Bazele Constitutionale Ale Administratiei Publice (BCAP)

5/12/2018 Bazele Constitutionale Ale Administratiei Publice (BCAP) - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/bazele-constitutionale-ale-administratiei-publice-bcap

Ş COALA NAŢ IONAL Ă DE STUDII POLITICE Ş I ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

BAZELE CONSTITU Ţ IONALE ALE ADMINISTRAŢ IEI PUBLICE

- Suport de curs -

Asist. univ. dr. Crina R Ă DULESCU

BUCUREŞTI



2



3

MODULUL 1 : NOŢIUNI GENERALE DESPRE STAT ŞI DREPT .......................................................81.1 Noţiuni generale despre drept ............................................................................................................81.2. Conceptul de instituţie politică .......................................................................................................101.3. Conceptul de stat. Elementele constitutive ale statului...................................................................121.4. Forma statului. Structura de stat. Forma de guvernământ ..............................................................16

A. Structura de stat.............................................................................................................................16B. Forma de guvernământ..................................................................................................................23

MODULUL 2 : TEORIA GENERALĂ A CONSTITUŢIEI....................................................................252.1. Noţiunea de regim constituţional....................................................................................................252.2. Noţiunea de Constituţie...................................................................................................................262.3. Adoptarea şi revizuirea Constituţiei...............................................................................................29

MODULUL 3 : PRINCIPALELE MECANISME DE INTERFERENŢĂ A STRUCTURILOR DEGUVERNARE...........................................................................................................................................40

3.1. Noţiunea de mecanisme de interferenţă a structurii de guvernare..................................................403.2. Modalităţi de acţiune a puterii executive asupra Parlamentului .....................................................413.3. Modalităţi de acţiune a parlamentului asupra executivului ............................................................43

MODULUL 4 : CETĂŢENIA ROMÂNĂ ................................................................................................46

4.1. Noţiunea de cetăţenie......................................................................................................................464.2. Principiile generale ale cetăţeniei române ......................................................................................474.3. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române....................................................................................48

A. Retragerea cetăţeniei..........................................................................................................................50B. Aprobarea renunţării la cetăţenie.......................................................................................................50

4.4 Cetăţenia europeană .........................................................................................................................51MODULUL 5 : PARLAMENTUL ROMÂNIEI.......................................................................................53

5.1. Organizarea Parlamentului..............................................................................................................53 Natura juridică a comisiilor parlamentare..................................................................................................57Comisiile permanente ................................................................................................................................57Comisiile speciale ......................................................................................................................................58

Comisiile de anchetă ..................................................................................................................................585.2. Funcţionarea Parlamentului ............................................................................................................58

Sesiunea extraordinar ă ...............................................................................................................................60Convocarea Parlamentului de drept ...........................................................................................................61

5.3. Funcţiile Parlamentului...................................................................................................................635.4. Actele Parlamentului României ......................................................................................................685.5. Statutul deputaţilor şi senatorilor....................................................................................................71Bibliografie de referinţă .........................................................................................................................74

MODULUL 6 : PREŞEDINTELE ROMÂNIEI........................................................................................756.1. Locul instituţiei prezidenţiale în echilibrarea puterilor în stat........................................................756.2. Alegerea Preşedintelui României....................................................................................................76

Durata mandatului prezidenţial..................................................................................................................766.3. Incompatibilităţile, imunitatea şi r ăspunderea ................................................................................76

Regimul imunităţilor prezidenţiale ............................................................................................................77R ăspunderea politică şi penală a Preşedintelui României..........................................................................77

6.4. Principalele atribuţii ale Preşedintelui României............................................................................786.5. Actele Preşedintelui României........................................................................................................79Bibliografie de referinţă .........................................................................................................................80

Anexa 1 ......................................................................................................................................................81



4

Informaţii generale

• Date de identificare a cursului

Cursul „ Bazele constitu ţ ionale ale administra ţ iei publice” se adresează studenţilor din anul I ai

programului de studii universitare de licenţă, învăţământ la distanţă, ai Facultăţii de Administraţie

Publică din cadrul SNSPA.

Date de contact ale titularului de curs:

Nume: Asist. univ.dr. Crina R ĂDULESCU

Telefon : 021/318 08 97

E-mail : [email protected]

Consultaţii: miercuri, orele 16-18, sediul

Facultăţii

Date de identificare curs şi

contact tutori:

Curs: Bazele constitu ţ ionale

ale administra ţ iei publice

Anul, Semestrul: anul I, sem. I

Tipul cursului: obligatoriu

• Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Dată fiind susţinerea acestui curs în semestrul I, anul I din programul de studii universitare de licenţă ID,

pentru o mai bună înţelegere a noţiunilor ce sunt prezentate, se recomandă parcurgerea unei bibliografii

minimale din domeniul dreptului constituţional şi instituţiilor publice şi relaţionarea firească cu alte

discipline, cum ar fi: disciplina Elemente de teoria general ă a statului şi dreptului.

• Descrierea cursului

Cursul de Bazele constitu ţ ionale ale administra ţ iei publice pentru studenţii anului I ai programului de

studii universitare de licenţă , învăţământ la distanţă , are drept obiectiv general: familiarizarea cu

principalele noţiuni şi concepte ale dreptului constituţional, precum: noţiunea de stat, instituţie politică,

constituţie, cetăţenie şi prezentarea instituţiei Parlamentului şi instituţiei prezidenţiale. Prezentarea

noţiunilor şi conceptelor este realizată printr-o abordare sintetico-analitică şi în acelaşi timp,

complementar ă, faţă de celelalte discipline juridice, studiate, în paralel, în semestrul I al anului I.Prezentul curs îşi propune aşadar, însuşirea de către studenţi, din perspectiva formării lor ca viitori

funcţionari publici, a instituţiilor fundamentale ale dreptului constituţional, precum şi a mecanismelor

proprii funcţionării acestui sistem, desprinse din analiza cadrului juridic aplicabil.

• Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul este structurat în şase module, care tratează, atât noţiunile şi conceptele fundamentale ale

dreptului constituţional, cât şi câteva dintre instituţiile politice ale statului, cum ar fi: Parlamentul şiPreşedintele. Modulele facilitează înţelegerea, atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic a noţiunilor

de bază, cu ajutorul consultării regulate a bibliografiei minimale recomandate.



5

• Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Cursul de Bazele constitu ţ ionale ale administra ţ iei publice este structurat în cele şsae module, după

cum am mai precizat, şi este unul interactiv bazat pe de-o parte, pe prezentarea noţiunilor şi conceptelor

în cadrul întâlnirilor prevăzute în calendarul activităţilor, iar pe de altă parte, pe munca individuală a

studenţilor. De asemenea, consulta

ţiile reprezint

ăo alt

ăform

ăde sprijin a studen

ţilor în procesul de

învăţare activă, prin participarea la discuţii pe tematica specifică cursului sau cu privire la realizarea

lucr ărilor de verificare.

• Materiale bibliografice obligatorii

Sursele bibliografice sunt stabilite astfel încât să ofere posibilitatea înţelegerii cu mai multă uşurinţă a

temelor abordate şi sunt atât, referinţe bibliografice obligatorii, cât şi facultative.

Recomandăm următoarele materiale bibliografice obligatorii:

Cristian Ionescu, Institu ţ ii politice şi drept constitu ţ ional , Editura Universitar ă, Bucureşti, 2007.

Muraru, E.S. Tănăsescu, Constitu ţ ia României, comentariu pe articole, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2008.

De asemenea, la finalul fiecărui modul, se vor regăsi trimiteri bibliografice facultative, pe care studenţii

le pot consulta pentru completarea cunoştinţelor sau în vederea realizării lucr ărilor de verificare.



6

• Calendar al cursului

Pe parcursul semestrului I la această disciplină sunt programate două întâlniri cu studenţii, în vederea

soluţionării eventualelor nelămuriri legate de conţinutul temelor. De asemenea, în cadrul întâlnirilor,

studenţii pot să solciite titularului de curs sau tutorilor sprijin pentru pregătirea lucr ărilor de verificare, în

calendarul disciplinei, regăsindu-se termenele la care trebuie transmise aceste lucr ări, aferente

modulelor.

• Politica de evaluare şi notare

Evaluarea finală se va realiza pe baza unui examen scris, tip grilă (30 de întrebări, cu o singura variantă

corectă de r ăspuns) desf ăşurat în sesiunea de examene. Nota finală se va compunde din: testul grilă

(60%, adică 6 puncte) şi aprecierea celor patru lucr ări de evaluare (40%, adică 4 puncte). Lucr ările de

verificare vor fi transmise titularului de curs sau tutorelui, conform graficului stabilit în calendarul

disciplinei.

• Elemente de deontologie academică

Următoarele aspecte vor fi luate în considerare:

Studenţii ale căror lucr ări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptaţi la examinarea finală.

Orice tentativă de fraudă sau frauda propriu-zisă depistată îe parcursul examinarii finale va fi

sancţionată prin nepromovarea examenului sau alte tipuri de sancţiuni, conform poziţiei

Facultăţii de Administraţie Publică în ceea ce priveşte combaterea şi sancţionarea drastică a

furtului ori a sus ţ inerii incorecte a examenului, prin utilizarea oricăror forme de fraudare.

Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studenţilor, prin afişarea lor în clasa virtuală.

• Studenţi cu dizabilităţi

Una din priorităţile noastre o reprezintă asigurarea accesului egal al tuturor studenţilor la activiăţile de

predare-învăţare, precum şi la cele de evaluare. În vederea acordării de şanse egale tuturor cursanţilor,

indiferent de nevoile speciale ale acestora, titularul de curs îşi manifestă disponibilitatea de a adapta

conţinutul, metodele de transmitere a informaţiilor, precum şi modalităţile de evaluare, atunci când se

impune.

• Strategii de studiu recomandate

Pentru a obţine rezultante performante, se recomandă studenţilor parcurgerea fiecărui modul şi

rezolvarea în termen a lucr ărilor de verificare, participarea la cele două întâlniri, studierea bibliografiei

minimale şi o planificare atentă a studiului individual.

I. Suportul de curs propriu-zis:



7

• Organizarea modulelor : Cursul este organizat pe 6 module distincte, după cum urmează:

1. Noţiuni generale despre stat şi drept

1.1. Noţiuni generale despre drept

1.2. Conceptul de instituţie politică

1.3. Conceptul de stat. Elementele constitutive ale statului

1.4. Forma statului. Structura de stat. Forma de guvernământ

2. Teoria generală a Constituţiei

2.1. Noţiunea de regim constituţional

2.2. Noţiunea de Constituţie

2.3. Adoptarea şi revizuirea Constituţiei

2.4. Supremaţia Constituţiei

3. Principalele mecanisme de interferenţă a structurilor de guvernare

3.1. Noţiunea de mecanisme de interferenţă a structurilor de guvernare

3.2. Modalităţi de acţiune a puterii executive asupra Parlamentului

3.3. Modalităţi de acţiune a Parlamentului asupra executivului

4. Cetăţenia română

4.1. Noţiunea de cetăţenie

4.2. Principiile generale ale cetăţeniei române

4.3. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române

4.4. Noţiunea de cetăţenie europeană

5. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului României

5.1. Organizarea Parlamentului: validarea mandatelor de deputat/senator, configuraţia

politică a celor două Camere, alegerea Birourilor Permanente, comisiile parlamentare.

5.2. Funcţionarea Parlamentului: legislatura, sesiunile, şedinţele.

5.3. Funcţiile Parlamentului României

5.4. Actele Parlamentului

5.5. Statutul deputaţilor şi senatorilor

6. Preşedintele României

6.1. Locul instituţiei prezidenţiale în echilibrarea puterilor în stat

6.2. Alegerea preşedintelui şi durata mandatului prezidenţial

6.3. Incompatibilităţile, imunităţile şi r ăspunderea

6.4. Principalele atribuţii

6.5. Actele Preşedintelui



8

MODULUL 1 : NOŢIUNI GENERALE DESPRE STAT ŞI DREPT

Scopul modulului: familiarizarea studenţilor cu noţiunile de bază ale studierii bazelor constituţionale

ale administraţiei publice

Obiectivele propuse: La finalul acestui modul, studenţii trebuie să:

Să definească conceptele de stat şi drept

Să definească conceptul de instituţie politică

Să caracterizeze elementele constitutive ale statului

Să poată face distincţia între forma statului, structura de stat şi forma de

guvernământ

1.1 Noţiuni generale despre drept

Dreptul reprezintă ansamblul normelor juridice edictate sau sancţionate de stat, prin care acesta

stabileşte drepturile şi obligaţiile indivizilor, modul de organizare şi funcţionare a puterilor statului,

precum şi raporturile între ele şi prin care sunt instituite şi apărate ordinea şi stabilitatea socială, norme a

căror respectare este obligatorie şi asigurată prin for ţa de constrângere a statului.

Originea dreptului se intersectează cu procesul de formare a statului. Dreptul s-a format într-o

primă fază în mod inconştient, ca rezultat al unui proces psihologic, în care omul reacţionează la anumiţi

stimuli externi. La începutul acestei faze, dreptul se prezenta sub forma unor obiceiuri sau practici

neunitare, haotice. În a doua fază, dreptul, deşi încă rudimentar se formează ca acţiune conştientă, fiind

impus de o for ţă publică.

Rolul dreptului constă în formularea regulilor de conduită general-obligatorii atât pentru indivizi

– priviţi separat sau în grup, potrivit anumitor principii şi criterii – cât şi pentru organismele care exercită

autoritatea publică.

Necesitatea edictării normelor juridice – nevoia de ordonare şi disciplinare a relaţiilor dintreoameni. În lipsa lor, care constrâng indivizii la modele de comportament social, fiecare om ar fi liberul

său arbitru şi ar fi tentat să-şi impună dreptul şi libertatea prin for ţă. Fiind conştient de acest pericol,



9

fiecare individ renunţă, de bunăvoie sau constrâns, la o parte din libertatea sa, asigurându-se astfel

libertatea şi egalitatea tuturor unul faţă de altul.

Dreptul apare şi ca o garanţie a guvernaţilor împotriva abuzurilor administraţiei, întrucât

Constituţia şi legislaţia subsecventă acesteia garantează protejarea drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

Distincţia între raportul juridic de dreptul public şi raportul juridic de dreptul privat

Caracteristicile raporturilor juridice de drept public:

• unul dintre subiectele raportului juridic este statul

• statul îşi subordonează celălalt subiect

• prin acest raport se urmăreşte realizarea unui interes public general

• statul poate oricând să pună capăt raportului juridic sau să-i modifice conţinutul.

Caracteristicile raporturilor juridice de drept privat:

• fiecare parte din raport urmăreşte un interes personal

• păr ţile se afla pe poziţii de egalitate

• oricând oricare dintre păr ţi poate să pună capăt raportului în condiţiile prevăzute prin

convenţie pe care au încheiat-o împreună.

Dreptul constituţional - ramur ă a dreptului public

Un triplu obiectiv al dreptului constitu ţ ional :

reglementarea instituţiilor politice şi a celor administrative, jurisdicţionale (dreptul

constituţional instituţional)

reglementarea „sistemului surselor dreptului sau sistemului normativ” (dreptul

constituţional normativ)

reglementarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (dreptul constituţional substanţial sau

relaţional)

Obiectul dreptului constitu ţ ional :

- reglementează organizarea şi funcţiile statului şi al organelor sale: parlament, guvern,

tribunal şi a raporturile dintre acestea, a raportului dintre stat şi cetăţean, şi a drepturilor şi

îndatoririlor acestuia.

Izvoarele dreptului constitu ţ ional :

- constituţia, legi constituţionale, anumite legi organice, decrete-legi, regulamentele celor

două camere, ordonanţele guvernului, tratatele internaţionale.

Subiectele dreptului constitu ţ ional :

- populaţia, statul şi anumite organe ale sale, partidele şi formaţiunile politice legal

constituite; candidaţii propuşi de partidele şi formaţiunile politice legal constituite;

candidaţii independenţi la funcţia de preşedinte al României, etc.



10

1.2. Conceptul de instituţie politică

Verbul latin „institutio” = a întemeia, a ridica, a aşeza cu temei; „institutum” = obicei,

principiu de organizare, rânduiala, aşezământ.

Toate aceste sensuri presupun intervenţia indivizilor învestiţi cu autoritate pe care o exercită

asupra altora, în vederea realizării anumitor interese (personale sau de grup).

Noţiunea de instituţie desemnează instituţiile care au un statut, reguli de funcţionare şi acţiune pentru realizarea anumitor nevoi colective (sociale). Modelul tipic de organizare care întruneşte aceste

condiţii este statul.

La origine, orice instituţie socială exprima un tip de organizare a unui domeniu al vieţii sociale,

având funcţii de reglare şi control social în domeniul respectiv.

În literatura de specialitate, institu ţ iile sunt ansambluri de mecanisme în care membrii aleşi sau

desemnaţi ai grupurilor sunt învestiţi în îndeplinirea funcţiilor stabilite public, dar cu caracter

impersonal, în satisfacerea trebuinţelor individuale şi de grup, pentru stabilirea comportamentelor tuturor

membrilor grupului prin reguli de influenţare şi de control social.

Apariţia instituţiilor politice este legată de apariţia relaţiilor politice care presupune stratificarea

socială între guvernanţi desemnaţi prin proceduri publice solemne şi guvernaţi. În lipsa unor relaţii

politice de tipul conducători - conduşi nu se poate vorbi de instituţii politice.

Autoritatea exercitată de instituţiile politice prezintă următoarele caracteristici:

1. are putere de constrângere exterioar ă în numele voinţei majorităţii populaţiei şi în

interesul acesteia;

2. este limitată ca întindere, depăşirea limitelor sale, stabilite pe bază de cutumă sau prin

norme scrise atr ăgând revolta maselor;

3. autoritatea politică este revocabilă (poate fi înlocuită cu alta) sau se poate modifica prin

voinţa naţiunii exprimată de parlament sau de către puterea executivă.

În ştiinţele politice, studiul instituţiilor politice se face din perspectiva interrelaţiilor existente

între ele potrivit principiului separ ării puterilor în stat, a legitimităţii lor de a asigura stabilitatea politică

şi socială, ordinea juridică, realizarea drepturilor libertăţilor cetăţeneşti. De aceea instituţiile politice în

literatura de specialitate sunt denumite „instituţiile guvernării”.

Statul – principala instituţie politică (integratoare a tuturor celorlalte instituţii politice), instituie o

ordine la nivel global care este general-obligatorie.

Capacitatea de a crea instituţii politice înseamnă capacitatea de a crea interese publice.

Tr ăsături:

instituţia politică este formată dintr-un colectiv de indivizi;

acţionează în mod permanent pentru realizarea unui interes public;

are un caracter stabil;

modul de constituire şi atribuţiile sunt prevăzute într-un act cu valoare constituţională;



11

dispun de autoritate, pe care o exercită în mod legitim şi legal asupra unei colectivităţi umane,

care nu are o alta alternativa, decât de a se supune voinţei instituţiei respective.

Numai organele învestite cu prerogative de putere la nivel general sunt îndreptăţite să fie

denumite instituţii politice. Instituţiile politice sunt învestite prin lege cu autoritate sau putere de

comandă generală. Ele au dreptul de a exprima voinţa suverană a poporului şi de a acţiona pentru

realizarea şi respectarea acesteia.

În înţelesul larg al noţiunii de instituţie politică, partidele politice nu sunt instituţii politice,

deoarece nu participă direct şi nemijlocit la exercitarea puterii politice.

Partidele politice parlamentare (reprezentante în parlament) participă la exercitarea puterii în

mod nemijlocit prin intermediul parlamentului sau guvernului.

Partidele neparlamentare, nereprezentate în guvern nu participă nemijlocit la exercitarea puterii,

ci doar la influenţa acesteia prin intermediul presei, demonstraţiilor, etc.

Instituţiile politice sunt organisme înfiinţate expres prin lege. Atribuţiile şi prerogativele –

stabilite de forul legislativ.

Pentru a fi în prezenţa unei instituţii politice trebuie să fie îndeplinite două condi ţ ii de fond :

a) instituţia să fie învestită în mod expres prin constituţie sau prin lege cu prerogativa de a

exercita puterea de stat;

b) instituţia politică trebuie să beneficieze de o deplină libertate de acţiune în exercitarea

misiunii sale.

Instituţia politică se formează ca rezultat al conlucr ării mai multor factori:

a) instituţionalizarea anumitor relaţii sociale din ansamblul general al relaţiilor sociale;

b) specializarea organului prin care se exercită puterea;

c) conferirea unei haine juridice a întregului mecanism al instituţiilor politice.

Cerin ţ e pe care ar trebui să le întrunească instituţiile politice:

• adaptabilitatea la cerinţele vieţii sociale şi la mentalităţile politice ale noilor generaţii de

guvernanţi şi guvernaţi;

• asigurarea funcţionalităţii coerente a actului de guvernare;

• adaptabilitate la cerinţele managementului crizelor;

• permanenta preocupare pentru menţinerea şi sporirea legitimităţii populare;

• capacitatea de inovare a noi valori politice şi tipuri de comportament politic şi de difuzare

a acestora în conştiinţa publică;

• capacitatea de a reprezenta interesele şi aşteptările sociale ale electoratului;

• autoreglarea funcţiilor prin mijloace proprii, din cadrul subsistemului, f ăr ă a se apela la

schimburi instituţionale (constituţionale);

• menţinerea echilibrului constituţional între instituţii în condiţiile „personalizării puterii”

din cadrul unor structuri de guvernare;



12

• abilitatea de a conduce cu factori extrainstituţionali (societatea civilă) pentru a permite

interferenţa sau ingerinţa agresivă a acestora, de a le garanta funcţionarea liber ă şi rolul

lor de corpuri intermediare între guvernant şi guvernanţi;

• disponibilitatea de promovare a unor mecanisme constituţionale şi reglementare, care să

permită raporturi instituţionale de natur ă democratică între majoritate şi opoziţie;

• recurgerea cât mai puţin posibil la violenţă în activitatea de guvernare şi abilitatea derealizare şi menţinere a armoniei sociale;

• identificarea şi concentrarea resurselor umane, materiale şi financiare ale societăţii pentru

realizarea progresului economic în general;

• realizarea unui statut al individului care să-i confere rolul principal în societate;

• recrutarea clasei politice, din toate straturile sociale, printr-un sistem electoral democratic,

şi asigurarea unui înalt grad de reprezentativitate a acesteia;

• asigurarea unui înalt grad de moralitate în interiorul lor pentru a preveni sau înlătura prin

proceduri proprii, regulamentare, corupţia, şi a împiedica convertirea intereselor personale

sau înguste de grup în interese publice.

1.3. Conceptul de stat. Elementele constitutive ale statului.

Din punct de vedere semantic cuvântul stat vine din verbul latin statuo = a pune, a aşeza, a

întemeia. Sintagma „Status civitas” în Imperiul Roman exprima modul de guvernare a Cetăţii. Romanii

au acordat cuvântului „status” o semnificaţie politică, adăugându-i determinativul „res publica” = lucru

public, ideea de conducere a vieţii publice sau a statului.

Grecii foloseau denumirea de „polis” = cetate şi „politeia” = forma de organizare, pentru

acelaşi tip de organizare politica a unei colectivităţi umane.

Statul antic se caracteriza prin confuzia între monarhul ereditar şi prerogativele sale de

conducere pe care le deţinea ca bunuri personale, prin centralizarea excesivă a puterii şi prin metode

despotice de guvernare. Statul grec antic şi Imperiul Roman de Apus au dispărut. Statul Roman a

decăzut în secolul V sub presiunea atacurilor succesive a unor puternice popoare migratoare foarte bine

organizate din punct de vedere militar, dar inferioare cultural şi spiritual faţă de civilizaţia romană. În

locul puterii publice şi a statului roman au apărut o puzderie de cvasi-regate, independente unele de

altele. Conducerea vieţii publice a fost preluată de cvasi-autorităţi patriarhale.

