CUPRINSPrefaţă

Cuvînt înainte1. Generalităţi (S. Godeanu)

1.1. Elemente de ecologie1.2. Elemente de sistematică

1.3. Elemente de biogeografic2. Marea Neagră şi litoralul

A. Plante (C. Pârvu).B. Animale (S. Godeanu).

3. Apele interioare şi zonele umedeA. Plante (C. Pârvu)

B. Animale (S. Godeanu).4. Câmpia

A. Plante (C. Parvu)B. Animale (S. Godeanu)

5. Pădurea şi poienileA. Plante (C. Pârvu)

B. Animale (S. Godeanu).6. Culmile munţilor

A. Plante (C. Pârvu).B. Animale (S. Godeanu)

7. Mediul subteranA. Animale (S. Godeanu)

8. Mediul antropicA. Plante (I. Stroe şi S. Godeanu)

B. Animale (S. Godeanu).

Glosar de termeniIndex de plante

Index de animaleBibliografie selectivă

PREFAŢĂ

În cadrul revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, ilustrată prin aplicaţiile fecunde ale energiei nucleare, ale electronică, extensiunea uimitoare a automaticii şi ciberneticei, sînt chemate şi disciplinele biologice să participe la satisfacerea cerinţelor de amplificare a resurselor energetice şi de hrană în profitul dezvoltării sociale umane. De fapt, rolul biologiei este fundamental şi mult mai vast, pentru că numai în calitatea să de fiinţă vie, înzestrată cu conexiuni neuronale cerebrale care îi conferă o conştiinţă raţională, omul a devenit autorul ştiinţelor, ceea ce îi permite să exploreze toate nivelurile de organizare a materiei universale şi să se cunoască pe el însuşi. Capacitatea umană de înţelegere a legilor naturii ne dă libertatea de a ne asigura sănătatea, cultura şi o persistenţă cît mai îndelungată pe planeta noastră.

La această îndrumare, spre un viitor cît mai luminos, participă şi ramurile culminante ale biologiei: fiziologia şi morfogeneza experimentală, biologia moleculară şi ingineria genetică, destinate să producă forme cît mai avantajoase de plante şi animale, să creeze biotehnologii rentabile şi să controleze ereditatea umană. Datorită tocmai eficienţei practice a cercetării ştiinţifice, are loc o progresivă expansiune demografică şi masivele aglomerări sociale umane se însoţesc de puternice construcţii energetice şi industriale, de imense terenuri cultivate şi de propagarea intensivă a speciilor domestice. Astfel, acest uriaş complex antropic intră în impact cu echilibrele naturale ale biosferei din care a provenit, dar s-a separat tot mai adînc în succesiunea civilizaţiilor multimilenare.

Totuşi, oricît ar fi de avansată, omenirea rămîne strict tributară naturii nealterate, a cărei diversificare ascendentă este o garanţie de perenitate şi progres. Constanţei cantitative a biosferei îi datorăm, oxigenarea atmosferei indispensabilă respiraţiei aerobe şi protecţiei faţă de radiaţiile nocive. Resursele inepuizabile ale naturii ne refac sănătatea trupească şi psihică, ne conduc la o concepţie dinamică, evoluţionistă a lumii şi la situarea justă a omului în cosmos, ne oferă nesfîrşite bucurii estetice.

În trecut, pe lîngă domesticire, omul a provocat dispariţia unor specii, iar poluarea actuală ameninţă pe şi mai multe cu extincţia, putînd ajunge la depopularea a valoroase ecosisteme. Acţiunile devastatoare nu cruţă nici pe oameni, cîtă vreme dăinuiesc războaiele şi înarmarea nucleară, de aceea legiferarea internaţională a ocrotirii naturii are tangenţe fireşti cu lupta pentru pace. Succesul ambelor mişcări depinde în mare măsură de convingerea sinceră a fiecărui om, formată pe baza unei educaţii de înalt umanism şi a cunoaşterii adecvate a factorilor de dezvoltare a societăţii şi naturii.

Pentru a desluşi rolul speciilor vegetale şi animale în comunităţile lor de viaţă, numite biocenoze, de mult s-au alcătuit lucrări care să orienteze, atît pe naturalişti cît şi publicul larg dornic de drumeţie în natură, asupra identificării vieţuitoarelor pe care le întîlnesc. În ţara noastră, pentru începuturi, să amintim „Excursiuni zoologice" (1905) de prof. N. Leon, „Călăuza naturalistului în pădure" (1935) şi la Marea Neagră (1937) de prof. A. Popovici-Bâznoşanu şi M. A. Ionescu precum şi însufleţitele scrieri ale prof. I. Simionescu (1941). S-au adăugat diferite apariţii recente dar, aşa cum ne arată „Ghidul naturalistului în lumea apelor dulci" (1965) de dr. Elena Chiriac şi Maria Udrescu, majoritatea lor se referă la cîte un singur mediu de viaţă şi nu la întreaga diversitate naturală a ţării noastre. Toate aceste publicaţii, prin caracterul lor vădit de popularizare, au contribuit la misiunea atît de imperioasă astăzi de înfrăţire a omului cu natura.

Acelaşi ţel îl urmăreşte şi prezentul volum „Călăuză în lumea plantelor şi animalelor", ai cărei autori, dr. Constantin Parvu, dr. Stoica Preda Godeanu şi ing. Laurenţiu Stroe, şi-au dovedit competenţa ecologică în contribuţii anterioare deosebit de apreciate. Aici, sub formă de ghid ilustrat, ei oferă cititorilor o documentaţie ingenios concentrată asupra speciilor de plante şi animale caracteristice pentru şapte medii principale de viaţă din ţara noastră, inclusiv cel amenajat de om.

Consultarea cărţii este înlesnită de lămuririle generale de la început despre ecologie, sistematică şi biogeografie, precum şi de glosarul termenilor şi indexul speciilor, cu care se încheie. Ilustraţia bogată şi sugestivă este un îndemn la cunoaşterea activă pentru dezvoltarea curiozităţii în studiul formelor şi relaţiilor din natură. Flora şi fauna României cuprind specii mult mai numeroase decît cele redate în călăuza de faţă, dar autorii ei au meritul de a fi ales aici pe cele mai semnificative, deseori cu caracter de endemisme, adică proprii numai teritoriului românesc. Zestrea naturală în specii vegetale şi animale ale patriei noastre constituie o avuţie naţională de nepreţuit pentru cercetările ştiinţifice cele mai înaintate cît şi pentru incalculabile aplicaţii în producţie. De aceea să considerăm această călăuză ilustrată ca o eficientă pledoarie adresată opiniei noastre publice pentru ocrotirea naturii.

Academician profesor, RADU CODREANU

CUVÎNT ÎNAINTE

Relaţiile care se stabileso între om şi natură suscită un interes permanent, condiţionat atît de dorinţa cunoaşterii fenomenelor care se petrec alături de noi, cît şi de procurarea unor surse de materii prime, fără ca prin aceasta să se producă dezechilibre în natură, ale căror consecinţe pot fi imprevizibil de mari şi grave.

Epoca noastră se caracterizează mai ales prin conştientizarea şi străduinţa popoarelor de a conserva, ocroti, ameliora şi menţine mediile de viaţă de pe planeta noastră. Mediul înconjurător constituie un mecanism viu cu o complexitate deosebită, de a cărui integritate şi bună funcţionare depinde întreaga activitate umană.

Menţinerea echilibrului ecologic este esenţială pentru desfăşurarea normală a vieţii. În acest context apare imperioasă nevoia de cunoaştere a legilor care guvernează interaeţiunile organismelor vii cu mediul înconjurător, a modalităţilor de realizare a producţiei biologice, supravieţuirii, dezvoltării, dinamicii şi adaptării indivizilor, populaţiilor şi biocenozelor la condiţiile de viaţă existente. Aceasta presupune un efort deosebit ştiinţific, tehnic, economico-financiar şi cultural-educativ, pentru care este nevoie de o mare unitate de voinţă şi acţiune a membrilor societăţii, pe baza marelui principiu al raţionalităţii şi eficienţei ecologice, tehnice şi economice. Omul trebuie să capete conştiinţa faptului că el nu ocupă o situaţie privilegiată în natură, ci, ca orice fiinţă, depinde de ea. Comparînd strategia naturii eu cea a societăţii omeneşti, constatăm existenţa unei contradicţii esenţiale şi anume aceea dintre echilibrul şi armonia din natură şi tendinţa omului de realizare a unor producţii maxime, prin înlocuirea ecosistemelor naturale cu altele artificiale, labile, create şi menţinute viabile de el.

Cartea se adresează tuturor iubitorilor de natură şi ocrotitorilor ei; ea permite o mai bună cunoaştere a mediilor de viaţă din România, a feluritelor specii de plante şi animale care le populează.

Structurată pe 7 medii principale de viaţă: marea şi litoralul, apele interioare, cîmpia, pădurea şi poienile, culmile munţilor, mediul subteran şi mediul antropic, cartea prezintă la fiecare cîte o parte generală, în care se face o caracterizare a principalelor ecosisteme, a condiţiilor abio-tice şi biotice existente, precum şi caracterele generale ale organismelor care trăiesc în mediul de viaţă respectiv. Sînt

apoi menţionate, în ordine sistematică, plantele şi animalele cele mai reprezentative pentru ţara noastră. Pentru o mai bună informare, la mediul antropic au fost incluse alături de speciile sălbatice şi cîteva dintre cele mai comune plante de cultură şi animale domestice din România, întrucît o serie de organisme sînt întîlnite în mai multe medii de viaţă, la sfîrşitul fiecărui capitol sînt trecute numerele de ordine ale acelor specii care pot fi întîlnite în mediul respectiv, dar care au fost descrise la altul, cel la care sînt mai caracteristice.

Schema de prezentare a plantelor şi animalelor este următoarea:— numărul de ordine (separat pentru plante şi pentru animale, număr care se regăseşte în

ilustraţiile color);— numele popular;— denumirea ştiinţifică şi autorul;— numărul planşei pe care se află ilustraţia;— dimensiuni (care sînt prescurtate astfel: A = anvergura aripilor; D = diametrul; G =

greutatea; H = înălţimea; L = lungimea; l = lăţimea);— unele caracteristici morfologice;— date din biologia speciei (sînt menţionate lunile anului cu cifre latine — I—XII),

obiceiuri, fenologie;— folosinţe sau pagube aduse omului şi produselor sale, monument al naturii etc.;— mediile de viaţă caracteristice;— răspîndire în România şi pe glob.Din carte lipsesc acele grupe de vieţuitoare pentru care, pentru a fi colectate, observate sau

studiate, este necesară o aparatură specială sau trebuie prelucrări laborioase. Nu au fost descrise algele microscopice unicelulare, unele ciuperci inferioare, protozoarele, viermii paraziţi şi cei microscopici.

Pentru uşurinţa recunoaşterii, fiecare organism citat în text este ilustrat în planşele de la sfîrşitul cărţii.

Dorim ca această carte să constituie ceea ce ne-am propus: o călăuză utilă tuturor în lumea minunată a plantelor şi animalelor.

Nu putem încheia aceste rînduri fără a adresa sincere mulţumiri numeroşilor specialişti cărora le-am solicitat şi ne-au acordat tot concursul lor, în special colegilor Gavrilă Negrea n, dr. ing. Gheorghe Popescu, dr. Iosif Căpuşe, dr. Vasile Decu, dr. Maria Paspaleva, dr. Matei Tălpeanu, dr. Theodor Nalbant, dr. Ionel Fuhn şi dr. Geza Iuliu Muler, pentru toate informaţiile, recomandările şi indicaţiile preţioase primite. În mod special mulţumim colegei Eugenia Grimalschi pentru ajutorul dat la definitivarea acestui volum. Ne exprimăm gratitudinea faţă de editura Ceres care a manifestat interes şi înţelegere şi care a tipărit această carte.

AUTORII

1. GENERALITĂŢI

Viaţa reprezintă forma de existenţă a materiei aflate la nivelul său superior de organizare. Ea se află într-o permanentă interdependenţă, cu mediul abiotic, se caracterizează printr-un grad ridicat de complexitate şi este supusă unor legităţi atît generale, cît şi specifice.În cele ce urmează vom încerca să punctăm din ansamblul cunoştinţelor de biologie pe acelea care explică neuniformitatea distribuţiei vieţii pe pămînt, cauzele grupării organismelor în anumite asociaţii stabile şi interdependenţa lor cu mediul înconjurător (elemente de ecologie), să prezentăm pe scurt clasificarea plantelor şi a animalelor şi să indicăm provenienţa lor pe un anumit teritoriu (elemente de biogeografic). Acestora li se adaugă — la sfîrşitul cărţii — un glosar, în care se dă explicaţia unor noţiuni şi termeni mai des utilizaţi.

1.1. ELEMENTE DE ECOLOGIE

Dacă privim cu atenţie lumea, constatăm că sîntem înconjuraţi do numeroase plante şi animale care se asociază în moduri caracteristice, prezintă o distribuţie variată, neuniformă, organismele vii supunîndu-se acţiunii unor mecanisme naturale foarte complicate.

Ecologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul interacţiunii dintre organisme, al relaţiilor lor cu mediul ambiant, al cunoaşterii structurii şi modului de funcţionare a populaţiilor şi grupărilor de organisme din natură.

Ansamblul vieţii pe scoarţa pământului, cu multitudinea de forme sub care poate fi întîlnită constituie învelişul viu al pămîntului, biosfera, Ea variază în spaţiu în funcţie de condiţiile fizico-geografice şi climaterice concrete; nu se prezintă ca un înveliş continuu şi se caracterizează prin

intensităţi diferite de desfăşurare a proceselor vitale, între biosferă, litosferă, hidrosferă şi atmosferă au loc neîntrerupte schimburi de materie şi energie, există o interdependenţă reciprocă. Treptat, în cursul evoluţiei, omul, prin activitatea sa, a devenit un factor pertur-bant al desfăşurării interrelaţiilor dintre natura vie şi nevie, el contribuind activ la transformarea naturii. Prin antroposferă se înţelege acea parte a biosferei şi litosferei care, sub o formă sau alta, este influenţată şi dependentă de om.

Unitatea funcţională fundamentală a biosferei, cea în care se desfăşoară interrelaţiile dintre componentele vii şi cele nevii ale mediului, o reprezintă ecosistemul. La nivelul ecosistemului mediul abiotic şi cel biotic alcătuiesc o entitate de sine stătătoare, stabilă, caracteristică. Un lac, o livadă, o pădure constituie tot atîtea ecosisteme. Biosfera este alcătuită dintr-un mozaic de ecosisteme care îşi menţin individualitatea, sînt delimitate geologic, geografic şi biologic de celelalte ecosisteme. Zona de graniţă dintre două ecosisteme se numeşte ecoton.

În cadrul ecosistemului se distinge o componentă vie — biocenoza — reprezentată de organismele vegetale şi animale asociate pentru trai, şi componenta nevie — biotopul — (mediul abiotic) în care îşi desfăşoară activitatea biocenoza respectivă. Fiecare biotop este populat de trei tipuri de organisme: cele specifice lui, cele comune mai multor medii de viaţă şi cele ajunse accidental, deci cele care nu sînt caracteristice biocenozei respective. Organismele care alcătuiesc o biocenoză se pot grupa în producători de material organic viu (plantele), consumatorii acestora (animalele) şi descompunătorii (bacteriile şi ciupercile care degradează substanţele organice ale organismelor moarte). Aceste trei categorii de organisme sînt legate între ele prin raporturi numeroase şi complicate, atît directe cît şi indirecte, cele mai importante fiind cele determinate de modul de hrănire (deci relaţiile trofice). Pe baza lor iau naştere între organisme numeroase lanţuri trofice care se întrepătrund alcătuind la nivelul biocenozei o reţea extrem de complicată (fig. 1).

Fig. 2 — Schema fluxului de materie şi energie din ecosisteme (după Whittaker, 1970)Procesele principale care condiţionează existenţa biocenozei sînt cele de sinteză, transformare

şi descompunere a materiei vii. La nivelul ecosistemului se desfăşoară un schimb neîncetat de materie şi energie cu mediul înconjurător, un flux care trece prin diferitele verigi ale ecosistemului cu viteze şi intensităţi diferite, specifice (fig. 2). Complexitatea relaţiilor biotic-abiotio, a interrelaţiilor dintre organisme determină existenţa a trei caracteristici ale ecosistemelor: integralitatea (existenţa unei organizări, structuri şi a unui mod de funcţionare unitară a componentelor sale), echilibrul dinamic (intercondiţionarea reciprocă care determină stabilitatea ecosistemului) şi autoreglarea (capacitatea ecosistemului de a se menţine şi reorganiza menţinîndu-si însă caracteristicile proprii în condiţiile unor variaţii ale factorilor biotici şi abiotici). La nivelul ecosistemului şi al biosferei se desfăşoară neîncetate transformări ale materiei, care trece astfel, succesiv, de la anorganic la organic, şi care au fost denumite cicluri biogeochimice (fig. 3). Un ecosistem nu rămîne acelaşi; el se modifică neîncetat, suferă o evoluţie. Perioadele de evoluţie lentă, mai stabile, în care integralitatea, echilibrul dinamic şi autoreglarea sînt deosebit de puternice şi ecosistemul" pare stabil, constituie momentele în care acesta se află în stadiul de climax.

Fig. 3 — Schema unui ciclu biogeochimic (după O d u m, 1971)Organismele din biocenoză nu trăiesc separat, nu sînt izolate; ele alcătuiesc grupări de indivizi

de acelaşi fel. Ansamblul de indivizi ai aceleiaşi specii care îşi desfăşoară viaţa pe un anumit teritoriu şi ale cărui limite maxime sînt cele ale biocenozei respective se numeşte populaţie. Ea se caracterizează printr-o anumită repartiţie spaţială, structură, densitate, ritm de viaţă, precum şi prin existenţa unor anumite relaţii de interdepedenţă. Populaţiile diferitelor specii care alcătuiesc o biocenoză suferă neîncetat fluctuaţii care sînt determinate de variaţia factorilor ecologici, a hranei, de existenţa unor reglaje fiziologice caracteristice fiecărei specii. Ele determină existenţa unei anumite dinamici a populaţiilor (fig. 4). Fiecare populaţie ocupă în cadrul biocenozei o anumită nişă ecologică (locul pe care îl ocupă specia respectivă în biocenoză şi totodată funcţiile şi raporturile în care intră cu celelalte specii care constituie biocenoza).

Specia constituie forma fundamentală, de bază, a existenţei materiei vii în natură. Ea reprezintă o comunitate de indivizi, unitari sub aspect genetic, morfologic, fiziologic şi metabolic, capabili de autoreproducere în cadrul unei serii de generaţii, caracterizaţi prin existenţa într-un anumit spaţiu geografic şi avînd anumite caractere ecologice specifice. Specia nu poate exista în natură ca atare, ci sub forma uneia sau mai multor populaţii.

1.2. ELEMENTE DE SISTEMATICĂ

Lumea actuală reprezintă rezultatul unei îndelungate evoluţii, urmare a complicării formelor de viaţă şi adaptării acestora la condiţiile mereu schimbătoare ale mediului. De istoria evoluţiei speciilor, de cunoaşterea formelor dispărute, a tatonărilor şi etapelor prin care a trecut fiecare specie, se ocupă o disciplină aparte — paleontologia.

Clasificarea plantelor şi animalelor actuale, care constituie obiectul unei discipline biologice speciale — sistematică — urmăreşte găsirea ordinii fireşti, naturale, în care vieţuitoarele s-au diversificat şi au evoluat, caută să evidenţieze filiatiunile şi legăturile dintre ele. Cercetările au demonstrat că evoluţia diverselor organisme nu a avut loc uniform, ci a decurs cu viteze inegale, astfel încît s-a ajuns la coexistenţa unei multitudini de specii aflate în diverse grade de evoluţie (ea decurgînd de cele mai multe ori în sensul complexităţii structurilor, al corelării tot mai desăvîrşite a reacţiei acestora În faţa factorilor mereu schimbători ai mediului ambiant). Sistematica se ocupă cu evidenţierea caracterelor distinctive dintre specii şi cu gruparea acestora în categorii superioare în funcţie de caracterele lor comune, din ce în ce mai generale, deci caută să stabilească locul fiecăreia în clasificarea generală a vieţuitoarelor. Genul reprezintă categoria imediat superioară speciei. Dacă specia poate fi comparată cu numele de botez, genul reprezintă numele de familie (astfel ţigărarul plopului se numeşte Byctiscus populi, iar cel al mesteacănului Byctiscus betulae). Mai multe genuri se pot grupa in familii. Mai multe familii formează un ordin (toţi gîndacii — ordinul Coleoptera — grupează numeroase familii, printre care cele ale gândacilor de scoarţă, a celor cu rît, a croitorilor etc.). Mai multe ordine care au o serie de caractere fundamentale comune se grupează într-o clasă (gîndacii, fluturii, muştele, libelulele ş.a. se încadrează în clasa Insecta). Mai multe clase pot forma o încrengătură. Ea se constituie pe baza unor caractere comune de organizare fundamentală de mare generalitate (aşa este încrengătura Arthropoda care reuneşte clasele crustacei lor, păianjenilor, insectelor ş.a.). încrengăturile sau filumurile indică grupări foarte mari de organisme care prezintă planuri de organizare distincte, reflectă un anumit grad de evoluţie şi diferenţiere şi au un trecut istoria bine conturat.

Raporturile filogenetice (de înrudire) dintre toate grupele sistematice de vieţuitoare pot fi prezentate schematic sub o formă intuitivă, eea a unui arbore cu trei ramuri principale: unul al bacteriilor, altul al plantelor şi al treilea al animalelor, fiecare cu o multitudine de ramuri şi rămurele, unele scurte, altele lungi, unele dispărute, alte vii, acestea acoperite cu numeroase frunzuliţe (care reprezintă speciile ce trăiesc în prezent). În figurile 5 şi 6 sînt prezentaţi doi arbori filogenetic!, unul aî plantelor, altul al animalelor, la care ramificaţiile au mers pînă la încrengăturile şi eventual la principalele clase actuale şi nu la toate, ci îndeosebi la cele care sînt menţionate în lucrarea de faţă.

Fig. 6 — Arborele filogenetic al animalelor (original)

1.3. ELEMENTE DE BIOGEOGRAFIE

Ştiinţa care se ocupă cu studiul răspîndirii fiinţelor vii de pe planeta noastră şi cu elucidarea factorilor care au condiţionat această răspîndire se numeşte biogeografie.

Cum s-a spus mai înainte, unul din caracterele speciei este coexistenţa indivizilor săi într-un anumit spaţiu geografic. Fiecare specie este compusă din una sau mai multe populaţii (care pot fi socotite ca nişte comunităţi locale, distincte, de indivizi), care trăiesc în ecosisteme diferite, sînt izolate de cele mai multe ori prin bariere geografice şi ecologice care pot fi trecute de specia respectivă mai mult sau mai puţin greu. Aceste grupări de populaţii asemănătoare (uneori identice morfologic) se pot diferenţia în subspecii sau rase geografice. Uniformitatea răspîndirii speciilor este în funcţie de mărimea suprafeţei ocupate şi varietatea condiţiilor ecologice în care trăiesc. Majoritatea speciilor se caracterizează prin existenţa mai multor rase geografice.

Teritoriul în care trăieşte o specie se numeşte areal. La plante arealul este echivalent cu teritoriul geografic pe care creşte planta respectivă. La animale arealul este echivalent cu teritoriul pe care îşi desfăşoară viaţa (habitat, teritoriul de procurare a hranei, de reproducere etc.) şi nu trebuie confundat cu teritoriile pe care poate fi întîlnit ocazional sau in care a migrat temporar dintr-o cauză sau alta. În cadrul arealului său, o specie nu are o răspîndire uniformă, ea fiind în funcţie de condiţiile oferite de mediul de viaţă. Arealele sînt de două feluri: continui (o specie se întîlneşte mai mult sau mai puţin uniform răspîndită în cadrul arealului său) sau discontinui (cînd specia dată ocupă un areal care are întreruperi, separate prin teritorii de mărimi diferite în care nu trăieşte).

Prin floră şi faună se înţelege ansamblul speciilor de plante şi animale care trăiesc într-o localitate, într-o regiune sau pe un teritoriu dat. Orice floră şi faună sînt rezultatul unei îndelungate dezvoltări istorice, în cursul căreia unele specii au apărut, altele au dispărut, au intervenit imigraţii şi emigraţii provocate de factorii climatici şi ecologici. Speciile au origini şi vechimi diferite.

Evoluţia configuraţiei uscatului şi apei mărilor şi oceanelor de-a lungul erelor geologice lămureşte multe fenomene biogeografice, inexplicabile pe baza cunoaşterii numai a condiţiilor geografice actuale. Totalitatea faunei şi florei globului poate fi subîmpărţită într-o serie de regiuni biogeografice caracterizate prin existenţa unor elemente floristice şi faunistice fundamentale comune, rezultat al unor condiţii biotice, abiotice specifice şi al existenţei unor bariere greu de trecut.

Pe glob se disting 8 mari regiuni biogeografice terestre: holarctică (ce se subîmparte în

palearctică — Europa, nordul Africii şi al Asiei şi nearctică — America de Nord), neotropicală (America de Sud şi insulele Antile), etiopiana (Africa la sud de Săhara şi sudul peninsulei Arabice), malgaşă (insula Madagascar), orientală sau indo-malaieză (partea tropicală a Asiei), australiană (Australia şi Noua Guinee), neozeelandeză (Noua Zeelandă), polineziană (arhipeleagurile Polineziei) şi circumarctică (malurile Antarcticei) (fig. 7).

Modificările climatice constituie un alt factor deosebit de important în determinarea răspîndirii speciilor, în interdependenţa lor pe un anumit teritoriu. Pentru flora şi fauna actuale ale emisferei nordice în general şi ale Europei în particular, glaciaţiile din cuaternar au avut repercusiuni deosebit de importante, ele explicînd amestecul de forme existente în prezent pe aceste teritorii.

Ţara noastră face parte din regiunea holartică, subregiunea pale-artică. Influenţate profund de glaciaţiile din cauternar, flora şi fauna sînt de origine predominant postglaciară. Cu toate acestea în peşteri şi la suprafaţă (mediul epigeu) există reprezentanţi vechi, preglaciari, care în prezent se află ÎR stadiul de forme endemice. Flora şi fauna postglacială provin din diverse refugii în care se adăpostiseră vieţuitoarele în cursul glaciaţiilor. Organismele din pădurile de foioase provin mai ales din refugiile mediteranean, caucazian şi sirian, cele din pădurile de conifere îndosebi din refugiul manciurian, cele din stepe din refugiile aralo-caspic şi mongol. Alături de acestea se întîlnesc, pe culmile munţilor, speciile rămase din timpul glaciaţiunilor (şi care constituie relicte glaciare), precum şi forme specifice munţilor din Europa — reprezentînd forme alpine.

Flora şi fauna acvatică au o altă istorie, ea fiind mai puţin influenţată de glaciaţii, dar mai legată de bazinul hidrografic al unei anumite mări. Majoritatea animalelor de apă dulce de la noi au o vechime preglaciară, unele provenind din strămoşi originari din mările puternic îndulcite care acopereau în terţiar majoritatea teritoriului: mările Sarmatică şi Pontică. Arealele lor actuale cuprind Marea Caspică, părţile îndulcite ale Mării Negre, apele salmastre adiacente şi cursul inferior al apelor care se varsă În aceste mări. Se întîlneşte un număr redus de imigranţi glaciari. Imigranţii postglaciari sînt aproape inexistenţi. Recent au fost introduse de om o serie de specii de peşti şi nevertebrate acvatice, unele în mod voit, altele ajunse accidental.

2. MAREA NEAGRĂ ŞI LITORALUL

Rest al Marii Sarmatice, Marea Neagră constituie un mediu de viaţă deosebit, caracterizat printr-un complex de factori fizico-chimici care condiţionează dezvoltarea unor asociaţii de organisme, dintre care multe sînt specifice numai acestei mări. Marea Neagră are o suprafaţă de 413 000 km 2 şi o adîncime maximă de 2 466 m. Mareele sînt de mică amploare (de cca 12 cm), salinitatea apei este de 17—18%o (pe jumătate cît cea a altor mări), la litoralul nostru ea scăzînd la 7—12‰ sub influenţa apelor Dunării. Variaţiile de temperatură se resimt pînă la adîncimea de 75 m (vara temperatura apei la suprafaţă poate urca la 20— 26°C, iarna apa îngheaţă la mal). Datorită originii şi evoluţiei ei, şi ca rezultat al prezenţei în cantitate mare a hidrogenului sulfurat, de la adîncimea de peste 180 m în jos viaţa animală lipseşte.

Plantele şi animalele acestei mări sînt reprezentate pe de o parte de forme marine, comune mărilor din sudul şi vestul Europei, pe de altă parte de forme caracteristice bazinului ponto-caspic, relicve ale fostului bazin sarmatic. Flora şi fauna sînt sărace ca număr de specii, dar bogate ca număr de indivizi (Pl. 1).

Litoralul românesc al Mării Negre przintă două forme de relief: de la delta secundară a Chiliei şi pînă lîngă Constanţa, pe o lungime de peste 140 km este un ţărm jos, nisipos. De aici pînă la Vama Veche, pe o lungime de 85 km, malul este înalt de pînă la 15—20 m, mai adesea stîncos, constituit din faleze înalte care lasă din loc în loc zone cu plaje nisipoase. Pe nisipurile şi falezele calcaroase se dezvoltă o floră specifică, care adăposteşte puţine animale, adaptate acestui mediu.

De la linia ţărmului şi pînă la adîncimea de 180—200 m se întinde o cîmpie submarină uşor înclinată, platforma continentală, care la litoralul românesc are lăţimi de 50—200 km. La marginea platformei există un taluz abrupt care coboară la adîncimi de peste l 500—l 800 m. În repartiţia vieţuitoarelor de pe fundul Mării Negre se pot distinge 6 etaje, dintre care 5 sînt pe platforma continentală şi unul sub aceasta:

1. Etajul supralitoral — este constituit din porţiunea de ţărm stropit de valuri sau acoperit de acestea la furtuni mari. În acest etaj trăiesc numeroase crustacee, insecte şi viermi care se hrănesc cu materiile organice în descompunere aduse de valuri (scoici, alge) şi care pot forma depozite rău mirositoare.

