141

Click here to load reader

BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Capitolul 1.OBIECTUL ŞI METODELE DE CERCETARE ALE DISCIPLINEI

„FUNDAMENTELE ŞTIINŢEI MĂRFURILOR”

1.1. Obiectul şi problematica disciplinei

Disciplina „Fundamentele ştiinţei mărfurilor” este una dintre disciplinele fundamentale ale învăţământului economic, care se ocupă de studierea proprietăţilor mărfurilor în strânsă legătură cu calitatea lor.

Disciplina se mai numeşte „Bazele merceologiei”. Etimologic, termenul de merceologie derivă de la cuvântul latin merx = marfă (mercis = al mărfii) şi cuvântul grecesc logos (ştiinţă, cunoaştere). Corespondente lingvistice în alte limbi sunt: study of commodities (engleză), warenkunde (germană), merceologia (italiană), tovarovedenie (rusă), connaissance des marchandises (franceză).

În lucrări ştiinţifice recente se formulează diferite definiţii ale Merceologiei, dintre care se pot reţine următoarele:

Merceologia este ştiinţa care studiază mărfurile, atât cele materiale, cât şi cele fără conţinut material, în toată varietatea şi complexitatea problematicii lor (I.Schileru).

Merceologia este ştiinţa cercetării tehnico-economice a mărfurilor din punct de vedere al utilităţii şi calităţii, prin prisma necesităţilor şi a eficienţei economico-sociale (V. Dinu, M. Negrea).

Merceologia este o disciplină cu caracter tehnico-economic, care se ocupă de studierea proprietăţilor mărfurilor în strânsă legătură cu calitatea lor. Merceologia integrează noţiunile de calitate, utilitate, necesitate, eficienţă economico-socială. O definiţie cuprinzătoare a merceologiei o desemnează ca fiind ştiinţa cercetării tehnico-economice a produselor într-o concepţie integratoare a utilităţii şi calităţii, raportată la necesitate şi eficienţă economică şi socială.

Marfa, ca obiect al schimburilor economice şi produs al muncii, reprezintă unitatea a doi factori: valoarea şi valoarea de utilizare (întrebuinţare). Mărimea valorii este determinată de valoarea materiei prime şi auxiliare, uzura aparatelor şi utilajelor, timpul de muncă, valoarea ambalajelor etc. şi se exprimă prin preţ.

Valoarea de utilizare a mărfii reprezintă modul cum marfa satisface anumite nevoi ale omului. Merceologia studiază numai valoarea de utilizare a mărfurilor, adică gradul sau nivelul în care mărfurile satisfac anumite nevoi de consum prin sortimentul şi calitatea lor.

Merceologia are un caracter complex, dinamic şi practic. Caracterul complex al merceologiei este determinat de faptul că conţinutul acesteia a fost orientat constant spre marfă şi problematica mărfii în toate ipostazele sale, determinate de modificările complexului de nevoi la nivelul producţiei de mărfuri comercializabile, materiale şi imateriale (servicii, informaţii, asistenţă, consultanţă etc.). Merceologia acoperă, aşa dar, o problematică extrem de vastă, nucleul sau fiind constituit de obiectul schimburilor economice – marfa.

Evoluţia societăţii umane a introdus mutaţii la nivelul comportamentului consumatorului de produse şi servicii. Aceste mutaţii au determinat adaptarea permanentă a producţiei şi comerţului, implicit menţinerea în realitatea cotidiană a cunoştinţelor ce constituie fundamentul disciplinei, demonstrând astfel caracterul dinamic al merceologiei.

Caracterul practic, formativ al Merceologiei constă nu numai în însuşirea

1

Page 2: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

cunoştinţelor şi abilităţilor necesare specialistului din comerţ şi turism, ci şi în realizarea unei temeinice educaţii economice şi însuşirea unor principii etice, fără de care practicarea cu succes a profesiunii de economist rămâne un deziderat nerealizabil.

Merceologia studiază mărfurile din punct de vedere tehnic, economic şi social.Studiul mărfurilor din punct de vedere tehnic se referă la cunoaşterea:- materiilor prime şi a produselor specifice, a grupelor de produse;- schemelor tehnologice de fabricaţie a produselor;- proprietăţilor, sortimentelor, cerinţelor, normelor de cercetare;- controlului calităţii, metodelor de conducere şi management al calităţii;- metodelor de verificare a calităţii materiilor prime, procesului tehnologic şi

produselor finite;- marcării, ambalării, manipulării şi transportului mărfurilor.Studiul mărfurilor din punct de vedere tehnic reprezintă funcţia tehnică a

merceologiei.Merceologia are un pronunţat caracter economic, introducând o viziune

integratoare asupra utilităţii şi calităţii produsului, raportate la nevoia manifestată pe piaţă şi la criteriile eficienţei economice. Cunoaşterea mărfurilor din punct de vedere economic presupune cercetarea:

- problemelor generale ale mărfurilor, a regulilor de clasificare, codificare, marcare, standardizare;

- problemelor economice conexe cu economia produsului;- implicaţiilor de natură economică a nivelului calităţii produselor la

producător (cheltuieli de producţie) şi la beneficiar cheltuieli de exploatare, întreţinere, reparaţii etc.);

- optimizarea gamei sortimentale a mărfurilor în funcţie de corelarea criteriilor de calitate cu criteriile economice şi sociale;

- capacitatea de a folosi cunoaşterea produselor pentru scopuri comerciale, publicitare, informatice.

Studiul mărfurilor din punct de vedere economic reprezintă funcţia economică a merceologiei.

Cunoaşterea mărfurilor din punct de vedere social presupune studiul:- proprietăţilor care influenţează, direct sau indirect, starea de sănătate,

nivelul de cultură, civilizaţie, gust estetic al produselor;- studierea gradului de poluare a mediului ambiant la fabricarea produselor;- dezvoltarea metodelor de cercetare comparativă şi de testare a calităţii

produselor şi informare a consumatorilor asupra rezultatelor cercetării pentru protecţia consumatorului şi a mediului.

Studiul mărfurilor din punct de vedere social reprezintă funcţia socială a merceologiei.

Se poate afirma, că merceologia studiază probleme şi fenomene specifice diferitelor sortimente de mărfuri pe întreg circuitul tehnico-economic al acestora: producător – comerţ – beneficiar – consumator – mediu ambiante. Se studiază aspecte referitoare la clasificarea, codificarea, standardizarea, certificarea, recepţia cantitativă şi calitativă, păstrarea, depozitarea, transportul mărfurilor, modul de comportare la consumator, reintroducerea în circuitul economic, dacă este cazul efectele produselor asupra mediului. Informaţiile referitoare la mediu au dublu sens, de la producător şi consumator şi privesc atât evoluţia temporală, cât şi cea spaţială a calităţii mărfurilor. Problemele calităţii produselor şi serviciilor sunt studiate şi în legătură cu importanţa funcţiei calităţii în managementul firmei, ca instrument al strategiei comerciale.

2

Page 3: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

1.2. Merceologia – etape în evoluţie şi perspective

Studiul problematicii mărfurilor este aproape la fel de vechi ca şi omenirea. Evoluţia societăţii umane a condus în mod firesc la apariţia mărfurilor şi, datorită schimburilor efectuate cu aceste bunuri, la necesitatea cunoaşterii mărfurilor.

Apariţia banilor, ca echivalentul valoric al mărfurilor, a permis dezvoltarea comerţului. Există informaţii referitoare la proprietăţile utile ale mărfurilor (Vitruviu), informaţii despre produsele agricole (Homer) sau cosmetice (Ovidiu). Preocupări din domeniul studierii mărfurilor (înregistrarea anumitor bunuri, stabilirea regulilor de comercializare, marcarea, depozitarea mărfurilor) au existat în Egiptul Antic (sec. al IV-lea Î.H.). Contribuţii cu privire la studierea mărfurilor au fost făcute de Leonardo da Vinci, Giordano Bruno etc.

Despre o ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului se poate vorbi odată cu apariţia lucrării ştiinţifice a lui Johann Beckmann „Curs pregătitor de merceologie sau pentru cunoaşterea celor mai alese mărfuri din străinătate”, Gottingen (1793-1800). Lucrarea lui Beckmann poate fi considerată momentul de naştere a merceologiei şi de trecere de la practica simplă la o disciplină ştiinţifică.

În opinia cercetătorilor contemporani ai istoriei merceologiei se consideră că pionierii învăţământului merceologic trebuie căutaţi printre reprezentanţii şcolilor germane şi italiene Dintre personalităţi germane care au dezvoltat ştiinţa merceologică îi putem enumera pe P.J.Marpeger, V.Poschi, A.Oetjer, G.Grundke ş.a. Şcoala italiană este reprezentată de Secundo I.Arnaudon, C.Pertusi, G.V.Villavechia şi mai recent M.Melissano.

În România merceologia apare şi se studiază sub diferite denumiri (Mărfuri, Productologie, Cunoaşterea mărfurilor etc.), odată cu înfiinţarea primelor şcoli comerciale la Bucureşti (1864) şi Galaţi (1865) şi cu apariţia primelor manuale elaborate de M.Malian (1879) şi A.Vlaicu (1879).

Şcoala românească de merceologie este reprezentată în principal de două curente, prin şcoala de la Bucureşti şi şcoala de la Cluj. La începutul secolului XX au fost fondate primele două Academii de Înalte Studii Comerciale şi Industriale: în 1913 la Bucureşti (în prezent Academia de Studii Economice), şi în 1920 la Cluj (în prezent facultatea de Ştiinţe Economice a Universităţii „Babeş-Boliay”).

În prezent merceologia se studiază ca o disciplină de sine stătătoare în peste 30 de ţări. La ASE Bucureşti funcţionează o secţie de profil, secţii de masterat şi doctorat cu specializarea Merceologic.

Merceologia s-a dezvoltat continuu, s-au pus bazele teoretice şi metodologice în disciplina „Fundamentele ştiinţei mărfurilor” şi „Bazele merceologiei” şi în disciplinele specifice de Merceologia produselor alimentare şi Merceologia produselor industriale.

Nevoia de adaptare la realitate şi de aliniere la cerinţele pieţei învăţământului şi forţei de muncă impune permanente adaptări şi corecţii ale tematicii disciplinelor merceologice, în măsură să asigure actualitate imperios necesară a acestui domeniu de studiu la realităţile aspre ale pieţei libere.

3

Page 4: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

1.3. Metode de cercetare în merceologie

Pentru studierea mărfurilor se folosesc mai multe metode de cercetare, având în vedere faptul, că produsele sunt considerate ca un sistem de structuri şi funcţii, care participă în proporţii diferite la stabilirea nivelului calitativ la un moment dat.

Se respectă următoarele principii de bază ale metodologiei de cercetare a calităţii produselor:

stabilirea concordanţei între necesitate şi produs, realizată în condiţii de eficienţă economică la producător şi beneficiar;

formalizarea rezultatelor, integrarea funcţiilor parţiale într-un sistem unic pentru aprecierea calităţii întregului;

completarea reciprocă a metodelor pentru obţinerea cât mai exactă a calităţii întregului (determinări de laborator, organoleptice etc.).

Metodele de cercetare ale Merceologiei s-au diversificat şi perfecţionat continuu, datorită progreselor tehnico-ştiinţifice din producţia de mărfuri. O analiză a metodelor folosite permite gruparea lor în:

1. Metode generale: - metoda inductivă, - metoda deductivă,- metoda analizei şi sintezei,- metode matematice şi informatice, metode statistice.2. Metode specifice, clasice în studierea merceologiei:- metode psiho-senzoriale,- metode experimentale,- analiza structurii, - analiza funcţională,- analiza comparativă, - analiza tipologică.3. Metode moderne (de concepţie):- analiza valorii, - analiza morfologică,

4

Page 5: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

- metoda Delphy,- metoda Brainstorming,- metoda Benchmarking.

1.3.1. Metode generale de cercetare

Metoda inductivă permite stabilirea de legături generale, a unor legităţi generale Pornind de la particular la general, de la fapte spre concepte, pot fi elaborate prin inducţie prognoze şi strategii. Modul inductiv este foarte eficient în cercetarea proprietăţilor mărfurilor.

Metoda deductivă se utilizează pentru a cunoaşte particularul, plecând de la general. Spre exemplu, dacă se cunosc condiţiile de păstrare într-un depozit, se pot deduce modificările ce pot avea loc într-un produs; cunoscând un produs din prospect, se poate deduce comportarea lui, comparându-l cu alte produse existente pe piaţă.

Metoda analizei şi sintezei permite cercetarea produselor, folosind cuplu, o unitate foarte utilizată în cercetarea mărfurilor. Analiza presupune descompunerea logică a unui produs în părţi componente pentru a afla aportul fiecărei părţi la calitatea produsului în ansamblu. Cele mai frecvente analize sunt analizele fizice şi analizele chimice. Acestea permit stabilirea compoziţiei, structurii produsului şi sunt caracterizate prin justeţe şi precizie. Neajunsul acestor cercetări analitice constă în faptul că ele reclamă timp mai îndelungat de execuţie, echipamente, calificare şi costuri ridicate. Cercetarea modernă, prin utilizarea unor cantităţi infime de substanţe şi reactivi, beneficiind de aparatură performantă, reduce considerabil durata determinărilor, efectuând simultan seturi de teste în condiţii unitare.

Sinteza permite regruparea părţilor componente descompuse prin analiză, pentru a afla sistemul de corelaţii între proprietăţile şi funcţiile părţilor constituente ale produsului.

Metodele matematice şi informatice se utilizează pentru evaluarea şi cuantificarea calităţii, optimizarea sortimentului şi calităţii mărfurilor. Se folosesc în special în disciplina distinctă, numită „Calimetrie”.

Metodele statistice se folosesc pentru prelucrarea, analiza şi interpretarea rezultatelor şi permit generalizarea datelor de la nivelul eşantionului (probei) la cel al lotului de produse (de exemplu controlul statistic al calităţii loturilor de produse).

1.3.2. Metode specifice de cercetare

Metodele psiho-senzoriale (organoleptice) se bazează pe folosirea organelor de simţ pentru obţinerea datelor primare privind forma, mărimea, culoarea, aspectul exterior, gustul, gradul de prospeţime sau degradare a produselor.

Metodele organoleptice, fiind dependente de numeroşi factori – condiţii de determinare, parametrii biologici ai operatorului etc. – sunt afectate de subiectivism şi incertitudine. Cu toate că au un caracter orientativ, sunt importante, în special pentru produsele alimentare, cosmetice, parfumerie.

5

Page 6: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Metodele experimentale permit cercetarea calităţii produselor prin testări, măsurători, simulări, care tind să reproducă cât mai fidel condiţiile reale de comportare a produselor în utilizare. Sunt metode costisitoare şi laborioase, aplicarea acestor metode presupune existenţa unor condiţii de desfăşurare, echipamente şi proceduri conforme prescripţiilor. Se mai numesc şi „metode de laborator” şi deseori se recomandă corelarea metodelor experimentale cu cele psiho-senzoriale pentru obţinerea unor rezultate obiective privind evaluarea calităţii mărfurilor.

Analiza structurii de regulă este asociată cu analiza compoziţiei, ea permite identificarea naturii materiilor prime şi ponderii lor în produs. Analiza structurii este importantă şi din punct de vedere economic, deoarece ponderile materiilor prime din produs influenţează preţul de vânzare.

Analiza funcţională constă în verificarea produselor de înaltă tehnicitate în laboratoare, poligoane de încercări, pe standuri de probă, a nivelului performanţelor în timp, de exemplu consum de carburanţi, fiabilitate, viteză, randamente etc.

Analiza comparativă permite ierarhizarea produselor în funcţie de nivelul calităţii atins pe plan regional, naţional sau internaţional, ţinând seama de proprietăţi şi eficienţă în utilizare, raportate la preţ.

Metoda comparativă are un caracter de subiectivitate, deoarece există un număr mare de proprietăţi şi nu există criterii unice de apreciere a calităţii. Pentru a obiectiva metoda, în analiza comparativă se poate utiliza indicatorul sintetic al calităţii şi eficienţei economice.

1.3.3. Metode moderne de cercetare

Se utilizează pentru ameliorarea calităţii şi îmbunătăţirea eficienţei economice a produselor şi serviciilor încă în faza de concepţie-proiectare, precum şi în cazul proceselor de înnoire şi diversificare sortimentală a produselor.

Analiza valorii (tehnico-economică) urmăreşte ca funcţiile obiectului studiat să fie concepute şi realizate cu cheltuieli minime în condiţii de calitate care ar putea satisface necesităţile utilizatorilor în concordanţă cu cerinţele social-economice. Metoda permite stabilirea corelaţiilor optime între diferite părţi şi subansamble ale produselor, prin maximizarea raportului funcţii-costuri.

Metoda se foloseşte în ţara noastră pentru produsele tehnice şi servicii din sectorul turismului şi alimentaţiei publice. Analiza valorii permite reducerea costurilor inutile sau disproporţionate în raport cu utilitatea conferită.

Analiza morfologică permite obţinerea unor variante nor de produse (servicii) sau îmbunătăţirea calităţii acestora în urma combinărilor multiple într-o matrice cu valori ale proprietăţilor. În esenţă, se întocmesc aşa-numitele „cutii morfologice”, care sunt construcţii tridimensionale şi permit găsirea variantelor nor de produse şi căi de îmbunătăţire a calităţii lor.

Metoda Benchmarking este utilizată pentru compararea preformanţelor produselor şi serviciilor cu cele ale liderilor recunoscuţi, ca atare, la un moment dat pe piaţă. Rezultatele sunt folosite pentru stabilirea obiectivelor referitoare la îmbunătăţirea proceselor şi produselor pentru reducerea decalajului faţă de lider.

6

Page 7: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Capitolul 2.SISTEMATICA MĂRFURILOR

Sistematica mărfurilor, domeniu important al cercetării merceologice actuale, se ocupă cu studiul sistemelor de clasificare, a metodelor şi criteriilor de ordonare a produselor în cadrul acestor sisteme. Scopul principal al cercetărilor în acest domeniu îl reprezintă elaborarea unor sisteme de clasificare ştiinţific fundamentate şi aplicabilitate practică, asigurarea utilizării unei terminologii unitare privind produsele.

   Multitudinea necesităţilor oamenilor şi diversificarea lor continuă a condus la apariţia unei mari varietăţi de produse, care în procesul creării şi utilizării lor au componente diferite. Acestea îl determină pe producător  să adapteze atitudini specifice, în scopul creării bunului sau serviciului corespunzător dorinţelor consumatorului. De aceea pentru activitatea practică este foarte utilă clasificarea produselor în grupe ce au caracteristici similare şi comportament similar, răspunzând asemănător acţiunilor de marketing. Clasificarea produselor şi-a dovedit o necesitate în studiul merceologic, deoarece ele se focalizează pe similitudini între grupe de produse.

Se folosesc o serie de criterii de clasificare, cele mai importante pentru activitatea de marketing s-au dovedit durata utilizării, scopul şi destinaţia lor, tipul de cumpărare, nivelul implicării lor sau a riscului, complexitate, caracteristicile lui pentru distribuitor, gradul de perisabilitate etc.

Clasificarea, în general, este o operaţie conceptuală, reprezentând o modalitate de a distinge simultan elementele unei mulţimi, discrete sau continue, compusă din obiecte sau din fapte, din proprietăţi sau din idei. Tipul clasificării depinde de scopul propus (cognitiv sau practic) şi de relaţiile dintre elementele şi categoriile definite în vederea clasificării mulţimii respective.

De-a lungul timpului, corespunzător progreselor înregistrate în ştiinţă şi tehnologie şi pe măsura dezvoltării comerţului, importanţa sistematizării mărfurilor a crescut, determinând amplificarea încercărilor de elaborare a unor sisteme de clasificare, pentru facilitarea abordării pe plan teoretic, dar mai ales în scopuri practice a mulţimii produselor în continuă diversificare.

Elemente ale sistematizării produselor pot fi identificate deja în perioada economiilor naturale. Produsele erau grupate pe baza unor criterii simple, reprezentând caracteristici exterioare, formale, de exemplu după mărime (mici şi mari), masă (uşoare, grele).

Odată cu evoluţia înregistrată în domeniul cunoaşterii şi extinderea relaţiilor comerciale, a crescut importanţa clasificării produselor după originea geografică, iar progresele înregistrate în tehnologie au determinat prioritatea de ordin tehnic.

Printre cei care au avut preocupări de fundamentare ştiinţifică a clasificării mărfurilor se numără Johann Beckmann (Tratat de merceologie, 1793-1800), B.Buse (Îndrumar de merceologie, 1789-1801), A. Almedinger (1901)V.Poschl (Sistematica teleologică a mărfurilor şi mijloacelor pentru obţinerea şi utilizarea lor ş.a. O contribuţie importantă la elaborarea bazelor teoretice ale clasificării mărfurilor a fost adusă de G.Grundke. Luând ca model sistemul de clasificare ierarhică din ştiinţele naturii, Grundke delimitează nouă niveluri de ordonare a produselor: diviziune, grupă (subgrupă), clasă, ordin, gen, specie, subspecie, sort, clasă de calitate. Noţiunea de specie, care desemnează produsele care au toate proprietăţile importante identice, reprezintă după opinia autorului, noţiunea de bază a sistematicii produselor.

Abordarea în scopuri practice a mulţimii mărfurilor, în continuă diversificare, a determinat intensificarea preocupărilor pentru elaborarea unor sisteme de clasificare,

7

Page 8: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

potrivit cerinţelor specifice unui sau altui domeniu de activitate. De-a lungul timpului, în urma progreselor tehnologiei si ştiinţei ci pe măsură dezvoltării comerţului, importanţa sistematizării mărfurilor alimentare a crescut, determinând realizarea de sisteme de clasificare cu utilitate practică .

În practica economică se utilizează o mare diversitate de clasificări ale mărfurilor. Ele pot fi grupate în clasificări sistematice, nesistematice şi combinate.

Clasificările sistematice asigură ordonarea produselor pe categorii relativ omogene, pe baza unor criterii, stabilindu-se un sistem de relaţii între categoriilor constituite.

În clasificările nesistematice produsele sunt cuprinse în ordinea apariţiei lor, fără a se ţine seama de categorii înrudite de produse.

Clasificările combinate asigură ordonarea produselor pe un anumit număr de categorii omogene, în cadrul cărora se realizează, în continuare, clasificarea nesistematică a elementelor componente.

Cel mai important criteriu de clasificare a mărfurilor este scopul sau destinaţia utilizării lor, care conduce la delimitarea a două categorii: mărfuri de consum şi mărfuri de producţie (industriale). Se constată că în practică multe mărfuri se găsesc simultan în ambele grupe: calculator, electricitate, automobile etc.

1. mărfurile de consum se adresează direct consumatorului final şi sunt cumpărate pentru uzul personal sau al gospodăriei. Ele sunt denumite mărfuri ale cumpărătorului. În funcţie de tipul de cumpărare ca rezultat al efortului făcut pentru luarea deciziei de cumpărare, mărfurile de consum se clasifică în:

a. produse uzuale (de uz curent) sau de convenienţă – cele cumpărate frecvent şi stabil în timp, cu minim de efort pentru decizia de cumpărare, deci cu “implicare redusă”, fără ezitări şi deliberări prelungite. De obicei au preţuri mici şi sunt disponibile pe piaţă. În această categorie se include:

- produsele principale sau de bază, ce se achiziţionează cu regularitate pentru că se consumă/înlocuiesc rapid (ex. pâine, zahăr, alte alimente, ţigări, săpun). Sunt produse de serie, pentru care contează marca în care consumatorul are încredere;

- produsele de moment,  sunt cumpărături neplanificate, generate de stimulul vizual sau ambalaj şi care se găsesc în multe locuri, deci nu se depune efort pentru a le căuta. Sunt mărfuri cumpărate din impuls fără a avea intenţia iniţială de a le cumpăra (ex. ciocolata). Se disting mărfuri cumpărate din:

- impuls pur,când produsul este nou sau se doreşte evitarea rutinei;- sugestie când se sugerează cumpărarea;- planificare când se face oferta pe o anumită perioadă dinainte stabilită (ex.

cadouri de Crăciun).- produse de urgenţă, sunt cumpărături ad-hoc, nu din dorinţa de moment, ci

ca urmare a unei nevoi de moment (ex.  pălărie sau ochelari de soare  la mare). De obicei consumatorul  este în criză de timp şi de aceea nu este sensibil la preţ.                                                    

Pentru produsele uzuale accentul trebuie pus pe distribuţie intensivă, amplasare convenabilă, program de lucru corespunzător, autoservire  etc.  

b. mărfuri comparabile, sau la alegere pe care cumpărătorul le achiziţionează prin comparare cu alte produse în funcţie de calitate, preţ, stil. Efortul cumpărătorului de a culege informaţii şi a face comparaţii este mare, dorinţa lui fiind să facă alegerea optimă. Se disting bunuri: 

- omogene - care sunt aproape similare şi în acest caz  alegerea se va face  în funcţie de preţul cel mai mic (ex. îmbrăcăminte, încălţăminte).

- eterogene - care se cumpără în funcţie de atribute: caracteristici, garanţii,

8

Page 9: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

performanţe, etc., ca termen de comparaţie (ex. produse electronice) şi sunt în general mărfurile de folosinţă  îndelungată. Între anumite limite, preţul nu influenţează decizia de cumpărare ci trăsăturile tangibile, serviciile post-vânzare. Pentru aceste mărfuri accentul se pune pe avantajele competitive, publicitate, garanţii, imaginea mărcii, activitatea distribuitorilor care trebuie să ofere un sortiment bogat în vederea satisfacerii nevoii diversificate a indivizilor.

c. mărfuri speciale sunt bunurile, ce posedă o caracteristică unică ce-l interesează pe cumpărător, determinată de calitatea deosebită sau design deosebit. Cumpărătorii fac de obicei un efort deosebit pentru a intra în posesia unui asemenea bun al unei mărci recunoscute, care poate să nu aibă trăsături distincte deosebite, unicitatea fizică nu este susţinută (ex. parfum).

Pentru aceste mărfuri accentul se pune pe menţinerea caracteristicilor ce-i conferă unicitate, pe publicitate, informaţiile ce trebuie să le primească consumatorii.

d. mărfuri nedorite sau fără căutare, sunt produsele pe care cumpărătorii nu simt nevoia să le cumpere, pentru că nu le cunosc sau nu se gândesc să le cumpere, dar pot fi convinşi să o facă printr-o susţinută campanie publicitară. Se includ două categorii:

- produse noi – cele ce introduc un nou concept pe piaţă (ex. cuptorul cu microunde) dar care trebuie să-i convingă pe consumatori de avantajele lor deosebite.

- produse periferice – sunt cele pe care cumpărătorul nu le caută deoarece consideră că poate trăi liniştit şi fără ele.

Pentru această categorie de produse accentul se pune pe publicitate susţinută şi alte eforturi de marketing. Cumpărarea acestor mărfuri este un exemplu tipic de manipulare a consumatorului prin publicitatea care-i stârneşte interesul şi-l determină să încerce produsul respectiv.

2. mărfurile industriale sau mărfurile de producţie sunt cele care permit unei întreprinderi să funcţioneze, să producă şi să ofere produse consumatorilor. Ele sunt produsele utilizatorului de produse, folosite pentru producţia altor mărfuri şi servicii. În postura de cumpărător industrial se poate afla: producătorul de bunuri, angrosistul, detailistul, guvernul sau organizaţiile non-profit. O caracteristică a acestor mărfuri de care trebuie să se ţină seama în activitatea de marketing, constă în faptul că cererea lor este considerată derivată, deci dependentă de cererea de mărfuri de consum. De aceea întreprinderile producătoare de mărfuri industriale trebuie să urmărească şi tendinţele manifestate în rândul consumatorilor finali, pentru a anticipa schimbările în  nivelul cererii.

În funcţie de modul în care participă la procesul de producţie şi la formarea costurilor de producţie, distingem trei categorii de mărfuri industriale.

a. mărfuri de capital sau de investiţii, achiziţionate pentru a produce propriile produse finite. Ele sunt considerate mijloace fixe, care participă la mai multe procese de producţie, se uzează treptat şi îşi transmit într-o perioadă de timp îndelungată valoarea în noul produs prin amortizare, care este element al costului de producţie, reprezentând consumul de capital fix. Include două categorii de bunuri:

- instalaţii, maşini, utilaje, clădiri ce participă la realizarea produselor finite şi care se cumpără de la producător după un proces complex de luare a deciziei şi în urma unor negocieri îndelungate. Asemenea produse sunt vulnerabile la declinurile economiei şi foarte serios afectate în perioada de recesiune, în care trebuie diminuat preţul pentru a se vinde. Aceasta îi determină pe cumpărătorii lor să-şi reînnoiască tehnic capitalul în perioada respectivă şi astfel se reia producţia şi treptat se iese din criza economică.

Pentru aceste produse se pune accent pe alegerea lor în funcţie de preţ,

9

Page 10: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

capacitate, întreţinere, gabarit, durabilitate, fiabilitate etc.- echipamente accesorii consumabile ce sunt utilizate în procesul de producţie

sau activităţile de birou, denumite în contabilitate obiecte de inventar. Ele nu participă direct  la crearea noului produs, dar contribuie la buna desfăşurare a activităţi întreprinderii, cu o durată de funcţionare cu mult mai scurtă decât maşinile, utilajele şi instalaţiile. În general sunt produse standardizate, în cumpărarea cărora sunt implicate mai multe persoane, iar atunci când preţul este mare, în alegerea lor au mare importanţă facilităţile oferite la cumpărare cum ar fi: ratele, împrumutul, leasingul etc.

b. materii prime, materiale şi subansamble denumite şi produse de proces, care devin parte componentă a produsului creat de întreprindere. Se includ în această categorie:

- materiile prime – sunt elemente neprocesate care sunt convertite în procesul de producţie. Acestea pot fi produse agricole şi produse naturale ce sunt extrase din sol şi subsol, care în general au volum mare şi valoare unitară mică. În general sunt furnizate de câţiva mari producători şi au tendinţa de a fi distribuite direct utilizatorilor industriali. De aceea, se urmăreşte asigurarea calităţii relativ constante, livrarea promptă, transport fluent şi obţinerea lor pe baza unor contracte pe termen lung.

- materialele sunt semiprelucrate, ca urmare a suportării de către materiile prime a unui proces de prelucrare (ex. minereu, scândură etc.).

- componentele prefabricate sau subansamblele – sunt cele care au suferit un proces superior de prelucrare (ex. termostat, motor, comutator etc.) care se distribuie atât pe piaţa producătorilor de produse finite cât şi pe cea a post-vânzărilor ce sunt vândute depanatorilor (ex. piese auto).