Un rol important în păstrarea elementelor gândirii filozofice şi politice greceşti – prelaţii

lăcaşurilor sfinte din Orientul Mijlociu, care au salvat scrierile antichităţii.

În întreg Evul Mediu, lipsa unui concept care să definească conţinutul şi esenţa statului, distinct

de termenul larg folosit încă din secolul al XIII-lea de „regere” = a guverna, a axat preocupăriledoctrinarilor, începând cu Sfântul Augustin şi Thoma de Aquino pe explicarea fundamentelor teoretice şi

ale aplicaţiilor practic-politice ale termenului de guvernare (regimen), raţiune de stat, dominaţie,



13

conducere, fie din perspectiva evanghelizării, fie din cea a afirmării puterii laice. Dacă pe parcursul

Evului Mediu propriu-zis (sec. X-XIII) Biserica îşi arogase puterea de organizare şi disciplinare socială

(Apusul Europei), spre sfâr şitul Evului Mediu asistăm la transformarea societăţii bazată pe principii de

morală creştină – societate organizată progresiv pe principii politice laice.

Machiavelli folosea pentru prima dată termenul de stat într-un sens modern în lucrarea

„Principele” scrisă în 1513 şi publicată la Roma în 1532.

Contemporan cu Machiavelli, Thomas Morus scrie lucrarea „Despre cea mai bună întocmire a

Statului şi despre noua insulă Utopia” în 1516.

În accepţia dată de Machiavelli şi contemporanii săi, cuvântul stat are la origine termenul latin

status. În documentele de cancelarie cuvântul status era folosit în mod curent, dar în înţelesul de stare

socială. Un astfel de document a fost dat de Vladislav, domnitorul Ţării Româneşti la 20 ianuarie 1368,

prin care a instituit o serie de privilegii negustorilor braşoveni.

Machiavelli atribuie termenului de stat şi accepţiunea de organizare a unui teritoriu dobândit de

un principe cuceritor, pe care îl alipeşte unui principat preexistent.

Noţiunea de „stat”, ca formă instituţională de organizare şi exercitare a puterii politice, s-a

desprins din noţiunea de „regimen” (a guverna).

În secolul XVI mulţi autori italieni foloseau cuvântul stat, dar în sensul de guvernare, plecând

de la noţiunea de „politeia” (forma de guvernare) utilizată de Aristotel în Politica.

În Evul Mediu pentru stat se folosea termenul de regat, ţar ă, principat sau republică, noţiuni care

exprimau ideea de întindere a teritoriului statal şi ideea de putere a regelui, principelui sau, după caz, a

corpului politic local de a comanda şi de a cere să li se dea ascultare.

Elementele esen ţ iale ale definirii statului:

1. forma de organizare politică a unei colectivităţi umane constituite istoric;

2. localizarea geografică;

3. existenţa unui grup conducător învestit şi atribuţii de guvernare şi de exercitare a

autorităţii publice în numele poporului;

4. prerogativa grupului conducător de a stabili şi de a apăra ordinea statală şi în cadrul

acesteia, a celei juridice.

Statul – forma intituţionalizată de organizare politică a unei colectivităţi umane constituite

istoric şi localizate geografic pe un anumit teritoriu, în care un grup de indivizi, de ţinând în virtutea

suveranităţii poporului şi ca expresie a voinţei acestuia, ori ilegitim, prerogativele şi instrumentele

exercitării autorităţii publice, ale elabor ării şi aplicării normelor de convieţuire socială, exprimă şi apăr ă

interesele fundamentale ale statului şi ale naţiunii şi impune voinţa general-obligatorie a acesteia.

Elementele constitutive ale statului

Doctrina constituţională a formulat trei elemente constitutive ale statului: teritoriul, popula ţ ia,

puterea suverană.



14

Teritoriul statului – spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol şi ape, precum şi din coloana

aeriană aflată deasupra solului şi apelor, asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea sa exclusivă şi

deplină.

Asupra întregului său teritoriu, statul exercită o autoritate exclusivă, manifestată sub 3 aspecte

generale:

- plenitudine;

- exclusivitate;

- opozabilitate faţă de orice alt stat.

Plenitudine – statul exercită în limitele sale teritoriale plenitudinea funcţiilor sale.

Exclusivitate – este general admis că pe teritoriul său, statul exercită în mod liber întreaga să

autoritate, fiind exclusă intervenţia sau amestecul altui stat. Un stat suveran are dreptul să accepte o

diminuare a suveranităţii sale.

Opozabilitate – legitimitatea şi recunoaşterea internaţio-nală a constituirii unui stat pe un anumit

teritoriu.

Importanţa stabilirii teritoriului unui stat implică o delimitare precisă a frontierelor sale.

Frontiera – o instituţie juridică importantă, iar dreptul internaţional o defineşte ca o zonă care separ ă

teritoriul unui stat de altul sau la care se limitează atributele suveranităţii statale.

Teritoriul prezintă două mari caracteristici:

1. indivizibilitate;

2. inalienabilitate.

Indivizibilitatea teritoriului – unitatea acestuia. Teritoriul fiind un element constitutiv al

statului, nu poate fi divizat şi înstr ăinat altor entităţi statale.

Inalienabilitatea – teritoriul nu poate fi înstr ăinat altui stat. În practica internaţională este

acceptată ideea modificării frontierelor, dar numai ca expresie a acordului între statele suverane

interesate.

Acestor două caracteristici li s-a adăugat „impenetrabilitatea teritoriului” -, interdicţia ca pe

teritoriul unui stat să-şi poată exercită puterea de comandă un alt stat.

Există două categorii de locuitori ai unui stat:

- care au aceeaşi cetăţenie;

- care nu au calitatea de cetăţean al statului respectiv, dar au o altă cetăţenie sau sunt apatrizi.

Cet ăţ eanul – individul legat de stat printr-o legătur ă juridică: cetăţenia. Această legătur ă este

determinată în mod suveran de stat pe anumite criterii: ius sanguinis sau ius loci (ius soli).

Str ă inul – cetăţean al altui stat şi r ămâne supus acestuia din punct de vedere al îndatoririlor

cetăţeneşti.

Prezenţa unei comunităţi de str ăini într-un stat ridică probleme de ordin economic, politic,social, cultural, etnic, religios. Există pericolul ca autorităţile unui stat să-şi trateze grupurile minoritare,

cetăţeni ai statului, ca pe str ăini. Problema poate fi abordată din punct de vedere calitativ şi cantitativ.



15

Aspectul cantitativ poate influenţa sentimentul de comunitate naţională. Se pune în raport cu

fenomenul demografic.

Aspectul calitativ – fiecare stat regrupează într-o propor ţie mai mare sau mai mică populaţia cu

tr ăsături etnice diferite. În afar ă de această regrupare, statele se pot împăr ţi în naţionale şi multinaţionale.

Statul na ţ ional – populaţie majoritar ă formând o singur ă naţiune.

Statul multina ţ ional – statul a cărei populaţie este formată din mai multe rase, popoare, vorbind

limbi diferite şi având cultura şi trecutul istoric diferite.

Elementele na ţ iunii: rasa, religia, tradiţia istorică, interesele materiale şi culturale comune,

situaţia geografică.

O autoritate publică este suverană atunci când nu este supusă nici unei alte autorităţi, nici în

cadrul intern, nici pe plan extern. Nici o altă entitate nu o poate controla. În interiorul frontierelor sale,

statul exercită o putere exclusivă; deţine puterea de a controla, comanda şi sancţiona în mod suveran.

Un element esenţial al suveranităţii statului este dreptul său inalienabil de a reglementa, în mod

liber şi f ăr ă nici o intervenţie din partea altui stat, organizarea şi funcţionarea sistemului politic,

raporturile societate-stat-cetăţean, raporturile personale şi patrimoniale între indivizi prin intermediul

normelor juridice.

Statul instituie, în virtutea suveranităţii sale, o ordine juridică menită să-i ocrotească şi să-i

consolideze valorile fundamentale pe care se întemeiază şi pe care este interesat să le promoveze şi să le

apere, relaţiile sociale corespunzătoare acestor valori.

Caracterele fundamentale ale statului:

- autoritatea supremă exercitată pe un anumit teritoriu;

- dreptul exclusiv la organizare de sine stătătoare – economică, politică, militar ă,

administrativă;

- dreptul de a elabora şi impune la nevoie prin for ţa sa de constrângere, norme obligatorii

pentru întreaga societate.

Este esenţial ca puterea să fie legitimă şi să se exercite în cadrul legislaţiei constituţionale

adoptate în mod democratic. Legitimitatea este un element fundamental al puterii politice, de care

depinde autoritatea acesteia, capacitatea sa de conservare sau de apărare, de adaptabilitate la

confruntările noi ale vieţii politice, ale societăţii civile. Activităţile guvernamentale sunt legitime, în

măsura în care r ăspund intereselor naţionale „Binele comun”.

O putere devine ilegitimă prin contestarea ei de către întreaga naţiune sau de către majoritatea

populaţiei. O condiţie a legitimităţii – respectarea de către putere a constituţiei. Un guvern desemnat

legal, poate deveni ilegitim datorită acţiunilor sale. Lipsa de legitimitate se exprimă prin pierderea de

către guvern a raportului popular sau prin retragerea sprijinului partidelor parlamentare.

Contestarea publică a unor autorităţi statale nu are ca rezultat automat revocarea acestora şiînlocuirea lor cu altele. Ilegitimitatea trebuie constatată oficial pe cale parlamentar ă, prin votarea unei

moţiuni de cenzur ă sau ca rezultat al unei revoluţii sau revolte populare.



16

Elementele legitimităţii puterii politice: legalitatea instituirii puterii (cu respectarea Constituţiei)

şi corecta folosire a acestei puteri (în conformitate cu legile statului).

Legitimitatea puterii indică şi capacitatea guvernanţilor de a obţine din partea celor guvernaţi

supunerea, dar f ăr ă a recurge la for ţa de constrângere.

Pentru justificarea legitimităţii de comandă exercitată de guvernant există mai multe teorii: Max

Weber – 3 tipuri de legitimare a puterii în numele căreia liderul exercită dominaţia:

- calităţile personale ale liderului (dominaţia charismatică);

- tradiţia (dominaţia este acceptată de populaţie ca un obicei intrat în conştiinţa publică);

- legală (populaţia se supune ordinelor şi legilor adoptate de autorităţile publice pe care el

le-a învestit în mod legal cu atribuţii de guvernare).

1.4. Forma statului. Structura de stat. Forma de guvernământ

Conceptul formei de stat:

un concept politico-juridic care exprimă modul de constituire şi exercitare a puterii, de organizare

şi conducere a societăţii prin stat;

exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura interna şi externa a cestui conţinut

este analizata sub trei aspecte: forma de guvernământ; forma structurii de stat; regimul politic.

Aceste aspecte sunt strâns legate şi condiţionate unele de altele

poate apărea sub o întreită înf ăţişare în funcţie de criterii distincte

3 criterii – modul de organizare şi exercitare a puterii suverane pe teritoriul statului; – caracterele şi prerogativele organismului învestit cu funcţia de şef al

statului;

– metodele de guvernare.

în funcţie de aceste criterii, statul va că păta o anumită formă

– stat unitar/stat federal

– monarhie/republică

– va avea un regim politic democra-tic/autocratic sau autoritar.Orice stat, ca entitate suverană, deţine prerogativa, în virtutea suveranităţii sale, de a

decide în mod liber şi în conformitate cu prevederile constituţionale ce formă de guvernământ, de

structur ă, ori de regim politic să adopte.

Opţiunea pentru o anumita formă de stat – opţiune politică, care este rezultatul unui referendum

popular.

A. Structura de statDin punct de vedere conceptual, structura de stat – modul de organizare al puterii în raport cu

teritoriul statului.

Statele pot fi împăr ţite în 2 categorii: a) state unitare



17

b) state compuse

a) Statul unitar

Are următoarele caracteristici principale:

format dintr-un ansamblu unic de organisme constituţionale prin care se exercită puterea

politică la nivel central şi local;

activitatea de guvernare se difuzează de la centru pe cale ierarhică;

există o singur ă ordine juridică întemeiată pe o constituţie unică;

populaţia are o singur ă cetăţenie.

Deşi statul este unitar, teritoriul sau poate fi împăr ţit în unităţi administrativ-teritoriale.

Subdiviziunile administrativ-teritoriale ale statului au caracter administrativ şi nu constituie state în

interiorul statului.

Structura internă a statului:

• s-a format odată cu apariţia statului însuşi;

• este concepută pe principiul centralizării, reprezen-tând un ansamblu unic de instituţii şi

puterea de control a autorităţilor publice centrale aspra autorităţilor locale;

• statul unitar are o singur ă constituţie şi o legislaţie uniformă, o singur ă organizare

administrativ-teritorială, un singur parlament, un singur şef al statului şi un guvern unic,

un singur sistem de organizare judecătorească, a căror competenţă se extinde pe întregul

teritoriu al statului f ăr ă nici o excepţie.

Exercitarea puterii reprezintă concentrarea acesteia la un centru unic de decizie, care o va

converti în decizii obligatorii pentru întreaga populaţie şi pentru întregul teritoriu al statului.

Din punct de vedere practic, conducerea centralizată prezintă avantajul că actele parlamentului

şi ale guvernului ar fi aplicate unitar pe întreg teritoriul statului, prezentând dreptul de control al

centrului aspra modului în care îi sunt respectate deciziile şi posibilitatea de corecţie a actelor care nu

sunt conforme cu ordinele autorităţilor centrale.

În nici un stat modern nu se poate concepe ca membrii guvernului să se poată ocupa personal şi

nemijlocit de soluţionarea tuturor problemelor guvernării ivite pe întreaga cuprindere a statului. O parte

a acestor probleme este încredinţată unor agenţi, aflaţi în legătur ă cu guvernul, cărora le sunt conferite

atribuţii de administrare pe plan local.

Activitatea judecătorească se desf ăşoar ă în tribunale sau alte instanţe judecătoreşti integrate într-

un sistem unic, cu semnificaţii pe întreg cuprinsul ţării.

Activitatea legislativă se desf ăşoar ă la centru, dar de către agenţi fie reprezentanţi ai naţiunii, fie

ai colectivităţilor locale.

În România, atât deputaţii, cât şi senatorii, reprezintă naţiunea.

DeconcentrareaO putere centralizată presupune concentrarea acesteia de către un centru unic de putere

(instituţiile de guvernare), în special de puterea executivă.



18

Deconcentrarea – diminuarea puterii centrale prin acordarea unei autorităţi publice locale, ai

căror titulari sunt numiţi de puterea centrală, a dreptului de a lua decizii pe plan local. Se renunţă la

repartizarea puterii de decizie a guvernului, în favoarea agenţilor locali (prefecţi) repartizaţi (numiţi de

guvern în unităţile administrativ-teritoriale, în urma promovării unui examen).

Prefectul – agentul local al puterii guvernamentale centrale, ce execută ordinele primite de la

guvern şi ia el însuşi anumite decizii, şi care nu anulează autoritatea puterii centrale. Agenţii locali care

reprezintă puterea centrală în unităţile administrative sunt numiţi de guvern şi plasaţi sub controlul

ierarhic al acestuia. Autorităţile centrale exercită un control ierarhic asupra agenţilor locali

desconcentraţi, având dreptul de a le aproba, suspenda, anula sau modifica actele emise. Pot să emită

ordine, instrucţiuni obligatorii pentru autorităţile ierarhic inferioare. Controlul se exercită pentru motive

de legalitate şi oportunitate.

Avantaj: agenţii locali desemnaţi de guvern cunosc mai bine realităţile politice, economice şi

sociale la nivel local, au resurse proprii, putând să ia decizii operative şi eficiente.

Control ierarhic – dreptul autorităţilor superioare de a modifica sau anula actele emise de

agentul local care îi e subordonat.

Deconcentrarea serviciilor publice

Serviciu public – orice activitate a autorităţilor publice desf ăşurată pentru satisfacerea unui

interes general.

Deconcentrarea serviciilor publice – înfiinţarea pe plan local a unor instituţii învestite prin lege

cu atribuţia de a desf ăşura un anumit serviciu public. Asemenea organe se află sub controlul de tutelă al

centrului, al unor autorităţi publice cu acelaşi profil.

Tutela administrativă – dreptul de control al Guvernului asupra actelor autorităţilor locale alese,

ce funcţionează în virtutea principiului autonomiei locale.

Autonomia administra ţ iei locale – repartizarea puterii de decizie între guvernul central şi

organele locale (primării, consilii locale) care au dreptul de a lua diferite măsuri f ăr ă a fi cenzuraţi sau

f ăr ă a cere aprobarea guvernului central.

Membrii consiliilor locale şi primarii sunt aleşi prin vot universal.

Independenţa autorităţilor publice locale presupune autonomia administrativă şi financiar ă a

acestora. Autorităţile locale nu dispun de guvern, parlament sau instanţe judecătoreşti proprii.

Competenţa autorităţilor locale se numeşte „sfera proprie de acţiune”.

Autonomia locală se stabileşte pe cale legislativă ca expresia voinţei Parlamentului.

Autonomie regional ă – urmăreşte substituirea statului la nivel local cu autorităţi care

promovează interesele comunitare, înţelese preponderent ca interese ale unor minorităţi naţionale.

Regionalizarea – crearea unei structuri administrativ-teritoriale; se formează de sus în jos (de la

centru spre periferie).



19

Regionalismul – un set de caracteristici culturale, religioase, lingvistice sau de altă natur ă,

apar ţinând unei colectivităţi rezidente pe o anumită parte din teritoriul naţional căreia i s-ar recunoaşte

un statut de autonomie; se formează de jos în sus (de la nivelul local spre centru).

Principiul autonomiei administrative locale cunoaşte două forme principale: autonomia

funcţională şi autonomia teritorială.

Autonomia func ţ ional ă – recunoaşterea posibilităţii anumitor servicii publice de a se bucura de o

autonomie permanentă în domeniul lor de activitate.

În doctrina constituţională vest-europeană se considera că autonomia locală este una dintre cele

mai eficiente forme de autogestiune administrativă. Autonomia locală asigur ă, aşa cum apreciază

profesorul, Pierre Pactet, un înalt grad de democraţie, colectivităţile teritoriale autonome fiind „veritabile

contraputeri” şi în această calitate putând să prevină abuzul guvernului central.

Descentralizarea

Reprezintă o alternativă la centralizarea excesivă, posibilitatea recunoscută de puterea centrală

colectivităţilor locale de a adopta în anumite domenii sau la nivel teritorial anumite acte sau decizii, f ăr ă

a se consulta în prealabil cu centrul sau a cere aprobarea acestuia. Prin ea sunt scoase din competenţa

puterii şi autorităţii centrale anumite servicii publice de interes local sau din domeniile speciale de

acţiune şi transferate în sarcina unor autorităţi ale administraţiei publice locale.

Primarii şi consiliile locale beneficiază de o anumită independenţă faţă de puterea centrală şi

acţionează în mod autonom. Independenţa şi autonomia se bazează pe faptul ca aceste organe sunt alese

pe plan local şi nu numite de puterea centrală. Autorităţile administrative publice au patrimoniu public şi

organizare internă de sine stătătoare, funcţionând în condiţiile legii.

Descentralizarea:

- este o metodă de organizare şi conducere statală;

- nu se opune centralizării politice a statului;

- nu au nimic în comun cu raporturile existenţe între statul federal şi componentele

federaţiei;

- presupune înfiinţarea unor subiecţi de drepturi speciale care beneficiază de autonomie pe

plan local (descentralizarea teritorială) sau cărora li se stabileşte o competenţă

materializată în anumite domenii (descentralizare funcţională).

A)Statul unitar complex

- una dintre formele imperfecte sau atipice ale categoriei de „stat unitar”;

- statul unitar care f ăr ă a pierde unitatea sa de structur ă, prezintă mari diversităţi locale

administrative, de legislaţie, de jurisdicţie;

- în practica constituţională, sunt considerate state unitar complexe „uniunea încorporată” şi„regionalismul”.



20

a) Uniunea încorporat ă – un stat caracterizat teoretic prin unitatea puterii legislative, în interiorul căreia

există o diversitate de legislaţii corespunzând unei diversităţi de populaţii şi teritorii „încorporate” de

către statul unitar într-un lung proces istoric. Există un singur parlament, acesta votând legi distincte care

nu sunt aplicabile la fel tuturor regiunilor locuite de populaţiile distincte.

b) Regionalismul – exprimă o situaţie geografică, politică, administrativă, lingvistică, spirituală cu

r ădăcini istorice în dezvoltarea unui stat unitar, datorită căreia acesta optează pentru împletirea

atributelor suverane ale conducerii centralizate cu atribuirea unei autonomii largi unor colectivităţi

regionale. Adepţii săi au invocat incapacitatea structurii politico-administrative centrale de a oferi soluţii

viabile şi eficiente cererii unor for ţe sociale de participare la guvernare, lipsa voinţei politice a

autorităţilor centrale de a r ăspunde necesităţii de redistribuire a puterii în favoarea unităţilor

administrativ locale. Adversarii săi au susţinut că aceasta ameninţa statul şi că ar fi un factor de

dezmembrare a acestuia. Regionalismul f ăr ă realismul politic al factorilor de guvernare riscă să ridice

probleme, nu şi să la rezolve. României, stat unitar naţional, i s-a impus un gen de regionalism consfinţit

în Constituţia din 1952, la care nu s-a putut renunţa decât în anul 1968.

c) Regionalismul politic – prezintă drept una din tr ăsături împletirea în acelaşi cadru geografic a unor

interese generale cu particularităţi etnice, lingvistice, cu tradiţii şi interese locale care pot fi însă

multietnice. Regionalismul devine politic atunci când competenţele regiunii depăşesc pe cele ale unei

simple circumscripţii administrative care beneficiază de autonomie locală. În acest caz, unitatea admi-

nistrativ-teritorială care beneficiază de statutul de „regionalism politic” deţine, într-un cadru prestabilit,

prerogativa (puterea) de a se autoguverna.

B )Statul compus (federal) este format din mai multe entităţi statale reunite într-un stat suprapus lor şi

legate între ele prin raporturi juridice. O asociaţie de „state” care formează un fel de super-stat. Este

aproape întotdeauna o formă artificială, deoarece rezultă din conjuncturi politico-militare. Arhetipul

Statului compus – statul federal. O asociaţie de state care decid în mod liber, în virtutea suveranităţii lor,

să-şi creeze organe comune, cărora le confer ă o parte din competenţele lor (în domeniul militar, al

diplomaţiei sau finanţelor). Înţelegerea între statele respective este consfinţită într-un act politic (Charta,

Pact). Se stabileşte repartizarea competenţelor între statele federate.

Uniunile de state

Asociaţii de state, cuprinzând uniunea personală, reală şi confederaţia. În cadrul său, fiecare stat

membru îşi păstrează personalitatea juridică internă şi internaţională, dar acceptă să încredinţeze unui

organ comun responsabilitatea luării deciziilor în domeniile stabilite prin actul juridic (tratatul) de

consfinţire a uniunii.

Uniuni de state formale (în Europa) în legătur ă cu succesiunea tronului în unele regate: uniunea

personală şi reală.

Statele constituite într-o uniune personală au în comun instituţia şefului de stat, fiecare păstrându-şi parlamentul şi guvernul. Legătura juridică poate fi întreruptă printr-un non acord.

o Anglia şi regatul Hanovrei 1714-1837;



21

o Ţările de Jos şi Luxemburg 1815-1890;

o Belgia – Statul liber al Congoului 1885-1908;

o Moldova şi Ţara Românească 1859-1862.

În uniunea reală conduce acelaşi monarh, statele componente îşi constituie organe comune care

exercită, în numele uniunii reale, suveranitatea statală în domeniile diplomaţiei, apăr ării şi finanţelor.

