gândire şi acţiune, într-un moment

crucial pentru devenirea istorică a ţării, s-au ridicat cu adevărat la înălţimea cerinţelor epocii. De aceea Adunările ad-hoc au reprezentat

unul dintre momentele cele mai importante care au jalonat nu numai calea către înfăptuirea Unirii celei “mici”, Unirea Principatelor, ci

traseul istoric al luptei pentru înfăptuirea idealului unităţii naţionale depline. Adunările ad-hoc au exprimat cât se poate de convingător

necesitatea istorică a Unirii celor două Principate într-un singur stat, o unire care, după cele rostite de Mihail Kogălniceanu în Adunarea

ad-hoc de la Iaşi, “este firească, legitimă şi neapărată pentru că în Moldova şi în Valahia suntem acelaşi popor, omogen, identic ca nici

un altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi speranţe, aceleaşi

trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfârşit, aceeaşi misie de

îndeplinit”.3

Hotărârile Adunărilor ad-hoc şi raportul întocmit de Comisia europeană au fost transmise Puterilor garante întrunite în

Conferinţă internaţională la Paris pe 10/22 mai 1858. Lucrările acesteia s-au prelungit până pe 7/19 august. S-a adoptat în problema

românească o Convenţie prin care au fost definite statutul internaţional al Principatelor şi principiile de organizare internă a acestora

fără să reflecte dorinţele românilor aşa cum fuseseră ele exprimate. Practic, Marile Puteri au dat curs cu prioritate intereselor lor

acceptând idea Unirii Principatelor doar în plan legislativ întrucât instituţional şi de facto urma să se menţină separaţia pentru că:

denumirea urma să fie “Principatele unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti”; urmau a fi aleşi doi domnitori; să existe două adunări

legislative, două guverne în două capitale distincte etc.

Ca elemente instituţionale de unitate erau preconizate: o Comisie centrală cu sediul la Focşani având rolul de a elabora

proiecte commune de legi, o curte de justiţie şi una de casaţie, principii comune de organizare a armatei având un singur comandant

suprem, funcţie exercitată de un şef suprem ales prin rotaţie şi o banderolă albastră adăugată pe cele două drapele, moldovean şi

muntean, altfel, deosebite.

În textul Convenţiei erau incluse şi unele principii ce trebuiau aşezate la temelia procesului de reorganizare internă a

Principatelor, altfel spus de impulsionare a modernizării societăţii româneşti: abolirea privilegiilor feudale, implicit revederea legislaţiei şi

reglementarea relaţiilor dintre boieri şi ţărani, un proiect de lege electorală întocmit pe principiul sistemului cenzitar ceea ce dădea

acces la viaţa politică doar marilor proprietari.4

1 Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, vol. VI, partea I, Bucureşti, 1888, p.78.2 Ibidem, vol. VI, partea a II-a, p.34.3 Cf. Dan Berindei, op. cit., p. 57.4 Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, vol. VII, Bucureşti, 1908, p. 306-314.

63

Puterile garante, prin Convenţia adoptată, arătau că Unirea românilor era posibilă de realizat; că nu putea fi, totuşi, un dar din

partea lor sub forma fructului deja copt; că românii înşişi aveau datoria de a o înfăptui pentru a concorda cu aspiraţiile şi interesele lor

ca naţiune. Iar calea de urmat era aceea a faptului împlinit în faţa căruia trebuiau puse Puterile garante.

În toamna anului 1858, acţiunile unioniste au fost reluate cu o intensitate deosebită. Cadrul legal de manifestare era cerinţa

din Convenţie de desemnare prin vot a Adunărilor ce aveau misiunea de a-i alege pe cei doi domnitori. Iar unioniştii l-au folosit

desfăşurând o vie şi susţinută activitate de propagandă, de conştientizare a celor mulţi, cu drept de vot, în legătură cu ce însemna

Unirea pentru viitorul românilor şi, îndeosebi, cât de importante erau organismele elective din sânul cărora trebuiau aleşi domnii ţării.

Un unionist înfocat cum era Anastasie Panu, de pildă, scria în “Steaua Dunării” condusă de Mihail Kogălniceanu că “Adunarea... este

chemată a aşeza temeliile edificiului nostru naţional. Acolo se va dezbate soarta patriei noastre. Acolo se va vedea dacă Moldova a

înţeles noua eră care i se deschide.”1

O altă publicaţie cu un titlu semnificativ, “Zimbrul şi Vulturul”, reflectând configuraţiile celor două steme, prima a Moldovei,

cealaltă a Ţării Româneşti, chiar în coloanele primului număr transmitea acest mesaj: “Unirea ne este astăzi îndoit scumpă: ca simţire

naturală înnăscută în inima fiecărui român şi ca vot legal şi unanim al ambelor ţări surori... Unirea este voinţa naţională, un adevăr scris

cu litere de neşters în paginile istoriei noastre şi care va trăi în inimile românilor atât cât ei vor exista ca naţiune. Unirea este credinţa

noastră de nezdruncinat, stindardul nostru politic”.2

Alegerea lui Cuza ca domn al Principatelor

În concordanţă cu prevederile Convenţiei de la Paris, au fost desemnate câte o căimăcămie colectivă (de trei) la Bucureşti şi

Iaşi care să organizeze alegerea adunărilor elective. Prin componenţa ei, Ioan Manu, Emanoil Băleanu şi Alexandru Filipescu, toţi trei

mari boieri, căimăcămia din Ţara Românească a fost favorabilă partidei conservatoare care avea să fie reprezentată în proporţie de 2/3

în timp ce căimăcămia de la Iaşi a fost favorabilă, prin doi dintre membrii ei, Anastasie Panu şi Vasile Sturdza, partidei liberale, cel de-

al treilea, Ştefan Catargiu, fiind o unealtă a Puterilor ostile unirii, câştig de cauză având partida naţională.

La Iaşi, voturile Adunării elective au fost date lui Alexandru Ioan Cuza, cunoscut ca un militant unionist ferm şi considerat a

putea fi “la legi nouă, om nou” cum îl caracteriza Mihail Kogălniceanu. Prin el, chiar un observator străin ca Victor Place, consulul

Franţei la Iaşi, întrevedea “triumful complet al ideilor unioniste şi liberale, împotriva vechiului sistem de corupţie care şi-a trăit traiul”.

Oricum, Mihail Kogălniceanu îi cerea lui Cuza ca domn proaspăt ales: “Fii dar omul epocei; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca

legea să fie tare; iar tu, Măria ta, ca Domn, fii bun şi blând, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost

nepăsători sau răi”.3

La Bucureşti confruntarea dintre conservatori şi liberali a fost cu mult mai dură, fiecare dintre cele două grupări încercând să

determine alegerea unui reprezentant apt a le promova interesele economice şi sociale, concomitent plutind în aer şi ideea unei duble

alegeri pe care o împărtăşeau reprezentanţii partidei liberale. Ideea a fost discutată în detaliu cu membrii delegaţiei moldovene care a

fost desemnată să meargă la Constantinopol pentru a notifica Porţii alegerea lui Cuza şi care, la trecerea prin Bucureşti, s-a bucurat de

o primire deosebită.

Pentru a avea câştig de cauză în confruntarea cu conservatorii, partida liberală a recurs la mobilizarea populaţiei din Bucureşti

şi satele învecinate dând naştere unei presiuni directe, de factură revoluţionară, asupra membrilor Adunării elective aflaţi într-o sală de

pe Dealul Mitropoliei. Sub această presiune printr-un acord între liberali şi conservatori fiecare parte şi-a retras candidaţii, astfel că într-

o şedinţă secretă a venit propunerea deputatului Vasile Boerescu de a fi ales ca domn al Ţării Româneşti tot Alexandru Ioan Cuza.

Propunerea a fost primită cu ropote de aplauze iar votul a fost exprimat după revenirea în sala de şedinţe. Toate cele 64 de voturi,

exprimate secret, s-au pronunţat pentru alegerea şi în Ţara Românească a lui Alexandru Ioan Cuza.

Vestea s-a transmis mulţimii care continua să înconjoare clădirea şi care a făcut să se reverse imediat o imensă explozie de

entuziasm popular cu reverberaţii ce s-au prelungit în toată ţara şi dincolo de Carpaţi în spaţiul transilvan. Al. Papiu Ilarian putea să

1 “Steaua Dunării” din 22 decembrie 18582 “Zimbrul şi Vulturul” din 13 noiembrie 1858.3 Mihail Kogălniceanu, Texte social-politice alese, ed. cit, p.218.

64

scrie ceva mai târziu că “Românii din Transilvania numai la Principate privesc... Iar când s-a ales Cuza domn entuziasmul la românii din

Transilvania era poate mai mare decât în Principate”.1

Şi avea să continue a se revărsa aşa cum s-a putut constata cu prilejul deplasării şi sosirii lui Alexandru Ioan Cuza la

Bucureşti, un eveniment despre care D.A. Sturdza îi scria lui Vasile Alecsandri, aflat deja la Paris, în misiune diplomatică: “Rezultatul

acestei călătorii este că toţi românii din cele două Principate se vor lăsa mai curând târâţi în bucăţi decât să revie la vechea stare de

lucruri. Cuza este personificarea marei idei (a unirii – n.n. - M.B.) şi nu vom da nimănui dreptul să discute numirea sa. La Bucureşti, de

pildă, el e omul cel mai popular. N-am văzut niciodată salutându-se un suveran cu mai multă dragoste şi serbări publice ca în această

primă capitală a României”.2

Rolul naţiunii, cu aportul hotărâtor al maselor, al celor mulţi, în determinarea înfăptuirii Unirii, a fost evident. Ba, mai mult, i-a

uimit pe contemporani, cu precădere opinia publică internaţională. Întrunite în conferinţă la Paris (26 august/6 septembrie 1859).

Puterile garante au recunoscut dubla alegere a lui Cuza şi pe Cuza ca domn. Excepţie au făcut Imperiile otoman şi habsburgic dar s-au

supus şi ele evidenţei – unificarea Principatelor pe calea uniunii personale, limitată pe timpul vieţii domnitorului ales. Doi ani mai târziu

a fost acceptată, într-o conferinţă a reprezentanţilor Puterilor garante, care a avut loc la Constantinopol, şi unirea reală tot pentru

perioada vieţii lui Cuza. În inauarie 1862 s-a format primul guvern cu autoritate administrativă asupra ambelor părţi ale statului. Pe 24

ianuarie 1862 şi-a început lucrările Adunarea României ca organ legislativ. Administraţia a fost şi ea unificată treptat. Statul naţional a

fost constituit pe temeiul unor structuri unitare şi nu ca o federaţie. Acesta avea să fie şi sensul procesului istoric al modernizării

României în anii şi deceniile următoare.