Accentul în cazul lor se pune pe servicii şi preţ.c. furnituri şi servicii – sunt mărfuri de uz curent ce intră însă în componenţa

produselor, dar necesare activităţii normale a întreprinderii.- furniturile sunt: de exploatare (hârtie, lubrifianţi) şi sunt echivalentul

produselor de convenienţă pentru consumatorii casnici şi de întreţinere (rulmenţi, siguranţe electrice) folosite pentru repararea sau înlocuirea accesoriilor stricate.

Asemenea mărfuri se negociază şi se cumpără prin contracte pe o anumită perioadă prin intermediul distribuitorilor.

- Serviciile cumpărate de întreprindere sunt oferite de agenţii publicitare, birouri de avocatură, firme de contabilitate, de recrutare a personalului etc. pe baza unui contract de prestări-servicii cu mici producători sau producătorul echipamentului.

Pentru aceste mărfuri accentul se pune pe disponibilitate, promtitudine şi uşurinţa în relansarea comenzilor.

Un alt criteriu important, pentru activitatea de marketing, de clasificare a produselor îl reprezintă durabilitatea sau caracterul tangibil, conform căruia distingem:

1. mărfuri durabile sau de folosinţă îndelungată – sunt produse fizice foarte rezistente la uzură mai ales fizică, dar şi morală într-o anumită măsură, ce se utilizează pe perioade lungi de timp şi au folosire repetată (mobilă, electrocasnice etc.).

Pentru acest gen de mărfuri accentul se pune pe fiabilitate, service, garanţie, calitate.

2. mărfuri de scurtă folosinţă sau non-durabile – sunt cele ce se consumă într-un timp scurt, în una sau mai multe utilizări, se uzează rapid fizic şi sunt sensibile la uzura morală, la orientările modei.

10

Page 11: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

3. serviciile – sunt activităţi, avantaje sau satisfacţii oferite spre vânzare, care în esenţă au caracter intangibil şi nu au drept rezultat transferul proprietăţii asupra vreunui lucru.

Se caracterizează prin: intangibilitate, inseparabilitate, variabilitate, perisabilitate şi lipsa proprietăţii.

Intangibilitatea – este caracteristica esenţială a serviciilor care exprimă imposibilitatea de a le determina nu ajutorul celor cinci simţuri ale omului. Pentru că ele nu sunt obiecte ci “experienţe” nu pot fi testate înainte de a fi cumpărate.

De aceea un rol esenţial îi revine reclamei şi relaţiilor publice, promovării în general, prin care ofertantul îşi prezintă “produsul” încercând să-l convingă pe viitorul beneficiar de eficienţa utilizării serviciului său. Aceasta implică o strategie de promovare mai complexă şi mai incisivă.

Datorită intangibilităţii consumatorii nu pot compara serviciile între ele în vederea stabilirii valorii, ceea ce implică un risc de cumpărare mai mare decât în cazul produselor şi ca urmare preţul serviciului respectiv se poate justifica doar prin calitate.

Oportunitatea pentru “produse auxiliare” (produse ce sporesc valoarea prin adăugarea lor la oferta principală) este o altă consecinţă a intangibilităţii serviciilor care poate spori eficienţa activităţii prestatorului de servicii (ex. turismul şi arta prin: articole de îmbrăcăminte, cărţi sau înregistrări, etc. sporesc valoarea ofertei întrucât produsele respective sunt reflecţii ale experienţei serviciului care le acompaniază.

Inseparabilitatea producţiei de consum se datorează faptului că serviciile sunt fabricate şi consumate în acelaşi timp, consumatorul fiind adesea partener în procesul fabricaţiei ceea ce implică mare grijă în asigurarea condiţiilor optime de confort, care contribuie la creşterea încrederii beneficiarului (ex. băncile sunt foarte preocupate de realizarea confortului şi încrederii clienţilor).

În general beneficiarii asociază serviciul cu prestatorul ceea ce impune o preocupare deosebită pentru asigurarea unui comportament faţă de client plin de solicitudine, pentru ca acesta să devină un consumator fidel.

De asemenea inseparabilitatea impune acordarea unei atenţii deosebite distribuţiei serviciului respectiv la locul şi în momentul în care îl solicită consumatorul, ceea ce conduce la diversificarea modalităţilor de realizare a acestora pentru satisfacerea nevoii cât mai rapid şi comod (ex. planificarea telefonică la cabinetul medical la ora convenabilă pacientului).

Perisabilitatea constă în faptul că serviciile nu pot fi inventariate sau depozitate, acumulate, deoarece partea rămasă neutilizată se pierde. De aceea este esenţială sincronizarea ofertei cu cererea, la aceasta contribuind în mare măsură şi diferenţierea preţurilor în funcţie de loc şi timp în aşa fel încât să se realizeze o nivelare a maximelor şi minimelor într-un interval de timp, asigurându-se astfel eficienţa de ansamblu.

Variabilitatea serviciilor e determinată de faptul că producţia şi consumul sunt simultane ceea ce conduce la apariţia diferenţelor de calitate şi de aceea accentul în activitatea de marketing trebuie pus pe diferenţa faţă de ofertele simultane. Marca unui serviciu, a unei firme mai ales, are un rol important şi în general relaţiile cu publicul, publicitatea.

Lipsa proprietăţii – ca atribut, face ca un consumator al serviciilor să nu poată beneficia de el decât un timp limitat, fără a-l avea în posesie, la dispoziţie, fără să-l poată închiria. În general după consumul unui serviciu, cumpărătorul rămâne doar cu o factură, o amintire. Aceasta face ca ofertanţii de servicii să fie mai mult preocupaţi pentru reamintirea mărcii, pentru păstrarea relaţiilor cu consumatorul.

Toate aceste caracteristici ale serviciilor imprimă şi marketingului

11

Page 12: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

particularităţi, mai ales în alcătuirea mixului de marketing.Se disting trei categorii de servicii:a. serviciile de închiriere pentru o perioadă a unor mărfuri ca: maşini, utilaje,

birouri, case.b. serviciile mărfurilor personale se referă la reparaţii, spălătorii, întreţinere a

mărfurilor personale, colective şi organizaţionale folosite în mod curent.c. serviciile nonmărfurilor - care  nu se adresează unui bun cum ar fi servicii

contabile, de consultanţă juridică, psihologică, asistenţă socială, de prospectare a pieţii etc.

Importanţa pe care serviciile o capătă o dată cu dezvoltarea economico-socială şi existenţa caracteristicilor specifice ale acestora a condus la specializarea marketingului pentru acest domeniu important.

Clasificarea produselor alimentare are ca scop elaborarea metodelor si criteriilor de ordonare a produselor şi încadrarea lor in sisteme raţionale pe baza unor caractere distinctive. In funcţie de domeniul de utilizare se folosesc diferite sisteme criteriale. Principalele criterii de clasificare a produselor alimentare sunt prezentate în tab. 1.1.

Tabelul 1.1Criteriile de clasificare a produselor alimentare

C r i t e r i u C l a s i f i c a r e

Origine Produse vegetale, produse animale, produse minerale, produse mixte

Gradul de prelucrare tehnologica

Materii prime, semifabricate, produse semipreparate, produse finite

Compoziţia chimică

Produse cu preponderenţă lipidică , protidică, glucidică , produse gustative

Destinaţia în consum

Produse pentru consum uman, produse pentru consum industrial

Conservare Produse proaspete, produse conservate

Stabilitate Produse uşor alterabile, produse alterabile, produse greu alterabile

Modul de ambalare

Produse vrac, produse ambalate

Metabolic

Produse alimentare energetice (bogate în lipide, sau în glucide sau în lipide si glucide), produse alimentare constructoare (bogate în protide, aminoacizi, săruri de calciu), produse alimentare protectoare (bogate în vitamine, enzime, săruri minerale).

Clasificarea merceologică a produselor alimentare exprimă un sistem logic de grupare a produselor alimentare, care ţine seama de origine, compoziţie chimică, proprietăţi merceologice, gradul prelucrării tehnologice, ordonând produsele alimentare în 10 grupe.

Modelul clasificării ştiinţifice merceologice, acceptat în mare măsură pe plan internaţional, ordonează mărfurile în următoarele grupe principale:

Cereale şi derivate

12

Page 13: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Legume, fructe şi derivate Zahărul şi produse zaharoase Produse gustative (stimulente, condimente, băuturi) Grăsimi alimentare (vegetale, animale, mixte) Lapte şi produse din lapte Ouă şi produse din ouă Carne şi produse din carne Peşte şi produse din peşte Concentrate alimentare.Privind clasificarea merceologică observăm, că produsele grupelor I-IV şi

parţial a grupei V sunt de origine vegetală, următoarele grupe VI-IX şi parţial grupa a X fiind de origine animală. O altă caracteristică priveşte regăsirea trofinelor în grupele prezentate, astfel în produsele grupelor I-III predomină glucidele, în produsele grupei IV nu regăsim trofine (sau prin excepţie în cantităţi foarte mici), în produsele grupei V predomină lipidele, iar în produsele grupelor VI-IX regăsim protide, dar şi cantităţi variabile de lipide.

Clasificarea merceologică se aseamănă în mare măsură cu cea utilizată în cadrul activităţilor comerciale, la organizarea depozitelor, a reţelei de magazine şi raioane.

Modelele practice oficiale de clasificare a mărfurilor, utilizate pe plan mondial, sunt cunoscute sub denumirea de nomenclaturi. Pentru activităţile comerciale, cu cât nomenclaturile sunt mai detaliate şi precise, cu atât sunt mai utile.

Principalele nomenclaturi utilizate în prezent în lume sunt:1. Nomenclaturile vamale, cum ar fi Nomenclatura Vamală de la Bruxelles

(NVB), Nomenclatura Consiliului de Cooperare Vamală (MCCV), Nomenclatura Sistemului Armonizat.

2. Nomenclaturile destinate analizei economice, cum ar fi Clasificarea Tip pentru Comerţul Internaţional (CTCI), revizuirile 1,2 şi 3.

În România, pentru activităţile de import este utilizat Tariful vamal de import al României. Ministerul Comerţului şi Industriei are obligaţia de a publica periodic modificările şi regimul de import şi export al produselor alimentare.

13

Page 14: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Capitolul 3

PROPRIETĂŢILE GENERALE ALE MĂRFURILOR

Proprietăţile mărfurilor sunt însuşiri, atribute ale mărfurilor, care le dau o anumită utilitate în consum şi au menirea să satisfacă a nevoie sau să realizeze un serviciu cerut de consumator.

În capitolele anterioare am arătat, că merceologia este o disciplină, a cărui obiect este studierea proprietăţilor mărfurilor în strânsă legătură cu calitatea lor, Cunoaşterea proprietăţilor, aportului lor la stabilirea calităţii este deosebit de importantă în practica economică.

Proprietăţile mărfurilor sunt determinate de materia primă utilizată, procesele tehnologice de fabricaţie, operaţiile de ambalare, transport, manipulare şi păstrare. Primii doi factori determină structura şi compoziţia chimică a produselor, la rândul său determinând mărimea altor proprietăţi.

3.1. Clasificarea proprietăţilor mărfurilor

Proprietăţile mărfurilor pot fi grupate şi definite după mai multe criterii:1. În funcţie de ponderea pe care o au în stabilirea calităţii se disting:- proprietăţi critice – care determină în mod decisiv calitatea mărfurilor, ele

reprezentând circa 10 % din numărul total al proprietăţilor (de exemplu, proprietăţile igienico-sanitare ale produselor);

- proprietăţi importante – cele care au o influenţă considerabilă asupra calităţii produselor; numărul lor reprezintă circa 40 % din totalul proprietăţilor (de exemplu proprietăţile nutritive ale alimentelor);

- proprietăţi minore – cu influenţă redusă asupra calităţii, dar care au o pondere mai mare în totalul proprietăţilor, de circa 50 %.

2. În funcţie de modalitatea de determinare există:- proprietăţi măsurate direct (masă, dimensiuni, compoziţie chimică etc.);- proprietăţi măsurate indirect (durabilitate, siguranţă în funcţionare etc.);- proprietăţi apreciate organoleptic (culoare, gust, miros etc.).3. După aportul adus la serviciul pe care îl îndeplinesc în timpul utilizării, se

deosebesc proprietăţi:- tehnico-funcţionale (rezistenţă, durabilitate, fiabilitate etc.);- economice (consum de energie, cheltuieli în utilizare, cheltuieli cu piese

de schimb etc.);- psiho-senzoriale (estetice şi organoleptice);- ergonomice (confort în utilizare etc.);- ecologice (grad de poluare a mediului etc.).4. După ramura ştiinţifică care se ocupă de studiul proprietăţilor distingem:- proprietăţi fizice (optice, mecanice, termice, electrice etc.);- proprietăţi chimice (rezistenţa la acizi şi baze, rezistenţa la coroziune etc.);- proprietăţi igienico-sanitare (conţinutul de toxine, conţinutul şi natura

microorganismelor etc.);- proprietăţi tehnologice (sudabilitate, deformabilitate etc.).5. După modul de exprimare proprietăţile sunt:- exprimate cifric (30 kg, 25 cm);- exprimate în valori absolute (34 m, 10 l);- exprimate în valori relative (5 %);

14

Page 15: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

- exprimate în valori de interval (14 + 1).- exprimate noţional (dulce-amar, moale, clar-opalescent).-

3.2. Proprietăţile fizice

Proprietăţile fizice au o contribuţie semnificativă atât ca pondere, cât şi ca importanţă pentru calitatea mărfurilor. Proprietăţile fizice sunt foarte variate şi pot fi grupate astfel:

- proprietăţi fizice generale (masa, compactitatea, densitatea, porozitatea, higroscopicitatea, umiditatea, permeabilitatea);

- proprietăţi termice (căldura specifică, dilatarea, capacitatea calorică);- proprietăţi electrice (conductibilitatea electrică, capacitatea electrică,

rigiditatea electrică);- proprietăţi magnetice (starea de magnetizare, permeabilitatea magnetică);- proprietăţi optice (aspectul cromatic, transparenţa, luciul, reflexia,

refracţia);- proprietăţi mecanice (rezistenţa, rezilienţa, plasticitatea, duritatea,

elasticitatea, durabilitatea);- proprietăţi tehnologice (maleabilitatea, forjabilitatea, sudabilitatea,

capacitatea de a forma şi reţine gaze, proprietăţi reologice ale aluatului).

3.2.1. Proprietăţi fizice generale

Masa se determină prin cântărire (cu aparate de cântărire numite balanţe) şi constituie cantitatea de substanţă dintr-un anumit corp (marfă, produs). În funcţie de tipul produselor, pentru aprecierea calităţii se determină: masa totală (brută) a produsului, masa specifică sau densitatea (masa unităţii de volum), masa pe metru pătrat, masa pe metru liniar etc.

În Merceologie, se folosesc următoarele proprietăţi derivate din masă:- masa pe unitatea de lungime (kg/m) în cazul majorităţii produselor textile;- masa pe unitatea de suprafaţă (kg/m2) la covoare, hârtie, piele;- masa pe unitatea de volum (kg/m3) la produse din lemn.În vorbirea curentă apare adesea confuzia între noţiunile de masă şi greutate.

Greutatea unui corp este forţa cu care acesta este atras vertical spre centrul Pământului.

Masa specifică (densitatea) reprezintă masa unităţii de volum şi poate fi exprimată în kg/dm3 sau g/cm3.

Din această relaţie reiese că la acelaşi volum şi pentru acelaşi produs, dacă structura corpului este compactă, masa (deci densitatea) lui este mai mare decât în cazul când structura este poroasă.

Astfel, o sticlă compactă poate avea densitatea de 3,4 kg/dm3, în timp ce o sticlă cu o structură celular poroasă (sticla spongioasă) poate avea o densitate sub 1, de exemplu 0,2 kg/dm3.

La corpurile lichide densitatea depinde de temperatură şi de substanţele dizolvate în lichidele respective. Determinarea densităţii la lichide se face cu ajutorul areometrului (densimetrului) sau picnometrului.

Densitatea poate fi: reală (corespunzătoare materialului fără pori) şi aparentă (în cazul materialelor poroase).

Densitatea reală (d) se referă la materialele compacte (fără pori), precum şi la substanţa propriu-zisă a materialelor poroase.

15

Page 16: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Densitatea aparentă (da) a corpurilor poroase este egală cu raportul dintre masa corpului şi volumul lui, limitat de suprafaţa lui exterioară (adică inclusiv volumul porilor). Această densitate se referă pe lângă materialele poroase şi la materialele în stare de pulbere (ciment, ipsos etc.), care întotdeauna prezintă goluri între granule.

Compactitatea reprezintă gradul (în procente) de îndesare (umplere) a materialului pe unitatea de volum şi se exprimă prin raportul dintre densitatea aparentă şi densitatea reală. Corpurile care nu prezintă pori au compactitatea egală cu 1 (de exemplu sticla). La corpurile poroase compactitatea scade.

Porozitatea este conţinutul în pori al unui corp şi este proprietatea inversă a compactităţii.

Proprietăţile de sorbţie.Sorbţia este procesul de înglobare a vaporilor de apă, a gazelor sau a

substanţelor dizolvate de către corpurile solide sau lichide.Principalele proprietăţi de sorbţie sunt: absorbţia, adsorbţia, higroscopicitatea,

capacitatea de îmbibare a apei, capilaritatea, permeabilitatea.Absorbţia reprezintă fenomenul de îmbibare a substanţelor lichide sau

gazoase în spaţiile intermoleculare ale absorbantului.Adsorbţia este procesul de fixare a moleculelor unui lichid sau gaz sub forma

unei pojghiţe foarte subţiri în spaţiile intermoleculare ale adsorbantului.Higroscopicitatea este însuşirea unor mărfuri de a absorbi valorii de apă din

mediul înconjurător. Natura materialului, temperatura şi umiditatea relativă a atmosferei înconjurătoare sunt factori care influenţează higroscopicitatea produselor.

Capacitatea de îmbibare a apei reprezintă absorbţia şi reţinerea apei de către proba de material la scufundarea lui în apă. Unele materiale (vata, lemnul, pielea, textilele) au o capacitate mare de îmbibare a apei.

Capacitatea de cedare a apei (desorbţia) se caracterizează prin cedarea umidităţii din produs mediului ambiant, când aerul are o umiditate relativă scăzută.

Capilaritatea se determină prin înălţimea la care se ridică lichidul prin difuziune capilară într-un timp determinat. Capilaritatea este o proprietate caracteristică pentru produse ca vata, ţesăturile etc. şi serveşte pentru determinarea calităţii acestor produse.

Permeabilitatea este proprietatea unor mărfuri de a lăsa să treacă prin ele particule de aer, vapori de apă, praf etc. Această proprietate este deosebit de importantă pentru mărfurile textile, îmbrăcăminte, încălţăminte, influenţând gradul de confort şi proprietăţile igienice.

Permeabilitatea este cu atât mai mare, cu cât este mai mare numărul de pori. Inversul acestei proprietăţi este impermeabilitatea, fiind o proprietate principală a unor ţesături, foi de cort etc.

3.2.2. Proprietăţile termice

Se referă la modul de comportare a materialelor sub acţiunea energiei termice. Temperatura poate modifica unele proprietăţi ale produselor: lungimea, volumul, structura, rezistenţa electrică, culoarea, starea de agregare etc.

Principalele proprietăţi termice sunt: conductibilitatea termică, stabilitatea termică, termoizolarea, căldura specifică, coeficientul de dilatare termică şi capacitatea calorică.

Conductibilitatea termică este proprietatea corpurilor de a conduce căldura prin masa lor. Cantitatea de căldură ce trece prin material este direct proporţională cu

16

Page 17: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

suprafaţa lui, cu timpul şi invers proporţională cu grosimea stratului de material.Transmiterea căldurii prin conducţie are loc mai ales în corpurile solide.

Căldura se transmite treptat, din moleculă în moleculă, fără deplasare vizibilă de substanţă. În realitate moleculele corpurilor solide se află într-o permanentă mişcare oscilatorie în care cele cu conţinut de căldură mai mare (mai repezi) se ciocnesc cu cele mai sărace în căldură (mai lente), cedându-le o parte din energia lor cinetică. În felul acesta moleculele mai reci se încălzesc, iar cele mai calde se răcesc. Fenomenul persistă până când temperatura corpului de uniformizează.

În cazul metalelor la transmiterea căldurii participă electronii liberi, datorită cărora metalele au o conductibilitate termică mai mare decât alte materiale. Conductibilitatea termică a metalelor este aproximativ proporţională cu conductibilitatea electrică.

Prin stabilitate termică se înţelege rezistenţa la foc a materialelor. Mult mai precis poate fi caracterizată stabilitatea termică prin temperatura maximă la care poate fi expus produsul fără a suferi degradări. Stabilitatea termică este o caracteristică importantă pentru mase plastice, fibre naturale şi sintetice şi cauciucuri.

Produsele şi mărfurile pot fi caracterizate prin analiză termică. Metodele termice de analiză permit determinarea pentru produse a temperaturii de fierbere, de topire, de autoaprindere, de congelare, de înmuiere, de inflamabilitate etc.

Termoizolarea este capacitatea corpurilor de a conduce rău căldura. Produse ca pluta, asbestul, lâna, penele de pasăre, hârtia, cartonul şi în general corpurile poroase care deţin în masa lor aer, sunt rele conducătoare de căldură şi se numesc izolatori termici.

Cunoaşterea capacităţii de termoizolare prezintă interes la alegerea materialelor din care se produc diferite mărfuri electrocasnice, îmbrăcăminte, încălţăminte, produse pentru construcţii etc.

Căldura specifică reprezintă cantitatea de căldură necesară unui gram dintr-un corp pentru a-şi ridica temperatura cu un grad Celsius, fără a-şi modifica starea fizică sau chimică. Experienţa arată, că pentru a încălzi cu acelaşi număr de grade aceleaşi cantităţi de substanţe diferite, sunt necesare cantităţi de căldură diferite. Cea mai mare căldură specifică, exprimată în cal/g/grad o au: apa (1), cauciucul (0,5); lâna (0,41), iar cea mai mică o au metalele: aluminiul (0,2), cuprul (0,091).

Dilatarea termică este proprietatea corpurilor de a-şi modifica dimensiunile sub acţiunea căldurii. Dilatarea poate fi liniară şi volumică. Dilatarea termică liniară este creşterea în lungime a unui corp, provocată de creşterea temperaturii. Dilatarea volumică reprezintă creşterea volumului unui corp datorită creşterii temperaturii sale; este caracteristică pentru corpurile amorfe, la care variaţia lungimii este aceeaşi în toate direcţiile, modificându-se doar volumul corpului, nu şi forma.

Mărimea cu care au crescut dimensiunile unui corp în urma unei dilatări se numeşte dilataţie. Această proprietate este importantă pentru mărfurile metalice (de exemplu liniile de cale ferată), instrumentele de măsurare etc. O atenţie mare se acordă din acest punct de vedere ambalării produselor lichide. Recipientele utilizate în acest scop nu se umplu complet, lăsând spaţiu pentru dilatarea, respectiv contractarea mărfurilor în limita spaţiului aferent din ambalaj.

Capacitatea calorică este capacitatea produselor de a absorbi o anumită cantitate de căldură din mediul înconjurător.

După modul de comportare faţă de agenţii termici, produsele se împart în:Termostabile – nu sunt influenţate considerabil de acţiunea căldurii;Termorezistente – rezistente la temperaturi înalte sau joase (sticla ignifugă,

asbest, fibre policlorvinilice etc.);

17

Page 18: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Refractare – rezistente la temperaturi înalte fără a-şi schimba compoziţia şi fără a se sfărâma, înmuia sau topi.

3.2.3. Proprietăţile electrice

Aceste proprietăţi sunt caracteristice în special mărfurilor electronice, electrotehnice, electrocasnice. Principalele proprietăţi electrice sunt: conductibilitatea electrică, rezistenţa electrică şi rezistivitatea electrică, capacitatea electrică, rigiditatea electrică.

Conductibilitatea electrică este proprietatea unui material de a conduce curentul electric, adică de a permite deplasarea sarcinilor electrice în interiorul lor sub acţiunea unei diferenţe de potenţial.

Rezistivitatea electrică este proprietatea inversă conductibilităţii, fiind invers proporţională cu mobilitatea purtătorilor de sarcini.

În funcţie de electroconductibilitate, materialele se împart în:Conductoare electrice – conduc bine curentul electric şi au o rezistivitate

mică. Conductoarele au o largă utilizare în electrotehnică şi telecomunicaţii, din această categorie fac parte majoritatea metalelor. Cele mai bune conducătoare electrice sunt: argintul, cuprul, aluminiul. Aliajele acestor metale au de asemenea o conductibilitate electrică bună, dar ceva mai redusă, în urma alierii câştigând însă proprietăţi mecanice mai bine.

Materiale electroizolante (izolatoare) – nu conduc curentul electric, opunând rezistenţă mare la trecerea lui prin material. Datorită acestei proprietăţi se utilizează la realizarea izolaţiei între părţile conductoare ale dispozitivelor electrice. Cele mai cunoscute materiale electroizolante sunt: porţelanul, sticla, lemnul impregnat, cauciucul, materialele plastice – policlorura de vinil, bachelita, polistirenul etc.

Materialele semiconductoare – se situează din punct de vedere electric între conductoare şi electroizolatoare, putând conduce curentul electric numai în anumite condiţii. Aliajele semiconductoarelor sunt pe bază de siliciu şi germaniu, care impurificate cu elemente trivalente (bor, galiu) conduc curentul electric prin „goluri” şi sunt de tip p, iar cele impurificate cu elemente pentavalente (arseniu, fosfor) au plus de electroni şi sunt de tip n. Materialele semiconductoare se utilizează pe larg la obţinerea tranzistoarelor şi circuitelor integrate.

Rezistenţa electrică reprezintă raportul între tensiunea electrică continuă, aplicată la bornele unui circuit electric şi intensitatea curentului pe care îl stabileşte în circuit. Unitatea de măsură este ohmul.

Capacitatea electrică caracterizează un sistem de conductoare, de exemplu un condensator, din punct de vedere al energiei electrice pe care o poate acumula la un moment dat. Capacitatea unui conductor este numeric egală cu raportul dintre sarcina electrică a armăturii şi tensiunea dintre armături. Ea depinde de proprietăţile geometrice şi de mediul care separă cele două armături. Unitatea de măsură este faradul.

Rigiditatea electrică este valoarea intensităţii unui câmp electric, care, aplicat unui material, provoacă străpungerea electrică a acestuia (străpungerea este pierderea proprietăţilor materialului în urma unei energii mari aplicate). Rigiditatea depinde de frecvenţă şi temperatură şi are importanţă la obţinerea unor piese electronice.

18

Page 19: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

3.2.4. Proprietăţile magnetice

Fenomenele magnetice şi interacţiunea dintre câmpul magnetic şi cel electric stau la baza transformării energiei electrice în diferite alte forme de energie cu diferite utilizări practice.

Principalele proprietăţi magnetice sunt: starea de magnetizare şi permeabilitatea magnetică.

Starea de magnetizare este starea materiei, caracterizată prin moment magnetic al unităţii de volum diferit de zero, generat de mişcarea electronilor pe orbită şi în jurul axei proprii. Aceste mişcări dau naştere momentelor magnetice. Starea de magnetizare a unui material poate fi temporară (în funcţie de existenţa unui câmp magnetic exterior) şi permanentă (prezentă şi în absenţa unui câmp magnetic exterior).

Permeabilitatea magnetică reprezintă raportul între inducţia magnetică a materialului şi inducţia magnetică a vidului., Variaţia inducţiei magnetice în funcţie de variaţia câmpului magnetic este folosită mai ales în industria electrotehnică. În funcţie de permeabilitatea magnetică materialele pot fi magnetice dure (pentru magneţi permanenţi) şi magnetice moi (pentru electromotoare).

3.2.5. Proprietăţile optice

Se manifestă prin culoare, luciu, transparenţă, reflecţie şi lumină.Culoarea din punct de vedere fizic este o însuşire a luminii, determinată de

compoziţia sa spectrală şi reprezintă o radiaţie de o anumită lungime de undă, cu efecte de natură fiziologică asupra retinei, efecte produse de lumina zilei sau de lumina reflectată de un corp oarecare.

Corpurile produc senzaţia vizuală a culorii prin absorbţia unei părţi din radiaţiile care compun lumina albă, ochiul percepând radiaţiile reflectate sau emise de corpuri. În anumite condiţii, unele corpuri emit lumină cu o compoziţie care depinde de natura, temperatura şi iluminarea corpurilor.

Spectrul radiaţiilor luminoase este cuprins între 4000 A (lumina violetă) şi 7500 A (lumina roşie). Deci, cu creşterea lungimii de undă a luminii, culoarea luminii se modifică treptat, trecând de la violet la indigo, albastru, verde, galben, portocaliu şi roşu. Majoritatea corpurilor absorb din spectrul vizibil anumite radiaţii în mod specific, obţinându-se o anumită culoare, adică absorbţia este selectivă. Absorbţia selectivă a luminii depinde nu numai de diferenţele de compoziţie a substanţelor, cât mai ales de structurile lor chimice (de exemplu, culoarea diamantului diferă de cea a grafitului).

Transparenţa reprezintă proprietatea unui material sau a unui mediu să lase să treacă prin el o anumită radiaţie, fără a modifica în vre-un fel caracterul radiaţiei respective. Un material transparent pentru lumină permite să treacă prin lumina, fără a o difuza, astfel încât obiectele aflate dincolo de un strat de acest material pot fi văzute clar.

Un produs este cu atât mai transparent, cu cât absoarbe şi reflectă mai puţină lumină. Această proprietate este de o mare importanţă pentru mărfurile din sticlă şi unele materiale plastice.

Transparenţa se exprimă prin factorul de transmisie, care este raportul procentual dintre razele luminoase care au pătruns în material şi cele care au trecut prin el. Transparenţa se consideră foarte bună când raportul respectiv depăşeşte 90 %.

Inversul transparenţei este opacitatea, iar proprietăţile intermediare sunt

19

Page 20: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

transluciditatea şi opalescenţa.Opalescenţa este proprietatea de difuziune a luminii în unele medii tulburi (de

exemplu apă cu puţin lapte) în urma fenomenului de împrăştiere a luminii. Transluciditatea reprezintă proprietatea unui corp (de exemplu geam mat, porţelan) de a permite trecerea luminii, dar de a împiedica vederea clară prin el a unui obiect în urma difuzării luminii care vine de la acel obiect.