Pentru restul prerogativelor statale, fiecare stat component acţionează distinct unul faţă de celelalte.

o Suedia şi Norvegia 1815-1905;

o Austria şi Ungaria 1869-1918;

o Moldova şi Ţara Românească 1862-1864.

Confederaţiile de state

Cunoscute din antichitate (liga ateniană, macedoniană)

o Confederaţia helvetică (sec XIV-1848);

o Confederaţia S.U.A. (1776-1787);

o Confederaţia Rhinului (1806-1815).

Este o asociaţie teoretic permanentă de state care urmăresc obiective identice (domeniile

relaţiilor internaţionale şi al apăr ării). Are unul sau mai multe organe comune ale statelor membre, care

exercită atribuţii în numele acesteia. Suveranitatea interioar ă este păstrată de fiecare stat confederat, cea

internaţională este exercitată în numele confederaţiei de un organ comun (Adunare, Dieta) care adoptă

decizii în unanimitate.

Motivele care determină crearea uniunii de state sunt diferite:

- Conştiinţa intereselor comune; dorinţa de hegemonie politică a unui stat, preocuparea de a

întări contractele politice bazate pe aceeaşi ideologie

Ex: Republica Arabă Unită prin uniunea între Egipt şi Siria 1958-1961

Tanganica şi Zanzibar 1964

Uniunea Europeană este un model sui generis de confederaţie.

Statul federal

Statul federal – format din mai multe formaţiuni statale care beneficiază de un statut de

autonomie în materie constituţională, lingvistică şi judecătorească şi se subordonează acesteia. O

asociaţie de state care se supune, pe de o parte, unei puteri centrale unice (puterea federală) şi care, pe de

altă parte, conserva o autonomie constituţională, administrativă şi jurisdicţională.

Două modalităţi de constituire a federaţiilor:

- prin integrarea mai multor state şi constituirea unei entităţi statale;

- prin separarea unor regiuni ale statului unitar şi constituirea împreună cu teritoriul r ămas,

a unei federaţii.Motivele integr ării unor state independente şi suverane într-un stat federal sunt apărarea comună

împotriva unei ameninţări externe, preocuparea de a asigura o ordine socială internă stabilită şi dorinţa



22

de a folosi mai eficient resursele economice. Ca exemplu, putem menţiona S.U.A., Elveţia, Imperiul

german în 1871.

Motivele constituirii unei federaţii prin separarea unor provincii de statul unitar, constă în

încercarea de a soluţiona problemele naţionale conflictuale. Fosta Uniune Sovietică care s-a constituit

prin asocierea provinciilor Imperiului ţarist (stat unitar), cu excepţia teritoriului care şi-a proclamat

independenţa şi au ieşit din componenţa imperiului. (Basarabia).

Tr ă să turi:

a) unitate pe plan internaţional – statele componente ale federaţiei nu se bucur ă de

personalitate juridică în relaţiile internaţionale. Aceasta este şi deosebirea între

confederaţia de state, ale cărei componente sunt recunoscute pe plan internaţional şi

federaţie.

b) diversitatea constituţională şi juridică pe plan intern. Fiecare stat federal are în mod

normal propriul său sistem constituţional, instituţii guvernamentale, propria legislaţie,

sistemul de organizare judecătorească.

c) supleţea raporturilor între federaţie şi statele membre.

Organizarea competentelor în statul federal

Federalismul veritabil se bazează pe două principii complementare:

Principiul autonomiei

Fiecare stat federal îşi construieşte structura de guvernare şi îşi stabileşte raporturile între ele în

mod liber, îşi precizează o politică socială proprie, îşi stabileşte taxe şi impozite cu aplicabilitate locală,

îşi construieşte o structur ă economică.

Potrivit acestui principiu, se stabileşte o strictă partajare a competenţelor între statul federal şi

statele membre ale federaţiei, cu respectarea colabor ării între autorităţile centrale şi cele locale.

În caz de conflict, puterea judecătorească are competenţa de a soluţiona diferendul şi de a reface

echilibrul constituţional.

Metodele de stabilire a competenţelor statului federal în cadrul federaţiei şi în raporturile acesteia

pe plan internaţional:

- În constituţia statului federal sunt prevăzute expres competenţele exclusive ale acestuia.

Toate celelalte atribuţii revin statelor componente ale federaţiei. Ca exemplu putem aminti

Amendamentul X din Constituţia S.U.A., adoptat în 1791;

- Precizarea competenţelor atribuite statelor => astfel ca toate celelalte atribuţii sunt

conferite din principiu statului federal;

- Stabilirea concomitentă prin constituţie a sferelor de atribuţii repartizate exclusiv statului

federal, şi, respectiv, statelor membre.

Principiul participării



23

Acest principiu este complementar principiului autonomiei. Federalismul autentic presupune

participarea statelor federale, pe baze de egalitate, la elaborarea deciziilor aplicabile pe teritoriul întregii

federaţii.

Unul dintre organismele federale însărcinate să înf ă ptuiască interesele comune şi să reprezinte

statele federale la nivel central > parlamentul bicameral (Senatul reprezintă statele componente ale

federaţiei, interesele particulare).

Statul federal are caracterul unui stat unitar (un singur teritoriu, o singur ă cetăţenie a populaţiei

sale, o singur ă capitală).

Din perspectiva dreptului constituţional, statul federal – o varietate de state membre, fiecare

având teritoriul său, populaţia sa, organizarea politică (parlament, guvern, instanţe judecăto-reşti, servicii

publice), capitală proprie.

B. Forma de guvernământ

Un concept juridic şi politologic care indică natura organului care îndeplineşte funcţia de şef al

statului: preşedinte, monarh-rege, împărat, Directorat, Consiliul de Stat, Consiliul revoluţiei, Consiliul

federal. Indică modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme şi este raportată la

tr ăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare. Statele se împart în

republici şi monarhii.

Republică – forma de guvernare în care organul care îndeplineşte funcţia de şef de stat este ales

pe o perioadă anumită. Şeful statului poate fi ales pe viaţă (în Iugoslavia sub preşedinţia lui Tito), ales

prin vot universal (alegeri preziden-ţiale) sau ales de către parlament (alegeri parlamentare).

Republică semipreziden ţ ial ă – alegerea preşedintelui prin vot universal direct şi prin

r ăspunderea politică a guvernului faţă de parlament. Ceea ce imprimă un anumit caracter, este caracterul

regimului politic în funcţie de principiul separaţiei celor trei puteri.

Monarhia – forma de guvernare în care organul care îndeplineşte funcţia de şef al statului este

un monarh care ocupă tronul fie prin alegerea pe viaţă, fie prin succesiune ereditar ă. Monarhiile sunt de

două feluri: monarhia absolut ă (monarhul este unicul organ suprem în stat) şi limitat ă sau

constitu ţ ional ă (şeful statului şi organe care exercită puterea, parlament, prim-ministru).

Monarhia dualistă se deosebeşte de cea constituţională prin faptul că guvernul este numit de

monarh şi subordonat acestuia.

Bibliografie de referinţă

Obligatorie


Op ţ ional ă



24

Cristian Ionescu, Tratat de drept constitu ţ ional contemporan, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti,2008.

Lucrarea de evaluare nr. 1

Realizaţi un scurt eseu (maxim 2 pagini) în care să analizaţi principiile de

organizare şi funcţionare ale unui stat unitar/federal (la alegere), cu exemple.

Aceast ă lucrare se va trimite pe adresa de e-mail a tutorelui, până la data de 25.10.2008. Se va acorda1 punct (10% din nota final ă ) pentru rezolvarea corespunză toare a sarcinii.

Întrebări de autoevaluare

Definiţi conceptul de instituţie politică şi enumeraţi tr ăsăturile acesteia

Precizaţi elementele constitutive ale unui stat

Definiţi conceptele de deconcentrare şi descentralizare şi precizaţi cărui tip de stat

sunt specifice



25

MODULUL 2 : TEORIA GENERALĂ A CONSTITUŢIEI

Scopul modulului: familiarizarea studenţilor cu noţiunea de Constituţie, ca act fundamental într-un stat

de drept.


Să precizeze condiţiile de fond şi condiţiile de formă ale unei constituţii

Să enumere modalităţile de adoptare şi de revizuire ale unei consituţii

Să caracterizeze constituţia cutumiar ă şi constituţia scrisă

Să argumenteze supremaţia constituţiei

2.1. Noţiunea de regim constituţional

Experienţa istorică dovedeşte că fiecare stat îşi stabileşte modul de organizare şi exercitare a

puterii în constituţie. Nu interesează, din acest punct de vedere, dacă constituţia statului se prezintă sub

forma unor cutume sau a unui act adoptat printr-o procedur ă specială.

Legea fundamentală a ţării = Legea supremă = Pactul fundamental =CONSTITUŢIE.

Acest concept poate fi definit dintr-o dublă perspectivă: materială şi formală.

Din punct de vedere material, regimul constituţional exprimă ansamblul de reguli care

reglementează organizarea şi conducerea unui stat într-o anumită etapă a dezvoltării sale. Orice stat,

numai prin faptul existenţei sale, are o organizare, o constituţie.

Din punct de vedere formal, regimul constituţional exprimă exteriorizarea sau obiectivarea

ansamblului de reguli care reglementează organizarea şi conducerea unui stat într-un document politico-

juridic (constituţie). Regimul constituţional în sens formal corespunde statelor moderne, care sunt

guvernate pe baza constituţiilor scrise.

Substanţa regimului constituţional - regulile de organizare şi conducere a statului, indiferent

care ar fi forma lor: cutumiar ă sau scrisă.

Fiecare stat modern are nevoie de o Constituţie, pentru că într-un stat de drept, guvernanţii nu

exercită puterea decât în virtutea unor prerogative stabilite într-un act, prin care sunt învestiţi cu anumite

funcţii. O asemenea învestire se face prin intermediul constituţiei. Guvernanţii (organe care exercită cele

trei puteri: legislativă, executivă, judecătorească) deţin prerogative în baza constituţiei sau a unui act

normativ cu valoare constituţională şi nu a unei legi ordinare sau organice. Uneori, atribuţiile lor concrete pot fi (şi sunt) stabilite prin lege, dar în prealabil este necesar ca locul, rolul şi funcţiile acestora



26

în sistemul de guvernare să fie stabilite în constituţie. Într-un stat se legiferează, se administrează şi se

judecă potrivit constituţiei.

2.2. Noţiunea de Constituţie

Din punct de vedere etimologic, cuvântul constituţie derivă din substantivul latin constitutio =

dispoziţie, ordin. În sistemul de drept roman, constituţie înseamnă edictul semnat de împărat şi a cărui

for ţă juridică era superioar ă celorlalte acte juridice adoptate de autorităţile publice ale imperiului.

Încă de la începutul mileniului II apare ideea de act cu valoare juridică superioar ă cutumelor

existente în diferite state. Cuvântul constituţie se foloseşte şi în terminologia ecleziastică pentru a

desemna regulile monahale.

Noţiunea de constituţie era folosită pentru a delimita în unele state, unele acte politice sau

juridice, de simple legi sau statute. A fost folosită în Polonia de la sfâr şitul secolului al XV-lea pentru a

defini hotărâri adoptate de Seim.

Termenului de constituţie îi era preferat cel de ,,lege fundamentală”, folosit în Evul Mediu

pentru a desemna acte ale puterii statale înzestrate cu o for ţă juridică superioar ă.

Constituţia scrisă se prezintă sub forma unui document politico-juridic, având mai multe sau

mai puţine articole şi care era adoptat direct de popor sau de reprezentanţii acestuia, potrivit unei

proceduri speciale şi solemne. Pentru a că păta însuşirile unei constituţii, documentul trebuie să

întrunească anumite condiţii de formă şi fond.

Condi ţ ii de fond:- Prevederile să aibă un caracter politic, să privească raporturi de putere;

- Prevederile să aibă un caracter normativ, să fie general-obligatorii.

Condi ţ ii de formă :

- Constituţia să fie adoptată printr-o procedur ă legislativă;

- să aibă o for ţă juridică superioar ă tuturor celorlalte acte normative în stat.

Legea supremă a oricărui stat - constituţia - este un act politico-juridic fundamental, influenţat de

o anumită filozofie socială şi adoptat de naţiune sau în numele ei, pentru a stabili forma de stat, modul deorganizare şi funcţionare a puterilor statului şi raportul între acestea, principiile generale ale ordinii

juridice a societăţii şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act care este adoptat şi modificat potrivit unei

proceduri speciale. Această definiţie este valabilă în principal pentru tipul de constituţie-convenţie, adică

constituţia adoptată de Adunarea Constituantă, organism constituit din reprezentanţii naţiunii aleşi prin

vot universal.

Din punct de vedere al politologiei, constituţia este ansamblul normelor politice şi legale

fundamentale care prescrie reguli de guvernare.Din punct de vedere sociologic, constituţia este un pact social (acord naţional încheiat între

oameni) intervenit între guvernant şi guvernaţi, prin care acestora din urmă li se garantează un sumum de



27

drepturi, în schimbul acceptării de către ei a puterii de comandă şi a dominaţiei la care sunt supuşi de

guvernant, f ăr ă, însă, ca acesta să devină tiranic. Respectarea acordului este asigurată printr-o

infrastructur ă instituţională (instituţii politice sau autorităţi publice), organizată pe principiul separaţiei

puterilor şi al verificării lor reciproce (cheks and balances), prevăzute în constituţie.

Există două forme principale ale constituţiei:

- Constituţia cutumiar ă

- Constituţia scrisă

Conţinutul constituţiei cutumiare: - obiceiuri, tradiţii, practici care au ca tr ăsătur ă comună faptul

că sunt nescrise şi că reglementează modul de organizare şi funcţionare a organelor de guvernare şi

raporturile între ele, statutul indivizilor.

Două elemente ar trebui reunite de o normă pentru a i se conferi calitate de cutumă:

a. elementul material (constă în conţinutul cutumei)

b.elementul psihologic (constă în cunoaşterea de către destinatarii cutumei a existenţei

acesteia).

Pentru a deveni cutumă, obiceiul constituţional trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să

se repete; durata actelor de repetare să fie relativ îndelungată; repetarea să fie constantă; obiceiurile

repetate să fie clare; obiceiul să întrunească consensul destinatarilor săi.

Cutuma constituţională are un caracter istoric. Până în secolul al XVIII-lea, raporturile

constituţionale erau reglementate prin cutumă. Rarele documente politice: Magna Charta din 1215 s.a.,

prin care se reglementează unele raporturi între rege şi supuşii săi, nu puteau fi socotite constituţii în

înţelesul pe care îl dăm astăzi acestui document.

Modalităţile practice de exercitare de către naţiune a puterii sale suverane nu se regăseau în

cutuma constituţională. De aceea, reprezentanţii naţiunii au militat pentru înlocuirea cutumei cu

dispoziţii scrise, care prezentau avantajul că puteau reglementa şi alte probleme sociale: raporturile între

stat şi naţiune, drepturile şi libertăţile publice, controlul naţiunii aspra modului în care este guvernată.

Constituţia cutumiar ă este din punct de vedere al formării sale suplă, dar nesigur ă. Ca orice

cutumă, cutuma constituţională, este esenţialmente suplă pentru că s-a format în timp, f ăr ă a întruni

condiţii speciale de formă. Ea a transpus în practică, fie voinţa unei persoane faţă de un model de

organizare politică, fie interese sociale vizând: prevenirea confuziei puterilor sau a subordonării unei

puteri de către alta; cutuma a fost verificată şi modelată pe parcursul mai multor generaţii; nu se cere nici

o procedur ă sau condiţie formală pentru ca o cutumă să fie modificată. Cutuma evoluează odată cu

transformările ce se produc în viaţa politică a statului.

Supleţea cutumei poate fi în unele cazuri un inconvenient. Existenţa sau dispariţia cutumei

nefiind legate de acţiunea unui organism sau a unei persoane şi nici de o anumită procedur ă, poate da

naştere la controverse. Nefiind înregistrată într-un document, cutuma constituţională nu poate fi invocată întotdeauna şi în toate cazurile de uşurinţă, mai ales în cazul în care se află în concurenţă cu o altă

cutumă având un conţinut asemănător.



28

Supleţea cutumei constituţionale a fost considerată de partizanii acesteia un avantaj

incontestabil faţă de rigiditatea textului scris, ce nu poate fi adaptat cu uşurinţă la transformările sociale.

Adversarii cutumei au obiectat că:

a) tradiţia sau cutuma constituţională se caracterizează prin incertitudine şi este incompletă;

b) cutuma fiind într-o continuă mişcare, nu are o formă definitiv stabilită şi nu i se cunoaşte

cu precizie nici conţinutul. Altfel spus, nu se cunoaşte dacă un fapt derogând de la cutumă

este un element de progres constituţional sau un element negativ, care contravine acestuia;

c) regulile cutumiare nu pot fi o stavilă împotriva abuzurilor autorităţilor publice.

Două elemente ar trebui reunite de o normă pentru a i se conferi calitatea de cutumă:

elementul material - constă în cutuma propriu-zisă. Cutuma se formează printr-o repetare

continuă a anu-mitor acte, proceduri sau obiceiuri. Repetarea trebuie să fie identică şi să

se desf ăşoare timp îndelungat;

elementul psihologic – convingerea fiecărui destinatar al cutumei că ea există şi că

trebuie să se conformeze conţinutului sau prescripţiei acesteia.

Constitu ţ ia scrisă a fost adoptată prima oar ă de către fostele colonii engleze din America, după

11 ani de la cucerirea independenţei, ca un act care a consfinţit şi a consolidat emanciparea lor politică în

raport cu Coroana britanică, stabilită prin Declaraţia de Independenţă din 4 iulie 1776.

Apariţia Constituţiei scrise a fost rezultatul luptei burghe-ziei aflată în ascensiune economică şi

politică împotriva absolutismului federal.

Constituţia scrisă asigur ă o mai mare stabilitate şi securitate a instituţiilor politice, deoarece

conţinutul articolelor sale este clar. Regula de drept scrisă are avantajul clarităţii şi preciziei, prin

intermediul ei se stabileşte cu exactitate cadrul de organizare al puterilor, se sancţionează încălcarea

abuzurilor de putere. Supremaţia constituţiei se asigur ă prin controlul constituţionalităţii legilor şi al altor

acte cu un conţinut normativ: regulamente de organizare şi funcţionare ale parlamentului, decrete,

ordonanţe ale guvernului. Atâta timp cât este în vigoare, constituţia este practic intangibilă.

În constituţie au fost înscrise drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti, garanţiile împotriva tiraniei şi

abuzului de putere.

În doctrine, se admite că sunt două tipuri de constituţie scrisă:

1) constituţii foarte clare şi în acelaşi timp scurte, care se limitează la fixarea unor principii

şi reguli esenţiale privind modul de constituire a organismelor statului şi raporturile între

acestea, precum şi drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti;

2) constituţii foarte lungi dar complicate în detalii de redactare. Ele tind să reglementeze

instituţii juridice care fac parte din alte ramuri de drept: ocrotirea familiei, detalii ale

întocmirii şi aprobării bugetului, raporturi între patronat şi guvern, între patroni şi salariaţi

s.a..Raportul între constituţia scrisă şi cutuma constituţională



29

De vreme ce constituţia defineşte cu claritate regulile aplicabile şi prevede modalităţile pentru

revizuirea sa, nu se poate admite aplicarea simultană a unei dispoziţii constituţionale scrise şi a unei

cutume având un alt conţinut, deoarece astfel am accepta modificarea constituţiei scrise, iar prin cutumă

s-ar ajunge să se pună sub semnul întrebării stabilitatea constituţiei sau să se deschidă calea oricăror

forme de abuzuri prin înlocuirea regulilor scrise cu cutume constituţionale. Cutuma nu poate niciodată să

modifice sau să înlocuiască o dispoziţie constituţională scrisă şi precisă. Aceasta nu-şi va pierde

niciodată valoarea juridică, chiar dacă nu este aplicată o perioadă îndelungată.

În legătur ă cu rolul şi locul cutumei constituţionale în sistemul juridic bazat pe codificarea

generală a normelor de drept, pot fi distinse cel puţin două situaţii:

• Cutuma contra legem

• Cutuma praeter legem

Cutuma praeter legem - completează legea constituţio-nală. Dacă constituţia nu reglementează

suficient de clar o instituţie politică, este permis să se apeleze la cutumă pentru a se completa lacuna sau

pentru a clarifica conţinutul unei dispoziţii constituţionale. Este vorba despre o cutumă supletivă sau

interpretativă.

Cutuma contra legem contrazice regula constituţională scrisă. Este dificil să se admită cutuma

contra legem.

2.3. Adoptarea şi revizuirea Constituţiei

Distincţia între puterea constituantă şi puterile constituiteConstituţiile scrise provin dintr-o putere supremă – putere constituantă, care determină existenţa

şi acţiunea puterilor constituite.

Puteri constituite – autorităţile care sunt prevăzute şi organizate prin constituţie; adunări,

preşedinţi, tribunale, guverne.

Putere constituant ă originar ă – cea care adoptă constituţia unui stat: prima constituţie a unui

stat sau o nouă constituţie. Această putere este exercitată de popor prin referendum sau printr-un organ

special creat în acest scop (Adunarea Constituantă) care, după adoptarea constituţiei, îşi încetează activitatea sau continuă să funcţioneze ca adunare legislativă. Această putere este extrem de importantă

şi reclamă o procedur ă specială şi solemnă. Puterea constituantă derivată – cea care modifică constituţia

aflată deja în vigoare. Există un organ special sau o procedur ă specială prevăzută în constituţie, care

instituie modalităţile modificării sale.

Situaţiile în care se adoptă o Constituţie nouă:

O dată cu formarea unui stat nou. Apariţia unui stat – un proces politic de o mare

complexitate, care impune adoptarea unor dispoziţii cu caracter politico-juridic solemn prin care se reglementează caracteristicile esenţiale ale teritoriului, structura de stat, forma

de guvernământ, regimul politic, se consacr ă existenţa unei anumite populaţii pe teritoriul



30

respectiv, se prevăd principiile, normele şi organismele de exercitare a puterii suverane,

drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti. Constituţia reglementează ansamblul relaţiilor sociale

fundamentale. Aceste dispoziţii sunt stabilite în constituţie sau într-un alt act cu valoare

constituţională.

În situaţia când în viaţa unui stat au loc schimbări politice structurale, fundamentale, când

se schimbă regimul politic ori când un stat îşi reînnoieşte fundamental bazele politico-

juridice, economice, sistemul social-politic sau când îşi desăvâr şeşte unitatea naţională.

Schimbările politice au avut ca urmare adoptarea unei constituţii noi: Constituţia

României din 1923, Constituţia Portugaliei din 1976.

o constituţie nouă mai poate fi adoptată când în viaţa statului are loc o schimbare

importantă cu caracter politic sau social-economic care nu afectează esenţa statului sau

regimul politic. Este vorba de un stadiu nou de dezvoltare a statului respectiv, fapt ce

poate impune adoptarea unei noi constituţii.

Organismul competent să adopte Constituţia

Competent să adopte o nouă constituţie este organismul care deţine sau care a fost învestit cu

putere constituantă originar ă. Desemnarea şi învestirea unui anumit organism la nivel naţional se asigur ă

prin alegeri democratice.

În condiţii de criză politică, de schimbare calitativă a realităţilor sociale şi a raporturilor între

for ţele politice sau în situaţia în care în viaţa unui stat intervin elemente de importanţă naţională privind

sistemul de guvernare, poate apărea tendinţa de a monopoliza puterea de a domina alte for ţe politice sau

sociale.

Deţinătorii puterii politice – organismul statal, formaţiunea politică sau grupul social care

exercită cea mai mare influenţă în conducerea politică şi stă pâneşte instrumentele de formare şi

exprimare a voinţei populare – au posibilitatea şi capacitatea de a orienta procesul de elaborare a

proiectului de constituţie sau îl redactează în exclusivitate.