Cap. XI

Diplomaţia românească pe timpul

domniei lui Alexandra Ion Cuza

Lupta politico-diplomatică pentru desăvârşirea Unirii

Politica de modernizare a ţării pe care şi-a asumat-o Alexandru Ioan Cuza ca “domn al unirii”, devenit treptat, de-a lungul celor

7 ani de exercitare a funcţiei de şef al statului, şi “domn al reformelor”, a fost foarte dificilă de pus în operă. Iar obstacolele ce le avea

de întâmpinat, de care s-a şi lovit, izvorau din însăşi condiţia de existenţă a ţării în planul relaţiilor internaţionale, aceea de obiect al

suzeranităţii otomane şi al garanţiei colective exercitate de Marile Puteri. Această condiţie făcea ca orice iniţiativă de reformă mai

importantă, dacă nu se înscria în limitele Convenţiei şi de cele mai multe ori dacă irita susceptibilităţile interesate ale celor trei imperii

înconjurătoare (otoman, ţarist şi habsburgic), risca să atragă nu numai protestele acestora sau ale altor Mari Puteri, dar şi pericolul unei

intervenţii militare care, dacă s-ar fi ajuns să devină realitate, ar fi condus la anularea actului Unirii.

Apoi, în cei 7 ani cât a durat domnia lui Alexandru Ioan Cuza, chiar în atitudinea Marilor Puteri care fusesră susţinătoare ale

unirii Principatelor au intervenit modificări generate de evoluţia raporturilor internaţionale, a echilibrului european însuşi şi, de

asemenea, a modului cum acestea înţelegeau să-şi atingă interesele economice în zonă şi mai ales pe imensa piaţă a Imperiului

otoman.

În aceste limite, dictate de condiţia noului stat român în planul relaţiilor internaţionale, Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorii săi

apropiaţi s-au văzut obligaţi să acţioneze cu multă prudenţă în modul de a concepe şi a pune în practică politica de reforme, de a forţa

realitatea sau de a face concesii, de a negocia ori a recurge la tactica faptului împlinit.

1 C.C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p.332 Ibidem, p.77.

65

Pe de altă parte, în condiţiile în care prin textul Convenţiei impuse de Puterile garante s-a asigurat conservatorilor o evidentă

întâietate politică (prevederile electorale erau favorabile marilor proprietari şi le-au asigurat acestora majoritatea în Adunarea obştească

devenită Adunarea României) politica reformatoare nu putea fi decât respinsă în forul legislativ suprem mai ales când urmau a fi

abordate reformele privind modernizarea economică şi îndeosebi a raporturilor dintre marii proprietari de pământ şi ţărani. De aceea, o

dată atins idealul Unirii, în ianuarie 1859, urmat de obţinerea recunoaşterii dublei alegeri de către Marile Puteri favorabile unirii, în cele

din urmă şi de către adversarii ei, Turcia şi Austria, unitatea forţelor social-politice sub semnul căreia se realizase actul istoric din

ianuarie 1859 s-a sfărâmat. Confruntările politico-ideologice s-au reluat şi s-au dovedit a fi cu atât mai aspre cu cât forţele progresiste

nu şi-au putut coordona eforturile (liberalii democraţi din Moldova nu puteau cupla politic nici ca orientare, nici ca metode, cu liberalii

radicali din Ţara Românească1 de unde şi starea de fărâmiţare în fracturi divergente a partidei liberale) iar în plan economic societatea

românească s-a confruntat cu dificultăţi greu de surmontat, în plan financiar cu deosebire, dar şi ca urmare a consecinţelor crizei

economice din 1857-1858. Văzută pe acest fundal general istoric, politica de modernizare a societăţii româneşti pe care a promovat-o

Alexandru Ioan Cuza, cu împlinirile ei, şi care au fost realmente de importanţă istorică, dar şi cu limitele ce i-au fost impuse de epoca în

care a acţionat ca domn, este cea care-l defineşte ca o personalitate puternică, un diplomat de talie europeană, un patriot între patrioţii

de seamă ai neamului pentru care devotamentul faţă de ţară a fost dincolo de orice ezitare.

Prima “probă de foc” pe care a susţinut-o ca domn Alexandru Ioan Cuza a fost acţiunea diplomatică pentru recunoaşterea

dublei sale alegeri în condiţiile în care aceasta reprezenta în opinia multor diplomaţi “o nouă şi gravă complicaţie” internaţională.

Recunoaşterea dublei alegeri s-a obţinut mai întâi din partea Franţei, Rusiei, Prusiei şi Sardiniei iar cu anumite greutăţi şi din partea

Angliei la Conferinţa puterilor garante din aprilie 1859. La 2/14 mai Austria, aflată deja în război cu Franţa şi Sardinia, a reluat legăturile

cu Bucureştii ceea ce însemna implicit recunoaşterea dublei alegeri pentru ca în cadrul altei conferinţe a puterilor garante atât Austria

cât şi Turcia să recunoască oficial dubla alegere a lui Cuza (26 august/7 septembrie 1859).2

Obţinerea recunoaşterii dublei alegeri era, însă, doar un început victorios pe calea acţiunii politico-diplomatice menite a

conduce la consolidarea noului stat naţional român. Era nevoie de iniţiative mult mai solide şi mai susţinute pentru consolidarea

structurilor instituţionale ce derivau din actul unirii, ca şi a celor economice, administrative etc., întrucât prin actul Convenţiei erau

prevăzute adunări obşteşti, două guverne, două armate etc. Şi aceasta în condiţiile în care mai ales Turcia şi Austria condiţionaseră

recunoaşterea dublei alegeri de respectarea pe mai departe a prevederilor Convenţiei atât în litera cât şi în spiritul lor. A fost de aceea

nevoie de o veritabilă luptă politico-diplomatică din partea lui Alexandru Ioan Cuza, a guvernelor, a multora dintre colaboratorii săi

apropiaţi pentru a se realiza desăvârşirea actului unirii din ianuarie 1859 şi aceasta în planuri diverse: politic, economic, administrativ

etc. Şi dacă în domeniile politic şi administrativ domnitorul s-a putut bizui pe sprijinul atât al partidei liberale cât şi al conservatorilor, în

domeniul economic au ieşit la suprafaţă diferenţele de poziţii şi ca atare ostilitatea venită din partea conservatorilor. Aceştia din urmă

deţineau majoritatea locurilor în adunările legislative şi, ca atare, domnitorul a avut legislativul împotriva sa. De unde şi marea

instabilitate guvernamentală din primii ani ai domniei sale (20 de guverne în perioada 24 ianuarie 1859- 24 ianuarie 1862 când se poate

considera ca desăvârşit actul unirii între care 9 în Moldova şi 11 în Ţara Românească). De unde şi reflecţia unui contemporan:

“Ministerele se schimbau ca blidele”.3

Cu toate greutăţile întâmpinate, procesul desăvârşirii unirii a fost împins pe făgaşul dictat de necesităţile istorice, meritul

fundamental revenind lui Alexandru Ioan Cuza. El a făcut ca activitatea celor două guverne, de la Bucureşti şi de la Iaşi, să acţioneze

într-un sens comun; prin dispoziţii şi măsuri administrative aparatul de stat a fost unificat (serviciile vamale, cursul monetar, acceptarea

Bucureştilor drept capitală, unificarea stemelor, a armatei în tabăra unică de la Floreşti-Prahova, ziua naţională fixată la 24 ianuarie

etc.). Au fost iniţiate chiar unele reforme în domenii ca: funcţionarea justiţiei, organizarea evidenţei statistice, instituirea impozitului

funciar, desfiinţarea bătăii, înfiinţarea Universităţii ieşene (1860) etc.

Concomitent, Alexandru Ioan Cuza a acţionat şi pe plan diplomatic atrăgând atenţia puterilor garante că sistemul ieşit din

unirea imperfectă la care i-au obligat pe români nu putea funcţiona eficient. S-a deplasat personal la Constantinopol în toamna anului

1860 ca să negocieze pe marginea inconvenientelor sistemului politic “dualist” pentru ca în 1861 să existe din interior o presiune

1 Cf. Gh. Platon, op. cit., p.181.2 N. Corivan, Acţiunea diplomatică europeană şi dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în Studii privind Unirea Principatelor, Editura Academiei, Bucureşti, 1960, p.387-412.3 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 85-86.

66

deosebită asupra sa, cerându-i-se ca, reunind cele două camere ale deputaţilor, cea moldoveană şi cea munteană, să forţeze şi

proclamarea unirii depline. În acest sens era insistent sfătuit şi de consului Franţei la Iaşi, Victor Place, care-i scria la 9/21 aprilie 1861:

“Îmi place mai mult un popor care îndrăzneşte să-şi dobândească independenţa decât unul care şi-o primeşte”.1

O conferinţă a reprezentanţilor puterilor garante (septembrie 1861) a luat în discuţie solicitările lui Cuza şi, sub presiunea celor

favorabile unirii, a fost acceptată unirea administrativă şi legislativă cu amendamentul Porţii otomane că numai pe timpul domniei lui

Cuza ceea ce era de natură să afecteze continuitatea şi stabilitatea internă a noului stat. Se făcea însă încă un pas important pe calea

recunoaşterii internaţionale a unirii, a României ca stat naţional după care la 24 noiembrie/ 6 decembrie, C. Negri, agentul Principatelor

la Constantinopol, comunica la Bucureşti trimiterea firmanului Porţii otomane referitor la recunoaşterea uniunii politico-administrative a

celor două ţări.

La începutul lunii decembrie, Alexandru Ioan Cuza adresa o proclamaţie către românii din ambele Principate (11/23

decembrie) prin care anunţa că: “Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt măreţ dorit de generaţiile

trecute, aclamat de corpurile legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă şi de Puterile garante şi s-a înscris

în datinele naţiunilor... În zilele de 5 şi 24 ianuarie aţi depus toată a vostră încredere în alesul naţiunii aţi întrunit speranţele voastre într-

un singur domn; alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”.2

Desăvârşirea unirii făcea să sporească şi mai mult autonomia internă, lărgea cadrul de mişcare şi de pregătire a

independenţei, sporea coeziunea naţională, făcea posibilă afirmarea demnităţii noului stat, amplifica forţa acestuia de atracţie pentru

românii din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Dobrogea. În plus, era creat un cadru intern mai sigur în raport cu exteriorul şi mai

propice demarării marilor reforme înscrise în programele revoluţiei din 1848-1849.

Politica externă în timpul domniei lui Al. I. Cuza

Alexandru Ioan Cuza a avut certe calităţi de diplomat. El şi le-a pus în valoare cu talent şi mai ales cu un puternic sentiment al

dragostei de ţară, de cauza naţională a poporului său, pe care şi în acest plan s-a străduit să-l reprezinte cu demnitate.

Şi a făcut-o cu mult tact, cu dibăcie, întâi de toate în lupta pe care a dus-o cu Marile Puteri garante pentru recunoaşterea

dublei sale alegeri ca o expresie reală a voinţei populare. Exprimarea viguroasă a acesteia îndeosebi la Bucureşti în zilele de 22-24

ianuarie a făcut ca triumful cauzei române să apară, indubitabil, şi pentru reprezentanţii Marilor Puteri drept opera românilor înşişi,

realizată pe fondul unei dispuneri relativ stabile a factorilor externi cu forţă de înrâurire asupra cursului evenimetelor din Principate. Este

vorba, aşa cum apreciază unul dintre cei mai fecunzi cercetători ai epocii unirii, academicianul Dan Berindei, de „un echilibru de forţe în

ansamblul continentului şi de imposibilitatea vreuneia dintre Puterile europene de a-şi impune în exclusivitate punctele de vedere...