A. Etajul mediolitoral — îl formează zona de spargere a valurilor (la adîncimi ale apei de 0—0,5 m). El găzduieşte în zonele pietroase plante şi animale care se fixază puternic şi care pot suporta perioade scurte de uscare. În zonele nisipoase trăiesc animale care se pot îngropa foarte rapid în substrat.

B. Etajul infralitoral — situat la adîncimi de 0,5—12 m (rar pînă la 18 m), ocupă porţiunea de fund în care se pot dezvolta fanerogamele marine (Zostera) şi algele iubitoare de lumină (ca Phyllophora). Substratul este calcaros sau nisipos, apele sînt agitate de valuri şi suferă variaţii mari de temperatură. Viaţa animală este deosebit de activă.

C. Etajul circalitoral — se întinde între 12 şi 100—120 m adîncime. Fundurile sînt predominant nisipoase sau miloase. Domină asociaţiile de viermi (Terebellides) sau de scoici (Mytilus, Abra, Modiolus, Mya, Lentidhim) pe care vin să le „pască" numeroşi peşti cu valoare economică.

D. Etajul perizoic — situat între 100—200 m adîncime este reprezentat de asociaţii de animale moarte recent (tanatocenoze) sau de cele subfosile, pe care trăiesc puţine animale vii.

E. Etajul azoic — situat sub 200 m adîncime, populat de sulfo-bacterii.

Masa apei — pelagialul — este domeniul a numeroase organisme animale şi vegetale care se grupează în 2 asociaţii: planctonul (vieţuitoare mici care se mişcă puţin sau se lasă duse de curenţi) şi nectonul (animale mari care înoată rapid, activ şi care în Marea Neagră sînt reprezentate numai de peşti şi delfini).

A. PLANTE

ALGE VERZI (FILUM CHLOROPHYTA)

1 — Enteromorpha intestinalis (L.) Link (Pl. 2) — corp abundent ramificat, H = 15 cm, cu un tal tubular, asemănător unui intestin. Stă fixată pe stînci sau pe alga Cystoseira la adîncimi de 2—6 m. Formele de la adîncimi sînt mai mari. Frecventă la litoralul nostru. În bazinul mediteranean, Oceanele

Atlantic, Pacific şi îngheţat de Nord.2 — Enteromorpha prolifera (Mull.) J. Ag. (Pl. 2) — H = 12—15 cm, 1 = 3 mm. Tal lamelar

cu numeroase ramificaţii fine. Stă fixată pe stînci, cochilii de scoici sau epifită pe Cystoseira. În Marea Neagră pînă la adîncimea de 1 m. În toate mările şi oceanele din zonele temperate.

3 — Ulva lactuca L. (Pl. 2) — L = 20—25 cm. Algă robustă, cu talul lăţit în formă de frunză, cu creşterea pe toată suprafaţa. Tal fragil, uşor rupt de valuri (fig. 3 a şi 3 b). Stă fixată pe pietre şi cochilii în bancurile de Mytilus, unde formează adevărate pajişti. Vegetează la adîncimi de 2—6 m. Endemică pentru Marea Neagră.

4 — Bryopsis plwnosa (Huds.) Ag. (Pl. 2) — H = 10—15 cm. Pe axul principal ramificaţiile au aspect mătăsos, ca nişte filamente dispuse în şiruri longitudinale, mai lungi la baza axului, mai scurte spre vîrf. Nu opun rezistenţă valurilor. În ape cu adîncime mică, dar şi pînă la 4 m. Stă fixată pe stînci sau pe alte alge, în partea sudică a litoralului românesc, ca şi în mările Azov şi Mediterană şi în Oceanele Atlantic, Pacific şi Indian.

5 — Cladophora sericea (Huds.) Kiitz. (Pl. 2) — Talul formează o pîslă deasă. Filamentele axiale drepte, cu rămurele terminale uşor curbate, cu ramificaţii subterminale. Euribiontă, fotofilă, la adîncimi de 0,5— 2,5 m, fixată pe pietre, cochilii, sau epifită pe alte alge (Cystoseira sau Phylophora). În condiţii prielnice de viaţă poate avea o dezvoltare atît de rapidă, încît înăbuşe speciile cu care se asociază. Comună la litoralul românesc, precum şi în lacul Mangalia. În Marea Neagră şi pe malurile Atlanticului în partea sa europeană.

ALGE BRUNE (FILUM PHAEOPHYTA)

6 — Cystoseira barbata (Good et Wood) Ag. (Pl. 2) — H peste 1,70 m, tal masiv, arbustiform, cu consistenţă lemnoasă. Axul principal şi filoizii cilindrici. Specie stenohalină, mezotermă, pe care se prind alte alge. Trăieşte fixată pe stînci, pietre sau valve de Mytilus, la adîncimi de 1,5—10 m. Foarte frecventă la litoralul nostru, abundenţa sa crescînd de la nord la sud. Comună şi în Marea Mediterană. Asemănătoare este C. bosphorica Sauv. (fig. 6, b).

ALGE ROŞII (FILUM RHODOPHYTA)

7 — Phyllophora brodiaei (Turn.) J. Ag. (Pl. 2) — Tal lamelar, foarte ramificat. Stă fixată pe substrate stîncoase, cel mai ades pe valve de Mytilus. Stenotermă şi stenohalină, comună la adîncimi de 10—20 m, unde temperatura şi salinitatea sînt mai constante. Bine reprezentată în Marea Neagră, unde formează 95% din totalul biomasei macrofitelor. În Marea Neagră, Oceanul îngheţat de Nord, partea nordică a Atlanticului, Marea Japoniei şi Oceanul Indian.

8 — Ceramium rubrum (Huds.) Ag. (Pl. 2) — Algă mică, ca o tufă, cu ramificaţii care pornesc de pe un disc ce se fixează prin rizoizi de substrat (stînci, cochilii de moluşte, sau epifită pe alte alge). De la suprafaţa apei pînă la 12 m adîncime. Euribiontă, suportă variaţii mari de temperatură. În mările Neagră, Azov şi Mediterană, în oceanele Atlantic, Pacific, Indian şi îngheţat de Nord.

9 — Ceramium arborescens J. Ag. (Pl. 2) — H = 4—5 cm. Tal abundent ramificat, cu filamente terminale fine, de culoare de la maro la carmin. Formează o pîslă deasă şi încîlcită la suprafaţa stîncilor sau pe Cystoseira. La adîncimi de 1,5—3 m. Mai rară la litoralul nostru, mai ales la sud de Mangalia. Trăieşte şi pe coasta temperată europeană a Atlanticului.

10 — Callithamnion corymbosum (J. E. Smith) Lyngb. (Pl. 2) — H = 4—6 cm. Tal ramificat dichotomic; ramificaţiile pornesc de la bază şi sînt dispuse în cruce sau spirală. Corp foarte flexibil. Euritermă şi eurihalină, comună la adîncimi de l—5 m, pe stînci, în partea de sud a litoralului românesc, ca şi în lacul Mangalia. În toate mările circum-europene.

11 — Laurencia obtusa (Huds.) Lamour. (Pl. 2) — Tal rigid, cu ramuri dispuse vertical, terminal uşor măciucate, la capăt trunchiate sân obtuze. Se fixează pe pietre mici şi pe stînci, la adîncimi de 2—6 m. Preferă ape cu suspensii organice şi transparenţă redusă. Se dezvoltă mai bine în zone liniştite. Specie euritermă şi eurihalină. În Marea Neagră, Mediterană, pe coasta europeană a Oceanului Atlantic, în Oceanul Indian.

ANGIOSPERME (FILUM ANGIOSPERMAE)

12 — Iarbă de mare — Zostera marina L. (Pl. 3) — L = 60—150 cm, l = 3—9 mm. Perenă, rizom tîrîtor, inflorescenţă cu flori unisexuate protejate de o spată. Înflorire în lunile V—IX. În mare şi lacuri litorale salmastre, constituie hrană pentru peşti (chefali) şi păsări acvatice. Uscată, se foloseşte la saltele sau ca ambalaj. În toată emisfera nordică.

13 — Iarbă de mare pitică — Zostera nozti Hornem. (Pl. 3) — L = = 10—40 cm. Perenă,

rizom subţire, ramificat, cu tulpini şi frunze lineare (1 = 2 mm). Spicul (L = 1,5 cm) e protejat de o spată şi conţine 3—12 flori, înflorire în lunile VI—VIII. Aceleaşi utilizări ca Z. marina, dar şi ca surogat de lînă articială. Crudă, este consumată de porci. Pe fundul nisipos al mării şi al lacurilor litorale, la adîncimi de 0,5—10 m. În mările Neagră, Caspică, Mediterană şi Baltică.

14 — Laptele cucului — Euphorbia seguieriana Necker (Pl. 3) — H = 60 cm. Perenă, rizom gros, rădăcini lungi, tufă cu frunze liniare şi flori umbeliforme. În locuri uscate, însorite, pe nisipurile litoralului. Frecventă din deltă pînă dincolo de Tuzla, apare şi în alte locuri din sudul ţării, prin stepe şi păşuni nisipoase. Europa şi vestul Siberiei.

15 — Ruscuţă — Adonis flammea Jaquis. (Pl. 3) — H = 20—50 cm, anuală. Frunze sesile, sectate, cu lacinii filiforme. Flori solitare cu petale roşii, adesea negre, pătate la bază. înflorire V—VIII. Pe coaste loessoide, pe litoral, dar şi în alte zone din ţară. Sud-estul Europei, Asia Mică, Caucaz.

16 — Ridichioară de nisip — Cakile maritima Scop. (Pl. 3) — H = = 15—40 cm. Anuală, rădăcină pivotantă, tulpină cilindrică, frunze cărnoase, inflorescenţă cu flori mari, violete, roze, mai rar albe. înfloreşte în VI—X. Pe nisipuri, pe tot litoralul. În jurul Europei, Africa de Nord şi Asia de sud-vest.

17 — Varză de nisip — Crambe maritima L. (Pl. 3) — H = 30— 40 cm. Perenă, rădăcină pivotantă, ramificată, tulpină foarte ramificată, frunze glabre. Inflorescenţa din raceme umbeliforme. înflorire V—VII. Pe nisipuri maritime, de-a lungul litoralului, în sudul şi vestul Europei.

18 — Lucerna marină — Medicago marina L. (Pl. 3) — H = 20— 40 cm. Perenă, cu rizom lung şi tulpină culcată, păroasă, ramificată. Frunze trifoliate. Inflorescenţă compusă din flori glaben-aurii. înflorire V—VI. Numai pe nisipurile litorale, în Delta Dunării şi pe litoralul Mării Negre, Mediteranei, în Crimeea, Transcaucazia şi Siria.

19 — Scaiul dracului — Eryngium maritimum L. (Pl. 3) — H —30— 40 cm. Bienală sau perenă. Tufă globuloasă, frunze diferit sectate, ţepoase pe margine. Inflorescenţa capitul cu flori mici, albăstrui, înflorire VII—VIII. Pe nisipuri marine la mările Neagră, Caspică, Baltică Nordului, Mediterană şi la Oceanul Atlantic. Rădăcina se foloseşte în boi de inimă.

20 — Piciorul cocoşului păros — Ranunculus oxyspermus Willd (Pl. 3) — H = 33 cm. Perenă, cu rădăcină fibroasă. Toate părţile aeriene sînt păroase. Frunze cu forme diferite, în funcţie de înălţimea la care se află pe tulpină. Flori galbene-aurii. înflorire V—VI. Pe terenuri loessoide, nisipoase sau pietroase, de la Constanţa la Mangalia. În Balcani sudul U.R.S.S., Caucaz.

21 — Haţmaţuchiul măgarului — Torilis nodosa L. Gaertner (Pl. 4) — H= 10—35 cm. Anuală. Tulpină erectă sau ca tufă. Frunze acoperite cu peri aspri. Flori mici, albe, dispuse lateral pe tulpină, în umbele, înflorire în IV—VI. În tufişuri, pe coastele însorite de pe litoral, la sud de Tuzla, dar şi pe margini de drumuri, în vii. Sudul şi vestul Europei, în Asia Mică şi Iran.

22 — Ridichioară — Limonium gmelini (Willd.) O. Kuntze (Pl. 4) — H = 30—60 cm. Perenă. Frunze dispuse în rozetă la baza tulpinii. Inflorescenţă paniculat-ramificată, cu flori lungi de 5 mm, liliachii, înflorire VII—IX. În depresiuni, pe coaste cu săraturi, pe toate plajele litoralului românesc. În toată ţara. În sud-estul Europei şi vestul Siberiei.

2.3 — Volbură — Convolvulus persicus L. (Pl. 4) — H = 20—40 cm. Perenă, catifelat-păroasă, cu frunze groase, ovate. Flori solitare, înflorire VI—VII În zonele nisipoase ale litoralului mării Negre şi Caspice.

24 — Linariţă — Linaria genistifolia (L.) Mill. (Pl. 4) — H = 80— 100 cm. Perenă. Tulpină erectă, glabră, viguroasă, cu frunze alterne, sesile, lanceolate. Inflorescenţa racem, cu flori pintenate, galbene-deschis. înflorire VII—VIII. Pe coaste însorite, aride, pietroase sau stîncoase, la sud de Constanţa, dar şi în alte zone din sudul ţării. Europa centrală şi de sud.

25 — Jaleş — Stachys maritima Gonan (Pl. 4) — Perenă, tulpină mult ramificată la bază, păroasă. Frunze păroase, rugoase, flori grupate în verticile. înflorire VI—VIL Pe nisipurile litoralului Mării Negre şi Mediteranei.

26 — Plesnitoare — Ecballium elaterium (L.) Richard (Pl. 4) — Anuală. Tulpina păroasă, cărnoasă, culcată, frunze groase, triunghiulare, dinţate, păroase. Flori monoice galbene-verzui, înflorire VI—VIII. Fruct elipsoidal, păros, se desprinde de pe peduncul la maturitate şi aruncă seminţele la distanţa de l m. Plantă medicinală, recomandată pentru hidropizie. Pe coastele loessoide ale litorlului, la sud de Constanţa. Mediterană.

27 — Plevaiţă — Xeranthemum annuum L. (Pl. 4) — H = 20— 60 cm. Anuală. Tulpină ramificată, cu frunze lineare, lanceolate, pe dos albe, păroase. Florile adunate în antodii semiglobuloase. înflorire VI—VIII. Pe coaste însorite şi uscate. Comună în partea sudică a ţării, frecventă pe coastele loessoide ale litoralului. Sudul Europei şi Asia Mică.

28 — Anghinare — Scolymus hispanicus L. (Pl. 4) — H = 40— 100 cm. Bienală. Rădăcină cărnoasă şi aromată. Tulpină ramificată cu frunze spinoase. Flori galbene grupate în antodii. înflorire VI—IX. Cu proprietăţi diuretice, folosită sub formă de ceaiuri în tratamentul insuficienţelor hepatice şi

al eczemelor cronice. Pe soluri nisipoase sau argiloase, pe coastele de la malul mării sau al lacurilor litorale. În zona mediteraneană.

29 — Pipirig de mare — Juncus maritimus Lam. (Pl. 4) — H = 50— 100 cm. Arbust sau semiarbust peren. Rizom orizontal, tulpini aeriene rigide, cilindrice. Frunzele se desprind de la baza tulpinii, limbul cilindric, rigid, lung. Inflorescenţă din flori verzui cu antere galbene, înflorire VI—VII. Pe nisipuri umede şi în mlaştini, lîngă litoral, în unele lacuri litorale (Sinoe). Europa, Asia de Vest, Africa de Nord, America, Australia.

30 — Perişor — Elymus racemosus Lam., Izvelev (Pl. 4) — H = == 60—80 (150) cm. Perenă, cu rizom lung, repent, din care pornesc sto-loni. Tulpină rigid erectă, glabră. Frunze rigide. Spic erect, cilindric, mare (30 cm), înflorire VI—IX. Pe nisipurile litorale şi continentale. Europa Centrală şi de Nord, în jurul Mării Negre şi Caspice.

B. ANIMALE

ÎNCRENGĂTURA SPONGIERI (SPONGIARIA)

l — Halichondria panicea (Pallas) (PI 5) —- L = 15—20 cm. Burete cu o structură cornoasă, de formă neregulată, ca nişte ramuri care se împletesc. Orificiile de evacuare a apei (osculii) cu D = 6 mm, proeminează pe nişte papile. Cenuşiu, gălbui, brun sau roşiatic, cu suprafaţa corpului netedă. Filtrează din apă detritus organic fin, cu care se hrăneşte. Stă fixat pe fund, pe substrate tari, sau pe scrădis, la adîncimi de 2—65 m. În toate mările şi oceanele emisferei nordice.

ÎNCRENGĂTURA CNIDARI (CNIDARIA)

CLASA SCIFOZOARE (SCYPHOZOA) 2 — Meduză de apă rece — Aurelia aurita (L.) (Pl. 5) — D — 15— 30, rar 40 cm. Corp

gelatinos. Gură ventrală, înconjurată de 4 braţe lungi, cu multe proeminenţe. Mai frecventă în apele reci (vara se apropie de ţărm cînd apele sînt reci, iarna este prezentă permanent). Se hrăneşte cu peşti şi cu crustacee. Nedorită de pescari, iarna intrînd în plasele lor. Foarte comună în pelagialul Mării Negre. În toate mările şi oceanele globului.

3 — Meduza de apă caldă, inima mării — Rhizostoma pulmo (Macri) (Pl. 5) — D = pînă la 40 cm. Gura ventrală, înconjurată de 8 braţe foarte lobate la mijloc şi bifurcate spre capete. Se hrăneşte cu puiet de peste şi crustacee mici. În pelagialul Mării Negre, vine la mal cînd apa mării este caldă. În toate mările şi oceanele, frecventă în bazinul mediteranean.

CLASA ANTOZOARE (ANJHOZOA) 4 — Actinie, dediţel de mare — Actinia equina (L.) (Pl. 5) — D = 3—4 cm, H = 2—3 cm.

Corp moale fixat de suport printr-un disc ce acţionează ca o ventuză. Tentaculele se retrag brusc cînd sînt atinse, animalul rămînînd ca un bulb cărnos. Predator, capturează crustacei, viermi şi peştişori ce se ating de tentacule. Comună de la suprafaţa apei, pînă la adîncimea de 20 m. Pe funduri pietroase, evită lumina directă. În Oceanul Atlantic şi mările Mediterană şi Neagră.

ÎNCRENGĂTURA CTENARI (CTENARI)

5 — Pleurobrachia pileus (Chin.) (Pl. 5) — D — 5—10 mm. Corp ca un ou cu şiruri de lamele ciliare, graţie cărora se deplasează lent, în plancton; cu cele două tentacule lungi prinde hrana. Foarte numeroasă iarna. Este singurul ctenar din Marea Neagră. În bazinul mediteranean..

ÎNCRENGĂTURA VIERMILOR INELAŢI (ANNELIDA)

CLASA POLICHEŢI (POLYCHAEIA )6 — Nereis diversicolor (Muller) (Pl. 5) — L = 12 cm. Corp din 90—120 segmente, cu

coloraţie variabilă. Răpitor. Comun în nisipul mîlos din apele salmastre marine şi din lacurile litorale mai sărate, în cîmpurile de Zostera. Îşi sapă galerii pe care le căptuşeşte cu mucus. În toate mările şi limanele circumeuropene.

7 — Mercierella enigmatica (Fauvel) (Pl. 5) — L == 0,6—2,5 cm. Corp din 70—120 segmente, cu 2 lobi branchiali formaţi din 6—10 filamente scurte. Culoare variabilă. În mare, lacurile litorale, pe pietre, lemne, cochilii, tije de stuf, coca vaselor. În toate mările şi oceanele emisferei nordice.

CLASA POLIPLACOFORE (POLYPLACOPHORA )8 — Lepidochitona tinerea (L.) (Pl. 6) — L =1,5 cm, 1 = 0,9 cm. Plăci tari, foarte rezistente.

În zona stîncoasă a litoralului, la limita superioară de spargere a valurilor, în ape foarte bine oxigenate. Se hrăneşte cu alge. Comună în toate mările şi oceanele circumeuropene.

CLASA MELCI (GASTROPODA )9 — Trocus — Gibbula divaricata (L.) (Pl. 6) — H = 1,2—1,5 cm,. D — 1,3—1,4 cm. Pe

stînci, la adîncimi de 0,5—40 m, între algele fixate. Consumă alge mărunte. În toate mările şi oceanele circumeuropene. Comună în Marea Neagră.

10 — Fasianela — Tricolia pontica (Milasecich) (Pl. 6) — H = = 0,8 cm, D = 0,5 cm. Trăieşte la adîncimi de 4—15 (45) m, pe funduri pietroase acoperite cu alge, sau pe frunzele de Zostera. Apare în scoicărişul aruncat de valuri pe mal. Specie caracteristică Mării Negre.

11 — Risoa — Rissoa splendida (Eichwald) (Pl. 6) — H = 0,6 cm, D = 0,3 cm. Cochilie transparentă, sticloasă. Trăieşte la mică adîncime, printre plante îndeosebi în zonele cu Zostera. Obişnuită în grămezile de scoici de pe plaje. În tot bazinul mediteranean, inclusiv în Marea Neagră.

12 — Hidrobia — Hydrobia ventrosa (Montagu) (Pl. 6) — H = 0,5 cm, D = 0,25 cm. Cochilie subţire, lucioasă, transparentă, de formă variabilă. De-a lungul litoralului nostru, în zonele mai îndulcite, la adîncimi de 7—50 m, în faţa gurilor Dunării, în Razelm, pe funduri miloase şi nisipos-mîloase. În toate mările şi oceanele circumeuropene.

13 — Cerit — Cerithium vulgatum (Bruguiere) (Pl. 6) — H = 0,6 cm, D = 0,26 cm. Pe fundurile miloase, între 10—30 m, pe bancurile de stridii şi midii. În estul Oceanului Atlantic şi în mările sud-europene.

14 — Încornorat — Bittium reticulatum (Costa) (Pl. 6) — H — = 1,5 cm, D = 0,4 cm. Trăieşte pe diferite alge, în cîmpurile de Zostera şi Phyllophora, la adîncimi de l—30 m, împreună cu Rissoa. Apare în grămezile de scoici de pe plaje. În Oceanul Atlantic şi în mările sud-europene.

15 — Retusa truncatella (Locard) (Pl. 6) — H = 0,7 cm, D = 0,33 cm. Pe funduri nisipoase şi nisipo-lutoase, pe diferite alge şi pe Zostera, la adîncimi de peste 1,5 m (a fost găsită şi la gurile Dunării şi în complexul Razelm-Sinoe). În tot bazinul mediteranean, în mările Neagră şi Azov ca o varietate distinctă.

16 — Nana neritea (L.) (Pl. 6) — H = 0,8 cm, D = 1,6 cm. Faţa dorsală brună, cea ventrală albă-sidefie. Foarte comună în zone miloase sau nisipoase cu Zostera, la adîncimi de l—52 m. Frecventă pe plaje. Circumeuropeană.

17 — Tritia reticulară (L.) (Pl. 6) — H = 3,3 cm, D = 1,8 cm. Culoare foarte variabilă. În zone miloase sau nisipoase, între l—80 m adîncime. Foarte comună pe litoralul nostru. În Oceanul Atlantic şi bazinul mediteranean.

18 — Rapana — Rapana thomasiana (Crosse) (Pl. 6) — În Marea Neagră are H = 19 cm, D = 16 cm. Cochilie mare, solidă, de culoare brună, brună-închisă. Carnivor rapace, decimează bancurile de midii şi stridii, la adîncimi de 0,3—50 m. În număr mare în scoicărişul de pe plaje. Imigrant nou în Marea Neagră, nu are încă duşmani. Comună în Marea Japoniei, Oceanele Indian şi Atlantic, în ultima vreme în tot bazinul mediteranean.

CLASA SCOICI (LAMELLIBRANCHIA )19 — Midie — Mytillis galloprovincialis (Lamarck) (Pl. 7) — L = pînă la 9 cm, 1 = 4 cm.

Formează aglomerări compacte uriaşe pe sub-strate tari, între 0—60 m, adîncime la care scoicile ajung să se fixeze şi unele de altele prin filamentele de byssus (substanţă filamentoasă aderentă), formînd o biocenoză specială — faciesul mitiloid. Nu trăieşte în asociaţie cu stridiile. La noi nu se consumă. În estul Oceanului Atlantic şi bazinul mediteranean.

20 — Modiola — Modiolus phaseolinus (Philippi) (Pl. 7) — L = 1,5 cm. Suprafaţa valvelor cu perişori drepţi. Pe fundurile miloase, la adîncimi mai mari de 50 m, alcătuind „mîlul cu fazeoline", care constituie ultima centură vie deasupra zonei azoice din Marea Neagră. Este hrana preferată a peştilor bentofagi, mai ales a sturionilor. În bazinul mediteranean şi Oceanul Atlantic.

21 — Stridie — Ostrea lamellosa (Brocchi) (Pl. 7) — L = 9 cm, l = l—7 cm. Culoare variabilă. Pe funduri stîncoase, miloase sau nisipoase, formînd bancuri între 4—50 m adîncime. Comestibilă. În estul Oceanului Atlantic, mările Mediterană şi Neagră.

22 — Donax — Donax trunculus (L.) (Pl. 7) — L = 3 cm, H = = 1,8 cm. Culoare variabilă. În zonele nisipoase, la adîncimi de 0,5—15 m. Se consumă ocazional. În toate mările şi oceanele circumeuropene.

23 — Cardium, scoica inimii — Cerastoderma edule (L.) (Pl. 7) — D = 3—4,5 cm. Variabilă ca formă, culoare şi mărime. În ape cu salinitate variabilă: în mare, lacuri îndulcite sau suprasărate. Comună în estul Oceanului Atlantic şi în tot bazinul mediteranean.

24 — Monodacna pontica Eichwald (Pl. 7) — L = 3—4 cm, H = = 2,5—3 cm. Valve subţiri, fragile, cu coaste înalte. Stă îngropată în nisipurile lacurilor salmastre din complexul Razelm. În toate limanurile din nordul Mării Negre.

25 — Irus, venerupis — Irus irus (L.) (Pl. 7) — L = 2,5 cm, H = = 1,5 cm. În găurile şi crăpăturile stîncilor, între 0,5—15 ni adîncime, În estul Oceanului Atlantic şi în mările Mediterană şi Neagră.

26 — Venus — Chamelea gallina (L.) (Pl. 7) — L — 3,5 cm, l = 3 cm. Culoare foarte variabilă. La adîncimi de 6—15 m, mai ales pe funduri nisipoase, în asociaţie cu corbula şi cu midii. Frecventă între scoici, pe plaje. În estul Oceanului Atlantic şi în tot bazinul mediteranean.

27 — Spisula substruncata (Costa) (Pl. 7) — L — 2 cm, H == 1,5 cm. Alb opacă solidă. În Marea Neagră formează pe fundurile nisipos-mîloase o asociaţie caracteristică, cea cu Spisula, la adîncimi de 6—15 m, rar pînă la 47 m. Foarte căutată de sturioni. Circumeuropeană.

28 — Corbula — Lentidium mediterraneum (Costa) (Pl. 7) — L = = 0,8 cm, H = 0,5 cm. Formează pe nisipuri colonii uriaşe, pînă la 12 m adîncime, alcătuind o biocenoză căutată de peşti, cea cu corbula. În mările Mediterană şi Neagră.

29 — Mia, scoica albă — Mya arenaria (L.) (Pl. 7) — L = 5,2 cm, H = 3,3 cm. Numeroasă pe fundurile nisipoase. Este căutată de peşti. În oceanele Atlantic şi Pacific, mările Mediterană şi Neagră.

30 — Barnea — Barnea candida (L.) (Pl. 7) — L — 3,7 cm, l = = 1,4 cm. Valve fragile, albe, semitransparente, cu ajutorul cărora perforează fundurile argiloase tari, de la gurile Dunării şi pînă la Agigea. Circumeuropeană.

31 — Unghiuţă — Moerella tenuis (Costa) (Pl. 7) — L = 2 cm, l = 1,5 cm, cu o mare variabilitate de culoare, de la roz la alb. În nisip, la adîncimi de 0—15 m. După furtuni apare pe plaje în Mamaia. Circumeuropeană.

ÎNCRENGĂTURA ARTROPODE (ARTHROPODA)

CLASA CRUSTACEI (CRUSTACEA )32 — Vărsat de mare — Balanus improvisus (Darwin) (Pl. 8) — D = sub l cm. Corp adăpostit

de plăcuţe calcaroase albe şi acoperit cu un opercul rombic. Filtrator, stă fixat permanent pe pietre, scoici, piloni, raci s.a., în zona de spargere a valurilor. Cosmopolit.

33 — Idothea baltica basteri (Auduin) (Pl. 8) — L = 20 mm. Izo-pod întîlnit frecvent în zona litorală, între 0—5 m adîncime, rar coboară pînă la 30 m. Consumă plante şi animale mărunte, vii sau în descompunere. Pe pietre sau printre alge — îndeosebi Cystoseira — sau Zosiera. În apa mării şi limanurile Mării Negre şi ale bazinului mediteranean.

34 — Pontogammarus maeoticus Martinov (Pl. 8) — L = 6—12 cm. Amfipod mic, cu corpul turtit lateral. Trăieşte în nisipul litoral, la adîncimi de 0—10 m sau în nisipul bătut de valuri. Este căutat de peşti şi păsări. În ape dulci, salmastre şi marine. În mările Caspică, Neagră şi Azov şi în limanele lor.

35 — Crevetă, garidă de nisip — Crangon crangon (L.) (Pl. 8) — L = 6—7 cm. Corp turtit dorsoventral. Ia culoarea substratului pe care trăieşte (de la gălbui la negru). Eurihalin. Consumă sedimente organice şi viermi. Comestibil. Pe funduri nisipoase sau miloase, mai rar pietroase, la adîncimi de pînă la 50 m. Circumeuropean.

36 — Garidă, crevetă de iarbă — Palaemon adspersus (Rathke) (Pl. 8) — L = 5—6 cm. Rostrul lung, cu 5—6 denticuli. Carapace gălbuie, cu slabe depuneri de calciu, transparentă. Omnivor: consumă alge, detritus, animale mici, peşti morţi. Printre alge, la adîncimi de l—10 m, rar 50 m, în cîmpurile de Phyllophora. Circumeuropean.

37 — Bigec — Diogenes pugilator (Roux) (Pl. 8). L = l—3 cm. Acest pagur trăieşte în cochilia melcului Tritia. Abdomen lung, moale, înrulat în cochilie. Se deplasează tîrînd cochilia după el; este comun pe fundurile nisipoase. În mările Neagră, Mediterană, în oceanele Atlantic şi Indian.