În cazul constituţiilor concedate, nu se solicită acordul sau manifestarea reală de voinţă a

poporului. Şeful statului (monarh/preşedinte) este cel care concede, acordă constituţia. Poporul nu

participă efectiv la adoptarea Legii fundamentale.

Modalităţile folosite mai des:

• poporul exercită această putere prin reprezentanţii săi aleşi (Adunarea Constituantă sau

Convenţie). Organismul desemnat să adopte constituţia este ales prin sufragiu universal,

cu un mandat concret: adoptarea constituţiei; după adoptare, organismul îşi încetează

activitatea sau continuă să funcţioneze ca Adunare legiuitoare obişnuită. Adunarea

Constituantă – Parlament, în general.

• poporul exercită direct puterea. Proiectul de constituţie întocmit de un organism învestitcu această prerogativă, este supus direct aprobării poporului. Constituţia întocmită şi

practic adoptată de o Adunare Constituantă aleasă în acest scop, este supusă poporului



31

spre aprobare în cadrul unui referendum. (Constituţia Franţei din 1958, cea a României

din 1991).

• este posibil ca Parlamentul să se transforme, f ăr ă alegeri generale, în Adunarea

Constituantă şi să adopte o nouă Lege fundamentală. În regimurile politice ale fostelor

state socialiste, constituţiile au fost aprobate printr-o procedur ă pseudo-democratică,

puterea politică

fiind concentrată

în vârful unei piramide totalitare.

Clasificarea constituţiilor după modul de adoptare:

Constituţia octroiată sau concedată

Constituţia – pact

Statutul

Constituţia – convenţie

Constitu ţ ia concedat ă este iniţiată şi adoptată sub autoritatea şefului statului (monarhului).

Caracterizează regimurile democratice, în care şeful statului are puteri absolute. Poate să consfiinţească

şi obligaţii impuse monarhului.

Constitu ţ ia-pact reprezintă un echilibru de for ţe, fiind un rezultat al unui compromis militar sau

politic, între monarh şi Reprezentanţa naţională.

Statutul din punct de vedere al formei este o constituţie concedată, adoptat prin plebiscit.

Iniţiativa elabor ării statutului apar ţine monarhului, acesta îl supune ratificării populare prin procedura

democratică a plebiscitului.

Constitu ţ ia-conven ţ ie este adoptată de un organism de suveranitate naţională, special ales pentru

adoptarea constituţiei şi învestit în acest scop cu putere constituantă originar ă.

În literatura de specialitate este menţionată şi „constituţia parlamentar ă” care este iniţiată,

dezbătută şi adoptată de parlament.

Revizuirea constituţiei

Revizuirea unei constituţii constă în modificarea acesteia prin reformularea, abrogarea anumitor

articole sau prin adăugarea unui text nou.

Posibilitatea şi procedura de revizuire, sunt expres prevăzute chiar în textul legii fundamentale.

Absenţa din textul constituţiei a unor proceduri referitoare la revizuirea acesteia poate genera grave

tensiuni între for ţele politice existente în societate (partidele politice) care, fiind interesate să iniţieze sau

să propună anumite modificări în legea fundamentală, nu ar putea să facă acest lucru datorită lipsei unei

proceduri corespunzătoare.

Distincţia între Constituţia suplă şi Constituţia rigidă

Din punct de vedere al procedurii de revizuire:

Constitu ţ ia supl ă – o constituţie a cărei revizuire se înf ă ptuieşte, practic prin votarea, f ăr ă o procedur ă specială, a unei legi ordinare. Principiul supremaţiei constituţiei este

compromis.



32

Constitu ţ ia rigid ă – o constituţie a cărei modificare se dovedeşte a fi mai dificilă decât cea

a unei legi ordinare, datorită procedurii cerute, care implică colaborarea mai multor

organisme constituţionale şi votul unei majorităţi calificate, adică 2/3 din numărul

membrilor parlamentului.

O constituţie poate fi revizuită şi în situaţii de criză politică, ca un mijloc de rezolvare a

acesteia. Doctrina constituţională s-a oprit la câteva cazuri mai des întâlnite:

producerea unui eveniment politic marcant;

schimbări produse în structura organismelor guvernante (instituirea funcţiei prezidenţiale

în sistemul constituţional român în 1974);

transformarea denumirii unor organisme prin care se exercită puterea publică

(transformarea în 1961 a Prezidiului Marii Adunări Naţionale în Consiliul de Stat);

producerea unor schimbări în organizarea şi funcţionarea unuia sau unora dintre

organismele prin care se exercită guvernarea.

Procedura de revizuire

Toate constituţiile scrise prevăd o anumită procedur ă de modificare a acestora, adică stabilesc:

- organismul care propune modificarea;

- organismul care votează propunerea de modificare;

- majoritatea voturilor cerută pentru adoptarea propunerii de revizuire.

Dreptul de a iniţia modificarea constituţiei are o mare importanţă, organismului învestit ca

această prerogativă revenindu-i atribuţia de a întocmi proiectul de modificare sau cel puţin de a orienta

pregătirea acestuia.

În regimurile politice autoritare, prerogativa revizuirii revine puterii executive şi este prevăzută

în textul Constituţiei.

În regimurile politice democratice iniţiativa revizuirii revine poporului, care exercită prin

referendum (Elveţia) sau parlamentului. Procedura cea mai r ăspândită este conferirea acestui drept

şefului statului şi parlamentului, care acţionează împreună. Se realizează un echilibru, nici unul dintre

cele două organisme neputând să ignore rolul celuilalt în privinţa revizuirii.

Procedura cea mai grea de modificare este cea bazată pe teoria „paralelismului” sau „simetriei”

formelor. Pentru a se modifica o constituţie, este necesar să se urmeze aceeaşi procedur ă folosită pentru

adoptarea ei. Procedura clasică – procedura solemnă: a cere parlamentului exprimarea unui vot asupra

textului revizuit, care să întrunească cel puţin 2/3 din numărul mandatelor parlamentare. Se prevede ca

revizuirea să fie aprobată prin referendum popular sau referendumul să urmeze votului exprimat în

parlament.

Diversitatea istorică şi politică, economică şi socială, geografică şi demografică, culturală şi

religioasă, ce separ ă statele lumii contemporane, poate să acrediteze opinia că legile fundamentale aleacestora difer ă unele de altele, aşa cum difer ă între ele populaţiile şi naţiunile respective. Din punct de

vedere al conţinutului lor, constituţiile statelor moderne prezintă multe asemănări. Asemănarea între



33

diferitele formulări constituţionale este determinată de obiectul de reglementare al normelor şi

principiilor constituţionale.

Constituţiile scrise stabilesc:

a) principiul suveranităţii naţionale, care indică deţinătorul legitim al puterii;

b) principiul reprezentării, conform căruia poporul îşi exercită prerogativele suveranităţii

sale prin intermediul unor organisme pe care le îndrituieşte să acţioneze în numele său şi

să-l reprezinte pe plan intern şi extern;

c) principiul separaţiei şi echilibrului puterilor şi, corespunzător acestuia, modul de

constituire, organizare şi funcţionare a organelor puterii şi raporturile existente între

acestea;

d) valorile fundamentale şi tradiţiile istorice care definesc identitatea naţională şi fizionomia

spirituală ale unui popor;

e) forma de guvernământ, structura de stat, regimul politic;

f) drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, potrivit condiţiilor social-economice

şi politice din ţara respectivă şi îndatoririle acestora faţă de stat.

Caracterul şi obiectul de reglementare a normelor constituţionale

Normele şi principiile constituţionale pot fi împăr ţite în trei categorii:

principii şi norme constituţionale având rol determinativ în stabilirea şi funcţionarea

organismelor de guvernare, precum şi în stabilirea formei statului;

dispoziţii solemne privind drepturile cetăţeneşti, însoţite sau nu de garanţii juridice ale exercitării

acestora;

dispoziţii constituţionale care nu au o legătur ă directă cu procesul de guvernare.

Legiuitorul constituant nu face nici o deosebire între for ţa juridică a normelor constituţionale,

ceea ce nu înseamnă că nu se pot face distincţii pe criteriul importanţei între diferite dispoziţii ale legii

fundamentale. Avem în vedere dispoziţiile privind durata mandatului Parlamentului şi statutul membrilor

acestuia, modul de desemnare a şefului statului, numirea Guvernului şi r ăspunderea sa politică etc.

Dintr-o constituţie nu pot lipsi dispoziţiile referitoare la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Aşa cum

prevede art.16 din Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, adoptată în 1789 „orice societate în care

garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie”.

În unele state există constituţii ale căror prevederi sunt inspirate din precepte ale Coranului,

îmbinând astfel conţinutul religios cu cel laic modern.

Principii şi norme constituţionale care au un rol determinant în stabilirea şi funcţionarea

organismelor de guvernare, precum şi în stabilirea formei statului. Normele cuprinse în această categorie

au o importanţă esenţială pentru constituţie deoarece în funcţie de conţinutul lor, constituţia respectivă

poate fi apreciată sau nu, ca o constituţie democratică. Stabilirea acestor norme în cuprinsul constituţieieste de natur ă să confere legitimitate constituţiei întregului ansamblu de organisme, care concur ă la



34

înf ă ptuirea sau exercitarea puterii politice. Cele mai importante sunt dispoziţiile constituţionale care

reglementează structura de guvernare, întrucât ele fixează cadrul instituţional al sistemului politic.

Structura guvernamentală (în sens larg) = ansamblul instituţiilor politice şi al procedurilor

referitoare la desemnarea guvernanţilor, la prerogativele şi funcţiile acestora, la raporturile între aceştia,

precum şi pe care ei le au cu cei guvernaţi.

Enunţarea acestor reguli este importantă nu numai pe plan tehnico-legislativ, dar mai ales pe

plan politic: ele condiţionează legitimitatea guvernanţilor. Aceasta, pentru ca guvernanţii exercită

puterea pe baza acestor reguli şi în limitele fixate prin ele.

Această categorie de norme are un pronunţat caracter politic, datorită dezvoltării în epoca

contemporană a fenomenului statal. Acest fenomen a fost însoţit în Europa de formarea unor noi state

sau de desăvâr şirea unităţii statale a altor state.

Dispoziţiile finale şi tranzitorii ale unei constituţii reprezintă o categorie de dispoziţii

constituţionale care se aplică pentru o perioadă limitată şi au scopul de a facilita trecerea de la o

reglementare constituţională la alta, de a soluţiona un posibil conflict de legi, etc. după realizarea

scopului pentru care au fost incluse în constituţie, ele nu mai sunt aplicabile.

În şirul documentelor prin care s-a consfinţit aspiraţia individului pentru drepturi şi aspiraţii

fundamentale, pentru condiţia sa în societate, este celebr ă „Declaraţia Drepturilor Omului şi ale

Cetăţeanului” adoptată de revoluţionarii francezi în 1789. Declaraţii ale drepturilor omului au adoptat şi

coloniile americane după cucerirea independenţei lor în 1776, după modelul Declaraţiei de drepturi

adoptată de statul Virginia (în unele lucr ări este invocată declaraţia de drepturi inclusă în Constituţia

Statului federal Massachussetts în 1780).

Statele americane au inclus în constituţiile lor dispoziţii referitoare la protecţia anumitor

drepturi şi libertăţi, chiar înainte de Legea fundamentală (Constituţia) să fie revizuită în anul 1791 prin

adăugarea primelor 10 amendamente (cunoscute sub denumirea de „Declaraţia drepturilor omului”).

După primul r ăzboi mondial, Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului a că pătat o

cvasi-recunoaştere universală. Spiritul declaraţiei a fost extins după 1945 în dreptul internaţional. Astfel,

în cadrul O.N.U. au fost adoptate: Declaraţia universală a drepturilor omului (10 decembrie 1984); cele

două Pacte adoptate în acelaşi cadru în 1996. Prevederi de o importanţă esenţială pentru problematica

drepturilor omului au fost incluse în documente ale Consiliului Europei, ale Conferinţei de la Helsinki în

1975 şi ale sesiunilor organizate conform Actului final de la Helsinki.

Regulile care nu reglementează structura guvernamentală, adică nu au o legătur ă nemijlocită cu

normele prin care se asigur ă conducerea statului: dispoziţiile referitoare la statutul persoanei/stabilirea

cetăţeniei, statutul apatrizilor, regimul juridic al proprietăţii publice şi ocrotirea proprietăţii particulare,

regle-mentarea anumitor activităţi cu caracter economic (formarea, administrarea, întrebuinţarea şi

controlul resurselor financiare ale statului).Asemenea reguli sunt inserate în constituţie datorită tendinţei de politizare a conţinutului

acestuia. Uneori, asemenea reguli sunt introduse în Legea fundamentală, ca rezultat al exercitării



35

dreptului de iniţiativă legislativă de către cetăţeni în sistemul constituţional unde este permisă a

asemenea procedur ă.



36

2.4. Supremaţia Constituţiei

Constituţia are o valoare juridică superioar ă faţă de orice altă normă de drept. Toate actele

adoptate de Parlament şi Guvern, actele emise de celelalte autorităţi publice trebuie să se conformeze

normelor şi principiilor constituţiei. În cazul în care un act normativ, o lege adoptată de Parlament sau

regulamentul de organizare şi funcţionare al acestuia contravin constituţiei, nu pot produce efecte

juridice.

Justificarea teoretică a supremaţiei constituţiei constă în caracterul politic şi juridic al acesteia.

În constituţie sunt stipulate obiectivele şi instrumentele de exercitare a puterii politice.

Constituţia este sediul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. De asemenea, constituţia este factorul

structurat al ordinii juridice, căreia îi furnizează principiile directoare: egalitatea tuturor cetăţenilor,

legalitatea, neretroacti-vitatea legilor.

O îndatorire generală a şefului statului constă în a veghea la respectarea de către toate celelalte

autorităţi publice, organisme neguvernamentale, cetăţeni, partide politice, sindicate ş.a. a constituţiei.

Asigurarea supremaţiei constituţiei – asigurarea stabilităţii sociale şi a ordinii juridice în stat.

Datorită supremaţiei, Legiuitorul constituant a stabilit o ierarhie a actelor normative: Legea

fundamentală, legile constituţionale, legile organice, ordonanţele, hotărârile Guvernului, ş.a.m.d.

Prin legile constituţionale se revizuieşte Legea fundamentală.

Legile constituţionale – o excepţie de la principiul supremaţiei constituţiei, pentru că sunt legile

de revizuire a Constituţiei (deci, o vor modifica).

Supremaţia constituţiei trebuie dublată de stabilirea unui mecanism care să-i dea consistenţă, s-o

apere.

În toate constituţiile scrise a apărut un mecanism special, care să asigure o superioritate a

normelor instituite de puterea constituantă faţă de legile ordinare, în sensul că ele nu pot fi modificate

decât tot de puterea care le-a instituit, cu respectarea unor forme şi garanţii speciale, diferite de cele ale

legilor ordinare.

Au fost create două instituţii juridice, pentru asigurarea supremaţiei constituţiei:

• controlul constituţionalităţii legilor;

• contenciosul administrativ.

Controlul constitu ţ ionalit ăţ ii legilor – ansamblul dispoziţiilor normative care reglementează

activitatea de verificare a conformităţii legilor şi altor acte normative cu dispoziţiile Legii fundamentale.

Pentru a verifica conformitatea unei legi cu dispoziţiile constituţionale, au fost propuse două

sisteme:

a) controlul exercitat de către un organ politic = control preventiv (anterior);

b) controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional = control posterior.

Controlul constituţionalităţii legilor exercitat de un organ politic



37

Organul învestit cu prerogativele de control al constituţio-nalităţii legilor votate de Parlament

apare ca o autoritate care ar exercita o a patra putere în stat, putând s ă infirme voinţa parlamentarilor, ei

înşişi exponenţi ai voinţei suverane a poporului.

Controlul politic – are ca scop conservarea structurilor şi mecanismelor de exercitare a puterii

politice.

Caracterul politic – este imprimat de organele care exercită controlul şi rezultă din conţinutul

politic al Legii fundamentale.

Reprezentativitatea organelor de control poate să rezulte nu numai din desemnarea electorală a

membrilor săi (Senat), dar şi din numirea acestora de autorităţi care, la rândul lor, sunt reprezentative

(Camerele legislative şi Preşedintele Republicii).

Un asemenea organ ar urma să exercite jurisdicţia constituţională fie pe cale preventivă,

opunând „veto-ul” său legilor adoptate de Parlament dar nepromulgate de şeful statului, fie posterior,

invalidând o lege aflată în vigoare.

Argumente împotriva controlului politic:

• Principiul separaţiei puterilor nu ar admite în afara celor trei autorităţi guvernante, crearea

unei a patra, situată „deasupra” Parlamentului şi Guvernului şi învestită cu dreptul de a le

cenzura acţiunea legislativă şi puterea regulamentar ă.

• Organul politic care exercită controlul ar putea fi discreţionar, putând să infirme voinţa

suverană a reprezentanţilor poporului.

• Controlul constituţionalităţii legilor trebuie să fie un control de specialitate, situat

deasupra oricăror argumente politice.

Controlul constituţionalităţii legilor exercitat de un organism politico-jurisdicţional

Organism special care să întrunească un caracter politic şi jurisdicţional.

Caracterul politic rezultă din modul de numire a membrilor organismului respectiv.

Controlul jurisdicţional rezultă din procedura folosită pentru verificarea constituţionalităţii

legilor.

Controlul politico-jurisdicţional al constituţionalităţii legilor are următoarele caracteristici:

• Este un control concentrat, adică este de competenţa exclusivă a unei singure autorităţi;

• Este controlul abstract, întrucât se exercită pe calea unei acţiuni directe, f ăr ă să existe un

litigiu anterior dedus judecăţii unei instanţe;

• Poate fi, atât anterior, cât şi posterior.

Verificarea conformităţii anumitor acte normative cu textul constituţiei se asigur ă de un

organism specializat, cu o jurisdicţie unică. Avantaj – asigurarea unui control specializat şi omogen din

punct de vedere al soluţiilor pronunţate.

Deciziile privind constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea actelor normative supuse

controlului au efecte „erga omnes”.



38

Noua Constituţie a României a preluat din practica constituţională modernă sistemul controlului

politico-jurisdicţional al conformităţii legilor cu Legea fundamentală.

Instanţele fiind primele organisme, ele s-au confundat, în practica judecătorească, cu

neconstituţionalitatea unei legi. Exercitarea acestui control de către instanţele judecătoreşti este o

expresie a aplicării principiului separaţiei puterilor.

Controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor are următoarele tr ăsături:

• Este un control difuz, putând fi exercitat de către toţi judecătorii, şi nu exclude

posibilitatea ca o singur ă instanţă (cea mai înaltă instanţă) să deţină această competenţă.

• Este un control concret, adică se exercită în sistemele în care neconstituţionalitatea unei

legi este susţinută cu ocazia unui proces aflat pe rolul unei instanţe.

• Este un control posterior, adică se exercită asupra unei legi aflate deja în vigoare.

Un asemenea control ar presupune:

• Aprecieri cu caracter politic f ăcute de magistraţi cu privire la conţinutul unor legi

• Ingerinţa (amestec ilegal) puterii judecătoreşti în acţiunea legislativă printr-un surplus de

„zel judecătoresc”

• Posibilitatea de manipulare sub diferite forme a magistraţilor de către puterea executivă

• Situarea puterii judecătoreşti deasupra celei legislative

• Posibilitatea unor erori judiciare imposibil de remediat

Există două proceduri:

• Controlul exercitat pe calea unei acţiuni directe, intentate împotriva unei autorităţi sau aunei acţiuni, invocându-se încălcarea de către aceasta a unui drept recunoscut prin

constituţie sau printr-o altă lege, precum şi printr-un act de reglementare a puterii

executive (hotărâre, ordonanţă, regulament, etc.). Plângerea se adresează fie unei instanţe

speciale, învestite prin constituţie pentru exercitarea contro-lului, fie tribunalelor obişnuite,

ori anumitor tribunale (ex: instanţa supremă federală din Elveţia exercită jurisdicţia

constituţională în ceea ce priveşte raporturile între legile cantoanelor şi Constituţia

federală).

Legea declarată neconstituţională ca urmare a acţiunii directe este anulată cu efecte „erga

omnes”. Decizia de anulare are autoritatea absolută de lucru judecat.

Acest procedeu prezintă dezavantajul ca un complet de judecată, format dintr-un număr redus

de persoane, supuse greşelii de apreciere, să invalideze o lege dezbătută şi aprobată de un întreg

parlament.

• Controlul exercitat pe cale de excepţie. Se foloseşte în cadrul fiecărui proces, când oricare

parte poate pretinde că un text dintr-o lege sau o lege în ansamblul ei, este

neconstituţională şi îi afectează drepturile legale în dosarul care urmează a fi judecat.

Această excepţie se numeşte „excepţia de neconstituţionalitate”. Numai păr ţile în proces



39

pot ridica această excepţie. Judecătorul, primind această excepţie, nu se mai poate

pronunţa asupra fondului cauzei înainte de a decide, el sau altă instanţă dacă legea este

neconstituţională.

Dacă instanţa declar ă legea ca fiind neconstituţională efectele deciziei se r ăsfrâng

exclusiv asupra păr ţilor în proces. Celorlalţi destinatari ai legii, li se aplică în continuare dispoziţiile legii

respective, adică decizia are autoritate relativă de lucru judecat.

Acest tip de control este mai dezvoltat în S.U.A., unde a fost creat pe cale pretoriană.


Obligatorie

Cristian Ionescu, Institu ţ ii politice şi drept constitu ţ ional , Editura Universitar ă, Bucureşti, 2007.Op ţ ional ă

Cristian Ionescu, Tratat de drept constitu ţ ional contemporan, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2008.I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constitu ţ ia României, comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti,2008.


Realizaţi un scurt eseu (maxim 2 pagini) în care să analizaţi mecanismele care

asigur ă supremaţia Constituţiei, în statul de drept.



Precizaţi condiţiile de fond şi condiţiile de formă ale unei constituţii şi apoiformulaţi o definiţie

Enumeraţi modalităţile de adoptare şi cele de revizuire a unei constituţii

Daţi exemple, utilizând Constituţia României revizuită, de modalităţi de revizuire:

articole care au fost abrogate, articole nou introduce, articole reformulate



40

MODULUL 3 : PRINCIPALELE MECANISME DE INTERFERENŢĂ ASTRUCTURILOR DE GUVERNARE

Scopul modulului: familiarizarea studenţilor cu principalele mecanisme de interferenţă a structurilor de

guvernare, în cadrul unui stat de drept.


Să identifice cel puţin trei modalităţi de interferenţă a executivului în

activitatea legislativului

Să enumere cel puţin trei modalităţi de interferenţă a Parlamentului în

activitatea puterii executive

3.1. Noţiunea de mecanisme de interferenţă a structurii de guvernare

Prin caracterul, rolul şi funcţiile ce le-au fost conferite de către constituţie, instituţiile de

guvernare (organele prin care se exercită prerogativele de putere: Parlamentul, şeful statului, Guvernul şi

formele şi metodele lor de organizare şi funcţionare) reflectă natura sistemului politic al unui stat, fiind

un indiciu pentru caracterul democratic sau totalitar al acestuia.Mecanismele de interferenţă a structurii de guvernare reprezintă ansamblul metodelor sau

formelor prin intermediul cărora instituţiile guvernante, concur ă printr-o strânsă interferenţă la

înf ă ptuirea conducerii sistemului social global

Concepţia teoretică pe care se bazează principiul separaţiei: nici unul dintre organele de

guvernare sau de conducere globală a societăţii nu ar putea deţine şi nu ar putea exercita puterea în chip

discreţionar sau în detrimentul celorlalte, întrucât constituantul nu a conferit nici uneia o putere absolută,

ci dimpotrivă, a prevăzut un sistem de verificare şi echilibrare reciprocă –„ cheks and balances”, prin

intermediul căruia fiecare putere veghează ca cealaltă să nu fie exercitată abuziv şi să strice echilibrul

existent între ele.