Datorită echilibrului de forţe, Europa n-a făcut până la urmă decât să sancţioneze ceea ce românii înşişi au realizat”.3

După ce s-a obţinut recunoaşterea dublei alegeri de către Marile Puteri garante, relaţiile României cu acestea au continuat să

rămână în prim-planul politicii diplomatice a lui Alexandru Ioan Cuza şi a colaboratorilor săi apropiaţi. În raporturile cu Poarta otomană

s-a practicat o politică pe care un istoric francez, Paul Henry, din secolul trecut, o definea aşa: „întrebuinţarea simultană a şireteniei, a

răbdării şi a unor viguroase îndrăzneli, îndeplinite pe neaşteptate dar pregătite din vreme şi în taină”.4 Cu Franţa au fost cultivate relaţii

deosebit de strânse fiind în optica lui Costache Negri, poate cel mai ataşat colaborator al domnului în domeniul politicii externe,

„singura putere pe care ne putem cu adevărat bizui”.5 O speranţă nu întru totul confirmată datorită sinuozităţilor politicii externe a lui

Napoleon al III-lea ceea ce a şi condus la o răcire a relaţiilor dintre Paris şi Bucureşti, începând încă din 1863. Anglia n-a sprijinit

procesele înnoitoare ale României, fiind nu o dată potrivnică unor iniţiative politice româneşti cum a fost, de pildă, actul secularizării

averilor mănăstireşti. La fel au evoluat relaţiile cu Rusia, care n-a ezitat să-şi manifeste ostilitatea faţă de politica de reforme din

România şi îndeosebi faţă de raporturile lui Cuza cu mişcările naţionale ale altor popoare, cum erau cele cu emigraţia poloneză.

1 Ibidem, p.104-105.2 Ibidem, p.109.3 Dan Berindei, Chestiunea statului naţional român în context european în Cuza Vodă. In memoriam., Editura Junimea, Iaşi, 1973, p.114..4 Paul Henry, L’abdication du prince et l’avenement de la dynastie des Hohenzollern au trone de Roumanie, Paris, 1930, p.3-4..5 R. V. Bossy, Politica externă în vol. Alexandru Ioan Cuza 1859-1866, Bucureşti, 1932, p.39.

67

Sub semnul îngrijorării de ambele părţi au evoluat relaţiile cu Austria, aceasta din urmă fiind extrem de susceptibilă faţă de

procesul fortificării tânărului stat român care, în evoluţia sa, putea conduce spre obţinerea independenţei şi mai apoi chiar a aducerii în

graniţele sale a Transilvaniei şi Bucovinei. De aceea, cu o undă de resemnare, ambasadorul Austriei la Constantinopol, Prokesch-

Osten, putea consemna într-un raport că „Este în obiceiul principelui Cuza de a nu părea să se supună voinţei puterilor, nici a asculta

de tratate, ci de a ne face să-i ascultăm hotărârile”.1

Relaţii de bunăvoinţă dar fără să constituie puncte de sprijin deosebite pentru România, în timpul domniei lui Cuza, au fost cu

Prusia sau Italia, preocupate să-şi realizeze şi una şi cealaltă unificările naţionale pentru care românii, oarecum, le oferiseră un

exemplu veritabil. Văzute în ansmblul lor, relaţiile României cu noile Puteri arată, în mod convingător, că „statul naţional român a reuşit

să-şi realizeze aspiraţiile, fără a forţa nota, dar acţionând stăruitor, eludând „sfaturile” Puterilor, când acestea erau potrivnice intereselor

naţiunii, manevrând abil în complicata ţesătură a relaţiilor Marilor Puteri şi reuşind a transforma România dintr-o năzuinţă într-o

realitate concretă”.2

Într-un al doilea plan, acela al relaţiilor externe, domnitorul Alexandru Ioan Cuza s-a angajat cu luciditate şi un acut sentiment

al solidarităţii naţiunilor mici în raporturile cu Marile Puteri pentru a putea, umăr la umăr, să izbândească în susţinerea intereselor

proprii. Aici, aşa cum s-a observat, Alexandru Ioan Cuza a fost adesea în situaţia de a se confrunta cu împrejurări complicate cărora le-

a găsit rezolvări înţelepte.

Un prim episod politico-diplomatic dintr-o asemenea „serie” de fapte l-au constituit contactele şi tratativele cu reprezentanţii

aripii revoluţionare maghiare, generalii Klapka Gyorgy şi Turr Istvan, în contextul războiului dintre Austria, pe de o parte, şi Franţa aliată

cu Sardinia, pe de altă parte. În urma acestor tratative s-a convenit mai întâi că „Prinţul Cuza dă voie patrioţilor unguri să stabilească

depozite de arme în Valea Siretului, la Bacău, la Roman sau în comunele încă mai apropiate de graniţa Transilvaniei precum sunt

Ocna şi Piatra” plus intervenţii ale părţii române pe lângă guvernul francez pentru livrare de armament iar, în al doilea rând, că patrioţii

unguri, parteneri de negocieri, urmau să proclame „aceleaşi drepturi, aceleaşi libertăţi pentru toţi locuitorii Ungariei fără deosebire de

rasă, nici de religie”. Se preciza, de asemenea, că „după război, o adunare va fi convocată în Transilvania spre a delibera asupra unirii

administrative a acestei provincii cu Ungaria; şi dacă majoritatea decide că vechea administraţie autonomă a Transilvaniei trebuie

restabilită, maghiarii nu se vor opune la aceasta”.3 La o colaborare româno-ungară mai pronunţată, din păcate, nu s-a putut ajunge

pentru că, aşa cum sesiza secretarul lui Cuza, francezul Baligot de Beyne, într-o scrisoare din 13/25 octombrie 1861 trimisă de la Paris

după ce vizitase pe conducătorii politici ungari, în ceea ce privea Transilvania nu învăţaseră nimic după experienţa revoluţiei din 1848-

1849 şi până în acel moment.4

Al doilea episod de politică externă cu un grad de complicaţie mai ridicat a apărut în planul relaţiilor cu Serbia. Aşa cum se ştie

relaţiile româno-sârbe aveau deja un trecut multisecular. Erau în derulare interese economice, Serbia realizând importuri masive de

sare din România. O situaţie similară caracteriza relaţiile ambelor părţi cu Poarta otomană. În sfârşit, era comunitatea de credinţă şi

existau relaţii personale între familiile domnitoare, Maria Obrenovici (născută Catargiu) fiind prietena intimă din tinereţe a lui Cuza.

Episodul se referă la un transport masiv de arme din Rusia către Serbia. Tranzitul fusese convenit de Cuza însuşi, principele

Obrenovici şi guvernul rus. Când convoiul de 500 care a început să se deplaseze din zona Galaţi (lângă Bolgrad) a fost observat de

consulul englez în oraşul de la Dunăre care l-a anunţat pe colegul său de la Bucureşti. Sesizat a fost şi consulul austriac iar apoi au fost

atenţionaţi şi reprezentanţii celorlalte Puteri garante care au început să exercite presiuni asupra guvernului român şi a lui Cuza ca să

împiedice continuarea transportului de arme, cei mai vehemenţi fiind reprezentanţii Turciei şi Austriei, sprijiniţi de cei ai Angliei. Atât

guvernul român cât mai ales Cuza au răspuns la presiuni, promiţând să se informeze mai întâi, apoi că vor lua măsurile necesare încât

timpul s-a scurs şi armele au ajuns la destinaţie în Serbia. A fost o acţiune care a fortificat relaţiile româno-sârbe ajungându-se la

înfiinţarea de reprezentanţe diplomatice: cea sârbă, la Bucureşti, în 28 februarie 1863, cea română la Belgrad pe 13/25 martie acelaşi

an.5

1 Ibidem, p. 134.2 Dan Berindei, op. cit., p. 209.3 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 123-124.4 Ibidem, p. 126.5 Idem, Transportul armelor sârbeşti prin România sub Cuza Vodă (1862) în „Romanoslavica”, an XI (1965), p.33-65.

68

În sfârşit, un al treilea episod de politică externă, cu implicaţiile cele mai dificile de surmontat pentru România, a fost înregistrat

pe segmentul relaţiilor cu revoluţionarii polonezi. În inaurie 1863 se declanşase revoluţia poloneză îndreptată contra Rusiei, Austriei şi

Prusiei. Prinţul Czartoryski, conducătorul polonezilor în exil, îi ceruse lui Cuza prin secretarul său personal, Baligot de Beyne, ca

România să-i primească pe insurgenţii polonezi care s-ar fi refugiat pe teritoriul ei ceea ce comporta o mare doză de risc întrucât

deranja Rusia care putea recurge la represalii. La sfârşitul lunii iunie, de pe un vas britanic a debarcat un detaşament de polonezi

înarmaţi care s-au şi îndreptat către nordul Moldovei. Era format din 250 polonezi, 4 francezi, 2 englezi şi 2 italieni sub comanda unui

colonel, Milkowski. Armele erau de provenienţă engleză. Cuza a ordonat ca detaşamentul să fie oprit în înaintarea lui pentru că, scria el

în ordinul transmis unui ofiţer român din zonă, „oricare ar fi simpatiile noastre, nu vom lăsa ca ţara noastră să fie invadată de o forţă

armată, hotărâţi fiind să facem să se respecte neutralitatea noastră”.1 Comandantul polonez a refuzat să se supună ordinului

autorităţilor militare române şi s-a ajuns la confruntare armată în localitatea Costangalia, în Basarabia. Lupta a durat 5 ore şi s-a soldat

cu morţi şi răniţi de ambele părţi după care detaşamentul polonez s-a retras, a fost urmărit şi comandantul polonezilor a admis să

depună armele. Prizonierii au fost bine trataţi permiţându-li-se mai apoi să se retragă spre Turcia sau Austria, alţii ajungând în patria

lor. Cuza nu putuse risca soarta ţării, deşi era un partizan al cauzei poporului polonez şi foarte atent în raport cu lupta de eliberare a

popoarelor din jur pentru constituirea statelor lor naţionale.2 În acest amplu proces istoric putea fi realizată şi unirea celorlalte provincii

româneşti: Transilvania, Bucovina, Basarabia, fiind în permanenţă animat de năzuinţa de a putea acţiona să fie mai bune „soarta,

bunăstarea şi libertatea a tot ce poartă numele de român”.

Cap.XII

Războiul de independenţă

Preliminarii politico-diplomatice

După înfăptuirea Unirii, în viaţa politică a Principatelor Unite se simţea povara suzeranităţii Porţii otomane şi a regimului

garanţiilor colective aproape la orice pas. Obţinerea independenţei devenea din ce în ce mai mult o necesitate acută, considerată în

toate cercurile opiniei publice ca singura în măsură a asigura mersul ţării, al naţiunii române pe făgaşul progresului economic, social,

politico-instituţional, cultural etc.