38 — Crab de iarbă — Carcinus mediterraneus (Czerniavsky) (Pl. 8) — L = 5,5 cm, l = 6—7 cm. Carapace aproape hexagonală, cu fruntea şi laturile dinţate. Carnivor, atacă crevete, peşti mici, cadavre. Poate sta şi pe uscat, suportă variaţii de salinitate şi temperatură. În zona litorală, sub pietre şi în zona cu Zostera, la adîncimi de 5—15 m (iarna coboară pînă la 60 m). În mările Neagră şi Mediterană.

39 — Crab de nisip — Macropipus holsatus (Fabricius) (Pl. 8) — L = 3 cm, 1 = 4 cm. Carapace aproape hexagonală, cu 3 dinţi puternici frontali şi cîte 4 pe laturile carapacei. Culoare variabilă după locul de trai; ventral este alb-lucios. Psamobiont tipic: în zonele infra- şi medio-litorală, la nord de Constanţa. Poate coborî pînă la 50 m. Circumeuropeană.

40 — Crab de piatră — Pachygrapsus marmoratus (Fabricius) (Pl. 8) — L = 3,6—3,8 cm, l = 4—4,2 cm. Cefalotorace aproape pătrat, cu fruntea cît lăţimea cefalotoracelui, pe laturi cu cîte un dinte

ascuţit. Femelele au abdomenul mare şi rotund, masculii îl au mic şi triunghiular. Pe funduri pietroase; noaptea iese pe uscat. Se mişcă cu repeziciune. Pe corpul său se fixează Balanus, alge, viermi etc. Circumeuropeană.

41 — Carmioca, crab de ţărm — Xantho poressa (Plivi) (Pl. 8) — L = 4 cm, l = 4—5 cm. Cefalotorace puternic, cu fruntea cît 1/4 din lăţime. Colorit variabil, de la gălbui la violaceu. Degetele pensei sînt negre. Carnivor, consumă cadavre. Suportă cu uşurinţă frigul. Pe funduri păroase, la adîncimi de 0—3 m. Circumeuropeană.

CLASA INSECTE (INSECTA )42 — Calliptamus barbarus Costa (Pl. 6) — L — 12—30 mm. Găinii. Masculul ceva mai

mic. Cercii masculilor lăţiţi la vîrf. Aripile posterioare hialine, roz. Pe soluri uscate, pe litoralul nisipos, pe cîmpii, în VII—X. Poate ataca culturile de bostani. Pe malul mării, în Deltă, la Brăila. Europa.

43 — Urechelniţa — Labidura riparia Pali (Pl. 6) — L = 13— 26 mm. Cel mai mare dermapter de la noi. Brun-gălbui sau roşcat. Femelele depun ouăle în sol în galerii lungi de pînă la 2 m, în grămezi; ele păzesc ouăle şi puii. Nocturnă, carnivoră (se hrăneşte cu melci, larve de insecte, păianjeni). Pe nisipuri şi soluri nisipoase şi sărate, la malul mării lîngă ape interioare sărate, sub pietre şi lemne putrede. În toată ţara, pe tot globul (în Europa îndeosebi în jumătatea sa sudică).

44 — Repedea — Cicindella lunulata nemoralis OI. (Pl. 6) — L = 12—14 mm. Coleopter iute, carnivor. Frecvent pe plaja mării şi lîngă lacurile sărate, mai rar pe malul rîurilor. În toată ţara. Europa, Asia mică, Iran.

45 — Sagitta setosa (Muller) (Pl. 5) — L = 2,2 cm. Corp transparent, incolor, format din 3 regiuni distincte. Se hrăneşte cu crustacei mici şi cu alevini, pe care-i prinde cu cîrligele cefalice. În plancton; poate forma aglomerări mari. Oceanul Atlantic, mările Mediterană şi Neagră.

ÎNCRENGĂTURA ECHINODERME (ECHINODERMATA)

CLASA ŞERPI DE MARE (OPHIURIDAE) 46 — Steluţa de mare — Amphiura stepanowi (Djakonov) (Pl. 5) — D = 4—5 mm. Corp mic,

ca un disc, cu schelet discontinuu. Braţe lungi, delicate, foarte flexibile, lungi de 1 cm. Pe mîl, la adîncimi de peste 40 m. Specie endemică pentru Marea Neagră.

CLASA ASCIDII (ASCIDIA )47 — Ciona intestinalis L. (Pl. 5) — H = 17 cm. Translucid, verzui, filtrator; stă fixat pe

scoici sau pe stînci. Suportă ape salmastre sau puternic poluate. Circumeuropeană.

ÎNCRENGĂTURA VERTEBRATE (VERTEBRATA)

CLASA PEŞTI CARTILAGINOŞI (CHONDR1CHJHYES )48 — Rechin, cîine de mare — Squalus acanthias (L.) (Pl. 9) — L = pînă la 1,8 m, G = 6—13

kg. Ovovivipar; femelele „nasc" după 8—9 luni de la împerechere cîte un pui care trăieşte independent de la început. Se hrăneşte cu hameii, guvizi, scrumbii şi diferiţi peşti de adîncime. Se prinde rar la taliene sau la carmace. Ficatul său conţine 70% grăsimi, cu un procent ridicat de vitamina A. Nu este periculos pentru om. Animal rar, trăieşte singuratic, la adîncimi de 25—75 m; în perioada de reproducere e în cîrduri mici. Este singurul rechin din Marea Neagră. În toate mările globului.

CLASA PEŞTI OSOŞI (OSTEICHTHYES )49 — Păstruga — Acipenser stellatus Pallas (Pl. 9) — L = l—1,2 (2) m, G = 6—8 (20) kg.

Bot lung, cu vîrful adus în sus. Trăieşte peste 18 ani. Se reproduce în lunile IV—V, depune 20—360 mii de icre pe fundul nisipos al fluviilor. Puietul coboară spre mare în lunile VII—IX şi rămîne lîngă gurile Dunării, unde se hrăneşte cu larve de insecte şi crustacee. Adulţii consumă moluşte, crustacee, peşti. Este cel mai comun sturion; se prinde la carmace şi la taliene. În Dunăre, de la Baziaş la vărsare, în mările Neagră, Caspică, Azov şi fluviile adiacente.

50 — Morun — Huso huso (L.) (Pl. 9) — Atinge L = 9 m, G = l 500 kg, dar obişnuit L = 2,5—3,5 m, G = 100—200 kg. Cel mai valoros sturion. Cap relativ mic, corp cu 5 şiruri de plăci osoase (care nu cresc cu vîrsta ca la păstruga). Trăieşte pînă la 75 ani. Pentru reproducere vine în fluvii (în Dunăre urcă pînă la Porţile de Fier) şi depune pe funduri la adîncimi de 10—25 m cîte 7 milioane de icre, apoi se reîntoarce în mare. Se hrăneşte cu peşti de fund şi moluşte. Se pescuieşte la carmace şi paragate. Se consumă totul de la el. În ultimul timp, datorită poluării şi barării fluviilor, numărul morunilor s-a redus considerabil; de aceea se impun măsuri de protejare şi înmulţire artificială. În mările Neagră, Caspică şi Azov, la adîncimi de 35—70 m (iarna coboară pînă la 150 m).

51 — Gingirică — Clupeonella cultriventris (Nordman) (Pl. 9) — L = 8—10 cm. Trăieşte 4—5 ani. Se reproduce în lunile IV—V lîngă coaste. Se hrăneşte numai cu organisme planctonice. Constituie hrana unor peşti răpitori valoroşi (scrumbia de Dunăre, şalăul, sturionii), dar este consumată şi de om (se prinde în cantităţi mari la taliene). Trăieşte în bancuri în mările Neagră şi Caspică.

52 — Şprot, sardeluţă — Sprattus sprattus (L.) (Pl. 9) — L = 9— 12 cm, G = 9 g. Trăieşte 5—6 ani, se reproduce tot anul. Consumă crustacee planctonice. Se pescuieşte mult la litoralul nostru, avînd carne gustoasă. Trăieşte în bancuri. Marină. Circumeuropeană.

53 — Hamsie — Engraulis encrasicholus ponticus (Alexandrov) (Pl. 9)— L = 10—17 cm, G = 8—10 g. Falca superioară mai lungă. Trăieşte 2—3 ani. Reproducerea în lunile V—IX. Planctonofag. Este consumat de peşti, păsări şi delfini. Se pescuieşte la taliene. Este căutat pentru carnea sa. Stă în bancuri de zeci de mii de indivizi, migrînd de-a lungul litoralului (ocazional şi în lacurile litorale salmastre). Endemic pentru Marea Neagră.

54 — Calcan — Scophthalmus maeoticus (Pallas) (Pl. 9) — L = 45— 65 (90) cm, G -= pînă la 12 kg. Corp turtit lateral (stă pe partea dreaptă); ambii ochi sînt pe faţa stîngă. Gura terminală, corp acoperit cu butoni ţepoşi. Linia laterală puternic arcuită anterior. Ventral de culoare alb-gălbuie. Se reproduce în lunile IV—V lîngă mal, la adîncimi de 0,5 m. Puii, pelagici, au o simetrie bilaterală (asimetria apare după 2 luni). Răpitor, consumă peşti bentonici mai mici, sau cei care iarna stau lîngă fund. Pe suprafaţa fundurilor nisipoase, la adîncimi de 3—75 m. În mările Egee, Marmara şi Neagră.

55 — Limbă de mare — Pegusa impar nasuta Risso (Pl. 9) — L = = 10—20 cm, (rar 30 cm). Puternic turtit lateral, stă culcat pe partea stîngă, avînd ambii ochi pe dreapta. Gura mică, terminală, cu falca superioară mai lungă. Fără butoni ososi pe corp. Pe faţa inferioară este alb. Reproducere în lunile IV—VI. Consumă crustacee. Are o capacitate rapidă de homocromie. Fără valoare economică. Pe fundul nisipos al plajelor marine. În Oceanul Atlantic, mările Mediterană, Neagră şi Azov.

56 — Scrumbie de Dunăre — Alosa pontica (Eichwald) (Pl. 9) — L = 30—40 cm, G = 300—600 g. Trăieşte pînă la 9 ani. Stă în bancuri. Pentru reproducere migrează în luna III în fluvii (în Dunăre înaintează 500—900 km). După depunerea icrelor majoritatea adulţilor mor. Ouăle, planctonice, sînt duse de ape la vale. Puietul rămîne la gurile Dunării. Devine matur la 3 ani. Consumă organisme planctonice şi peşti mărunţi. Importanţă economică mare. În mările Caspică, Neagră şi Azov.

57 — Laban, chef al mare — Mugii cephalus (L.) (Pl. 10) — L = 27— 30 cm, G = 1,5—2,5 kg. Este singurul chef al cu ochiul acoperit de o membrană cu o fantă în dreptul pupilei. Se reproduce numai în mare, în lunile VI—VIII (perioadă cînd iese din lacuri în mare). Consumă alge., diferite crustacee; iar în apele dulci se hrăneşte cu detritus organic şi organismele din acesta. Sensibil la variaţii de temperatură. Cînd este în pericol, sare din apă peste obstacol la peste 1,5 m înălţime. Cu mare importanţă economică. În lacurile litorale stă din V în IX pentru hrănire, iarna se retrage în mare la adîncimi de 80 m. Frecvent în Marea Neagră. În toate mările din regiunile temperată şi tropicală.

58 — Stavrid — Trachurus ponticus (Aleev) (Pl. 10) — L = 12— 21 cm, G = 40 g. Linia laterală curbă, acoperită de plăcuţe mici, care-nate posterior. Ochiul cu pleoapă transparentă. Pe opercul, posterior este o pată neagră. Reproducere în lunile V—IX. Consumă peşti şi crustacei mici. înoată la suprafaţa apei, formează bancuri. Se pescuieşte industrial la taliene; cu mare valoare economică. Numai în pelagialul Mării Negre.

59 — Barbun — Mullus barbatus ponticus (Essipov) (Pl. 10) — Cap masiv, cu mustăţi lungi pe falca inferioară. Reproducere în lunile VI— VII. Consumă crustacei mici, viermi, moluşte, pe care le caută în cîrduri pe fundurile nisipoase. Cu importanţă locală, gustos. Se pescuieşte toamna şi iarna, la adîncimi de 60—80 m, în locurile unde se aglomerează. Endemic în Marea Neagră.

60 — Scorpie de mare — Scorpaena porcus (L.) (Pl. 10) — L = 9— 15 cm, rar 30 cm. Ghebos, acoperit cu plăcuţe osoase cu spini; ochii protejaţi de tentacule, franjurate, au o membrană lobată. Gura largă. Ţepii de pe corp au o secreţie veninoasă. Culoare variabilă, homocromie. Reproducere în V—IX. Consumă peşti şi crustacee mărunte de fund. Fără importanţă economică. În zonele pietroase, cu vegetaţie, pe fund, la adîncimi de l—45 m. Circumeuropean.

61 — Rîndunică de mare — Trigla lucerna (L.) (Pl. 10) — L = 25— 40 (75) cm. Culoare brun-măslinie, pectoralele mari, cu o dungă marginală albastră sau sidefie, lungi cît 2/3 din lungimea corpului, cu ultimele 3 radii libere, mai îngroşate, ca nişte degete lungi, cu care merge pe tund. Reproducere în lunile VII—VIII. Consumă peşti şi crustacee mărunte. Deşi gustos, nu are importanţă economică, căci se pescuieşte rar. Pe funduri nisipoase sau pietroase, la adîncimi de 5—70 m. În oceanele Atlantic şi Indian. Circumeuropean.

62 — Ghidrin — Gasterosteus aculeatus (L.) (Pl. 10) — L = 5— 8 cm. Trăieşte 2 ani. Se reproduce în lunile IV—V cînd masculii se colorează pe abdomen în roşu, construiesc din iarbă şi alge, un cuib în care aduc femele pentru a-şi depune icrele. Tot ei păzesc ulterior ponta, asigură circulaţia apei în cuib şi ulterior hrana puilor. Consumă viermi, crustacee mici, larve de insecte. În ape marine litorale şi salmastre (iarna trăieşte în mare, vara vine la mal şi intră în lacurile litorale). O subspecie

limitată numai în apele dulci şi izvoarele de la coada lacului Techirghiol, unde este ocrotită (Gasterosteus aculeatus crenobiontus, Băcescu şi Mayer). În emisfera nordică.

63 — Căluţ de mare — Hippocampus ramulosus Leach (Pl. 10) — L = 10—12 cm. Asemănător calului de la jocul de şah. Corpul acoperit cu plăci, are o culoare variabilă. Femela depune icrele într-o pungă de pe abdomenul masculului, unde acesta le fecundează şi păstrează. Puii, care ies după 2—3 săptămîni rămîn un timp aici. Se hrăneşte cu crustacee mici. Se deplasează încet. Poate mişca ochii independent unul de altul. Prezintă homocromie. între tufele de alge şi iarbă de mare; se prinde de ele cu coada. Circumeuropean.

64 — Ac de mare — Syngnathus typhle argentatus (Pallas) (Pl. 10) — L = 30 cm. Corp foarte lung, acoperit de plăci. Reproducere în lunile III—VIII. Icrele şi puii se dezvoltă într-o pungă pe abdomenul masculului, ca la căluţul de mare. Consumă crustacee şi puietul altor peşti, înoată şerpuind vertical. Homocromie. Între tufele ierbii de mare, pe funduri pietroase. Mările Neagră şi Azov.

65 — Drac de mare, dragon — Trachinus draco (L.) (Pl. 10) — L = 30—45 cm. Gura orientată oblic în sus; operculul cu spin (la baza lui şi la cea a spinilor dorsali are glande veninoase). Reproducere în VI—VIII. Icrele pelagice. Consumă peşti, crustacee, viermi. Stă îngropat în nisip, de unde ies numai ochii şi spinii aripioarei dorsale, ale cărei înţepături sînt foarte dureroase şi pentru om, veninul provocînd ameţeli, cefalee; greţuri. Este evitat chiar şi de pescari. Atlanticul de Nord, în mările Mediterană şi Neagră.

66 — Hanus — Gobius batrachocephalus Pallas (Pl. 10) — L = 30— 35 cm. Homocromie. Ochi mari, apropiaţi, situaţi pe cap dorsal. Gura mare, dispusă superior. Consumă moluşte, crustacei, peştişori. Cel mai mare guvid de la noi. Foarte căutat pentru carnea sa. Pe funduri pietroase, în mare şi unele lacuri litorale. Trăieşte numai în mările Neagră şi Azov.

CLASA REPTILE (REPTILA )67 — Broasca ţestoasă de uscat, broasca cu capac — Testudo graeca ibera (Pallas) (Pl. 11) —

L carapacei = 20—22 (30) cm, înaltă, bombată, care poate adăposti complet capul şi picioarele. Masculul are plastronul mai concav. Reproducere în V; ca joc nupţial perechea îşi ciocneşte carapacele. Trăieşte pînă la 100 ani. Puii ies în VIII—IX. Se hrăneşte numai ziua. Consumă plante, ocazional rîme şi melci. Toamna hibernează, îngropîndu-se la adîncimi de 30—40 cm. În locuri uscate, însorite, de stepe cu vegetaţie ierboasă, sau pe stîncării. Dobrogea. În estul peninsulei Balcanice, Asia Mică, Siria, Iran, Irak.

68 — Şopîrla de nisip — Eremias arguta deşerţi (Gmelin) (Pl. 11) — L = 9—15 cm. Corp înalt, bot scurt, rotunjit. În VI—VII femelele depun 3—5 ouă. Se hrăneşte cu gîndaci, lăcuste, păianjeni, miriapode. Se mişcă iute (adesea este vizibilă doar ca o săgetare pe nisip). Cea mai rapidă şopîrlă de la noi. Are ca duşmani păsările răpitoare. Pe dunele —din Delta Dunării şi pe litoral, pînă la Mamaia; izolat şi în sudul Moldovei. În sudul părţii europene a U.R.S.S.

CLASA PĂSĂRI (AVES )69 — Cormoran moţat — Phalacrocorax aristotelis (L.) (Pl. 11) — L = 75 cm. Un foarte bun

scufundător, poate coborî pînă la peste 20 m şi stă sub apă l—3 minute. Consumă numai peşti. Apare destul de rar la litoralul nostru; cuibăreşte în zonele stîncoase de la Capul Caliacra (R. P. Bulgaria). Sedentar. De-a lungul coastelor circumeuropene.

70 — Prundăraş de sărătură — Charadrius alexandrinus (L.) (Pl. 11) — L = 16—18 cm. Cuibul ascuns printre ierburi este ca o gropiţă căptuşită cu puţină vegetaţie acvatică; depune 3 ouă pe care le cloceşte 24 zile. Se hrăneşte cu insecte, crustacee, viermi şi moluşte. În timpul migraţiei se întîlneşte adesea pe săraturile dobrogene şi pe lîngă lacurile sărate din estul Cîmpiei Române. Iernează pe coasta africană la sud de ecuator. Pe malurile tuturor continentelor.

71 — Pescăruş argintiu — Larus argentatus (L.) (Pl. 11) — L = 55—70 cm, anvergura aripilor = 150 cm. Cît o raţă mare cu aripi lungi, coada în evantai. Cuibăreşte pe clădiri de-a lungul întregului litoral, său pe sol. Depune 2—3 ouă, din care după 26 zile ies puii; ei încep să zboare după 8—9 săptămîni. Se hrăneşte cu peşti şi diferite animale mărunte, dar consumă şi resturile din depozitele de gunoaie. Iarna poate veni pe lacurile interioare. De cîţiva ani trăiesc cîteva perechi şi în Bucureşti. Prezentă tot anul. În toată emisfera nordică, lîngă mare sau ocean.

CLASA MAMIFERE (MAMMALIA )72 — Delfin — Delphinus delphis (L.) (Pl. 11) — L =1,6—2 m. Cap cu fruntea bombată,

fălcile formează un rostru; respiră printr-o nară situată pe cap, median. Puiul măsoară la naştere 80—85 cm şi se hrăneşte cu laptele mamei cîteva luni. Consumă numai peşti. Pelagic, înoată foarte rapid (pînă la 50 km/h). Trăieşte în cîrduri. Animal inteligent, poate fi uşor dresat (acestei specii îi aparţin delfinii de la acvariul din Constanţa). În toate mările şi oceanele, numeros în Marea Neagră.

73 — Marsuin, porc de mare — Phocaena phocaena (L.) (Pl. 11) — L— 1,2—1,5 m, G = 40—50 kg. Fără rostru, cu aripioară dorsală mică. Femelele mai mici decît masculii, nasc un singur pui, greu de 6—8 kg, care este capabil să înoate de la început. Se hrăneşte cu peşti, crustacee, păsări (în alte mări şi cu sepii, caracatiţe etc.). În pelagial, în grupe de 20—50 indivizi. Vine ades aproape de mal. Strigătul său este ca un guiţat. Pătrunde în taliene, pe care, ca să scape, le rupe. În toată emisfera nordică.

74 — Delfin mare, delfin cu bot gros — Tursiops truncatus (Mon-tagu) (Pl. 11) L = pînă la 3 m. Maxilarul superior mai mic decît cel inferior, ambele cu dinţi numeroşi. Naşte un singur pui, pe la sfîrşitul verii. Răpitor, se hrăneşte cu peşti pelagici. În perioada de reproducere masculii se luptă între ei. Deoarece strică talienele, pescarii îl ucid. Destul de rar în Marea Neagră. În toate mările şi oceanele emisferei nordice.

Alte animale care pot fi întîlnite în acest mediu de viaţă sînt cele descrise la numerele 129, 162, 167, 177, 194, 220 şi 297.

3. APELE INTERIOARE ŞI ZONELE UMEDE

Acest mediu cuprinde totalitatea apelor interioare dulci sau sărate, stagnante sau curgătoare, albiile majore şi zonele pe care apa le poate acoperi permanent sau temporar (Pl. 12).

În categoria apelor stagnante intră lacurile, bălţile şi mlaştinile.Lacurile sînt bazine cu apă stagnantă, adînci, cu caracter permanent. Se disting lacuri alpine

(de origine glaciară, situate în munţii înalţi: Rodnei, Făgăraş, Parîng, Retezat), lacuri de acumulare (formate prin îndiguirea apelor curgătoare în mod natural — lacul Roşu — sau de către om — lacuri ce se construiesc în prezent pe mai toate cursurile de apă din regiunile montane, submontane şi colinare, ca şi pe unele rîuri mari şi Dunăre), lacuri litorale (formate de mare prin bararea unor foste golfuri şi ale căror ape au un grad variat de salinitate — de 0,5—250 g/1), crovuri (produse prin acumularea apelor în depresiuni naturale din zona de cîmpie), lacuri sărate (care conţin anumite săruri minerale, adesea în cantităţi ridicate şi nămol sapropelic). Bălţile sînt bazine cu un nivel redus de apă (adîncime sub 5 m), parţial ocupate de plantele acvatice submerse care cresc pe toată suprafaţa fundului. Bălţile sînt numeroase în albiile majore ale apelor curgătoare, îndeosebi în zona inundabilă a Dunării şi În Deltă. Mlaştinile sînt zone în care un strat mic de apă staţionează în tot cursul anului, sau în cea mai mare parte a sa şi în care se dezvoltă muşchi sau plante amfibii. Se disting mlaştini oligotrofe şi eutrofe. Mlaştinile oligotrofe, numite şi bahne sau tinoave, au un relief convex şi sînt acoperite de muşchi. Ele apar pe soluri silicioase, sînt drenate de ape oligominerale, au un caracter acid, posedă o turbă formată din muşchi. Ele se află în zonele muntoase sau deluroase reci. Mlaştinile eutrofe sau smîrcurile se formează în depresiuni în care apa stagnează. Colmatarea lor se face de la margini spre centru. Mlaştinile acestea sînt plane sau curbate în jos turba are o reacţie alcalină şi se formează din fanerogame acvatice şi palustre. Se întîlnesc pe tot teritoriul ţării.

Apele curgătoare sînt reprezentate de izvoare, pîraie, rîuri şi fluviul Dunărea. Factorul predominant îl constituie curentul apei, care determină principalele caracteristici fizico-chimice şi adaptările organismelor care trăiesc în ele.

În ape se constituie 2 tipuri de asociaţii de organisme (biocenoze: pelagice — organismele care îşi desfăşoară toată viaţa sau o parte a sa în masa apei — şi cele bentonice — organisme care trăiesc în/pe substrat sau pe vegetaţia care creşte pe fundul cuvetei (Pl. 12). Plantele pot trăi plutind pe suprafaţa apei, în masa acesteia, fixate pe fund sau pe alte plante (epifite), ori pe solul umed. Animalele trăiesc întreaga viaţă sau o parte din ea (insecte, amfibii ş.a.) în apă, sînt dependente de mediul acvatic pentru reproducere, adăpost ori hrană şi posedă o serie de adaptări morfologice (palmatură pentru înot, adaptări respiratorii, la acţiunea curentului, pentru capturarea hranei etc.), ecologice şi etologice proprii acestui mediu.

Zonele umede sînt teritorii în care apa joacă un rol determinant în instalarea unei flore şi faune specifice, capabile să trăiască amfibiu, dar care pot supravieţui şi în caz de nivele mari de apă, precum şi în caz de secetă în medii cu sol umed, în bălţi, băltoace, pe nămol şi muşchi umed.

A. PLANTE

ALGE VERZI (FILUM CHLOROPHYTA)

31 — Mătasea broaştei — Spirogyra elongata Link — Tal filamentos neramificat, liber, lunecos la pipăit, format din celule cilindrice puse cap la cap, cu un cromatofor spiralat. Toamna, prin alăturarea a 2 filamente are loc conjugarea, din care rezultă zigotul de rezistenţă. El cade la fundul apei şi germinează în primăvara următoare. În apa dulce, curată şi puţin adîncă a mlaştinilor, bălţilor, lacurilor, pîraielor şi izvoarelor. În toată ţara. Cosmopolită.

32 — Lîna broaştei — Cladophora glomerata L. (Pl. 13) — Tal filamentos, ramificat, aspru la pipăit, fixat de pietre sau de mîl cu ajutorul rizoizilor. Pe substrat formează o pătură pîsloasă de culoare verde închis, urît mirositoare. În toate apele stagnante şi curgătoare. Frecventă. Cosmopolită.

CHARACEE (FILUM CHAROPHYTA)

33 — Chara tomentosa L. (Pl. 13) — Corp diferenţiat într-un tal propriu-zis (care este ca o tulpină ramificată şi frunze dispuse de la noduri în verticil) şi rizoizi de fixare în nămol. Pe rizoizi sînt tuberculi care servesc la înmulţirea vegetativă. Pentru înmulţirea sexuată are organe pe frunzuliţe, care după fecundare dau zigotul (din el în anul următor poate ieşi o nouă plantă). Ramurile şi frunzele conţin mult calciu, se rup uşor. Uscată, poate servi ca îngrăşămînt agricol. În lacuri şi bălţi, unde poate

tapeta fundul cu un strat de peste 1,5 m grosime. În toată ţara. Cosmopolită.

MUŞCHI (FILUM BRYOPHYTA)

34 — Riccia fluitans A. Br. (Pl. 13) — L = l mm. Tal primitiv organizat, din segmente subţiri, ramificate dichotomic, dispuse în rozete. Pe pămînt în locuri umede, în păduri, în apa bălţilor, iazurilor, lacurilor. Formează de multe ori o pătură deasă care, la suprafaţa apei împiedică pătrunderea luminii. Contribuie, ca şi Chara la colmatarea bazinelor acvatice.

35 — Ricciocarpus natans Corda (Pl. 13) — D = 2 cm. Tal cu aspect de frunză. Pluteşte pe ape. Talul poartă pe partea inferioară nişte prelungiri înguste şi zimţate ca nişte carene care împiedică răsturnarea plantei la mişcări ale apei. În apa liniştită a mlaştinilor şi bălţilor.

36 — Muşchi de mlaştină, fierea pămîntului — Marchantia polymorpha L. (Pl. 13) — L = 8 cm. Tal dioic, ca o frunză, ramificat dichotomic. Stă fixat de substrat prin rizoizi. Organe sexuale pe discuri stelate aflate la capătul unor fire subţiri; cele femele sînt regulat lobate, cele mascule neregulat lobate, înmulţirea asexuată se face prin corpus-cule speciale aşezate în organe cu aspect de pahar. În locuri umede, semiîntunecate, mai ales în regiuni muntoase.

37 — Muşchi de turbă — Sphagnum magellanicum Brid. (Pl. 13) — H = 10—40 cm. Tulpină erectă, cu ramuri scurte pe care sînt aşezate des numeroase frunzuliţe, ca nişte solzi la vîrf. Spre partea terminală a tulpinii, la ramificarea ramurilor se formează capsule sporifere oviforme situate pe nişte sete scurte. Tulpina are creşterea continuă; pe măsură ce plantele cresc, partea lor inferioară moare şi se turbifică. În zonele de dealuri, montane şi alpine, formînd în mlaştinile oligotrofe covoare moi.

38 — Jabghie, bungeac — Polytrichum alpestre Hoppe (Pl. 13) — H = peste 6 cm. Frunze lungi, dinţate, ascuţite la vîrf, care la secetă se strîng şi acoperă tulpina, iar la umiditate se desfac. Setă de 10 mm, terminată cu o capsulă prevăzută cu o scufie. În mlaştinile de turbă, în pajişti mlăştinoase, în locuri umede din păduri, pe sol umed în zona montană.

39 — Muşchiul apei — Mnium punctatum Hedw. (Pl. 13) — L = 5 cm. Tufe întunecate, pîsloase. Frunze relativ mari, dinţate (cele de la partea terminală a tulpinii sînt aşezate în rozetă). Seta (H = 2—4 cm) cu o capsulă În poziţie orizontală sau aplecată. Capacul lung şi ascuţit. Scufie brună. În locuri umede, prin păduri, turbării, pe aluviunile umede ale apelor, uneori chiar în pîraie, pe pămînt sau lemn umed. În zona de deal, pe sol.

FERIGI (FILUM PTERIDOPHYTA)

40 — Brădişor — Lepidotis inundata (L.) C. Borner (Pl. 14) — H= 5—15 cm. Perenă. Tulpină tîrîtoare cu frunze foarte dese, liniar lanceolate, spicul sporifer pe vîrful ramurilor. Formează sporangi în VII—IX. În zonele montană şi subalpină, prin locuri mlăştinoase, în păduri umede de răşinoase. În centrul şi nordul Europei, America de Nord.