Interferenţa puterii legislative cu cea executivă şi judecătorească este un rezultat al aplicării

principiului separaţiei puterii în stat.

Practica constituţională a demonstrat că o separaţie abso-lută între puteri ar echivala cu un blocaj

constituţional. Pentru a nu bloca mecanismul constituţional, teoreticienii au impus o interferenţa între

puteri şi modalităţi de conlucrare între ele.

Există mai multe modalităţi de interferenţă sau inter-acţiune între parlament, ca organ de

guvernare însărcinat cu votarea legilor şi controlul puterii executive, şi guvernul însărcinat să execute



41

legile şi să exercite conducerea generală a administraţiei publice. Aceste modalităţi sunt prevăzute

expres în constituţia fiecărei ţări şi cu o for ţă juridică absolută.

Raporturi reciproce şi interacţiuni existenţe între Parlament şi Guvern sunt diferite de la stat la

stat, deosebirea principală între ele fiind generată de caracterul sistemului politic care poate fi :

- prezidenţial

- parlamentar

3.2. Modalităţi de acţiune a puterii executive asupra Parlamentului

A. Desemnarea unor membri ai parlamentului de către puterea executivă

B. Intervenţia puterii executive în organizarea internă a activităţii camerelor legislative

Ex.: convocarea Parlamentului de către şeful statului în sesiuni extraordinare.

C. Implicarea directă a puterii executive în activitatea legislativă a Parlamentului

Domeniile în care puterea executivă este îndreptăţită să se implice în derularea unor acţiuni

parlamentare sunt:

• iniţiativa legilor

• participarea la dezbaterile parlamentare

• mesaje adresate de către şeful statului naţiunii prin intermediul Parlamentului.

Iniţiativa legilor este conferită Parlamentului şi puterii executive.

Guvernul este responsabil pentru conducerea generală a administraţiei şi asigurarea realizării

politicii interne şi externe a statului (art.102 alin.1) din Constituţia României. Guvernul trebuie să deţină

prerogativa de a propune Parlamentului proiecte şi legi şi de a face amendamente la propunerile

legislative prezentate de parlamentari.

Din practica generală parlamentar ă rezultă că miniştrii pot participa la şedinţele Camerelor. O

formă de intervenţie directă a puterii executive întreprinsă de aceasta asupra celei legislative sunt

mesajele adresate periodic de către şeful statului Parlamentului privind problemele de interes general.

D. Prerogativele puterii executive privind finalizarea procesului legislativ

Există două căi de intervenţie a Executivului asupra finalizării procesului legislativ:1. sancţionarea sau promulgarea legilor

2. dreptul de veto

Sancţionarea sau promulgarea legilor izvor ăşte din doctrina separaţiei puterilor şi este un ultim

efort al puterii executive pentru a preveni un eventual abuz al puterii legislative, care s-ar lăsa tentată să

voteze o lege, să-şi impună punctul de vedere în mod discreţionar asupra unei puteri, dar şi asupra

poporului, care este destinatarul legii.

În formele de guvernământ monarhice regele sancţionează (aprobă) legile. În republici seutilizează promulgarea.



42

Promulgarea echivalează cu o autentificare a legii. Prin actul promulgării, legea devine

executorie, capătă for ţă juridică. După promulgare, legea este publicată într-o colecţie oficială care

cuprinde în ordine cronologică toate legile adoptate de Parlament.

În Constituţia României este prevăzut un termen de 20 zile în care şeful statului poate să

promulge legea. Preşedintele poate trimite înapoi legea Parlamentului, doar o dată, pentru a fi

reexaminată sau poate sesiza Curtea Constituţională asupra neconstituţionalităţii legii.

Promulgarea legii este obligatorie în termen de 10 zile de la primirea legii adoptate după

reexaminare de către Parlament sau de la primirea deciziei Cur ţii Constituţionale prin care se confirmă

constituţionalitatea legii.

Există situaţii când şeful statului deţine un autentic drept de veto, opunându-se astfel legii

adoptate de parlament şi refuzând să o semneze. Refuzul de a promulga legea este o expresie a dreptului

de veto conferit şefului statului în republicile prezidenţiale şi parlamentare. Dreptul de veto poate fi

exercitat şi de monarh.

E. Delegarea legislativă

Într-un singur caz este permis ca puterea executivă să se implice efectiv în activitatea

legislativă, preluând prerogativele de reglementare primar ă a relaţiilor sociale, care în mod normal sunt

reglementate doar de puterea legislativă. Asemenea acte sunt decrete-lege, ordonanţe, decrete legislative

etc.

Caracteristicile decretului – lege sunt:

1. are putere de lege

2. poate modifica sau abroga legile, cazuri când se modifică sau se suspendă Constituţia

3. singura condiţie procedurală este ca organul emitent să fie competent sa-l adopte

4. trebuie să fie supus ratificării Parlamentului la proxima sa sesiune.

Acest procedeu este cunoscut în doctrină ca delegarea de legislaţie şi practicat în mod general.

Din punct de vedere conceptual „delegarea de legislaţie” sau „delegarea puterii legislative” este un

transfer de prerogative de la parlament către guvern privind adoptarea unui act normativ.

Principalul argument adus de adversarii delegării puterii legislative este principiul potrivit căruia

„delegate potestas non delegare possum”. Dacă parlamentul deţine şi exercită o putere delegată de popor,

nu ar mai avea vocaţia de a delega sau înstr ăina o putere care nu-i apar ţine. Legislativul nu poate

transfera puterea de a adopta legi, întrucât o deţine ca o putere delegată de popor şi nu o poate transfera

altuia. Poporul poate singur desemna forma (organul) care se va constitui în putere legislativă.

F. Dizolvarea Parlamentului

Conflictul între parlament şi guvern este un conflict între prerogativele constituţionale ale celor

două instituţii guvernamentale şi se manifestă pe plan intern şi în relaţiile internaţionale.

Forma cea mai gravă pe care o poate lua un astfel de conflict este refuzul parlamentului de aacorda votul de încredere guvernului. Soluţionarea crizei impune dizolvarea parlamentului de către şeful

statului. O asemenea măsur ă este posibilă numai în regimurile parlamentare. În statele în care



43

parlamentul are o organizare bicamerală, se impune dizolvarea ambelor Camere sau a unei singure

Camere (cea inferioar ă).

În conformitate cu art.89 din Constituţia României, Preşedintele poate să dizolve Parlamentul

după ce se consultă cu preşedinţii celor două Camere şi cu liderii grupurilor parlamentare, dacă forul

legislativ nu a acordat votul de încredere pentru formarea guvernului în termen de 60 zile de la solicitare

şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestire. Parlamentul nu poate fi dizolvat în

ultimele 6 luni de mandat al Preşedintelui şi nici în timpul stării de asediu sau al stării de urgenţă. În

cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat doar o dată.

3.3. Modalităţi de acţiune a parlamentului asupra executivului

A. Intervenţia parlamentului în formarea executivului şi în desemnarea unor înalţi demnitari ai puterii

executive

Trebuie menţionată prerogativa parlamentului în republi-cile parlamentare, de a alege şi revoca

pe preşedinte.

În afar ă de alegerea şi revocarea şefului statului, în unele sisteme constituţionale, parlamentul

alege şi revocă guvernul sau alege pe primul-ministru.

O formă de participare directă a parlamentului la constituirea executivului (a guvernului) este

desemnarea membrilor acestuia, inclusiv a Primului-ministru de către şeful statului din rândul

parlamentarilor, pe baza votului de învestitur ă acordat de forul legislativ.

B. Intervenţia parlamentului în acţiunea executivuluiAceastă modalitate este posibilă în mai multe situaţii:

a) r ăspunsul dat de parlamentari unor probleme la solicitarea guvernului sau a şefului statului

(ex.: r ăspunsul adresat în parlament la mesajele transmise de şeful statului);

b) constituirea unor comisii de anchetă asupra activităţii unor departamente ale executivului;

c) adoptarea unor moţiuni cu privire la acţiunile unor membri ai guvernului;

d) întrebări şi interpelări adresate membrilor guvernului. Cel interpelat poate refuza, în

anumite situaţii şi condiţii, să r ăspundă la o anumită întrebare, justificând refuzul său dinconsiderente de apărare a unor secrete de stat sau a securităţii naţionale.

În sistemul constituţional românesc, Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să

r ăspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau senatori. Orice Camer ă legislativă

poate adopta o moţiune prin care îşi exprimă poziţia cu privire la problema ce a f ăcut obiectul

interpelării.

C. Intervenţia parlamentului asupra existenţei unor autorităţi executive

Este forma cea mai amplă prin care forul legislativ îşi manifestă poziţia sa de reprezentant alnaţiunii faţă de puterea executivă. Modalităţi cunoscute sunt: punerea sub acuzare a şefului statului şi a

miniştrilor. Miniştrii şi ceilalţi demnitari pot fi deferiţi justiţiei pentru comiterea unor fapte penale, dar



44

procedura este diferită faţă de cea folosită de cetăţenii care ar comite aceleaşi fapte (luare de mită,

evaziune fiscală, omucidere, spionaj, înaltă tr ădare etc).

Prin constituţie, sunt fixate procedura, organismul sau organismele la care se face apel.

Potrivit art.109 din Constituţia României, urmărirea penală a membrilor Guvernului este cerută

de cele două Camere ale Parlamentului, precum şi de preşedintele României. Potrivit Legii nr.115/1999

privind responsabilitatea ministerială, pe lângă r ăspunderea politică, membrii Guvernului pot r ăspunde şi

civil, administrativ, disciplinar sau penal, după caz, potrivit dreptului comun.

Guvernul r ăspunde politic în faţă Parlamentului, aceasta fiind o altă formă de intervenţie a

puterii legislative în activitatea puterii executive. În regimul politic prezidenţial, guvernul nu este

responsabil faţă de parlament (în S.U.A); deci este o modalitate utilizată doar în sistemul parlamentar,

precum şi în statele al căror sistem politic este construit pe o sinteză a celor două sisteme.

În România, unde sistemul politic este semiprezidenţial, Guvernul r ăspunde politic numai în

faţa Parlamentului pentru întreaga să activitate. Fiecare membru al Guvernului r ăspunde politic solidar

cu ceilalţi membri pentru acţiunile Guvernului şi pentru actele acestuia.


Obligatorie


Op ţ ional ă

Cristian Ionescu, Tratat de drept constitu ţ ional contemporan, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti,2008.Lucrarea de evaluare nr. 3

Realizaţi un scurt eseu (maxim 2 pagini) în care să comparaţi moţiunea simplă şi

moţiunea de cenzur ă.



Enumeraţi cel puţin trei modalităţi de intervenţie a executivului în activitatea

Parlamentului şi analizaţi unul la alegere.

Definiţi şi argumentaţi instituţia delegării legislative în România Enumeraţi cel puţin trei modalităţi de intervenţie a Parlamentului în activitatea



45

puterii executive şi analizaţi unul la alegere.



46

MODULUL 4 : CETĂŢENIA ROMÂNĂ

Scopul modulului: înţelegerea conceptului de cetăţenie română, cetăţenie europeană, familiarizarea cu

modalităţile de dobândire şi pierdere a cetăţeniei române.


Să definească conceptul de

Să identifice principalele modalităţi de dobândire şi pierdere a cetăţeniei

române

Să precizeze asemănările şi deosebirile între cetăţenia română şi cetăţenia

europeană

4.1. Noţiunea de cetăţenie

Populaţia, fiind unul dintre elementele constitutive ale statului, analiza raporturilor existente

între stat şi aceasta apare justificată. Populaţia unui stat se prezintă ca o entitate eteroclită sub aspectul

specificului raporturilor politice şi juridice pe care le are fiecare membru al populaţiei cu statul pe

teritoriul căruia tr ăieşte populaţia respectivă. Populaţia unui stat este formată din cetăţenii acestuia, la

care se adaugă str ăinii şi, după caz, apatrizii.

Elementele organice al naţiunii reflectate în conştiinţa naţională - limba comună, tradiţiile,cultura comună, religia, specificul vieţii sociale, economice şi politice formează fondul conceptual şi

operaţional al ideologiei naţionale.

Pe lângă ideologia naţională se formează, indiferent de raportul dintre naţiune şi minorităţile

naţionale, o ideologie a acestora, care va încorpora şi valorifica sistemul lor axiologic (limba maternă,

folclor şi tradiţii artistice specifice, cultur ă).

Este o cerinţă fundamentală a democraţiei constituţionale, a statului de drept, ca statul să se

manifeste - în cadrul raporturilor de cetăţenie - în acelaşi fel faţă de toţi cetăţenii săi, f ăr ă nici odiscriminare, f ăr ă a acorda unora privilegii în dezavantajul altora.

Legătura internă dintre stat şi întreaga populaţie care vieţuieşte pe teritoriul său - indiferent de

naţionalitate - stă la baza drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, dar şi la baza

îndatoririlor lor faţă de stat şi poartă numele de cet ăţ enie.

Ca instituţie juridică, cetăţenia este ansamblul de norme juridice care reglementează modul de

dobândire sau de pierdere a calităţii de cetăţean, adică raporturile sociale de cetăţenie. Cât priveşte

aprecierea cetăţeniei ca o condiţie juridică sau statut al individului exprimată prin drepturi şi îndatoririle

sale individuale, aceasta izvor ăşte din drepturile subiective garantate de stat prin Constituţie, propriilor

cetăţeni şi nu ca statut al unor indivizi.



47

Statutul juridic al individului este garantat atât de drepturile subiective recunoscute şi garantate

de Constituţie, cât şi de calitatea sa de cetăţean al unui stat, în virtutea căruia el dobândeşte drepturile

respective şi îşi asumă anumite îndatoriri.

Cetăţenia acordă dreptul unei persoane fizice, membru al populaţiei care locuieşte într-un anumit

stat, să se manifeste politic, adică să voteze şi să fie ales în organe reprezentative ale puterii sau ale

administraţiei publice, sau să ocupe înalte funcţii şi demnităţi publice în aparatul de guvernământ.

Cetăţenia este definită ca fiind, apartenenţa politică şi juridică a unei persoane la un anumit stat.

Apartenenţa unei persoane la un anumit stat nu exprimă o legătur ă unilaterală, ci una reciprocă

între cele două entităţi. Nu numai cetăţeanul este legat de stat, ci şi statul este legat de cetăţean.

Apartenenţa nu exprimă un simplu raport de subordonare a cetăţeanului faţă de stat sau, cu alte

cuvinte, un raport de dominaţie exercitat de stat asupra unei persoane. Acest raport există, indiferent de

calitatea persoanei care locuieşte într-un anumit stat şi asupra căreia se exercită prerogativele de

comandă.

Cetăţenia română exprimă legătura principală şi statornică între statul român şi o persoană

fizică, în baza căreia aceasta participă la diferite proceduri legale prin care se exprimă voinţa suverană a

poporului şi beneficiază de drepturile şi libertăţile fundamentale pe care i le garantează statul, care, în

acelaşi timp, îi impune anumite îndatoriri fundamentale.

Natura juridică a cetăţeniei

Cetăţenia este un element, o parte componentă a capacităţii juridice. Persoana fizică/cetăţean

poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice de cetăţenie, adică al acelor raporturi juridice al căror

conţinut îl formează drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.

Apartenenţa unei persoane la un anumit stat poate avea mai multe cauze: naşterea, adopţiunea,

repatrierea, autorizarea cererii adresate autorităţilor statale competente de către o persoană fizică.

Izvorul juridic al cetăţeniei este fie faptul natural al naşterii, căreia legiuitorul îi predetermină

efecte juridice în ceea ce priveşte raporturile de cetăţenie între cel născut şi stat, fie faptul juridic al

adopţiunii sau repatrierii unei persoane ori acordarea cetăţeniei la cerere.

4.2. Principiile generale ale cetăţeniei române

Ele stabilesc cadrul juridic general de dobândire şi de exercitare a calităţii de cetăţean român de

către o persoană fizică. Decurg atât din Constituţie cât şi din alte legi, în primul rând din Legea cetăţeniei

române.

Principiile generale ale cetăţeniei române:

• egalitatea cetăţenilor români f ăr ă deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică,

apartenenţă politică, avere sau origine socială (art.4 alin.2 din Constituţie).



48

• cetăţenia se dobândeşte pe baza principiului ius sangvinis; dobândeşte automat cetăţenia

română indiferent de locul naşterii sale, copilul ai cărui părinţi, sau numai unul dintre ei,

este cetăţean român.

• stabilirea modului de dobândire a cetăţeniei, ca şi drepturile şi îndatoririle fundamentale

ale cetăţenilor, reprezintă un atribut inerent, exclusiv şi suveran al statului.

• cetăţenii români au de regulă o singur ă cetăţenie dar, potrivit legii române, pot dobândi o adoua cetăţenie.

• căsătoria nu poate produce efecte juridice asupra cetăţeniei soţilor iar schimbarea

cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce efecte asupra cetăţeniei celuilalt soţ.

• cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere.

4.3. Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române

Modul de dobândire a cetăţeniei se face conform principiului ius sangvinis, iar în stabilirea

cetăţeniei române a unei persoane primează legătura de sânge a acestuia cu părinţii săi. Dacă aceştia au

cetăţenia română, automat persoana respectivă va dobândi la naştere cetăţenia română.

Art.5 din Legea cetăţeniei române: „Copiii născuţi pe teritoriul României din părinţi cetăţeni

români, sunt cetăţeni români”. Au calitatea de cetăţean român cei care s-au născut pe teritoriul statului

român, chiar dacă numai unul dintre părinţi este cetăţean român, precum şi cei care s-au născut în

str ăinătate şi ambii părinţi sau numai unul dintre ei are cetăţenie română.

Legea cetăţeniei stabileşte şi o prezumpţie de cetăţenie română, precizând că minorul găsit pe

teritoriul statului român este cetăţean român, dacă nici unul dintre părinţi nu este cunoscut.

Alte moduri de dobândire a cetăţeniei române:

• adopţiunea;

• acordarea acesteia la cerere.

• Un alt mod de dobândire a cetăţeniei române, expres prevăzut de lege, în varianta sa

iniţială, dar care a dispărut în urma modificării din 1999 (Legea nr. 192/1999 pentru

modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1999) este repatrierea.Deşi

această modalitate nu mai este enumerată în art. 4 al legii, o rgeăsim la art. 10, unde se

face vorbire despre ea ca despre o variantă a dobândirii cetăţeniei la cerere, ce beneficiază

de unele reguli proprii.

AdopţiuneaCetăţenia română se dobândeşte de către minorul cetăţean str ăin sau f ăr ă cetăţenie, dacă înfietorii

săi sunt cetăţeni români, iar cel adoptat nu a împlinit vârsta de 18 ani. Dacă numai unul dintre înfietori



49

este cetăţean român, cetăţenia minorului adoptat va fi hotărâtă de comun acord, de către înfietori. Dacă

aceştia nu ajung la nici o hotărâre comună, instanţa judecătorească competentă să încuviinţeze

adopţiunea, va decide asupra cetăţeniei înfiatului, ţinându-se cont de interesele acestuia. Legea cetăţeniei

prevede că se cere şi consimţământul minorului dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani.

Declararea nulităţii sau anularii adopţiunii

Copilul adoptat este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român dacă la data declar ării sau

anulării adopţiunii nu a împlinit vârsta de 18 ani şi dacă are domiciliul în str ăinătate sau păr ăseşte ţara

pentru a domicilia în str ăinătate.

Desfacerea adopţiuniiCopilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, pierde cetăţenia română pe data desfacerii acesteia,

dacă minorul domiciliază în str ăinătate sau dacă păr ăseşte ţara pentru a domicilia în str ăinătate.

Persoana care a pierdut cetăţenia română o poate redobândi prin efectul repatrierii, dacă îşi

exprimă dorinţa în acest sens.

Redobândirea cetăţeniei de către unul dintre soţi nu are nici o consecinţa asupra cetăţeniei

celuilalt soţ.

Cetăţenia română se poate acorda cetăţeanului str ăin sau persoanei f ăr ă cetăţenie care:

a. s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României, sau, deşi nu s-a născut pe

acest teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului român de cel puţin 7 ani sau, în cazul în

care este căsătorit cu un cetăţean român, de cel puţin 3 ani;

b. dovedeşte prin atitudinea şi comportarea sa ataşament faţă de statul şi poporul român;c. a împlinit vârsta de 18 ani;

d. are asigurate mijloace legale de existenţă;

e. este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţar ă sau în str ăinătate

pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;

f. cunoaşte limba română în suficientă măsur ă pentru a se integra în viaţa socială.

Cetăţenia română se poate acorda şi persoanei care a avut această cetăţenie şi care cere

redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în str ăinătate, dacă a împlinit vârsta de 18 ani, şi dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa, ataşament faţă de statul şi poporul român şi dacă este cunoscută ca

având o bună purtare şi nu a fost condamnată în ţar ă sau în str ăinătate pentru o infracţiune care o face

nedemnă de a fi cetăţean român.

Persoana major ă care redobândeşte cetăţenia română prin repatriere, precum şi soţul acesteia,

căruia cetăţenia i s-a acordat la cerere, depune în termen de 6 luni în faţa autorităţilor române

competente, jur ământul de credinţă faţă de ţar ă.

Acelaşi jur ământ este prestat şi de cetăţeanul str ăin şi apatridul cărora li s-a acordat cetăţenia

română la cerere. În aceste cazuri, calitatea de cetăţean român se dobândeşte pe data prestării

jur ământului.



50

Pierderea cetăţeniei

A. Retragerea cetăţeniei

Cetăţenia română se poate retrage persoanei care:

• aflată în str ăinătate, săvâr şeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau

lezează interesele României;

• aflată în str ăinătate, se înrolează în for ţele armate ale unui stat cu care România a rupt relaţiilediplomatice sau cu care este în stare de r ăzboi;

• a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase.

Potrivit Legii cetăţeniei române, retragerea acesteia nu produce efecte asupra cetăţeniei soţului

sau copiilor persoanei căreia i s-a retras cetăţenia.

B. Aprobarea renunţării la cetăţenie

Legea prevede că se poate aproba renunţarea la cetăţenia română persoanei care a împlinit vârsta

de 18 ani şi care:

• nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală sau nu are de exercitat o pedeapsă penală;

• nu este urmărită pentru debite de către stat, persoane fizice sau juridice din ţar ă, sau

având astfel de debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare achitării lor.

Pierderea cetăţeniei prin aprobarea renunţării nu produce efecte juridice asupra cetăţeniei soţului

sau copiilor minori, dar în cazul în care ambii părinţi obţin aprobarea renunţării la cetăţenia română, iar

copilul minor se află împreună cu ei în str ăinătate sau păr ăseşte împreună cu ei ţara, acesta pierde

cetăţenia română odată cu părinţii săi, iar dacă ei au pierdut cetăţenia română la date diferite, minorul va

pierde cetăţenia română pe ultima dintre aceste date.

Copilul minor care, pentru a domicilia în str ăinătate, păr ăseşte ţara după ce ambii părinţi au

pierdut cetăţenia română, pierde cetăţenia română pe data plecării sale din ţar ă. Există şi alte cazuri de

pierdere a cetăţeniei.

Copilul minor, cetăţean român, adoptat de un cetăţean str ăin, poate pierde cetăţenia română dacă

înfietorii solicită aceasta în mod expres, iar legea str ăină prevede dobândirea cetăţeniei înfietorului de

către cel adoptat.

În cazul declar ării nulităţii sau anulării adopţiunii, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este

considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română.

Pierde cetăţenia română copilul găsit pe teritoriul României dacă, până la împlinirea vârstei de 18

ani, i s-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt cetăţeni str ăini.

Cetăţenia română se pierde şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit numai faţă de un părinte cetăţean

str ăin, celălalt părinte r ămânând necunoscut.