Când a izbucnit din nou criza orientală ca urmare a răscoalelor din Bosnia şi Herţegovina, urmate de angrenarea în război a

Serbiei şi Muntenegrului iar apoi de insurecţia bulgarilor (1876) opinia publică românească a tresărit şi a sprijinit direct, prin mijloace

diverse, lupta popoarelor de la sud de Dunăre ca şi cum ar fi fost cauza poporului român însuşi. Iar lideri de opinie precum C.A. Rosetti

şi cotidianul “Românul” pe care-l conducea exprimau cât se poate de clar ideea că independenţa, ca atribut esenţial al naţiunilor,

trebuie să-şi găsească împlinirea: “Pacea nu va putea fi menţinută în Orient până ce popoarele creştine nu se vor constitui în state

autonome, conform dorinţelor lor. Pentru noi această soluţie este fatală; orice efort va fi inutil, nici Turcia, nici Puterile nu vor putea s-o

împiedice sau s-o întârzie multă vreme”.3

Exista, de asemenea, convingerea, nu numai la nivelul elitei politice a vremii, că, în evoluţia ei, criza din Balcani nu putea să

nu antreneze Marile Puteri şi în primul rând Rusia şi Austro-Ungaria. O convingere confirmată rapid de faptul că în noiembrie 1875

Rusia a dorit şi a cerut României să-şi definească poziţia faţă de criza orientală în curs de desfăşurare. Iar guvernul român şi chiar

Parlamentul au examinat noua fază a crizei orientale şi posibilele ei evoluţii, inclusiv modul de a se raporta la ea România. Sigur că

guvernul, în situaţia în care se afla România, dat fiind îndeosebi regimul garanţiilor colective sub care se găsea, a se fi pronunţat

deschis de partea luptei drepte a popoarelor din Balcani, aşa cum gândea şi se manifesta opinia publică, şi ca atare împotriva

Imperiului otoman, însemna a-şi asuma un risc greu comensurabil. De aceea, a fost preferată, şi pe bună dreptate, prudenţa politică. Şi

aceasta cu atât mai mult cu cât de una singură României îi era imposibil să se angajeze într-o confruntare militară directă cu Poarta

1 Idem, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, p.177.2 L. Boicu, Cuza Vodă faţă de lupta popoarelor pentru emanciparea naţională, în Cuza Vodă. In memoriam, p.240.3 “Românul” din 6/18 septembrie 1875.

69

otomană pentru a-şi adjudeca statutul de independenţă deplină. Soluţia potrivită a fost, pe moment, proclamarea stării de neutralitate

afirmată solemn în Camera Deputaţilor şi Senat la 27 şi 30 noiembrie 1875.1 A fost, însă, o neutralitate activă în raport cu necesitatea

cuceririi independenţei naţionale întrucât, pe de o parte, România a srijinit în forme diverse pe bulgari şi pe sârbi, primii, de pildă,

porniseră pe calea răscoalei având ca punct de plecare teritoriul României2, iar, pe de altă parte, mai ales după venirea liberalilor la

guvernare, s-a trecut la acţiuni diplomatice directe menite a aduce independenţa ţării. Aşa, de pildă, bizuindu-se pe situaţia dificilă în

care se afla Poarta otomană din cauza ridicării la luptă a sârbilor şi bulgarilor, Guvernul României a încercat să obţină pe cale paşnică

recunoaşterea independenţei. Ajuns ministru de externe în guvernul liberal, M. Kogălniceanu a solicitat Porţii otomane prin generalul

Ioan Ghica, reprezentantul României la Constantinopol, ca să recunoască, în schimbul politicii de neutralitate, “patriei noastre numele

său istoric şi naţional de România, titlu pe care Puterile garante ni-l recunosc de atâta vreme” 3, o cerere la care Poarta n-a răspuns. La

16/28 iunie 1876, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu adresa Turciei şi Marilor Puteri o notă diplomatică, însoţită de un amplu

memoriu explicativ, prin care solicita: recunoaşterea individualităţii statului român şi a numelui de România; admiterea reprezentantului

României între membrii corpului diplomatic; asimilarea supuşilor români din Turcia în aceeaşi situaţie cu aceea a celorlalţi supuşi

străini; inviolabilitatea teritoriului României şi delimitarea insulelor Dunării recunoscându-se ca graniţă talvegul fluviului; recunoaşterea

paşaportului românesc şi încheierea cu Turcia de convenţii comerciale, poştale, telegrafice şi de extrădare a răufăcătorilor.4 Nota

diplomatică se încheia cu un avertisment care atrăgea atenţia că dacă revendicările României urmau a nu fi satisfăcute aceasta “va

compromite în cele din urmă raporturile cu Turcia, iar guvernul român se va vedea silit să părăsească atitudinea de neutralitate”.5

Satisfacerea acestor revendicări este limpede că echivala în fapt cu recunoaşterea, de drept, a independenţei de stat depline

a României.

Solicitările României au fost primite de Puterile garante fie cu rezervă, fie chiar cu ostilitate. La Sankt Petersburg, demersul

României a fost apreciat ca “neoportun”; la Paris cererile formulate au fost considerate ca “primejdioase şi supărătoare”; la Londra că

îşi aveau izvorul într-o “ambiţie bolnăvicioasă”. Turcia a răspuns că avea preocupări mai importante decât să ia în consideraţie cererile

venite de la Bucureşti.6 Demersul diplomatic al României a eşuat. A avut însă valoarea sa. Exprima voinţa de independenţă a poporului

român, posibilă doar de împlinit pe cale paşnică, dar revendicările de mai sus veneau în contrasens cu interesele Puterilor garante şi în

primul rând ale Porţii otomane ceea ce s-a şi vrut să se verifice odată mai mult. Era, de asemenea, implicită ideea, alternativă, că

independenţa naţională, ca atribut ce-i era indispensabil, poporul român trebuia să şi-o adjudece pe calea armelor. Se verifica, o dată

mai mult, aşa cum pe bună dreptate s-a observat7, încă una dintre ideile testamentare ale revoluţiei din 1848-1849 şi reţinută cu o

rigoare deosebită de către Nicolae Bălcescu atunci când scria că: “în zadar veţi îngenunchia şi vă veţi ruga pe la porţile împăraţilor şi

pe la uşile miniştrilor lor... Ei nu vă vor da nimic căci nici vor, nici pot. Fiţi gata, dar, a lua voi, fiindcă împăraţii, domnii şi boierii

pământului nu dau fără numai ce le smulg popoarele”.8

Şi nu numai că Marile Puteri nu renunţă de bunăvoie la ceea ce au ca obiect al dominaţiei lor dar adesea acţionează pentru a

dobândi mai mult, fie pe calea forţei, fie pe aceea a înţelegerii între ele pe seama popoarelor mici. Aşa a putut fi privită de la Bucureşti

întâlnirea împăraţilor Rusiei, Alexandru al II-lea, şi Austro-Ungariei, Franz Josef, care a avut loc la Reichstadt, în Boemia, pe 26 iunie/ 8

iulie 1876 şi în cursul căreia, într-adevăr, s-au înţeles cu privire la viitorul evenimentelor din Balcani: Austro-Ungaria să fie neutră dar să

câştige, totuşi, ceva la finalul crizei din zonă (Bosnia-Herţegovina), Rusia să poată, astfel, acţiona fără a se teme de apariţia altor

complicaţii şi a redobândi sudul Basarabiei, judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail ceea ce echivala cu anularea Tratatului de pace de la

Paris din 1856.9

După Reichstadt, era şi mai limpede pentru oamenii politici de la Bucureşti că Rusia urma să redeschidă efectiv problema

orientală recurgând la calea războiului şi că România, ca în atâtea alte “momente” anterioare ale conflictelor militare ruso-otomane, nu

1 Keith Hitchins, România. 1866-1947., Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.54.2 Cf. pe larg la Constantin Velichi, România şi renaşterea bulgară, Bucureşti, 1980.3 Acte şi documente din corespondenţa diplomatică a lui Mihail Kogălniceanu relative la războiul independenţei României. 1877-1878, vol. I, Bucureşti, 1893, p.13.4 Mihail Kogălniceanu, Texte social-politice alese, Editura Politică, Bucureşti, 1967, p.217.5 Ibidem.6 Gh. Platon, op. cit., p.236.7 Ibidem.8 Nicolae Bălcescu, op. cit., vol. IV.9 N. Ciachir, Gh. Bercan, Marile Puteri şi România. 1856-1947., Editura Albatros, Bucureşti, 1996.

70

putea evita trecerea trupelor ţariste pe teritoriul ei spre Balcani chiar dacă exista regimul garanţiilor din partea Marilor Puteri. De aceea

Mihail Kogălniceanu printr-o altă notă diplomatică din 20 iulie/1 august 1876 a încercat o dată mai mult să obţină din partea puterilor

garante satisfacerea revendicărilor româneşti faţă de Poarta otomană ceea ce i-ar fi conferit o altă condiţie în negocierea clauzelor

privind trecerea trupelor ruseşti pe teritoriul României.1 Ca să le determine a avea o altă poziţie, ministrul de externe român invoca şi

denunţa masacrele la care erau supuşi bulgarii şi sârbii scriind că “se aud strigăte de indignare şi de protest din toate părţile şi lumea

creştină orientală ne învinovăţeşte cu glas tare că consfinţim, prin neutralitatea noastră şi prin tăcerea noastră, aceste crime odioase

care au loc aproape la porţile noastre”. În plus, mai scria Mihail Kogălniceanu, “frământarea în sânul poporului nostru creşte pe zi ce

trece, că un mare partid politic (liberal) s-a şi pronunţat categoric în favoarea creştinilor, că armata română freamătă sub jugul

disciplinei, doritoare să ia parte la lupte” pentru a încheia că “România nu mai poate să păstreze multă vreme tăcerea”. 2 Era clar,

România amenita să iasă din neutralitate declarând război Turciei... Marile Puteri n-aveau să răspundă la aceste note şi Mihail

Kogălniceanu a fost înlocuit din guvern cu un adept al continuării politicii de neutralitate, Nicolae Ionescu.