Luciul este proprietatea optică a suprafeţei mărfurilor de a reflecta lumina incidentă cu difuziune cât mai redusă. Luciul depinde de aspectul suprafeţei, de uniformitatea acesteia

Reflexia este fenomenul de întoarcere la mediul din care au venit şi a unor radiaţii, de exemplu, de lumină, care au întâlnit o suprafaţă de separaţie între două medii.

Refracţia este fenomenul de abatere din drumul ei a unei raze de lumină care străbate suprafaţa de separaţie a două medii transparente diferite. Indicele de refracţie este egal cu raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul unghiului de refracţie a unei raze care pătrunde dintr-un mediu în altul.

Această caracteristică este importantă pentru multe produse, cum ar fi pentru petrol, ulei, băuturi, parfumuri, sticlă, materiale plastice etc. Determinarea indicelui de refracţie se face cu două scopuri: pentru aprecierea gradului de puritate şi a concentraţiei unor produse, folosind în acest scop refractometrul.

3.2.6. Proprietăţile mecanice

Proprietăţile mecanice se referă la comportarea mărfurilor la acţiunea diferitelor forţe exterioare ce le pot modifica structura sau forma. Cele mai importante proprietăţi mecanice sunt: rezistenţa la diferite solicitări, plasticitatea, duritatea, elasticitatea, durabilitatea etc.

Rezistenţa este una dintre proprietăţile cele mai importante ale multor mărfuri, cum sunt materialele de construcţii, produsele textile, mărfurile metalice, materialele plastice etc. Rezistenţa caracterizează proprietatea unui corp de a se împotrivi la acţiunea diferitelor forţe exterioare (tracţiune, rupere, încovoiere, îndoire, compresiune, uzură), care tind să-l distrugă.

Rezilienţa (rezistenţa la şoc mecanic) reprezintă rezistenţa la rupere prin izbire. Se determină prin ruperea dintr-o singură lovitură a unei probe crestate la mijloc. Rezilienţa depinde de structura materialului şi indică rigiditatea, tenacitatea şi fragilitatea unor mărfuri.

Rigiditatea reprezintă proprietatea materialelor de a se opune deformărilor mecanice (ex. metalele). Tenacitatea este proprietatea materialelor de a se rupe sub acţiunea forţelor externe după deformaţii permanente vizibile (ex. lemnul). Fragilitatea este determinată de proprietatea de a se rupe brusc sub acţiunea unor forţe externe, fără deformaţii vizibile.

Plasticitatea este capacitatea materialelor de a căpăta deformaţii permanente, fără a-şi modifica volumul, sub acţiunea solicitărilor mecanice.

Duritatea (rezistenţa la pătrundere) caracterizează capacitatea materialului de a se opune la pătrunderea unui corp din exterior în stratul superficial. Duritatea poate fi determinată prin mai multe metode: prin zgâriere, prin apăsare, metode dinamice.

Elasticitatea este proprietatea materialelor de a se deforma sub acţiunea forţelor exterioare şi de a reveni la forma şi dimensiunile iniţiale după încetarea solicitărilor. Alungirea este deformarea care precede ruperea, în cazul în care efortul de tracţiune este mai mare decât limita de elasticitate.

20

Page 21: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Durabilitatea mărfurilor este capacitatea de a-şi menţine însuşirile un timp cât mai îndelungat, în condiţii normale de exploatare. Este un indicator sintetic, în care se regăsesc, direct sau indirect, valorile principalelor proprietăţi mecanice. Durabilitatea mărfurilor depinde de natura şi structura produsului, de fenomenele de uzură şi oboseală, dar şi de acţiunea unor factori externi.

3.2.7. Proprietăţile tehnologice

Cunoaşterea acestor proprietăţi este necesară pentru adaptarea tehnologiilor de prelucrare a materialelor în scopul obţinerii produselor finite. Această proprietăţi se manifestă în procesele de prelucrare şi sunt caracteristice diferitelor grupe de produse.

În cazul ţesăturilor cele mai cunoscute proprietăţi tehnologice sunt: aspectul exterior şi draparea.

Aspectul exterior al ţesăturilor depinde de combinarea culorilor, concordanţa între desen şi culoare, posibilitatea de realizare pe scară largă şi de preţul de cost.

Draparea este proprietatea ţesăturilor de a forma cute şi dungi în îmbrăcăminte. Caracterul cutelor depinde de proprietăţile fibrelor, de proprietăţile mecanice şi de structura ţesăturii.

În cazul metalelor cele mai importante proprietăţi tehnologice sunt: turnabilitatea, maleabilitatea, forjabilitatea, sudabilitatea, plasticitatea.

Maleabilitatea este proprietatea metalelor ca sub acţiunea unor forţe exterioare să se deformeze fără a se fisura.

Forjabilitatea este proprietatea metalului de a putea fi forjat, adică de a suferi deformaţii permanente fără fisurare în stare solidă. Forjarea este prelucrarea unui semifabricat metalic, prin presare la cald sau la rece, cu ciocanul sau cu presa.

Sudabilitatea este proprietatea metalelor sau maselor plastice de a putea fi sudate. Sudarea este operaţia de îmbinare nedemontabilă a două sau mai multe piese, executată la cald prin topire sau presare, astfel încât piesele sudate să formeze un corp comun.

Plasticitatea este proprietatea unui material solid sau păstos de a căpăta deformaţii permanente fără fisurare, când este supus unor anumite solicitări. În cazul făinii de grâu, principalele proprietăţi tehnologice (de panificaţie) sunt: capacitatea de hidratare, capacitate de a forma şi reţine gaze, proprietăţile reologice ale aluatului.

3.3. Proprietăţile chimice

Proprietăţile chimice ale mărfurilor definesc tipul şi cantitatea substanţelor chimice din produs, comportarea faţă de diferiţi agenţi chimici, solubilitatea etc. Cele mai importante proprietăţi chimice sunt: compoziţia chimică şi stabilitatea la acţiunea agenţilor chimici.

Compoziţia chimică reprezintă tipul şi conţinutul substanţelor chimice care intră în compoziţia mărfurilor. Substanţele care determină compoziţia chimică sunt grupate în substanţe de bază, secundare, impurităţi şi corpuri străine. Proprietăţile şi proporţiile acestor substanţe influenţează asupra modului de comportare faţă de anumiţi factori care acţionează în timpul utilizării, transportului sau păstrării mărfurilor. Cunoaşterea acestor proprietăţi este foarte importantă în special pentru produsele alimentare, chimice, cosmetice, textile, încălţăminte.

În practica industrială şi merceologică prin analiză chimică se stabileşte cantitatea şi calitatea materiilor prime, a produselor semifabricate şi a produselor finite, precum şi desfăşurarea proceselor de fabricaţie.

21

Page 22: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Dacă analiza se referă numai la o identificare a elementelor care intră în compoziţia substanţelor, ea se numeşte calitativă, în timp ce stabilirea cantităţilor corespunzătoare din fiecare element care intră în compoziţia unei substanţe poartă numele de analiză cantitativă.

Proprietăţile chimice, consecinţă principală a compoziţiei chimice, se reflectă în comportarea faţă de acizi, oxidanţi, săruri, coloranţi etc. Această comportare determină stabilitatea mărfurilor în procesele de păstrare, transport şi utilizare.

Stabilitatea la acţiunea agenţilor chimici exprimă proprietatea mărfurilor de a rezista sau nu la contactul cu diferite substanţe în timpul utilizării sau păstrării. Studierea stabilităţii mărfurilor la acţiunea agenţilor chimice, presupune cunoaşterea modului de comportare la acizi, săruri, oxigenul din aer etc. De exemplu, comportarea textilelor sub acţiunea detergenţilor, vaselor de menaj sub influenţa diverşilor acizi, metalelor faţă de agenţii de coroziune.

Dintre produsele industriale, sticla prezintă o rezistenţă bună la acţiunea apei, a bazelor, acizilor şi a sărurilor, dar acidul fluorhidric are o acţiune corozivă. Rezistenţa sticlei la acţiunea substanţelor chimice este o proprietate importantă pentru sticla de laborator, sticla optică, de construcţii, de ambalaj. Materialele plastice sunt rezistente la acizi, baze, oxizi şi se folosesc în industria chimică, unde nu rezistă alte materiale. Unele produse textile, de exemplu bumbacul, hidrolizează în contact cu acizii, formând săruri, alte produse (lâna) sunt rezistente la acizi, dar se degradează în contact cu bazele sau alcoolii.

O proprietate importantă a metalelor şi aliajelor utilizate în obţinerea mărfurilor metalice este capacitatea de a rezista la acţiunea agenţilor corozivi, deci rezistenţa la coroziune. Coroziunea poate fi produsă de agenţi atmosferici, de electroliţii din aer sau din sol.

Coroziunea poate fi uniformă, când întreaga suprafaţă a piesei este uniform atacată sau locală, când coroziunea se manifestă în anumite porţiuni sau la unii componenţi ai aliajelor.

3.4. Proprietăţi psiho-senzoriale (organoleptice)

Aceste proprietăţi pot fi urmărite cu ajutorul organelor de simţ şi în consecinţă au implicaţii majore asupra comportamentului consumatorului, putând stimula sau inhiba consumul.

Pentru produsele alimentare, proprietăţile senzoriale deţin o pondere medie de 60 % în coeficientul de calitate generală.

Capacitatea de a percepe proprietăţile organoleptice diferă de la un individ la altul, fiind determinată de sensibilitatea organului de simţ faţă de anumiţi stimuli externi. Datorită importanţei comerciale şi fiziologice a caracteristicilor senzoriale s-au dezvoltat tehnicile de analiză a calităţii produselor, constituind o nouă disciplină, numită „analiză senzorială” sau senzorică.

Proprietăţile senzoriale se exprimă noţional, spre deosebire de celelalte caracteristici, care pot fi măsurabile prin analize, fie direct, fie indirect şi exprimate cifric în anumite limite maxime sau minime, după importanţă.

Mirosul este un mijloc de exprimare a senzaţiilor olfactive. Mirosul alimentelor are o influenţă deosebită asupra consumatorului în luarea deciziei de cumpărare sau respingere a mărfurilor. Clasificarea mirosurilor a făcut obiectul a numeroase studii şi încercări, fără a putea stabili până în prezent criterii obiective, unanim acceptate, pentru o clasificare obiectivă şi completă. Una din clasificările cele mai folosite aparţine lui Henning, acesta apreciază că există şase mirosuri de bază:

22

Page 23: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

floral (parfumat), picant, eteric, răşinos, de ars şi putred, sistematizate în prisma care îi poartă numele.

Senzaţiile gustative sunt exprimate prin gust. Stimulii senzaţiilor gustative sunt prezenţi în structura chimică a produselor alimentare. Ca şi în cazul mirosului, există nişte grupe funcţionale ce îndeplinesc fie rol excitant – glucofore (glucoza) pentru gustul dulce, fie rol de intensificator – auxogluconice (grupa hidroxil).

Gusturile se clasifică în patru senzaţii de bază: dulce, sărat, acru şi amar. Gusturile de bază sunt provocate de substanţele pure: clorura de sodiu are gust sărat; soluţiile acizilor acetic, citric, tartric au gust acre; gustul de dulce este conferit de glucoză, zaharoză, fructoză; gustul amar este caracteristic pentru substanţele care au gruparea nitro - NO2: chinină, săruri de magneziu.

Caracteristic mecanismului de percepţie este faptul că cele patru gusturi fundamentale au receptori diferiţi, cu o sensibilitate specifică, localizaţi în diferite regiuni ale limbii. Pentru dulce sensibilitatea este maximă la vârful limbii, pentru amar la baza ei, pentru sărat pe margini (imediat după vârf), iar pentru acru partea mijlocie a suprafeţei laterale.

Senzaţiile gustative şi senzaţiile olfactive se influenţează reciproc, încât în procesul percepţiei excitarea uneia determină indirect şi excitarea celeilalte. Aroma este o caracteristică complexă gustativ-olfactivă, specifică produselor alimentare. Aceasta poate exista fie datorită compoziţiei naturale a materiilor prime, fie ca urmare a tehnologiei de prelucrare sau utilizării unor potenţiatori de aromă.

Un caz particular al aromei îl reprezintă buchetul – specific doar băuturilor alcoolice. Vinurile şi vinarsurile învechite de calitate superioară au un buchet deosebit, dacă sunt învechite în condiţii speciale; aroma este rezultatul unor reacţii chimice complexe.

Proprietăţile tactile (cutanate). Senzaţiile tactile se datorează sensibilităţii pielii, determinate de terminaţiile nervoase libere. Sensibilitatea tactilă este foarte mare pe vârful degetelor, pe buze, pe suprafaţa limbii.

Senzaţiile cutanate sunt de trei feluri: senzaţii tactile (de atingere sau presiune); senzaţii termice (de cald, de rece); senzaţii alergice (de durere).

Cu ajutorul simţului tactil pot fi evidenţiate o serie de caracteristici importante ale produselor ca: forma, consistenţa, elasticitatea, rigiditatea, adezivitatea, dimensiunea suprafeţei, temperatura produsului, greutatea mişcarea obiectelor etc. sau caracteristici cum sunt: prospeţimea, frăgezimea, gradul de tare la produsele alimentare.

Exprimarea proprietăţilor tactile se face prin intermediul indicilor noţionali ca: neted, aspru, fibros, lipicios, fierbinte, cald, rece, uscat, moale, apos, crocant, sfărâmicios, pufos, fragil, gumos, păstos etc.

23

Page 24: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Capitolul 4.

ESTETICA MĂRFURILOR

Dimensionarea calităţii estetice a mărfurilor se impune ca o necesitate determinată de evoluţia omului pe de o parte şi de evoluţia mediului economic pe de altă parte. Astăzi, produsul este considerat a fi nu numai o entitate fizică, dar şi una psihologică. În prezent asistăm la o puternică interferenţă între industrie şi artă, la o pătrundere tot mai puternică a valorii artistice în universul obiectelor.

Estetica reprezintă o disciplină filosofică, care studiază esenţa, legităţile, categoriile şi structura acelei atitudini umane faţă de realitate, caracterizată prin reflectarea, contemplarea, valorizarea şi făurirea unor trăsături specifice ale obiectelor şi proceselor din natură, societate şi conştiinţă sau ale creaţiile omeneşti.

În Dicţionarul explicativ al limbii române Estetica este definită ca ştiinţa care studiază legile şi categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare şi de receptare a frumosului; ansamblu de probleme privitoare la esenţa artei, la raporturile ei cu realitatea, la metodele creaţiei artistice, la criteriile şi genurile artei.

Categoria fundamentală a esteticii este frumosul. Frumosul nu are sens decât pentru oameni şi numai pentru cei capabili să-l perceapă. El oglindeşte atât ordinea lumii exterioare, cât şi armonia trăirilor interioare, subiective, îmbinând planul afectivităţii cu cel al raţionalităţii lucide.

Estetica studiază:- frumosul natural;- frumosul artistic;- frumosul industrial.Frumosul industrial reprezintă obiectivul esteticii industriale. Estetica

industrială este un proces de implicare a artei în structura produsului industrial. Ea cuprinde atât elemente de proiectare cât şi elemente de psihologie a formelor, de teorie a consumurilor, de sociologie a gusturilor.

Estetica mărfurilor este o disciplină de sinteză, a cărei cunoaştere impune cunoştinţe economico-sociologice, de marketing, merceologie, management, de teorie şi practică artistică.

Designul este un cuvânt englezesc, ce defineşte un fenomen de civilizaţie. Dicţionarele recunosc pentru design accepţiuni ca: intenţie, schemă de abordare a unei lucrări, construcţie, proiectare, compoziţie. Principala lui semnificaţie rămâne proiectarea estetică – procesul complex de concepere şi proiectare a formelor funcţionale şi totodată frumoase. Când termenul design se referă la producţia în serie, se foloseşte expresia design industrial. Designul face parte integrantă din industria şi economia contemporană, fiind o componentă esenţială a culturii materiale, a esteticii şi mediului înconjurător.

Elementele esteticii mărfurilor sunt explicate şi caracterizate prin intermediul categoriilor estetice. Principalele categorii estetice sunt: forma, structura, linia, desenul, stilul, ornamentul, simetria, proporţia, armonia, contrastul şi culoarea.

Forma este un element esenţial în producţia mărfurilor de larg consum şi reprezintă manifestarea în exterior a ordinii interioare a obiectelor. Forma este definită într-un sens vag, ca fiind configuraţia generală a liniei sau volumului şi într-un sens mai precis, ca fiind aranjamentul părţilor care determină această configuraţie.

Forma este generată în primul rând de structura materialului, de funcţionalitate şi utilitate. Forma produselor, fiind accesibilă pentru percepţie, devine atribut al valorii lui, un purtător de informaţii asupra valorii produsului. Ea provoacă omului o

24

Page 25: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

reacţie emoţională, prin care se exprimă aprecierea senzorială directă a formei: forma atrage sau respinge, place sau displace. Pentru ca forma unui obiect util să fie frumoasă, ea trebuie să fie armonioasă, să fie corelată cu compoziţia, iar compoziţia să corespundă obiectului, construcţiei, materialului de fabricaţie.

Forma exprimă veridic conţinutul. Evoluţia formei produselor poartă amprenta dezvoltării tehnicii în diferite perioade istorice, putem uşor constata trecerea de la forme grele, încărcate la simplitate şi frumos (de exemplu, evoluţia formei aparatelor electrocasnice şi electrotehnice). În prezent formele sunt raţionale şi au o linie elegantă, formele geometrice şi aerodinamice înlocuiesc formale tradiţionale, creând o atmosferă modernă şi plăcută.

Forma are un caracter dinamic, constituind un element de diversificare sortimentală şi de creştere a competitivităţii pe piaţă. Produsul va avea succes pe piaţă, dacă pe lângă o funcţie bună va avea şi o formă atractivă, Importantă rămâne îmbinarea armonioasă a elementelor funcţie-formă, forma produselor fiind de aşa manieră concepută, încât să corespundă atât sub raport estetic, cât şi funcţional-utilitar.

Echilibrul dintre funcţie – formă - structură este o necesitate de care se ţine seama în proiectarea produselor. În acest echilibru, funcţia reprezintă destinaţia produsului, adică scopul pentru care a fost creat, forma exprimă configuraţia produsului, prin care obiectul apare ca produs al muncii, ca marfă, iar structura exprimă modul cum este dispusă material, aranjamentul şi coeziunea moleculelor, în vederea alcătuirii ei.

Specialiştii apreciază, că examinarea şi soluţionarea în condiţii optime a unităţii dintre formă, structură şi funcţie, reprezintă punctul cheie al esteticii industriale, este modalitatea prin care se poate atinge perfecţiunea evidentă şi emoţională numită frumos industrial.

Linia ca element estetic determină forma obiectelor, delimitează şi circumscrie toate obiectele vizibile, producând o infinită diversitate de forme.

Există mai multe tipuri de linii: linii drepte, supuse legilor proporţiilor, care determină armonia; linii circulare, care pot include conţinuturi atrăgătoare; linii imitative, reproduc elemente din natură, ale au un caracter dinamic, în evoluţie dând senzaţia de mişcare; linii geometrice, care dau senzaţia de echilibru; linii orizontale, verticale sau oblice etc.

Asocierea mai multor tipuri de linii amplifică rezultatele expresive, datorită contrastului lor implicit. Cu ajutorul liniilor se transpune imaginea unei idei, obţinându-se desenul.

Desenul este o consecinţă a schiţării liniilor şi a formării conturului, care dau imaginea unei idei sau a unui obiect. Se pot realiza desene liniare, figurative, nefigurative, statice, dinamice etc.

O caracteristică importantă a desenului este autenticitatea lui. Şi în cazul desenului trebuie să se ţină seama de raporturile dintre utilitate şi material, de aplicarea culorilor şi valorile tonale.

Deşi desenul este un element estetic autonom, funcţia lui a fost şi rămâne în multe cazuri subordonată, având rolul de a preceda şi pregăti execuţia lucrărilor.

Stilul exprimă o sinteză a trăsăturilor dominante a unei structuri, civilizaţii, epoci. Stilul poartă amprenta unei anumite perioade, trăsăturile spirituale care individualizează un domeniu al culturii la un anumit moment istoric. Ca atare, stilul nu poate fi limitat doar la domeniul creaţiei artistice, ci cuprinde toate acele manifestări ale activităţii umane, care includ aspecte cu caracter estetic.

Apartenenţa stilurilor la diferite epoci, îndeosebi artistice, determină o mare

25

Page 26: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

varietate de şcoli şi orientări. Astfel, putem aminti stilurile mobilierului: Clasic, Renaştere, Baroc, Regence, Ludovic al XVI-lea, stil rustic, stil contemporan. În activitatea turistică în funcţie de zonă, categorie, destinaţie, se utilizează diferite stiluri de mobilă, dând o notă distinctă unităţilor de turism. În schimb, producţia de mare serie este orientată spre modele noi, cu linie modernă, cu o funcţionalitate continuu îmbunătăţită, cu o finisare exterioară şi interioară superioară.

Ornamentul este un element de podoabă, decorativ, executat în diferite tehnici, independent sau integrat într-o compoziţie şi destinat să înfrumuseţeze un obiect sau un edificiu. Este o proprietate minoră, cu pondere mare din totalul proprietăţilor şi cu efecte deosebite asupra cumpărătorilor.

Chiar dacă în estetica mărfurilor preocupările actuale sunt orientate spre simplificarea formelor, suprafeţelor, volumelor, pentru expresivitatea şi claritatea ansamblului, nu trebuie eliminată în totalitate decoraţiunea. Ornamentul capătă o valoare estetică majoră în condiţiile când nu este un adaos de prisos, când nu este strident, disonant şi când, dimpotrivă, corespunde unor nevoi, necesităţi estetice, stimulând bunul gust. Ornamentul îşi menţine importanţa mai ales la produse industriale ca: stofe, ţesături, confecţii, covoare, tapete, tapiserii, bijuterii, ceasuri, rame, grilaje etc.

Simetria este expresia unor raporturi de mărime şi formă, de ordine şi dispunere, de potrivire şi concordanţă pe care o au părţile unui întreg între ele şi în totalitate. Fiind proprietatea reală a unui ansamblu alcătuit din elemente care răspund anumitelor reglementări, părţile se pot raporta la un centru, la o axă, la o distanţă, un plan etc. Prin simetrie obiectele capătă proprietăţi de armonie, echilibru, proporţionalitate.

Proporţia reprezintă raportul elementelor din punct de vedere cantitativ, din punct de vedere al mărimilor (dimensiuni, suprafeţe, volume. Un element se găseşte în raport cu altul într-o anumită mărime, cel următor se găseşte în raport cu celelalte, iar întreg ansamblul este alcătuit din raporturi precise.

Armonia redă raportul elementelor din punct de vedere calitativ, formând impresia finală de plăcut. Armonia exprimă concordanţa elementelor componente ale unui întreg, unitatea conţinutului şi a formei. Armonia este considerată atribut sau efect al frumosului.

Contrastul face parte din legile care privesc variaţia, constituind un factor care stimulează percepţia. Contrastul înlătură situaţia de monotonie, stimulează variabilitatea, permite compararea unor valori estetice cu altele, conturarea caracterelor proprii ale elementelor ansamblului, etalarea expresivităţii întregului.

Se cunoaşte contrastul de linii şi forme, de mărimi şi structuri, de textură, de umbră şi lumină, de valoare, de culoare, de cald şi rece etc.

Culoarea reprezintă una dintre cele mai importante elemente ale esteticii. Culoarea, ca efect, nu există decât la nivelul ochiului, ea nu are o existenţă proprie, ci numai o interpretare fiziologică.

În funcţie de efectele psihologice pe care la au asupra oamenilor, culorile se împart în două categorii – culori calde şi culori reci. Culorile roşu, galben, portocaliu au lungimi de undă mari şi se numesc culori calde. Culorile verde, albastru, violet au lungimi de undă mici şi se numesc culori reci.

Din punct de vedere estetic, culoarea poate fi caracterizată prin luminozitate, tonalitate şi saturaţie.

Luminozitatea este un factor necromatic şi se referă direct la intensitatea sursei luminoase, folosindu-se uneori şi termenul de strălucire.

Tonalitatea este caracteristica culorii care se referă la sursa perceptivă calitativ

26

Page 27: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

şi indicată cu termenii: roşu, verde, galben, albastru.Saturaţia este caracteristica culorii care se raportează la o scară de senzaţii,

reprezentând grade crescânde de culoare plecând de la alb. O culoare este cu atât mai saturată, cu cât pare mai amestecată cu alb. Un corp care absoarbe uniform toate radiaţiile, apare negru. Dacă absorbţia este numai parţial uniformă, ele apare cenuşiu. Un corp care reflectă toate radiaţiile spectrului vizibil cu aceeaşi intensitate, apare alb.

Folosirea culorii se face în scopuri practice şi estetice pentru a crea nota de individualitate a produsului. Preferinţa pentru culori nu este condiţionată numai de legi ale percepţiei, ci şi de convingeri şi de predilecţii personale. În afară de valoarea afectivă, deoarece toate produsele cumpărate sunt colorate, culoarea are şi o mare valoare economică.

Valoarea estetică a produselor în general şi a produsului industrial în special, prin concepţia cromatică, reprezintă la etapa actuală de dezvoltare a producţiei industriale o preocupare majoră.

27

Page 28: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Capitolul 5.ÎNNOIREA, MODERNIZAREA ŞI

DIVERSIFICAREA SORTIMENTELOR DE MĂRFURI

5.1. Consideraţii generale

În condiţiile actuale ale pieţei interne şi internaţionale, produsul trebuie să fie definit în strânsă legătură cu conceptul de marketing. Conform acestui concept, produsul reprezintă ansamblul elementelor ce generează cererea exprimată de consumator pe piaţă. Aceasta depinde atât de creaţia inginerească, cât şi de prezentarea produsului, de canalele de distribuţie, preţul, calitatea, prestigiul pe care-l oferă utilizatorului etc.

De aici rezultă, că concepţia, proiectarea, realizarea unui produs trebuie efectuate în concordanţă cu cerinţele marketingului, astfel produsul trebuie însoţit de un program complex privind lansarea şi comercializarea sa pe piaţă. În acest context apare necesitatea definirii produsului nou.

Este foarte dificil de a defini produsul nou, deoarece sunt foarte diferite criteriile prin care de diferenţiază un produs nou de un produs denumit generic nou în sfera de producţie şi în cea comercială. Astfel, cele mai utilizate criterii sunt: tipul de nevoi pentru care este destinat, nivelul modificat al calităţii reflectat în gradul de satisfacere al nevoilor şi caracteristicile tehnice ale produsului, inclusiv modul de ambalare.

Se poate astfel afirma, că putem vorbi despre un produs nou, dacă acesta aduce pe piaţă cel puţin un element util nou, cum ar fi: o nouă compoziţie chimică, un principiu de funcţionare nou, o tehnică (reţetă) de fabricaţie nouă, un model nou, eventual realizat într-un stil nou.

Cei care cu adevărat tind spre o poziţie solidă pe o piaţă, investesc în înnoirea, modernizarea şi diversificarea produselor.

Înnoirea cuprinde: modernizarea, înnoirea totală şi diversificarea sortimentului.

Modernizarea presupune, înainte de toate, reproiectarea şi redimensionarea produselor cu respectarea strictă a cerinţelor de rezistenţă, confort, estetică, valoare nutritivă etc., ţinând seama şi de principiile utilizării.

Înnoirea totală (diversificarea pe verticală) urmăreşte înlocuirea produselor vechi cu produse complet noi, aceasta are la bază aducerea pe piaţă a unor produse noi cu caracteristici de calitate noi, cu o valoare de întrebuinţare îmbunătăţită, cu principii de funcţionare noi, care asigură performanţe superioare.

Diversificarea propriu-zisă (diversificarea pe orizontală) presupune lărgirea sortimentului de produse fără aducerea unor elemente noi, remarcabile, în ceea ce priveşte compoziţia chimică, performanţele sau principiul de funcţionare al produsului. Aceasta de fapt este o înnoire de sortimente.

Unii autori definesc şi a treia cale de diversificare, denumită colaterală (de graniţă), care conduce la completarea sortimentului prin valorificarea unor resurse de materii prime disponibile din categoria materialelor refolosibile şi recuperabile.

Principalele etape pe care trebuie să le parcurgă o firmă până la lansarea unui produs nou sau înnoit sunt (după I.M.Juran):

- cercetarea ştiinţifică:- calculele tehnico-economice şi comerciale;- proiectarea şi întocmirea documentaţiei tehnice;- stabilirea tipodimensiunilor şi specificaţiilor;

28

Page 29: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

- proiectarea procesului de fabricaţie;- asigurarea unor materii prime corespunzătoare;- achiziţionarea unor utilaje performante;- asigurarea unor aparate de măsură performante;- organizarea procesului de producţie;- controlul procesului tehnologic;- controlul final al produselor;- desfacerea produselor;- activităţile de service la beneficiar;- reluarea cercetărilor pentru înnoirea şi diversificarea producţiei.Toate aceste etape includ promovarea factorilor care asigură calitatea: materii

prime, calificarea personalului, tehnologie, management, mediu.În etapa actuală avem de-a face cu accelerarea foarte pronunţată a schimbărilor

privind sortimentul industrial. Cu cât produsele solicită o tehnică mai avansată, durata de viaţă pe piaţă scade la valori tot mai mici. Produsele electronice sunt înnoite astfel după 1,5-2 ani, în unele cazuri şi mai des, iar în cazul computerelor înnoirea se face la un interval chiar mai mic, de aproximativ 5-7 luni.

Realizarea produsului nou sau înnoit porneşte de la studiul pieţei, în speţă de la activitatea de marketing în general, deci, trebuie determinat care este succesul la care se poate aştepta produsul, care este calitatea şi preţul cel mai agreat de consumator. Cercetarea ştiinţifică se bazează pe studiul literaturii şi a produselor din ţară şi străinătate şi scoate în evidenţă nivelul calitativ atins pe plan mondial şi soluţiile adoptate.

Pentru protecţia produselor noi soluţiile constructive care prezintă noutate pe plan mondial se brevetează. Este important că producţia poate începe înaintea adoptării brevetului.

Calculele tehnico-economice şi comerciale analizează produsul faţă de etaloane şi caută atingerea unui raport calitate-preţ superior faţă de acestea.

Prin proiectare se stabileşte calitatea produsului. Produsul trebuie realizat pe cât posibil cu repere standardizate, deoarece utilizarea acestora reduce preţul şi asigură o mentenabilitate bună.

Se realizează prototipul şi se proiectează fluxul tehnologic, pe baza prospectelor utilajelor achiziţionate.

Urmează omologarea ştiinţifică a procesului de fabricaţie, care trebuie să permită o monitorizare permanentă a calităţii şi eliminarea tuturor rebuturilor nerecuperabile.