Dovada cetăţeniei române

Se face, potrivit legii cetăţeniei române, cu buletinul de identitate, cu paşaportul sau cu

certificatul constatator al acordării cetăţeniei române.



51

Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedeşte cu certificatul său de naştere, însoţit de

B.I. sau paşaportul oricăruia dintre părinţii săi.

În cazul în care copilul este înscris în B.I. sau în paşaportul unuia dintre părinţi, dovada cetăţeniei

se face cu oricare dintre aceste acte.

Dovada cetăţeniei copiilor găsiţi se face, până la vârsta de 14 ani, cu certificatul de naştere.

4.4 Cetăţenia europeană

Cetăţenia europeană a fost definită prin Tratatul asupra Uniunii Europene semnat în 1992 la

Maastricht, reprezentând o inovaţie conceptuală major ă a acestui tratat. Incluzând drepturi, obligaţii şi

participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană vizează consolidarea imaginii şi a identităţii UE şi

implicarea mai profundă a cetăţenilor în procesul de integrare europeană.

Tratatul de constituire a UE stipulează (la art. 17) că este cetăţean al UE orice persoană având

naţionalitatea unuia dintre statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia UE

vine în completarea cetăţeniei naţionale (ea se suprapune, f ăr ă a se substitui, cetăţeniei naţionale), f ăcând

posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetăţenilor UE pe teritoriul statului membru în care locuieşte

(şi nu numai în ţara din care provine, aşa cum se întâmpla înainte).

Rezultă de aici, două aspecte:

este, mai întâi necesar ca o persoană să aibă cetăţenia unui stat membru pentru a putea

beneficia de cetăţenia Uniunii;

cetăţenia Uniunii va completa şi se va adăuga la drepturile conferite de cetăţenia statală.

Cetăţenia ofer ă drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidează protecţia intereselor acestora,cum ar fi:

- Dreptul la libera circulaţie, dreptul la sejur, de stabilire, dreptul la muncă şi la studiu în celelalte

state membre ale UE;

- Dreptul de vot şi dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul European şi la alegerile

locale în statul de rezidenţă, în aceleaţi condiţii, cu cetăţenii statului respectiv;

- Dreptul de a beneficia pe teritoriul unui stat ter ţ (stat care nu este membru al UE) de protecţie

consular ă din partea autorităţilor diplomatice ale unui stat membru, în cazul în care ţara din care provine nu are reprezentanţă diplomatică ori consular ă în statul ter ţ respectiv;

- Dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European;

- Dreptul de a apela la Ombudsman pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasă din

partea instituţiilor şi organismelor comunitare.

Comisia Europeană, având rolul de a supraveghea respectarea tratatelor, supraveghează aplicarea

prevederilor legate de cetăţenia europeană şi elaborează rapoarte periodice asupra progreselor realizate şi

asupra dificultăţilor întâmpinate.




52

Obligatorie


Op ţ ional ă

Cristian Ionescu, Tratat de drept constitu ţ ional contemporan, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti,2008.


Definiţi noţiunea de cetăţenie

Enumeraţi modurile de dobândire şi pierdere a cetăţeniei române

Analizaţi, la alegere, un principiu general al cetăţeniei române

Realizaţi o succintă analiză comparativă între noţiunea de cetăţenie română şi

noţiunea de cetăţenie europeană



53

MODULUL 5 : PARLAMENTUL ROMÂNIEI

Scopul modulului: familiarizarea studenţilor cu instituţia politică a Parlamentului României, înţelegerea

modalităţilor de organizare şi funcţionare a acestei instituţii, familiarizarea cu statutul deputaţilor şi

senatorilor.


Să facă distincţia între birou permanent, grup parlamentar, comisie

parlamentar ă; sesiune şi şedinţă

Să identifice rolul celor două Camere, în calitata lor de „ primă camer ă

sesizat ă ” şi „camer ă de reflec ţ ie”

Să caracterizeze funcţiile legislativului

Să facă diferenţa între actele cu caracter juridic şi actele cu caracter politic ale

Parlamentului

5.1. Organizarea Parlamentului

Validarea mandatelor de deputat şi de senator

Cele două Camere nou alese se întrunesc la convocarea Preşedintelui României în cel mult 20de zile de la alegeri. Convocarea Camerei Deputaţilor şi Senatului se face prin decret prezidenţial.

Până la constituirea organismelor de conducere ale Camerelor (Biroul Permanent), lucr ările

acestora sunt prezidate de cel mai în vârstă deputat, respectiv senator, asistat de patru secretari desemnaţi

dintre cei mai tineri parlamentari, membri ai Camerei Deputaţilor şi Senatului.

Preşedintele de vârstă plus cei patru senatori nu constituie un organism ca atare, conducerea

Camerei are un caracter provizoriu şi un unic scop: buna desf ăşurare a procedurii de validare a

mandatelor.Pentru validarea mandatelor, fiecare Camer ă alege în prima sa şedinţă o comisie din membri ai

Camerei respective.

Comisia de validare îşi alege un preşedinte şi doi vicepreşedinţi care alcătuiesc biroul acesteia,

după care se organizează în grupe de lucru compuse din trei membri, cărora le sunt repartizate dosarele

primite de la Biroul Electoral Central referitoare la alegerea deputaţilor şi senatorilor.

Propunerile privind validarea sau invalidarea sunt prezentate comisiei de biroul său şi de grupele

de lucru în termen de cel mult trei zile de la constituirea comisiei.

În termen de cel mult patru zile de la constituire, fiecare comisie întocmeşte un raport în care sunt

nominalizaţi parlamentarii pentru care se propune validarea sau nevalidarea mandatelor, cu motivarea



54

propunerilor de invalidare. Raportul trebuie supus aprobării comisiei de validare. Pentru aprobarea

raportului este necesar ă majoritatea voturilor membrilor comisiei.

Raportul comisiei de validare se prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului. Validarea sau

nevalidarea mandatelor se face cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi. Camerele sunt

legal constituite după validarea a două treimi din mandate. Invalidarea se propune pentru fraudă

electorală sau pentru nerespectarea condiţiilor constituţionale şi legale privind alegerea.

Configuraţia politică a Camerei Deputaţilor şi Senatului

Configuraţia politică este exprimată de grupurile parlamentare, care sunt structuri ale Camerelor.

Acestea se constituie în fiecare Camer ă prin asocierea a cel puţin zece deputaţi sau şapte senatori care au

candidat în alegeri pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni politice. Parlamentarii care au

refuzat să facă parte din grupul parlamentar al partidului pe lista căruia au candidat, sunt liberi să-şi

desf ăşoare activitatea în afara grupurilor. Aceştia devin „deputaţi sau senatori independenţi”.

Cu toate că organizarea deputaţilor şi senatorilor în grupuri parlamentare nu este obligatorie, ea

reprezintă o cerinţă practică.

Potrivit Constituţiei, modul de organizare în grupuri parlamentare este stabilit autonom de către

fiecare Camer ă prin regulament propriu.

Organizarea unui grup parlamentar într-o Camer ă este posibilă doar prin asocierea a cel puţin

zece deputaţi, respectiv şapte senatori.

Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede în art.13 alin.4 că deputaţii unor partide sau

formaţiuni politice care nu întrunesc numărul necesar pentru a forma un grup parlamentar, precum şi

deputaţii independenţi se pot reuni în grupuri parlamentare mixte, sau se pot afilia altor grupuri

parlamentare constituite potrivit regulilor generale în materie.

Regulamentul Camerei Deputaţilor mai prevede că deputaţii care reprezintă organizaţiile

cetăţenilor apar ţinând minorităţilor naţionale, altele decât cea maghiar ă, pot constitui un singur grup

parlamentar, care nu va exprima configuraţia politică a unui partid, dar va permite susţinerea în bloc a

intereselor organizaţiilor minorităţilor naţionale care au beneficiat de un mandat de deputat în condiţiile

prevăzute de art.62 alin.2 din Constituţie.

Păr ăsirea unui grup poate antrena ipotetic destr ămarea acestuia, dacă numărul deputaţilor,

respectiv, al senatorilor r ămaşi în grup este mai mic de zece sau, după caz, mai mic de şapte. Păr ăsirea

înseamnă de fapt renunţarea de către parlamentarul în cauză la programul partidului care l-a propus

candidat în alegeri.

Regulamentele Camerei interzic formarea de grupuri parlamentare ale unor partide care nu au

obţinut mandate în urma alegerilor.

Regulamentul Senatului, modificat prin Hotărârea Camerei Superioare nr.5 din 17 ianuarie 2001,

a păstrat interdicţia trecerii senatorilor de la un grup parlamentar la altul.În prima şedinţă după constituire, fiecare grup parlamentar îşi alege un preşedinte şi, după caz,

unul sau mai mulţi vicepreşedinţi.



55

Prerogativele grupurilor parlamentare sunt prevăzute în regulamentele celor două Camere.

Grupurile parlamentare:

a. fac propuneri în ceea ce priveşte stabilirea numărului de deputaţi sau de senatori care vor

fi desemnaţi în comisiile de validare;

b. fac propuneri de candidaţi pentru funcţia de Preşedinte al Camerei Deputaţilor/Senatului;

c. propun candidaţi pentru alegerea celorlalţi membri ai birourilor permanente, în limita

locurilor rezervate;

d. propun membrii comisiilor parlamentare;

e. pot prezenta în faţa Camerei poziţia grupului faţă de ordinea de zi;

f. prezintă amendamente motivate în scris la proiectele de lege şi propunerile legislative

supuse spre dezbatere (doar grupurile parlamentare din Camera Deputaţilor);

g. pot cere Preşedintelui Camerei Deputaţilor/Senatului să verifice respectarea cvorumului;

h. pot propune ce modalitate de vot să fie folosită, în afar ă de cazul în care prin regulament

se stabileşte o anumită procedur ă de vot (doar grupurile parla-mentare din Camera

Deputaţilor);

i. pot cere ca anumite şedinţe ale Camerei să fie secrete (doar grupurile parlamentare din

Camera Deputaţilor).

Alegerea Birourilor Permanente

Preşedintele de vârstă, împreună cu cei patru secretari desemnaţi din rândul celor mai tineri

parlamentari, vor asigura conducerea Camerei până la alegerea Biroului Permanent, interval în care

regulamentele Camerelor interzic dezbaterile parlamentare, cu excepţia celor ce privesc validarea

mandatelor de deputat, şi, respectiv senator.

După constituirea legală a Camerei Deputaţilor şi a Senatului, acestea aleg Biroul Permanent –

organism de conducere al celor două corpuri legislative.

Birourile Permanente sunt organisme interne de conducere ale Camerelor. Tr ăsăturile distinctive

ale Birourilor Permanente sunt următoare:

a. au caracter colegial, întrucât sunt constituite din preşedinte, vicepreşedinţi, secretari şi

chestori;

b. sunt organe alese;

c. respectă configuraţia politică a Camerei respective, fiind constituite prin negocieri între

grupurile parlamentare;

d. sunt organe interne de conducere a Camerelor.

Preşedinţii Camerelor sunt şi preşedinţii Birourilor Permanente. Constituţia României prevede în

art.64 alin.2 că aceştia se aleg pe durata mandatului Camerelor.

Preşedintele Senatului are, potrivit Constituţiei, atribuţii exprese ce îi revin în această calitate.Astfel, Preşedintele Senatului sau Preşedintele Camerei Deputaţilor asigur ă, în ordine, interimatul



56

funcţiei de Preşedinte al României (art.98 alin.1 din Constituţia României). Preşedinţii celor două

Camere sesizează Curtea Constituţională în condiţiile prevăzute de art.146 lit.a, b şi c din Constituţie.

Ei sunt aleşi pe durata mandatului Parlamentului, prin vot secret, cu buletinele de vot, pe care

sunt înscrise numele şi prenumele tuturor candidaţilor propuşi de grupurile parla-mentare. Fiecare grup

face o singur ă propunere.

Dacă nici un candidat nu a întrunit, după două tururi, votul membrilor Camerei respective, se

organizează noi tururi de scrutin, în urma cărora va fi declarat Preşedintele Camerei

Deputaţilor/Senatului candidatul care a obţinut majoritatea voturilor deputaţilor prezenţi.

Din momentul alegerii preşedintelui Camerei, activitatea preşedintelui de vârstă încetează.

Lista candidaţilor propuşi la Camera Deputaţilor pentru cele 12 locuri de vicepreşedinţi, chestori

şi secretari, se supune în întregime votului Camerei şi se aprobă cu majoritatea voturilor deputaţilor.

Dacă această majoritate nu se realizează, se organizează un nou tur de scrutin, în care lista este

aprobată cu majoritatea voturilor deputaţilor. Votul este secret şi se exprimă prin bile la Camera

Deputaţilor şi cu buletine de vot la Senat.

Potrivit Regulamentului Senatului, propunerile de candidaţi f ăcute de preşedinţii grupurilor

parlamentare se înaintează Preşedintelui Senatului, care le supune votului plenului acestui corp

legislativ. La primul tur de scrutin este declarat ales candidatul care a obţinut votul majorităţii

senatorilor. Dacă un candidat nu a obţinut numărul de voturi necesar, grupul parlamentar în cauză va

face o altă propunere, care se supune aceloraşi proceduri de vot.

Preşedinţii Camerelor se aleg pentru întreg mandatul Parlamentului, ceilalţi membri ai Birourilor

Permanente se aleg la începutul fiecărei sesiuni ordinare a Camerei respective.

La Camera Deputaţilor pot cere revocarea: grupul parlamentar care a propus deputatul a cărei

revocare se solicită sau cel puţin o treime din numărul deputaţilor provenind din minimum trei grupuri

parlamentare.

La Senat, poate cere revocarea grupul parlamentar căruia îi apar ţine senatorul respectiv. Potrivit

principiului simetriei, se impune ca revocarea să fie supusă aceluiaşi mod de vot folosit pentru alegerea

în Biroul Permanent (se utilizează votul cu bile).

Comisiile parlamentare

Rolul principal al corpurilor legiuitoare este de a delibera asupra problemelor ce le sunt supuse

spre adoptare ori spre deliberare. Este necesar ă efectuarea prealabilă a unor lucr ări pregătitoare de către

organele specializate, care constă în examinarea iniţiativelor, a amendamentelor propuse etc.

Caracteristica comună tuturor comisiilor parlamentare, indiferent de statutul sau de regimul

politic al acestora, constă în faptul că comisiile sunt organe de lucru ale Camerelor, înfiinţate cu scopul

de a îndeplini însărcinările care le sunt înaintate de acestea.

Camera Deputaţilor şi Senatul îşi constituie comisii permanente şi pot institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. Cele două Camere îşi mai pot constitui comisii de mediere sau alte comisii

comune.



57

Natura juridică a comisiilor parlamentare

Cu toate că acestea sunt organe de lucru ale Camerei şi sunt compuse din deputaţi şi senatori,

potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere, comisiile nu sunt organisme politice, ele sunt organe

care contribuie direct la exercitarea puterii.

Calitatea de organism politic este deţinută doar de Camerele legislative. Comisiile parlamentare

nu au o capacitate juridică. Aceasta este conferită de Constituţie fiecărei Camere. Comisiile îşi adoptă

propriul regulament de organizare şi de funcţionare.

În literatura de specialitate, comisiile parlamentare sunt definite ca „forme organizatorice prin

care deputaţii participă la pregătirea lucr ărilor”, „organisme de lucru proprii având sarcini de lucru şi de

control”, „organisme interne” ale Camerelor.

Toţi autorii consider ă comisiile parlamentare ca organisme/structuri interne ale Camerelor care

au ca sarcină examinarea prealabilă a unor probleme transmise Camerelor spre examinare şi aprobare.

Comisiile permanente

Art.64 alin.4 din Constituţie prevede că fiecare Camer ă îşi constituie comisii permanente şi poate

institui comisii de anchetă sau alte comisii speciale. De asemenea, cele două Camere îşi pot constitui

comisii comune.

Pentru înfiinţarea comisiilor permanente se foloseşte termenul de „constituire” iar pentru înfiinţarea

comisiilor de anchetă sau a altor comisii speciale termenul de „instituire” (precum şi la comisiile

comune).

La Camera Deputaţilor comisiile permanente sunt formate dintr-un număr de 13-40 de deputaţi.

Un deputat face parte obligatoriu dintr-o singur ă comisie permanentă, cu excepţia membrilor Biroului

Permanent, care sunt scutiţi de această îndatorire regulamentar ă.

Pe durata mandatului, orice deputat sau senator îşi poate schimba opţiunea pentru o anumită

comisie permanentă în favoarea alteia. Calitatea de membru al comisiei poate înceta la propunerea

grupului parlamentar din care face parte deputatul sau senatorul respectiv. În acest caz, grupul

parlamentar poate propune un alt deputat, respectiv, alt senator, pentru a fi ales ca membru al comisiei.

Comisiile permanente se constituie pe domenii de activitate care corespund, în limite relative,

specializării ministerelor.

În cazul când un grup parlamentar îşi modifică compo-nenţa sau încetează să mai existe, Camera

interesată poate hotărî asupra r ămânerii în comisie a reprezentantului grupului iniţial.

Rolul comisiilor permanente constă în examinarea proiectelor de legi, propunerilor legislative şi

amendamentelor, în vederea elabor ării raporturilor sau avizelor. Comisiile dezbat şi hotăr ăsc asupra altor

probleme trimise de Biroul Permanent; pot efectua anchete parlamentare cu încuviinţarea Camerei.

Comisia permanentă sesizată în fond întocmeşte un raport asupra celor hotărâte în comisie, în

care se va face referire la avizele celorlalte comisii care au examinat proiectul sau propunerea, laamendamentele prezentate şi la avizul Consiliului Legislativ. Raportul va cuprinde propuneri motivate



58

privind admiterea, f ăr ă modificare, a actului examinat, respingerea acestuia sau admiterea lui cu

modificări şi se înaintează Biroului Permanent pentru a fi înscris pe ordinea de zi a Camerei respective.

Orice Comisie Permanentă poate porni o anchetă, în cadrul competenţei sale, cu încuviinţarea

Camerei respective, privitoare la activitatea desf ăşurată de Guvern sau de administraţia publică.

Comisiile speciale

Camera Deputaţilor şi Senatul pot institui comisii speciale pentru avizarea unor Acte legislative

complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri, indicate în hotărâri de

înfiinţare a comisiei. Propunerea legislativă astfel elaborată nu se mai supune examinării altor comisii.

Competenţa de a propune membrii comisiei speciale şi a biroului acestuia revine Biroului

Permanent al Camerei respective.

Prin hotărârea Camerei se va stabili şi termenul până la care va fi depus raportul comisiei.

Comisiile speciale au acelaşi statut ca şi comisiile permanente. Membrii comisiilor speciale îşi

păstrează şi calitatea de membri ai comisiilor permanente.

În doctrina de specialitate, se consider ă că ceea ce confer ă caracterul de comisie comună unei

comisii parlamentare este apartenenţa membrilor săi la cele două corpuri legislative: Camera Deputaţilor

şi Senatului.

Comisiile de anchetă

Anchetele parlamentare reprezintă un mijloc de realizare a controlului parlamentar. Astfel, la

cererea unei treimi din membrii săi, Camera Deputaţilor şi Senatul vor putea hotărî înfiinţarea unei

comisii de anchetă.

Anumiţi demnitari şi funcţionari publici nu pot fi controlaţi prin comisiile de anchetă şi nu pot fi

audiaţi de acestea (magistraţii).

Persoanele invitate pentru audiere vor fi înştiinţate despre aceasta cu cel puţin 5 zile înainte.

În Parlamentul României, citarea unui cetăţean în faţa comisiei parlamentare, ca martor sau în

orice calitate, contravine drepturilor constituţionale privind libertăţile cetăţeneşti. Comisiile pot, însă, să

invite anumite persoane pentru a da relaţii în legătur ă cu obiectul anchetei.

Când pentru lămurirea unor fapte sau împrejur ări, în vederea aflării adevărului, sunt necesare

cunoştinţele unor exper ţi, comisia de anchetă dispune efectuarea unor expertize. În acest caz,

preşedintele comisiei atrage atenţia persoanei audiate că are obligaţia de a nu ascunde nimic din ceea ce

ştie şi că nerespectarea acestei obligaţii atrage după sine r ăspunderea legală.

Camera Deputaţilor şi Senatul pot hotărî exercitarea atribuţiilor de control ale Parlamentului,

constituirea unor comisii comune de anchetă, în contextul dezbaterii cererii de punere sub acuzare a

Preşedintelui României.

5.2. Funcţionarea Parlamentului

Potrivit art.63 alin.1 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat

de patru ani. Durata mandatului echivalează cu legislatura Camerelor.



59

În timpul vacanţelor parlamentare, deşi Camerele nu desf ăşoar ă activitate deliberativă, Birourile

Permanente r ămân în funcţiune. În această perioadă pot lucra şi comisiile permanente, precum şi

comisiile speciale, cu aprobarea Birourilor permanente.

Momentul de început al legislaturii rezultă din art.63 alin.3 din Constituţie, care prevede că

Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la

alegeri.

Legislatura Camerei Deputaţilor şi a Senatului începe pe data întrunirii legale a noilor Camere.

Termenul limită al mandatului este de 4 ani şi se prelungeşte până la întrunirea legală a noului

Parlament. Înainte de expirare, mandatul Parlamentului poate înceta datorita dizolvării acestuia, în

condiţiile prevăzute de art.89 alin.1 din Constituţie. Într-o astfel de situaţie, deşi Parlamentul este

dizolvat, legislatura fiind încheiată, mandatul se va prelungi până la întrunirea legală a celor două nou

alese Camere.

Prelungirea mandatului Parlamentului se justifică prin cerinţa asigur ării colabor ării permanente a

celor trei puteri.

La data încetării mandatului, îşi vor înceta activitatea toate structurile organizatorice constituite

în vechiul Parlament, adică preşedinţii Camerelor, grupurile parlamentare şi comisiile.

Pentru asigurarea continuităţii procesului legislativ, Constituţia prevede în art.63 alin.5 că

proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi

continuă procedura în noul Parlament.

Sesiunile Camerei Deputaţilor şi Senatului

În cadrul unei legislaturi, Camera Deputaţilor şi Senatul îşi desf ăşoar ă activitatea în sesiuni.

Acestea sunt forme organizatorice în care cele două Camere îşi exercită funcţia de deliberare asupra

problemelor care sunt supuse spre adoptare.

În sistemul nostru constituţional, sesiunile pot fi ordinare şi extraordinare. Parlamentul României

se mai convoacă de drept sau obligatoriu, potrivit dispoziţiilor prevăzute expres în Constituţie.

Convocarea Parlamentului în sesiuni extraordinare este egală cu întreruperea vacanţei

parlamentare dintre două sesiuni ordinare pentru motive foarte importante sau excepţionale.

Sesiunile ordinare reprezintă regula, iar cele extraordinare excepţia.

Convocarea de drept a Parlamentului este motivată de cauze ieşite din comun, de o gravitate

excepţională, când manifestarea voinţei suverane a poporului, prin intermediul Parlamentului, se impune

de urgenţă pentru soluţionarea unor probleme de interes naţional.

Sesiunile ordinare

Potrivit art.66 alin.1 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni

ordinare pe an. Prima începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfâr şitul lunii iunie, iar a doua începe înluna septembrie şi nu poate depăşi sfâr şitul lunii decembrie.



60

Actul de convocare a Parlamentului în sesiune ordinar ă este un act procedural, formal.

Neexercitarea dreptului, dar şi a obligaţiilor legale de convocare, nu poate să atragă după sine prorogarea

de facto a vacanţei parlamentare.

În absenţa Preşedintelui Camerei sau în cazul indisponibilităţii sale, oricare dintre vicepreşedinţi

are dreptul regulamentar să convoace Camera.