Schimbarea lui Mihail Kogălniceanu n-a implicat şi schimbarea cursului fundamental al politicii externe, ci numai tonul de

moment fiindcă primul ministru I.C. Brătianu şi-a asumat el şi conducerea directă a relaţiilor externe. În plus, pentru că Marile Puteri nu

dădeau semne că ar garanta neutralitatea României iar Poarta otomană tindea să trateze şi România ca pe Serbia şi Muntenegru în

categoria “provinciilor turceşti”, I.C. Brătianu şi-a orientat acţiunile diplomatice spre Rusia. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât el

considera că Rusia însăşi avea nevoie de România al cărei statut internaţional după 1856 era altul decât până atunci şi nu mai putea

proceda ca în trecutul apropiat când Ţările Române erau considerate simple provincii turceşti. Întâlnirea de la Livadia (nordul Crimeii) a

primului ministru I.C. Brătianu cu ţarul Alexandru al II-lea şi cancelarul Gorceakov (sfârşitul lunii septembrie) s-a soldat cu o înţelegere

de principiu privind trecerea trupelor ruse spre Balcani pe teritoriul României dacă războiul ar fi devenit inevitabil dar i-a confirmat

primului ministru român că Rusia în mod sigur avea în vedere un nou război contra Turciei. I-a arătat, însă, că în mentalitatea Rusiei de

mare putere, România era un “amănunt” ce putea fi neglijat.3

Dar iată un crâmpei din atmosfera întâlnirii de la Livadia relatat peste ani de către fiul primului ministru Ion I.C. Brătianu:

“La început conversaţiunea a fost prietenească, Gorceakov s-a arătat plin de bunăvoinţă şi de încredere. A anunţat că era de

aşteptat un război în cursul toamnei sau cel mai târziu în cursul primăverii şi a exprimat nădejdea că România va avea atitudinea

amicală şi va da, întrucât depinde de dânsa, ajutorul său acestui război care se făcea în folosul creştinătăţii din Peninsula Balcanică,

soră şi solidară cu România. Ion Brătianu a răspuns că desigur toate simpatiile României sunt în favoarea creştinătăţii din Balcani şi că

România este foarte doritoare ca să desfăşoare cu Rusia cele mai amicale relaţiuni şi a adăugat: De aceea am şi venit aici ca să

stabilim relaţiunile pe care le dorim. Mai ales trecerea armatelor ruseşti în România trebuie s-o prevedem şi cum se cuvine să regulăm

condiţiile printr-un tratat făcut înainte. Atunci, cu oarecare surprindere, cu care era amestecată încă mai multă mândrie, a zis

cancelarul: Tratat cu Dvs.? Dar pentru ce? Oare, este pentru prima oară când oştirile ruseşti străbat Provinciile Unite? Şi la urma

urmelor nici nu puteţi să încheiaţi tratatul fiindcă Dvs. nu sunteţi stat independent şi, dacă ar fi să încheiem un tratat, ar trebui să-l

încheiem tocmai cu Puterea în contra căreia mergem. Fără o clipă de şovăire Ion Brătianu a răspuns: Noi, dacă nu faceţi tratat, ne vom

opune la trecerea Dvs. La aceste vorbe cancelarul, deşi spunea că singura parte care nu era solidă la dânsul erau picioarele, s-a sculat

în picioare şi, dominând şi cu fala sa pe ministrul român care era mic de statură, i-a declarat scurt: Vă veţi opune? Dar, dacă vă veţi

opune, vă vom zdrobi. Ministrul român a replicat: Nu mă îndoiesc că ne veţi zdrobi, dar totuşi ne vom opune şi vom vedea dacă va

conveni Rusiei, care merge să elibereze creştinătatea din Orient, să zdrobească pe primii creştini, pe care îi întâlneşte în calea sa! În

mânia sa cancelarul, fără a mai sta jos, a pus capăt convorbirii.

Pe când primul ministru român cobora pe scară, prinţul Gorceakov, din capul ei, i-a strigat: La urma urmelor, Dle. Brătianu, tot

o să ne înţelegem.”

Abia sosit acasă, Brătianu a fost contactat de generalul Ignatiev, prezent la întâlnirea de la Livadia, şi a ţinut să-i spună: “Să

nu iei în tragic cuvintele cancelarului. Fii sigur că a vorbit într-un moment de impacienţă. A îmbătrânit şi se enervează uşor. Totul se va

aranja”.4

1 Mihail Kogălniceanu, op. cit., p.303-304. 2 Ibidem, p.305.3 Dan Berindei, Diplomaţia românească modernă, p.173.4 Războiul neatârnării.1877-1878. Conferinţe ţinute la Ateneul Român 1927, Bucureşti, 1927, p. 7.

71

Au urmat apoi şi alte acţiuni politico-diplomatice în cursul cărora România a insistat pe lângă Marile Puteri să-i garanteze

neutralitatea în cazul unui război între Turcia şi o putere vecină cerându-i-se o situaţie similară cu a Elveţiei fixată în 1815 şi a Belgiei

(1830) dar neîncununată cu succes.

La 11/23 decembrie 1876 a fost promulgată noua Constituţie a Turciei în textul căreia România era considerată una dintre

“provinciile privilegiate” ale Imperiului ceea ce era o gravă atingere a demnităţii naţionale şi a şi provocat o imensă indignare în

societatea românească. Pentru guvern şi opinia publică era limpede că obţinerea independenţei era realizabilă doar pe calea acţiunii

militare.

Participarea României la războiul din 1877-1878.

Eforturile diplomaţiei europene de a evita un nou război în răsăritul continentului au eşuat în două rânduri. Unul a fost marcat

de Conferinţa de la Constantinopol începută pe 30 noiembrie/ 11 decembrie 1876 şi căreia România prin Dumitru Brătianu ca trimis

special i-a solicitat să-i garanteze neutralitatea iar în situaţia în care “una dintre Puterile garante ar declara război Turciei, conferinţa să

indice guvernului de la Bucureşti o conduită pe care s-o respecte toate Puterile”. În plus, România, prim memoriul înaintat conferinţei,

mai spera că Poarta va fi determinată “să cedeze României... Delta Dunării”. Solicitările României au rămas fără răspuns. A fost

anunţată, în schimb, adoptarea Constituţiei otomane care aducea o gravă atingere României socotind-o printre “provinciile privilegiate”

ceea ce a provocat proteste numeroase atât la nivelul factorilor de decizie cât mai ales în rândurile opiniei publice. “Prinţul Carol e de

părere că acum a venit momentul de a iscăli tratatul pentru trecerea armatelor ruseşti prin ţară deoarece purtarea Porţii, care şi-a

permis să desconsidere autonomia României..., a rupt orice legătură”.

O asemenea hotărâre a fost amânată aşteptându-se rezultatele Conferinţei reprezentanţilor Marilor Puteri de la Londra care şi

aceasta n-a adus nimic eficient întrucât Poarta otomană a respins protocolul adoptat (31 martie) apreciindu-l ca un amestec în treburile

sale interne astfel că drumul spre război era din ce în ce mai neted. Pe de o parte, Rusia încheiase convenţia secretă la Budapesta cu

Austro-Ungaria (ianuarie 1877) asigurându-şi o dată mai mult neutralitatea acesteia din urmă iar, pe de altă parte, putea încheia

Convenţia proiectată cu România şi merge mai sigură pe ea în pregătirea pentru a participa la războiul ce devenea iminent. La 1/13

aprilie, un Consiliu de coroană convocat de Carol I lua cunoştinţă de anunţul primului ministru I.C. Brătianu privind “imposibilitatea de a

se opune Rusiei” şi lăsa a se înţelege necesitatea încheierii unei convenţii menite a facilita trecerea trupelor ei prin România.1

Convenţia româno-rusă, negociată deja, a fost semnată la Bucureşti pe 4/16 aprilie 1877 de către Mihail Kogălniceanu, la o zi

după reintrarea sa în guvern, ca ministru de externe, şi baronul Dimitrie Stuart. Conţinutul ei rămânea secret până la ratificarea de către

Corpurile legiuitoare ale României. Convenţia prevedea obligaţia asumată de guvernul român să asigure armatei ruse “trecerea prin

teritoriul României şi tratamentul rezervat armatelor amice”. La rândul său guvernul rus se obliga “a menţine şi a se face a se respecta

drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi apăra

integritatea actuală a României”. De asemenea, Rusia urma să suporte “toate cheltuielile care ar putea fi ocazionate de necesităţile

armatei ruse, de transportul său, precum şi de satisfacerea tuturor trebuinţelor sale”.

O convenţie specială urma să prevadă toate “detaliile relative la trcerea trupelor ruse” şi care a fost adoptată o dată cu

Convenţia principală.2

Prin textul Convenţiei, nu se recunoştea de către Rusia independenţa României nici înaintea ostilităţilor militare, nici după

aceea, ci promitea doar să respecte integritatea şi inviolabilitatea ei. Nu era prevăzută nici eventualitatea unei colaborări militare. Cu

toate acestea în condiţiile în care exista convingerea că România a fost abandonată de Europa “între două armate numărând sute de

mii de baionete” cum se consemna într-o notă diplomatică adresată agenţilor diplomatici la 21 aprilie/ 3 mai 1877 guvernul României a

decretat mobilizarea armatei şi a amplasat trupele la sud de Bucureşti şi în apropiere de Calafat. Misiunea lor era de a respinge o

eventuală invazie militară din partea Porţii otomane care ar fi condus la transformarea ţării în teatru de război. În plus la 29-30 aprilie/

11-12 mai pe căi diplomatice guvernul a făcut eforturi să nu compromită nici perspectiva obţinerii, în contextul istoric existent, a

independenţei, dovadă că Mihail Kogălniceanu cerea, printr-o circulară adresată agenţilor României la Paris, Roma, Viena şi Berlin, să

facă a se înţelege în ţărilerespective aceste măsuri îndeosebi de ordin militar. “Repetaţi, scria apăsat ministrul de externe român, că nu

putem împiedica trecerea ruşilor pentru că Europa însăşi nu a împiedicat-o, dar că ne înţelegem ca armata noastră să coopereze cu

1 Keith Hitchins, România.1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p.59-61.2 Dan Berindei, op.cit., p.173.

72

armatele ruseşti, că insistăm ca oraşul Bucureşti să nu fie ocupat de armata rusă şi administraţia naţională să fie respectată, că nu

vreau, deci, să avem război cu Turcia”, dar că “nu vom putea rămâne cu braţele încrucişate atunci când turcii vor intra în România ca

să ne distrugă oraşele şi satele”.

Rusia a declarat război Porţii otomane la 12/24 aprilie şi fără a mai aştepta ratificarea Convenţiei de către Corpurile

legiuitoare, aşa cum se stipulase în textul acesteia, trupele ţariste au intrat pe teritoriul României îndreptându-se spre Dunăre.

La 14/26 aprilie au fost convocate Adunarea Deputaţilor şi Senatul în sesiune extraordinară pentru a ratifica Convenţia

semnată cu Rusia. Deputaţii au ratificat documentul cu 69 voturi pentru, 25 au fost împotrivă iar Senatul cu 41 voturi pentru şi 10

împotrivă.

Până pe 9 mai guvernul român n-a declarat război Turciei, dar s-a văzut obligat ca la acţiunile represive ale turcilor (capturi de

vase comerciale pe Dunăre, incursiuni pe apele curgătoare din interior, bombardarea oraşelor porturi sau interzicerea activităţii

agentului diplomatic român la Constantinopol), să riposteze recurgând la bombardarea oraşelor de pe malul drept al Dunării. Ba, mai

mult, Adunarea Deputaţilor adopta pe 29 aprilie/ 11 mai o moţiune prin care guvernul era împuternicit “să pună toată stăruinţa şi să ia

toate măsurile spre a apăra şi a asigura existenţa statului român, astfel că la viitoarea pace România să iasă cu o poziţiune politică bine

definită şi naţiunea de sine stătătoare să poată împlini misiunea sa istorică”. A doua zi Senatul a votat o moţiune asemănătoare.

Concomitent, guvernul îşi continua eforturile pe plan diplomatic pentru a obţine sprijinul Marilor Puteri în a putea proclama

independenţa şi, în ceea ce privea Rusia, atât Kogălniceanu, cât şi Carol au intervenit pe lângă marele duce Nicolae, fratele ţarului şi

comandantul suprem al frontului, pentru a se accepta cooperarea militară cu România.