Calitatea produsului se asigură prin controlul riguros al materiilor prime. După reglarea utilajelor se realizează seria zero. Produsele se supun la un control final foarte riguros cu scopul de a detecta sursele de noncalitate şi de a le elimina.

Deci, prin înnoire şi diversificare poate fi modificată forma produselor, a ambalajelor, dar este esenţial că prin înnoire şi diversificare trebuie mărită valoarea de întrebuinţare a produselor.

Costurile şi efectele diversificării şi înnoirii trebuie corelate cu efectele economice urmărite. Prin diversificare şi înnoire trebuie obţinută o rată a profitului mai mare decât cea pe care întreprinderea o obţinea fără aceste acţiuni, adică programul de înnoire trebuie orientat spre profit.

29

Page 30: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

5.2. Inovarea tehnologică ca mijloc de realizarea înnoirii şi diversificării sortimentale

Orice firmă va putea să se impună pe piaţă şi să-şi consolideze poziţia ocupată numai prin adoptarea unor măsuri de îmbunătăţire a ofertei sale, în special prin diversificarea sortimentului oferit şi mai ales prin lansarea pe piaţă a unor noi produse, care să satisfacă cerinţele în continuă evoluţia a pieţei. Geneza tuturor produselor şi tehnologiilor existente sunt rezultatul unor cercetări făcute fie de cercetători din domeniul cercetării fundamentale, fie de cei din cercetarea aplicativă.

Pornind de la aceasta, tezele de principiu în orice abordare a problemei inovării sunt următoarele:

- inovarea tehnologică este un factor critic pentru supravieţuirea şi dezvoltarea celor mai multe din întreprinderile industriale şi nu ar trebui lăsată la voia întâmplării;

- resursele destinate inovării tehnologice pot fi justificate într-un anumit moment numai dacă au drept efect realizarea în continuare a obiectivelor organizaţiei;

- analiza inovărilor tehnologice din trecut dezvăluie un număr de factori, din care toţi apar prezenţi în multe din succese;

- se poate elabora un mod de abordare şi de înţelegere conceptuală a proceselor din cadrul activităţii de inovare;

- luarea de decizii îmbunătăţite şi obţinerea unui profit mai mare ca urmare a investiţiei ar trebui să constituie efectul activităţii conştiente de aplicare în practică a conceptelor.

Orice analiză a procesului inovaţional în domeniul produselor şi tehnologiilor conţine obligatoriu aprecieri asupra evoluţiei în general a inovaţiei tehnice în legătură directă cu fenomenul creaţiei ştiinţifice şi tehnice, precum şi cu prognoza tehnologică.

Pornind de la aceste aprecieri, se poate afirma, că procesul inovaţional, atât în cazul produselor, cât şi în cazul tehnologiilor, reprezintă un important punct de pornire în analiza activităţilor oricărei organizaţii economice.

Pentru a se face inovare într-o întreprindere, trebuie să existe obligatoriu un set minim de premise, ce vor garanta succesul acestei activităţi şi implicit a rezultatelor activităţii de cercetare-dezvoltare. Acest set trebuie să conţină următoarele premise:

- existenţa unor necesităţi clar exprimate pe piaţă, dublate de orientarea efortului de inovare către satisfacerea acestor nevoi identificate prin intermediul unei interfeţe piaţă-organizaţie;

- existenţa mijloacelor susceptibile de a putea fi puse la dispoziţie pentru realizarea activităţilor de cercetare-dezvoltare, inovare, mai ales sursele de finanţare;

- existenţa unui personal cu o pregătire corespunzătoare, un adevărat colectiv de lucru, cu experienţă şi capacitate de acumulare de noi cunoştinţe;

- accesul facil la toate sursele de informaţie necesare activităţii complexe de cercetare şi inovare.

Existenţa acestor premise asigură doar cadrul necesar pentru o activitate de inovare de succes, ele trebuind să fie însoţite de o corectă punere a lor în valoare. Practic este greu să se stabilească unde se sfârşeşte cercetarea şi unde începe aplicarea industrială.

Pentru ca o activitate de inovare să aibă un rezultat valorificabil, prin fabricarea de produse care să asigure un succes pe piaţă, trebuie să se ţină cont de o serie de factori ce influenţează direct procesul inovaţional:

- îmbinarea activităţii de cercetare-dezvoltare cu cea de marketing – orientarea spre piaţă;

30

Page 31: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

- integrarea activităţii de cercetare-dezvoltare în cadrul obiectivelor de ansamblu ale organizaţiei;

- selectarea eficientă a proiectelor şi existenţa unui sistem corect de evaluare;

- conducerea şi controlul eficient al proiectului;- sursa de idei creatoare;- organizaţie receptivă la inovare;- antrenarea uneia sau mai multor persoane în procesul de creaţie-inovare.Un proces de inovare, implicit unul dedicat înnoirii şi diversificării

sortimentale, bine fundamentat şi realizat, poate asigura unei organizaţii succesul şi imaginea care să o impună în faţa partenerilor şi mai ales a concurenţilor, într-un mediu atât de complex şi de dinamic în continuă evoluţie.

31

Page 32: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Capitolul 6.STANDARDIZAREA MĂRFURILOR

6.1. Importanţa şi definiţia standardizării

Standardizarea este activitatea tehnico-economică de elaborare şi implementare a unor documente de referinţă (standarde), care reglementează în mod raţional şi unitar realizarea produselor, controlul calităţii şi circulaţia tehnică a acestora.

În mod obişnuit prin standardizare se înţelege acţiunea de elaborare a unor documente, organizată în scopul reglementării tehnice oprite a problemelor care se pun în mod repetat în activitatea economică şi mai ales, în domeniul producţiei prin adoptarea acelor soluţii, care conciliază cerinţele beneficiarilor cu posibilităţile producătorilor, realizând avantaje tehnico-economice optime.

Activitatea de standardizare este influenţată în mod direct de procesul accelerat de apariţie a unor noi tehnologii, de globalizare a schimburilor comerciale, de problemele de mediu şi securitate, precum şi de formarea pieţei unice europene.

Începuturile activităţii de standardizare datează din perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial, primele standarde cu caracter naţional fiind adoptate în 1937-1938 în cadrul AGIR – Asociaţia Generală a Inginerilor din România.

În anul 1948 a luat fiinţă Comisiunea de Standardizare, primul organism naţional de standardizare. După o serie de reorganizări, în 1970 a luat fiinţă Institutul Român de Standardizare (IRS), care a funcţionat până în anul 1998. Prin Ordonanţa Guvernului 39/1998 se pun bazele standardizării voluntare în România. Din acest moment, organismul naţional de standardizare este Asociaţia de Standardizare din România – ASRO.

Conform SR 10000-1:1994 „standardul este un document, stabilit prin consens şi aprobat de un organism recunoscut, care furnizează pentru utilizări comune şi repetate, reguli, linii directoare sau caracteristici pentru activităţi sau rezultatele lor, în scopul obţinerii unui grad optim de ordine într-un context dat”.

În urmă cu câteva decenii, în Europa de Vest standardele şi-au pierdut caracterul de obligativitate. În noua abordare „New Approach”, standardele sunt obligatorii numai pentru firma care face public faptul că produsul ei este conform cu un anumit standard. Referirea la un standard este pentru o firmă garanţia calităţii produsului şi a faptului că consumatorii vor avea încredere în produs. Pentru consumatori, conformitatea cu un standard le conferă avantajul cunoaşterii produsului şi încredere în calitatea acestuia.

De asemenea, unele standarde, care sunt citate de reglementări oficiale, devin obligatorii (de exemplu, unele standarde pentru jucării, metale preţioase, standarde care stabilesc metodele de prelevare şi analiză a probelor ş.a.).

Conform SR 10000-1:1994 „standardizarea este o activitate specifică, prin care sunt stabilite, pentru problemele reale sau potenţiale, prevederi destinate unei utilizări comune şi repetate, urmărind obţinerea unui grad optim de ordine într-un context dat”.

6.2. Obiectivele standardizării

Scopul principal al standardizării este îmbunătăţirea activităţii economice în general. Pentru atingerea acestui scop, standardizarea are următoarele obiective:

32

Page 33: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

- îmbunătăţirea calităţii vieţii;- obţinerea unei economii globale de materiale, energie şi efort uman;- protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii persoanelor fizice, mediului

înconjurător şi apărarea intereselor consumatorilor;- protecţia consumatorilor, printr-un nivel de calitate al produselor şi

serviciilor adaptat necesităţilor şi verificat corespunzător;- recunoaşterea internaţională a produselor şi serviciilor româneşti;- promovarea rezultatelor consolidate ale ştiinţei şi tehnologiei, ţinând

seama de gradul de dezvoltare al economiei;- stabilirea unui sistem unitar de cerinţe pentru certificarea conformităţii;- înlăturarea barierelor tehnice din calea comerţului internaţional;- reprezentarea intereselor economiei naţionale în activităţile de

standardizare internaţionale şi europene.În standarde unt prescrise condiţiile de asigurare a protecţiei vieţii, protecţiei

sănătăţii, securităţii muncii, protecţiei mediului ambiant prin nivelul mai redus al nocivităţii unor procese; aceste reglementări contribuie la protecţia consumatorului şi a mediului înconjurător.

Apărarea intereselor consumatorilor se realizează şi prin prevederea unor caracteristici care se verifică în timpul utilizării produselor (durabilitate, fiabilitate, mentenabilitate), neîndeplinirea cărora ar putea permite consumatorului emiterea pretenţiilor la despăgubire.

Standardizarea mărfurilor este foarte importantă, deoarece are loc: facilitarea schimburilor interne şi internaţionale de mărfuri şi de

informaţii; ridicarea continuă a calităţii şi competitivităţii produselor; promovarea progresului tehnic şi accelerarea înnoirii producţiei; raţionalizarea economică prin tipizarea, unificarea şi raţionalizarea

sortotipodimensiunilor.Standardizarea îndeplineşte rolul de a facilita schimburile de mărfuri, de a

uşura comunicarea între producători şi beneficiari, de a stabili un limbaj comun prin intermediul tehnologiei unice în diferite domenii. Simbolizarea şi codificările cunoscute de ambii parteneri permit o comunicare facilă, indiferent de limba vorbită de fiecare dintre ei. Trimiterile şi referirile la standarde, care se fac în contractele economice, înlesnesc foarte mult tranzacţia, în special atunci când se stabileşte nivelul calitativ al produselor. Trimiterile la standardele internaţionale şi naţionale ale partenerilor în cadrul tratativelor constituie singurul mod de a înlătura, în prezent, barierele tehnice create prin practicarea în diferite state a unor condiţii tehnice de importanţă locală.

Standardizarea contribuie la menţinerea şi asigurarea calităţii şi competitivităţii mărfurilor prin faptul, că standardele precizează nivelul minim al principalelor caracteristici de calitate, modalităţi de efectuare a recepţiei calitative a loturilor de mărfuri, condiţiile de ambalare, transport, depozitare etc.

Prin standardizare este posibilă de asemenea promovarea progresului tehnic şi accelerarea înnoirii producţiei, deoarece standardizarea presupune stabilirea parametrilor principali a condiţiilor tehnice, indicatorilor de fiabilitate şi mentenabilitate, a metodelor de analiză şi de încercare a produselor, toate acestea având un rol important în ridicarea continuă a calităţii mărfurilor.

În majoritatea sectoarelor industriale standardele reprezintă un element de raţionalizare economică. Raţionalizarea economică poate fi realizată prin:

Tipizare şi simplificare;

33

Page 34: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Unificare; Interschimbabilitate; Modulare; Agregare.Tipizarea şi raţionalizarea sortotipodimensiunilor este acţiunea de stabilire a

unei game raţionale economic de tipuri şi mărimi ale produselor, capabile să acopere nevoile existente într-o anumită perioadă de timp, sau cele previzibile într-un viitor apropiat. Prin simplificare se ajunge la produse caracterizate prin proprietăţi esenţiale, eliminându-se elementele care complică, îngreunează şi scumpesc producţia şi utilizarea acestora.

Unificarea este legată de tipizare şi presupune reducerea diversităţii produselor prin combinarea mai multor variante, mai ales din punct de vedere al dimensiunilor şi formei. Aceasta presupune că toate variantele iniţiale vor suferi unele modificări, astfel se creează posibilitatea utilizării aceloraşi piese şi subansambluri pentru mai multe tipuri de produse diferite. De altfel, indicele de tehnologicitate, indice de calitate în proiectarea maşinilor, reprezintă tocmai raportul dintre numărul componentelor unificate şi numărul total de componente.

Tipizarea şi unificarea permit programarea interschimbabilităţii, adică posibilitatea producătorilor să fabrice loturi de piese suficient de compatibile sub aspectul dimensiunilor, formelor şi a proprietăţilor, pentru ca acestea să poată fi înlocuite cu altele.

Interschimbabilitatea poate fi dimensională şi funcţională. Un exemplu de interschimbabilitate dimensională este cel referitor la şuruburi şi piuliţe, care sunt perfect standardizate internaţional şi sunt înlocuibile, indiferent de provenienţa lor. Interschimbabilitatea funcţională este asigurată când alte caracteristici decât cele dimensionale sunt standardizate, de exemplu caracteristicile rulmenţilor – încărcătura, condiţiile la care se supun în timpul lucrului etc.

Modularea urmăreşte folosirea subansamblelor unificate constructiv, care pot fi combinate în mai multe variante, în funcţie de necesităţi. Modulele sunt interschimbabile şi au proprietăţi de convertibilitate şi reversibilitate repetată. Modularea este des utilizată pentru o serie de produse – mobilă, utilaje tehnologice, produse electronice etc.

Agregarea constă în combinarea elementelor unificate constructiv, astfel încât să formeze variante de echipamente adecvate unor condiţii de lucru cât mai diverse.

Pentru a nu rămâne în urma progresului tehnico-ştiinţific, devenind o piedică în asigurarea calităţii, standardele trebuie corelate cu modificările ce intervin, trebuie revizuite sau înlocuite cu altele la intervale ce corespund modificărilor în tehnologia produselor şi vitezei progresului tehnic.

6.3. Clasificarea standardelor

Până la 28.08.1992, dată la care s-a publicat în Monitorul Oficial al României Ordonanţa Guvernului României privind activitatea de standardizare în România s-au utilizat standarde de stat (STAS), standarde de ramură (STR) şi standarde de întreprindere (STI) Pentru operativitate s-a convenit ca standardele elaborate înainte de data precizată să-şi păstreze sigla STAS.

În ţara noastră în prezent se elaborează următoarele categorii de standarde: Standarde române – a căror siglă de identificare este SR, care se

aplică la nivel naţional. Iniţialele ST sunt urmate de două grupe de cifre: primul grup de cifre reprezintă numărul standardului şi acesta rămâne neschimbat; al doilea grup

34

Page 35: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

de cifre reprezintă anul când a fost elaborat sau modificat respectivul standard. Standarde profesionale – care se aplică în anumite domenii de

activitate, în cadrul organizaţiilor profesionale, legal constituite, care le-au elaborat; Standarde de firmă – care se aplică în cadrul regiilor autonome,

societăţilor comerciale şi al altor persoane juridice care le-au elaborat.După provenienţă standardele se clasifică în: Standarde naţionale, care sunt elaborate, aprobate sau adoptate după

caz, de un organism naţional de standardizare şi care este pus la dispoziţia publicului; Standarde europene, care sunt adoptate de către un organism

european cu activitate de standardizare; Standarde internaţionale, care sunt adoptate de către un organism

internaţional cu activitate de standardizare.De menţionat este faptul că standardele internaţionale şi europene se publică în

România numai după adoptarea lor ca standarde naţionale.După conţinutul lor, standardele se clasifică în: Standarde generale, care se referă la o problemă valabilă pentru una

sau chiar mai multe grupe de produse, de simbolizare, codificare, metode statistico-matematice de control al calităţii produselor;

Standarde complete de produs, referitoare la obţinerea şi comercializarea unui singur produs. Ele conţin o serie de condiţii tehnico-economice care trebuie să fie îndeplinite de un produs, condiţii tehnice de calitate (formă şi dimensiuni, condiţii de funcţionare, fiabilitate, condiţii de siguranţă şi de protecţie a vieţii şi a mediului înconjurător), reguli pentru verificarea calităţii, metode de verificare a calităţii, precum şi prevederile privind recepţia, conţinutul marcării şi modul de marcare, pentru identificarea produsului şi a producătorului;

Standarde parţiale de produs, care detaliază unul sau două capitole dintr-un standard complet de produs, spre exemplu:

- standarde de dimensiuni,- standarde de marcare,- standarde de reguli privind verificarea calităţii,- standarde de analize şi încercări,- standarde de ambalare, depozitare şi transport.O altă clasificare a standardelor după conţinut, conform SR 10000/1-94, le

grupează în: standarde de bază, cu aplicabilitate generală sau care conţin prevederi

generale pentru un anumit domeniu; standarde de terminologie, care „fixează” termenii utilizaţi în diferite

domenii; standarde de încercări, care detaliază metodele de încercare aplicate

pentru caracterizarea produselor sau serviciilor; standarde de produse, care specifică cerinţele ce urmează a fi

îndeplinite de procese, asigurându-se astfel aptitudinea de utilizare a lor; standarde de servicii, care descriu cerinţele referitoare la servicii,

pentru asigurarea aptitudinii lor de utilizare; standarde de interfaţă, caracterizând interfaţa existentă între produse,

procese, sisteme în punctele lor de conexiune; standarde de date, conţinând datele necesare pentru caracterizarea

completă a unui produs, proces, serviciu.

35

Page 36: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

6.4. Activitatea de standardizare în România

Una din cerinţele esenţiale de aderare a României la Uniunea Europeană de importanţă majoră pentru ţara noastră este armonizarea legislaţiei tehnice cu cea care guvernează Piaţa Internă Unică a Uniunii Europene. Pentru realizarea acestei armonizări, în România a avut loc o reformă fundamentală în domeniul infrastructurilor calităţii şi standardizării.

Astfel, prin Ordonanţa 39/1998 a fost pusă baza standardizării voluntare în România, fiind creat un alt organism naţional de standardizare Asociaţia de Standardizare din România (ASRO). Acest organism şi-a schimbat statutul, dintr-o organizaţie subordonată Guvernului României (IRS) într-o asociaţie de drept privat, non-profit, fără scop lucrativ, neguvernamentală şi apolitică, de interes public, cu recunoaşterea guvernamentală ca unic organism naţional de standardizare.

Atribuţiile principale ale ASRO sunt: elaborarea şi aprobarea, reconfirmarea, modificarea şi anularea

standardelor naţionale; stabilirea principiilor şi metodologiei standardizării naţionale; elaborarea şi implementarea programului de standardizare naţională; reprezentarea României în organismele neguvernamentale internaţionale şi

europene de standardizare; colaborarea în domeniul standardizării naţionale cu organisme similare din

alte ţări; editarea, publicarea şi difuzarea standardelor naţionale şi a altor publicaţii

din domeniul standardizării naţionale; acordarea dreptului de utilizare a mărcilor naţionale de conformitate cu

standardele naţionale; efectuarea de operaţiuni de import-export şi comercializare de standarde,

documentaţii şi literatură de standardizare; crearea unui climat favorabil aplicării standardelor naţionale în economie

şi dezvoltării standardizării în România.

36

Page 37: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Capitolul 7.CLASIFICAREA ŞI CODIFICAREA MĂRFURILOR

 7.1. Consideraţii generale

Abordarea în scopuri practice a mulţimii mărfurilor, în continuă diversificare, a determinat intensificarea preocupărilor pentru elaborarea unor sisteme de clasificare, potrivit cerinţelor specifice ale unui domeniu sau altul de activitate.

Pe măsura dezvoltării industriei şi comerţului, creşterii nivelului şi importanţei schimburilor internaţionale, introducerii pe scară largă a informaticii în practica economică, aceste sisteme de clasificare au fost continuu perfecţionate, în direcţia asigurării unei mai bune corelări cu structura producţiei şi a comerţului, cu cerinţele statistice, vamale şi de altă natură.

În prezent, în practica economică se utilizează o mare diversitate de clasificări ale produselor. Pentru facilitarea analizei lor le putem grupa în clasificări sistematice, nesistematice şi combinate.

Clasificările sistematice asigură ordonarea produselor pe categorii relativ omogene, pe baza unor criterii, stabilindu-se un sistem de relaţii între categoriile constituite. Majoritatea clasificărilor sistematice elaborate sunt clasificări ierarhice, cu structură arborescentă, pe trepte (niveluri) de detaliere (agregare), între care există relaţii de subordonare: treptele superioare se obţin prin agregarea celor inferioare, derivate din ele.

Grupările (categoriile) de produse corespunzătoare acestor trepte au o mare diversitate de denumiri (diviziune, secţiune, grupă, clasă). Conţinutul lor diferă, de asemenea, semnificativ pentru acelaşi nivel de agregare, de la o clasificare la alta, pentru aceleaşi produse.

În clasificările nesistematice produsele sunt cuprinse în ordinea apariţiei lor, fără să se ţină seama, deci, de categorii înrudite de produse.

Clasificările combinate asigură ordonarea produselor pe un anumit număr de categorii omogene, în cadrul cărora se realizează, în continuare, clasificarea nesistematică a elementelor componente.

7.2. Principalele sisteme de codificare a mărfurilor utilizate în comerţul internaţional

Diferitele tipuri de clasificări ale produselor sunt asociate cu sisteme de codificare specifice.

Codul este o combinaţie de 4 elemente simbolice prin care se reprezintă o informaţie. Aceste elemente pot fi litere (cod alfabetic), cifre (cod numeric) sau litere şi cifre (cod alfanumeric).

Codificarea reprezintă operaţiunea de transformare în cod a elementelor definitorii ale unor obiecte, servicii, fenomene etc.

Relaţia dintre clasificări şi codificări este definită de gradul de interdependenţă sau de suprapunere a acestora.

Principalul obiectiv al codificării, care determină şi funcţia sa de bază, este identificarea. În cazul în care preia şi semnificaţii ale relaţiilor existente între elementele mulţimii, el îndeplineşte şi funcţia de reprezentare a clasificării.

În cazul clasificării sistematice, utilizate în practica economică, codificarea este dependentă de ordonarea mulţimii produselor pe categorii, suprapunându-se funcţia de identificare a codului cu funcţia sa de reprezentare a clasificării.

37

Page 38: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Utilizarea eficientă a unui asemenea sistem de codificare presupune o structură unitară a criteriilor de clasificare şi stabilirea unui număr optim de niveluri de detaliere, pentru a nu se ajunge la un cod de lungime mare.

În cazul clasificării nesistematice, produsele se identifică, printr-un cod secvenţial, acordat în ordinea numerelor naturale. Soluţia prezintă avantajul unui cod de lungimea mică, datorită utilizării tuturor combinaţiilor posibile ale caracterelor numerice.

Prezintă, însă, dezavantajul că reprezentarea codificată nu poate sugera nici o informaţie asupra categoriei din care face parte produsul.

Clasificările combinate utilizează un sistem de codificare ierarhizat – secvenţial, codul având o zonă de ordonare corespunzătoare clasificării ierarhice, urmată de o zonă secvenţială. Deci, funcţia de identificare a codului este combinată parţial şi cu funcţia de clasificare. Lungimea codului este cu atât mai mare, cu cât clasificarea cuprinde un număr mai mare de niveluri de detaliere. În această variantă se urmăreşte găsirea unui raport optim între zona de clasificare şi zona secvenţială a codului.

În condiţiile proliferării unei mari diversităţi de clasificări de acest fel, a devenit necesară găsirea unor soluţii de uniformizare a lor pe plan mondial, obiectiv atins prin elaborarea sistemelor Codul universal al produselor (Universal Product Code – UPC) şi Codul european al articolelor (European Article Numbering – EAN).

Ambele sisteme utilizează codificarea cu bare.Codul cu bare este o modalitate de reprezentare grafică a caracterelor

numerice sau alfanumerice prin alternarea unor bare de culoare închisă cu spaţii albe de dimensiuni definite.

Tehnologia codului cu bare se bazează pe recunoaşterea acestor combinaţii de bare şi spaţii, cu ajutorul unor echipamente informatice specializate. Acest proces a fost facilitat de modernizarea rapidă a echipamentelor informatice (hardware) şi mai ales de progresele realizate în domeniul software-ului. Astfel, de la procedeul electrostatic de citire a codurilor, simbolizate prin purtători de date cu cartele sau taloane perforate, s-a ajuns la lectura magnetică şi, în final, la metoda citirii optice, care stă la baza sistemelor perfecţionate de culegere a informaţiilor cuprinse în coduri. Dintre acestea, sistemul scanner de prelucrare a informaţiei comerciale la mărfuri s-a extins cu rapiditate. Scanner-ul este un echipament informatic cu ajutorul căruia se citesc prin metoda lecturii optice, datele codificate şi simbolizate prin codul cu bare.

Elementele de bază ale sistemului de codificare cu bare sunt: simbolizarea (tipul codului), metoda de imprimare, echipamentul de imprimare, cititul optic şi decodificatorul.

a) Tipuri de coduri. Pentru denumirea acestora, în standardele române se utilizează termenul de simbolizări. Regulile specifice fiecărei simbolizări au, denumirea standardizată de specificaţii de simbolizare.

Standardul european EN 796 Coduri cu bare, elaborat de Comitetul European de Standardizare (CEN) prevede 18 simbolizări (tipuri de coduri), cărora le-a atribuit câte un identificator de simbolizare. Au fost elaborate standarde pentru următoarele tipuri de coduri: Codul 39, Codul 128, Codul EAN-UPC, Interleaved 2 of 5 şi Codabar. Toate acestea au fost preluate ca standarde române, de Comitetul Tehnic CT 300 Coduri cu bare.

Ţinând cont de sistemul de codificare a informaţiilor, există două categorii de coduri cu bare:

· coduri cu bare liniare, în care informaţia este codificată pe o singură direcţie, de regulă pe orizontală;

38

Page 39: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

· coduri cu bare bidimensionale, în care informaţia este codificată atât pe orizontală, cât şi pe verticală.

Codurile bidimensionale au o capacitate mai mare de cuprindere, comparativ cu cele liniare.

Toate tipurile de coduri menţionate anterior sunt coduri liniare. În funcţie de caracteristicile şirului de caractere pe care-l codifică, deosebim mai multe tipuri de asemenea coduri:

· coduri numerice, care pot reprezenta numai cifre (de exemplu codurile EAN şi UPC);

· coduri alfanumerice, care pot reprezenta atât cifre cât şi litere (de exemplu codul 128 şi codul 39);

· coduri cu lungime fixă, care pot reprezenta şiruri cu un număr fix de elemente (de exemplu codul EAN, care poate reprezenta numai un şir numeric de 8 sau 13 elemente);

· coduri cu lungime variabilă, care pot reprezenta şiruri conţinând un număr variabil de elemente (de exemplu codul 128 şi codul 39).

Indiferent de varianta lor, codurile liniare au aceeaşi structură generală, caracterizată prin următoarele elemente:

- dimensiunea (modulul) reprezintă lăţimea barei sau a spaţiului cel mai îngust. Este o caracteristică foarte importantă a simbolizării, de care depinde lungimea codului, siguranţa de citire şi, uneori, înălţimea codului;

- zona liberă este o zonă de margine neimprimată, la majoritatea tipurilor de coduri având o lăţime de minimum 10 x dimensiunea codului, dispusă la începutul şi la sfârşitul codului cu bare. Asigură o citire corectă, prin evitarea erorilor datorate unor semne grafice aflate în vecinătatea codului;

- elementele de start şi de stop sunt, de fapt, combinaţii specifice de bare şi spaţii, cu care începe, respectiv se termină codul cu bare. Acestea permit echipamentului de citire-decodare să identifice începutul şi sfârşitul codului, precum şi sensul de citire;

- codul în clar (linie de interpretare) reprezintă corespondentul codului cu bare, format din caractere lizibile de om. Prezenţa lui, alături de codul cu bare, este obligatorie. Acest cod permite introducerea manuală, în sistemul informatic de prelucrare, a codului produsului, în cazul în care, din diferite motive, nu este posibilă citirea automată;

- caracterul de control (cifra de control) serveşte pentru depistarea eventualelor erori şi se bazează pe un algoritm specific fiecărui tip de cod. În unele cazuri, cunoscând această cifră se poate reconstrui codul deteriorat.

b) Metoda de imprimare a codului cu bare. Metoda de imprimare este foarte importantă pentru menţinerea caracteristicilor codului, în condiţiile diferite de mediu în care sunt transportate sau depozitate produsele. În prezent, sunt în curs de elaborare standarde europene referitoare la următoarele aspecte: tehnologia de imprimare a codului, cerneala şi culorile utilizate, materialul din care sunt confecţionate etichetele, poziţia etichetei pe ambalaj. Codurile cu bare pot fi aplicate:

- pe ambalajul produsului;- pe etichete, care se aplică pe ambalaj;- prin etichetare la locul ambalării produsului.c) Metode de citire a codului cu bare. Citirea codului cu bare se realizează

cu ajutorul unui echipament electro-optic, care permite măsurarea parametrilor luminii reflectate şi transformarea acestor informaţii în semnale care pot fi prelucrate de decodor. În prezent se utilizează două tipuri de cititoare:

39

Page 40: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

- creionul optic, care se deplasează de operator de-a lungul codului;- cititoare cu laser, care permit o citire omnidirecţională, independentă de

viteza şi uniformitatea mişcării de parcurgere a codului. Acestea pot fi mobile sau fixe. Cele fixe sunt conectate la casele de marcat, în punctele de vânzare.

Codul universal al produselor (UPC)În anul 1970, în SUA, a fost înfiinţat Consiliul pentru codificarea produselor.

În 1972 Consiliul a recomandat adoptarea unui sistem unitar de codificare, denumit Codul universal al produselor (Universal Product Code – UPC).

Acest sistem se bazează pe un cod cu 12 caractere numerice; prima cifră reprezintă o cheie a clasificării (“key number”), cinci cifre identice identifică producătorul, următoarele cinci cifre produsul şi ultima este cifra de control.

Prima cifră reprezintă: 0 – produse de băcănie şi coloniale; 2 – produse de cerere neuniformă; 3 – produse cosmetice şi farmaceutice; 4 – produse nealimentare, solduri.

 Codul european al articolelor (EAN)În anul 1974 au fost examinate sistemele existente la acea dată (UPC, Gencod

– francez, BAN-L – german), elaborându-se un sistem de clasificare şi codificare, denumit Codul european al articolelor (European Article Numbering – EAN). Acest sistem a fost astfel conceput încât să fie compatibil cu UPC şi să includă şi sistemele folosite în Franţa şi Germania.