În cadrul fiecărei sesiuni ordinare, activitatea Camerelor legislative se desf ăşoar ă potrivit unei

ordini de zi şi a unui program de lucru stabilite să ptămânal. La Camera Deputaţilor proiectul ordinii de zi

şi proiectul programului de lucru se întocmesc în Biroul Permanent. Proiectele de lege şi propunerile

legislative se înscriu în proiectul ordinii de zi în termen de cel mult 7 zile de la primirea de către Biroul

Permanent a raportului comisiei sesizate în fond. Atât proiectul ordinii de zi, cât şi cel al programului de

lucru, se aprobă în Comitetul ordinii de zi până la sfâr şitul fiecărei să ptămâni de lucru a Camerei.

Ordinea de zi şi programul de lucru pot fi modificate cu aprobarea aceluiaşi organ, la cererea Biroului

Permanent, în cazuri speciale.

La Senat, programul ordinii de zi şi al programului de activitate al Camerei respective se

întocmesc de Biroul Permanent al acesteia şi se aprobă de Senat cu votul majorităţii senatorilor prezenţi.

Sesiunea extraordinară

Potrivit art.66 alin.2 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în sesiuni

extraordinare, la cererea Preşedintelui României, a Biroului Permanent al fiecărei Camere ori a cel puţin

unei treimi din numărul deputaţilor sau senatorilor.

În cererea de convocare a sesiunii extraordinare se va menţiona în mod obligatoriu ordinea de zi

şi perioada de desf ăşurare a sesiunii. Nerespectarea acestor două condiţii de formă atrage neluarea în

considerare a cererii de către Preşedinte. Regulamentul confer ă astfel Preşedintelui putere absolută de

decizie. Simpla formulare a cererii obligă pe Preşedintele Camerei respective să convoace Camera în

sesiune extraordinar ă.

Ordinea de zi a sesiunii extraordinare trebuie să fie aprobată de Camer ă, neaprobarea ordinii

împiedicând ţinerea sesiunii. Pentru aprobarea sesiunii extraordinare este necesar ă majoritatea voturilor

deputaţilor şi senatorilor prezenţi la şedinţă.

Potrivit principiului autonomiei funcţionale a fiecărei Camere, convocarea în sesiune

extraordinar ă a uneia dintre ele nu atrage formal şi automat şi convocarea celeilalte, deşi logica

constituţională prevede că cele două Camere nu pot exercita activitatea legislativă decât împreună.

Practica parlamentar ă indică convocarea separată în sesiune extraordinar ă a celor două Camere.

Este posibilă însă şi convocarea în sesiune extraordinar ă doar a unei singure Camere, cu condiţia

ca ordinea de zi să nu cuprindă proiecte legislative care necesită concursul celeilalte Camere.

În aceea ce priveşte sesiunea extraordinar ă, aceasta se desf ăşoar ă f ăr ă întrerupere în limitele de

timp fixate în art.66 alin.1 din Constituţie, temeiul legal al funcţionarii sale fiind Constituţia.



61

Principiul continuităţii activităţii legislative şi de control parlamentar presupune logic caracterul

neîntrerupt al sesiunilor. În cazul întrunirilor de drept, încetarea situaţiei care a impus convocarea

Parlamentului are ca efect încheierea sesiunii.

Convocarea Parlamentului de drept

Convocarea de drept se face în cazurile limitative şi expres prevăzute de Constituţie: art.92 alin.3

şi art.93 alin.2.

Un caz de «convocare obligatorie» este reglementarea dată de art.115 alin.4 : în cazuri

excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. Acestea intr ă în vigoare numai după

depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod

obligatoriu.

Una dintre deosebirile esenţiale între sesiunile extraordinare şi întrunirile de drept ale

Parlamentului constă în faptul că aceasta din urmă nu necesită exprimarea unui act de voinţă în sensul

iniţiativei de convocare şi nici alte condiţii procedurale: stabilirea unei ordini de zi şi a perioadei

sesiunii.

Şedinţele Camerei Deputaţilor şi Senatului

În perioada de timp rezervată sesiunilor, ca şi în cea a întrunirilor de drept sau obligatorii a

Parlamentului, Camera Deputaţilor şi Senatul îşi desf ăşoar ă activitatea în şedinţe de plen şi în şedinţe

comune.

Şedinţa este forma organizatorică în care Senatul şi Camera Deputaţilor dezbat în plen proiectele

de lege şi propunerile legislative, precum şi alte probleme înscrise pe ordinea de zi.

Constituţia prevede că Senatul şi Camera Deputaţilor adoptă în mod valabil legi, hotărâri şi

moţiuni în prezenţa majorităţii membrilor acestora. Această dispoziţie fixează cvorumul legal de şedinţă.

Dacă cvorumul nu este întrunit, Camera Deputaţilor şi Senatul nu pot adopta în mod valabil actele

menţionate.

Cvorumul legal nu trebuie confundat cu majoritatea de voturi cerută pentru adoptarea legilor şi a

celorlalte acte supuse Parlamentului sau Camerelor spre adoptare.

Cvorumul legal reprezintă numărul minim de deputaţi, respectiv senatori, a căror prezenţă este

absolut necesar ă în şedinţele Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru ca acestea să adopte în mod valabil

cele 3 categorii de acte prevăzute de art.67 din Constituţie.

Art.67 din Constituţie stabileşte o regulă generală, care este reluată de Regulamentele Senatului

şi Camerei Deputaţilor şi la alte acte şi probleme asupra cărora deliberează.

În timpul şedinţelor, liderii grupurilor parlamentare pot cere Preşedintelui Camerei verificarea

cvorumului legal, dar numai la şedinţele de vot final.

În ceea ce priveşte decizia de suspendare a lucr ărilor Camerei, dacă în urma verificării

cvorumului se constată că acesta nu este întrunit, Preşedintele este obligat să recurgă la ea pentru a nuîncălca art.67 din Constituţie. În cazul în care cvorumul legal nu este întrunit, cei doi Preşedinţi suspendă

şedinţa şi anunţă ziua şi ora la care lucr ările Camerei respective vor fi reluate.



62

Atât şedinţele separate ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, cât şi şedinţele comune ale acestora

sunt, de regulă, secrete. Regulamentele prevăd că la cererea preşedintelui sau a unui grup parlamentar (la

Senat, cel puţin 20 de senatori) se hotăr ăşte cu votul majorităţii parlamentarilor prezenţi ca anumite

şedinţe să fie secrete.

Regulamentele permit ca la şedinţele publice să participe diplomaţi, reprezentanţi ai presei,

radioului şi televiziunii şi alţi invitaţi, pe baza acreditării sau a invitaţiei emise de secretarii generali ai

celor două Camere, în condiţiile stabilite de Birourile Permanente şi în limita locurilor disponibile.

Membrii Guvernului au acces la lucr ările Camerelor, iar dacă li se solicită participarea, prezenţa

lor este obligatorie.

Proiectul ordinii de zi poate cuprinde proiecte de legi, propuneri legislative, proiecte de hotărâri

şi, după caz, întrebări, interpelări, petiţii sau alte probleme propuse de Guvern, de Biroul Permanent ori

deputaţi/senatori.

Ordinea de zi poate fi modificată numai la cererea Biroului Permanent, a unui grup parlamentar

sau a unei comisii senatoriale pentru motive bine întemeiate şi urgente, iar la Camera Deputaţilor, la

cererea Biroului Permanent, în cazuri excepţionale, cu aprobarea Comitetului ordinii de zi.

Dacă regula o constituie şedinţele separate, ca efect al bicameralismului, şedinţele comune sunt

excepţii de la regulă. Art.65 alin.2 din Constituţie stabileşte câteva situaţii când, în mod obligatoriu,

Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în şedinţă comună. Constituţia, face în acest sens trimitere la:

1. primirea mesajului Preşedintelui României;

2. aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigur ărilor sociale de stat;

3. declararea mobilizării generale sau par ţiale;

4. declararea stării de r ăzboi;

5. suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;

6. examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;

7. numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorului Serviciului Român de

Informaţii şi exercitarea controlului asupra acestui serviciu, s.a.

Alte situaţii când cele două Camere se întrunesc în şedinţă comună sunt prevăzute în

Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

Proiectul ordinii de zi a şedinţelor comune se adoptă de către cele două Birouri Permanente, care

se convoacă pentru acest scop de preşedinţii acestora. Birourile Permanente stabilesc data şi locul de

desf ăşurare a şedinţelor comune şi asigur ă buna desf ăşurare a şedinţelor comune.

Lucr ările şedinţelor comune sunt conduse alternativ de Preşedintele Camerei Deputaţilor şi de

Preşedintele Senatului asistaţi de doi secretari, câte unul la fiecare Camer ă.



63

5.3. Funcţiile Parlamentului

Orice parlament are în principal funcţia de legiferare (adoptarea legilor) şi funcţia de

control parlamentar exercitat asupra puterii executive. Potrivit art.61 alin.1 din Constituţie Parlamentul

este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, calitate în

care forul legislativ deţine prerogativa de a legifera şi de a exercita un control politic asupra autorităţilor

executive.În doctrina modernă se consider ă că Parlamentul are o funcţie deliberativă, constând în

adoptarea unei poziţii sau a unei decizii asupra problemei ce a f ăcut obiectul deliber ării parlamentare.

Funcţiile legislativă şi de control reprezintă componente ale funcţiei deliberative. Funcţia

deliberativă acoper ă orice activitate a Parlamentului.

1. Funcţia legislativă

Prin funcţie legislativă se înţelege împuternicirea acordată Parlamentului de a adopta legi.

Funcţia legislativă se rezumă exclusiv la votarea legilor.

A. Domeniul legii

• Practic, Parlamentul poate legifera în orice domeniu al vieţii sociale;

• Constituţia se refer ă doar la domeniul de reglementare pentru: legile constituţionale, legile

organice, legile ordinare (art.73);

• Parlamentul colaborează în exercitarea funcţiei sale legislative cu:

- Guvernul;

- cetăţenii cu drept de vot (art.74 alin.1 din Constituţie);

- Preşedintele României (art.150 alin.1 din Constituţie).

• Guvernul este competent să adopte hotărâri în executarea legilor (art.108 alin.1 din

Constituţie), deci se rezervă un domeniu de reglementare juridică a anumitor relaţii sociale în

beneficiul Guvernului;

• Parlamentul poate, în principiu, să adopte şi norme juridice de aplicare, de executare, dar în

practică acest domeniu este rezervat Guvernului;

• Constituţia invocă anumite relaţii sociale rezervate exclusiv legii (art.71, art.105 alin.2,

art.109 alin.3, art.117 alin.3).

B. Etapele procedurii legislative:

iniţiativa legislativă;

examinarea proiectului de lege în comisii permanente;

dezbaterea proiectului de lege în plen;

votarea proiectului de lege;

medierea;

promulgarea.



64

Parcurgerea acestor etape, cu excepţia medierii, este obigatorie. Iniţiativa legislativă (art.74 din

Constituţie) apar ţine:

Guvernului;

deputaţilor şi senatorilor;

unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot (art.74 alin.1 din Constituţie).

În forma sa revizuită în 2003, Constituţia prevede în art.75 o competenţă funcţională distinctă

pentru fiecare Camer ă legislativă, în funcţie de domeniul de reglementare al proiectului de lege sau al

propunerii legislative. Astfel, fiecare Camer ă este considerată ca primă Camer ă sesizat ă pentru anumite

iniţiative legislative, cealaltă fiind for legislativ de decizie finală.

Constituţia prevede, în acest sens, că se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor

ca primă Camer ă sesizat ă proiectele de lege şi propunerile legislative menţionate expres în art.75 alin.1.

Pentru toate celelalte iniţiative legislative, Senatul este primă Camer ă sesizat ă .

Prima Camer ă sesizată - Camera Deputaţilor sau, după caz, Senatul - trebuie să se pronunţe

asupra iniţiativei legislative în termen de 45 de zile sau de 60 de zile, pentru coduri şi legi de

complexitate deosebită. Dacă se depăşeşte acest termen, proiectele de lege sau propunerile legislative se

consider ă că au fost adoptate. Termenul de 45 sau, respectiv, de 60 de zile se calculează pe zile

lucr ătoare, întrerupându-se pe perioada vacanţei parlamentare.

Examinarea proiectului în comisia permanentă sesizată în fond se finalizează prin adoptarea de

către comisie a unui raport, în care se propune, după caz, admiterea, respingerea sau acceptarea

proiectului cu modificări.

Dezbaterea în plenul Camerei se face în două faze:

dezbaterea generală (sunt anunţate principiile de bază ale reglementării şi se exprimă poziţia

politică a fiecărui grup parlamentar faţă de proiect);

dezbaterea pe articole, cu modificările propuse în raportul comisiei permanente sesizate în

fond.

Votarea proiectului potrivit Regulamentelor parlamentare:

votul este personal;

votul poate fi deschis sau secret.

Votul deschis se exprimă prin ridicarea mâinii prin apel nominal sau prin mijloace electronice.

Votul secret se exprimă prin buletine de vot, prin bile, prin mijloace electronice.

Dacă Camerele legislative adoptă acelaşi proiect de lege în redactări diferite, se declanşează

procedura de mediere pentru eliminarea divergenţelor de redactare. Procedura de mediere se iniţiază de

comun acord cu preşedinţii celor două Camere şi se derulează prin intermediul unei comisii parlamentare

mixte.

Această procedur ă se aplică doar în privinţa proiectelor de lege înaintate Parlamentului spreadoptare înainte de revizuirea Constituţiei în 2003.



65

Promulgarea este actul prin care Preşedintele României autentifică şi învesteşte legea adoptată

de Parlament cu formulă executorie şi dispune publicarea ei în Monitorul Oficial al României.

Termenul de promulgare este de 20 de zile de la primirea legii. Preşedintele României are

dreptul să cear ă Parlamentului, o singur ă dată, reexaminarea legii sau să sesizeze Curtea Constituţională.

În cadrul reexaminării, legea se supune unei noi votări, cu respectarea art.76. Dacă legea este

adoptată din nou, termenul de promulgare este de 10 zile de la reprimirea legii.

Odată promulgată, legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intr ă în vigoare la 3 zile

de la publicare sau la data prevăzută în textul ei.

2. Funcţia de informare

Prin intermediul funcţiei de informare, Camera Deputaţilor şi Senatul, comisiile parlamentare,

precum şi parlamentarii solicită şi primesc datele, informaţiile şi documentele necesare luării deciziilor,

în concordanţă cu prerogativele lor constitu-ţionale şi regulamentare.

Sediul materiei: art.111 alin.1 din Constituţie; art.170-172 din Regulamentul Camerei

Deputaţilor; art.161-163 din Regulamentul Senatului.

Art.111 alin.1 din Constituţie circumscrie funcţia de informare la controlul parlamentar.

Regulamentele Camerelor stabilesc o sfer ă mai largă a funcţiei de informare: dreptul deputaţilor şi

senatorilor de a obţine “informaţiile necesare desf ăşur ării activităţii lor din partea organelor

administraţiei publice”.

Această funcţie constă în culegerea, selectarea şi prelucrarea de informaţii, date, documente

necesare înf ă ptuirii de către Camere şi parlamentari a prerogativelor lor constituţionale şi regulamentare.

Forma de realizare: petiţii adresate de cetăţeni sau de organizaţii sociale; solicitarea de

informaţii de către Camere şi comisii parlamentare, întrebări şi interpelări adresate membrilor

Guvernului; activitatea desf ăşurată în comisii de anchetă; invitarea la şedinţele comisiilor a unor

specialişti; prezentarea de către unele autorităţi publice a unor rapoarte privind propria activitate

(Avocatul Poporului, Curtea de Conturi).

Titularii dreptului de a solicita informaţii:

Camerele şi comisiile, în ceea ce priveşte informaţii necesare controlului parlamentar;

cererea se adresează guvernului şi celorlalte organe ale administraţiei publice;

deputaţii şi senatorii, prin cererea adresată preşedintelui Camerei respective sau preşedintelui

comisiei din care fac parte; cererea se adresează organelor administraţiei publice.

Deputaţii şi senatorii nu au dreptul să cear ă personal date şi informaţii.

În cazul în care o propunere legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau

ale bugetului asigur ărilor sociale de stat, solicitarea informării Guvernului este obligatorie (art.110 alin.1

din Constituţie).

3. Funcţia de control parlamentar



66

A. Considera ţ ii generale:

Fundament teoretic: principiul separaţiei puterilor;

Suport constituţional: art.61 alin.1 din Constituţie;

Controlul este specializat la anumite domenii sau restrâns la anumite obiective;

Instanţele judecătoreşti nu pot fi supuse controlului datorită statutului special al magistraţilor

(inamovibilitate şi independenţă);

Sancţiunile sunt politice. Constituţia prevede expres sancţiunile ce pot fi aplicate.

B. Formele controlului parlamentar:

a) aprobarea de către Parlament sau încuviinţarea unor acte ale Executivului;

b) acordarea şi retragerea încrederii Guvernului;

c) întrebările şi interpelările adresate membrilor Guver-nului, moţiunile simple;

d) anchetele parlamentare;

e) angajarea r ăspunderii Guvernului din proprie iniţiativă;

f) suspendarea din funcţie a Preşedintelui României;

g) punerea sub acuzare a Preşedintelui României;

h) urmărirea penală a membrilor Guvernului.

1. Aprobarea de că tre Parlament a unor acte ale Executivului

Aprobarea poate fi prealabilă sau ulterioar ă. În toate cazurile aprobarea este o condiţie a

legalităţii actului în sine.

Cazuri:

a) art.92 alin.2 din Constituţie (aprobarea prealabilă);

b) mobilizarea generală sau par ţială a for ţelor armate în cazuri excepţionale – art.92 alin.2 din

Constituţie (aprobarea ulterioar ă);

c) aprobarea măsurilor luate de şeful statului pentru respingerea unei agresiuni, art.92 alin.3 din

Constituţie (aprobarea ulterioar ă);

d) încuviinţarea instituirii stării de asediu sau stării de urgenţă (art.93 alin.1 din Constituţie);

e) abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe;

f) consultarea pealabilă a Parlamentului de către Preşedintele României în cazul în care acesta

intenţionează să consulte poporul prin referendum (art.90 din Constituţie);

g) consultarea prealabilă a preşedinţilor Camerelor legislative şi a liderilor grupurilor

parlamentare în privinţa dizolvării Parlamentului.

În cazurile de la lit.a)-f) Parlamentul deliberează şi decide prin vot. În cazurile de la lit.f) şi g)

punctul de vedere al Parlamentului, respectiv al preşedinţilor Camerelor şi al liderilor grupurilor

parlamentare, este pur consultativ.

2. Acordarea şi retragerea încrederii GuvernuluiProgramul de guvernare şi lista membrilor Guvernului se prezintă de candidatul la funcţia de

prim-ministru, desemnat de Preşedintele României.



67

Programul de guvernare şi lista membrilor Guvernului sunt puse în dezbaterea Camerelor în

şedinţă comună, dar nu pot fi modificate.

Acceptarea programului şi a listei se face cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

Regragerea încrederii se face prin adoptarea unei moţiuni de cenzur ă, cu votul majorităţii

deputaţilor şi senatorilor. Dacă moţiunea de cenzur ă este adoptată, Guvernul este demis.

3. Întrebă ri şi interpel ă ri (art.112 alin.1 din Constituţie, art.155-169 din Regulamentul Camerei

Deputaţilor şi art.153-160 din Regulamentul Senatului)

Întrebările la Camera Deputaţilor pot fi: orale şi scrise. Întrebările sunt adresate de orice deputat

sau senator. Interpelările se adresează de deputaţi sau senatori; în Camera Deputaţilor interpelările pot fi

f ăcute şi de grupurile parlamentare.

Camerele pot adopta o moţiune cu privire la problema ce a f ăcut obiectul interpelării. Moţiunea

are exclusiv un caracter politic.

4. Anchetele parlamentare (art.63 alin.4 din Constituţie şi regulamenele Camerelor)

Comisiile de anchetă pot fi înfiinţate de fiecare Camer ă, la cererea unei 1/3 din numărul

membrilor acestora. Cererea trebuie aprobată cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Se pot înfiinţa

comisii de anchetă comune.

5. Angajarea r ă spunderii guvernului din proprie ini ţ iativă (art.114 din Constituţie)

Guvernul îşi poate angaja r ăspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului reunite în

şedinţă comună asupra:

a) unui program;

b) unei declaraţii de politică generală;

c) unui proiect de lege.

În timpul dezbaterilor poate fi iniţiată o moţiune de cenzur ă. Dacă moţiunea de cenzur ă este

votată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor, Guvernul este demis.

Dacă nu se iniţiază moţiunea de cenzur ă, sau dacă aceasta nu se adoptă, programul, declaraţia

de politică generală sau proiectul de lege se consider ă aprobate de Parlament.

6. Suspendarea din func ţ ie a Pre şedintelui României (art.95 din Constituţie)

Este o formă de r ăspundere politică a şefului statului. Suspendarea poate fi iniţiată de 1/3 din

numărul deputaţilor şi senatorilor. Motivul suspendării: săvâr şirea unor fapte grave, prin care încalcă

grav prevederile Constituţiei. Se adoptă în şedinţă comună a Camerelor, cu votul majorităţii deputaţilor

şi senatorilor. Suspendarea este urmată obligatoriu de organizarea unui referendum pentru demiterea

Preşedintelui României.

7. Punerea sub acuzare a Pre şedintelui României (art.96 din Constituţie)

Iniţiator: majoritatea deputaţilor şi senatorilor.

Motiv: înaltă tr ădare. Constituţia nu precizează conţinutul faptelor de înaltă tr ădare. Decizia se adoptă cu votul a 2/3 din numărul deputaţilor şi senatorilor.

Competenţa de judecată: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.



68

Preşedintele este demis de drept în caz de condamnare.

8. Solicitarea urmă ririi penale a membrilor Guvernului (art.109 alin.2 şi 3 din Constituţie)

Iniţiator: Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României.

Cazurile de r ăspundere şi pedepsele sunt stabilite în Legea pentru responsabilitatea

ministerială.

Este o condiţie constituţională ca faptele imputabile să fie săvâr şite în exerciţiul funcţiei

ministeriale.

Competenţa de judecată revine Înaltei Cur ţi de Casaţie şi Justiţie.

Miniştrii pot r ăspunde penal, potrivit dreptului comun, dacă comit infracţiuni f ăr ă legătur ă cu

funcţia de membru al Guvernului.

4. Funcţia de desemnare prin învestire, alegere sau numire a unor autorităţi publice

Atribuţiile Parlamentului subsumate acestei funcţii sunt prevăzute expres în Constituţie sau în

legi speciale. Deoarece Parlamentul României are o structur ă bicamerală, această funcţie va fi înf ă ptuită

de cele două Camere reunite în şedinţă comună.

Potrivit Constituţiei, Parlamentul:

a) acordă votul de încredere Guvernului;

b) numeşte membrii Cur ţii de Conturi;

c) numeşte directorul Serviciului Român de Informaţii;

d) în diferite legi speciale sunt prevăzute şi alte prerogative ale Parlamentului privind numirea

în funcţii publice;

e) numeşte preşedintele Consiliului Legislativ şi preşedinţii de secţii ai acestei autorităţi

publice;

f) numeşte pe Avocatul Poporului.

5.4. Actele Parlamentului României

Parlamentul, potrivit art.61 alin.1 din Constituţie, este “unica autoritate legiuitoare a ţării”.

Voinţa Parlamentului se exprimă nu numai prin lege, dar şi prin alte acte sub denumiri specifice

precum regulamente, hotărâri sau acte cu un caracter exclusiv politic.

Actele Parlamentului pot fi clasificate în două categorii principale:

- acte juridice;

- acte cu caracter exclusiv politic.Actele juridice ale Parlamentului sunt: legile, regula-mentele Camerelor, hotărârile şi moţiunile

de cenzur ă.



69

Actele cu caracter exclusiv politic ale Parlamentului sunt: declaraţii, mesaje, apeluri.