Pentru data de 9/21 mai, guvernul a hotărât convocarea unei sesiuni extraordinare a Adunării Deputaţilor în cadrul căreia

Mihail Kogălniceanu a fost interpelat cerându-i-se să spună “1. Dacă guvernul a adus la cunoştinţă tuturor puterilor ruperea legăturilor

de dependenţă ale ţării faţă de Poartă şi independenţa absolută a României; 2. Dacă, în urma stării de război provocată de Turcia,

ministrul afacerilor externe a rechemat pe agentul român de la Constantinopol. Guvernul a fost solicitat, de asemenea, să răspundă

categoric dacă votul din 29 aprilie/ 11 mai al Adunării a avut o consacrare oficială”. Răspunsul ministrului de externe nu s-a lăsat

aşteptat spunând printre altele: “În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi; suntem naţiune de sine

stătătoare. Avem domn de sine stătător... Aşadar, domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa

reprezentaţiunii naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă... Guvernul va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de

stat să fie recunoscută de Europa la viitoarea pace”.1

Prin aceasta România şi-a asumat încă o dată riscul faptului împlinit, bizuindu-se şi pe temeiul unei adeziuni populare foarte

puternice astfel că Adunarea Deputaţilor a votat o moţiune prin care a fost proclamată independenţa absolută a ţării. “Camera,

mulţumită de explicările guvernului asupra urmărilor ce a dat votului de la 29 aprilie, ia act de rezbelul între România şi Turcia, că

ruperea legăturilor cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. O moţiune similară a fost

adoptată şi în Senatul României.

Proclamarea independenţei a fost primită cu rezerve de către Marile Puteri excepţie făcând Italia. În schimb Anglia a avut o

atitudine de-a dreptul ostilă. La rândul ei, Rusia a continuat să respingă propunerile şi ofertele României de colaborare militară chiar

dacă oficialilor ruşi le era bine cunoscut faptul că românii “ard de dorinţa de a intra în acţiune”. O notă transmisă de către cancelarul

Gorceakov la 17/29 mai 1877 este cât se poate de edificatoare pentru poziţia ostilă a Rusiei: “Împăratul, se scria printre altele în nota

diplomatică menţionată, nu invită România să coopereze dincolo de Dunăre. Dacă, însă, guvernul român ar dori să întreprindă o

asemenea acţiune pe propriile sale cheltuieli, pe riscurile şi pericolele sale, aceasta nu ar putea să aibă loc decât cu condiţia absolută a

unităţii de comandament superior, care ar rămâne în mâinile comandantului suprem al armatei imperiale. Rusia nu are nevoie de

concursul armatei române. Forţele pe care le-a pus în mişcare cu scopul de a-i combate pe turci sunt mai mult decât suficiente pentru

realizarea acestui obiectiv”.

Această poziţie era una tipică raporturilor dintre o mare putere şi o ţară mică. Rusia nu vroia să legitimeze, pentru România,

prin implicarea ei directă în desfăşurarea războiului, nici participarea la tratativele de pace, nici obţinerea recunoaşterii independenţei

pe temeiul eforturilor proprii şi, mai ales, urmărea să reîncorporeze în graniţele ei sudul Basarabiei fără ca România să poată protesta

bizuindu-se pe un evantai mai larg de argumente.

1 Mihail Kogălniceanu, op.cit., p. 316.73

Recunoaşterea independenţei. Semnificaţia ei istorică.

Negocierile de pace s-au desfăşurat tot numai între Rusia şi Turcia, partea română nefiind admisă să participe ca urmare a

refuzului Rusiei ţariste şi s-au încheiat cu semnarea Tratatului de la San Stefano la 19 februarie/ 3 martie 1878. Prin acest tratat a fost

recunoscută independenţa României ca şi a Serbiei şi Muntenegrului. Călcându-şi cu brutalitate semnătura pe Convenţia din 4/16

aprilie 1877, Rusia a impus României clauza teritorială de a-i ceda sudul Basarabiei, judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail. României i-a fost

oferit în schimb teritoriul Dobrogei care aparţinuse Ţării Româneşti până în 1418.

Alarmate că Rusia, în urma războiului victorios contra Porţii otomane, ar fi putut deveni un pericol în estul Europei mai ales

după ce şi-a adjudecat din nou controlul asupra gurilor Dunării, Marile Puteri au determinat reluarea, în alt cadru, a negocierilor de

pace, prilej de a fixa şi compensaţiile ce puteau reveni fiecăreia chiar dacă nu participaseră la desfăşurarea conflictului din Balcani.

Acest cadru, la iniţiativa cancelarului german Otto von Bismarck, a fost Congresul de pace de la Berlin ale cărui lucrări s-au deschis la

1/13 iunie 1878.

La acest areopag al păcii România n-a fost admisă ca fostă beligerantă, ca unul dintre partenerii interesaţi în desfăşurarea

negocierilor ci doar pentru a se face auzită, nici măcar ascultată după expresia cancelarului german. Aşa că, reprezentanţii României,

I.C. Brătianu, ca prim ministru, şi M. Kogălniceanu, ca ministru de externe, au fost nevoiţi a se mulţumi cu posibilitatea de a apăra

cauza românească; de a invoca necesitatea recunoaşterii independenţei în virtutea “dreptului cel vechi şi potrivit cu jertfele făcute în

război”; de a acuza nedreptatea ce i se făcea României de către Rusia ocupând sudul Basarabiei. Pledoaria românească n-a clintit

nimic din ceea ce se negociase şi se stabilise deja între Marile Puteri.

Tratatul de pace de la Berlin recunoştea independenţa României, dar era una condiţionată. România era obligată să aducă

unele modificări Constituţiei pentru acordarea cetăţeniei străinilor, în speţă evreilor, şi, de semenea, să rezolve unele neînţelegeri cu

Germania referitoare la “afacerea Strousberg”, răscumpărarea înainte de termen a căilor ferate construite de firma Strousberg.

Dobrogea, vechi pământ românesc, şi Delta Dunării erau recunoscute ca parte integrantă a României. Cea mai dură condiţie era ca

România să consimtă a ceda Rusiei sudul Basarabiei.

Semnificaţia istorică a obţinerii independenţei depline rezidă întâi de toate în posibilitatea integrării României ca stat liber,

independent şi suveran în concertul statelor moderne ale Europei şi ale lumii. În anii 1878-1880 României i-a şi fost recunoscut acest

statut de numeroase ţări din Europa şi de pe alte continente. Putea, de asemenea, în planul relaţiilor economice internaţionale să-şi

orienteze opţiunile către partenerii consideraţi valabili din perspectiva intereselor proprii, fără să mai fie condiţionată de către o forţă

suzerană. În sfârşit, pe plan intern, cercurile guvernante proprii erau de-acum în situaţia de a putea promova nestingherite politica

reclamată de exigenţele modernizării ţării, a economiei, a structurilor sociale şi politico-instituţionale, totul fiind în funcţie de raportul de

forţe dintre clasele sociale şi partidele politice proprii. În sfârşit, actul independenţei potenţa lupta naţională a românilor din Transilvania,

Bucovina şi Basarabia. Independenţa deplină, obţinută în 1877-1878, era ultimul act istoric înainte de cel al unităţii naţionale depline.

România independentă devenea una dintre premisele istorice esenţiale pentru unitatea deplină ce va urma.

74

Cap. XIII

POLITICA EXTERNĂ A ROMÂNIEI (1878-1914)

Proclamarea şi mai apoi recunoaşterea independenţei de stat la San Stefano şi ulterior la Congresul de la Berlin au fost,

evident, motive de satisfacţie pentru români, pentru elita lor politică. Dar şi necazurile au fost destule. La San Stefano, reprezentanţii

Guvernului român n-au fost acceptaţi ca subiect al negocierilor; armata ţaristă în retragere pe calea pe care ajunsese în Balcani, o

bună perioadă de timp a staţionat pe teritoriul României existând intenţia clară a regimului ţarist de a ocupa Capitala, urmare a

complicaţiilor politice apărute şi implicit a tentativelor domnitorului Carol de a se retrage cu armata în Oltenia pentru a organiza

rezistenţa militară.1 Pierderea celor trei judeţe din sudul Basarabiei era, de asemenea, motiv de supărare şi îngrijorare în perspectiva

existenţei statului român independent. Congresul de la Berlin a adus alte motive de îngrijorare: din nou delegaţia română (I.C. Brătianu

şi Mihail Kogălniceanu) a fost acceptată doar ca să-şi exprime punctele de vedere şi nu ca parte la negocieri. Protestele sale vis-a-vis

de încălcarea de către Rusia a Convenţiei din aprilie 1877 n-au fost luate în considerare. Ba, mai mult, României, ca să i se recunoască

independenţa i s-au impus şi alte condiţii precum împământenirea străinilor care locuiau pe teritoriul ei, a evreilor, care până atunci se

bucuraseră de protecţie din afară în calitate de supuşi străini sau sudiţi. Germania a condiţionat recunoaşterea independenţei de

angajamentul României în rezolvarea răscumpărării căilor ferate construite de firma germană Strousberg.

Congresul de la Berlin avea să recunoască independenţa României şi, de asemenea, revenirea Dobrogei în graniţele statului

român inclusiv Delta Dunării şi Insula Şerpilor. Dar, acelaşi areopag al Marilor Puteri consacra, prin hotărârile adoptate, un nou raport

de forţe în Europa între care, după înfrângerea Franţei, în 1871, o preponderenţă a Puterilor Centrale (Germania şi Austro-Ungaria), o

revenire a Rusiei la gurile Dunării, o accentuare a stării tot mai precare pe care o punea în evidenţă Imperiul otoman. Cea care a avut

cel mai mult de câştigat a fost Austro-Ungaria căreia i s-a recunoscut dreptul de a administra Bosnia, Herţegovina şi sangeacul

Novipazar, ceea ce i-a permis Vienei să controleze politica Serbiei şi să-şi asigure un rol preponderent în Comisia Dunării.

Acest raport de forţe dirijat de Otto von Bismarck avea să evolueze, timp de mai bine de un deceniu, în sensul dorit de

“cancelarul de fier” şi în foarte mare măsură defavorabil intereselor României. Diplomaţia de la Bucureşti avea să se confrunte cu foarte

multe obstacole, să fie nevoită a proba multă abilitate şi prudenţă pentru a-şi putea atinge interesele de moment şi mai ales cele de

perspectivă între care fundamentală continua să fie realizarea unităţii naţionale depline în calea căreia stăteau întâi de toate Austro-

Ungaria şi Rusia.2

De altfel, în ansamblul ei, politica externă a României după Congresul de pace de la Berlin a fost dominată de relaţiile cu

Austro-Ungaria şi Rusia. Ele şi-au lăsat amprenta vizibilă pe toate actele de politică externă a României începând cu recunoaşterea

internaţională a independenţei şi apoi a regatului, ca şi în chestiunea Dunării, în relaţiile economice internaţionale, în efortul de a sprijini

lupta naţională a românilor din provinciile aflate încă în afara graniţelor sale. La rândul ei, prin poziţia geo-strategică pe care o avea şi o

are, prin bogăţiile naturale, îndeosebi ţiţei şi lemn, prin valoarea unora dintre produsele economiei naţionale, cu precădere cerealele,

România era un obiect deosebit pentru sferele de interese ale tuturor Marilor Puteri.