Sistemul EAN se bazează pe un cod cu 13 caractere numerice, cu următoarea semnificaţie: primele două reprezintă ţara de origine (de exemplu: Belgia = 54, Franţa = 30-37, Germania = 40-42, Japonia = 49, Anglia = 50, Ţările de Jos = 87, etc.), cinci cifre identifică producătorul, cinci cifre produsul şi ultima este cifra de control.

Pentru coordonarea aplicării sistemului EAN, în anul 1977 a fost înfiinţată “Asociaţia europeană a codificării articolelor”, cuprinzând iniţial, reprezentanţi ai producătorilor şi comercianţilor din Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi Suedia. Această asociaţie denumită începând cu anul 1981 “International Article Numbering Association EAN” urmăreşte respectarea unor principii de bază, în vederea asigurării compatibilităţii sistemelor naţionale de codificare a produselor.

Utilizând un cod nesemnificativ, uşor de manipulat, sistemul EAN este deosebit de flexibil, cu capacitate mare de cuprindere (circa 10 miliarde de produse).

Pentru rezolvarea eficientă a cerinţelor informatice proprii ale întreprinderilor comerciale, prin folosirea codului adaptat lecturii scanning, a fost implementat procedeul simbolizării interne, fără modificarea sistemului EAN. Printr-o convenţie internaţională, o parte din cifrele rezervate pentru codificarea ţărilor – intervalul 20-29 – au fost atribuite unei anumite ţări sau regiuni geografice, pentru necesităţile interne ale întreprinderilor comerciale. Aceste cifre se utilizează pentru codificarea produselor proprii sau a celor necodificate de către producători. Lungimea totală a codului este, în acest caz, de 8 cifre, existând, posibilitatea adoptării unui cod de lungime mai mare, fără a depăşi 13 caractere, corespunzătoare EAN 13. Codul de identificare a produsului poate fi, în acest caz, un cod semnificativ, corespunzător unei clasificări sistematice a mărfurilor respective.

Utilizarea sistemului EAN asigură o serie de avantaje, atât pentru producători cât şi pentru comercianţi şi consumatori, prin facilitarea urmăririi şi gestionării rapide a produselor pe întregul lanţ de distribuţie.

Prin intermediul acestui sistem, producătorii se pot informa operativ în legătură cu modificările care apar în desfacerea produselor, ceea ce le asigură posibilitatea adaptării rapide la cerinţele pieţei.

40

Page 41: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Pentru comercianţi, sistemul EAN asigură gestionarea mai eficientă a stocurilor, existând posibilitatea cunoaşterii, în orice moment, a situaţiei stocului pentru fiecare produs, care poate fi, astfel, reînnoit operativ.

Pentru client, utilizarea sistemului EAN reduce foarte mult timpul de aşteptare la casele de marcat. Prin citirea automată a codurilor el obţine un bon, pe care sunt trecute în mod clar denumirea exactă şi preţul pentru fiecare produs achiziţionat, fiind exclusă posibilitatea apariţiei unor erori.

În prezent, sistemul EAN este aplicat într-o serie de alte domenii, printre care cel administrativ, bancar. În varianta EAN-13 este utilizat pentru codificarea publicaţiilor, fiind acceptat ca alternativă la sistemele internaţionale recunoscute şi anume ISBN pentru cărţi şi ISSN pentru publicaţii.

Alte tipuri de coduri cu barePe lângă sistemele EAN şi UPC, în practica economică se utilizează şi alte

tipuri de coduri cu bare, care permit codificarea informaţiilor numerice sau a celor alfanumerice.

Ele pot fi grupate în sisteme de simbolizare continue şi discontinue.Codul 39 este primul sistem de simbolizare alfanumerică, discontinuu, în care

fiecare caracter este compus din nouă elemente (bare şi spaţii), dintre care trei sunt mai late.

Acest cod este utilizat pe scară largă în industrie, de către asociaţii profesionale, pentru satisfacerea unor necesităţi specifice.

Codul 93 este un sistem de simbolizare continuu, în care fiecare caracter este reprezentat prin nouă module, repartizate pe trei bare şi spaţii. Are două cifre de control (C şi K), asigurând obţinerea unei densităţi mari de caractere. Acest cod permite reprezentarea celor 128 de caractere ale normei ASCII.

Codul 128 este un sistem de simbolizare continuu, utilizat pentru reprezentarea caracterelor .Fiecare caracter este simbolizat printr-un ansamblu de 11 module, repartizate pe trei bare şi trei spaţii. Are o cifră de control, asigurând obţinerea unei densităţi mari de caractere.

CODABAR reprezintă un sistem de simbolizare discontinuu, care permite reprezentarea a 16 caractere (zece caractere numerice şi şase caractere speciale). Fiecare caracter este simbolizat cu ajutorul a şapte elemente (patru bare şi trei spaţii).

 Sistemul japonez de codificare CalraÎn Japonia s-a pus la punct un sistem de codificare, optic descifrabil, denumit

“codul Calra” cu capacitate mai mare de cuprindere decât sistemul EAN şi mult mai ieftin.

Codul Calra este alcătuit din şiruri de pătrate, fiecare fiind divizat în alte patru pătrate, cărora le corespunde un număr: 1, 2, 4 sau 8.

Pentru simbolizarea diferitelor coduri numerice se alternează, în anumite variante, pătratele albe cu cele negre. Un grup de zece pătrate poate reprezenta peste un trilion de combinaţii numerice, mult mai multe decât codul cu bare EAN.

Codul Calra este mai uşor de citit de dispozitivul scanner. Codul poate fi aplicat şi pe etichete speciale, direct la locul de vânzare. Tipărirea lui este mult mai ieftină comparativ cu codul cu bare.

41

Page 42: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Capitolul 8.MARCAREA SI ETICHETAREA MĂRFURILOR

8.1. Elemente de definire a mărcilor

Marca este semnul distinctiv folosit de întreprinderi pentru a individualiza si identifica produsele, lucrările si serviciile lor de cele identice sau similare ale altor întreprinderi           

Experienţa practică ne arată, că atât numele produsului şi al firmei cât şi marca lor are un rol deosebit de important în politica unei firme.            Considerată un element cheie în definirea politicii de produs, marca cu toate implicaţiile ei a constituit o preocupare a specialiştilor din domeniul marketingului, deoarece ea diferenţiază produsul de cel al concurentului îndeplineşte criteriile de bază, adaugă valoarea produsului satisfăcând şi nevoile psihologice ale consumatorilor, determinând încrederea acestora cu privire la nivelul calitativ al produsului.            Marca este “un nume, un termen, un semn, un simbol, desen sau o combinaţie a acestora, care este utilizată pentru a identifica mărfurile sau serviciile unui ofertant sau ale unui grup de ofertanţi pentru a le diferenţia de cele ale concurenţilor“ (Peter D.Bennett, Dictionary of Marketing Terms Chicago: American Marketing Association 1988).            Ea se defineşte prin cele patru componente:            1. atributele produsului pe care i le reaminteşte consumatorului;            2. avantajele funcţionale şi psihologice ale produsului pentru care se cumpără acestea;            3. valorile cumpărătorilor care oferă un preţ pentru performanţe, siguranţa şi prestigiul produsului;            4. personalitatea pe care o conturează şi care atrage anumiţi clienţi ce-şi pun în valoare propria imagine.            Pe baza acestor componente firma îşi construieşte identitatea mărcii, care este un simbol complex. Ph. Kotler subliniază că esenţa mărcii o reprezintă valorile şi personalitatea.             Numele este cel care defineşte produsul şi firma. Conform articolului 21 din Legea nr.26/1990 Registrul Comerţului privind numele este element de patrimoniu, ce nu poate fi ipotecat ci doar închiriat cu titlu oneros, este garantat prin lege şi reprezintă un drept exclusiv al deţinătorului legal.            O firmă, la înfiinţare se înscrie în Registrul Comerţului cu numele ei comercial care este obligatoriu să fie menţionat pe toate documentele comerciale emise de aceasta: facturi, scrisori, oferte, prospecte etc.            Numele, în calitatea sa de element acorporal al produsului constituie suportul public al imaginii şi al firmei producătoare ce atrage clienţii, dacă este bine ales din punct de vedere al percepţiei vizuale, original, uşor de citit, pronunţat şi reţinut. El poate fi: un cuvânt nou distinctiv, care atrage atenţia, numele proprietarului, al unui personaj de film etc.

Alegerea numelui afacerii, firmei, mărcii şi produsului este un element esenţial, fapt pentru care au sistematizat câteva reguli simple ce consideră că trebuie respectate            - să fie distinctiv şi unic, capabil de protecţie legală;            - să fie uşor de pronunţat, memorat şi reamintit;            - să fie scurt, simplu şi să sugereze acţiune sau ambianţă plăcută;

42

Page 43: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

            - să fie sugestiv pentru produsele, serviciile şi avantajele oferite;            - să fie familiar, cald, politicos şi să placă clientelei vizate în afacere;            - să nu fie obscen sau ofensator;            - să se pronunţe într-un singur mod;            - să poată fi pronunţat şi în alte limbi.            Constatăm, că multe din firmele particulare româneşti create după 1989 sunt deficitare la acest capitol, cele mai multe şi-au ales nume englezeşti, americane, ce nu sunt prea uşor de pronunţat şi înţeles de către consumatori.            Marca se exprimă din punct de vedere tehnic prin:            a. numele de marcă – elementul verbal format din cuvinte sau cifre, ce îndeplineşte rolul de stimul auditiv.            b. emblema (logo, sigla) – elementul vizual, format dintr-o imagine, desen, reprezentare grafică plană sau în relief, ce constituie stimulul vizual. Ea este semnul ce deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen şi susţine numele comercial în reflectarea originalităţii, unicităţii. Ca urmare, apare pe toate documentele însoţite în mod vizibil de numele comercial şi adesea invocă numele. Se spune că “M-ul” auriu de la Mc’Donalds este cel mai recunoscut semn de pe planetă, după el urmează crucea creştină.            Marca trebuie înregistrată (în România de OSIM – Oficiul de Stat de Invenţii şi Mărci) pentru ca firma să capete prin certificatul de marcă, toate drepturile de proprietate industrială ce-i asigură protecţia legală, care se susţine şi prin alte elemente, cum ar fi: forma produsului, ornamentele, expresiile cu subînţeles (“o ispită blondă” pentru berea Silva). Prin certificatul de marcă se obţine dreptul de folosire exclusivă pe termen de 10 ani, care poate fi reînnoit. Marca este transmisibilă şi poate fi concesionată prin contract sau franchising.           

8.2. Funcţiile mărcii

Sub aspect istoric, marca se pare a fi fost utilizată în domeniul artistic prin semnătură, dar în domeniul mărfurilor materiale problema se pune la sfârşitul secolului al XIX-lea când producţia de masă a marilor firme devine obişnuită, iar publicitatea industrie.            Astăzi, marca, constatăm este element constitutiv acorporal al produsului, ce conferă acestuia identitate, datorită funcţiilor pe care le îndeplineşte:            - funcţia practică de identificare a produselor – marca permite memorarea cu uşurinţă a produsului şi deci repetarea cumpărării, dacă produsul l-a satisfăcut.            - funcţia de garanţie – marca asigură calitatea produsului (ex. Guban face cei mai buni pantofi din ţara noastră).            - funcţia de personalizare – marca îi permite consumatorului afirmarea originalităţii, personalităţii sale.            - funcţia ludică – corespunde plăcerii pe care un consumator o poate avea în urma cumpărării unei anumite mărci.            - funcţia de specificitate – când marca se referă la o configuraţie unică a atribute-produs.            - funcţia distinctivă – când marca este singurul punct de reper pentru consumator în diferenţierea produselor, pentru a se decide ce produs cumpără.            Aceste funcţii ale mărcii reflectă avantajele pe care marca le oferă pe de-o parte consumatorilor şi pe de alta producătorilor, ele constituind motivele principale ale accentuării importanţei mărcii în politica de marketing. Astfel marca asigură:           

43

Page 44: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

- identificarea uşoară a produsului, care se poate comanda doar după nume.            - clienţii, că bunul cumpărat are o anumită calitate.            - identificarea uşoară a producătorului care este răspunzător de produs.            - diminuare a comparării preţurilor când clienţii percep mărcile distincte.            - că firma este capabilă să promoveze produsele sale şi să asocieze marca şi caracteristicile sale în mintea cumpărătorului.            - creşterea prestigiului produsului.            - diminuarea riscului cumpărării unui produs.            - uşurarea segmentării pieţei şi creării unei imagini specifice.            - cooperarea mai eficientă a canalelor de distribuţie, oferindu-i producătorului posibilitatea de a exercita un control mai bun al distribuţiei.            - introducerea unui nou produs.            - creşterea loialităţii clienţilor şi a preferinţelor pentru clienţi.            - informaţii clare şi precise despre produs.            - publicitatea produsului.            - facilitarea comercializării produsului etc.            - protecţia împotriva imitaţiei frauduloase, contrafacerii şi a furtului ideii şi a imagini publice a producătorului sau distribuitorului.            - o anumită istorie, un anumit statut ce poate justifica şi utilizarea unui preţ mai mare.            Toate aceste aspecte se înscriu în obiectivele politicii de marcă pe care o adoptă firmele, întrucât marca constituie după cum arată unele studii, suportul loialităţii consumatorului.

8.3. Tipuri de mărci

            Adoptarea mărcii este astăzi o problemă esenţială a politicii de produs, întrucât necesită investiţii pe termen lung şi aproape nu există produs fără a purta pe el o marcă. De aceea un moment important este alegerea tipului de marcă.            În prezent se practică o multitudine de genuri de mărci şi de aceea ele se pot clasifica după mai multe criterii:            A. - după numărul produselor se disting:            1. mărci individuale – care sunt nume unice date unor articole individuale şi pot fi:            a. distincte – pentru fiecare ofertă.            b. multiple – pentru diferite articole ale liniei de produse vândute de firmă.            2. mărci de familie – care se folosesc pentru mai multe produse ale aceleaşi firme (ex. Xerox). Ele pot fi:            a. generale – care sunt nume comune pentru toate ofertele firmei.            b. distincte – pentru fiecare linie de produse pentru menţinerea identităţii specifice.            B. - după numele mărcii distingem:            1. marca producătorului – de regulă se vând mai multe produse sub acelaşi nume. Se remarcă utilizarea pe scară tot mai mare obţinerea licenţei de folosire a unei mărci prin plata unei taxe. Cea mai nouă formă este licenţierea mărcii prin care se închiriază o marcă de comerţ sau sigle celebre într-un domeniu şi se utilizează pentru o altă categorie de produse (ex.- ochelari Porsche).            2. marca distribuitorului (privată) sau a detailistului sau marca de magazin.            3. marca generică – ce subliniază numele produsului însuşi, nu producătorul sau distribuitorul (zahăr, ulei, cafea). Războiul mărcilor între producători şi

44

Page 45: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

consumatori reflectă concurenţa dintre aceştia în domeniul mărcilor.            C. - după profilul firmei care le înregistrează şi utilizează, există:             1. marcă de fabrică – a producătorului.            2. marcă de comerţ – a distribuitorului.            3. marcă de serviciu – a unităţilor prestatoare de servicii.            D. - după efectul asupra consumatorului pot fi:            1. marcă auditivă.            2. marcă vizuală.            3. marcă intelectuală.            E. - după natura numerelor ce le reglementează există:            1. marcă facultativă.            2. marcă obligatorie.            F. - după potenţial (puterea şi valoarea de piaţă) se disting:            1. marcă necunoscută – de majoritatea cumpărătorilor.            2. marcă preferată – de consumator.            3. marcă cu grad ridicat de fidelitate.            Prin urmare, orice firmă are la dispoziţie mai multe posibilităţi de adoptare a mărcii şi de aceea ea trebuie să opteze pentru o strategie de marcă: de fabrică, multiplă, mixtă sau pentru o gamă de produse.            În alegerea strategiei trebuie să se ţină seamă şi de dificultăţile pe care le va întâmpina, cele mai frecvente fiind: riscul copierii de către concurenţi, deraierii, devenirii nesemnificative, declinul în timp, supleţea folosirii, neadaptarea la publicitatea produsului.            Practica a sintetizat câteva principii care stau la baza alegerii strategiei de marcă:

- alegerea unei mărci unice pentru întreprindere sau o linie de produse.            - diferenţierea mărcilor – ce permite o segmentare mai puternică a pieţii.            - alegerea unei mărci noi – ce permite o diferenţiere puternică.            - extinderea mărcii pentru a lansa noi produse.            - repoziţionarea mărcii – când o marcă câştigă segmentele de piaţă în detrimentul altora.            Evident, strategia de marcă trebuie readaptată, întrucât studiile de specialitate arată că: durata de viaţă a mărcilor pe piaţa mărfurilor de consum este lungă (peste 10 ani), vechile mărci continuă să ocupe un loc însemnat, iar pentru aceasta se fac mari cheltuieli publicitare pentru a le menţine în viaţă.

8.4. Etichetarea mărfurilor

Eticheta reprezintă orice material scris, imprimat, litografiat, gravat sau ilustrat, care conţine elemente de identificare a produsului şi care însoţeşte produsul când acesta este prezentat spre comercializare sau este aderent la ambalajul acestuia.

Etichetarea este operaţiunea de aplicare a etichetei sau înscrierea elementelor de identificare pe produs, pe ambalajul de vânzare, pe dispozitivul de închidere ce însoţesc produsul pus în vânzare şi se referă la acesta.

Eticheta reprezintă, cu alte cuvinte, cel mai simplu şi rapid instrument de informare asupra produsului, o bază utilă de date, atât pentru consumator, cât şi pentru produs. Menţiunile obligatorii ale etichetei unui produs se referă la:

- denumirea produsului;- grupa din care face parte produsul;- numele producătorului;

45

Page 46: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

- principalele caracteristici de calitate;- clasa de calitate a produsului;- masa pe unitatea de ambalaj;- domeniile de utilizare;- restricţii privind consumul;- condiţiile de păstrare;- elementele de identificare a lotului;- termenul de garanţie.Pentru consumatori, etichetele mărfurilor reprezintă principalul elemente în

orientarea actului decizional în sensul că eticheta trebuie să ofere consumatorului informaţiile necesare, suficiente, verificabile şi uşor de comparat; eticheta este în acelaşi timp şi un angajament al producătorului privind caracteristicile intrinseci ale produsului, dar şi un prilej pentru firmele conduse după principii incorecte, de a înşela consumatorii privind componenţa produsului, ţara de origine sau termenul de valabilitate.

Necesitatea reglementării etichetării produselor este o problemă de interes public deoarece vizează protecţia consumatorului din punct de vedere biologic, economic şi social, dar în acelaşi timp se constituie ca o barieră în calea comercializării produselor necorespunzătoare, a produselor pirat şi a celor falsificate. Etichetarea produselor este reglementată printr-o serie de documente internaţionale şi naţionale.

8.5. Etichetarea nutriţională a produselor alimentare  În prezent, se folosesc o serie de tratamente pentru îmbunătăţirea proprietăţilor

funcţionale şi nutritive ale unor produse alimentare, cu influenţe directe în formarea caracteristicilor curative ale acestora, cum sunt:

- metode chimice şi enzimatice – de modificare a proteinelor alimentare (care urmăresc – blocarea reacţiilor deteriorative de tip Maillard sau cele de formare a unor compuşi nedoriţi în faza de tratament alcalin – îmbunătăţirea proprietăţilor funcţionale ale proteinelor – îmbunătăţirea valorii nutritive prin încorporarea unor aminoacizi esenţiali – creşterea digestibilităţii proteinelor);

- metode de reducere a conţinutului de acizi nucleici din drojdii;- metode de germinare pentru îmbunătăţirea valorii nutritive a unor cereale şi

leguminoase (acesta fiind de fapt singurul proces efectiv din industria alimentară prin care se realizează o creştere importantă a conţinutului de vitamine şi a biodisponibilităţii componentelor nutritive);

- interestificarea grăsimilor (care reprezintă un mijloc de îmbunătăţire a proprietăţilor funcţionale ale acestora, dar necesită măsuri obligatorii de vitaminizare);

- îmbogăţirea unor produse alimentare cu aminoacizi, săruri minerale, vitamine.

Rafinarea uleiului asigură o mai bună valorificare comercială prin eliminarea substanţelor care afectează stabilitatea (fosfolipide, acizi graşi, săpunuri, urme de metale grele, ceruri, pigmenţi, substanţe odorizante), iar cercetările recente au arătat că prin dezodorizare se poate influenţa favorabil protecţia consumatorilor. Rafinarea presupune însă tratamente alcaline de dezodorizare, care pot exercita efecte negative asupra valorii nutritive. În plus, dezodorizarea afectează în acelaşi timp inocuitatea, în principal prin reducerea conţinutului de vitamina E, antioxidant natural.

De asemenea, hidrogenarea grăsimilor prezintă avantajul transformării uleiurilor de calitate inferioară, cu miros neplăcut, în grăsimi de calitate superioară, cu

46

Page 47: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

proprietăţi de panificaţie şi tehnologico-culinare deosebite. Prin acest procedeu se pierde însă o mare parte din activitatea vitaminică (vitaminele liposolubile), iar formarea de grăsimi “trans” are efecte negative asupra funcţionării celulei.

O tendinţă nouă care se manifestă este tipul nou de etichetă pentru produsele alimentare, denumită şi eticheta nutriţională (care poate face corp comun cu eticheta sau apare ca o etichetă separată), şi care asigură declararea valorii nutritive într-o manieră accesibilă şi utilă pentru cumpărători. Acest lucru este determinat de specificul utilităţii mărfurilor alimentare, implicate în starea de sănătate a oamenilor, de asigurare a stării lor fizice şi psihice la un moment dat.

Se remarcă tendinţa ca eticheta şi etichetarea mărfurilor alimentare să constituie obiect special de reglementări apropiate ca exigenţă de cele pentru produsele farmaceutice (din punct de vedere al conţinutului şi amploarei informaţiilor privind utilitatea, modul de întrebuinţare şi păstrare).

În societatea noastră, eticheta mărfii reprezintă un instrument principal al declanşării actului de vânzare cumpărare, fiind în acelaşi timp un mijloc de informare simplă şi rapidă. Creşterea gradului de prelucrare a produselor, diversificarea sortimentului de mărfuri, evoluţia ambalării şi nevoia de reclamă, au sporit rolul etichetei. Din aceste motive treptat au început să apară reglementări privind eticheta şi etichetarea mărfurilor în codurile comerciale, în standarde şi ulterior în actele legislative din diferite ţări, iar recent, pe plan internaţional.

Pentru mărfurile alimentare, eticheta şi etichetarea formează obiect de preocupări asidue de recomandări şi reglementări speciale atât pe plan internaţional cât şi pe plan naţional.

Fără să prejudicieze dispoziţiile referitoare la controlul metodologic, etichetarea produselor alimentare presupune, cu unele excepţii care vor fi menţionate ulterior, următoarele menţiuni obligatorii:

1. denumirea produsului supus vânzării;2. lista ingredientelor;3. masa netă;4. data până la care produsul îşi păstrează neschimbate proprietăţile specifice,

inclusiv indicatorii privind condiţii particulare de conservare;5. numele şi adresa producătorului, a celui care s-a ocupat de condiţionarea

acestuia sau vânzare indicat în interiorul Comunităţii;6. locul de origine sau de provenienţă, în situaţii în care omiterea acestor

menţiuni ar putea crea confuzie în imaginea consumatorului despre originea sau provenienţa reală a produsului alimentar respectiv;

7. modul de întrebuinţare, în situaţiile în care omiterea ar putea implica utilizarea deplină a produsului sau în care există precauţii necesare în utilizare;

8. alte menţiuni obligatorii prevăzute prin reglementări referitoare la anumite produse alimentare;

9. conţinutul în alcool (în procente de volum) al băuturilor alcoolice cu mai mult de 1,2% alcool etilic.

10. indicarea costului de fabricaţie.Pentru produsele preambalate toate menţiunile ulterior prezentate trebuie să fie

uşor de reţinut, redactate fără alte abrevieri decât cele reglementate sau stabilite prin convenţii internaţionale; orice menţiune trebuie înscrisă la loc vizibil, să fie clară, vizibilă şi nu să se şteargă uşor; menţiunile nu trebuie disimulate, voalate sau separate prin alte indicaţii sau imagini. Prin reglementări specifice, se prevede înscrierea unor litere precum “UHT” pentru lapte sterilizat, “EMB” sau “KG”. De asemenea, siglele utilizate pentru desemnarea ţării de origine se admit în măsura în care sunt uşor de

47

Page 48: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

înţeles (“USA”).Menţiunile referitoare la: denumirea produsului, cantitatea netă, termenele de

valabilitate, alte indicaţii suplimentare privind conservarea, titrul alcoolmetric pentru băuturi cu peste 1,2% alcool etilic se regrupează în acelaşi câmp vizual.

În cazul ambalajelor mici şi recipientelor din sticlă, sistemul de preambalare are cea mai mare suprafaţă sub 10 cm., precum şi recipiente din sticlă care urmează să fie reutilizate, care sunt marcate într-o modalitate în care nu se mai pot şterge, nu trebuie să se refere decât la:

- denumirea produsului;- cantitatea netă;- data până la care produsul îşi conservă proprietăţile specifice, precum şi

condiţii specifice de conservare.În cazul vânzării prin corespondenţă, cataloagele, broşurile, prospectele,

trebuie să conţină următoarele menţiuni:- denumirea comercială a produsului;- lista ingredientelor;- locul de origine sau provenienţă, ori de câte ori omiterea acestei menţiuni ar

putea crea confuzii în spiritul consumatorului privind provenienţa reală a respectivului produs alimentar;

- alte menţiuni obligatorii prevăzute prin dispoziţii, reglementări referitoare la anumite produse alimentare.

Utilizarea calificativului “uşor” (lejer) este admisă în denumirea unui produs alimentar destinat unor alimentaţii curente, cu condiţia ca această “uşurare” să nu schimbe natura produsului în mod fundamental şi nici să-l introducă în categoria produselor destinate unei alimentaţii particulare.

Calificativul “uşor” poate fi utilizat în raport cu un produs definit fie printr-o reglementare, fie prin utilizare. Acest calificativ nu se poate folosi în afara unei referinţe la o denumire existentă (produs de referinţă).

Noţiunea de produs “artizanal” şi “de casă” trebuie delimitată şi definită cu foarte mare atenţie.

Orice informaţie care apare pe etichetă, conform dispoziţiilor referitoare la etichetare se referă la:

- Valoare energetică;- Nutrienţii următori: proteine, glucide, lipide, fibre alimentare, sodiu,

vitamine, săruri minerale.Se pot menţiona, prin sistemul de etichetare, etichetări nutriţionale referitoare

la:- Valoarea energetică;- Nutrienţii enumeraţi.Etichetarea referitoare la caracteristicile nutritive şi alegaţiile nutriţionale în

accepţiunea dată, poate cuprinde vitamine, săruri minerale, cu respectarea următoarelor două condiţii:

- Vitaminele şi sărurile minerale sunt cele la care se face referinţă. - Vitaminele şi sărurile minerale la care se face referire trebuie să acopere cel

puţin 15% din necesarul zilnic recomandat specific, pentru 100 g sau 100 mg din produsul alimentar considerat sau pe un ambalaj, dacă acesta conţine o singură porţie.

48

Page 49: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Capitolul 9AMBALAREA MĂRFURILOR

În societatea contemporană ambalajul a evoluat spectaculos, datorită modificărilor survenite în comportamentul de consum.

Autoservirea ca formă de vânzare a produselor, consumul din ce în ce mai ridicat asociat cu concurenţa au transformat ambalajul într-un „ purtător de informaţie şi reclamă".

Din punct de vedere economic, ambalajul se poate considera un produs finit care încorporează materii prime, cheltuieli materiale şi efort uman, asemănător altor mărfuri de consum de pe piaţă.

Producerea ambalajelor a devenit o activitate foarte importanta, cu producţii de serie mare pe linii tehnologice automatizate, folosind tehnica de vârf şi aplicând principii specifice marketingului şi merceologiei. In acelaşi timp, prin cantităţile considerabile pe care le reprezintă, ambalajele figurează în politicile de gestiune a deşeurilor printre fluxurile prioritare, pentru ele fiind puse.

9.1. Definiţia ambalajului

Conceptul de ambalare, din punct de vedere etimologic, provine din sufixul „em" şi cuvantul ,,balla" (fr.emballage) şi are sensul de a strânge în balot.

Definitive date conceptului de ambalare sunt extrem de numeroase, uneori existând deosebiri de nuanţa În ceea ce priveşte sensul dat diferite limbi (de exemplu, englezescul .packaging" acoperă şi unele aspecte ce ţin de comunicare a informaţiei prin eticheta, marca, dar si la facilitarea vânzării.

Ambalajul este un sistem fizico-chimic complex, cu funcţii multiple, care asigura menţinerea sau, in unele cazuri, ameliorarea calităţii produsului căruia ii este destinat. Ambalajul favorizează identificarea produsului, înlesnind atragerea de comparatori potenţiali, pe care ii învaţă cum sa folosească, sa păstreze produsul si cum sa apere mediul înconjurător de poluarea produsa de ambalajele uzate sau de componenţii de descompunere ai acestora.

Din punct de vedere comercial, ambalajul permite asigurarea in cele mai bune condiţii a manevrării, conservării, depozitarii si transportului produselor. In ”Petit Robert” (1989), ambalajul este un “înveliş din materiale si forme diferite in care se ambalează un produs pentru transport sau vânzare”. (Fratila R., 2001)

Institutul Francez al Ambalajului si Ambalării propune următoarele definiţii in “Petit glossaire de l’emballage”:

ambalajul este obiectul destinat sa învelească sau sa conţină temporar un produs sau un ansamblu de produse pe parcursul manevrării, transportului, depozitarii sau prezentării, in vederea protejării acestora sau facilitării acestor operaţii;

ambalarea reprezintă operaţia de obţinere a “primului înveliş aflat in contact direct cu produsul”.

Institutul din Marea Britanie furnizeaza trei direcţii in definirea ambalării: sistem coordonat de pregătire a mărfurilor pentru transport, distribuţie,

vânzare cu amânuntul si consum; cale de asigurare a distribuţiei la consumatorul final, in condiţii optime si

cu costuri minime; funcţie tehnico-economica, care urmăreşte minimizarea costurilor la

livrare.In România, conform STAS 5845/1-1986, ambalajul reprezintă un “mijloc”

49

Page 50: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

(sau ansamblu de mijloace) destinat sa învelească un produs sau un ansamblu de produse, pentru a le asigura protecţia temporara, din punct de vedere fizic, chimic, mecanic si biologic in scopul menţinerii calităţii si integrităţii acestora, in decursul manipulării, transportului, depozitarii si desfacerii pana la consumator sau pana la expirarea termenului de garanţie.