41 — Coada calului — Equisetum arvense L. (Pl. 14) — H = 20— 50 cm. Perenă cu 2 feluri de tulpini: una brună, ramificată, fertilă (producătoare de spori), ce apare în IV—V şi alta sterilă, ramificată, asimilatoare, verde. Frecventă în fîneţe umede, apătoase, pe marginea apelor. Utilizată ca ceai în anemii, reumatism, gută, ulcer gastric şi bronşite. Cu acţiune diuretică, dezinfectant urinar, antimicrobiană, ex-pectorantă, hipoacidifiantă remineralizantă. În Europa, Asia, America de Nord.

42 — Coada mînzului — Equisetum sylvaticum L. (Pl. 14) — H = = 15—40 cm. Perenă, cu 2 feluri de tulpini — fertilă şi sterilă — care apar aproximativ în acelaş timp. Sporogeneza în IV—V. Vegetează de la cîmpie, pînă în zona montană pe prundişurile ude ale pîraielor, în fîneţe umede, pe marginea bălţilor, lacurilor şi a mlaştinilor. Europa, Asia, Japonia, America de Nord.

43 — Barba ursului de bahnă — Equisetum palustre L. (Pl. 14) — H = 60 cm. Perenă, cu tulpinile fertilă şi sterilă de culoare verde, cu 6—8 şanţuri longitudinale adînci şi o lacună centrală mică. Tulpina fertilă, terminată cu un spic, se formează în V—VIII. De la cîmpie pînă în zona montană, pe prundişuri umede, fîneţe, la marginea bălţilor şi mlaştinilor. Europa, Asia, Japonia, America de Nord.

44 — Ferigă de mlaştină — Dryopteris cristata (L.) A. Gray (Pl. 14) — H = 30—40 cm. Perenă, frunze penat sectate, dispuse în tufe desfăcute. Pe faţa inferioară se formează sori mari, dispuşi în şiruri de cîte 2—5, în VI—IX. În mlaştinile de turbă din regiunea montană (800—1 000 m). Europa.

45 — Ferigă de baltă — Thelypteris pdlustris Schott (Pl. 14) — H = 100 cm. Perenă. Cu rizomi tîrîtori. Frunze lung peţiolate, penat sectate. În VI—IX pe faţa inferioară a frunzelor se formează sori rotunzi (sporogoni). În mlaştini, pe marginea bălţilor şi a lacurilor, formînd uneori mici insule plutitoare. Europa, Asia, Africa de Nord, America de Nord.

46 — Pestişoara — Marsilia quadrifolia L. (Pl. 14) — H = 8—20 cm. Perenă, cu rizom ramificat şi frunze lung peţiolate. Sporocarpii se formează în IX—X pe pediceli secundari la baza

peţiolului frunzei. Vegetează în apa mlaştinilor, la marginea bălţilor şi a lacurilor din sudul şi vestul ţării. Europa, Asia, America de Nord.

47 — Pestişoara — Salvinia natans (L.) Ali (Pl. 14) — H = 2 cm. Anuală, pluteşte liber pe suprafaţa apei. Frunze verticilate, cîte 3 la fiecare nod: 2 plutesc, sînt verzi şi acoperite de peri, cea de a 3-a este submersă şi modificată sub forma a 4 filamente cu peri, ea îndeplinind rolul unei rădăcini. Reproducerea prin sporocarpi care se formează la baza fascicolelor filiforme în VIII—X. Comună în ape stagnante şi lin curgătoare. În centrul şi sudul Europei, Asia, America şi Africa de Nord.

PLANTE CU FLORI (FILUM ANGIOSPERMAE)

48 — Mesteacăn pufos — Betula pubescens Ehrh. (Pl. 15) — Arbore de talie mijlocie, pînă la arbustivă, cu scoarţa albă. Cei de vîrstă mijlocie au ritidom la baza tulpinii; la cei bătrîni acesta ajunge la nivelul coroanei. Frunze romboid-ovate, cu margine serată, vîrf lung şi ascuţit, pe faţa inferioară cu peri în lungul nervurilor. Flori monoice, dispuse în amenţi cilindrici, cu peduncul pubescent. Lemnul este folosit la obţinerea gudronului de mesteacăn, pentru cuie de cismărie. Rămurelele folosesc la confecţionarea măturilor. Europa.

49 — Anin negru — Alnus glutinosa Gaertner (Pl. 15) — H = pînă la 28 m. Arbore cu scoarţa netedă, la bătrîneţe se îngroaşă devenind ritidom cu plăci netede, late, delimitate de crăpături. Culoarea scoarţei la tinereţe este cenuşie, apoi devine brună-negricioasă. Frunze ovate, cu marginea întreagă în partea inferioară a limbului şi uşor dinţată în rest. Amenţii masculi lungi, cilindrici, cei femeii scurţi, ovoi-dali. înflorire IV—V. Scoarţa este folosită la vopsitul lînii, la atenuarea stărilor febrile şi ca tonic. Frunzele stimulează secreţia glandelor mamare. Lemnul se foloseşte ca furnir şi la construcţii sub apă. În mlaştini de turbă, pajişti înmlăstinate, lunci, pe lîngă ape curgătoare. Europa, Asia, Africa de Nord.

50 — Zălog — Salix cinerea L. (Pl. 15) — Arbust cu lujeri anuali cenuşii. Frunze ovat lanceolate, pe partea inferioară pubescente şi cu nervuri evidente (cele secundare arcuite). Amenţi suri-păroşi (cei masculi de 2—3 cm, cei femeii de 6 cm), înflorire III—IV. Prin mlaştini, la marginea bălţilor, lacurilor, de-a lungul apelor curgătoare, în zăvoaie şi lunci, de la cîmpie pînă în etajul montan. Europa, Asia, Africa de Nord.

51 — Răchită roşie — Salix purpurea L. (Pl. 15) — H = pînă la 4 m. Arbore pitic sau tufă, cu ramuri subţiri, flexibile, roşii-purpurii sau galbene. Frunze lanceolate, cu marginea superioară mărunt sectată. Amenţi mici, aurii, încovoiaţi, înflorire III—IV. Plantă medicinală folosită intern la tratarea reumatismului, nevralgiilor, răcelii, insomniilor şi gutei, extern e cicatrizant şi hemostatic, se aplică în ulceraţiile pielii, în hemoragii hemoroidale. Nuielele se folosesc la împletirea coşurilor. Pe prundişuri de-a lungul apelor curgătoare şi în locuri pietroase, umede, de la cîmpie pînă pe munţi. Centrul şi sudul Europei, Asia temperată.

32 — Salcie — Salix triandra L. (Pl. 15) — H = pînă la 5 m. Arbore sau arbust cu frunze ovot lanceolate, lungi. Amenţi galbeni, încovoiaţi, cei masculi mai lungi, înfloreşte în IV—V. În locuri mlăştinoase, pe malul apelor, în lunci, zăvoaie, în regiunile de cîmpie şi colinare. Europa şi Asia.

53 — Salcie, răchită albă — Salix alba L. (Pl. 15) — Trunchiul tulpinii are un ritidom dezvoltat, brăzdat în lung. Frunze lanceolate, cu marginea mărunt serată, pe faţa inferioară alburii-păroase. Amenţi cilindrici cu flori galbene, înflorire III—IV. Importanţa medicinală ca Salix purpurea. Lemn uşor, moale, folosit pentru chibrituri şi împletituri. Foarte comun la cîmpie şi pe dealuri, pe malul apelor, în lunci şi zăvoaie. Europa, zona temperată a Asiei, Africa de Nord.

54 — Salcie fragedă — Salix fragilis L. (Pl. 15) — Arbore înalt de 20 m. Ramurile se rup uşor la inserţie. Frunze lanceolate, serate. Amenţi galbeni. Florile mascule cu 2 stamine, păroase la bază. înflorire III—IV. Cu aceleaşi utilizări medicinale ca şi Salix purpurea. Pe malul apelor, în lunci şi zăvoaie. Europa, Asia temperată.

55 — Troscot de baltă — Polygonum amphibium L. (Pl. 16) — H — 30—100 cm. Perenă, tulpină roşiatică, umflată la noduri, fixată pe fundul apelor. Frunze peţiolate, cu limb lanceolat şi cu o pată în „V" pe faţa superioară. Flori grupate în spice false, înflorire VI—VIII. Folosită ca antiscorbutic, diuretic, hemostatic, în afecţiunile hemoroidale, intestinale, uterine şi ale vezicii urinare. Extern se utilizează la spălarea plăgilor ulcerate. Frecventă în ape stătătoare sau lin curgătoare, de la cîmpie pînă pe munţi. Europa, Asia, America de Nord, sudul Africii.

56 — Calcea calului — Caltha laetha S. Nyat Ky (Pl. 16) — H = 150 cm. Perenă, viguroasă, cu rădăcini bine dezvoltate. Frunze reni-forme; cele inferioare peţiolate, crenate pe margini. Flori mari cu numeroase stamine. înflorire IV—VI. Partea aeriană se foloseşte ca diuretic, laxativ şi sedativ. Pe marginea bălţilor şi pîraielor, în mlaştini, de la cîmpie pînă în zona subalpină. Europa centrală şi în Balcani.

57 — Piciorul cocoşului de apă — Ranunculus aquatilis L. (Pl. 16) — H = peste l m. Perenă, ramificată. Frunze plutitoare, rotunde sau reniforme, cu 3—5 lobi, păroase pe faţa inferioară. Frunzele

submerse au limb sectat, filiform. înflorire VI—VIII. La cîmpie, prin bălţi, mlaştini, malul lacurilor. Pe toate continentele, excepţie Australia.

58 — Nufăr galben — Nuphar lutea (L.) Siblth. et Sm. (Pl. 16) — Perenă, rizom tîrîtor gros. Frunze cu peţiol foarte lung şi limb natant, întreg, ovat, adînc cordat. Flori mari, mirositoare, solitare, cu 5 (4—7) sepale galbene verzui şi 10—20 petale galbene, înfloreşte în VI—VII. Rizomii sînt folosiţi la tratarea diareii şi în bolile de piele sub formă de cataplasme. În Moldova se fac din flori dulceaţă şi şerbet. Ape stagnante sau lin curgătoare. Europa şi Asia temperată.

59 — Nufăr alb — Nymphaea alba (L.) (Pl. 16) — Perenă. Din rizomul gros, fixat cu rădăcini adventive pe fundul apei, pornesc frunze foarte lung peţiolate, cu limbul plutitor, ovat şi adînc cordat. Flori formate din 14—40 petale ce trec treptat în stamine. înfloreşte în VI—IX. Cu proprietăţi sedative, se foloseşte în combaterea insomniilor, stărilor de agitaţie, hiperexcitabilităţii sexuale. Rizomii şi frunzele conţin tanin, fiind folosite în industria pielăriei. În apele stagnante şi lin curgătoare. Europa, Asia, Africa de Nord.

60 — Roua cerului — Drosera rotundifolia L. (Pl. 16) — Perenă carnivoră. Frunzele dispuse în rozetă la baza tulpinii, cu limbul rotunjit roşietic şi cu peri glandulari pe faţa superioară. Poate prinde insecte al căror conţinut îl digeră prin frunze, înfloreşte în VI—VIII. Conţine principii active antispasmice, antitusive şi antibiotice. Folosită în tusea convulsivă. În sfagnete. Europa, Asia, America de Nord.

61 — Cosor — Ceratophyllum submersum L. (Pl. 16) — H = 30— 60 (100) cm. Perenă, cu tulpină submersă ramificată. Frunze lungi (L = 2—4 cm), aşezate în verticil, moi, de două ori bifurcate în 4—8 lacinii filiforme. Flori unisexuate. înfloreşte în VI—VIII. În bălţi, lacuri, iazuri, canale. Europa, Africa de Nord. A nu se confunda cu specia Ceratophyllum demersum, care are frunze verticilate, rigide şi bifurcate în 2—4 lacinii dinţate şi care este răspîndită pe tot globul.

62 — Cătină albă, cătină de rîu — Hippophae rhamnoides L. (Pl. 16) — H = pînă la 6 m. Arbust cu ramuri spinoase acoperite cu solzi cenusii-argintii. Frunze linear lanceolate , cenuşii-argintii. Flori gălbui, mici. Fruct drupă falsă, portocalie, înflorire III—IV. Fructele sînt folosite În avitaminoze, diaree, reumatism, urticarie. Pe prundişuri de-a lungul rîurilor, pe nisipuri, pietrişuri litorale. De la Marea Neagră pînă în etajul montan. Europa, estul şi vestul Asiei.

63 — Şapte degete — Comarum palustre (L.) (Pl. 16) — H — 20 -100 cm. Perenă, cu rizom lung (pînă la 80 cm). Frunze imparipenat compuse, din 5—7 foliole, păroase pe faţa inferioară. Inflorescenţa este un racem lax, compus din puţine flori, care apar în VI—VII. În etajele montan şi subalpin, în mlaştinile de turbă. Europa, Asia, America de Nord.

64 — Creţuşcă — Filipendula ulmaria (L.) Maxim (Pl. 16) — H = 100—120 cm. Perenă. Rizom orizontal, lignificat, cu rădăcini adventive. Frunze penate, din 3—5 perechi de foliole serate pe margine, albe păroase pe faţa inferioară. Flori albe-gălbui dispuse într-o inflorescenţă laxă. înflorire VI—VIII. Folosită ca astringent, tonic, diuretic şi antihidropic. Florile servesc ca adjuvant în tratamentul reumatismului articular acut. Comună în mlaştini şi zone umede, pe substrat calcaros. Europa şi Asia.

65 — Răchitan — Lythrum salicăria L. (Pl. 17) — H = 30—280 cm. Perenă, cu rizom lemnos. Tulpină erectă, în 4 muchii, simplă sau ramificată. Frunze opuse, lanceolate, la bază rotunjite sau cordate. Flori roşii-violete sau roz înflorire VI—IX. Cu importanţă medicinală căci împiedică fermentaţiile intestinale, are acţiune antiseptică, hemostatică, antibiotică e folosită în dezinterie, hemoragii gastrointestinale, ulcer varicos. Vegetează prin mlaştini eutrofe, la marginea bălţilor, a lacurilor, rîurilor, prin locuri mocirloase, de la cîmpie pînă pe munte. În toată emisfera nordică şi Australia.

66 — Pufuliţă — Epilobium hirsutum L. (Pl. 17) — H = 50—150 cm. Perenă, cu rizom scurt şi stoloni tîrîtori. Tulpină uşor muchiată la bază, apoi cilindrică, păroasă. Frunze păroase, ovat sau lat lanceolate, care conţin vitamina C. Flori cu un inel de peri la baza corolei. Fruct capsulă, înflorire în VII—VIII. Folosită în ceaiuri. În zone umede, pe substrat calcaros, în toată ţara. Europa, Asia.

67 — Cornaci — Trapa natans L. (Pl. 17) — Anuală, tulpină, submersă, cu frunzele submerse faţă în faţă, pectinat sectate, cele emerse, de la vîrful tulpinii plutitoare dispuse în rozetă şi cu peţiolul umflat. Flori cu peţiol umflat, conţin o cameră cu aer. înflorire VII—VIII. Fructe tari, cu 2—4 coarne, sînt folosite contra diareii, turbării şi în muşcăturile animalelor veninoase. Seminţele se consumă crude, fierte sau pregătite sub formă de pîine. Datorită conţinutului bogat al seminţelor în amidon (52%), proteine (15%), grăsimi (7,5%) şi zahăr (3%), în unele ţări se cultivă. În ape stagnante, însorite, sărace în carbonat de calciu, cu nămol bogat în humus. Europa, vestul Asiei, Africa, America, Australia.

68 — Peniţă, brădiş — Myriophyllum verticillatum L. (Pl. 17) — H = 15—30 cm. Perenă. Rizom repent, cu rădăcini mici, subţiri, tulpină friabilă, puţin ramificată. Frunze pectinat sectate, filiforme, aşezate cîte 5 în verticil. Flori albe sau uşor verzui, grupate într-un spic. înfloreşte în VI—VIII. În mlaştini, bălţi, lacuri, ape lin curgătoare cu fundul nisipos. Poate forma pajişti pînă la adîncimea de 2 m. Puietul de peşte găseşte aci adăpost şi hrană. Planta realizează decalcifierea biogenă

a apei, precipi-tînd calciul pe frunze. Europa, Asia, America. A nu se confunda cu Myriophyllum spicatum care are tulpina ramificată, cu l—4 frunze dispuse la noduri şi flori mici.

69 — Gălbăjoară, dreţe — Lysimachia nummularis L. (Pl. 17) — H = 60 cm. Perenă, repentă, cu 4 muchii. Frunze aproape rotunde sau eliptice, aşezate opus. Flori solitare, cu înflorire în V—VII. Fruct-capsulă. Folosită pentru creşterea părului, în durerile de dinţi sau în „brîncă". Prin zăvoaie, locuri mlăştinoase, la marginea bălţilor, lacurilor, prin gropile cu apă, în păduri umede, Ia cîmpie şi deal. Europa, Asia, America de Nord.

70 — Gălbinele — Lysimachia vulgaris L. (Pl. 17) — H = 150 cm. Perenă, tulpină erectă, ramificată. Frunze lanceolate, scurt peţiolate, opuse, stau cîte 3—4 în verticil. Flori cu 5 petale unite dispuse paniculi-form în raceme. înflorire VI—VII. Fruct-capsulă. Folosită ca antidiareic, hemostatic, antidiuretic şi febrifug, în tratarea febrei tifoide şi a „frigurilor". În locuri băltoase, lacuri, pe marginea apelor curgătoare, în depresiuni, aninişuri şi stufărişuri umede. Europa, Asia.

71 — Nu-mă-uita — Myosotis scorpioides (L.) Hill (Pl. 17) — H = 20—30 (60) cm. Perenă, rizom stolonifer lung, subţire. Tulpină muchiată, păroasă. Frunze păroase, opuse. Fruct capsulă, înfloreşte V—VII. Folosită la infuzie pentru spălături ale urechii în caz de inflamaţie şi ca loţiune pentru ochi. De la cîmpie pînă în zona subalpină, prin mlaştini, lîngă pîraie. Europa şi Asia Mică.

72 — Lăsnicior — Solanum dulcamara L. (Pl. 17) — H = 30—150 (200—300) cm. Semiarbust cu rizom lemnos. Tulpină agăţătoare, ades culcată pe sol. Frunze peţiolate, ovat lanceolate. Flori grupate cîte 25—30 în inflorescenţe cimoase. înfloreşte în VI—VIII. Fructe bace roşii. Folosită ca adjuvant în tratamentul scrofulozei, gutei, reumatismului, epilepsiei, herniei şi în cicatrizarea rănilor. Dozele mari pot duce la intoxicarea organismului. De la cîmpie pînă în zona subalpină, pe marginea bălţilor, lacurilor, apelor curgătoare, prin zăvoaie, tufărişuri şi mlaştini. În emisfera nordică.

73 — Iarbă neagră — Scrophularia alata Dumont (Pl. 17) — H = 40—120 cm. Perenă, rizom repent ramificat. Tulpină în 4 muchii. Frunze alungit-ovate cu marginea serată şi peţiol aripat. Flori brune purpurii la exterior şi galbene-verzui la interior, adunate într-o inflorescenţă pani-culat ramificată, înflorire VII—IX. Fruct capsulă. În mlaştini, pe marginea bălţilor, rîurilor, pe terenuri inundabile, preferînd soluri argiloase sau bogate în humus. De la cîmpie pînă în zona montană. Europa, Asia.

74 — Şopîrliţă — Veronica longifolia L. (Pl. 18) — H = 40 — 120 cm. Perenă. Rizom noduros. Frunze alungit-lanceolate, dublu dinţate pe margine, cîte 3—4 în verticil. Inflorescenţă racemoasă. înflorire VI—VIII. Fruct capsulă. În mlaştini, pe terenuri inundabile, şanţuri, lîngă pîraie. Europa, vestul Asiei.

75 — Bobornic — Veronica beccabunga L. (Pl. 18) — H == 10 — 60 cm. Perenă, rizom lung, tîrîtor, cu tulpini fistuloase glabre, ramificate. Frunze peţiolate, opuse, ovate. Flori azurii, în raceme laxe. Fruct capsulă glabră. înflorire V—VI. Antiscorbutică şi diuretică, folosită în dezinterie, scrpfuloză şi dureri toraciee. Sucul obţinut din plantă e folosit ca depu-rativ. Extern, pentru comprese şi cataplasme, combate hemoroizii, pecinginea, ulceraţiile scorbutice şi pistruii. De-a lungul apelor curgătoare, pe marginea lacurilor, bălţilor şi izvoarelor, pe terenuri umede, de la cîmpie pînă în regiunea subalpină. Europa, Asia.

76 — Otrăţel — Utricularia vulgaris L. (Pl. 18) — H = 60 cm. Perenă, carnivoră, submersă, plutitoare, nefixată. Frunze multisectate, cu segmente lineare prevăzute cu vezicule (utricule, urne) în care se prind animale mici de apă. Florile grupate în racem lax, formează o inflorescenţă deasupra apei. înflorire VI—VIII. În mlaştini, bălţi şi lacuri, de la şes pînă în zona montană. Europa, Africa de Nord.

77 — Bălbişă, jaleş de mlaştină — Stachys palustris L. (Pl. 18) — H = 30—120 cm. Perenă, rizom îngroşat spre vîrf, tulpină erectă, păroasă, în 4 muchii. Frunze păroase, opuse, lanceolate, sesile. Corolă purpuriu-violacee, păroasă la exterior, înflorire VII—X. Fruct nuculă brună. În jurul bălţilor, lacurilor, pe malul apelor curgătoare, în fîneţe umede. În toată ţara. Europa, Asia, America de Nord.

78 — Piciorul lupului — Lycopus europaeus L. (Pl. 18) — H = 120 cm. Perenă, rizom scurt cu stoloni lungi, repenţi. Tulpină muchiată, ramificată. Frunze scurt peţiolate, lanceolate. Flori albe cu labiu inferior trilobat, cu puncte roşii dispuse în semilună, înfloreşte în VII—VIII. Folosită în hipertiroidie, ca tonic, calmant al tusei şi excitant al secreţiilor gastrice. Frecventă în mlaştini, pe locuri umede lîngă ape curgătoare, bălţi, lacuri, în zăvoaie, de la cîmpie pînă în zona montană. Holarctică.

79 — Izmă broaştei, izmă de baltă — Mentha aquatica L. (Pl. 18) — H = 120 cm. Perenă, tulpină simplă sau ramificată, în 4 muchii. Frunze peţiolate, alungit-eliptice. înfloreşte în VII—X. Fruct nuculă. Folosită în tratarea colicilor abdominali, la eliminarea gazelor, ca aromatic şi în tahicardie. Răspîndită în lacuri, bălţi, ape lin curgătoare şi mlaştini. Europa, nordul şi sudul Asiei, sudul Africii, America.

80 — Trifoişte de baltă — Menyanthes trifoliata L. (Pl. 18) — H= 15—30 cm. Perenă, palustră, cu rizom gros, Krng, ramificat. Frunze trifoliate, obovate, cu peţiol lung. Flori cu corola păroasă la interior, înfloreşte în IV—VI. Fruct-capsulă. Plantă medicinală, stimulează funcţiile

hepatice, echilibrează procesele digestive. Sporadică în mlaştini cu rogozuri, în regiunea montană inferioară. Europa, Asia, America de Nord.

81 — Plutniţă — Nymphoides peltata S.F. (Gmelin) O. Kuntze (Pl. 18) — Perenă, rizom stolonifer multiramificat. Frunze plutitoare, rotund cordate, lung peţiolate, cu limb pielos. Flori mari, cu petale ciliate pe margine, înfloreşte în VI—IX. Folosită ca nutreţ pentru bovine. În bălţi, lacuri şi ape lin curgătoare, la cîmpie. În sudul şi centrul Europei, Asia.

82 — Brusture, captalan — Petasites hybridus (L.) P. Gaertner (Pl. 18) — H = 15—40 cm. Perenă, rizom gros, noduros, stolonifer. Tulpină floriferă. Flori tubuloase, grupate în calatidii. înflorire III—IV. Fruct achenă cu papus alb murdar. Frunzele se formează după înflorire şi sînt reniform-rotunde, late. Folosită ca expectorant în bronşite; antiastmatic, hipotensiv şi antispasmatic. Vegetează în jurul izvoarelor, în vîlcele umede şi umbroase, pe malul pîraielor sau rîurilor, pe aluviuni, de la cîmpie pînă la munte.

83 — Podbal — Tussilago farfara L. (Pl. 18) — H = 5—15 cm. Perenă, rizom lung (l m), puternic. Frunzele pornesc din rizom şi apar după înflorire; sînt peţiolate, cu limb aproape rotund şi adînc cordat, cu peri fini şi deşi pe partea inferioară, dinţaţi pe margine. Flori galbene, grupate în calatidii. înflorire în III—V. Fruct achenă cu papus. Folosită ca emolient şi expectorant, antiseptic, antispasmic, în tratarea bronşitei cronice, a astmului bronşic, laringitei şi emfizemului pulmonar. Pe malul rîurilor, pe surpături de maluri şi şanţuri umede, de la cîmpie la munte. Europa, Asia.

84 — Denliţă — Bidens tripartita L. (Pl. 19) — H = 15—150 cm. Anuală, cu rădăcini rămuroase şi tulpina ramificată. Frunze opuse, din 3 foliole. Inflorescenţă calatidiu. înfloreşte în VI—IX. Fructe achene. Folosită pentru tratarea rănilor, urticariilor, scrofulozei. Intern, cu acţiune diuretică, sudorifică, uşor laxativă, sedativâ, stimulează circulaţia arterială, măreşte amplitudinea contracţiilor inimii. Pe marginea umedă a bălţilor, jacurilor, pe prundişul rîurilor, prin şanţuri. Europa, vestul şi nordul Asiei.

85 — Sîrmuliţa apei — Vallisneria spiralis L. (Pl. 19) — H = 80 cm. Plantă dioică, submersă, înfloreşte În VII—X. Florile ambelor sexe mici, albe-verzui. La maturitate cele mascule se desprind şi plutesc la suprafaţa apei. Cele femele ies la suprafaţa unui pedicel care, după fecundare se spiralează şi trage floarea sub apă (unde se vă matura fructul). Se creşte în acvarii. Foarte comună în ape stagnante şi lin curgătoare, pînă la adîncimi de 2 m. Cu o mare capacitate de răspîndire. Pe tot globul.

86 — Limba broaştei, limbariţă — Alisma plantago aquatica L. (Pl. 19) — H = 70 cm. Perenă, rizom scurt şi gros, tulpină dreaptă, ramificată superior. Frunze lung peţiolate, ovate. Florile, dispuse verticilat, stau într-o inflorescenţă pamculată. înfloreşte în V—IX. Pe funduri miloase; comună în mlaştinile eutrofe, bălţi, pe malul rîurilor. Folosită în tratarea nefritelor, hidropiziei şi hipersecreţiei lactare. Rădăcinile utilizate în homeopatie şi contra turbării. În zona temperată nordică.

87 — Săgeata apei — Sagittaria sagittifolia L. (Pl. 19) — H = 100 cm. Perenă, monoică, cu rizom scurt, gros, frunzele din apă lineare, cele plutitoare întregi, ovate, cele aeriene sagitate. Flori unisexuate, grupate în inflorescenţe; cele mascule aşezate la partea superioară a axei. înfloreşte în VI—VIII. Tuberculii sînt folosiţi în alimentaţie, avînd un conţinut bogat în amidon şi proteine. În ape stagnante, în bălţile din Delta Dunării.

88 — Foarfeca bălţii — Stratiotes aloides L. (Pl. 19) — H = 15—40 cm. Perenă, dioică, semisubmersă, cu frunze în 3 muchii, spinos dinţate pe margine, dispuse în rozete. Florile mascule mari, dispuse în umbelă, cele femele singure, înfloreşte în V—VIII. Spre sfîrşitul perioadei de vegetaţie formează muguri de toamnă pentru înmulţirea vegetativă. Evitată de peşti din cauza spinilor de pe marginea frunzelor. Utilizată ca îngrăşămînt agricol. În ape stagnante, sărace în calcar, bogate în fosfaţi. Frecventă în Delta Dunării. Europa şi vestul Siberiei.

89 — Iarba broaştelor — Hydrocharis mor sus ranae L. (Pl. 19) — Perenă, acvatică, plutitoare, cu stoloni lungi şi subţiri. Frunze lung peţiolate, cordiforme, reniform ovate, natante. Flori dispuse umbeliform. Înfloreşte în VI—VIII. înmulţire mai ales vegetativă prin muguri de iarnă (turioni) care cad toamna la fundul apei, iar primăvara ies la suprafaţă şi dau noi plante. În mlaştini, bălţi, lîngă lacuri, ape lin curgătoare, sărace în calcar, bogate în fosfaţi. Utilizată în acvarii, medical ca emolient. Europa, Siberia.

90 — Pasă —Potamogeton crispus L. (Pl. 19) — Perenă, submersă, rizom ramificat, fixat de substrat. Tulpina cu 4 muchii, ramificată. Frunze sesile, liniare, lanceolate sau liniar-lanceolate, ondulate pe margini. Flori verzi grupate în spic. Fructe nucule, înfloreşte în VI—IX. În mlaştini, bălţi, lacuri, iazuri, eleşteie şi ape lin curgătoare. Cosmopolită.

91 — Broscariţă —Potamogeton natans L. (Pl. 19) — H = 30—120 cm. Perenă, rizom repent, fixat pe fundul apei. Tulpină simplă sau puţin ramificată; frunze mari, eliptice, pieloase, plutitoare. Flori verzi, grupate în spice groase (L = 4—8 cm) ce ies din apă. înfloreşte în VII—VIII. Relativ comună în ape stătătoare sau lin curgătoare. Cosmopolită.

92 — Broasca apei — Potamogeton lucens L. (Pl. 19) — H = 5 m. Perenă, rizom gros, frunze

ovale sau lanceolate, cu peţiol scurt. Spic L = 5—6 cm. Fructe comprimate cu un rostru central ascuţit, înfloreşte în VII—VIII. În bălţi şi lacuri limpezi. În toată emisfera nordică.