Recunoaşterea internaţională a independenţei şi a regatului

Primul demers politico-diplomatic pentru recunoaşterea independenţei s-a făcut la începutul lunii iulie 1878, România

angajându-se să respecte Tratatul de la Berlin, şi s-a răspuns afirmativ de la Paris, Roma, Londra şi Belgrad. Pe 27 octombrie baronul

Dimitrie Stuart, aflat în post la Bucureşti, şi-a prezentat scrisorile de acreditare ca ministru plenipotenţiar al Rusiei la Bucureşti, iar pe 2

octombrie a făcut acelaşi gest contele Hoyos ca reprezentant al Austro-Ungariei după ce fusese acceptat, la Viena, I. Blaremberg în

1 Ioan Scurtu, Contribuţii privind viaţa politică din România. Evoluţia formei de guvernământ în istoria modernă şi contemporană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p.80.2 Şerban Rădulescu-Zoner, Poziţia internaţională a României după Congresul de la Berlin. Premise ale unei opţiuni în Studii şi materiale de istorie modernă, vol. VI, Bucureşti, 1979.

75

calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României ceea ce şi într-un caz şi în celălalt a însemnat, implicit,

recunoaşterea independenţei.

În inauarie 1879 a intervenit, în relaţiile româno-ruse, incidentul de la Arab-Tabia (armata română a ocupat colinele cu acest

nume, care dominau oraşul Silistra, în cadrul acţiunii de delimitare a frontierei cu Bulgaria la sudul Dobrogei, şi Rusia, luând partea

Bulgariei, a protestat). A fost un prilej pentru ca şi Germania, susţinută de Puterile care i s-au aliat, să facă presiuni asupra României

pentru satisfacerea grabnică a cerinţelor celor ce preluaseră acţiunile firmei Strousberg (grupul de bancheri germani în frunte cu

Bleichroder şi Hansemann). Acesta a grăbit acţiunea de modificare a Constituţiei, art.7, şi apoi de adoptare a “legii pentru cesiunea

căilor ferate ale societăţii acţionarilor către statul român” (15/27 ianuarie 1880) potrivit căreia la un capital investit de 237.500.000 lei,

pentru un interval de timp de 44 de ani, România trebuia să plătească 713.345.150 lei. Imediat, pe 8/20 februarie 1880, independenţa

României a fost recunoscută la Berlin, Paris şi Londra. Puţin mai înainte, pe 19/31 februarie, independenţa fusese recunoscută de

Grecia şi Olanda. În 1881 România avea deja relaţii diplomatice cu 18 state.1

Concomitent cu acţiunile iniţiate pentru recunoaşterea independenţei s-au dsfăşurat şi cele menite a aduce recunoaşterea

regatului, primul pas către proclamarea României ca regat făcându-se în septembrie 1878 când domnitorul Carol şi-a adăugat titlul de

Alteţă Regală acordat prin Hotărârea Consiliului de Miniştri. Pe 13/25 martie 1881 a fost adoptată de Parlament Legea prin care

“România ia titlul de Regat”. Domnitorul ei, Carol I, ia pentru sine şi moştenitorii săi titlul de rege al României. Moştenitorul tronului va

purta titlul de principe regal. Transmiterea ereditară a tronului fusese reglementată în 1880 când, mai întâi I. C. Brătianu, apoi Carol I au

vizitat Berlinul. A doua zi a avut loc ceremonia de promulgare a legii în baza unui raport al Consiliului de Miniştri în al cărui text se făcea

precizarea: “România, constituită în regat, completează şi încoronează opera regenerării sale. Ea îşi dă un nume, care este în acord cu

poziţia ce a dobândit ca stat independent. Domnul României este suveranul său şi acest suveran, luând titlul de rege, nu face decât să

continue a exercita suveranitatea domnului”.2

Proclamarea regatului şi reglementarea succesiunii la tron au fortificat poziţia lui Carol I în viaţa politică a României, orientarea

progermană în relaţiile externe ale ţării, dar, concomitent, a contribuit la depăşirea stării de izolare politică în viaţa internaţională de

după Congresul de la Berlin, inclusiv la posibilitatea ca Bucureştii să poată sprijini în mai mare măsură lupta naţională a românilor din

Transilvania.3

Chestiunea Dunării

Prin Tratatul de la Berlin, Dunărea, după internaţionalizarea ei în 1856, a fost împărţită în două sectoare: Dunărea de Jos

(până la Galaţi) şi Dunărea de Sus, primul sector fiind plasat sub autoritatea unei Comisii europene iar cel de-al doilea sub controlul

riveranilor. Austro-Ungaria a primit dreptul de a realiza amenajarea cursului Dunării în zona Porţilor de Fier cu perceprea taxelor ce se

impuneau. În plus, Comisia europeană, dând o interpretare arbitrară prevederilor înscrise în Tratat, a hotărât crearea unei Comisii

mixte a Dunării de Jos care trebuia să includă pe lângă reprezentanţii riveranilor (România, Bulgaria, Serbia) şi pe o neriverană ca

Austro-Ungaria căreia i s-a acordat chiar preşedinţia ceea ce însemna că în acest fel Austro-Ungaria avea practic posibilitatea de

control asupra întregului curs al Dunării.4

România, în mod cu totul îndreptăţit, ca membră a Comisiei Europene a Dunării după 1878, nu putea accepta o asemenea

supradimensionare a poziţiilor rezervate Austro-Ungariei. Ca atare a încercat să obţină plasarea Comisiei mixte sub controlul Comisiei

Europene şi să elimine votul preponderent al Austro-Ungariei ca preşedintă. S-a ajuns chiar la un conflict diplomatic pe acestă temă

între Viena şi Bucureşti în 1881, aceasta şi ca urmare a intensificării mişcării naţionale a românilor din Transilvania.5 Tensiunea a

căpătat dimensiuni deosebite în 1883, când o Conferinţă a celor şapte puteri, desfăşurată la Londra (8 februarie/10 martie), a adoptat

Regulamentul de navigaţie şi poliţie fluvială la care România n-a fost acceptată să participe cu vot deliberativ. Ca atare, România şi-

a derogat orice obligaţie de a respecta decizii adoptate fără să fi fost consultată şi în detrimentul intereselor ei. Poziţia adoptată de

1 Gh. Platon, op. cit., p. 432-433, Ioan Scurtu, op. cit., p. 81.2 P. Câncea, Viaţa politică din România în primul deceniu al independenţei de stat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 85-86.3 Gheorghe Nicolae Căzan, Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă 1878-1914, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p.59.4 Vezi pe larg la Şerban Rădulescu-Zoner, Dunărea, Marea Neagră şi Puterile Centrale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982.5 Cf. Teodor Pavel, Mişcarea românilor pentru unitatea naţională şi diplomaţia Puterilor Centrale 1878-1895, vol. I, Editura Facla, Timişoara, 1979, p.63.

76

România a făcut ca izolarea ei pe plan internaţional să se accentueze. Coroborată cu deteriorarea relaţiilor ruso-bulgare care făcea să

se profileze pericolul unei noi agresiuni ţariste spre Balcani, diplomaţia românească a căutat o ieşire din situaţia dificilă existentă şi

aceasta a fost alianţa cu Puterile Centrale. O alianţă de care avea nevoie România dar aveau nevoie şi Puterile Centrale.

Alianţa cu Puterile Centrale

Declanşarea negocierilor i-a aparţinut regelui Carol I care a fost invitat la Berlin în august 1883 în calitate de naş al prinţului

Wilhelm al II-lea. A discutat cu Otto von Bismarck care se pronunţase pentru atragerea României în alianţă cu 3 ani în urmă. A mers

apoi la Viena. În septembrie, Ion C. Brătianu a mers mai întâi la Viena iar apoi în Germania unde s-a întâlnit cu Bismarck la Gastein. La

Viena, în cursul negocierilor purtate, Brătianu a respins clauza prin care se cerea ca România să se angajeze la crearea unui

comandament superior în caz de război care să fi fost controlat de Viena. Esenţial a fost caracterul defensiv al Tratatului, obligaţia

părţilor de a se sprijini în cazul unui atac neprovocat din partea unui terţ, după care, în caz de război, părţile contractante se obligau să

nu încheie pace separată. Valabilitatea Tratatului era prevăzută a se întinde pe o perioadă de 5 ani. Se prelungea automat din trei în

trei ani dacă una dintre părţi nu solicita modificări. Tratatul a fost semnat pe 18/30 octombrie 1883 la Viena şi în aceeaşi zi a aderat

Germania. Din cauza ostilităţii de care se bucura Austro-Ungaria în opinia publică din România s-a convenit ca să fie secret.1

Semnând Tratatul de alianţă cu Austro-Ungaria şi Germania, România a depăşit starea de izolare politico-diplomatică, şi-a

asigurat securitatea în raporturile cu Rusia ţaristă, şi-a făurit un statut de forţă proeminentă în Balcani, considerată, cum avea s-o şi

demonstreze cu prilejul războiului sârbo-bulgar din 1885 (pacea s-a încheiat la Bucureşti) ca şi în timpul războaielor balcanice (1912-

1913), un factor de stabilitate în zonă putându-se concentra în mai mare măsură asupra politicii interne de modernizare cu precădere a

structurilor economice dar şi în pregătirea “momentului” înfăpturii unităţii naţionale depline.

Existenţa Tratatului de alianţă între România şi Puterile Centrale n-a fost de natură să determine nici pe departe blocarea

relaţiilor dintre Regatul României şi lupta naţională a românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina, ba, dimpotrivă, aceasta din urmă s-

a bucurat de sprijinul material şi mai ales politico-diplomatic al României îndeosebi cu ocazia mişcării memorandiste care a înregistrat,

inclusiv, implicarea lui Carol I însuşi.2 Nu numai atât, dar, aplicarea însăşi a Tratatului în ceea ce avea el esenţial – sprijinul reciproc în

caz de război – n-a devenit realitate niciodată. Când a izbucnit primul război mondial şi a fost invocat atât de Austro-Ungaria cât şi de

Germania, România a avut o cu totul altă opţiune.

Pe de altă parte, relaţiile cu Austro-Ungaria au fost adesea tensionate mai ales în anii 1886-1891 când între cele două părţi s-

a desăşurat, în planul relaţiilor comerciale, un veritabil război vamal.3 Pentru atenuarea asperităţilor s-au depus diligenţe şi dintr-o parte

şi din cealaltă astfel că în septembrie 1896, la Sinaia, Tratatul a fost prelungit pe 7 ani, Italia şi Germania aderând în mai şi respectiv

iunie 1897. Un an mai târziu, în 1898, Carol I şi D.A. Sturdza călătoreau în Rusia unde obţineau asigurări cu privire la statu-quo-ul din

Balcani,convenit de altfel printr-un acord semnat de Rusia şi Austro-Ungaria în mai 1897.