Tot in conformitate cu standardul amintit, ambalarea este definita ca fiind “operaţie, procedeu sau metoda, prin care se asigura cu ajutorul ambalajului, protecţie temporara a produsului”.

Istoria cartonului ondulat se întinde pe o perioada de peste 100 de ani, iar apariţia acestui material a fost impulsionata de nevoia unui nou tip de ambalaj superior celor existente pana atunci.

Hârtia ondulata mecanic, intre doua valţuri canelate, a fost obţinuta prima data in Anglia, in anul 1856 si a fost utilizata in premiera ca ambalaj de câtre un american, in 1871. Cartonul ondulat propriu-zis a apărut in 1874, in America, când s-a adăugat, prin lipire, un strat neted de hârtie peste hârtia ondulata.

La începutul secolului XX, apar primele maşini de carton ondulat, iar acest produs se impune in industria ambalajelor din America si Europa. In timp, producţia de carton ondulat si ambalaje se dezvolta in ritm alert, lărgindu-se gama sortimentala si imbunătăţindu-se calitatea acestui produs.

In tara noastră, cartonul ondulat s-a produs prima oara in anul 1957, in fabrica existenta la Ghimbav, localitate aflata la 10 km de municipiul Braşov. In anii următori, acest sector a cunoscut o dezvoltare importanta, cererea acestui produs pe piaţa fiind in continua creştere.

Odată cu dezvoltarea si diversificarea producţiei de bunuri concomitent cu dezvoltarea comerţului, are loc si diversificarea si dezvoltarea activităţilor de ambalare si implicit a producţiei de ambalaje. La nivelul întregii planete, se considera ca aproximativ 99% din producţia de mărfuri se tranzacţionează in stare ambalata.

In contextul ambalării se folosesc o serie de termeni, dintre care amintim materialul de ambalare, materialul de ambalaj, mediu de ambalare, produs de ambalat, preambalare, accesorii, materiale si operaţii auxiliare ambalării etc.

Preambalarea este operaţia de ambalare a unui produs individual, in absenta comparatorului, iar cantitatea de produs introdusa in ambalaj este prestabilita si nu poate fi schimbată decât prin deschiderea sau modificarea ambalajului.

Exista instrucţiuni de metodologie legala referitoare la preambalarea unor produse in funcţie de masa sau volum. Produsele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege vor fi inscipţionate cu litera e, de înălţimea a cel puţin 3 mm, plasata in acelaşi loc cu masa si volumul nominal. Este interzisa tipărirea pe ambalaj a erorilor tolerate.

Valorile cantităţilor nominale sunt impuse prin lege, publicate in Monitorul Oficial al României pentru fiecare categorie de produse.

Este interzisa, prin lege, producerea, importarea si comercializarea de ambalaje înşelătoare.

Preambalajul înşelător este preambalatul care creeaza impresia ca are o cantitate mai mare decât cantitatea nominala. Se considera preambalat înşelător daca peste 30% din volumul ambalajului nu este ocupat cu produs sau in cazul in care in pachet exista produs cu mai puţin de 15% decât cantităţile prevăzute de lege.

Toate preambalatele fabricate conform instrucţiunilor trebuie sa poarte următoarele inscripţii lizibile, care sa nu poată fi şterse:

- cantitatea nominala;- marca sau o inscripţie care sa permită identificarea ambalatorului sau a

importatorului de preambalare;

50

Page 51: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

- marca e, de cel puţin 3 mm, situată in acelaşi câmp vizual cu cantitatea nominala. Aplicarea acestei mărci garantează ca preambalatul îndeplineşte cerinţele prevăzute de instrucţiuni.

- verificarea preambalatelor se face prin eşantionare in doua etape:- verificarea conţinutului real al fiecărui preambalat din eşantion;- verificarea mediei conţinutului real al preambalatului din fiecare eşantion.- pentru fiecare din aceste verificări exista doua planuri de eşantionare;- un plan pentru verificarea nedestructiva, care nu implica deschiderea

ambalajului;- alt plan pentru verificarea distructiva, care implica deschiderea

ambalajului.Din motive economice, verificarea distructiva este limitata la minimum

necesar. Un lot este constituit din preambalate cu aceeaşi cantitate nominala, aceeaşi

şarjă de producţie, ambalat in acelaşi loc. 

9.2. Clasificarea ambalajelor In ultimele decenii ambalajele s-au diversificat mult, atât din punct de vedere

al materialelor din care acestea sunt făcute, cat si din punct de vedere funcţional.Ambalajele se clasifica in funcţie de mai multe criterii, care sunt utilizate

frecvent in practica:După materialul folosit in confecţionarea ambalajelor:- ambalaje din hârtie si carton;- ambalaje din sticla; - ambalaje din metal; - ambalaje din materiale plastice;- ambalaje din lemn, înlocuitori din lemn si împletituri; - ambalaje din materiale textile; - ambalaje din materiale complexe.

După sistemul de confecţionare: - ambalaje fixe; - ambalaje demontabile;- ambalaje pliabile.

După tip: - plicuri;- pungi; - plase;- lăzi;- cutii;- flacoane;- borcane etc.

După domeniul de utilizare: - ambalaje de transport; - ambalaje de desfacere si prezentare.

După specificul produsului ambalat:

51

Page 52: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

- ambalaje pentru produse alimentare; - ambalaje pentru produse nealimentare; - ambalaje pentru produse periculoase; - ambalaje individuale; - ambalaje colective.

După gradul de rigiditate: - ambalaje rigide; - ambalaje semirigide; - ambalaje suple.

După modul de circulaţie al ambalajului: - ambalaje refolosibile; - ambalaje nerefolosibile – tip pierdut.

După sistemul de circulaţie: - sistem de restituire a ambalajelor;- sistem de vânzare – cumpărare a ambalajelor.

După sistemul de confecţionare:- ambalaje fixe;- ambalaje demontabile;- ambalaje pliante.

După căile de transport:- ambalaje pentru transport terestru;- ambalaje pentru transport fluvial-maritim;- ambalaje pentru transport aerian.

După destinaţie:- ambalaje pentru piaţa externa;- ambalaje pentru piaţa interna.

Exista o preocupare chiar si la nivel de foruri internaţionale, cum ar fi: Organizaţia Internaţionala de Standardizare, Federaţia Europeana pentru Ambalare, pentru clasificarea si standardizarea ambalajelor.

 9.3. Materiale utilizate pentru confecţionarea ambalajelor

 Diversitatea materialelor folosite pentru ambalarea produselor este foarte

mare. Privit din punct de vedere tehnic, ambalajul mărfurilor este alcătuit dintr-un

ansamblu de materiale destinat protecţiei calităţii si integrităţii produselor, facilitării operaţiilor de circulaţie a mărfurilor. De asemenea, calitatea produselor este influenţata de calitatea ambalajului prin faptul ca un ambalaj necorespunzător poate atrage după sine deprecierea produsului, adică sa contribuie la diminuarea calităţii lui.

Daca privim ambalajul ca un produs finit oarecare, având o destinaţie precizata, in el se pot identifica cheltuieli cu materiile prime si cheltuieli de obţinere.

Alegerea materialului folosit pentru ambalaje depinde de mai mulţi factori dintre care am putea aminti:

52

Page 53: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

caracteristicile produsului ce urmează a fi ambalat; domeniul de utilizare a ambalajului; mărimea factorilor care pot acţiona asupra produsului pe timpul manipulării, transportului si al depozitarii; tehnica de ambalare utilizata; destinaţia produsului; nivelul de dezvoltare si puterea economica, etc.Materialele celuloziceAmbalajele din materialele celulozice deţin ponderea principala in totalul

ambalajelor. In funcţie de perioade si de tari, se înregistrează sensibile fluctuaţii. Materialele care pot in viitor sa ia locul ocupat de materialele celulozice sunt materialele plastice.

Dintre materialele celulozice utilizate pentru confecţionarea diferitelor tipuri de ambalaje amintim: hârtia, cartonul si mucavaua.

Cartonul pentru ambalaje poate fi:1. carton duplex – este format din doua straturi diferite de material fibros,

unite in stare umeda prin presare. Cartonul duplex se fabrica in doua tipuri: tipul E - pentru ambalaje care se imprima prin procedeul ofset. De

aceea stratul superior (fata 1) este fabricat din pasta chimica înălbita a cârei culoare alba si netezire permit imprimarea ofset;

tipul O (obişnuit) - pentru alte ambalaje, confecţii si lucrări poligrafice2. cartonul triplex – este format din minim trei straturi diferite de material

fibros, unite in stare umeda prin presare. Cartonul triplex are o rezistenta mare la plesnire, utilizat in special pentru ambalaje de transport si grupare si mai puţin pentru ambalaje de desfacere – prezentare.

3. cartonul ondulat – este format din unul pana la patru straturi netede si unul sau trei straturi ondulate din hârtie inferioara sau superioara de ambalaj, unite intre ele printr-un adeziv. Se obţine astfel un obiect de tip sandwich uşor si stabil. Elementul de baza este obţinut prin asocierea, prin lipirea, a unui strat plat cu un strat ondulat. Acoperirea unui astfel de element sau a mai multor elemente suprapuse de obicei, mărimea ondulelor folosite este diferita cu un strat plat determina obţinerea cartoanelor ondulate cu unul, doua sau trei straturi de ondule. Cartonul ondulat are o rezistenta si o elasticitate buna.

Materialele auxiliare pentru producerea ambalajelorNumărul acestora este foarte mare: coloranţi, pigmenţi, cerneluri, adezivi, etc.

Aceste materiale influenţează calitatea ambalajelor, atribuindu-le calităţi estetice si funcţionale.

Un alt material auxiliar utilizat de aceasta data pentru consolidarea, adică creşterea rezistentei ambalajelor sunt benzile de balotare si adezivii.

O alta grupa o constituie materialele pentru amortizare si protecţie împotriva şocurilor. Aceste materiale protejează împotriva şocurilor, a frecărilor si in unele cazuri chiar pentru rigidizarea ambalajelor. Dintre materialele noi de amortizare putem aminti: cartonul ondulat, lâna minerala, materialele expandate si cele cu bule de aer.

O ultima grupa de materialele auxiliare o constituie lacurile si vopselele. Acestea, pe lângă contribuţia care o au la creşterea rezistentei ambalajelor la acţiunea factorilor atmosferici, măresc rezistenta la coroziune, la razele solare, la schimbările de temperatura etc.

  

53

Page 54: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

9.4. Factorii care determină alegerea ambalajului Ambalajul este o componenta esenţiala a activităţii comerciale, fiind

subordonat mărfii si deservind consumatorul. Sortimentele de produse nou apărute pe piaţa, modernizarea concepţiei si a tehnicilor comerciale aduc in discuţie diversificarea ambalajelor in paralel cu creşterea exigentelor fata de acesta.

Pentru ca ambalajul sa îndeplinească funcţiile sale, la alegerea lui trebuie sa se tina cont de următoarele aspecte:

proprietăţile produsului care trebuie ambalat:- natura, dimensiunea, masa, forma produsului, numărul de unităţi de produs

dintr-un ambalaj;- interacţiunile de ordin fizic si chimic ce pot apare intre produs si ambalaj

(respectiv incompatibilităţile);- fragilitatea produsului, sensibilitatea la factori mecanici si de mediu (prin

miros, agenţi chimici, umiditate);- importanta si valoarea produsului, care determina masuri de siguranţa in

plus împotriva unor posibile furturi sau deteriorări intenţionate.

condiţii de transport, manipulare si depozitare:- numărul operaţiilor de încarcare - descarcare;- tipul mijloacelor de transport folosite: auto, feroviar, naval;- durata operaţiilor de manipulare;- durata stocării;- locul vânzării.

metoda de ambalare, tipul si funcţiile ambalajelor:- in funcţie de modul de vânzare: autoservire sau servire de câtre personalul

angajat;- in funcţie de scopul ambalării: pentru transport sau desfacere;- modul de închidere;- modalitatea si tipul inscripţionării.- materialul de ambalaj folosit (caracteristici, proprietatea);- rezistenta la şocuri termice;- rezistenta la presiuni mari;- posibilitatea de protejare contra prafului.

valorificarea economica a ambalajului:- costul ambalajului;- existenta posibilităţii de recuperare a ambalajului si eventual refolosire;- valoarea de recuperare. La fel ca si in cazul altor produse si pentru ambalaje s-a impus introducerea

standardizării care permite raţionalizarea producţiei si comercializării ambalajelor. Principalele cerinţe ce trebuie sa le îndeplinească un ambalaj vor fi specificate in standarde.

Cu cat ambalajul îndeplineşte mai multe din cerinţele enumerate mai sus, cu atât el va fi mai util, iar cheltuielile pentru utilizarea lui pot fi recuperate.

 

54

Page 55: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

9.5. Metode şi tehnici de ambalare Odată cu dezvoltarea societarii si implicit a proceselor de producţie s-a

dezvoltat si industria de ambalaje. Se caută ca prin procedee noi sa se ajungă la o mai buna realizare a funcţiilor ambalajelor. Totodată, se urmăreşte creşterea productivităţii muncii, atât la confecţionarea ambalajelor, cat si la ambalarea produselor.

Ambalarea se poate face pe linii semiautomate sau automate de mare productivitate, ce pot realiza formarea ambalajelor, desfacerea lor, umplerea si închiderea lor.

Ambalajul si produsul formează un sistem, de aceea metodele de ambalare trebuie sa tina seama de relaţiile de interdependenta ce se stabilesc intre elementele componente ale sistemului. Tendinţele actuale remarcate in concepţia ambalajelor si a metodelor de ambalare sunt:

reducerea consumului de materii prime, materiale si energie; creşterea duratei de conservare a produselor; sporirea performantelor ambalajelor prin combinarea materialelor de

confecţionare; facilitarea reintegrării in mediu a ambalajelor in etapa post-consum.

 Metoda de formare a ambalajului se adopta in funcţie de materialului celulozic folosit, tratat sau netratat, sau in funcţie de posibilitatea de închidere prin termosudare, prin lipire sau pliere.

Metodele si tehnicile de ambalare a produselor oferite de Rondocarton sunt:Ambalarea colectiva – aceasta metoda se foloseşte pentru ambalarea intr-un

singur ambalaj a mai multor produse. Aceasta metoda uşurează mult manipulare si transport produselor, ajutând la paletizarea acestora. Metoda poate fi utilizata cu succes si pentru produsele alimentare de uz curent (zahar, faina, orez, mălai etc.), precum si pentru ambalarea unor produse deja preambalate.

Ambalarea porţionata - ambalajul porţionat este acela al cărui conţinut se consuma o singura data. Aceste ambalaje pot fi plicuri, cutii, tivite etc. Astfel, se pot ambala atât produsele perisabile (produsele lactate, carne, fructe), cat si cele neperisabile (biscuiţi, napolitane, cafea etc.).

Ambalarea in cutii de carton se realizează in trei etape, indiferent de complexitatea maşinilor folosite:

formarea sau deschiderea ambalajului pliat – materialul poate fi sub forma de banda sau carton desfăşurata de pe o bobina, bucata de carton croita corespunzător dimensiunilor si formei ambalajului sau chiar o cutie de carton deja formata, care se afla in stare pliata;

umplerea ambalajului; închiderea – închiderea bazei cutiei se face, in cele mai multe cazuri,

înaintea umplerii, exista insa produse rigide, care se pot introduce mai întâi în cutie si apoi aceasta se închide la ambele capete.

Pot exista si operaţii secundare: imprimarea codului produsului, introducerea de harţii cu indicaţii legate de produs sau obiecte de reclama, etc. care se realizează pe parcursul procesului de ambalare.

Ambalarea in cutii de carton se face pe linii manuale, semi-automate sau automate, in funcţie de modul in care se introduce produsul in ambalaj. Astfel, daca introducerea produsului in ambalaj se face de către maşina, chiar daca alimentarea dispozitivului de încărcare se face manual, sistemul se considera automat. Daca insa, introducerea produsului in ambalaj se face manual, iar celelalte operaţii se fac automat, atunci sistemul se considera semi-automat.

55

Page 56: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Sunt mai mulţi factori de care trebuie sa se tina seama la alegerea liniei de ambalare. Aceştia se refera la:

- utilajul folosit la ambalare;- producţia care trebuie realizata;- dimensiunea ambalajelor ce trebuie formate;- frecventa schimbărilor ambalajului;- spaţiul necesar montării liniei.- modificările probabile ale produsului, influenţează alegerea

materialului de ambalare folosit (de exemplu, produsul trebuie ambalat in materiale cu ridicate proprietăţi de bariera la arome, grăsimi etc.).

 9.6. Funcţiile şi importanţa ambalajelor

             Ambalajul este învelişul exterior al unui produs destinat vânzării cumpărării şi constituie un important promotor al desfacerii, denumit şi “vânzătorul mut”. Ambalajul produsului îndeplineşte mai multe funcţii; chiar dacă nu toate cu aceeaşi importanţă.            Din punct de vedere istoric, funcţiile ambalajului s-au limitat iniţial la păstrarea şi ocrotirea produselor, dar odată cu dezvoltarea şi diversificarea producţiei şi a circulaţiei mărfurilor, funcţiile ambalajului s-au multiplicat, cea mai mare influenţă având-o în acest sens magazinele cu autoservire.            Principalele funcţii ale ambalajului modern sunt:

           Principalele funcţii ale ambalajelor sunt:a. funcţia de protecţie;b. funcţia de raţionalizare;c. funcţia de reclama si promovare a vânzărilor (funcţia de marketing). a)Funcţia de protecţieAmbalajul trebuie sa asigure păstrarea tuturor parametrilor calitativi ai

produselor. Pe timpul transportului, manipulării, depozitarii produselor sunt supuse unor serii de solicitări mecanice (tracţiune, frecare, lovituri, căderi, trepidaţii, vibraţii etc.). In aceste condiţii ambalajele trebuie sa fie capabile sa preia aceste solicitări, protejând produsul.

Funcţia de protecţie se rezuma a trei aspecte particulare după cum urmează protejarea produsului de acţiunea unor factori interni si externi; protejarea mediului înconjurător împotriva caracterului toxic al unor

produse; păstrarea intacta a calităţii mărfii la contactul direct produs ambalaj

(evitarea influenţării negative de câtre ambalaj a calităţii produsului).Factorii de mediu (temperatura, radiaţiile infraroşii si ultraviolete, şocurile

mecanice, particulele de praf, microorganismele, insectele, rozătoarele, diverse gaze, umiditatea relativa a aerului) pot acţiona direct asupra produselor ambalate si/sau indirect, prin facilitarea acţiunii unor factori interni

Factorii interni (compoziţia chimica a produselor, aciditatea, microorganismele) acţionează atât asupra produselor, cat si asupra ambalajelor sau a mediului înconjurător prin reacţii chimice, biochimice sau electrochimice (Biro A., 1998).

La alegerea materialului din care este confecţionat ambalajul se tine seama de:- natura produsului care urmează sa fie ambalat (stare de agregare, proprietatea fizico-chimice, biologice);

56

Page 57: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

- chimismul propriu (alegerea unor materiale pentru ambalare care sa fie inerte chimic fata de produs si mediu);- tehnologia aplicata la ambalare (pasteurizare, sterilizare, congelare).Funcţia de protecţie este deosebit de importanta in cazul ambalajelor de

transport, precum si in situaţia in care produsele care fac obiectul ambalării sunt alimente sau produse periculoase pentru sănătatea organismului uman sau pentru mediul înconjurător.

In cazul cartonului ondulat, prezenta concomitenta a proprietarilor rigide si elastice face posibila obţinerea unui ambalaj suficient de rigid, dar si elastic, protejând foarte bine produsul ambalat.

 b)Funcţia de raţionalizareRaţionalizarea si promovarea unor ambalaje tipizate, modulare, care sa

faciliteze operaţiile de manipulare, transport si depozitare, utilizarea unor materiale de amortizare si fixare, sunt aspecte care demonstrează funcţia de raţionalizare a ambalajelor.

Importanta acestei funcţii reiese din faptul ca in timpul manipulării, sistemul marfa – ambalaj, este supus la aproximativ 30-40 operaţii care, in funcţie de caz, pot ridica cheltuielile cu 15-40% din costul produselor ambalate. De aici reiese ca operaţiile din circuitul tehnic al mărfurilor trebuie raţionalizate si tipizate, prin varianta de paletizare-containerizare in funcţie de: sistemul de ambalare, volumul mărfurilor manipulate, mijloacele de transport folosite (pentru distante mici sau mari), respectiv modul si locul de depozitare.

Manipularea poate fi înlesnita prin intermediul ambalajului daca acesta are o forma, un volum si nişte accesorii care sa permită prinderea cu mana sau cu un utilaj specializat. De asemenea, ambalajul trebuie proiectat in aşa fel încât sa se asigure securitatea maxima a operatorilor si stabilitatea optima pe timpul manipulării. Se folosesc in acest scop materiale auxiliare de amortizare, ancorare si fixare.

Aceasta funcţie devine din ce in ce mai importanta, din mai multe motive: creşterea volumului mărfurilor manipulate si transportate, diversificarea mijloacelor de transport. Atenţia acordata este deosebita atât la nivel de unitatea economice, cat si la nivelul unor organisme internaţionale. (Organizaţia mondiala pentru ambalaje W.P.O. – Organizaţia internaţionala de standardizare, Federaţia europeana pentru ambalaje etc.)

 c)Funcţia de reclama si de promovare a vânzării (funcţia de marketing)Ambalajul are o importanta funcţie de comunicare la prezentarea si desfacerea

produselor.Întrucât majoritatea produselor se vând ambalate este evident ca ambalajul are

si un dublu rol de promotor al vânzării si de purtător al informaţiei către consumator. Ambalajul reprezintă o interfaţa cu care consumatorul vine in contact direct, de aceea ambalajul trebuie gândit pentru a atrage comparatorii si pentru a declanşa actul de cumpărare. De aceea, ambalajul a fost denumit si "vânzător mut" al produsului, pornind de la următoarele considerente:

identifică si prezintă produsul si producătorul/distribuitorul; stimulează si atrage atenţia comparatorului; informează consumatorul asupra nivelului caracteristicilor de baza ale

produsului; comunica date legate de modul de utilizare a produsului si a naturii

ambalajului .

57

Page 58: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

 Ambalajul poate contribui la diversificarea sortimentala, aprecierea calitativa a

mărfurilor si nu in ultimul rând ca factor psihologic care acţionează asupra comparatorilor potenţiali. Pentru aceasta, este important ca ambalajele sa prezinte produsul fora a induce in eroare comparatorii prin crearea unor confuzii in legătura cu produsul sau marca. Ambalajul trebuie sa atragă atenţia consumatorilor si sa prezinte clar produsul si modul lui de întrebuinţare, închiderea ambalajului, sa prezinte modul de înlăturare a ambalajului după utilizarea produsului (se returnează, se reciclează).

Elementele care contribuie la realizarea funcţiei de promovare a vânzărilor si informare a consumatorului pe care o au ambalajele sunt: modul de confecţionare, sistemul de marcare si etichetare, dar mai ales estetica ambalajului, adică aspectele referitoare la forma, culoarea si armonia cromatica, grafica ambalajului. Aceste elemente trebuie armonizate pentru a atrage atenţia comparatorului.

Ambalajul trebuie sa asigure un impactul vizual pozitiv. Astfel, pentru a avea şansa de a fi cumpărat de consumator, un produs trebuie mai intui sa fie văzut si sa poată fi reperat din ansamblul produselor care ocupa raftul.             În alegerea ambalajului trebuie luate în considerare şi aspecte ecologice, ceea ce a condus la formarea unor criterii:             - să se stabilească dacă ambalarea este necesară sau nu;            - să se evite o ambalare suprapusă;            - să nu se facă exces de ambalaj;            - să se folosească materialele cele mai rentabile din punct de vedere energetic, în funcţie de sarcina urmărită;            - să se ia în considerare reciclarea ori de câte ori este posibil;     - să se folosească materiale reciclate;            - să se încerce folosirea unui singur material în întreaga structură a ambalajului;            - să se indice pe ambalaje, natura materialului folosit.            De reţinut că ambalarea nu are doar o influenţă negativă asupra mediului (risipa de materiale, gunoaie) ci şi o latură pozitivă deoarece împiedică risipirea produselor, lărgeşte gama de opţiunii a cumpărătorului şi se potriveşte stilului de viaţă activ.            Asupra deciziei cu privire la ambalaj, acţionează o serie de factori ce nu trebuie ignoraţi, cum ar fi:            - conceptul de ambalaj – ambalajul este un produs sau trebuie făcut pentru un produs.            - imaginea pe care se doreşte a se da firmei prin produse (culoare, structură, materiale) influenţează percepţia consumatorului.            - costul – deşi clienţii doresc ambalaje sigure şi atractive, ele nu trebuie să fie prea scumpe.            - siguranţa – ambalajul trebuie să protejeze conţinutul în special în cazul unor produse periculoase (ex. produse chimice şi petroliere).            - materialul folosit: carton, plastic, metal, sticlă, celofan.            - caracteristici: înşurubare sau fixare, sacoşe prin care să se vadă, carton pliant sau nu etc.            - împachetare multiplă sau nu: mai multe produse într-un pachet.            - învelire individuală sau nu.            - standardizare sau nu a ambalajului.            - modul de apariţie a etichetei.            - impactul asupra mediului înconjurător: aruncarea ambalajului.

58

Page 59: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

            - corelarea cu celelalte elemente de marketing: ambalaj scump, distribuit în magazine de lux, cu preţ ridicat şi publicitate intensă.            Dacă se ţine seama de aceşti factori, ambalajul va putea răspunde unor minime cerinţe: să fie uşor pentru a nu spori cheltuielile de transport prea mult; să fie rezistent pentru a proteja integritatea produsului; să fie estetic pentru a atrage atenţia consumatorilor potenţiali.            Respectarea acestor cerinţe va face ca ambalajul să asigure succesul produsului, care corespunde informaţiilor transmise de ambalaj. Un design bun, ce corespunde specificaţiilor de marketing va contribui la succesul produsului. Nu trebuie ratată nici o oportunitate de a încorpora în ambalaj avantajele pentru consumator. Ambalajul trebuie, nu numai să fie performant, dar şi să arate că a fost conceput pentru performanţă.

De aceea, în alegerea ambalajului se va ţine seama de criterii economice, el trebuind să ofere maximum de utilitate şi protecţie, cu cheltuieli minime. Importanţa ambalajului este evidenţiata de principiile pe care acesta trebuie sa le îndeplinească pe parcursul circuitului străbătut de produs intre furnizor (producător) - distribuitor - reţeaua comerciala en detail - consumator final. Ambalajul poate avea o importanta minora, cum este in cazul materialelor de construcţii sau o importanta majora, cum este in cazul produselor alimentare, farmaceutice, cosmetice, etc.

Funcţiile ambalajelor sunt in legătura cu produsele ce se ambalează, metodele de ambalare si transport, de locul de depozitare etc.

Conservarea si protecţia proprietarilor produselor insa, este considerata funcţia de baza a unui ambalaj si se refera la menţinerea in parametrii calitativi iniţiali a produsului ambalat.

In privinţa decorului ambalajului, trebuie sa se tina seama de: - importanta acordata numelui sau mărcii, ilustraţiilor, graficii;- informaţiile care trebuie precizate: modul de folosire, compoziţia;- elementele fundamentale de recunoaştere si de identificare care trebuie

păstrate in cazul reînnoirii unui ambalaj.Ambalajul trebuie sa asigure consumatorului posibilitatea de a identifica

produsul si de a-l recunoaşte, chiar fora a-i citi numele. Aceasta funcţie este asigurata prin folosirea unor coduri de culori sau a unor elemente distinctive de grafica. Este importanta identificarea si recunoaşterea produsului, deoarece adeseori mărcile de prestigiu sunt obiectul imitării sau al contrafacerii.

Ambalajul reprezintă un vector de informare util pentru consumator privind: modul de folosire, regulile de utilizare, compoziţia produsului si indicaţiile obligatorii privind datele limite de utilizare.

Pentru produsele agroalimentare vândute prin autoservire, ambalajul de prezentare reprezintă singura legătura intre client si produs. Din aceasta cauza, ambalajul trebuie sa îndeplinească însuşiri (stil, ingeniozitate) care sa-i confere putere de promovare vânzătorului.

Forma de prezentare a mărfii are aproape aceeaşi importanta ca si produsul in sine, deci caracteristicile estetice ale ambalajului trebuie considerate ca si elemente strategice ale societarilor producătoare cu o importanta din ce in ce mai mare. Ambalajul trebuie sa convingă consumatorul de calitatea produsului. Forma, culoarea si grafica ambalajului, realizate in condiţii optime au influente psihologice deosebite asupra potenţialilor comparatori. O culoare poate atrage atenţia comparatorului, grafica conduce la o identificare uşoara a produselor si la o popularizare a caracteristicilor merceologice a mărfurilor, pe când forma contribuie la eliminarea uniformismului si monotonia sortimentală. De asemenea, apare ca o cerinţa la

59

Page 60: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

ambalaje si comoditatea in utilizare, determinata de forma lor care permit o mânuire uşoara, sa poată fi deschis cu uşurinţa, de cantitatea de produs conţinuta, de raportul dintre masa ambalajului si a conţinutului.