93 — Moţ — Potamogeton perfoliatus L. (Pl. 19) — Perenă, rizom tîrîtor, tulpină submersă, mult ramificată (L = 2—6 m), cu frunze submerse, ovate, sesile, mărunt dinţate pe margine, spic L = 3 cm. Fruct obovat. înfloreşte în VI—VIII. Frecventă în ape stagnante şi lin curgătoare, foarte comună în Delta Dunării. Pe tot globul.

94 — Papură îngustă — Typha angustifolia L. (Pl. 20) — H = l— 4 m. Perenă, cu frunze lineare, înguste. Spicul mascul distanţat de cel femei, înflorire în VII—VIII. Rizomii fierţi sînt folosiţi în combaterea scorbutului. În toată ţara, pe marginea bălţilor, lacurilor, prin mlaştini. Se asociază cu Typha latifolia. Europa, Asia, America de Nord, Australia, Polinezia.

95 — Papură lată —Typha latifolia L. (Pl. 20) — H = 4 m. Perenă, rizom tîrîtor. Frunze lineare şi late. Spicul femei şi cel mascul sînt de aceeaşi lungime şi se succed fără un spaţiu liber între ele. înfloreşte în "VII_VIII. Frunzele folosite la împletirea rogojinilor, coşurilor şi preşurilor, în dogărit şi la fabricarea hîrtiei. Perişorii de pe spice, în amestec cu lîna servesc la fabricarea fetrului pentru pălării. În mlaştini eutrofe, bălţi, lîngă lacuri şi ape lin curgătoare, de la cîmpie la munte. Tot globul.

96 — Spetează —Typha shuttleworthii Koch (Pl. 20) — H = pînă la 2 m. Perenă, frunze lineare late. Spicele se ating pe ax, cel mascul fiind jumătate cît cel femei, înflorire în VI—VIII. În mlaştini eutrofe şi oligotrofe, bălţi, terenuri aluvionare de lîngă ape curgătoare. România. Ungaria, Germania.

97 — Capul ariciului — Sparganium ramosum Huds. (Pl. 20) — H = 25—150 cm. Perenă, erectă, cu frunze drepte, liniare, cu o muche ascuţită pe partea inferioară. Ax floral ramificat, cu inflorescenţe globuloasă, din care 2—3 sînt femele şi cu 17 capitule mascule. înflorire în VI—VIII. Fruct nuculă. Folosită contra muşcăturilor de şarpe. Pe marginea bălţilor, lacurilor şi rîurilor, comună de la cîmpie la munte. Europa, Asia. Africa de Nord.

98 — Stînjenel galben — Iris pseudaconis L. (Pl. 20) — H = 50—150 cm. Peren, cu rizom; tulpina creste din apă, este multifloră. Frunze lanceolate (L — 1,5—2,5 cm). Flori mari, puţin mirositoare, înflorire în V—VI. Fruct capsulă tunchiată. Rizomul se foloseşte la tratarea „gălbinarei” avînd proprietăţi emetocatalitice. În mlaştini, lîngă bălţi şi lacuri. Europa, Asia de sud-vest, Africa de Sud.

99 — Rugină — Juncus inflexus L. (Pl. 20) — H = 40—80 cm. Perenă, rizom cu internodii scurte. Tulpină cilindrică, striată, cu măduva întreruptă (ceea ce o deosebeşte de Juncus effusus). Frunzele de la baza tulpinii reduse la teci. Inflorescenţe cimoase. înflorire VI—VIII. Rizomul este folosit în tratrarea bolilor de rinichi, tulpinile la împletituri. În mlaştini, şanţuri şi gropi cu apă. Centrul şi sudul Europei, Asia temperată, Africa de Nord.

100 — Pir roşu — Carex hirta L. (Pl. 20) — H = 60—100 cm. Cu stoloni subterarni, frunze plane, păroase. Inflorescenţă din 2—3 spi-culeţe mascule şi 2—3 femele, înflorire în IV—VI. Lîngă bălţi, mlaştini, fîneţe umede. În zona temperată a Europei, Asiei şi Africa de Nord.

101 — Rogoz de baltă — Carex pseudocyperus L. (Pl. 20) — H = 30— 100 cm. Perenă, tulpina cu 3 muchii, frunze plane, mai lungi decît tulpina. Inflorescenţa formată dintr-un singur spiculeţ mascul, cilindric, situat deasupra celor 3—6 spiculeţe femele, înflorire în V—VI. În mlaştini, bălţi şi lacuri. Europa, Australia, America de Nord.

102 — Pipiriguţ — Eleocharis palustris (L.) Raemer et Schultes (Pl. 20) — H = 10—60 cm. Perenă, rizom lung, repent, tulpină cilindrică, netedă, plină de măduvă, la bază cu frunze reduse la teci. Inflorerscenţa — un spic ovoidal, compact, lung de 5—20 mm. înflorire în VI—VIII. La cîmpie şi deal, prin smîrcuri, gropi cu apă, mlaştini, pe marginea bălţilor, lacurilor şi rîurilor. Cosmopolită.

103 — Bumbăcăriţă —Eriophorum vagmatum L. (Pl. 20) — H — 30—70 cm. Perenă, tulpină cilindrică în partea inferioară şi trunchiată în partea superioară, cu un singur spic alb-lînos. înflorire În V—VII. În mlaştinile de turbă (tinoave, bahne) din zona montană şi subalpină. În zona temperată nordică.

104 — Stuf — Phragmites australis (Cv.) Trin. ex Stendel (Pl. 20) — H = pînă la 4 (6—7) m. Perenă, robustă, rizom lung, ramificat, din care pornesc numeroase tulpini fistuloase. Frunze liniar lanceolate, rigide (L = 40—50 cm). Inflorescenţă panicul lax, piramidal, înflorire VII—IX. Folosită în construcţii, garduri, ca materie primă în industria celulozei şi hîrtiei. În Delta Dunării contribuie cu peste 80% la formarea plaurului. În toată ţara, prin mlaştini, bălţi, lîngă lacuri şi ape lin curgătoare. Cosmopolită.

105 — Lintiţă — Lemna minor L. (Pl. 20) — D = 5—10 mm. Perenă, tulpina mică, natantă de forma unei frunzişoare (D = 2—4 mm), cu rădăcină filiformă. înfloreşte în V—VI. Formează colonii întinse pe apa bălţilor sau în zona de mal a apelor liniştite, printre plantele palustre. De la cîmpie, pînă pe munţi. Pe tot globul.

106 — Lintiţă — Lemna trisulca L. (Pl. 20) — Perenă, tulpini ovate sau lanceolate,

pedicelate, dispuse în cruce, natante sau uşor submerse, cu o singură rădăcină filiformă. înfloreşte în IV—V. În bălţi sau lacuri bogate în substanţe organice. De la cîmpie, la dealuri. Cosmopolită.

107 — Lintiţă — Spirodela polyrrhiza (L.) Schleichen (Pl. 20) — D = 3—8 mm. Perenă, frunze natante, cu un fascicul de 5—15 rădăcini filiforme, înfloreşte în V—VI. În ape stagnante sau lin curgătoare, la cîmpie şi În zona de dealuri. Abundă în iazurile de lîngă sate, unde sînt deversate dejecţii de grajduri. „Podul vegetal" pe care îl formează inhibă creşterea altor plante. Cosmopolită.

B. ANIMALE

ÎNCRENGĂTURA SPONGIERI (PORIFERA)

75 — Burete de apă dulce — Spongilla lacustris L. (Pl. 21) — L = 100—l 000 mm. De mărimi variate, ca o pîslă consistentă pe tulpinile plantelor sau pe lemne, de culoare verzuie, gălbuie, gri sau brună. În ape curgătoare corp neted, în cele stagnante cu diferite proeminenţe. La exterior se observă numeroase orificii (osculi) şi pori foarte fini; în corp cu spicule microscopice silicioase (sclere). Corpii reproducători (gemulele) sînt eliminaţi toamna, la moartea buretelui. Cu miros de formol. În toată ţara, în ape stătătoare şi lin curgătoare, la adîncimi de l—4 m. Cosmopolit.

ÎNCRENGĂTURA CELENTERATE (CNIDARIA)

76 — Hidra verde — Chlorohydra viridissima (Pali) (Pl. 21) — L = 10 mm. Stă fixată pe substrat şi îşi întinde tentaculele lungi prevăzute cu celule care conţin un lichid urticant, cu care îşi paralizează prada (constituită din diverşi crustacei mărunţi şi viermi), pe care îi introduce în orificiul bucoanal dintre tentacule. Indivizii noi se formează pe corp, prin înmugurire. Se înmulţeşte şi prin ouă. Culoarea corpului se datoreşte unor alge verzi care trăiesc simbiont în hidră. În lacuri şi bălţi, pe plante. Tot globul.

ÎNCRENGĂTURA VIERMILOR PLAŢI (PLATHELMINTHES)

77 — Planarie — Polycelis felina (Dalyell) (Pl. 21) — L = 2—6 mm. Pe marginea anterioară a corpului cu o pereche de corniţe şi cu mai mulţi ochi. Carnivor, acoperă prada cu corpul, o ucide cu secreţiile sale tegumentare, apoi scoate afară trompa (situată pe faţa inferioară) şi suge prada. În ape relativ reci: izvoare, pîraie, peşteri. În zona de munte. Europa.

CLASA OLIGOCHETE (OLIGOCHAETA )78 — Tubifex — Tubifex tubifex (Muller) (Pl. 21) — L = 25—85 mm. Culoarea roşie datorită

hemoglobinei dizolvate în plasmă. Capul nediferenţiat de corp. La fiecare segment cu l—4 cheţi fini, scurţi. Aparatul reproducător în segmentele 10—12. Construieşte tuburi în nămol din care scoate partea posterioară, pe care o agită ca să aducă lîngă corp apă proaspătă, oxigenată. Ca îngrămădiri, formează pete roşietice pe fundul apelor, acolo unde lipsesc lipitorile. În nisipul şi nămolul apelor stagnante sau lin curgătoare, impurificate, în canale şi ape reziduale. Comun, cosmopolit.

CLASA LIPITORI (HIRUDINEA ) 79 — Lipitoarea — Hirudo medicinalis L. (Pl. 21) — L =85—110 mm. Coloraţia şi modelele

de pe corp variabile. Se deplasează pe sub-strate tari, în mod caracteristic, înoată şerpuit. Depune un cocon membra-nos pe marginea apelor în pămînt sau printre plante, din care puii ies după 30 zile. Ei sug sîngele broaştelor; adulţii pe cel al mamiferelor. În mlaştini, bălţi, canale. În toată ţara. Europa, vestul Asiei, Africa de Nord.

80 — Lipitoarea peştilor — Piscicola geometra L. (Pl. 21) — L = 20— 50 mm. Corp cilindric, eu ventuze distincte, cea posterioară mai mare. Fiecare ou este protejat de un înveliş tare. Suge sîngele peştilor (îndeosebi al ciprinidelor). Stă fixată cu ventuza posterioară pe plante, pietre său pe peşti (preferenţial pe opercule). Moldova şi Dobrogea, Muntenia. Europa, Asia temperată, America de Nord.

ÎNCRENGĂTURA MOLUŞTE (MOLLUSCA)

CLASA SCOICI (LAMELLIBRANCHIA )81 — Scoica de iaz — Anodonta cygnea L. (Pl. 24) — L -= 120— '200 mm. Valvele în

interior sidefii. Stă înfiptă în mîl, din care scoate afară treimea superioară; cu cilii de pe lamele determină formarea unui curent de apă din care îşi ia hrana formată din detritus şi alge. Se mişcă cu

ajutorul piciorului cu care „ară" mîlul. Depune anual 400 000 ouă din care ies larve mici — glochidii — care se prind un timp de branhiile peştilor (se asigură în acest fel răspîndirea scoicii). Ulterior larvele cad pe fund şi se transformă în scoicuţe. Comestibilă. În ape stagnante. În toată ţara. Pe tot globul.

82 — Scoica de rîu — Unio pictorum L. (Pl. 24) — L = 70—90 (110) mm. Cu o mare varietate de forme şi dimensiuni. Depune anual pînă la 200 000 ouă care rămîn o lună între branhiile mamei. Glochidiile se prind de branhiile peştilor cîteva săptămîni. Se hrăneşte cu detritus organic şi microorganisme. În nisipul sau mîlul apelor lin curgătoare, mai rar în bălţi. Europa, Siberia.

83 — Dreissena polymorpha Pallas (Pl. 24) — L = 24—40 mm. Valve triunghiulare. Stă fixată pe scoici, pietre, tije de stuf şi papură, prin nişte fire de byssus secretate de scoică. Formează îngrămădiri (ades stau chiar unele peste altele). Filtrează apa. În ape stagnante şi curgătoare, canale, bălţi inundate periodic, uneori pătrunde în conductele de apă, pe care le.poate obstrua. În sudul ţării, mai ales în Dunăre şi Deltă. De origine pon-tocaspică; în prezent în toată Europa.

84 — Sphaerium corneum L. (Pl. 24) — L = 8—14 mm. Formează colonii mari în mîlul iazurilor, bălţilor şi mlaştinilor, dar este prezentă şi în ape lin curgătoare. În toată ţara. Europa, Siberia.

85 — Pisidium casertarum Poli. (Pl. 24) — L = 3,5—6 mm. Valvele ele mărimi şi culori variate, sînt prevăzute cu striuri dese, fine, regulate. În toate apele stagnante şi lin curgătoare, în lacurile alpine, pînă la adîncimi de 35 m. Din deltă pînă în lacurile glaciare alpine. Europa, Asia temperată.

CLASA MELCI (GASTROPODA)86 — Theodoxus danubiaLis Pfeiffer (Pl. 21) — L = 9—12 mm. Cochilie rezistentă, opercul

cu coaste tipice. În rîuri (Dunăre, Bega, Nera) şi lacurile litorale, fixată pe pietre şi buşteni. Numai în Dunăre, Nistru, Bug şi Nipru.

87 — Viviparus viviparus L. (Pl. 21) — L = 30—40 mm. Căsuţa se închide cu un opercul tare. Respiră prin branhii. Cu sexe separate. Din ouă ies embrioni care stau un timp în camera paleală a mamei. Ierbivor, poate consuma şi resturi organice. În iazuri bogate în plante, în lacuri, mocirle. În sudul Transilvaniei şi sudul ţării. Europa.

88 — Melanopsis pareysii Muhlenfeld (Pl. 21) — H = 18 mm, l = — 8,5 mm. Variabilitate mare de formă şi dimensiuni. Cochilia cu 7 spire. În apele calde ale lacului Peţea, pe plante şi fund mîlos, la temperaturi de pînă la 42°C. Este un relict viu, prezent numai în România.

89 — Physa fontinalis L. (Pl. 21) — H = 9,5—10,5 mm. Cochilie fragilă, foarte subţire, sticlos-transparentă, cu 4 spire, cel din vîrf turtit. În ape limpezi, curate, stagnante sau lin curgătoare, pe plante, la cîmpie. Europa.

90 — Limnaea stagnalis L. (Pl. 21) — H = 45—60 mm. Cu 7— 7,5 spire, ultima foarte mare. Cochilia este cel mai ades acoperită de alge, detritus sau briozoare. Depune ouă într-o capsulă gelatinoasă pe care o lipeşte de plante. Trăieşte 3 ani. Respiră aer atmosferic. Se hrăneşte cu alge şi părţi moi de plante. În ape stagnante (bălţi, mlaştini, lacuri, gropi), sau lin curgătoare, pe plante, sediment sau pe faţa inferioară a apei. Din deltă pînă la l 700 m altitudine, în toată ţara. Europa, Asia, America de Nord.

91 — Radix ovata Drap. (Pl. 21) — H = 20—25 mm. Cu 4—4,5 spire, ultima foarte mare, cu apertura mai mare decît întreaga cochilie (care este acoperită cu detritus negru). În gropi bogate în plante acvatice, mocirle, mai rar în ape curgătoare. În Transilvania şi sudul ţării. Europa, Asia temperată.

92 — Planorbis corneus L. (Pl. 21) — H = 10—12 mm, l = 25— 35 mm. Cochilie cu 5 spire răsucite spre stînga. Cu sînge roşu. Trăieşte 2—3 iini. Vine la suprafaţa apei pentru respiraţie. Se hrăneşte cu alge. În ape stagnante şi lin curgătoare pline cu plante. În toată ţara. Europa, Asia de vest.

93 — Ancylus jluviatilis Muller (Pl. 21) — H = 2—3 mm, l = 4— 8 mm. Cochilie ascuţită ca o scufie, suprafaţa cu striuri radiare. În ape curgătoare, lacuri limpezi, pe pietre sau plante, pînă la altitudinea de l 000 m. În Banat, Moldova şi Transilvania. În centrul şi sudul Europei şi nordul Africii.

ÎNCRENGĂTURA ARTROPODE (ARTHROPODA)

CLASA CRUSTACEI (CRUSTACEA )94 — Apus cancriformis — Schăffer (Pl. 22) — L = 50—100 mm. înoată cu ajutorul

picioarelor toracice. Deosebit de lacom, apucă şi devorează chiar şi semenii săi mai mărunţi. În ape periodice, primăvara şi toamna. Cînd apele seacă, mor. Cînd apa se adună din nou, din ouă ies şi se dezvoltă rapid indivizi noi. În toată ţara. Europa, Africa de Nord.

95 — Artemia salina (L.) (Pl. 22) — L = 8—16 mm. Corp moale, de culoare variabilă, înoată pe spate, filtrînd neîncetat detritus, alge şi animale mărunte. Cu sac oviger piriform, plin de ouă. În

masa apei lacurilor sărate, ades în număr foarte mare. Ouăle nu eclozează deodată, ci în perioade diferite (necesită un stadiu de frig şi uscăciune), separate uneori prin mai mulţi ani. În toată ţara, pe toate continentele.

96 — Purice de baltă — Daphnia galeata Sars (Pl. 22) — L = pînă la 4—5 mm. Se înmulţeşte partenogenetic (prin ouă nefecundate), pe care le poartă sub cele două valve ale carapacei, dorsal. Are mai multe generaţii pe an. În ape stagnante bogate în substanţe organice, cu alge multe ce-i servesc ca hrană. Uneori foarte numeros. Comun, cosmopolit.

97 — Păduchele crapului — Argulus joliaceus (L.) (Pl. 22) — L = 4—5 mm. Branhiur cu corpul modificat de parazitism. Turtit dorsoven-tral, stă cel mai ades pe corpul ciprinidelor, fixat cu 2 ventuze şi se hrăneşte cu sîngele gazdei. Cu 4 perechi de picioare şi 2 ochi mari. În perioada de reproducere se desprinde şi înoată în apă. În toată ţara, în ape dulci mici, stagnante sau lin curgătoare, în crescătorii de peste. Cosmopolit.

98 — Purice de apă — Cyclops rubens (Jurine) (Pl. 22) — L =1,4— 2,2 mm. Antene lungi care îi servesc la înotat. Cu 2 saci cu ouă, din care vor ieşi larve caracteristice (nauplii) ce trec ulterior prin 4—5 stadii de copepodit pînă ajung adulţi. Larvele consumă alge, adulţii sînt carnivori. În ape reci mari şi mici, în plancton sau în vegetaţie. În toată ţara. Holarctic.

99 — Asellus aquaticus L. (Pl. 22) — L = 8—12 mm. De culoare mai închisă, în ape de suprafaţă, pînă la albă în apele subterane. Cu 2 generaţii pe an. Generaţiile născute toamna se reproduc în primăvară, nasc pui şi mor; generaţiile născute primăvara dau 2 serii de pui (una toamna, alta în primăvara anului următor). Consumă detritus vegetal. Comună în ape dulci, salmastre, uneori şi în cele subterane. Europa, vestul Asiei.

100 — Lătăuş — Rivulogammarus balcanicus Schăferna (Pl. (22) — L = 8—16 mm. Trup turtit lateral, acoperit cu plăci mai tari, separate, pentru fiecare articol. Picioarele din faţă au la bază branhii. Se mişcă vioi; înoată pe o parte sau pe spate; scos din apă se zbate puternic. Consumă plante, animale mici, detritus, cadavre. Este consumat de peşti. În toată ţara, în izvoare, pîraie, rîuri, de la munte la şes. Sud-estul Europei.

101 — Rac de rîu — Astacus astacus L. (Pl. 22) — L = pînă la 150 mm, G = sub 150 g. Pe fundul apei merge înainte, dar înoată înapoi, prin bătăi bruşte ale cozii. Femela poartă 60—l 500 ouă lipite de picioarele abdominale din X—XI pînă în V—VI, cînd ies puii. Ei seamănă cu adulţii şi rămîn lîngă mamă 2 săptămîni. Năpîrlesc vara. În malul lutos sapă găuri adînci în care se retrag ziua; noaptea ies pentru hrănire. Consumă insecte, melci, peştişori, plante, cadavre. Este pescuit pentru mîncare, este vînat de peşti şi mamifere acvatice, ucis de ciuma racilor. În ape curgătoare, iazuri, bălţi. În toată ţara. Datorită poluării apelor este în regres, Europa.

CLASA PĂIANJENI (ARACHNIDA )102 — Păianjenul de apă — Argyroneta aquatica (Clarck) (Pl. 22) — L = 8—15 mm.

Masculul ceva mai mare decît femela. Este singurul păianjen care trăieşte permanent în ape; este activ tot anul. Trăieşte 2 ani. înoată avînd în jurul abdomenului o bulă de aer din care îşi ia oxigenul necesar respiraţiei; iese din cînd în cînd la suprafaţă pentru preschimbarea aerului. Construieşte pe plante un cuib din pînză în formă de clopot, deschis la faţa inferioară, pe care îl umple cu aer. În mlaştini, bălţi, lacuri invadate cu plante, ape lin curgătoare. În toată ţara. Europa centrală şi de nord.

103 — Dolomedes fimbriatus (Clarck) (Pl. 22) — L = 9—20 mm. Deşi este un păianjen de uscat, vînează pe apă, fabricîndu-si pentru aceasta o plută din frunze uscate. Prada o mănîncă pe plută sau pe uscat. Cînd este în pericol se afundă în apă. Poate ataca puiet de peşte. În toată ţara, comun pe malul apelor. Europa, Turchestan.

104 — Arrenurus cuspidator (Muller) (Pl. 22) — L = 0,7—l mm. Corp puternic chitinizat. Dimorfism sexual accentuat. Frecvent şi numeros în ape stagnante mai mici, invadate de plante. În toată ţara. Cosmopolit.

CLASA INSECTE (INSECTA )105 — Rusalie — Palingenia longicauda (Olivier) (Pl. 22) — L = 25— 38 mm. Efemer care

depun ouăle la suprafaţa apei şi care apoi cad pe fund ca o ploaie fină. Larvele (105 b) trăiesc 2—3 ani pe nămolul de pe fundul apelor mari, săpîndu-şi în aceasta galerii în formă de U. Se hrăneşte cu detritus. Năpîrlirea, ieşirea din nimfă a subimago-urilor şi apoi a adulţilor se face concomitent la sfîrşitul lui V (astfel încît în amurgul zilei respective adulţii formează adevăraţi nori de insecte care trăiesc numai cîteva ore, timp în care nu se hrănesc). Adulţii sînt intens vînaţi de păsări, lilieci şi peşti. În Dunăre. Europa.

106 — Perla — Perla burmeisteriana Classen (Pl. 22) — L, adult = = 16—26 mm, L, larvă = pînă la 35 mm. Adulţii acestui plecopter zboară în V—VII. Larvele (106 b) trăiesc 3 ani în ape repezi de munte, pe funduri bolovănoase, unde se hrănesc cu larvele altor insecte do apă, cu crustacei, viermi,

dar şi cu alge şi resturi de plante. Adulţii nu se hrănesc. În toată ţara. Sudul Europei, Africa.107 — Rhyacophyla nubila Zott. (Pl. 22) — A = 15—35 mm. Tri-ehopter comun în ape de

munte reci, bogate în oxigen. Larvele (107 b), cu smocuri de branhii pe abdomen, nu-şi fac un tub, ei se mişcă liber pe fundul apei. Pupele sînt mobile şi ies la marginea apei pentru a se transforma În adulţi. Larvele şi pupele sînt mult căutate de peşti. Europa.

108 — Calul dracului — Libellula quadrimaculata L. (Pl. 23) — L, adult = 44—46 mm, L, larvă = 24—28 mm. Femela acestui odonat depune ouăle în apă, din zbor. Larvele (108 b) trăiesc 2 ani pe fundul apelor stagnante bogate în vegetaţie. Larvele răpitoare atacă toate nevertebratele acvatice, inclusiv larvele altor libelule şi puiet de peşte (prinde prada cu cele 2 căngi situate la capătul unei „măşti"). Adultul zboară iute, lîngă suprafaţa apei, vînînd insecte pe care le mănîncă din zbor. În toată ţara, pe lîngă ape, la marginea pădurilor, în V—VIII. Comună. Europa.

109 — Păunită, căluş — Calopteryx splendens (Haris) (Pl. 23) — L, adult = 33—40 mm, L, larvă = 35 mm. Femela acestui odonat depune ouăle în plante acvatice, sub nivelul apei. Larva (109 b) carnivoră, trăieşte 2 ani înainte de a se transforma în adult. Atacă orice animal care îi vine în apropiere şi pe care îl poate apuca şi ucide. Pentru eclozarea adultului subimago-ul iese pe frunze deasupra apei. Adulţii sînt răpitori; ei consumă insecte pe care le prind şi mănîncă din zbor. Deasupra apelor stagnante şi curgătoare, a zonelor umede din toată ţara, în V—VIII. În toată Europa.

110 — Parapoynx stratiotata L. (Pl. 23) — A — 20—24 mm. Fluturele adult trăieşte în VI—VIII, larva, acvatică, (110 b) stă în V—VIII într-un înveliş tubular format din resturi de plante (mai ales de rizac). Omida hibernează. Respiră oxigenul dizolvat cu ajutorul unui smoc de prelungiri digitiforme. Se hrăneşte cu frunze de plante acvatice. În şi pe malul bălţilor şi lacurilor. Adulţii zboară pe înserate şi vin noaptea la lumină. Comună. Europa.

111 — Scorpionul de apă — Nepa tinerea L. (Pl. 23) — L = 20— 25 mm. Picioarele anterioare ale acestui heteropter sînt transformate în cleşti pentru apucat prada (insecte, peştişori), pe care apoi îi înţeapă şi suge. Corpul este roşu sub aripi. Respiră aer atmosferic prin tubul anal, lung. Se mişcă, încet, înoată greoi. Pe fundul apelor stagnante mici, bogate în vegetaţie. În toată ţara, cosmopolit.

112 — Notonecta glauca L. (Pl. 23) — L = 14—20 mm. Corpul hete-ropterului este fusiform, înoată iute cu picioarele, care sînt prevăzute cu peri pe care îi mişcă ca nişte vîsle. Pentru respirat iese la suprafaţa apei cu partea posterioară a abdomenului, înoată cu abdomenul în sus. Răpitor. În nopţile de vară zboară (este atras de lumină). În toată ţara, în ape stătătoare sau lin curgătoare, cu vegetaţie. Europa.

113 — Bou de baltă — Dytiscus marginalis L. (Pl. 23) — L = 30— 35 mm. Masculul acestui coleopter are la prima pereche de picioare cîteva articole tarsiene lăţite, cu rol de ventuze, cu care prinde femela în momentul acuplării. Ea depune ouăle în frunze şi tulpini de plante. Adultul şi larva sînt carnivori (pot ataca şi puiet de peste). Larva se înpupează în nămol la mal. Adulţii zboară seara şi noaptea (vin la lumină). În mlaştini şi bălţi, printre plante acvatice. În toată ţara. Europa.

114 — Goniţă — Gyrinus natator L. (Pl. 23) — L = 5—7 mm. Coleopter acvatic care vine la suprafaţa apei înotînd rapid în cercuri. Pe uscat nu merge, ci sare. În caz de pericol coboară spre fundul apei. Adultul are ochii astfel construiţi, încît atunci cînd înoată la suprafaţa apei, vede concomitent şi în aer şi în apă. Răpitor, atacă insecte mici. Larva, răpitoare, polifagă, foarte vorace, stă în mîl sau pe plante. Se împupează pe mal, în sol umed, într-un cocon din frunze sau pietre. În ape stagnante. Comun.

115 — Ţîntar — Culex pipiens L. (Pl. 23) — L = 3—6 mm. Palpii femelei mai scurţi decît trompa. Adultul stă pe suport cu corpul paralel cu acesta. Femela depune ouăle în grupe ce plutesc pe apă. Femela suge sînge de mamifere, dar nu transmite malarie. Masculul suge sucul plantelor. Comun.

116 — Ţîntar — Anopheles maculipennis Mg. (Pl. 23) — L = 6— 7 mm. Palpii lungi cît trompa, aripi cu pete. Cînd se aşază pe un suport, corpul face un unghi cu suprafaţa suportului. Femela depune ouăle pe suprafaţa apei izolat. Larva (116 b), fără tub respirator vizibil, se hrăneşte cu nămol sau animale mici. Femela suge sîngele mamiferelor şi omului (căruia îi transmite malaria). Masculul consumă tot sucuri vegetale. Comun, cosmopolit.

117 — Erystalis tenor L. (Pl. 23) — L = 6—12 mm. Dipter cu corp gros. Adultul trăieşte pe flori, dejecţii, în păşuni, fîneţe, păduri. Larva, prevăzută cu un tub respirator, este amfibie, saprofagă sau coprofagă. Frecventă în ape cu substanţe organice în descompunere. Comună. Cosmopolită.

118 — Musca columbacă — Simulium columbaczensis Schon. (Pl. 23) — L = 2—5 mm. Dipter cu corp scurt, gros, păros. Ochii se ating. Larva acvatică, trăieşte în rîurile rapide, fixată cu nişte cîrlige de la partea posterioară a corpului. Anterior cu 2 pedunculi cu peri prehensili, cu care captează hrana (detritus organic şariat). Pupa stă într-o pîlnie, la cap cu 2 tufe de trahee. Adulţii apar în masă şi sug sîngele vitelor. Poate fi vector de boli. În sud-vestul ţării.

119 — Chaoborus flavicans Meig. (Pl. 23) — L, adult = 14 mm, L, larvă == 10—12 mm.

Adultul dipterului, ca un ţînţar, trăieşte deasupra apelor sau pe maluri. Larvele, transparente, înoată în apropierea fundului sau în plancton; ele posedă antene terminate cu nişte spini lungi, cu ajutorul cărora prinde crustacee ce-i servesc drept hrană.