La începutul secolului al XX-lea tensiunile de ordin naţional din Balcani s-au amplificat alterând şi relaţiile dintre statele

balcanice: între Grecia şi Bulgaria, între Bulgaria, Grecia şi Serbia, pe de o parte, şi Turcia, pe de altă parte, apoi între Bulgaria, cu

veleităţi de primă putere în Balcani, şi celelate state din Peninsulă după războiul din 1912. În acest context şi poziţiile Rusiei, respectiv

ale Asutro-Ungariei, s-au modificat, fiecare dintre ele căutând să-şi asigure preponderenţa. În plus, pe un plan mai general, acela al

relaţiilor dintre Marile Puteri, raportul de forţe s-a modificat şi cu ele politica de alianţe: în 1893 s-a realizat alianţa franco-rusă, apoi

alianţa franco-britanică în 1904 şi în 1907 încheierea alianţei ruso-britanice, conturându-se astfel blocul politico-militar al Antantei.

Implicându-se activ în relaţiile dintre ţările balcanice, România a căutat amplificarea raporturilor de colaborare şi îndeosebi a

celor economice cu Serbia, cu Grecia şi Turcia şi a trebuit să fie prudentă în relaţiile cu Bulgaria ale cărei veleităţi de putere balcanică

1 Pe larg la Gheorghe Nicolae Cazan, Şerban Rpdulescu-Zoner, op. cit..2 Teodor Mihali, unul dintre fruntaşii mişcării memorandiste şi ai înfăptuirii Marii Uniri din 1918, avea să crie în 1928: “Azi, când împrejurările au făcut ca secretele de altă dată să poată fi mărturisite, pot spune că, în dorinţa lui de a asigura o mai bună soartă românilor din Ardeal, regele Carol este acela care ne-a sugerat acţiunea Memorandului. Acest demers al nostru a fost făcut în urma directivelor primite de la Bucureşti. Iată de ce, după înfrângerea pe care am suferit-o din punct de vedere al rezultatelor pozitive, ajungând la celebrul proces care trebuia să totalizeze 52 de ani de închisoare pentru conducătorii românilor din Transilvania, regele Carol a simţit obligaţia morală a unei intervenţii pe lângă împăratul Franz Iosif în favoarea fruntaşilor români deţinuţi”.3 Cf.I.Moga, Războiul vamal dintre Austro-Ungaria şi România în lumina intereselor economice ale Transilvaniei, Bucureşti, 1936; Gh. Cristea, Antecedente şi consecinţe ale războiului vamal cu Austro-Ungaria, în „Studii şi materiale de istorie modernă”, Bucureşti, 1979.

77

erau încurajate de Rusia şi mai apoi de Austro-Ungaria. Apropierea dintre Viena şi Sofia s-a răsfrânt asupra relaţiilor dintre Viena şi

Bucureşti. În 1908, Austro-Ungaria a anexat Bosnia şi Herţegovina şi concomitent Bulgaria, după unirea cu Rumelia, s-a declarat regat

deplin independent.

Din 1909, a început a se contura o veritabilă ofensivă diplomatică mai ales din partea Germaniei pentru a menţine România în

cadrele Alianţei iar, pe de altă parte, Rusia, cu sprijinul Franţei, pentru a aduce România de partea Antantei. Această tendinţă s-a

conturat mai ales după venirea lui Ion I.C. Brătianu la conducerea Partidului Naţional Liberal.1

La aceste demersuri s-a alăturat şi Anglia care în 1910 trimitea în România o misiune militară. Un an mai târziu poposea în

România o misiune militară rusă pentru a identifica un loc favorabil plasării statuii generalului Suvorov şi era anunţată vizita ţarului

Nicolae al II-lea. În sfârşit, Capitala României era vizitată de un fost preşedinte al Camerei din Franţa, Paul Deschanel, şi apoi de

primarul Parisului, Felix Roussel, sugerându-se autorităţilor române că Franţa era dispusă să sprijine aspiraţiile ei de unire a

Transilvaniei şi Bucovinei cu ţara. Coroborate aceste avansuri venite din tabăra Antantei cu accentuarea politicii antiromâneşti

promovate în Transilvania de Guvernul de la Budapesta şi apropierea Monarhiei austro-ungare de Bulgaria, aceasta din urmă

revendicând deschis Dobrogea în ansamblul ei, România şi-a pus din ce în ce mai clar problema unei posibile rectificări de frontieră cu

Bulgaria în sudul Dobrogei. S-a atenuat această intenţie o dată cu venirea junimiştilor la guvernare, dar a devenit inevitabilă în condiţiile

izbucnirii şi desfăşurării războaielor balcanice.

România şi războaiele balcanice (1912-1913)

Seculara dominaţie otomană în Balcani mai supravieţuia, la începutul secolului al XX-lea, printr-o serie întreagă de chestiuni

încă nerezolvate pe plan teritorial. Descâlcirea lor, astfel încât să se desăvârşească în zonă construcţia statelor naţionale (Grecia,

Bulgaria, Serbia sau Muntenegru) continua să treneze, în timp ce fostul Imperiu otoman mai continua să fie sprijinit de unele mari puteri

ca Anglia dar şi atacat de altele ca Austro-Ungaria şi Rusia.2 În alte zone, moştenirea otomană era disputată, spre pildă, de Italia care i-

a şi declarat război pentru Tripolitania în 1911, un război pe care Turcia l-a pierdut cu uşurinţă. Înfrângerea Turciei în conflictul cu Italia

a impulsioant statele din Balcani, sprijinite subteran de Rusia, să pregătească printr-o ţesătură de alianţe un război comun contra

Turciei (Serbia şi Bulgaria la 13 martie 1912, Bulgaria şi Grecia la 29 mai 1912).3

Războiul a izbucnit la 17 octombrie 1912, Turcia neputând rezista, astfel că pe 3 decembrie a cerut încheierea armistiţiului.

Negocierile pentru încheierea păcii s-au desfăşurat la Londra fără să se ajungă la finalizarea lor. Şi cum o nouă mişcare a junilor turci a

adus la putere o grupare mai radicală, ostilă concesiilor teritoriale ce se doreau a fi impuse Turciei, confruntările militare au fost reluate

la 3 februarie 1913. O situaţie în care Marile Puteri au intervenit, ostilităţile militare au fost suspendate şi pe 30 mai s-au semnat

preliminariile păcii tot la Londra fără să se găsească soluţii acceptabile pentru toate părţile în chestiunile de ordin teritorial. De aceea

reluarea luptelor era iminentă.

România a urmărit îndeaproape desfăşurarea conflictului militar, a negocierilor de pace de la Londra, şi aceasta cu atât mai

mult cu cât implicarea Puterilor Mari a fost de natură să complice o dată mai mult situaţia din Balcani. A urmărit îndeaproape şi evoluţia

relaţiilor dintre statele balcanice după încheierea ostilităţilor militare, sesizând cu uşurinţă nu numai fragilitatea a ceea ce se convenise

la finele Conferinţei de la Londra dar şi disensiunile intervenite între Marile Puteri care-şi urmăreau propriile interese în zona sud-estului

european.4 Pe acest fundal politico-diplomatic, România a solicitat Marilor Puteri încă pe timpul desfăşurării primului război balcanic să

ia în consideraţie o corecţie necesară a graniţei sale cu Bulgaria în sudul Dobrogei care fusese respinsă în 1878 mai ales ca urmare a

poziţiei adoptate de Rusia. Doleanţa României a fost adusă la cunoştinţa Marilor Puteri. Ea a fost privită favorabil de Franţa şi Rusia

care urmăreau să atragă România de partea Antantei existând şi la Berlin o poziţie similară determinată de necesitatea menţinerii

Bucureştilor alături de Berlin, Viena şi Roma. Solicitările României au fost discutate în cadrul Conferinţei de la Petersburg (18/31

martie-2/15 aprilie 1913) şi acceptate de către Puterile Antantei doar în parte, respectiv să i se cedeze doar Silistra şi un teritoriu

1 Cf. Vasile Vesa, România şi Franţa la începutul secolului al XX-lea (1900-1916), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p.12-13.2 Cf. Jean Vidalenc, L’Europe danubiene et balkanique.1867-1970, Paris, 1973.3 Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, vol. II, Secolul al XX-lea, Editura Institutul European, Iaşi, 2000, p.94.4 Gheorghe Gh. Zbuchea, România şi războaiele balcanice 1912-1913. Pagini de istorie sud-est europeană, Bucureşti, 1999.

78

înconjurător redus ca suprafaţă ceea ce a fost de natură să genereze nemulţumire şi la Bucureşti şi la Sofia. Pe de altă parte,

neînţelegerile dintre membrii coaliţiei antiotomane (Bulgaria, Grecia, Serbia) îndeosebi cu privire la Macedonia şi apropierea tot mai

accentuată dintre Sofia şi Viena, Austro-Ungaria urmând a lovi în Serbia, au condus la atacurile militare ale Bulgariei contra Greciei şi

Serbiei. Un context în care Rusia a făcut presiuni asupra României să mobilizeze şi să atace Bulgaria, ceea ce a şi făcut. La 10 iulie

armata română a trecut Dunărea şi practic relaţiile cu Austro-Ungaria erau rupte deşi cu puţin timp înainte fusese prelungită alianţa pe

o perioadă de încă 7 ani, până în 1920. Trupele bulgare au capitulat fără luptă iar pacea s-a negociat la Bucureşti dub preşedinţia

primului ministru Titu Maiorescu. Bulgaria a fost obligată să cedeze Serbiei o parte a Macedoniei iar către Grecia sudul acestei provincii

şi o parte din Tracia apuseană. Turcia primea o parte a Traciei răsăritene, inclusiv Adrianopolul, în timp ce România aducea în graniţele

ei sudul Dobrogei cunoscut sub numele de Cadrilater.1

Se restabilea pacea în Balcani fără intervenţia directă a Marilor Puteri, România, prin rolul ei, detaşându-se şi mai mult de

alianţa cu Puterile Centrale care-şi încheiase menirea pentru care fusese realizată în 1883. Iar venirea Partidului Naţional Liberal la

guvernare în ianuarie 1914 cu Ion I.C. Brătianu ca premier a marcat şi mai tranşant îndepărtarea României de Austro-Ungaria şi

Germania mai ales că şi negocierile dintre Guvernul de la Budapesta şi fruntaşii Partidului Naţional Român pe tema politicii de

deznaţionalizare a românilor practicată în Transilvania au eşuat.2 De aceea, când regele Carol I i-a arătat lui Ion I.C. Brătianu acordul

cu Austro-Ungaria de prelungire a Tratatului (februarie 1913) acesta din urmă i-a replicat: “Mă îndoiesc, Sire, că un guvern român ar

putea să pună în aplicare un asemenea tratat”. O convingere similară provoca noului ambasador al Austro-Ungariei la Bucureşti,

Ottokar Czernin, chiar regele Carol I în cursul întrevederii ce i-a acordat-o şi în urma căreia, în raportul trimis în ţară, conchidea că

Tratatul cu România nu era “decât un petic de hârtie fără conţinut”.

1 Barbara Jelavich, op.cit., p.97.2 Keith Hitchins, op.cit., p.369-371.

79