 9.7. Factorii care au contribuit la creşterea rolului ambalajului  Factorii care au contribuit la creşterea rolului ambalării sunt

autoservirea a determinat producătorii sa acorde atenţie ambalajului, acesta trebuie sa:

sa atragă atenţia; sa prezinte caracteristicile produsului; sa producă încrederea consumatorului; sa protejeze produsul fata de factorii de mediu; in general sa producă o impresie favorabila. afluenţa consumatorilor care sunt dispuşi sa plătească ceva mai mult

pentru comoditatea, aspectul, siguranţa si prestigiul unui ambalaj bun si uşor de manipulat;

posibilitatea de a promova imaginea firmei si a mărcii cu ajutorul ambalajelor;

posibilitatea de îmbunătăţire si înnoire a ambalajului datorita apariţiei unor materiale cu proprietatea tehnice si estetice noi, ca si consecinţa a dezvoltării ştiinţei si tehnologiei.

industria de ambalaje a devenit o industrie de sine stătătoare, care oferă numeroase locuri de munca si satisfacţii angajaţilor săi

 9.8. Impactul ambalajelor asupra mediului înconjurător

In actuala conjunctură, se conturează doua tendinţe În dezvoltarea ambalajelor, si anume : simplificarea acestora şi îmbunătăţirea calităţii determinate de criza de materii prime, energie şi materiale, de problemele ecologice si exigentele consumatorilor. Materialele pentru ambalaje sunt alese nu numai În funcţie de gradul de satisfacere a cerinţelor consumatorului privind calitatea, siguranţa, comoditatea s. i costul, ci si În funcţie de efectul lor asupra mediului. In fapt impactul ambalajelor asupra mediului înconjurător este reprezentat de impactul materialelor de ambalare

Pe baza unor studii s-a ajuns la concluzia ca pentru verificarea calităţii antipoluante a unui material de ambalare trebuie sa se tina seama de o serie de criterii:

consum minim de material; reducerea volumului ambalajului după utilizare; posibilitatea de distrugere a ambalajului după utilizare; lipsa de nocivitate prin distrugerea materialului; posibilitatea de reutilizare a materialului posibilitatea de reutilizare a ambalajului. Caracteristicile de degradare naturala sau prin intervenţia umană", a unui material de ambalare se exprima" valoric prin aşa numiţii "index D"care raportat la volumul sau masa materialului rezulta" ,,factorul D" Degradarea natural^ se poate realiza fie prin biodegradare ('distrugerea materialului de către microorganismele prezente În sol), fie prin oxidare chimica reducerea sau modificarea fizica" a materialului prin coroziune, reacţii fotochimice etc.):

Exprimarea numerica a capacitaţii unui material de se degrada natural este numită: modul de degradabilitate naturală a materialului.

Capacitatea de distructibilitate a materialelor de ambalare se apreciază În funcţie de metoda de eliminare a deşeurilor: Îngropare, incinerare, recuperare si reciclare. Luarea deciziei cu privire la incinerarea deşeurilor trebuie sa ţină seama de

60

Page 61: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

anumite caracteristici ale materialului, cum ar fi: procentul de ardere, reziduurile solide rezultate după ardere si gazele degajate în timpul arderii.

Ambalajele din hârtie si carton sunt considerate ecologice, deşi compuşii organoclorurati folosiţi pentru albirea hârtiei si cemeluite de imprimare sunt considerate toxice.

Masele plastice poluează prin deşeurile rezultate si prin gazul emis la incinerare.

Din grupa materialelor metalice, aluminiul este considerat ecologic, el putând fi reciclat de un număr infinit de ori.

Lemnul oferă ambalaje recuperabile dar necesita cheltuieli mari pentru recuperare si recondiţionare.

Ideal ar fi ca după utilizarea ambalajului, ca material, sa fie rapid si complet degradabil.

In acest sens, statele membre ale UE au prevăzut:• promovarea ambalajelor standard care facilitează reutilizarea• favorizarea producţiei de ambalaje reduse, volumul şi necesarul ambalajelor

fiind limitate la maximum, dar cu asigurarea tuturor funcţiilor;• eliminarea discriminărilor dintre ambalajele noi si cele recuperate;• fabricarea de produse specifice care permit utilizarea de ambalaje obţinute

din materiale reciclate.Statele membre ale UE vor exclude de pe piaţă ambalajele care sunt

recuperabile sau reciclabile. Instrumentele economice care promovează recuperarea ambalajelor si a deşeurilor provenite de la acestea sunt adoptate în funcţie de specificul fiecărui an, iar gestionarea deşeurilor, îmbunătăţirea tehnicilor de reciclare si utilizarea în acelaşi domeniu sau în altul a materialelor reciclabile sunt probleme comune tuturor statelor Uniunii Europene.

Se impune, desigur, educaţia riguroasa a consumatorilor si adoptarea unor legi, a unor norme sanitare clare care să asigure protecţia acestora, condiţiile în care relaţia complexă produs - ambalaj - mediu –consumator a dobândit noi valenţe în ultimii ani.

61

Page 62: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Capitolul 10.DEPOZITAREA ŞI PĂSTRAREA MĂRFURILOR

Circuitul tehnico-economic al mărfurilor implică staţionarea şi mişcarea în timp şi spaţiu a mărfurilor de la producător până la utilizatorul final. În acest drum depozitarea este o etapă ce o regăsim în totalitatea schimburilor comerciale contemporane, fiind greu de imaginat dispariţia sau înlocuirea ei în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat.

10.1. Factorii care influenţează calitatea în timpul depozitării şi păstrării mărfurilor

Păstrarea mărfurilor pe perioade diferite de timp reprezintă una din etapele obligatorii ale circuitului tehnic al produselor de la beneficiar la beneficiar. Păstrarea este un factor specific prin care se menţine calitatea produselor la nivelul caracteristicilor de calitate prescrise.

În timpul păstrării calitatea produselor poate fi influenţată negativ, când sunt condiţii de depozitare necorespunzătoare. În anumite condiţii în timpul păstrării unor produse pot avea loc şi modificări pozitive ale calităţii.

Factorii care influenţează calitatea mărfurilor pot fi:- interni – compoziţia chimică, proprietăţile fizico-chimice ale produselor etc.;- externi – fizico-chimici (temperatura, umiditatea aerului, radiaţii solare),

biologici (microorganisme, insecte);- alţi factori – vecinătatea admisă a produselor, transportul, ambalajul

necorespunzător etc.Factorii interni ai produselor alimentare prezintă o importanţă deosebită

pentru păstrarea calităţii lor, fiind necesară cunoaşterea principiilor biologice ce stau la baza conservării alimentelor: bioza, anabioza, cenoanabioza, abioza.

În funcţie de natura produselor înainte de depozitare, în special pentru perioade mai lungi de păstrare, poate avea loc:

- separarea emulsiilor (maioneză, margarină);- bombajul fizic (conservele);- modificarea vâscozităţii (uleiuri);- modificarea consistenţei şi stării de agregare (ciocolată, grăsimi

solide);- intensificarea dezvoltării microorganismelor (produse uşor alterabile);- favorizarea procesului de îmbătrânire (piei naturale).

Temperatura din spaţiile de depozitare este influenţată de temperatura aerului din afara depozitului. Modificările datorate umidităţii aerului sunt determinate de parametrii aerului: umiditatea absolută şi cea relativă.

Creşterea umidităţii relative a aerului determină la unele produse higroscopice umezirea lor. Astfel, unele produse ca: legumele şi fructele uscate, ceaiul, condimentele, biscuiţii, făina, crupele, stofele şi ţesăturile, varul, cimentul ş.a., păstrate în depozite cu aer umed, se umezesc. După un anumit timp, apar diferite modificări în calitatea produselor. Produsele metalice se pot degrada prin oxidare şi coroziune.

Operaţiile de conservare care se efectuează pentru produsele metalice în general sunt:

- unele produse din metale se curăţă de rugină şi se ung cu un strat subţire de vaselină, ulei de maşină, gudron, motorină;

62

Page 63: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

- produsele metalice care se oxidează uşor se ung şi se împachetează în hârtie impermeabilă impregnată în ulei;

- produsele metalice care trebuie depozitate un timp mai îndelungat vor fi mai bine protejate, dacă după curăţirea lor de rugină se vor vopsi cu un strat subţire de lac sau vopsea;

- produsele metalice care au fost primite în ambalaje se supun verificării ambalajelor şi a modului de conservare a produselor înainte de ambalare. Dacă se consideră că nu au fost întreprinse toate cele necesare pentru asigurarea unei păstrări de lungă durată, se trece la efectuarea acestora înainte de depozitare.

În cazul produselor alimentare, metodele de conservare sunt mai diversificate: metode fizice (refrigerare, congelare, pasteurizare, sterilizare); chimice (marinare, sărare); biochimice (murare), mixte (afumare).

10.2. Principalele modificări calitative posibile în timpul păstrării mărfurilor

În timpul păstrării mărfurilor pot avea loc procese şi modificări fizice, chimice, biochimice, microbiologice în urma interacţiunii între factorii interni şi externi ce influenţează asupra păstrării.

10.2.1. Modificări fizice

Modificările fizice condiţionează apariţia unor procese cum sunt: îngheţarea, topirea, umezirea, evaporarea, sublimarea, pulverizarea, aglomerarea, dezemulsionarea.

Cele mai importante modificări se datorează acţiunii parametrilor atmosferici: temperatura şi umiditatea relativă a aerului, între care există o relaţie invers proporţională.

Temperaturile prea joase pot provoca:- îngheţarea produselor şi dilatarea lor (îngheţarea conservelor este

urmată de bombaj fizic);- precipitarea produselor;- modificarea solubilităţii şi vâscozităţii;- dezemulsionarea, reducerea stabilităţii produselor (pigmenţi,

detergenţi, băuturi alcoolice).Temperaturile prea înalte de păstrare a produselor congelate pot determina

topirea loc, urmată de modificări chimice şi microbiologice.Temperatura trebuie asigurată în funcţie de natura produsului depozitat, de

durata depozitării etc. Creşterea temperaturii peste limita standard determină:- dilatarea şi creşterea presiunii în recipiente, poate fi urmată de explozii

(de exemplu, la băuturile alcoolice tari există pericolul exploziilor, coeficientul de dilatare termică fiind de 8,46 ori mai mare decât al apei);

- cimentul umed nu mai face priză normală, varul se acoperă la suprafaţă cu un strat subţire de var stins;

- la produsele alimentare, umezirea avansată favorizează dezvoltarea microorganismelor care alterează produsele;

- scăderea umidităţii sub limita standardelor determină evaporarea apei din produse: unele produse se vestejesc (legume, fructe), la produsele

63

Page 64: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

din lemn apar contrageri, dezlipiri ale furnirului etc.

10.2.2. Modificări chimice

Au loc sub influenţa unor factori interni şi externi: temperatura, oxigenul aerului, radiaţiile luminoase etc.

Produsele metalice la o umiditate ridicată a aerului suferă un proces de coroziune. În cazul recipientelor metalice pentru conserve, coroziunea poate provoca bombajul chimic, numit şi bombaj de hidrogen, conservele căpătând un gust şi miros neplăcut. Produsele chimice îşi pot modifica compoziţia chimică, schimbându-şi proprietăţile (de exemplu, denaturarea culorii pigmenţilor şi coloranţilor). Produsele metalice pot suferi procese de coroziune.

10.2.3. Modificări biochimice şi microbiologice

Modificările biochimice sunt determinate de activitatea enzimelor existente în produsele alimentare, facilitând desfăşurarea unor procese ca: respiraţia, maturarea, autoliza etc.

Modificările microbiologice au loc datorită acţiunii microorganismelor (bacterii, drojdii, mucegaiuri) asupra unor substanţe din produse, pe care la transformă în cadrul proceselor de fermentaţie, mucegăire, putrefacţie.

Respiraţia este un proces de oxidare din celula vie, specific produselor aflate în stare de aubioză (bioză parţială), de exemplu fructe sau legume proaspete. Respiraţia poate fi aerobă sau anaerobă. Respiraţia aerobă presupune degajarea unei însemnate cantităţi de căldură, iar respiraţia anaerobă este similară cu un proces de fermentaţie alcoolică.

Factorii cei mai importanţi care influenţează intensitatea procesului de respiraţie sunt temperatura şi umiditatea, care trebuie să se situeze între limitele standardizate.

Maturarea este un proces biochimic complex care constă în reacţii de hidroliză şi uneori de polimerizare şi condensare, care determină modificări favorabile în caracteristicile senzoriale, structurale şi tehnologice ale produselor agroalimentare (cereale, legume, vinuri, fructe, produse din carne, brânzeturi etc.).

Autoliza are loc după moartea organismului (de exemplu, după sacrificarea animalului), când predomină reacţiile de descompunere, produsul schimbându-şi consistenţa şi gustul.

Fermentaţia poate fi alcoolică, acetică, lactică, butirică în funcţie de substanţa rezultată preponderentă.

Fermentaţia alcoolică constă în transformarea de către drojdii, mucegaiuri şi bacterii a glucidelor în alcool etilic şi alţi produşi secundari. Fermentaţia alcoolică stă la baza unor procese tehnologice în industria alimentară – alcoolului, panificaţiei, vinificaţiei, berii etc.

Fermentaţia acetică constă în oxidarea alcoolului etilic până la acidul acetic. Această fermentaţie determină alterarea vinului, berii, produselor lactate acide, în prezenţa oxigenului aerului.

Fermentaţia lactică are lor sub acţiunea bacteriilor lactice, care transformă zaharurile în acid lactic. Se foloseşte la fabricarea produselor lactate acide şi la conservarea prin murare. Efectul negativ al acestei fermentaţii este întâlnit la păstrarea un timp mai îndelungat a produselor lactate, de exemplu, acrirea laptelui.

Fermentaţia butirică constă în transformarea glucidelor în acid butiric sub

64

Page 65: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

influenţa bacteriilor în lipsa aerului. Acest tip de fermentaţie apare în timpul păstrării necorespunzătoare a produselor murate, a laptelui, brânzeturilor etc., care capătă gust amar şi miros neplăcut.

Mucegăirea este procesul microbiologic, caracteristic produselor vegetale care prin conţinutul mare de apă şi reacţia slab acidă a mediului favorizează dezvoltarea mucegaiurilor. Ajunse la maturitate, aceste microorganisme colorează mediul în care se dezvoltă, consumă substanţele organice pentru a-şi asigura metabolismul propriu şi eliberează în mediul de reacţie enzime specifice.

Putrefacţia este un proces microbiologic declanşat de bacteriile de putrefacţia în prezenţa sau absenţa aerului, care hidrolizează enzimatic substanţele proteice până la aminoacizi, amine, fenoli, indol, scatol, mercaptan, gaze etc. O bună parte din aceste substanţe sunt toxice (putresceina, cadaverina, indol, scatol etc.) şi produsele putrezite au un gust şi miros respingător, fiind neconsumabile.

10.3. Păstrarea produselor în spaţii de depozitare

Depozitele sunt verigi structurale ale unei unităţi care dispune de utilaje, instalaţii sau dispozitive specifice, destinate efectuării diverselor operaţiuni de păstrare şi livrare a materialelor sau produselor finite potrivit destinaţiilor acestora.

Principalele operaţii efectuate în depozite sunt: primirea, păstrarea şi livrarea mărfurilor. În unele cazuri se pot efectua şi o serie de activităţi de prelucrare, ambalare etc.

Clasificarea depozitelor are la bază o serie de criterii, dintre care cele mai semnificative sunt:

1. după caracterul operaţiilor, deosebim depozite:- de achiziţie (se primesc mărfuri de la diferiţi furnizori, se formează

sortimentul comercial);- de repartiţie (divizarea loturilor de mărfuri, formarea sortimentului

comercial în loturi necesare magazinelor de desfacere cu amănuntul);- de transbordare (primirea mărfurilor ce urmează să fie transferate de la un

mijloc de transport la altul: cale ferată – maritim; auto – cale ferată etc.);- de păstrare, care pot fi:

după durata păstrării: - pentru păstrare de scurtă durată;- pentru păstrare de lungă durată;

după construcţie: - obişnuite;- speciale (silozuri, frigorifice etc.).

2. după produsele depozitate:- specializate:

- de strictă specializare (silozuri ciment, cartofi etc.);- pentru anumite grupe de mărfuri (textile, farmaceutice, metalo-

chimice etc.);- combinate:

- pentru mai multe grupe de mărfuri alăturate prin condiţiile de păstrare şi cererea de mărfuri (galanterie-mercerie, confecţii-tricotaje, piese auto-anvelope-consumabile auto etc.);- universale:

- pentru mărfurile alimentare;- pentru mărfurile industriale.

- mixte: atât pentru mărfurile alimentare, cât şi pentru cele nealimentare.3. după aptitudinile produsului, respectiv după forma de prezentare:

65

Page 66: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

- depozite pentru produse în vrac (formă de depozitare şi transport în grămezi neambalate a materialelor pulverulente, granulare sau în bucăţi);- depozite pentru produse ambalate;- depozite combinate (produsele pot fi în vrac sau ambalate).4. după natura constructivă:- depozite deschise (platforme neacoperite: pentru materiale de construcţii, lemn etc.);- depozite semideschise (platforme acoperite: şoproane pentru legume-fructe, semifabricate din lemn etc.);- depozite închise (construcţii speciale cu unul sau mai multe niveluri).5. după gradul de dotare:- neutilate (simple);- utilate: - cu ventilaţie mecanică

- frigorifice- cu atmosferă controlată- mixte.

Unele depozite sunt prevăzute cu maşini, instalaţii şi dispozitive pentru aşezarea şi păstrarea mărfurilor, în care se includ aparatele de control, aparatele pentru luarea probelor, aparatele pentru controlul regimului mediului ambiant.

Depozitele pentru produsele alimentare au utilaje pentru păstrarea la rece, pentru prelucrarea parţială, instalaţii de aerisire. Ele fac posibilă reglarea temperaturii şi umidităţii din spaţiile de depozitare.

În funcţie de felul mărfurilor se stabileşte şi nivelul de iluminare. Se are în vedere, că acţiunea directă şi continuă a luminii solare accelerează procesele biochimice din produse, înrăutăţind calitatea acestora. În timpul depozitării, mărfurile trebuie protejate împotriva acţiunii insectelor, rozătoarelor etc., folosind insecticide şi raticide.

10.4. Pierderi naturale şi perisabilităţi ale mărfurilor

În timpul păstrării şi transportului materialele pot să piardă din masa lor datorită unor cauze naturale. Sub acţiunea factorilor interni sau externi pot apărea reduceri în greutate sau volum, numite pierderi naturale sau perisabilităţi. Pierderile naturale apar chiar în condiţii de respectare a regulilor de comerţ, iar cauzele care determină acest fenomen sunt de ordin obiectiv şi subiectiv.

Principalele cauze obiective care determină perisabilităţile mărfurilor sunt:- evaporarea (la făină, carne, salamuri, brânzeturi etc.);- volatilizarea (băuturi alcoolice, solvenţi, lacuri);- aglomerarea (lapte-praf, produse sodice, sare);- difuziunea apei sau grăsimii prin ambalaj (ciocolată, halva, semipreparate);- pulverizarea (scurgeri din saci de făină, lapte-praf, cafea).Perisabilitatea este influenţată şi de factori subiectivi, din care amintim:- gradul de dotare tehnică a spaţiilor de depozitare fixe şi mobile (mijloace

de transport);- nerespectarea regulilor de comerţ şi a regimului de depozitare şi păstrare;- natura ambalajului şi modul de ambalare;- felul şi frecvenţa operaţiilor de sortare, debitare, ambalare;- durata păstrării.Pierderile naturale depind de anotimp, climă, cantitatea şi proprietăţile fizico-

chimice ale mărfurilor, de tipul ambalajelor, depozitului, durata şi condiţiile de

66

Page 67: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

păstrare şi transport. Prin îmbunătăţirea condiţiilor de depozitare, influenţa acestor cauze se poate reduce la minimum, evitându-se uscarea, volatilizarea, evaporarea, scurgerea prin ambalaj, topirea, pulverizarea produselor etc.

67

Page 68: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Capitolul 11.CALITATEA PRODUSELOR ŞI SERVICIILOR.

SISTEMUL DE ASIGURARE A CALITĂŢII MĂRFURILOR

11.1. Conceptul calităţii totale

Pornind de la definiţiile calităţii şi a componentelor acesteia s-a ajuns la concluzia că problemele calităţii trebuie abordate într-o viziune globală. Fiabilitatea postulează ca nimic nu poate fi mai bun decât a fost conceput, fiabilitatea scăzând pe măsură ce produsul trece de la idee la proiect, execuţi, exploatare. Aceste cauze, alături de "vocea beneficiarilor" şi încă altele, au determinat ca preocupările pentru calitate, concentrate la început numai asupra execuţiei, situate în zona centrală a ciclului de viata" al unui produs, să se întind în amonte şi în aval pe ciclu, ajungând la beneficiar, care este situat la ambele capete ale acestuia. In funcţie de etapele parcurse obiectivul controlului de calitate (stăpânirea calităţii) se schimbă, îmbrăcând aspecte caracteristice implica stabilirea specificaţiilor necesare realizării calităţii prin aspectele costurilor, performanţelor, fiabilităţii şi securităţii în funcţionare pentru produsul avut in vedere, în funcţie de nevoile reale ale utilizatorului, incluzând localizarea surselor posibile de dificultăţi, încă înainte de a începe fabricaţia.

Marketingul joaca un rol important in toată suita de etape din schema de mai sus, întrucât stabileşte tema de proiectare şi condiţiile de livrare şi exploatare. Se poate spune că, spre deosebire de această etapă, toate celelalte sunt ca şi beneficiarii având ca furnizori etapa ce precede.

Tehnicile folosite includ în principal analiza funcţiilor şi modurilor de defectare, studii de capabilitate a proceselor, analiza toleranţelor şi a lanţurilor de dimensiuni, analiza de fiabilitate previzională, încercarea şi urmărirea prototipurilor, stabilirea de specificaţii de fiabilitate, mentenabilitate etc.

Controlul în recepţia de la furnizori are ca obiectiv admiterea prin cele mai economice verificări şi în condiţii acceptabile de risc doar a acelor materiale şi componente ce corespund specificaţiilor, punând accent pe responsabilitatea furnizorilor.

Fazele principale ale recepţiei de la furnizori cuprind: urmărirea şi supravegherea furnizorilor, controlul materialelor şi componentelor aprovizionate.

Controlul produsului şi producţiei se efectuează în scopul: prevenirii şi detectării abaterilor de la calitatea cerută, astfel încât să se producă numai piese conforme şi beneficiarul sa obţină produsele la nivelul calitativ dorit.

Controlul de calitate se grupează pe următoarele etape: execuţia reperelor şi componentelor; montaj; verificări funcţionale ale produsului finit; verificarea modului de ambalare şi livrare; controlul punerii în funcţie şi a service-ului În perioada de garanţie.

Studiile speciale sunt efectuate pentru a localiza cauzele neconformităţii produselor, să determine posibilităţile de îmbunătăţire a calităţii, să asigure că acţiunile de îmbunătăţire şi corecţie sunt permanente şi complete. O categorie aparte a studiilor speciale se referă la stabilirea condiţiilor de lucru (parametrii de control ai proceselor) folosind, în acest scop, metode statistice ca de exemplu: ANOVA, Taguchi, analize de regresie şi altele. Aceasta categorie de studii speciale îşi are o deosebita utilitate pentru piesele de mare responsabilitate al căror control -"a posteriori"- este fie cu caracter distructiv, fie inaplicabile din motive economice.

68

Page 69: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Studiile speciale se efectuează pe toata durata unui produs si pot alege cele mai variate obiective.

Activitatea de metrologie este prezentă oriunde se efectuează măsurări. Ea constituie singura garanţie valabilă că deciziile luate în urma măsurătorilor efectuate în etapa de cercetare, execuţie, verificare sau control al procesului se bazează pe valori corecte sau având erori acceptabile.

Activitatea de fiabilitate se desfăşoară, de asemenea, pe tot ciclul de viata al produsului. Pornind cu stabilirea condiţiilor în care va avea loc exploatarea (în marketing şi concepţie constructivă), trece prin fazele de previziune si îmbunătăţire a fiabilităţii, în etapa de proiectare - când se pun la punct şi testele la care se vor supune prototipul si seria zero. O activitate importantă este aceea de a urmări (şi cu ajutorul service-ului) comportarea în exploatare în scopul determinării şi îmbunătăţirii fiabilităţii operaţionale, aspect văzut de beneficiari. Stabilirea politicii de mentenanţă şi verificarea aptitudinii de întreţinere şi reparare se asociază acestei activităţi.

11.2. Sistemul de asigurare a calităţii. Consideraţii generale

Sistemul calităţii cuprinde ansamblul de structuri organizatorice, responsabilităţi, proceduri, procese si resurse orientate pentru implementarea conducerii calităţii în condiţii de eficienta economică. Principala caracteristică a sistemului de asigurare a calităţii este aplicarea simultană a unui pachet de proceduri, în toate fazele ciclului de producţie şi la toate locurile de muncă, astfel încât acestea să se sprijine şi să se potenţeze reciproc. Apariţia sistemelor informatice şi a automatizării, urmărirea si gestionarea informaţiilor prin intermediul bazelor de date, a facilitat detectarea defecţiunilor în locul în care sunt generate. Consecinţa directă este un cost mai mic pentru eliminarea cauzelor si implicit scăderea costului general.

Apariţia în anii '60 a conceptului de sistem a arătat că activităţile pe linia calităţii nu alcătuiesc decât unul din subsistemele sistemului general de producţie. Pornind pe această cale s-a ajuns la concluzia că, odată cu creşterea rapidă a complexităţii produselor şi a implicaţiilor defectării acestora, activităţile referitoare la calitate trebuie conduse încă din etapa de marketing si de concepţie. Aceasta constituie singura soluţie de garantare a competitivităţii într-un mediu în care progresul tehnic şi schimbarea reprezintă trăsătura de baza. S-a ajuns la o reintegrare a funcţiilor calităţii în toate activităţile, ca şi la necesitatea integrării conceptelor asupra calităţii. În actul de conducere a întreprinderilor şi a tuturor activităţilor acestora.

Compartimentul calităţii a primit rolul de a conduce si implicit de a gestiona sistemul calităţii contribuind la delegarea autorităţii şi răspunderilor asupra calităţii fiecărei activităţi din întreprinderi pentru partea care îi revine din întreg. În concepţia modernă, conducerea calităţii vizează introducerea calităţii în produs în decursul tuturor proceselor ce contribuie la realizarea sa. Definirea unei politici a calităţii este în acest sens un document esenţial.

Ţinând cont de relativitatea concluziilor funcţie de poziţia observatorului şi de metodele utilizate de acesta, sistemelor calităţii li se pot accentua diferite trăsături care să le facă greu asemănabile. Toate sistemele se bazează pe organizare şi pe o serie de elemente specifice, generând acţiuni adecvate. Conceptul de asigurare a calităţii (ansamblul de acţiuni planificate şi sistematice necesare pentru a da încrederea corespunzătoare că un produs sau serviciu va satisface condiţiile de calitate specificate ISO 9000:2000), corespunde unei multiplicări a atribuţiilor, unor relaţii interfuncţionale mai dezvoltate, unei mai mari participări a personalului la obiectivele

69

Page 70: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

de calitate şi nu în ultimul rând ca importanţă, unei relaţii mult mai strânse furnizor-client. Fundamentul îl constituie prevenirea apariţiei neconformităţilor (nesatisfacerea condiţiilor specificate) sau a defectelor (nesatisfacerea condiţiilor de utilizare prevăzute), pentru câştigarea şi păstrarea încrederii cumpărătorului. In cadrul sistemului se pune un mare accent pe controlul calităţii proiectate si urmărirea produselor la beneficiar. Aceasta atenţie deosebită este generate atât de interese în plan comercial, financiar, dar şi datorită potenţialelor probleme de natură juridica. În acest din urmă sens relaţiile între furnizor si client depăşesc cadrul strict al reglementărilor privind comanda, execuţia, livrarea si plata unui produs sau serviciu.

Metodele de realizare a asigurării calităţii pot fi grupate astfel:• analizarea proiectării;• auditarea interna a sistemului;• analizarea sistemului de livrări-vânzări;• planificare, supraveghere, instruire asupra calităţii ;• sistemul calităţii .Principalele obiective ale unui sistem de asigurare a calităţii sunt:

realizarea si menţinerea calităţii efective a produselor şi serviciilor pentru a satisface în permanenţă nevoile beneficiarilor;

să dea încredere propriei conduceri că va fi atinsă si menţinută calitatea propusă;

să dea încredere beneficiarului că este sau va fi atinsă calitatea contractată pentru produsele livrate sau serviciile prestate.

Implementarea unui sistem de asigurare a calităţii apare ca necesara şi în scopul rezolvării următoarelor probleme:

• creşterea ponderii calităţii în cadrul concurenţei produselor si serviciilor pe piaţă, în funcţie de care se stabilesc şi preţurile;

• extinderea proceselor automatizate, informatizate, în scopul rentabilizării producţiei, au determinat situarea calităţii în prim plan;

• creşterea ponderii cheltuielilor aferente calităţii în volumul ofertei de mărfuri a determinat o exigenţă sporită din partea beneficiarilor;

• influenţa hotărâtoare a calităţii asupra indicatorilor economici ai întreprinderii.

Fazele de aplicare ale sistemului de asigurare a calităţii sunt:- controlul de marketing, realizat pentru analiza nivelului calitativ al

produselor solicitate pe piaţă; - controlul de engineering pentru analiza activităţii de cercetare;- proiectare si elaborarea documentaţiei pentru calitate; - controlul materiilor prime si materialelor pentru selectarea furnizorilor în

funcţie de calitatea pe care o oferă; - controlul fluxului de fabricate pentru verificarea operaţiilor de realizare a

produsului; - controlul produselor finite;- controlul expedierii produselor la beneficiari cu influenta legata de

ambalare, manipulare, depozitare si transport; - controlul activităţii de service, de asistenta tehnica, de punere în funcţiune

şi de instruire a beneficiarului asupra modului corect de utilizare;- controlul fiabilităţii, materializat în urmărirea modului de comportare la

beneficiar, în condiţii reale de funcţionare.

70

Page 71: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

11.2.1. Costul calităţii

Efortul depus de întreprindere în scopul asigurării şi creşterii nivelului calitativ al produselor sale se concretizează în ceea ce literatura de specialitate defineşte ca fiind "costurile calităţii " sau "costurile referitoare la calitate". O problemă care a preocupat specialiştii în domeniu a fost aceea a clasificării acestor costuri. Standardul ISO 9004 recomandă utilizarea următoarelor categorii de costuri:

• costuri de realizare a calităţii care reprezintă cheltuielile angajate de o întreprindere în scopul obţinerii si asigurării nivelurilor cerute

• costurile de asigurare externă a calităţii care reprezintă cheltuielile de demonstraţii si probe cerute de clienţi, ca dovezi obiective referitoare la calitatea declarata de către furnizori.

Principalele cheltuieli alocate realizării calităţii cuprind: - costurile de prevenire;- costurile de evaluare;- costurile căderilor interne;- costurile căderilor externe.Costurile de prevenire reprezintă costurile eforturilor de preîntâmpinare a

apariţiei defectărilor, respectiv cheltuielile datorate acţiunilor întreprinse pentru studierea, prevenirea si reducerea defectelor.

Din aceasta categorie fac parte costurile pe care le implica definirea produselor si a proceselor, elaborarea documentelor referitoare la managementul calităţii si la sistemul calităţii (planurile calităţii, manualul calităţii, procedurile sistemului calităţii), programul de îmbunătăţire a calităţii , sensibilizarea, motivarea si instruirea personalului în domeniul calităţii, evaluarea furnizorilor, analiza comparativa a calităţii cu cea a firmelor concurente, auditul calităţii, tinerea sub control a proceselor, etalonarea echipamentelor, implementarea unui sistem al calităţii, alte masuri vizând asigurarea calităţii .