ÎNCRENGĂTURA VERTEBRATE (VERTEBRATA)

CLASA CICLOSTOMI ( CYCLOSTOMATA ) 120 — Chişcar — Eudontomyzon danfordi Regan (Pl. 24) — L = 20 (30) cm. G = 10—25 g.

Gura rotundă, prevăzută cu formaţiuni cornoase ca nişte dinţi, ce sînt dispuşi în serii radiale. Cu 2 ochi, 7 perechi de orificii branhiale şi o nară nepereche. După a doua reproducere, în VIII, masculii mor. Larvele, ca nişte rîme, stau în nămol şi consumă detritus. Trăieşte 3—4 ani. Se hrăneşte cu peşti (mai ales salmonide), dar şi cu alte animale acvatice. În Crişuri, Mureş, Someş şi afluenţi. În bazinul Tisei.

CLASA PEŞTI OSOŞI (OSTEICHTHYES )121 — Cega — Acipenser ruthenus L. (Pl. 24) — L = 50—60 (100) cm, G = 2—4 (16) kg.

Bot lung, subţire, cu 4 mustăţi fin franjurată. Pe corp cu 5 şiruri de scuturi osoase. Reproducere în IV—VI. Se hrăneşte cu larve de chironomide, efemere şi corofiide. Depune cca 10 000 ouă cenuşii deschis. Are o carne foarte gustoasă. Pe fundul Dunării. Fiind un endemism sarmatic, populează fluviile care se varsă în mările Neagră, Azov şi Caspică.

122 — Lostriţă — Hucho hucho (L.) Pl. 24) — L = peste l m. G = = 10—12 kg. Atinge maturitatea sexuală la 4—5 ani. Se reproduce în IV. Femela sapă pe fundul apei, cu coada, o groapă în care îşi depune icrele şi pe care apoi le păzeşte pînă ies puii. Răpitor feroce: insecte, peşti, broaşte, şoareci etc. Trăieşte în rîuri mai adînci. Cel mai apreciat peste de la noi. MONUMENT AL NATURII. În rîurile Tisa, Vişeu, Bistriţa moldovenească. Endemică pentru bazinul Tisei.

123 — Păstrăv de munte — Salmo trutta fario (L.) (Pl. 24) — L = 20—40 cm, G = 0,2—4 kg. Dorsal cu o înotătoare adipoasă. Se reproduce la 3 ani. Iarna, în X—XII, femela depune l 000—2 000 icre mari, alb-gălbui, se hrăneşte cu insecte, viermi, amfipode, orice peste mărunt care îi iese în cale. Este cu o carne foarte gustoasă. În prezent se dezvoltă cu mult succes salmonicultura (reproducerea şi creşterea sa în bazine special amenajate), ca şi repopularea apelor repezi de munte cu puiet. În apele reci, repezi, curate, de munte. În toate rîurile Europei.

124 — Lipan — Thymallus thymallus (L.) (Pl. 24) — L = 30— 32 cm, G = 300—350 g. Se reproduce în III—IV. Mai puţin exigent la oxigen decît păstrăvul. Cînd este tînăr, stă în cîrduri; ca adult este singuratic. Se hrăneşte cu viermi, moluşte, crustacei şi insecte. Este foarte gustos. Se pescuieşte la undiţă. În toate rîurile mari, mai domoale, de munte, de la noi, în aşa-numita zonă a lipanului. În toată Europa, afară de partea ei sud-estică.

125 — Ştiucă — Esox ludus L. (Pl. 25) — L = peste l m, G = 2—3 (16) kg. înotătoarea dorsală este mult spre spate, deasupra celei anale. Trup lung, gura mare cu dinţi puternici, încovoiaţi spre interior. Se reproduce în II—IV. Poate trăi peste 200 ani. Cel mai vorace peste de la noi: înghite orice, inclusiv păsări şi şobolani de apă. Pîndeşte prada şi atacă brusc. Carne slabă, gustoasă. Icre foarte căutate. În toate apele stătătoare şi lin curgătoare. În toată zona temperată nordică. În ultimii ani s-a împuţinat.

126 — Plătică — Abramis brama (L.) (Pl. 25) — L = 25—50 cm, G = 0,3—4 kg. Corp puternic, turtit lateral, cap mic, culoare variabilă. Se reproduce în IV—V, cînd masculii au pe corp numeroşi butoni aspri. Depune pînă la 340 000 icre. Se hrăneşte îndeosebi pe fund cu vegetaţie acvatică, insecte, crustacee şi icre. În ape stagnante sau lin curgătoare mari; frecvent În Delta Dunării şi în lacurile litorale. În centrul şi estul Europei.

127 — Clean — Leuciscus cephalus L. (Pl. 25) — L = 25—30 cm, G = 200 g. Se reproduce în IV—VI, cînd femela depune pe pietre cîte 100 000 icre. Omnivor, foarte lacom, poate ataca şi peşti mici. Se pescuieşte cu undiţa în toate rîurile colinare şi de şes de la noi; în Dunăre pînă la Călăraşi. Europa şi Asia Mică.

128 — Murgoi bălţat, murgoi chinezesc — Pseudorasbora parva (Schlegel) (Pl. 25) — L = 8—14 cm. Cu variabilitatea pronunţată. Se reproduce primăvara. Puietul este planctonofag (consumă rotifere, cla-docere), adulţii sînt bentofagi (larve de chironomide, viermi). A fost introdus în ţara noastră în 1960, accidental, adus ca puiet din R.P. Chineză; s-a aclimatizat rapid şi acum populează toate apele stagnante şi lin curgătoare din sudul ţării, fiind unul din peştii cei mai comuni. Estul Asiei (Japonia, U.R.S.S., R.P. Chineză), România.

129 — Porcuşor — Gobio gobio L. (Pl. 25) — L = 8—10 cm. Gura inferioară ca o potcoavă. Pe bot cu 2 mustăţi. Are 10—12 pete negre de-a lungul liniei laterale. Reproducerea În V—VI. Depune icrele pe plante acvatice sau pietriş. Se hrăneşte cu larve de insecte, crustacei, viermi, moluşte, biodermă algală, chiar peşti mici. Stă în cîrduri. Fără importanţă economică. Comun în partea

superioară a cursului mijlociu al rîurilor încete, limpezi, în bălţi şi iazuri legate de ape curgătoare. Europa şi Asia temperată.

130 — Crap — Cyprinus carpio L. (Pl. 25) — L — cca 50 cm, G = sub 2 kg (rareori 5—10 kg). Gura cu 2 perechi de mustăţi. Culoare variabilă în funcţie de mediu. Ajunge matur la 2—4 ani; se reproduce la temperaturi de 18—20°C, pe întinsuri cu vegetaţie, în apă curată, în IV—IX. Poate trăi pînă la 150 ani. Depune l 000 000 icre. Omnivor. Are o mare plasticitate şi variabilitate; se pretează uşor la creşterea artificială — se cunosc 5 rase principale de crap de cultură: Eischgrud, Gali-ţian, Turigian, Lausitz şi Boemia. Se creste în elesteie sau iazuri, în regim de furajare artificială. Cu un ritm de creştere foarte rapid. Cel sălbatic trăieşte În rîuri line de şes (în zona crapului) şi în bălţi, lacuri, în toată ţara. Europa, estul Asiei dar a fost introdus şi în America de Nord şi Australia.

131 — Boiştean — Phoxinus phoxinus L. (Pl. 25) — L = 9 cm, G = 8—12 cm. Solzi mărunţi. Corp gros, aproape cilindric. Reproducere în IV—VI, cînd dimorfismul sexual este accentuat. Femela depune l 000 icre mici pe fund nisipos. Trăieşte 5 ani. Se hrăneşte cu insecte, crustacee, viermişori, mai rar cu vegetaţie şi detritus. Sociabil, formează cîrduri mari în ape repezi de munte şi deal. În toată ţara. Europa şi Asia temperată.

132 — Boarţă, blehniţă — Rhodeus sericeus amarus (Bloch) (Pl. 25) — L = 3—6 cm. Cel mai mic ciprinid de la noi. În perioada de reproducere (IV—VIII) cu un dimorfism sexual accentuat. Icrele sînt depuse în porţii de 8—11 bucăţi, pe care, cu ajutorul unei papile genitale (ce se lungeşte mult în această perioadă) le introduce între valvele scoicilor vii; masculii îşi lasă sperma deasupra scoicii, ea fiind aspirată de scoică cînd respiră, realizîndu-se în acest fel fecundaţia chiar în scoică. Larvele rămîn aici 30—40 zile. Se hrăneşte cu alge, resturi de plante şi detritus, mai rar cu crustacei şi viermi mărunţi. Fără importanţă economică. Este consumat de peştii răpitori. În toate apele stătătoare şi lin curgătoare. Europa, de la nord de Alpi şi pînă la Ural şi Caucaz.

133 — Scobar, poduţ — Chondrostoma nasus L. (Pl. 25) — L = sub 50 cm, G = sub l kg. Botul depăşeşte gura, care este verticală, cu buze groase, tăioase. Se reproduce în IV—V, cînd urcă pe rîuri în cîrduri. Femela lipeşte pe pietre cca 100 000 icre. Se hrăneşte cu biodermă vegetală, detritus, mai rar cu animale. Nu consumă icrele altor peşti. Poate trăi şi în ape poluate. Se pescuieşte cel mai intens primăvara. În aval de zona păstrăvului, în toate rîurile mai mari. În fluviile ce se varsă în mările Nordului, Baltică, Neagră şi Caspică.

134 — Sabiţă — Pelecus cultratus L. (Pl. 25) — L = 25—35 cm, G = 250—400 g. Spinare dreaptă, linie laterală ondulată, situată spre partea ventrală a corpului. Reproducerea în IV—VI; depune cca 100 000 icre semipelagice. Se hrăneşte cu larve de insecte, crustacei, peşti mici. Puietul este planctonofag. Are o carne gustoasă. Se pescuieşte mai ales toamna, cu năvodul. În Dunăre, rîuri de şes şi lacuri mari (este frecvent şi în lacurile litorale). În bazinul mărilor Neagră, Caspică, Ural şi în estul Mării Baltice.

135 — Mreană vînătă — Barbus meridiondlis petenyi (Heckel) (Pl. 26) — L = 20—28 cm, G = 150 g. Corp cilindric, solzi mici, acoperiţi cu mucus abundent. Dorsala fără radii osificate. Se reproduce primăvara. Consumă larve de insecte, crustacei, viermi, mai rar plante. Se pescuieşte cu undiţa. În majoritatea apelor curgătoare din regiunea muntoasă şi în partea superioară a celei colinare, în curent puternic, pe fund pietros. În bazinul Dunării, Nistrului, Oderului, Vistulei şi Vardarului.

136 — Ţipar, chişcar — Misgurnus fosilis L. (Pl. 26) — L = 25 cm, G = 50 g. Corp rotund, cu mustăţi lîngă gură. Solzi mărunţi acoperiţi cu mucus. Ochii gălbui-aurii. Reproducerea în III—VI. Depune pe vegetaţie peste 100 000 icre. Puietul cu branhii externe. Adultul respiră prin branhii, piele şi intestin (în caz de deficit de oxigen înghite aer, intestinul posterior putînd funcţiona ca un plămîn). Se hrăneşte cu detritus, vegetaţie acvatică, viermi, crustacei, moluşte, larve de insecte. Se foloseşte ca nadă vie pentru somn. Peste de fund, trăieşte în bălţi, mocirle, ape curgătoare; poate fi întîlnit şi în nămolul umed al bălţilor secate. Sensibil la schimbări de presiune atmosferică (înaintea furtunilor iese la suprafaţa apelor). Cînd este scos din apă scoate un zgomot. Europa centrală şi de est.

137 — Molan, grindel — Noemacheilus barbatulus L. (Pl. 26) — L = 8—15 cm. Corp cilindric, solzi rari, mucus abundent. Cu 6 musrqţi la gură. Se reproduce în IV—VI. Depune 20 000 icre. Trăieşte 4—5 ani. Se hrăneşte cu animale mărunte, alge, detritus organic. Bentonic, caută hrana îndeosebi noaptea, folosind pentru aceasta mustăţile. Cu o carne gustoasă. Fără valoare economică. În toate apele curgătoare din zonele de deal şi munte (rareori apare la şes). Suportă apele poluate. Europa, Asia temperată.

138 — Somn — Silurus glanis L. (Pl. 26) — L = pînă la 5 m, G = 300—400 kg. Este cel mai mare peşte de apă dulce de la noi. Cap mare, gura cu fălci puternice, cu dinţi puternici, curbaţi spre interior. Cu 3 perechi inegale de mustăţi. Corp alungit, gros anterior, comprimat lateral posterior, fără solzi. Dorsala scurtă, anala trece în caudală. Se reproduce în IV—V. Depune 100 000 icre pe plante, în ape puţin adînci, în curent slab. Puietul consumă larve de insecte şi crustacei, adulţii — peşti, amfibii, raci, păsări şi mamifere de apă (se cunosc cazuri cînd a atacat omul). Stă pe fund în Dunăre şi bălţile

mari ale deltei, În zona de cîmpie a tuturor rîurilor mari, în lacurile litorale. În bazinul rîurilor ce se varsă În mările Baltică, Neagră, Caspică şi Aral.

139 — Şalău — Stizostedion lucioperca L. (Pl. 26) — L = 40— 70 cm, G = l—2 kg. Cap alungit, gură largă cu dinţi inegali, înotătoarea dorsală mare. Se reproduce în III—V, la vîrsta de 2—3 ani. Depune 50 000—300 000 icre pe fund tare, pe vegetaţie, icre care sînt păzite de mascul. Răpitor de fund, consumă îndeosebi peşte mărunt. Puietul consumă plancton, crustacee, plante, devine treptat ihtiofag. Are o carne slabă, albă, foarte gustoasă. Se poate reproduce artificial. Este utilizat ca peşte poliţist în bălţi, iazuri şi elesteie. Cu un ritm de creştere rapid. În ape dulci stătătoare sau lin curgătoare şi în ape salmastre. De ape curate, bine oxigenate, pe fund tare. În rîurile mari, lacurile litorale şi în părţile îndulcite ale mării, pînă la Constanţa. În rîurile mărilor Nordului, Baltică, Neagră, Caspică şi Aral.

140 — Biban — Ferea fluviatilă L. (Pl. 26) — L = 20—30 cm, G = 200—500 g. Pe opercul cu un ţep ascuţit. Solzi cu marginea zimţată. Corp comprimat lateral. Se reproduce în III—IV, de la vîrsta de 3 ani. Depune cele 300 000 icre pe plante, pietre şi crengi sub forma unor panglici sau reţele. Pînă la 2 ani puii sînt paşnici, stau în cîrduri şi consumă plancton, viermi, crustacee, mai rar peştişori; ulterior ei devin răpitori şi consumă peşti, moluşte. Peşte lacom, mult căutat de pescari, are o carne gustoasă. Cînd se înmulţeşte prea mult, devine dăunător. În toate apele stagnante şi lin curgătoare, pe tot senalul Dunării, în Deltă şi lacurile litorale. Europa, Asia Centrală şi Siberia, estul Americii de Nord.

141 — Fusar, prundar — Aspro streber Siebold (Pl. 26) — L— 12— 18 cm. Formă de fus cu peduncul caudal subţire. Se reproduce În III— IV; depune icrele pe pietre sau crengi. Se hrăneşte cu insecte, crustacee, viermi, ocazional cu icre sau puiet de peşte. Fără valoare economică. În Dunăre şi rîurile mari de deal şi şes, pe fund pietros, nisipos sau argilos, stînd cu capul contra curentului. În bazinul Dunării şi al Vardarului.

142 — Crap chinezesc, amur alb — Ctenopharyngodon idella (Cuv. et Val.) (Pl. 26) — L = peste l m, G = peste 36 kg (obişnuit L = 60 cm, G = 7 kg). Gura terminală cu dinţi faringieni tari, zimţaţi. Solzii mari, ca la crap; linie laterală dreaptă. Cu un ritm de creştere deosebit de ridicat: la 2 ani are peste 2 kg, la 4 ani 5 kg. Se hrăneşte cu plante acvatice, iarbă cosită, larve de insecte, rîme. Puii sînt planctonofagi. Are o carne gustoasă. A fost adus în 1960 din R.P. Chineză ca puiet; este crescut în iazuri şi elesteie, dar În Deltă a scăpat şi trăieşte liber în bălţi. În România se pare că nu se reproduce liber. U.R.S.S. şi R.P. Chineză.

143 — Sînger — Hypophthalmichthys molitrix (Cuv. et Val.) (Pl. 26) —L = cca 50 cm, G = 7 kg. Cu un ritm de creştere foarte ridicat: la l an are 700 g, la 2 ani — 2 kg, la 3 ani — 4 kg. Cap fără solzi, ochii sub nivelul gurii (care este mică, cu buze subţiri). Corp acoperit cu solzi mici. Linia laterală curbată în jos. Se reproduce în IV—V. Fitoplanctono-fag. Are o carne gustoasă, bogată în grăsimi. A fost adus în 1960 din, R.P. Chineză. Este crescut în lacuri, iazuri şi elesteie. Estul Asiei., România.

CLASA AMFIBII (AMPHIBIA )144 — Triton, sălămizdră de apă — Triturus cristatus (Laur) (Pl. 27) — L♂ — 10—14 cm,

L♀ — 11—18 cm. Corp zvelt, coada de lungimea corpului. În perioada reproducerii masculii au o creastă dorsală înaltă, adînc crestată, ce se termină în dreptul picioarelor posterioare. La noi cu 2 rase geografice care diferă prin aspect, dimensium, desen şi colorit. Se reproduce în III—IV în bălţi şi băltoace; după împerechere iese din apă şi rămîne pe sol, sub pietre, buşteni, sau în mîl. În captivitate a trăit 30 ani. Consumă rîme, limacsi, artropode. Are numeroşi duşmani: peşti, ţestoase, păsări. Este prezent peste tot, pînă la altitudini de l 000 m, în zone de bălţi şi păduri. Europa, Asia Mică, Caucaz. Asemănător, oarecum în aceleaşi zone, dar cu o formă diferită şi cu o creastă înaltă ce se continuă şi pe coadă este tritonul de apă mică — Triturus vulgaris L.

145 — Buhai de baltă cu burtă roşie — Bombina bombina L. (Pl. 27) — L = 5 cm. Pe spate are negi ru vîrf cornos. Masculul cu 2 saci vocali interni pe laturile capului. Se reproduce în V, uneori şi toamna. Ouăle stau ca grămezi pe fund sau pe plante. Metamorfoza durează pînă în IX. Consumă animale acvatice şi insecte de uscat. Trăieşte tot timpul în apă, iernează pe uscat. Animal diurn sau crepuscular. Strigătul masculului este ,,unk-unk" sau „un-un". Datorită glandelor veninoase din piele, are puţini duşmani. Prezent pretutindeni, de la cîmpie, pînă la peste 400 m altitudine (lipseşte din podişul Transilvaniei). În sud-estul Europei. Asemănător, dar cu burta colorată în galben este buhaiul de baltă cu burta galbenă — Bombina variegata L., care este mai frecvent în munţii Apuseni şi în podişul Transilvaniei şi este răspîndit în apusul Europei.

146 — Broască mare de lac — Rana ridibunda Pali. (Pl. 27) — L = pînă la 17 cm. Masculul cu 2 saci vocali cenuşiu-închişi. Se reproduce în IV—V. Ouăle sînt depuse în grămezi, cad pe fundul apei. Metamorfoza durează 3—4 luni (rareori rămîn larve neotenice lungi de 20 cm). Consumă insecte zburătoare, puiet de peste. Acvatic, diurn, prezent în toate bălţile, lacurile şi apele lin curgătoare. Stă

obişnuit în soare pe mal sau pe plante. Hibernează pe fundul apei, în mîl. Strigă „norr-norr" orăcăind asurzitor. Peste tot, la şes. În Europa centrală, pînă în Asia (Iran, Pakistan). Asemănătoare sînt broasca mică de lac — Rana esculenta L. care predomină în vestul ţării şi al Europei şi broasca de mlaştină — Rana arvalis Nilss care trăieşte în zone mai reci, în mlaştini.

CLASA REPTILE (REPTILIA) 147 — Broasca ţestoasă de apă — Emys orbicularis L. (Pl. 27) — L carapace = 26—36 cm.

Carapace turtită, sub care îşi poate trage total capul şi picioarele, între degete cu membrană înotătoare. Coadă lungă, ascuţită. Se reproduce în IV, depune cele 3—16 ouă în V în gropi pe care le astupă bătătorindu-le cu plastronul. Puii ies toamna sau primăvara următoare. Trăieşte 120 ani. Se hrăneşte cu peşti, mormoloci, rîme, melci, insecte acvatice. Nu are duşmani. Hibernează în mîl, sub apă. În toate lacurile, bălţile, rîuri lin curgătoare, braţe împotmolite. Europa, Africa de Nord şi sud-vestul Asiei.

148 — Şarpe de apă — Natrix tesselata (Laur) (Pl. 27) — L = peste l m. Corp zvelt, solzi dorsali puternic carenaţi. Are ades pe cap o pată închisă în formă de V. Corp cenuşiu, cu pete ca o tablă de şah. Se reproduce în IV. Depune cele 5—25 ouă albe, lungi, lipite unele de altele în VI—VII şi le îngroapă în sol afinat sau detritus. Se hrăneşte în apă cu broaşte, mormoloci, tritoni şi peşti. Din deltă pînă la altitudini de l 000 m, în toată ţara (lipseşte în Moldova). Europa de sud, Asia Mică, Asia Centrală. Asemănător este şarpele de casă — Natrix natrix L., care trăieşte şi pe uscat, chiar pe lîngă case, în pivniţe, grădini, dar şi în păduri şi pe cîmp.

CLASA PĂSĂRI (AVES) 149 — Corcodel mare — Podiceps cristatus L. (Pl. 28) — L = 50—61 cm. Cel mai mare

corcodel de la noi. Guler mare. Cuib plutitor, din plante verzi, cu care îşi acoperă ouăle. Cloceşte 3—4 ouă, din care după 25—30 zile ies puii gălbui, cu dungi întunecate pe cap şi gît şi cu o pată roşie pe creştet. Bun scufundător. Consumă peşti mărunţi, insecte, fire de iarbă, seminţe. Activ ziua şi noaptea, doarme pe apă. În toată ţara, mai frecvent în deltă. Oaspete de vară (IV—X), dar poate rămîne iarna pe litoral. Cuibăreşte în toată Europa şi Asia, pînă în vestul Siberiei. Iernează în Africa de Sud şi Australia.

150 — Cormoran mare — Phalacrocorax carbo L. (Pl. 28) — L = = 80—91 cm. Formează colonii de cuibărit fie singur în sălcii, fie împreună eu pelicanii, pe plauri sau sălcii mici în Delta Dunării. Depune 3—4 ouă ce sînt clocite 28—30 zile în cuiburi formate din bucăţi de lemn şi stuf. Puii rămîn în cuib 7 săptămîni. Trăieşte 8 ani. Se hrăneşte cu peşti pe care îi prinde sub apă, mai rar cu şobolani. În ape adînci şi întinse, în Dunăre şi Deltă, lagune şi pe mare. În iernile calde rămîn la noi, în cele reci coboară spre mările Marmara sau Mediterană. Pe tot globul.

15)1 — Pelican comun — Pelecanus onocrotalus L. (Pl. 28) — L = = 140—180 cm. Cea mai mare pasăre din Delta Dunării (unde este unicul loc de cuibărire din Europa). Stă la noi în IV—X. Monogam. Cuiburile, rudimentare, plate, sînt din stuf uscat, pe care depune l—2 ouă mari, grele, care sînt clocite de ambii părinţi timp de o lună. Puii sînt urîţi, acoperiţi cu puf negru-cenusiu, des; ei vor căpăta penajul părinţilor după 2—3 ani. Se hrăneşte cu peşti. Umblă greoi, dar este un excelent zburător şi planor, bun înotător (îşi cufundă în apă doar capul şi gîtul). Sociabil, trăieşte în colonii, pescuieşte în grupuri împreună cu cormoranii. Cu rol important în echilibrul ecologic al apelor, avînd rol de agent sanitar, deoarece stăvileşte bolile peştilor. OCROTIT DE LEGE. În Deltă şi bălţile mari din zona inundabilă a Dunării. Europa, Asia şi Africa. Asemănător, dar cu guşa gălbui-albicioasă şi un ciuf alb pe cap este pelicanul creţ — Pelecanus crispus Bruch.

152 — Egreta mică — Egretta garzetta L. (Pl. 28) — L = 56—63 cm. Cuibăreşte în colonii mixte prin stuf sau sălcii, în IV—VI. Cele 3—6 ouă sînt clocite 21—22 zile. Puii stau în cuib o lună. Oaspete de vară (IV—X), se hrăneşte cu peşti, lipitori, viermi, insecte, moluşte. În zbor ţine gîtul strîns în formă de S. Strigă „kark" sau „ulla". Sensibil la frig. Unele exemplare pot rămîne iarna la noi. Mai frecventă pe Dunăre şi în Deltă. Vara în sudul Europei, Africa de Nord, Asia, iarna în jurul Mediteranei. OCROTITĂ DE LEGE.

153 — Stîrc cenuşiu — Ardea cinerea L. (Pl. 28) — L = 90—97 cm. Aproape do mărimea unei berze. Cuibăreşte în IV—V în pomi sau în stuf, în colonii mixte, lîngă ape. Cele 3—5 ouă sînt clocite 26 zile de ambii părinţi. Puii stau în cuib 7—8 săptămîni. În caz de pericol ei se caţără pe crengile de lîngă cuib, agăţîndu-se la nevoie şi cu ciocul. Consumă peşti, amfibii, moluşte, insecte, dar şi păsărele, şoareci de apă sau cîmp. În zbor gîtul îl ţine în formă de S. Strigăt „kroiik". Oaspete de vară III—X (XI), dar poate rămîne şi iarna ca exemplare rare. În deltă şi bălţile Dunării, pe văile rîurilor, pînă la altitudini de l 200 m. Vara în Europa şi Asia temperată, iarna în Africa şi Asia de sud, ori sudul Europei.

154 — Lopătar — Platalea leucorodia L. (Pl. 28) — L = 86 cm. Cioc turtit la capăt, lăţit, cu un cîrlig mic la vîrf. Sub cioc şi puţin pe gît. eu pielea golaşă. Între degetele anterioare cu o membrană

mică. Cuibăreşte în colonii în stuf. Cuibul, folosit de pereche mai mulţi ani, este alcătuit din plante uscate; cele 3—4 (rar 5) ouă sunt depuse În V—VI şi clocite 24—25 zile. Puii stau în cuib o lună. Se hrăneşte cu diferite animale acvatice: peşti, viermi, larve de insecte, melci, mormoloci, pe care-i culege „cosind" cu ciocul în apă. În zbor ţine gîtul alungit. Oaspete de vară (IV—IX), rar, în Delta Dunării. Vara în Europa, iarna în Africa de Nord. Animal rar, OCROTIT DE LEGE.

155 — Ţigănuş — Plegadis jalcinellus L. (Pl. 28) — L — 56 cm. Cioc încovoiat în jos, moale, doar la vîrf întărit. Cuibăreşte în colonii mixte cu stîrcii, în stuf sau pe sălcii. Depune 3—4 ouă pe care le cloceşte 21 zile (mai mult masculul). Se hrăneşte cu lipitori, moluşte, insecte acvatice, rar cu peştişori. Zbor cu bătăi rapide de aripi ce alternează cu planari. Oaspete de vară (IV—IX), numeros în deltă şi de-a lungul Dunării (în restul ţării mai rar). Vara în Europa, Asia Centrală, Siberia, iarna Africa de Sud şi sudul Asiei.

156 — Lebădă cucuiată, lebădă de vară — Cygnus olor Gm. (Pl. 28) — L = 150—160 cm. Gît unduitor, foarte mobil, cuib în stuf vechi, din plante uscate. Femela depune 5—7 ouă pe care le cloceşte 35 zile. Bobocii pleacă din cuib a doua zi, urmînd părinţii în şir indian. Se hrăneşte cu plante acvatice şi insecte. Masculul este ameninţător cînd însoţeşte bobocii. Oaspete de vară (III—X). Numai pe cursul inferior al Dunării şi în Deltă. În iernile calde poate rămîne la noi. Se obişnuieşte uşor cu oamenii. În toată Europa şi Asia Centrală. OCROTITĂ DE LEGE.

157 — Călifar alb — Tadorna tadorna L. (Pl. 29) —- L = 61—65 cm. Cu mers şi zbor de gîsca. În IV—V depune în vizuini de vulpe sau găuri în malul abrupt, pe un pat de plante uscate fine şi puf, 8—12 ouă, pe care femela le cloceşte 28 zile. Bobocii părăsesc cuibul după cîteva ore de la ecloziune şi pot înota imediat. Ei zboară după 50—60 zile. Alcătuiesc grupuri formate din mai multe familii. Strigă „ak-ak-ak''. Se hrăneşte cu plante şi animale mărunte: insecte,viermi, crustacei. Oaspete de vară (IV—X). În complexul Razelm-Sinoe, rareori în interiorul ţării. Poate ierna la coada lacului Techirghiol. Pe coastele mărilor din nordul şi vestul Europei. În Pacific între 56—69° lat. nordică. Iarna coboară în sudul Europei, Africa de Nord, Japonia. Pasăre rară, OCROTITĂ DE LEGE.

158 — Raţă de mare — Anas plathyrhynchos L. (Pl. 29) — L = 50— 63 cm. Cioc egal de lat. În III face cuiburi din stuf, iarbă, pe grinduri. În scorburi de copaci etc., unde depune 8—10 ouă pe puf şi pene mici (dacă i s-au luat ouăle, depune altele, dar în număr mai mic). După 26 zile ies bobocii, care pleacă din cuib în aceiaşi zi, urmîndu-şi mama. Ei pot zbura după 7—8 săptămîni. Ouăle şi puii sînt îngrijite numai de femelă. Omnivor, consumă în egală măsură plante şi animale acvatice. Locul de hrană şi cel cuibărit sînt depărtate. Comună în toate bălţile şi lacurile, din deltă pînă pe munţi. Sedentară. Europa, Asia, America de Nord.