În afara acestor două categorii de acte, Camerele sau organismele lor interne – comisiile

parlamentare, birourile permanente – au dreptul de a adopta sau emite, după caz, o serie de acte prin care

se concretizează diferite atribuţii conferite acestora. Astfel de acte sunt: avize, rapoarte, decizii, adrese,

hotărâri.

Conceptul de lege şi categoriile de legi

Legea poate fi definită ca fiind actul juridic al parlamentului iniţiat potrivit Constituţiei, adoptat

de acesta potrivit unei proceduri solemne, promulgat de Preşedintele statului şi publicat în Monitorul

Oficial şi care conţine reguli de conduită socială general-obligatorii şi impersonale, a căror respectare

este asigurată, la nevoie, prin for ţa de constrângere a statului.

Parlamentul României adoptă trei categorii de legi: constituţionale, organice şi ordinare.

A. Legile constituţionale sunt legile prin care se revizieşte Constituţia. Sub aspect procedural,

ele se adoptă cu votul a cel puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere, fiind definitive numai

după aprobarea lor prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a

propunerii de revizuire.

Legile constituţionale – art.150 alin.1 din Constituţie – pot fi iniţiate de Preşedintele României

la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor şi de cel puţin

500.000 de cetăţeni cu drept de vot.

B. Legile organice sunt actele pe care Constituţia însăşi le declar ă astfel. Ele reglementează

organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice, dezvoltând principiile sau regulile enunţate în

Constituţie.

Sediul materiei îl constituie art.73 alin.3 din Constituţie, care prevede domeniile reglementate

prin lege organică.

Sub aspect procedural, legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.

C. Legile ordinare sunt legile adoptate în toate celelalte domenii ale vieţii sociale, Sub aspect

procedural, ele se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Camer ă.

De asemenea, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite

ordonanţe, care vor avea, prin urmare, for ţa juridică a unei legi ordinare.

Legea de abilitare trebuie să precizeze în mod obligatoriu domeniul şi data până la care se pot

emite ordonanţe. Numai în cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta “ordonanţe de urgenţă”, ceea ce

nu necesită preexistenţa unei legi de abilitare, dar ele intr ă în vigoare numai după depunerea lor spre

aprobare la Parlament. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu.

Conceptul de hotărâre. Categoriile de hotărâri

Hotărârile sunt acte juridice adoptate de Parlament sau Camerele sale (separat).

Există două categorii de hotărâri:a) cu caracter normativ;

b) cu caracter nenormativ sau individual.



70

Hotărârile normative se deosebesc de legi prin aceea că au for ţă juridică inferioar ă legii.

Din punct de vedere procedural deosebirile dintre legi şi hotărâri sunt următoarele:

a) pentru adoptarea hotărârilor, nu sunt aplicabile regulile privitoare la iniţiativa legislativă;

b) hotărârile nu parcurg toate fazele procedurii legislative;

c) numai legile trebuie să fie promulgate, în timp ce hotărârile nu sunt supuse promulgării;

d) hotărârile nu fac obiectul controlului de constituţio-nalitate din partea Cur ţii Constituţionale.

Hotărârile Camerelor se adoptă cu majoritatea membrilor prezenţi din fiecare dintre ele, cu

excepţia regulamentelor, care se adoptă cu votul majorităţii membrilor acestora.

Conceptul de moţiune. Categorii de moţiuni

Moţiunea este actul juridic al Parlamentului sau al Camerelor, prin care se exprimă poziţia

adoptată de acestea într-o anumită problemă de politică internă sau externă. Moţiunile nu sunt

susceptibile să reglementeze relaţii sociale.

Constituţia şi regulamentele Camerelor fac referire la două categorii de moţiuni:

a) moţiunea simplă (art.112 alin.2 din Constituţie);

b) moţiunea de cenzur ă (art.113 şi 114 din Constituţie).

Moţiunea simplă este rezultatul de voinţă al unei singure Camere (Camera Deputaţilor sau

Senatul) şi exprimă poziţia Camerei respective într-o anumită problemă de politică internă sau externă.

Moţiunile simple nu au caracterul de acte juridice, ci pot exercita doar o influenţă morală asupra

activităţii Guvernului, dar nu sunt în măsur ă să genereze obligaţii garantate printr-o sancţiune juridică

oarecare.

Moţiunea de cenzur ă priveşte raporturile dintre Parlament şi Guvern, adoptarea sau respingerea

sa semnificând retragerea sau menţinerea încrederii acordate Guvernului. Dacă este adoptată, moţiunea

de cenzur ă face ca Guvernul să decadă din împuternicirile ce i-au fost conferite prin votul de învestitur ă.

Are caracterul de act juridic şi exprimă voinţa Parlamentului în întregul său.

Moţiunea poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin o pătrime din numărul

senatorilor, trebuie să fie motivată şi depusă la preşedintele Camerei, care o comunică de îndată

Guvernului.

Moţiunea se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi, iar la Senat cu votul majorităţii

senatorilor. Fac excepţie de la această regulă moţiunile de cenzur ă care se adoptă cu votul majorităţii

deputaţilor şi senatorilor.

Actele politice ale Parlamentului României

Actele politice ale Parlamentului conţin numai afirmaţii de principiu sau luări de atitudine,

lipsite de efecte juridice immediate, dar care, prin faptul că emană de la un organ reprezentativ al

poporului, organ învestit cu competenţa de a legifera şi de a controla Guvernul, se bucur ă de un deosebit

prestigiu, de o mare autoritate.



71

Constituţia României şi regulamentele Camerelor nu cuprind o enumerare a acestor acte,

parlamentul fiind liber să adopte denumiri diverse pentru a-şi intitula actele exclusiv politice (declaraţii,

apeluri, proteste, demersuri etc.).

5.5. Statutul deputaţilor şi senatorilor

Natura juridică a mandatului parlamentar

Dreptul public foloseşte noţiunea de mandat în sens de împuternicire specială dată printr-o

procedur ă solemnă de către corpul electoral, candidaţilor la o funcţie sau demnitate publică, dacă aceştia

obţin un număr suficient de voturi, potrivit legii electorale.

Cei ce obţin mandatul sunt învestiţi cu dreptul de a înf ă ptui anumite interese generale (exercită

o funcţie publică).

În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului.

Din punct de vedere al naturii sale juridice, mandatul parlamentar este o instituţie de drept

constituţional. Mandatul parlamentar are caracter reprezentativ (art.69 din Constituţie).

În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului (parlamentarii nu îi

reprezintă numai pe alegătorii din circumscripţia electorală în care au fost aleşi, ci reprezintă întregul

popor în unitatea lui).

Mandatul imperativ este nul. Nu este permisă nici o ingerinţă sau injocţiune în activitatea

deputaţilor şi senatorilor, indiferent din partea căruia ar proveni. Nici partidele politice care i-au propus

candidaţi, nici alegătorii nu au dreptul să impună parlamentarilor o anumită prestaţie parlamentar ă.

Deputaţii şi senatorii nu pot fi revocaţi.În dreptul privat, mandatul este socotit un contract civil (art.1532 din Codul civil) între mandant

(cel care împuterniceşte) şi mandatar (persoana împuternicită).

Între noţiunea de mandat din dreptul civil şi cea de mandat din dreptul constituţional există

deosebiri esenţiale:

a) mandatul civil se constituie pe baze contractuale, iar mandatul parlamentar prin alegeri;

b) conţinutul mandatului civil se stabileşte prin acordul păr ţilor, pe când conţinutul mandatului

parlamentar se stabileşte prin Constituţie, regulamentele Camerelor şi, după caz, prin lege;c) dacă mandatarul îl reprezintă pe mandant, deputaţii şi senatorii reprezintă naţiunea;

d) mandatarul este r ăspunzător faţă de mandant pentru daunele ce i le-ar cauza, pe când

deputaţii şi senatorii nu r ăspund faţă de alegători;

e) mandatul civil poate fi revocat, pe când mandatul parlamentar nu poate fi revocat;

f) mandatarul poate fi substituit printr-o altă persoană, pe când deputaţii şi senatorii nu pot fi

înlocuiţi decât în anumite condiţii (prin supleanţi).

Deputaţii şi senatorii îndeplinesc o demnitate publică. Ei nu sunt asimilaţi funcţionarilor publici.Tr ăsăturile mandatului parlamentar:

a) este o instituţie de drept public (de drept constitu-ţional);



72

b) are caracter reprezentativ la nivel naţional;

c) are caracter general;

d) are caracter electiv;

e) este irevocabil;

f) este protejat constituţional.

Dispoziţiile cuprinse în Constituţie referitoare la mandatul parlamentar (art.69 – 72) au valoare

de reguli directoare în materie. Ele pot fi dezvoltate şi detaliate prin lege specială şi prin regulamentele

Camerelor. Regulamentele Camerelor stabilesc doar norme procedurale pentru aplicarea dispozi ţiilor

constituţionale referitoare la statutul deputaţilor şi senatorilor.

Durata mandatului parlamentar coincide cu cea a Camerelor legislative (art.63 alin.1 din

Constituţie). Mandatul Camerelor poate fi prelungit în caz de r ăzboi sau catastrof ă. De asemenea,

mandatul se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament.

Deputaţii şi senatorii intr ă în exerciţiul mandatului pe data întrunirii legale a Camerei din care

fac parte, sub condiţia validării.

Mandatul parlamentar ia naştere pe data anunţării rezultatelor alegerii, dar dreptul celui

îndreptăţit să-l exercite începe pe data întrunirii legale a Camerei respective, sub condiţia validării.

Numai de la această dată se aplică deputaţilor şi senatorilor statutul parlamentar prevăzut în Constituţie

şi regulamente.

Mandatul parlamentar încetează:

la data întrunirii legale a Camerelor nou alese;

în caz de demisie;

în caz de incompatibilitate;

în cazul pierderii drepturilor electorale;

în caz de deces.

Pe durata mandatului, deputaţii şi senatorii exercită prerogativele autorităţii publice. De aceea,

mandatul lor este protejat constituţional.

Rolul protecţiei este de a garanta parlamentarilor deplina libertate în exercitarea mandatului.

Protecţia se realizează prin:

a) regimul de incompatibilitate;

b) imunitarea parlamentar ă;

c) independenţa opiniilor;

d) indemnizaţie.

A. Incompatibilit ăţ ile (art.71 din Constituţie)

Incompatibilităţile au rolul de a asigura evitarea conflictelor ce ar rezulta din exercitarea

concomitentă a două funcţii publice concurente (ex. funcţia jurisdicţională cu funcţia legislativă).Constituţia stabileşte incompatibilităţile calităţii de deputat sau de senator cu orice funcţie

publică de autoritate; se exceptează doar funcţia de membru al Guvernului (art.71 alin.2 din Constituţie).



73

Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică. Exemple de funcţii publice de autoritate:

funcţia de prefect;

funcţia de primar sau membru în consiliile locale;

funcţia de secretar al unităţilor administrativ-teritoriale;

funcţia de secretar de stat;

funcţia de poliţist, gardian public ş.a.

Există funcţii publice care nu presupun exercitarea autorităţii (ex.: funcţia de director al

Bibliotecii Naţionale). Ca atare, între calitatea de parlamentar şi asemenea funcţii nu există

incompatibilitate.

Regulamentele obligă deputaţii şi senatorii aflaţi în stare de incompatibilitate să demisioneze

din funcţiile incompatibile cu calitatea lor de parlamentari în termen de 10 zile de la apariţia cazului de

incompatibilitate.

Refuzul de a demisiona atrage după sine considerarea parlamentarului în cauză ca demisionat

(demisie tacită).

B. Imunitatea parlamentar ă (art.72 din Constituţie)

Imunitatea are rolul de a proteja parlamentarii de încercările de intimidare, sancţionare din

partea puterii executive şi judecătoreşti, pentru modul în care aceştia îşi exercită mandatul.

Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la r ăspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice

exprimate în exercitarea mandatului.

Deputaţii beneficiază de imunitate de la data eliber ării certificatului doveditor al alegerii, sub

condiţia validării. Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu

au legătur ă cu voturile sau cu opiniile exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi reţinuţi,

percheziţionaţi sau arestaţi f ăr ă încuviinţarea Camerei din care fac parte. În caz de infracţiune flagrantă,

parlamentarii pot fi reţinuţi şi percheziţionaţi, potrivit normelor Codului de procedur ă penală.

Deputaţii şi senatorii nu pot renunţa la beneficiul imunităţii parlamentare.

Deputaţii şi senatorii pot fi traşi la r ăspundere disciplinar ă, prevăzută în regulamentele

Camerelor pentru încălcarea regulilor de polemică parlamentar ă. Pentru încălcarea regulamentelor,

deputaţii şi senatorii pot fi sancţionaţi, potrivit gravităţii faptelor ce li se impută, cu:

- avertisment;

- chemarea la ordine;

- retragerea cuvântului;

- eliminarea din sala de şedinţe;

- interzicerea participării la lucr ările Camerei pentru maximum 15 zile (Regulamentul Senatului

prevede maximum 30 de zile);

- excluderea temporar ă (de la maximum 30 de zile de şedinţe din aceeaşi sesiune). Această sancţiune este prevăzută doar în Regulamentul Camerei Deputaţillor.



74


Obligatorie


Op ţ ional ă

Cristian Ionescu, Tratat de drept constitu ţ ional contemporan, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti,2008.I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constitu ţ ia României, comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti,2008.


Realizaţi un scurt eseu (maxim 2 pagini) în care să prezentaţi care sunt etapele

procedurii legislative, cu exemplu concret pe o lege.



Precizaţi cine poate convoca Parlamentul în sesiune extraordinar ă

Enumeraţi cel puţin trei atribuţii ale Biroului Permanent

Enumeraţi tipurile de comisii parlamentare din cadrul celor două Camere şi

precizaţi rolul acestora

Precizaţi diferenţa între un proiect de lege şi o propunere legislativă

Enumeraţi actele cu caracter juridic adoptate de Parlament

Definiţi noţiunile de ineligibilitate şi incompatbilitate

Cui apar ţine iniţiativa legislativă, potrivit Constituţiei României revizuită?



75

MODULUL 6 : PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

Scopul modulului: familiarizarea studenţilor cu noţiunea de instituţie prezindenţială, cu modalitatea de

alegere a preşedintelui României, cu funcţiile şi principalele atribuţii.


Să precizeze locul şi rolul instituţiei prezidenţiale în statul de drept

Să enumere principalele atribuţii ale preşedintelui României

Să facă distincţia între noţiunile de incompatibilitate, imunitate şi r ăspundere

6.1. Locul instituţiei prezidenţiale în echilibrarea puterilor în stat

Caracterul semiprezidenţial al republicii este rezultatul receptării în sistemul constituţional

românesc, a modelului de alegere a şefului statului în sistemele prezidenţiale, precum şi a modalităţilor

de r ăspundere politică a Guvernului faţă de puterea legislativă, caracteristice regimurilor politice

parlamentare.

Preşedintele României face parte din puterea executivă şi întruneşte prerogativele esenţiale ale

acestei puteri ce revin şi şefului statului. Puterea executivă e repartizată echilibrat între şeful statului şi

Guvern.

Preşedintele României beneficiază de o legitimitate popular ă, iar Guvernul este numit de şeful

statului, pe baza votului de învestitur ă acordat de Parlament.

Constituţia României confer ă Preşedintelui patru funcţii principale: de reprezentare, de garant al

independenţei naţionale şi al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării, funcţia de a veghea la respectarea

Constituţiei şi cea de mediere.

Preşedintele României este organul de vârf al puterii executive şi ocupă demnitatea de şef al

statului. Ca şef al statului Preşedintele reprezintă statul român. Preşedintele României se identifică cu

statul român.

Preşedintele prezidează Consiliul Suprem de Apărare a Ţării; este comandantul for ţelor armate;

poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea par ţială sau generală a for ţelor

armate; instituie starea de urgenţă ş.a.

Preşedintele veghează la buna funcţionare a autorităţilor publice, la respectarea Constituţiei. Înacest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi

societate.



76

6.2. Alegerea Preşedintelui României

Preşedintele este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Este declarat ales

candidatul ce a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi pe listele

electorale. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează al

doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul

tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi.Persoana care candidează la funcţia de Preşedinte al României trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:

Să aibă drept de vot;

Să aibă cetăţenia română şi domiciliul în ţar ă

Să nu intre în categoria persoanelor ce nu pot face parte dintr-un partid politic

Să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 35 de ani

Să nu fi îndeplinit, anterior, 2 mandate în funcţia de Preşedinte al României.

În termen de 24 de ore de la validarea rezultatelor alegerilor pentru func ţia de Preşedinte al

României, de către Curtea Constituţională, cele 2 Camere, sunt convocate de către preşedinţii acestora

pentru depunerea jur ământului de către candidatul a cărei alegere a fost validată. Depunerea

jur ământului se consemnează într-o declaraţie a Parlamentului, prin care acesta ia act de începere a

exercitării mandatului de Preşedinte al României.

Durata mandatului prezidenţial

Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jur ământului

preşedintelui ales. Până la această dată continuă să-şi exercite atribuţiile Preşedintele în exerciţiu.

Mandatul prezidenţial încetează înainte de termen în caz de demisie, demitere din funcţie, de

imposibilitate definitivă de exercitare a atribuţiilor şi în caz de deces.

Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de r ăzboi sau

catastrof ă.

6.3. Incompatibilităţile, imunitatea şi răspundereaPreşedintele României trebuie să fie impar ţial şi independent. Astfel, Preşedintele va putea

adopta o poziţie pe deplin obiectivă faţă de toate cele trei puteri ale statului aflate în conflict.

În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru ai unui partid politic şi nu

poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată.

Un Preşedinte al republicii, care ar fi în acelaşi timp şi membrul unui partid politic, ar crea

suspiciuni că sprijină acel partid politic sau îl favorizează în detrimentul altora.

În cazul în care Preşedintele ales îşi menţine, în mod secret, calitatea de membru al unui partid politic, el poate fi suspendat din funcţie.



77

Preşedintele României nu poate exercita nici o funcţie privată, indiferent care ar fi natura

acesteia sau domeniul de activitate.

Regimul imunităţilor prezidenţiale

Constituţia României consacr ă şi un regim de protecţie, de tip parlamentar, a Preşedintelui.

Acesta se bucur ă de imunitate şi de neresponsabilitate juridică pentru opiniile politice exprimate în

timpul şi în legătur ă cu exercitarea mandatului său.

Imunitatea are caracter permanent.

Imunitatea nu echivalează cu exonerarea de r ăspundere pe plan politic a şefului statului, pentru

modul în care îşi exercită atribuţiile ce îi revin în funcţia pe care o ocupă.

Preşedintele României nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată penală

pentru faptele săvâr şite în legătur ă cu prerogativele prezidenţiale.

Şeful statului nu poate fi tras la r ăspundere juridică pentru opiniile politice exprimate în

exercitarea mandatului prezidenţial.

Preşedintele nu poate fi audiat în cadrul unor proceduri parlamentare, întrucât Preşedintele

României excede controlul parlamentar exercitat de comisiile Camerelor. Şeful statului poate da însă

Parlamentului explicaţii privind faptele ce i se impută.

R ăspunderea politică şi penală a Preşedintelui României

În cazul săvâr şirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele

României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi Senat în şedinţă comună, după

consultarea Cur ţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce ise impută.

Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul

deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui.

Dacă propunerea de suspendare din funcţie e aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un

referendum pentru demiterea Preşedintelui.

Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se

aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptelece i se impută.

De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii Preşedintele este suspendat de drept.

Competenţa de judecată apar ţine Înaltei Cur ţi de Casaţie şi de Justiţie. Preşedintele este demis

de la data r ămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demitere din funcţie, de

imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces.

În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacan ţa funcţiei de Preşedinte al României,guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte.



78

Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau

se află în imposibilitate temporar ă de a-şi exercita atribuţiile, interimarul se asigur ă, în ordine, de

preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.

Atribuţiile Preşedintelui nu pot fi exercitate pe durata interimatului funcţiei prezidenţiale.

Dacă persoana care asigur ă, interimatul funcţiei de Preşedinte al României săvâr şeşte fapte

grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei.

6.4. Principalele atribuţii ale Preşedintelui României

• Atribu ţ ii în domeniul politicii externe:

- Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi

le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi

acorduri internaţionale se încheie, se adoptă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite

prin lege.

- Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii

diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului

misiunilor diplomatice.

- Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României.

• Atribu ţ ii în domeniul apă r ă rii:

- Preşedintele este comandantul for ţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al

Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

- El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea par ţială saugenerală a for ţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se

supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.

- În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri

pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului, printr-

un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore

de la declanşarea agresiunii.

- În caz de mobilizare sau de r ăzboi Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durataacestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la

declararea lor.

• M ă suri excep ţ ionale:

- Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în

întreaga ţar ă ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului

încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la lucrarea acesteia.

- Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore dela instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata

acestora.



79

• Alte mă suri

Preşedintele îndeplineşte şi următoarele atribuţii:

- Confer ă declaraţii şi titluri de onoare;

- Acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral;

- Numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege;

- Acordă

graţierea individual

ă.

6.5. Actele Preşedintelui României

În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete. Acestea pot avea caracter

normativ sau pot fi individuale.

În afar ă de decrete, Preşedintele poate întocmi acte politice (declaraţii, apeluri, mesaje). Aceste

acte nu produc efecte juridice.

Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme

politice ale naţiunii. Mesajul e un act politic prin care şeful statului adresează Parlamentului opiniile sale

privind principalele probleme politice le naţiunii.



80


Obligatorie


Op ţ ional ă

Cristian Ionescu, Tratat de drept constitu ţ ional contemporan, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti,2008.I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constitu ţ ia României, comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti,2008.


Enumeraţi principalele atribuţii ale Preşedintelui României

Precizaţi în ce situaţii intervine vacanţa prezidenţială

Indicaţi tipurile de acte emise de Preşedinte

Analizaţi situaţii de incompatibilitate ale funcţiei prezidenţiale



81

Anexa 1Bibliografia completă a cursului

Ioan Alexandru, Administra ţ ia publică -Teorii, realit ăţ i, perspective, Ediţia a IV-a revăzută şi

adăugită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007.

Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, ed. revăzută şi

completată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005.

Dan Claudiu Dănişor, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, vol. I, Teoria general ă , Editura Sitech,

Craiova, 2006.

Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria general ă a dreptului, Ed. C.H.Beck,

Bucureşti, 2006.

Ion Deleanu, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, Tratat I, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996.

Ion Deleanu, Cet ăţ enia română , Dacia, Cluj Napoca, 1976. Ion Deleanu, Institu ţ ii şi proceduri constitu ţ ionale în dreptul comparat şi în dreptul român, Ed.

Servo-Sat, Arad, 2003.


Cristian Ionescu, Tratat de drept constitu ţ ional contemporan, ediţia a II-a, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2008.

Cristian Ionescu, Constitu ţ ia României- Legea de revizuire comentat ă şi adnotat ă cu dezbateri

parlamentare, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003. I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constitu ţ ia României, comentariu pe articole, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2008.

Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constitu ţ ional şi institu ţ ii politice, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2005.

Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Elena Simina Tanasescu, Enache Marian, Iancu Gheorghe,

Interpretarea Constitu ţ iei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002.

Ioan Muraru, Elena Simina Tanasescu, Gheorghe Iancu, Ştefan Deaconu, Mihai Horia Cuc, Cet ăţ enia

europeană , Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.

Ioan Vida, Puterea executivă şi administra ţ ia publică , Bucureşti, 1994.



82

Anexa 2

• Referinţe biografice: Crina R ĂDULESCU – Licenţiată în ştiinţe administrative şi drept,

absolventă a masteratului Studii administrative europene din cadrul SNSPA- Facultatea de

Administraţie Publică, doctor în drept, lector.univ. dr. în cadrul Facultăţii de Administraţie

Publică.

Documents

Bazele Constitutionale Ale Administratiei Publice (BCAP)