Costurile de evaluare sunt considerate ca reprezentând costurile încercărilor, inspecţiilor şi examinărilor pentru a stabili dacă cerinţele specificate sunt satisfăcute.

Din această categorie fac parte costurile pe care le implică inspecţiile şi încercările materialelor, produselor achiziţionate, inspecţiile si încercările pe fluxul de fabricate, recepţia produselor finite, achiziţionarea şi întreţinerea dispozitivelor de măsurare şi monitorizare, testele de laborator, documentaţiile referitoare la inspecţii, încercări, salariile personalului care efectuează inspecţiile şi încercările, analiza datelor obţinute prin inspecţii şi încercări, materialele şi produsele distruse cu prilejul încercărilor.

Costurile căderilor interne se referă la cheltuielile determinate de produsele neconforme, care nu satisfac condiţiile de calitate si care provoacă pierderi în fluxul de fabricaţie. Ele apar pentru că nu toate activităţile desfăşurate de-a lungul stadiilor parcurse de produs pana la livrare au fost corect îndeplinite. Aceste costuri nu afectează imaginea calităţii produselor furnizate de firmă, nu conduc la pierderea încrederii unor clienţi si nu determină pierderea unei parţi din segmentul de piaţa ocupat.

Din aceasta categorie fac parte costurile care sunt determinate rebuturi, remedieri, reconditionări, reparaţii, reprocesare, retratare, efectuarea încercărilor, produse declasate, analiza defectărilor pentru stabilirea cauzelor acestora, pierderile de timp, sortarea componentelor, pentru a le separa pe cele neconforme.

Costurile căderilor externe reprezintă cheltuielile determinate de produsele care nu respecta specificaţiile, dar care sunt totuşi expediate clienţilor. Spre deosebire

71

Page 72: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

de costurile căderilor interne, aceste costuri un impact mult mai nefavorabil asupra întreprinderii pentru ca pot deteriora imaginea acesteia pe piaţa produsului respective si ducă implicit la scăderea cifrei de afaceri si a profitului.

Din această categorie fac parte costurile determinate de reclamaţiile clienţilor, produsele returnate, primele de asigurare pentru a acoperi răspunderea juridica a organizaţiei fată de produs, despăgubirile pentru daune, penalizări pentru întârzierea livrării, asigurarea service-ului în perioada de garanţie şi post-garanţie, înlocuirea produselor în perioada de garanţie.

Alături de aceste cheltuieli, să le spunem palpabile, există unele aspecte ale acestor costuri care sunt mai puţin cuantificabile, dar extrem importante. Dintre acestea pierderea imaginii de piaţa, pierderea încrederii si bunăvoinţei clienţilor, scăderea puterii de negociere cu clienţii, aspecte care pe termen lung pot avea un impact nefavorabil asupra rezultatelor întreprinderii.

11.2.2. Neconformităţi

Neconformitatea poate fi definită sintetic ca fiind neîndeplinirea unei cerinţe. Principalele tipuri de neconformităţi constatate în funcţionarea Sistemului Calităţii pentru care se emit rapoarte de conformitate sunt:

• neconformităţi privind produsul proiectat si realizat;• neconformităţi la aprovizionarea materiilor prime (pot fi de natură calitativă sau cantitativă);• neconformităţi privind utilajele;• neconformităţi privind personalul;• neconformităţi privind infrastructura; • neconformităţi privind mediul de lucru;• neconformităţi ale documentelor Sistemului de Management al Calităţii; • neconformităţi privind controlul documentelor;• neconformităţi privind controlul înregistrărilor• neconformităţi privind organizarea, responsabilităţile şi autorităţile;• neconformităţi privind comunicarea;• neconformităţi privind satisfacerea cerinţelor clienţilor.In funcţie de gradul de nesatisfacere a condiţiilor specificate neconformităţile

pot fi majore sau minore.Raportul de neconformitate trebuie sa cuprindă:• identificarea neconformităţii;• descrierea neconformităţii constatate;• localizarea neconformităţi pe diagrama procesului;• precizarea şi aprobarea soluţiei de rezolvare a neconformităţii respective;• evaluarea costurilor legate de rezolvarea neconformităţii;• confirmarea remedierii cu succes a neconformităţii respective, dacă o asemenea operaţie a avut loc. Cauza neconformităţii lor se determine din mulţimea de cauze posibile,

utilizând următoarele tehnici:• listarea cauzelor posibile in timpul şedinţelor de brainstorming;• gruparea cauzelor posibile cu diagrame cauză-efect;• criterii pentru selectarea cauzelor: costul soluţiei propuse; fezabilitatea soluţiei propuse; acceptarea sociala a soluţiei propuse. Analiza cauzelor neconformităţilor conduce la stabilirea programelor de

acţiuni corective şi preventive şi implementarea acestora pentru a elimina

72

Page 73: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

neconformităţile şi pentru a dezvolta un sistem de prevenire a abaterilor la nivelul întregii organizaţii.

11.2.3. Acţiuni corective şi preventive

Acţiunile corective au rolul de a descoperi şi elimina/reduce cauzele de bază care conduc la repetarea unor neconformităţi, în general modificări ale procesului şi/sau pierderi economice semnificative .

Acţiunile preventive au ca scop prevenirea apariţiei unor neconformităţi potenţiale şi/sau a altor posibile situaţii nedorite prin eliminarea cauzelor acestora.

In mod frecvent o acţiune corectivă cuprinde doua" etape:- o acţiune imediata si precisa care să elimine neconformitatea (corecţie) şi/sau să limiteze efectele neconformităţii;- o evaluare a cauzelor care au generat apariţia neconformităţii, cu scopul de a determina acţiuni corective pe termen lung necesare prevenirii reapariţiei neconformităţii. Acţiunile corective/preventive pot consta din:• elaborarea sau modificarea unor documente (proceduri, instrucţiuni, tehnologii etc.);• introducerea de noi metode de lucru sau de control;• achiziţionarea unor echipamente de lucru sau a unor mijloace de măsură;• amenajări/dotări suplimentare pentru îmbunătăţirea condiţiilor de munca;• modificarea fluxului de desfăşurare a unor activităţi/procese;• instruirea personalului; • realocarea/redefinirea de responsabilităţi;• reorganizarea sistemului de înregistrări;• repararea/reprelucrarea/declasarea unui produs;Pentru fiecare neconformitate identificata se iniţiază şi reglementează acţiuni

corective pentru eliminarea cauzelor apariţiei neconformităţii.Acţiunile preventive au ca scop prevenirea apariţiei unor neconformităţi

potenţiale şi/sau a altor posibile situaţii nedorite prin îmbinarea cauzelor acestora.Rapoartele de neconformitate, rapoartele de audit intern/extern, reclamaţiile de

la clienţi, sinteza programelor de acţiuni corective/preventive şi/sau alte înregistrări ale calităţii trebuie analizate conform procedurilor "controlul produsului neconform", "audit intern" si "analiza efectuată de management" şi pe baza lor se determină potenţialele neconformităţi, cauzele acestora şi se dispun acţiuni preventive. Analiza potenţialelor neconformităţi şi a cauzelor acestora, evaluarea necesităţii de acţiuni preventive, stabilirea, dispunerea, implementarea, verificarea si analiza acţiunilor preventive se desfăşoară în acelaşi mod ca pentru acţiunile corective.

Acţiunile corective/preventive se pot identifica numai din corelarea neconformităţilor produse într-un anumit interval de timp. Pentru a fi analizat acest lucru:

• trebuie sa existe proceduri pentru identificarea cauzelor neconformităţilor şi evitarea repetării lor, atât pentru reclamaţiile clienţilor, cât si pentru erorile interne;

• trebuie sa fie disponibile surse adecvate de informaţii, pentru a putea detecta, analiza şi înlătura neconformităţile;

• masurile corective şi preventive care se impun trebuie adoptate si monitorizate de funcţiile responsabile din perspectiva eficacităţii lor si a atingerii rezultatelor dorite. Sursele posibile de informaţii sunt:

- reclamaţiile clienţilor;

73

Page 74: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

- erorile interne;- neconformităţi ale subcontractantilor/furnizorilor;- neconformităţi evidente in urma auditurilor.

11.2.4. Noncalitatea. Definiţii şi ipostaze ale noncalităţii

Noncalitatea poate fi definită ca fiind suma tuturor anomaliilor dintr-o unitate economică, ea manifestându-se sub diferite forme.

Studiile de piaţă arată ca, toţi clienţii sunt dispuşi să plătească mai mult pentru a cumpăra un produs sau un serviciu de calitate. Pentru clienţi fiabilitatea si securitatea în funcţionare rămân doua criterii esenţiale de cumpărare.

Noncalitatea poate fi definita astfel: a nu face nimic bine de prima data; a cumula incidente (defecte) de la conceperea produsului sau serviciului si pana la execuţia sau livrarea lui.

Costul noncalităţii.Procesul de restructurare economică nu poate fi conceput fără a ţine seama de

criteriile si costurile calităţii. Apreciind consecinţele noncalităţii, Crosby afirmă: "calitatea este gratuita". Pornind de la această ipoteză rezultă că dacă considerăm calitatea gratuită, noncalitatea costă si costă foarte mult.

În ţările puternic industrializate, costul noncalităţii reprezintă de la 10% până la 30% din cifra de afaceri a unei unităţi economice. Costul noncalităţii este suma costurilor anomaliilor si ale muncilor de remediere şi costul eforturilor de detectare şi de prevenire, pentru ca numai produsele fără defecte sau cu minim de anomalii să fie expediate în utilizare.

Cheltuielile noncalităţii pot fi structurate în doua subgrupe:(a) prima subgrupa conţine:- cheltuieli de remediere, reparaţii; rebuturi;(b) a doua subgrupa conţine:- aprofundări si reluări ale controlului calităţii ;- modificări ale unor soluţii constructive si tehnologice; - pierderi de contracte, afectarea imaginii de marca a unităţii economice; - negocieri suplimentare;- întârzieri în livrări;- restructurări ale unităţii şi conducerii acesteia. Costul noncalităţii variază de la o unitate economică la alta. A gestiona

noncalitatea constă în a optimiza eficacitatea unităţii economice, în tratarea cauzelor fundamentale de anomalii.

După specialiştii francezi, există cinci domenii favorabile pentru noncalitate:- serviciul făcut clientului şi fiabilitatea; - personalul unităţii economice; - tehnica; - latura economică;- managementul total al unităţii economice. Serviciul făcut clientului şi fiabilitatea.Este domeniul cel mai vizibil de existenţă al noncalităţii . Punctele slabe cele

mai frecvente sunt: întârzierile repetate în livrări;returnările datorate defectelor produselor sau livrărilor greşite; birocraţia, care îngreunează relaţiile cu clienţii; telefoanele la care se răspunde greu sau centrale telefonice blocate. Personalul unităţii economice

74

Page 75: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Noncalitatea vieţii, la locul de muncă antrenează noncalitatea produselor şi serviciilor. Dintre indicatorii care arată creşterea noncalităţii se pot aminti:

- absenteismul; - accidentele de munca; - furturile de materiale şi unelte; - rebuturile; - retuşurile; zvonurile;- retragerea de la munca; - reclamaţiile clienţilor. TehnicaTehnica este considerată ca fiind nucleul calităţii sau noncalităţii , între

tehnică şi personal existând o legătura strânsă. Dintre indicatorii care arată creşterea noncalităţii în acest domeniu se pot aminti:

- absenta mentenanţei preventive; - lipsa pieselor de schimb; - maşinile supra sau subutilizate; - nerespectarea normelor tehnice; - stocuri insuficiente sau prea mari; - un sistem informatic prea complicat.Latura economicăRepercursiunile economice ale noncalităţii duc la disponibilizări de personal

(şomaj) şi chiar la închiderea unităţii economice.Noncalitatea în economia unităţilor economice se exprima în: - preturi umflate în raport cu concurenta; - proasta imagine a mărfii unităţii economice pe piaţă; - necunoaşterea pieţei şi a concurentei;- calculul muncii în unităţi de timp (ore) in loc de unităţi valorice (lei); - timp pierdut.Managementul total al unităţii economiceIn acest caz elementele cele mai vizibile generatoare de noncalitate sunt:- absenţa strategiei întreprinderii, - indecizia generalizată; - mania secretului, evaluarea subiectiva a personalului; - lipsa delegării de autoritate, când un responsabil este absent, nimeni nu ştie

ce trebuie făcut; - nerespectarea legislaţiei sociale; - discursurile frumoase contrazise de practica.

11.3. Managementul total al calităţii

11.3.1. Principiile managementului calităţii

Fenomenul intensificării competiţiei la scara globală a dus la accentuarea importanţei MC în cadrul procesului de conducere din organizaţii. Există opt principii ale MC, care aplicate aduc beneficii tuturor celor implicaţi în activitatea economică: de la clienţi pană la furnizori, de la individ la întreaga societate.

Un principiu al MC este o regulă, credinţă fundamentală şi cuprinzătoare pentru conducerea si pentru desfăşurarea activităţii unei organizaţii, al cărei obiectiv principal este îmbunătăţirea continuă a propriilor performanţe pe termen lung prin orientarea spre clienţi în concordanţă cu aşteptările membrilor organizaţiei.

75

Page 76: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Principiul 1: Organizaţia orientată spre clientOrganizaţiile depind atât de clienţii potenţiali şi reali, cât şi de membrii lor. De

aceea trebuie înţelese nevoile actuale şi de perspective ale clienţilor, acţiunile întreprinse trebuie sa se conformeze cerinţelor clienţilor, trebuie sa încerce sa depăşească aşteptările implicite sau ilicite formulate de către beneficiari.

Principiul 2: LeadershipulLiderii sunt aceia care stabilesc scopurile şi direcţia de urmat într-o

organizaţie. Ei trebuie să aibă posibilitatea să creeze si să menţină acel mediu intern în care oamenii devin pe deplin implicaţi în realizarea obiectivelor organizaţiei. Schimbarea comportamentelor este probabil aria critică în procesul schimbării. Oamenii nu rezistă în mod neapărat la schimbare. Ei se opun propriei schimbări. Este important ca oamenilor să li se acorde timp pentru ca ei să înţeleagă adevăratele nevoi şi procesul schimbării. Liderii promovează comunicarea directă şi o viziune clară pentru viitorul organizaţiei. Cu cât sunt mai puternice valurile/cultura spre mediul pieţei, cu atât mai scăzută va fi nevoia de politică, instrucţiuni, grafice organizaţionale etc. Liderii delega puterea, autoritatea si implica oamenii în realizarea obiectivelor organizaţiei.

Principiul 3: Implicarea oamenilorOamenii din toate nivelele sunt esenţa organizaţiei. Deplina implicare dă

posibilitatea utilizării aptitudinilor lor în folosul organizaţiei. Fiind total implicaţi oamenii vor deveni inventivi si creativi în perpetuarea obiectivelor organizaţiei. Este benefică pentru organizaţie situaţia în care membrii ei sunt satisfăcuţi de munca lor şi sunt implicaţi activ în dezvoltarea şi îmbunătăţirea propriului stil.

Principiul 4. Abordarea procesuală duce la utilizarea eficientă a resurselor, reducerea timpilor de lucru şi reducerea costurilor

Un rezultat dorit este atins în condiţii de eficienţă în măsura în care resursele necesare şi activităţile pe care le utilizează sunt privite ca un proces. Procesele trebuie tratate astfel, încât să se conformeze cerinţelor şi nevoilor atât ale clienţilor externi, cât şi a celor interni. Trebuie stabilite responsabilităţi clare în direcţia îmbunătăţirii proceselor.

Principiul 5. Abordarea sistemică în management. Alinierea proceselor la obiectivele cheie ale organizaţiei.

Identificarea, înţelegerea, rezolvarea unui sistem de procese intercorelate în vederea atingerii obiectivului dat duce la creşterea eficienţei şi eficacităţii organizaţiei. Fluxul productiv ilustrează relaţiile de interdependenţă dintre procese.

Principiul 6. Îmbunătăţirea continuăActivităţile de îmbunătăţire a calităţii, care se constituie într-un obiectiv

permanent al organizaţiei, cer continuu noi valori de raportare şi un comportament concentrat pe măsurarea şi reevaluarea performanţelor. Baza de analiză o reprezintă rezultatele obţinute în perioadele anterioare.

Principiul 7. Abordarea pe baza dovezilor sistemului decizionalDeciziile şi acţiunile clare sunt bazate pe analiza datelor şi informaţiilor.

Procesul de luare a deciziilor trebuie argumentat cu date.Principiul 8. Relaţii cu furnizorii în direcţia beneficiului reciprocO organizaţie şi furnizorii săi sunt independenţi. Beneficiul reciproc creşte

posibilitatea de a crea valoare. Se stabileşte un parteneriat pentru calitate cu furnizorii principali în scopul înţelegerii comune a nevoilor şi cerinţelor actuale şi viitoare ale clienţilor finali.

Crearea şi menţinerea calităţii într-o organizaţie depind de o abordare sistemică a managementului calităţii în scopul garantării înţelegerii şi îndeplinirii

76

Page 77: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

cerinţelor clienţilor, Pentru obţinerea calităţii sunt necesare mai multe condiţii. În primul rând, toate nivelele ierarhice ale organizaţiei trebuie să adere la principiile calităţii.

În continuare, sistemul calităţii, implementat în cadrul organizaţiei trebuie să constituie obiectul unei analize permanente şi al unei ameliorări continue bazate pe reacţia informaţională a clienţilor în legătură cu percepţia serviciului prestat. Aplicarea cu succes a managementului calităţii, în cazul serviciilor, oferă posibilităţi semnificative de ameliorare:

- a performanţelor serviciului oferit şi a satisfacţiei clientului;- a productivităţii şi eficienţei, simultan cu reducerea costurilor;- a prezenţei pe piaţă prin creşterea ponderilor deţinute pe diferite pieţe.Total Quality Management este o sinteză a elementelor organizaţionale,

tehnice, umane, pe care managerii de nivel superior le iau în consideraţie în procesul de fundamentare a deciziilor de proiectare şi realizare a produselor şi serviciilor cerute de clienţi potrivit celor mai înalte standarde de calitate. TQM este mai mult o tehnică motivaţională şi este orientată în primul rând spre motivarea personalului pentru calitatea proceselor pe care le desfăşoară.

77

Page 78: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Capitolul 12RECEPŢIA LOTURILOR DE MĂRFURI

În relaţiile contractuale dintre furnizori şi beneficiari, recepţia loturilor de mărfuri reprezintă un moment deosebit de important pentru cele două părţi şi cu unele repercursiuni asupra consumatorilor.

O latură importantă a activităţii comerţului o formează recepţia loturilor de mărfuri. Orice primire de mărfuri în orice gestiune, ca de altfel şi ieşirea lor din gestiune, este urmată obligatoriu de recepţionarea lor.

12.1. Noţiunea de lot de produse

Lotul de produse reprezintă o mulţime de produse cu un grad sporit de omogenitate. Loturile fizice cuprind totalitatea produselor ce sunt supuse simultan unei anumite operaţii tehnologice.

Loturile convenţionale cuprind producţia de acelaşi tip, realizată de aceeaşi unitate tehnologică într-un anumit interval de timp, în care se poate admite păstrarea relativ constantă a tuturor condiţiilor de fabricaţie.

În constituirea unui lot nu se poate atinge niciodată o omogenitate perfectă, caz în care ar fi suficientă analizarea unui singur element al său pentru a se desprinde concluzii precise despre calitatea pe ansamblu. Lotul real este caracterizat de o omogenitate relativă, în sensul că la constituirea lui s-au eliminat toate cauzele cunoscute ale neregularităţilor. Însă loturile de produse sunt formate astfel, încât să li se asigure o omogenitate cât mai ridicată.

În ceea ce priveşte calitatea lotului de produse, aceasta este strâns legată de calitatea unităţii de produs. Calitatea unităţii de produs este judecată în raport cu propriul său model specificat, care poate fi constituit dintr-un standard, o normă internă, un contract de livrare sau un proiect de execuţie (o mostră).

Calitatea lotului de produse se exprimă printr-un indicator care pune în evidenţă producţia, în care produsele care compun lotul corespund modelului lor specificat. Acest indicator este de obicei, procentul defectelor din lot sau, pentru produsele complexe, numărul de defecte pe suta de unităţi de produs.

Pentru beneficiari e nevoie de metode, care să le permită să verifice rapid loturile de produse şi să-i conducă la decizii imediate şi cât mai concrete referitoare la acceptarea sau respingerea loturilor în funcţie de calitatea acestora.

12.2. Conţinutul şi scopul recepţiei loturilor de mărfuri

Recepţia loturilor de produse este operaţia de verificare calitativă şi cantitativă a loturilor de mărfuri de către beneficiar, pentru stabilirea gradului de concordanţă a calităţii reale cu calitatea prescrisă sau contractată.

Scopul recepţiei loturilor de mărfuri, constă în:o verificarea modului în care furnizorul îşi îndeplineşte obligaţiile asumate

prin contract cu privire la sortiment, calitate, cantitate, ambalare, marcare etc.;

o verificarea măsurii în care organele de transport şi-au respectat obligaţiile asumate în legătură cu menţinerea integrităţii cantitative şi calitative a mărfurilor pe toată durata transportului.

Dintre toate etapele pe care le parcurg loturile de mărfuri, recepţia calitativă şi cantitativă poate genera divergenţe şi litigii între furnizor, transportator şi beneficiar.

78

Page 79: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

În acest sens este necesară cunoaşterea răspunderilor ce revin fiecăreia dintre părţi.Răspunderea furnizorului pentru lipsurile calitative sau cantitative ale

mărfurilor se stabilesc în următoarele cazuri: nerespectarea riguroasă a calităţii mărfurilor livrate, potrivit normelor şi

standardelor de producţie ale acestora; nerespectarea normelor tehnice de ambalare, încărcare, manipulare şi

fixare în mijlocul de transport; folosirea pentru ambalaje a unor materiale necorespunzătoare; completarea greşită a documentelor de transport prin înscrierea unor date

inexacte, incomplete sau prin înscrierea datelor în alte rubrici decât cele rezervate;

declararea nereală a greutăţii; livrări masive, nejustificate, care provoacă locaţii şi perturbări în procesul

circulaţiei mărfurilor; absenţa sigiliilor corespunzătoare pe mijloacele de transport.Răspunderea transportatorului se stabileşte pentru integritatea mărfurilor

transportate din momentul primirii şi până la eliberarea lor către beneficiar. Momentul primirii este specific prin aplicarea unei ştampile pe documentul de transport. Responsabilitatea transportatorului pentru consecinţele unui transport necorespunzător se referă la:

folosirea unui mijloc de transport neadecvat grupei respective de mărfuri; prezenţa lipsurilor cantitative rezultate ca urmare a scurgerilor şi avariilor

pe timpul transportului; neanunţarea beneficiarului în timp util, pentru a se prezenta să-şi primească

mărfurile.Răspunderea beneficiarului există din momentul şi de la locul descărcării

până la cel al depozitării mărfurilor. În această etapă pot apărea lipsuri sau degradări ale mărfurilor. Ca urmare, beneficiarului îi revin răspunderi legate de:

îndeplinirea unor activităţi distincte la primirea mărfurilor, cum sunt:- executarea formalităţilor prealabile preluării loturilor de transport

(primirea documentelor de transport;- verificarea mijlocului de transport;- cercetarea şi ridicarea sigiliilor de pe mijlocul de transport;- verificarea conţinutului ambalajelor acestor mijloace; - solicitarea reîncărcării mărfurilor atunci când apar lipsuri pe parcursul

transportului; supravegherea executării descărcării mărfurilor, transportarea şi

introducerea lor în depozit; efectuarea recepţiei cantitative şi calitative a mărfurilor primite în termenul

legal stabilit.

Recepţia loturilor de mărfuri, sub aspectul tehnicii de efectuare, este formată din trei tipuri de operaţiuni, a căror succesiune este următoarea:

verificarea documentelor de contractare şi celor de însoţire a lotului (factura fiscală, avizul de însoţire a mărfii, nota de comandă, declaraţia de conformitate, buletinul de analiză, certificatul de garanţie);identitatea lotului şi verificarea lui cantitativă;verificarea calitativă a lotului.

Deoarece procesul de recepţie este unul complex, necesită în afara acestor operaţiuni de bază efectuarea şi a altora care au loc simultan cu recepţia. Dintre

79

Page 80: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

acestea se pot enumera: consultarea documentelor care atestă calitatea mărfurilor, operaţiuni legate de extragerea probelor elementare, mânuirea, pregătirea şi analiza probelor, întocmirea documentelor impuse sau respingerea lotului de marfă.

Conform legislaţiei în vigoare, locul efectuării recepţiei loturilor de mărfuri poate fi: sediul furnizorului, caz în care este necesară prezenţa ambelor părţi sau sediul beneficiarului. Prima dintre acestea este indicată mărfurilor cu grad mare de complexitate (de exemplu, aparate electronice complexe, echipamente industriale etc.), deoarece furnizorul dispune de aparatura necesară operaţiunilor de recepţie. Această recepţie mai este indicată, de asemenea, în cazurile în care se fac livrări de mărfuri în cantităţi mari şi la perioade scurte, ceea ce justifică prezenţa delegatului beneficiarului la firma furnizoare.

12.3. Elemente juridice ale livrării loturilor de mărfuri

Livrarea produselor necorespunzătoare calitativ poate genera anumite consecinţe precizate, la nivel de principii generale, prin prevederile Legii contractelor economice şi a Legii privind asigurarea şi controlul produselor şi serviciilor.

În aceste documente, precum şi în cele încheiate între părţile unui contract comercial, denumirea de mărfuri necorespunzătoare calitativ se referă la acele produse ale căror caracteristici de calitate nu corespund valorilor înscrise în documentele la care părţile contractante au făcut referiri cu prilejul încheierii contractelor economice.

Astfel, Legea contractelor economice interzice livrarea de către furnizor a produselor ale căror caracteristici calitative nu corespund prescripţiilor din contractele economice. Aceeaşi lege stabileşte răspunderea în perioada de garanţie a produselor, precum şi ulterior acesteia, pentru viciile ascunse. În conformitate cu Legea contractelor economice, recepţionarea de către beneficiari a unor loturi necorespunzătoare calitativ poate angaja răspunderea materială a acestora, ei participând alături de furnizori, la suportarea eventualelor daune.

Firmele furnizoare au obligaţia de a obţine certificate de atestare a calităţii, de a marca şi a eticheta în mod corespunzător produsele. Prin certificatul de atestare a calităţii, furnizorul garantează că toate produsele din lotul livrat sunt corespunzătoare calitativ prescripţiilor contractului de furnizare. Încălcarea acestor obligaţii constituie contravenţie şi îndreptăţeşte organele competente să aplice persoanelor vinovate amenzi corespunzătoare gravităţii faptelor constatate. În acelaşi timp, recepţionarea loturilor de produse neînsoţite de certificatul de atestare a calităţii constituie, de asemenea, contravenţie şi permite aceloraşi organe, ca şi în cazul precedent, să aplice celor vinovaţi amenzi semnificative.

80

Page 81: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

BIBLIOGRAFIE

1. M.Olaru, R.Pamfilie. Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Ed.economică, Bucureşti, 2005

2. A. Rîbacenco , Bazele merceologiei, Ediţia a 2-a completată şi revizuită, Editura Omnia, Braşov, 2004

3. P. Băetoniu, colectiv, Elemente de teorie şi strategia calităţii mărfurilor, vol. II, ASE, Bucureşti, 1991

4. I.Stanciu, M.Olaru, Bazele merceologiei, Bucureşti, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, 1996.

5. R.Frăţilă, R.Nistor, R.Chiş ş.a., Merceologie şi tehnologie. Noţiuni fundamentale, Cluj-Napoca, Editura Alma-Mater, 2004.

6. R.Frăţilă, A.Chiş ş.a. Merceologie şi calitatea produselor, Cluj-Napoca, ura Alma Mater, 2005,

7. Bîrcă, Merceologie alimentară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002

8. I. Diaconescu, Merceologie alimentară, Editura Eficient, Bucureşti, 19999. R. Pamfilie, Merceologia şi expertiza mărfurilor alimentare de export-import,

Editura Oscar print, 199610. D. Dima, colectiv, Merceologia produselor alimentare, vol. I+II, Bucureşti,

198011. D. Dima, colectiv, Îndrumar pentru lucrări de laborator, Bucureşti, 199612. A. Bîrcă, Merceologie alimentară. Verificarea calităţii produselor alimentare,

Braşov, Editura Omnia UNI S.A.S.T., 200013. I. Stanciu, I. Schileru, ş.a. Merceologie. Calitatea şi sortimentul mărfurilor

nealimentare. Editura Oscar Print, 1997. 13.A. Redeş, V. Petrescu, I. Răducanu. Merceologie industrială. Editura Eficient,

1998.

81

Page 82: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

Universitatea „George Bariţiu”

Facultatea de Ştiinţe Economice

FUNDAMENTELEŞTIINŢEI

MĂRFURILOR

Note de curs

Braşov 2006

82

Page 83: BAZELE STIINTEI MARFURILOR

CUPRINS

Capitolul 1.OBIECTUL ŞI METODELE DE CERCETARE ALE DISCIPLINEI„FUNDAMENTELE ŞTIINŢEI MĂRFURILOR”………………………………1

Capitolul 2.SISTEMATICA MĂRFURILOR……………………………………………….…7

Capitolul 3PROPRIETĂŢILE GENERALE ALE MĂRFURILOR …………………….…14

Capitolul 4.ESTETICA MĂRFURILOR ………………………………………………………24

Capitolul 5.ÎNNOIREA, MODERNIZAREA ŞIDIVERSIFICAREA SORTIMENTELOR DE MĂRFURI ..................................28

Capitolul 6.STANDARDIZAREA MĂRFURILOR ...............................................…………...32

Capitolul 7.CLASIFICAREA ŞI CODIFICAREA MĂRFURILOR…………………………36

Capitolul 8.MARCAREA SI ETICHETAREA MĂRFURILOR …………………………….42

Capitolul 9AMBALAREA MĂRFURILOR…………………………………………………...49

Capitolul 10.DEPOZITAREA ŞI PĂSTRAREA MĂRFURILOR ……………………………62

Capitolul 11.CALITATEA PRODUSELOR ŞI SERVICIILOR. SISTEMUL DE ASIGURARE A CALITĂŢII MĂRFURILOR……………..…67

Capitolul 12RECEPŢIA LOTURILOR DE MĂRFURI ………………………………………79

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………. 81

83