159 — Herete de stuf, uliu de baltă — Circus aeroginosus L. (Pl. 29) — L = 48—56 cm. În zbor planat are aripile puţin ridicate spre capete. Cuibăreşte în stuf, pe loc uscat, într-un cuib mare, plat, din plante uscate şi iarbă. Depune în IV—VI 4—5 ouă pe care femela le cloceşte 36 zile. Puii stau în cuib cca 38 zile. Se hrăneşte cu şoareci, broaşte, ouă şi pui de păsări, iepuri, mai rar peşti. Strigă „pii-ihu-u". Oaspete de vară (III—X) care poate ierna uneori şi la noi. Comun în toate zonele de bălţi, îndeosebi în deltă. Vara în toată Europa (pînă la 60° lat. nordică), India, China, Japonia, iarna în Africa, Filipine.

160 — Găinuşe de baltă — Gallinula chloropus L. (Pl. 29) — L = 32—33 cm. Stă cu coada ridicată. Cuibăreşte în stuf sau sub rădăcina copacilor. În III şi VIII depune cîte 5—8 ouă într-un cuib din frunze uscate de plante acvatice, pe care le cloceşte 21 zile. Puii pot urma părinţii prin stuf după 2—3 zile. Se hrăneşte cu insecte, viermi, păianjeni, seminţe şi resturi de plante. Stă îndeosebi în stufării, zburînd doar la nevoie. Strigă „kurrr" sau „dack-dack". Oaspete de vară (III—X), comun în lacuri şi bălţi, mai ales în deltă. Europa, Asia, iarna Africa.

161 — Lişiţa — Fulica atra L. (Pl. 29) — L = 38—45 cm. Degetele anterioare cu lobi înotători. Cuib în stuf sau vegetaţie rară, pe un suport de stuf, papură, frunze uscate. Depune în III 4—5 ouă din care ies după 22 zile puii; ei stau în cuib 3—4 zile. Poate depune 2—3 rînduri de ouă pe an. Se hrăneşte cu insecte, viermi, seminţe, bucăţi de plante. Strigăt scurt „pix-pix", rar „kow". Oaspete de vară (IV—X), migrează noaptea; în iernile blînde poate rămîne la noi. Foarte frecventă, în toate bălţile mari, mai ales în Deltă. Vara în Europa şi Asia, iarna în jurul Mediteranei şi sudul Asiei.

162 — Prundăraş gulerat mic — Charadrius dubius Scop. (Pl. 29) — L = 16 cm. Fără deget posterior, cuibăreşte pe nisip, într-o gropiţă. Depune 4 ouă mici pe care le cloceşte 25 zile. Adulţii, ca să-şi salveze puii şi ouăle mimează că nu pot zbura şi duc duşmanii departe de cuib. Se hrăneşte cu insecte, crustacei, viermi, moluşte. Strigă „diii" sau „gi-gi-gig". Fără a fi numeros, este întîlnit pe bancuri de pietriş sau nisip, de-a lungul apelor curgătoare sau stătătoare, de la şes la deal, dar este mai frecvent în lagunele litorale ale Mării Negre. Oaspete de vară (IV—X), dar poate rămîne şi iarna. Vara în Europa, Asia, iarna Africa şi sudul Asiei, Australia.

163 — Nagîţ — Vanellus vanellus L. (Pl. 29) — L = 30—32 cm. Cu un moţ pe cap. Cuibăreşte la sfîrşitul lui III în locuri uscate din bălţi, dar şi pe ogoare, direct pe pămînt. Depune 4 ouă

în cruce, cu vîrfurile spre centrul cuibului, ouă pe care le clocesc 27 zile ambii părinţi. Puii şi ouăle pot fi uşor camuflaţi. Se hrăneşte cu insecte, viermi, moluşte, seminţe, strigă mieunat „ciu-vi, ciu-vi". Bun zburător. Oaspete de vară (III—X). În bălţi, în zone umede. Vara în Europa şi Asia temperată, iarna ceva mai la sud.

164 — Sitar de mal — Limosa limosa L. (Pl. 29) — L == 40—50 cm. Pasăre de pasaj care cuibăreşte rar la noi (în vestul ţării şi în Deltă, ori în mlaştini înconjurate cu păşuni). Cuib pe sol, în o gropiţă căptuşită cu fîn. Depune 4 ouă piriforme, pe care le cloceşte 24 zile. Pentru protejarea ouălor şi puilor mimează că este rănit. Se hrăneşte cu adulţi şi larve de insecte, viermi, moluşte. Strigă „greta-greta". Pasăre de pasaj (IV şi X), mai numeros toamna, îndeosebi în deltă şi în lagunele litorale. Vara În zonele temperate ale Europei şi Asiei, iarna în Africa şi sudul Asiei.

165 — Cătăliga — Himantopus himantopas L. (Pl. 30) — L = 38— 43 cm. Ca o barză în miniatură, cu picioare înalte (11—18 cm), fără deget posterior. Formează colonii în locuri uscate, înconjurate de ape. Cuib din resturi de plante uscate, În care depune 4 ouă pe care le cloceşte 21 zile. În caz de pericol adulţii zboară ţipînd tare. Se hrăneşte cu diferite insecte acvatice, viermi, uneori şi cu părţi de plante verzi. Strigă „kiip-kiip". Oaspete de vară (IV—X), OCROTIT DE LEGE. Cuibăreşte în lagunele litorale, pe săraturi. Poate fi întîlnit şi de-a lungul Dunării. În rest rar, la pasaj. Vara în sudul şi centrul Europei, insular, Asia temperată, iarna Africa, India.

166 — Ciocîntors — Recurvirostra avosetta L. (Pl. 30) — L — 42— 48 cm. Cioc fin, curbat în sus. Degetele anterioare cu o membrană înotătoare, degetul posterior mic. Cuibăreşte în săraturile şi pe limanul dobrogean, rar pe lîngă unele lacuri sărate din Cîmpia Română. Depune 4 ouă într-o gropiţă tapetată cu resturi de plante, cochilii, pietricele, pe care le cloceşte 23 zile. Puiul la naştere cu ciocul drept. Se hrăneşte cu larve de insecte, crustacee, pe care le scoate din nămol cu ciocul. Strigă „Kliep" sau „Kluit". Oaspete de vară pe litoral şi în lagune, la pasaj şi în restul ţării. Litoralul Europei, Asia temperată, iarna Africa şi India. OCROTITĂ DE LEGE.

167 — Pescăruş rîzător — Larus ridibundus L. (Pl. 30) — L = 33— 43 cm. Cuibăreşte în IV, formînd colonii. Cuib din plante uscate pe plaje, insuliţe, plauri, plante plutitoare. Cele 3 ouă sînt clocite 23 zile. Se hrăneşte cu insecte, limacşi, peştişori, fructe. Poate fi întîlnit pe cîmp după plug, vine în porturi după pîine, în grămezi de gunoaie. Strigă ,,kiră" sau ,,kr-kr-kr". Pasăre sedentară, comună în deltă, pe litoral, în toate lacurile mari interioare. Vara în Europa şi Asia, iarna în jurul Mediteranei, Oceanul Indian.

168 — Chirighiţă neagră — Chlidonias niger L. (Pl. 30) — L = 24—27 cm. Cuibăreşte în colonii care plutesc pe plante de apă sau pe stuf. Pe un pat de ierburi plutitoare depune 2—3 ouă ce sînt clocite de ambii părinţi timp de 14—17 zile. Puii, deşi pot înota din prima zi, zboară de abia după o lună. Se hrăneşte cu insecte acvatice, crustacee, peşti. Strigă „krek-krek" sau „Krrr". Extrem de comună în toate zonele de bălţi. Oaspete de vară (IV—X) şi de pasaj. Vara în Europa, vestul Asiei şi America de Nord, iarna în Africa şi America Centrală.

169 — Pescăruş albastru — Alcedo athis ispida L. (Pl. 30) — L = 16—18 cm. Pare o piatră preţioasă. Sapă cu ciocul în malul apei un tunel lung de l m terminat cu o încăpere rotundă căptuşită cu oase de peşte, unde depune de două ori, în IV şi VI cîte 6—7 ouă, pe care le cloceşte cca 20 zile. Puii stau în acest cuib 25 zile. Se hrăneşte cu peşti miri pe care îi pîndeşte de pe o cracă şi se aruncă după ei cu capul înainte. După ce-l prinde, se aşază pe cracă, îl aruncă în sus şi îl înghite cu capul înainte. Strigă „tit-tit-tita". În zbor este iute ca o săgeată. Sedentar, pe malul apelor curgătoare, numeros în deltă. Europa, Asia, Africa de Nord.

170 — Boicuş, piţigoi pungaş — Remiz pendulinus L. (Pl. 30) — L ~ 10—11 cm. Cuib mare, construit cu migală* în formă de căciulă, din puf de salcie şi plop; stă agăţat de-asupra apei (este unul dintre cele mai măiestrite şi tot odată cele mai solide cuiburi făcute de păsările de la noi). Are D = 13—17/7—10 cm, cu o gaură laterală de 2—3 cm. El adăposteşte 5—10 ouă mici care sînt clocite de femelă 13—14 zile. Puii pot zbura după 16—18 zile. Masculul stă În apropiere, în alt cuib, care este prevăzut cu 2 ieşiri. Se hrăneşte cu insecte şi păianjeni. Strigă plîngător „saiih-ssiih". Oaspete de vară (III—XI) său sedentar, frecvent pe Dunăre şi în deltă, ca şi de-a lungul rîurilor mai importante şi al lacurilor mari. Sudul şi estul Europei, Asia pînă în Japonia.

171 — Pescăruş negru — Cinclus cinclus L. (Pl. 30) — L = 18— 20 cm. Cuib rotund, din muşchi, căptuşit cu plante acvatice uscate, aşezat într-o adîncitură a solului, pe malul apei sub rădăcini de pomi său pe poliţe de stîncă. Femela depune de două ori pe an cîte 5 ouă pe care le cloceşte 16 zile. Puii stau în cuib 23 zile. Stă pe pietre în rîurile de munte cu pietriş şi bolovani, privind în apă; face scurte plecăciuni repezi, apoi se scufundă brusc după larve de insecte, cu care se hrăneşte. Strigă „zrrb-zrrb". În toate rîurile de munte. Europa, Asia temperată, Africa de nord-vest.

172 — Codobatură galbenă — Motacilla jlava L. (Pl. 30) — L== 16—19 cm. Cu mare variabilitate în coloraţia penajului. Cuib la sol, camunflat în vegetale, alcătuit din ierburi uscate şi căptuşit cu păr. Femela depune de 2 ori pe an cîte 5—6 ouă, pe care le cloceşte 12—13 zile. Puii rămîn

în cuib 12 zile. Se hrăneşte cu insecte, păianjeni, melci, viermi. Strigă „psuip". Oaspete de vară (IV—IX), se întîlneşte în zone umede şi cîmpii străbătute de cursuri de apă; mai rar urcă spre munte. Europa, Asia, Africa de Nord.

CLASA MAMIFERE (MAMMALIA) 173 — Chiţcan de apă — Neomys fodiens (Pennant) (Pl. 27) — L =-8—10 cm, G = 10—20 g.

Cel mai mare chiţcan de la noi. Labele mări-soare, pe margini cu un tiv de peri lungi, aspri. Agil, activ ziua şi noaptea, înoată, se scufundă uşor. Permanent înfometat, se hrăneşte cu peştişori şi broaşte (pe care după ce le prinde, le zdrobeşte ceafa), dar şi cu larve de insecte şi scoici. Social, face în maluri un cuib în care îşi creşte puii. Animal dăunător. Prezent pe malul lacurilor şi rîurilor, din deltă pînă la 2 000 m altitudine (îndeosebi în vestul ţării). Europa (lipseşte din U.R.S.S., Grecia, Spania, Irlanda).

174 — Şobolan de apă — Arvicola terrestris L. (Pl. 27) — L = 12—18 cm, G = sub 300 g. Asemănător şobolanului cenuşiu, dar mai mic. Scoate 3—4 rînduri de cîte 6—7 pui pe an. Trăieşte 2—4 ani. Se hrăneşte cu plante verzi (toamna şi iarna cu rădăcini, rizomi, tuberculi, scoarţa verde a pomilor, cărora le provoacă uscarea). Are ca duşmani răpitoarele cu păr şi pene. Sapă galerii complicate (L = 80 m) în solul afinat şi umed de la marginea lacurilor şi rîurilor de şes cu multă vegetaţie, ori în lunci, fîneţe, păşuni, livezi, cuiburi cu mai multe ieşiri, din care cel puţin una este sub apă, restul pe sol tare. Activ ziua şi noaptea. În toată ţara, pînă la l 200 m altitudine. Europa.

175 — Bizam — Ondatra zibethica L. (Pl. 27) — L = 30—35 cm, G = pînă la 1,5 kg. Cel mai mare şobolan de la noi, total dependent de apă. Blana cu puf des. Coadă turtită, cu fire de păr rare. Degetele cu ghiare ascuţite, cele din spate unite printr-o pieliţă înotătoare redusă. Scoate de 3—4 ori pe an cîte 6—12 pui. Atinge maturitatea sexuală la 4 luni. Trăieşte 3—5 ani. Se hrăneşte cu părţile aeriene ale tuturor plantelor acvatice, cu muguri şi lăstari tineri, fructe, plante de cultură şi legume, mai rar peşte, raci, scoici. Iarna consumă rădăcini şi rizomi.

Este activ noaptea. Are ca duşmani mamiferele şi păsările răpitoare mari, ca şi pe om (care duce împotriva sa o campanie activă de combatere). Stă mai mult în apă. Sapă galerii în maluri, cu ieşiri în apă şi pe uscat (ultimele cu suri astupate), galerii care dăunează grav construcţiilor hidrotehnice. În deltă cuibul este construit pe grămezi de stuf şi pe plauri. Poate roade plasele de pescuit. Originar din America de Nord. a pătruns la noi din 1938, iar în deltă din U.R.S.S., în 1952. De-a lungul Dunării, În Deltă, pe Prut şi Siret, în nordul şi vestul ţării. America de Nord, Europa.

176 — Vidra — Lutra lutra L. (Pl. 27) — L = 70—90 cm. Corp lung, picioare cu degetele prinse într-o membrană înotătoare, cap turtit, bot scurt, urechi mici (care cînd înoată se închid cu două pliuri). Coada groasă la bază, care serveşte la înot. Vede bine şi în apă. Se împerechează tot anul, dar îndeosebi În II. Naşte 2—4 pui după 8—10 luni de gestaţie. Poate trăi 18 ani. Se hrăneşte mai ales cu peşti, dar şi cu păsări şi mamifere de apă, raci, larve de insecte, moluşte. Nu prea are duşmani, încolţită de cîini, se apără vitejeşte. În apă este de o agilitate deosebită, foarte jucăuşe. Iarna vînează sub pod de gheaţă. Animal de noapte, cu simţuri foarte dezvoltate. Vizuina este săpată în maluri înalte şi are intrarea sub nivelul apei; posedă galerii aeriene şi guri de aerisire. Este considerată animal dăunător. Blană valoroasă. În toate apele ţării, din deltă pînă în zona păstrăvului. Europa, Asia, America de Nord.Alte animale care pot fi întîlnite în acest mediu de viaţă sînt cele descrise la numerele 33, 43, 44, 49, 50, 51, 53, 55, 56, 57, 62, 66, 68, 71, 187, 189, 205, 228, 306, 307, 308, 311, 315. 342, 360, 372, 373, 380, 381, 382,;393, 440 şi 495.

4. CÎMPIA

Cuprinde teritorii aflate sub altitudinea de 300 m, zone în care terenul este plan sau uşor ondulat, în care vegetaţia lemnoasă cedează locul celei ierboase. În prezent majoritatea cîmpiei a fost desţelenită, astfel încît flora şi fauna naturală, autohtonă, este tot mai redusă, pe cale de dispariţie şi totodată afectată de formele cosmopolite venite odată cu extinderea terenurilor agricole. Cîmpiile ocupă vestul (cîmpia Tisei), sudul (Cîmpia Română sau a Dunării şi cea Dobrogeană) şi sud-estul ţării (sudul Moldovei) (Pl. 31).

În cadrul cîmpiilor naturale se disting păşunile din silvostepă, stepa propriu-zisă, săraturile şi nisipurile. În toate predomină vegetaţia ierboasă; cea lemnoasă este rară, reprezentată prin petice mici de păduri (şi acelea situate îndeosebi în silvostepă şi de-a lungul apelor).

Pajiştile din silvostepă sînt parţial degradate; ele ocupă numai islazurile. Compoziţia lor floristică este săracă, urmare a păşunatului excesiv la care sînt supuse.

Stepa actuală, ca şi dispărută, este cantonată în zonele cu cernoziom în care predomină vegetaţia xerofilă de păiuş şi colilii. Pe cuprinsul stepei se întîlnesc zone de crovuri cu vegetaţie ierboasă şi tufărişuri caracteristice.

Săraturile apar pe suprafeţe mai mici sau mai mari (acestea îndeosebi în apropierea litoralului), în special în zona de stepă. Se disting 3 categorii de săraturi: solonceacuri (situate pe soluri bogate în săruri solubile), soloneţuri (situate pe soluri spălate de săruri) şi solodii (pe soluri total lipsite de săruri hidrosolubile). Aci se dezvoltă o vegetaţie reprezentată printr-un număr redus de plante halofile de culoare roşie-tică, distribuită neuniform, cu chelituri, pe care sărurile formează cristale chiar la suprafaţa solului.

Nisipurile sînt situate pe litoral, pe lîngă rîurile mari din stepă şi silvostepă, în Oltenia de sud, în apropierea zonelor de vărsare în Dunăre a principalelor rîuri din Bărăgan şi sudul Moldovei. Ele sînt slab soli-ficate, reţin extrem de puţin apa şi au un relief caracteristic de dune. Au o vegetaţie săracă, care acoperă solul parţial (distribuţie mozaicată) ca urmare a varietăţii microstaţiumlor determinate de dune şi de umiditate.

Caracteristice pentru vegetaţia cîmpiei sînt gradul avansat de xero-filie, înălţimea mică (se disting 3 etaje de vegetaţie, cel mai înalt fiind cel al tufişurilor). Plantele posedă rădăcini care pătrund adînc în sol.

Suprafaţa frunzelor este redusă. Ciclurile de dezvoltare, perioadele de înflorire şi coacere sînt scurte, majoritatea avîndu-le primăvara şi la începutul verii. În iulie-august doar puţine plante mai sînt verzi. Toamna o parte dintre plante înverzesc şi chiar unele înfloresc, dar ele fructifică în primăvara următoare.

Fauna cîmpiei este săracă, caracterizată prin o mare rezistenţă la deficitul de apă şi la acţiunea temperaturilor ridicate. Ea este dominată de formele fitofage şi granivore. Animalele sînt adaptate la alergat, sărit şi îngropat, posedă culori care le permit să se confunde uşor cu solul sau cu vegetaţia măruntă de stepă. Formele tipice cîmpiei naturale regresează, sau se adaptează vieţii de pe terenurile agricole.

A. PLANTE

CIUPERCI (FILUM MYCOPHYTA)

108 — Ciupercă de cîmp — Agaricus arvensis Schaeff. (Pl. 32) — H = 7—20 cm L picior = 8—13 cm. Pălăria ovoidă sau globuloasă, hemisferică, albă. Lamele strînse, la început albicioasă, apoi roz şi brun negricioase. Picior alb, prevăzut cu un inel dublu. Carnea comestibilă, are gust plăcut şi miros de migdale. Prin fîneţe, pajişti, poieni de cîmpie. Vara şi toamna.

109 — Ciupercă de gunoi — Agaricus campestris Fries (Pl. 32) — D = 5—15 cm, L picior = 3—7 cm. Pălărie la început globuloasă, apoi hemisferică sau întinsă, netedă, albă. Lamele distanţate, la început albicioase, apoi roz şi brun-purpurii, chiar negricioase. Picior alb plin, în interior prevăzut cu un inel răsfrînt În jos. Pe cîmpii, prin locuri îngrăşate din pajişti, păşuni, peluze, grădini. Vara şi toamna. Comestibilă.

110 — Leucoagaricus excoriatus Schaeff et Fr. (Pl. 32) — L picior = 6—12 cm. Pălărie la început sub formă de clopot, apoi întinsă, brun roşcată, netedă în centru şi cu scame brune spre margine. Lamele largi, albe-crem. Picior albicios, neted, prevăzut cu un inel răsfrînt de culoare albă. Carnea cu gust dulce, miros plăcut, spongioasă. La cîmpie şi deal, prin păşuni, pajişti, la marginea pădurilor de foioase, vara şi toamna. Comestibilă.

111 — Agrocybe praecox Pars et Fr. (Pl. 32) — D = 3—6 cm, L picior = 4—8 cm. Pălăria convexă, netedă, albă, alteori uşor gălbuie. Lamele inegale ca lungime, sinuoase, de culoare cenuşie, apoi ruginii. Picior alb prevăzut cu un inel. Carne albă, dulce, comestibilă. Cu un miros caracteristic de făină. La cîmpie, prin pajişti luminoase, primăvara, mai rar în timpul verii.

112 — Beşica porcului — Lasiosphaera gigantea (Pers) F. Smarda (Pl. 32) — Corp de fructificare sferic sau ovoid, cutat la partea inferioară. D == 30—40 cm. La început alb, apoi gălbui sau brun. Carne albă, ulterior prăfoasă, galben-verzuie, cu miros urît. La cîmpie, prin fineţe, păşuni, livezi, vara şi toamna. Comestibilă numai în stadiul tînăr.

113 — Căciula şarpelui, bureţi popenchi — Coprinus comatus (Muller in Fl. Dan ex. Fr.) S. F. Gray (Pl. 32) — D = 3—6 cm, H = 5— 15 cm. Pălărie cu solzi imbricaţi, lamele libere albe sau roz, ulterior negre; care în final se transformă într-un lichid negru. Picior cu inel alb mobil. Carnea cu miros şi gust plăcut, este comestibilă în stadiul tînăr. Creste pe sol în grupuri numeroase în locuri îngrăşate, în păduri, poieni, cîmpii, parcuri, grădini, pe lîngă drumuri, din primăvară pînă toamna.

114 — Pălăria şarpelui, burete şerpesc — Lepiota procera Fries S. F. Gray (Pl. 32) — D = 10—30 cm, H picior = 15—35 cm. Ciupercă mare, spectaculoasă, pălăria cu solzi bruni, dispuşi concentric. Lamele cărnoase, largi. Picior cu solzi dispuşi în benzi transversale, inel mobil, păros spre exterior. Carne albă, ulterior brună, cu gust de alună şi miros plăcut. Comestibilă (se consumă numai pălăria). Pe sol, în locuri înierbate, pajişti, dar şi în culturi ori în păduri deschise, izolat sau în grupuri. Vara şi toamna.

ANGIOSPERME (FILUM ANGIOSPERMAE)

115 — Iarbă vînătoasă — Kochia prostrata L. Schrader (Pl. 33) — H = 60 cm. Perenă, păroasă, adesea roşiatică. Tulpină erectă său culcată, cu o bază lignificată, din care pornesc numeroase ramuri. Frunze lineare, înguste (l mm). Flori mici verzi sau roşietice, adunate cîte 3—5 în glomerule laterale şi terminale. Fruct globulos, comprimat, înfloreşte în VII—IX. Vegetează în locuri uscate, stepice, pe coaste însorite, pe substrat nisipos sau loess. În sudul şi sud-estul Europei, Asia temperată şi centrală, Africa de Nord.

116 — Săricică, ciorlan, rostogol — Salsola kali L. (Pl. 33) — H = 10— 60 cm. Anuală, scurt păroasă, bogat ramificată, formînd tufe globuloase. Frunze filiforme, spinoase la vîrf. Flori mici, alburii sau roze, dispuse cîte una la baza frunzelor, însoţite de 2 bracteole. Fruct globulos, , înflorire VI—VIII. În regiunile stepice, pe substrat nisipos sau de loess, j pe lîngă drumuri, în pîrloage şi prin culturi. Europa, Asia Centrală, China de nord.

117 — Guşa porumbelului — Silene vulgaris (Mnch.) Garcke (Pl. 33) — H = 30—100 cm. Perenă, ca o tufă. Frunze eliptic lanceolate sau ovate. Inflorescenţă-dichaziu, compus din flori albe sau roze. Fruct capsulă globuloasă, înflorire VII—VIII. De la cîmpie pînă în regiunea alpină, prin fîneţe, pe coaste însorite, mărăcinişuri, prin parcuri, uneori şi în culturi. Europa, Africa boreală, America de Nord.

118 — Garofiţă — Dianthus carthusianorum L. (Pl. 33) — H = 30— 40 (100) cm. Tufă perenă laxă. Frunze plane, lineare, fără peţiol, opuse. Flori purpurii sau roşu închis, dinţate. Fruct capsulă alungită. De la cîmpie, pînă în zona alpină, prin fîneţe, poieni, pajişti, păduri, stînci, stepe nisipoase. Europa.

119 — Laptele cîinelui — Euphorbia nicaeensis A11. (Pl. 33) — H = 20—60 cm. Perenă, rizom cu mai multe capete, din care pornesc tulpinile. Frunze fără peţiol, lanceolat ovate sau invers ovate. Inflorescenţa — umbele cu 7—13 ramuri (pleiocaziu umbeliform). Fruct capsulă, înflorire VI—VII. La cîmpie, în stepe şi pe coline uscate, pe locuri pietroase. În sudul Europei.

120 — Bujor de cîmp — Paeonia tenuifolia L. (Pl. 33) — H = 10— 50 cm. Perenă cu tuberculi mari pe rădăcină, de obicei goi în interior. Tulpină uniflora. Frunze sectate de 3—4 ori în segmente lineare. Flori purpurii întunecate. Fruct-folicule catifelat păroase, înflorire IV—V. În stepă, prin pajişti însorite. În Peninsula Balcanică şi partea europeană a U.R.S.S.

121 — Oiţă — Anemone sylvestris L. (Pl. 33) — H = 15—30 (45) cm. Perenă, cu rizom dezvoltat. Tulpină păroasă. Frunzele pornesc din un rizom, sînt lung peţiolate cu lamina sectată de 3—5 ori, păroase. Frunzele de pe tulpină (involucrale) cu peţiol scurt şi lamina adînc trisectată, păroase. Floare solitară cu peduncul lung, păros. Fruct nuculă, înflorire în V—VI. Prin fîneţe de stepă, pajişti, tufişuri, la marginea pădurilor şi în rarişti; preferă soluri nisipoase sau calcaroase. Europa, Asia.

12.2 — Clocoţei — Clematis integrifolia L. (Pl. 33) — H = 15—70 cm. Perenă cu rizom noduros. Tulpină cu muchii. Frunze opuse, lipsite de peţiol, ovate sau ovat lanceolate, pe faţa inferioară păroasă. Floare albastră-violacee. Fruct nuculă, înflorire în V—VI. La cîmpie şi dealuri, frecventă prin fîneţe, tufişuri, la margini de pădure. Europa şi Asia.

123 — Gălbenele, piciorul cocoşului, boglari — Ranunculus polyanthemos L. (Pl. 34) — H =

20—60 cm. Perenă, rizom scurt, cu numeroase rădăcini fibroase. Tulpină păroasă, ramificată. Frunze bazale peţiolate, palmat 3—5 sectate sau fidate. Segmentele mai sînt divizate în 3 părţi cu lacinii îngust lanceolate. Frunzele tulpinale lipsite de peţiol. Flori galbene-aurii, cu sepale păroase. Fructe-nucule turtite lateral, înflorire în V—IX. Comună de la cîmpie pînă în munţi, prin fîneţe, tufişuri, la marginea pădurilor. În centrul şi sud-estul Europei.

224 — Rutişor — Thalictrum minus L. (Pl. 34) — H = 30—120 (150) cm. Perenă, polimorfă, cu tulpină ramificată. Frunze peţiolate (cele superioare sînt sesile), cu lamina de 2—3 ori penată. Foliolele frunzei sînt pieloase, ovate sau rotunde, cu 2—3 lobi la vîrf. Flori pendule mici, grupate într-o inflorescenţă paniculiformă. Fruct nuculă, înfloreşte în V—VIII. De la cîmpie pînă în regiunea subalpină, prin fîneţe, locuri stîncoase, tufişuri, la marginea pădurilor. Europa şi Asia.

125 — Ruscuţă primăvăratecă — Adonis vernalis L. (Pl. 34) — H = 10—40 cm. Perenă, cu numeroase rădăcini fibroase. Frunze sesile 2—4 penat sectate, cu lacinii filiforme. Flori solitare, mari. Fructe nucule, înflorire în IV—V. Cu acţiune diuretică, calmantă, uşor hipotensivă. Se recomandă în pleurite, ascite de natură hepatică, în tahicardie şi extrasistole de natură nervoasă, tulburări neuro-vegetative. De la cîmpie pînă în regiunea montană, prin păşuni şi fîneţe uscate, pe coaste abrupte. Centrul şi sudul Europei, Asia de vest.

126 — Mac de cîmp — Papaver dubium L. (Pl. 34) — H = 30—60 cm. Anuală, cu tulpini păroase, frunze sectate sau dublu penat-sectate. Flori (D = 2—6 cm) de culoare roşu-aprins, uneori albe sau roze. Fruct capsulă. La cîmpie şi pe dealuri, prin păşuni uscate, pe lîngă drumuri, căi ferate, pe pîrloage, mai rar în terenurile agricole. Europa centrală şi sud-vestul Asiei.

127 — Gîscariţă — Arabis hirsuta L. Scop. (Pl. 34) — H = 15—70 cm. Bianuală sau perenă, păroasă, obişnuit pufoasă. Frunzele bazale dispuse în rozete cu limb alungit oval. Inflorescenţă-racem dens cu flori albe. Fruct-silicvă cu valve bombate deasupra seminţelor, înflorire V—VII. De la cîmpie pînă în etajul subalpin, prin fîneţe, păşuni aşternute pe locuri uscate şi însorite, pe locuri stîncoase, lîngă drumuri şi păduri. În zona temperată nordică.

12.8 — Drobuşor — Isatis tinctoria L. (Pl. 34) — H = 50—100 (140) cm. Bianuală sau perenă, cu rădăcină pivotantă. Frunzele bazale peţiolate, alungit lanceolate, cele superioare sesile, amplexicaule. Inflorescenţă corimbiform-paniculată cu flori galbene. Fruct silicuă. înflorire V—VIII. Folosită în tratarea rănilor, ca remediu antiscorbutic şi pentru icter. La cîmpie şi dealuri, prin locuri ierboase şi pietroase, lîngă drumuri. Europa, vestul Asiei.

129 — Traista ciobanului — Capsella bursa-pastoris L. Medicus (Pl. 34) — H — 6—60 (100) cm.Anuală sau bianuală, cu rădăcină pivotantă. Tulpină simplă sau ramificată. Frunzele bazate dispuse în rozetă, oblong-lanceolate, sectate, cele tulpinale întregi sau dinţate. Inflorescenţă racem compusă din numeroase flori albe. Fruct siliculă triunghiulară, înflorire III—XI. Comună. Folosită ca hemostatic, hipotensiv, analgetic, în tratarea anghinei pectorale, hemoragiilor uterine şi hipertensiunii arteriale. Pe pajişti, prin livezi, locuri cultivate, pe lîngă drumuri, de la cîmpie pînă în etajul subalpin. Pe tot globul.

130 — Bechie — Reseda lutea L. (Pl. 34) — H = 30—60 (70) cm. Anuală, rar perenă, cu tulpină ramificată de obicei la bază. Frunze variabile, adesea sectate, rar întregi. Inflorescenţă racem terminal compus din flori verzi-galbene. Fruct capsulă, înflorire VI—IX. Diuretică, sudorifică. La cîmpie şi dealuri pe coaste însorite, pe margini de drumuri, prin semănături. Sudul şi centrul Europei, Africa de Nord.

131 — Pojarniţa — Hypericum perforatum L. (Pl. 34) — H = 20— 100 cm. Perenă. Tulpina la bază lemnoasă. Frunze sesile, ovale, eliptice, cele inferioare la bază rotunjite, cele superioare îngustate, pe margini cu multe puncte transparente, pe faţă cu puncte negre, înfloreşte în VI— IX. Flori galbene cu puncte negre, grupate în dichazii. Fruct capsulă. Folosită contra viermilor, astmei, tensiunii, sciaticii, la vindecarea rănillor ş.a. Este toxică pentru animalele domestice ţinute în soare. În locuri uscate, în păduri, fîneţe, ogoare neîngrijite, lîngă ape şi drumuri. Comună. Eurasia, Africa boreală, America, Australia.

132 — Trandafir de cîmp — Roşa gallica L. (Pl. 34) — H = 20— 150 cm. Arbust mic cu tulpini ramificate, adesea tîrîtoare. Posedă ghimpi mari (4—6 mm) şi ghimpi mici, aciculari. Frunze penate cu 3—5 foliole. solitare, mari, de culoare roşu-deschis pînă la purpuriu, înflorire în VI—VII. De la cîmpie pînă pe munţi, în locuri însorite, păşuni, fîneţe, lîngă drumuri; preferă soluri calcaroase. Sudul şi centrul Europei, Africa de Nord.

133 — Porumbar — Prunus spinoasa L. (Pl. 35) — H = l—5 m. Arbust spinos cu o tulpină foarte ramificată. Frunze eliptice pînă la alungit-obovate, cu marginea crenat serată. Flori albe, lung pedicelate. Fructe — drupe globuloase mici, albastru negricioase, brumate, astringente, înflorire IV—V. Florile şi fructele sînt folosite ca diuretic, depurativ, sedativ, antidiareic. La cîmpie şi pe dealuri, prin păşuni, fîneţe, pe coaste însorite, stîncării, la marginea pădurilor. Holarctică.

134 — Vişinei — Prunus fruticosa Pallas (Pl. 35) — H = l (4) m. Arbust des ramificat. Frunze

eliptic obovate, cu marginea crenată. Flori albe. Fructe drupe globuloase roşii-brunii, comestibile, înflorire IV— V. La cîmpie, în stepă şi silvostepă, la margini de păduri, pe coaste însorite, pe grohotişuri, lîngă drumuri. Europa, Caucaz.

135 — Migdal pitic — Primus tenella Batsch (Pl. 35) — H = 50— 150 cm. Arbust cu aspect de tufă lemnoasă. Frunze alterne, lanceolate sau obovat lanceolate, uşor pieloase, cu marginea fin serată. Flori solitare roze sau roşu deschis, lipsite de peţiol, sau cu un peţiol foarte scurt. Fruct — drupă păroasă, înflorire IV—V. În stepă, prin poieni, pe coaste însorite, tufişuri, la marginea stejeretelor. În Dobrogea, Bărăgan, Cîmpia Transilvaniei. Sudul şi centrul Europei, centrul şi vestul Asiei.

136 — Culbecească, lucerna galbenă — Medicago falcata L. (Pl. 35) — H = 30—80 cm. Perenă, cu rădăcină pivotantă, tulpină ramificată, adesea culcată. Frunze trifoliare, obovat cuneate sau liniare, dinţate spre vîrf. Inflorescenţa este un racem scurt; florile galben-aurii, rar albicioase. Fruct păstaie, înflorire VI—X. De la cîmpie pînă în etajul subalpin, în locuri uscate, pajişti, tufişuri, la marginea drumurilor, în şanţuri. Europa, Asia.

137 — Trifoi mărunt — Medicago lupulina L. (Pl. 35) — H = 10— 60 (75) cm. Bianuală sau perenă. Tulpina foarte ramificată, aseendentă sau culcată. Frunze trifoliate, eu foliole obovate pînă la eliptice; foliola mijlocie este puţin mai lungă decît cele laterale. Flori mici, galben-aurii, grupate capituliform. Păstaie fără ţepi, reniformă. înfloreşte în V—IX. Comună la cîmpie şi pe dealuri, prin fîneţe şi păşuni, pajişti uscate. Europa, Asia, Africa de Nord (a fost introdusă şi în America de Nord).

138 — Trifoiaş — Trifolium campestre Schreber (Pl. 35) — H = 5—30 (50) cm. Bianuală, cu tulpină ramificată. Frunze trifoliate, scurt peţiolate. Foliola mijlocie cu peţiolul mai lung decît cele laterale. Flori galbene, grupate cîte 20—30 în capitule globuloase. înflorire în V—IX. Antidiuretică. Prin pajişti, de la cîmpie la munte. Europa, vestul Asiei, Africa.

139 — Unghia găinii roşie, iarbă dulce — Astragallus monspessulanus L. (Pl. 35) — Perenă. Rădăcină pivotantă, tulpină foarte scurtă şi ramificată, păroasă. Frunze penat compuse, din 8—20 perechi de foliole eliptice, păroase pe faţa inferioară. Inflorescenţă capituliformă din 8—15 flori roşii purpurii mai rar albe. Fructe păstăi, înflorire IV—VI. În Transilvania şi în Dobrogea, prin fîneţe, pajişti, tufărişuri, pe grohotişuri, în locuri pietroase. Sudul Europei, Caucaz, nordul Africii.

140 — Măzăriche — Vicia villosa Roth (Pl. 35) — H = 30—70 (100) cm. Anuală sau bianuală, ramificată, păroasă, agăţătoare prin cîrcei. Frunze simplu penat compuse, cu 6—10 perechi de foliole alungit lanceolate. Flori albăstrui violacee grupate în raceme. Fruct păstaie, înflorire V—VIL Prin mărăcinişuri, pe margini de pădure, pe lîngă garduri. Europa, vestul Asiei.

141 — Crăsniţa — Lathyrus tuberosus L. (Pl. 35) — H = 50—100 cm. Perenă, cu rizom lung şi rădăcină îngroşate tuberculiform, tulpină muchiată, agăţătoare. Frunze formate dintr-o pereche de foliole eliptice şi cîrcei ramificat. Flori roşii carmin. Fruct păstaie, înflorire VI— VIII. De la cîmpie pînă în regiunea montană mijlocie, prin fîneţe, tufişuri, în locuri cultivate, pe mirişti. Europa şi Asia.

142 — Camileac — Althaea cannabina L. (Pl. 36) — H = 100— 200 cm. Perenă. Tulpini ramificate, aspru păroase. Frunze palmat partite său palmat sectate, cu marginea serat dinţată, lung peţiolate. Flori roşii purpurii. Fructe ca un disc, cu o adîncitură în partea centrală, înflorire VII—IX. Prin fîneţe, tufişuri, la marginea pădurilor, în luminişuri, pe coaste, de la cîmpie pînă pe munţi. În sudul şi sud-estul Europei, Asia Mică.

143 — Frăsinel — Dictamnus albus L. (Pl. 36) — H = 50—120 cm. Perenă, tulpină păroasă. Frunze imparipenat compuse, pieloase, glan-dulos punctate, cu foliole oval lanceolate, mărunt serate pe margine şi păroase pe nervuri. Flori roze, liliachii, cu nervurile petalelor purpurii. Fruct capsulă, înflorire VI—VII. La cîmpie şi deal, prin tufişuri, mărăcinişuri, poieni, lîngă păduri, coaste înierbate însorite. Europa şi Asia.

144 — Corn — Cornus mas L. (Pl. 36) — H = 4—8 m. Arbore sau arbust. Frunze ovate sau ovat eliptice. Flori galbene. Fructe drupe roşii, înfloreşte înainte de înfrunzire, în III—IV. Frunzele, scoarţa şi fructele sînt folosite ca antidiareice şi febrifuge. Lemnul folosit la fabricarea suveicilor. Pe cîmpii şi dealuri, este elementul constitutiv al tufărişurilor. Pe soluri calcaroase, uscate. Centrul şi sudul Europei, Asia Mică.

145 — Scaiul dracului, rostogol —Eryngium campestre L. (Pl. 36) — H =30—50 cm. Perenă, cu rizom fuziform. Tulpină ramificată formînd tufe globuloase. Frunze rigide, 2—3 penat sectate, cu foliole ţepoase. Flori mici, grupate în capitule ovoidale, cu foliole involucrale, lanceolate, ţepoase la bază. Fruct elipsoidal cu scvame. înflorire VII—VIII. Cu acţiune diuretică, recomandat în calculoză renală şi vezicală. În stepă, prin fîneţe, păşuni, la margini de drumuri, pe terase aluvionare, pe substrat pietros, nisipos, pe loess. În sudul şi centrul Europei, vestul Asiei.

146 — În mare — Linum hirsutum L. (Pl. 36) — H = 60 cm. Perenă, neramificată, scurt păroasă. Frunze alterne, cele inferioare alungit ovate, cele superioare eliptice pînă la linear lanceolate, scurt păroase. Flori mari, azurii, foarte rar albe, spre bază galbene. Fruct capsulă sferică, înflorire VI—VII. În toată ţara, prin fîneţe de stepă şi luminişuri de pădure din silvostepă. Europa centrală şi de sud-

est, Asia Mică.147 — Morcov sălbatec — Daucus carota L. (Pl. 36) — H = 50—80 (200) cm. Plantă anuală,

uneori perenă, cu rădăcină pivotantă. Tulpină muchiată obişnuit ramificată, păroasă. Frunze 2—4 penat sectate, cu contur triunghiular, peţiolate, prevăzute cu peri setiformi. Inflorescenţă — umbelă compusă din numeroase flori lung pediculate. Fructe dicariopse elipsoidale sau ovoidale, cu ghimpi, înflorire VI— IX. Folosită la tratarea litiazei renale, reumatismului, artritei sau sub formă de cataplasme în tratarea arsurilor şi a unor boli de piele. Recent s-a identificat şi un principiu hipoglicemiant. De la cîmpie pînă în regiunea de munte. Comună prin fîneţe, poieni, pe coaste însorite, semănături. Europa, Asia, Africa de Nord.

148— Păstîrnac — Pastinaca sativa L. (Pl. 36) — H = 100—150 cm. Bianuală, cu rădăcină pivotantă, cu miros caracteristic. Tulpină costată, ramificată. Frunze mari, penat sectate. Inflorescenţa, umbelă din flori galbene. Fructe lat elipsoidale, aripate, brun-gălbui. Înflorire VII—VIII. Se cultivă pentru rădăcinile sale îngroşate folosite în alimentaţie. Comună în întreaga ţară, de la cîmpie la munte, prin fîneţe, păşuni, margini de drumuri. Tot globul.

149 — Ruşinăriţă — Orlaya grandiflora L. Hoffm. (Pl. 37) — H = 10—80 cm. Anuală, hibernantă, cu rădăcină pivotantă. Tulpină glabră, erectă, adesea ramificată, cu frunze păroase 3—4 sectat penate, cu foliolele terminale lineare. Inflorescenţă umbelă compusă. Fructe dicariopse ovoidale, acoperite cu peri. înflorire V—VII. La cîmpie şi dealuri, prin fîneţe uscate, luminişuri de pădure, rar prin semănături. Preferă soluri argiloase şi calcaroase. În sudul ţării. Sudul şi centrul Europei, Caucaz.

150 — Coada vacii — Echium italicum L. (Pl. 37) — H = 40—100 (150) cm. Bianuală, păroasă, cu aspect cenuşiu. Rădăcină pivotantă, de culoare roşie. Tulpină uşor muchiată, uneori ramificată. Frunze lanceolate. Inflorescenţă scorpioidă, cu flori albe sau palid roşietice. Fructe nucule, înflorire VI—VIII. În stepe, pe coaste, locuri nisipoase, dune fixate. Europa, sud-vestul Asiei.

151 — Păpălău — Physalis alkekengi L. (Pl. 37) — H = 25—60 (100) cm. Perenă, rizom perent, tulpină simplă sau ramificată, uşor păroasă. Frunze ovate, păroase pe ambele feţe. Flori solitare alb-verzui sau alburiu murdar. Fruct — bacă sferică, roşie-portocalie. înflorire VI— VIII. Fructele se folosesc ca diuretic, calmînd durerile de rinichi şi vezică; favorizează eliminarea nisipului. Utilizată în afecţiunile hepatice şi ca laxativ. La cîmpie şi deal, prin tufişuri, la margini de păduri., pe locuri stîncoase. Europa şi Asia.

15.2 — Lumînărica — Verbascum blattaria L. (Pl. 37) — H — 30— 120 cm. Bianuală, rădăcină pivotantă. Frunzele bazale lat eliptice, cele mijlocii alungit eliptice, cele superioare ovat triunghiulare, cu marginea crenată. Inflorescenţa racem simplu cu flori galbene. Fruct capsulă globuloasă, înflorire V—VII. La cîmpie şi pe dealuri, prin fîneţe, păşuni, la margini de drumuri, şanţuri şi terasamentul căilor ferate. Europa, Asia, nordul Africii.

153 — Coada mielului — Verbascum phoeniceum L. (Pl. 37) — H = 30—100 cm. Perenă sau bianuală, rădăcină pivotantă. Frunze bazale dispuse în rozetă, romboidal ovate sau alungit ovate, frunze tulpinale alungit ovate, uşor păroase. Inflorescenţa racem lax, cu flori violete. Fruct capsulă, înflorire V—VII. Utilizată ca infuzie în tratarea inflamaţiilor acute ale bronhiilor şi pentru creşterea sudoraţiei. În toată ţara, de la cîmpie la munte. În fîneţe, păşuni, poieni, livezi, tufărişuri, la margini de pădure, de drumuri. Europa centrală şi de sud-est, vestul Asiei.

154 — Suliman — Ajuga genevensis L. (Pl. 37) — H = 10—40 cm. Perenă, rizom scurt, oblic, cu tulpini neramificate, păroase. Frunze ovate, cu marginea dinţată sau crenată. Flori albastre, rar roze sau albe, păroase, dispuse în verticile la subţioara frunzelor. Fruct tetramiculă. înflorire V—VII. Astringentă şi cicatrizantă. În toată ţara, prin fîneţe. Europa şi Asia Mică.

155 — Sugarei alb — Teucrium polium L. (Pl. 37) — H = 10— 40 cm. Perenă, cu rădăcină pivotantă, tulpini ramificate de la bază, alb păroase, cu frunze sesile, alungit lineare, cu marginea crenată alb păroase pe ambele feţe. Flori alb-gălbui sau albe purpurii, grupate în capitule densiflore. Fructe nucule brune. Planta are un miros plăcut,, stimulent. La cîmpie, în locuri aride. Sudul Europei, Asia Mică, nordul Africii.

156 — Unguraş, bălţătură — Marrubium vulgare L. (Pl. 38) — H = 30—80 cm. Perenă, tulpină adesea ramificată, lînat păroasă. Frunze păroase, cu lamina aproape rotundă şi peţiol lung, fapt ce o deosebeşte de M. peregrinum care are peţiolul scurt iar lamina ovat lanceolată. Flori albe, fin păroase dispuse cîte 20—50 în verticile globuloase. Fructe nucule, înflorire VI—IX. Cu gust amar şi miros neplăcut. Cu proprietăţi emoliente, expectorante, febrifuge. Cu efecte pozitive în aritmia cardiacă. La cîmpie şi munte, preferă zona stepică, aridă din sudul ţării. Pe marginea drumurilor, în păşuni, lîngă sate. Europa, Asia, Africa de Nord, mai recent şi America de Nord.

157 — Jaleş de cîmp — Salvia nemorosa L. (Pl. 38) — H = 20— 60 cm. Perenă, tulpină erectă, simplă sau ramificată. Frunze peţiolate opuse, lanceolate sau ovat lanceolate, pe margine eronate, scurt păroase în lungul nervurilor. Frunzele bractee de la baza florilor sînt sesile, ovate şi de culoare violetă sau roz. Florile bilabiate albastru-violete, mai rar roze sau albe. Fructe nucule, înflorire

V—IX. De la cîmpie pînă pe munţi, pe locuri uscate, În pajişti, tufişuri. Europa centrală şi de sud-est, sud-vestul Asiei.

158 Şerlai — Salvia aethiopis L. (Pl. 38) — H = 20—100 cm. Bianuală, rar perenă, cu tulpină erectă, lînos-păroasă, puternic ramificată. Frunzele de la baza tulpinii sînt ovate sau eliptice, crestate pe margini, lînos păroase pe ambele feţe. Cele din partea superioară a tulpinii sînt sesile, ovat lanceolate. Inflorescenţă ramificată, cu flori albe. Fructe nucule elipsoidale, înflorire VI—VII. Vegetează în regiunea de cîmpie, prin fîneţe, păşuni, pe coaste aride, pe marginea drumurilor. Lipseşte în nordul ţării. Europa, Asia Mică, Africa de Nord.

159 — Urechea porcului — Salvia verticillata L. (Pl. 38) — H = 30—80 cm. Plantă perenă cu rizom gros şi scurt. Tulpină erectă, în general ramificată la partea superioară, acoperită cu peri scurţi şi aspri. Frunzele din partea inferioară sînt cordat triunghiulare, cu peţiol lung, pe care sînt aşezate opus cîte l—2 perechi de foliole. Frunzele din partea superioară a tulpinii sînt scurt peţiolate sau sesile. Faţa superioară a frunzelor este acoperită cu peri rari, cea inferioară cu peri deşi. Marginea inegal dinţată. Flori violacee, foarte rar albe, grupate într-o inflorescenţă cu verticile globuloase compacte. Fructe nucule, înflorire VI—VIII. Vegetează de la cîmpie la munte, în fîneţe, pe marginea drumurilor şi ogoarelor. În Europa şi sud-vestul Asiei.

160 — Jaleş de stepă — Salvia nutans L. (Pl. 38) — H = 20—120 cm. Perenă, cu rizom din care pornesc 1—2 tulpini păroase. Frunze radicale cordat-ovate, cu peri deşi pe faţa inferioară, cu marginea simplu sau dublu crenată. Frunzele tulpinale (cînd există) sînt lanceolate şi scurt peţiolate. Flori albastru-violacee, rar albe, grupate în verticile, în inflorescenţă cu 2—3 ramuri. Fruct-nucule elipsoidale, înflorire V— VII. În stepe, prin fîneţe, tufărişuri, coaste aride, pe locuri calcaroase. Sud-estul Europei.

161 — Izmuşoară de cîmp — Acinus arvensis (Lam.) Dandy (Pl. 38) — H = 10—30 (40) cm. Plantă anuală hibernantă, rar perenă, ramificată la bază, formînd tufe. Frunze rombice sau alungit-ovate. Flori trilabiate, albastru-liliachii pînă la roz-violete, rar roze sau albe, dispuse în verticile la subţioara frunzelor. Fructe nucule elipsoidale, înflorire V—VIII. Antireumatică. întîlnită din regiunea de stepă pînă în etajul alpin, pe locuri aride, pe marginea drumurilor, preferînd substratul nisipos sau pietros. Europa, Asia Mică, nord-vestul Africii.

162 — Siminoc, flori de paie — Helichrysum arenarium L. Moench (Pl. 38) — H = 10—30 (50) cm. Perenă, păroasă, cu rădăcina lemnoasă. Frunze lineare. Inflorescenţă calatidii globuloase, alcătuite din flori galbene. Fructe achene. înflorire VI—IX. Inflorescenţele folosite la tratarea afecţiunilor vezicii biliare, colicistitelor cronice, gutei, reumatismului şi viermilor intestinali. La cîmpie, pe locuri nisipoase sau stîncării. Europa, Caucaz.

163 — Floare galbenă — Inula hirta L. (Pl. 38) — H = 10—15 cm. Perenă, cu rizom lemnos. Tulpină păroasă. Frunze alungit-ovate, lanceolate, păroase pe ambele feţe. Flori galbene aurii, grupate în calatidii mari. Fructe achene. înflorire VI—IX. Comună la cîmpie şi pe dealuri, prin fîneţe, coaste cu tufişuri. Sudul şi centrul Europei, Siberia, Caucaz.

164 — Scai ghimpos, mături — Centaurea calcitrapa L. (Pl. 39) — H = 30—60 cm. Bianuală, cu tulpină erectă, ramificată, în tufă îmbrăcată în peri aspri şi creţi. Frunze sectate, spinoase, cu lobi lanceolaţi. Calatidii mici (L = 10 cm, D = 5—6 cm), formate din numeroase flori de culoare palid purpurie (roşii-roze). Foliolele involucrale de la marginea calatidiului sînt spinoase. Fructe achene fără papus. înflorire VI—IX. Tonic şi febrifug. Pe cîmpii, prin păşuni, pe marginea drumului, pe coline aride. Europa, Asia Centrală.

165 — Scai răsăritean — Centaurea orientalis L. (Pl. 39) — H = 100—150 cm. Perenă, rizom gros, scurt. Tulpina ramificată, acoperită cu peri aspri. Frunze penat sectate (L = 15—30 cm). Cele de la partea inferioară a tulpinii peţiolate, cele din partea superioară sesile. Calatidiile sînt aproximativ sferice (D = 20—25 mm). Foliolele involucrale galben-verzui, ovate şi fimbriate. Florile grupate în calatidii galben-aurii, înflorire VI—X. În cîmpiile din sudul ţării, prin pajişti, fîneţe, pe marginea drumurilor, prin tufişuri, uneori şi prin arături. În sudul Europei.

166 — Scai galben — Centaurea solstitialis L. (Pl. 39) — H = 10— 100 cm. Anuală sau bianuală, tulpină ramificată, tufoasă. Frunze sinuat penat fidate, cu lacinii alungite. Calatidii solitare, globuloase, fiecare cu foliole involucrale, ţepoase, cu flori galbene. Fructe achene cu şi fără papus. înflorire VI—X. Are aceleaşi utilizări medicale ca şi scaiul ghimpos. Pe cîmpii, păşuni, pe marginea drumurilor şi în arături. Europa, vestul Asiei.

167 — Cicoare — Cichorium intybus L. (Pl. 39) — H = 30—120 <200) cm. Perenă, cu rădăcini groase şi tulpină ramificată. Frunze bazale în rozetă, cu lamina lanceolată, adînc sectată, cele tulpinale — din partea superioară — întregi, sesile, ovat lanceolate. Inflorescenţa calatidii cu numeroase flori ligulate marginale de culoare albastră. Fructe achene. înflorire VII-IX. Partea aeriană şi rădăcinile sînt folosite pentru tratarea angiocolitei, dischineziei biliare, constipaţiei cronice, în hepatite cronice, furunculoze, acnee. Din rădăcini se prepară surogatul de cafea. De la cîmpie pînă în munţi,

prin fîneţe, păşuni, pe lîngă drum, în locuri necultivate şi înierbate. Europa şi Asia.168 — Iarba soarelui, ţîţa caprei — Tragopogon orientalis L. (Pl. 39) — H = 30—70 cm.

Bianuală sau perenă, cu rădăcină pi votantă şi tulpină simplă sau ramificată. Frunze linear lanceolate, sesile, ample-xicaule. Inflorescenţa calatidiu cu flori ligulate galben-portocalii. Fructe achene cu papus alb-murdar. înflorire V—VIII. La cîmpie pînă pe munţi, prin fîneţe, păşuni, lîngă drumuri, căi ferate. În centrul şi estul Europei, Asia.

169 — Băluşcă — Ornithogalum pyramidale L. (Pl. 39) — H = 50— 80 cm. Perenă cu bulb. 4—7 frunze lineare sau linear lanceolate. Inflorescenţă racem alungit, din flori albe pe faţă, pe dos cu o dungă roşie. Fruct capsulă, înflorire VI—VII. În stepă şi silvostepă, prin fîneţe, pajişti, tufărişuri, poieni, pe terasamentul căilor ferate, în semănături. Europa, Africa de Nord.

170 — Negară, bucşă — Stipa capillata L. (Pl. 39) — H =40—-80 (100) cm. Plantă perenă care creşte în pîlcuri, cu frunze înguste (l mm), răsucite la uscăciune şi desfăşurate cînd este umiditate mare (pe ploaie). Inflorescenţa panicul închis la bază în teaca frunzei superioare (10— 15 cm). Aristele spiculeţelor (L = 8—25 cm) de forma unor fire de aţă, aspre, sucite la bază. Înflorire VI—VII (VIII). În regiunea de cîmpie şi deal, prin pajişti, pe coaste pietroase, nisipuri sau loess. Centrul şi sudul Europei, vestul Asiei.

171 — Colilie, fîscă — Stipa lessingiana Trin. et Rupr. (Pl. 39) — H = 40—80 cm. Perenă, creşte în pîlcuri. Frunzele sînt slab păroase, răsucite, terminate cu un vîrf subţire. Panicul alungit cu partea inferioară cuprinsă în vagina frunzei superioare. Paleea ce îmbracă fructul (L = 7—11 mm) este uniform acoperită cu peri deşi. Sub vîrf poate exista un inel scurt, gălbui. Arista (L = 15—20 (25) cm) este brusc îndoită. Partea de aristă de deasupra îndoi tuni este puternic păroasă, înflorire V—VI. Pe pajiştile stepice şi pe coaste însorite uscate. În centrul şi sud-estul Europei.

172 — Obsigă — Bromus L. (Pl. 40) — H = 20—80 (120) cm. Anuală sau bianuală, pufos ramificată, păroasă. Frunze plane, păroase. Inflorescenţă panicul ovoidal format din spiculeţe alungit ovoidale, înflorire V—VI. De la cîmpie la munte, în fîneţe, tufişuri, pe margini de drumuri. Europa, Asia.

173 — Fulfucă — Vulpia myurus L. C.C. Gmelin (Pl. 40) — H = 25—50 cm. Anuală, hibernantă, tufos ramificată. Frunzele îngust lineare. Inflorescenţă panicul (L = 30—50 cm), din spiculeţe cu 4—5 flori. Fruct cariopsă. Înflorire V—VIII. La cîmpie şi pe dealuri, prin locuri uscate, pe locuri aride, preferînd soluri podzolice, sărace în calcar, nisipoase, pietroase. Pe tot globul.

174 — Pir cristat — Agropyron pectiniforme Roemer et Schultes (Pl. 40) — H = 40—60 (80) cm. Perenă, creşte în pîlcuri dese. Rizom scurt. Tulpini aeriene erecte. Frunze late (3—4 mm) răsucite. Spicul (L = 6—8 cm) din 40—50 spiculeţe aşezate apropiat unele de altele, înflorire V—VI. La cîmpie şi dealuri, prin pajişti stepice, coaste însorite, marginea drumurilor, preferînd nisipurile calcaroase sau loess. Sudul şi estul Europei, vestul şi centrul Asiei.

175 — Păpădie — Taraxacum officinale Weber (Pl. 40) — H = 15— 20 cm. Perenă. Rizom vertical, continuat cu o rădăcină pivotantă. Tulpină capiformă cu o rozetă de frunze la bază. Flori ligulate, aurii, grupate într-un calatidiu mare. Înflorire IV—X. De la cîmpie pînă pe munţi, comună. Conţine un suc lăptos. Decoctul din rădăcină constituie un vechi remediu tonic, folosit în calitate de stomahic şi în afecţiuni hepatobiliare. Pe tot globul.

176 — Păiuş — Festuca valesiaca Schleicher (Pl. 40) — H = 20— 50 (70) cm. Perenă, cu creştere în pîlcuri. Tulpină subţire, cu 2 noduri. Frunze filiforme cu 5 nervuri (D = 0,4—0,6 mm). Teaca şi lamina frunzei, ca şi nodurile tulpinii sînt albăstrui ceroase. Panicul erect, din spicu-leţe lungi de 5,5—7,0 mm, nuanţate, palid verzui sau violacee, înflorire V—VII. La cîmpie şi dealuri, prin pajişti din locuri stepice uscate, însorite, pe nisipuri şi stîncării. Europa şi vestul Asiei.

177 — Păiuş alb — Festuca pseudovina Hackel (Pl. 40) — H = 10— 40 cm. Perenă, creste în pîlcuri dese. Tulpină subţire, cu 2 noduri spre vîrf, mai mult sau mai puţin muchiată. Frunze înguste, filiforme, scurte şi groase. Panicul ovoidal, uneori spiciform, din spiculeţe (L = 4—6 mm) îngust eliptice sau ovate, nuanţate verde sau violaceu. Spiculeţul este format din 4—7 flori, înflorire V—VII (VIII). La cîmpie şi pe dealuri, în pajişti uscate, însorite. Europa centrală şi de est, Asia.178 — Ciucure — Aegilops cylindrice Host (Pl. 40) — H = 15— 50 cm. Plantă anuală, tufos ramificată. Frunze plane, păroase. Spic cilindric şi îngust, din 5—11 spiculeţe. Aristele spiculeţelor de la bază sînt mai scurte decît cele superioare, înflorire V—VI. Vegetează din regiunea de cîmpie pînă în cea montană, prin păşuni pe soluri nisipoase sau pietroase, lîngă drumuri uscate. Italia, Peninsula Balcanică şi sudul U.R.S.S.

179 — Tremurătoare — Briza media L. (Pl. 40) — H = 20—50 (100) cm. Perenă, rizom şi stoloni subterani scurţi. Frunze lineare plane» panicul lat şi lax (L = 15 cm) din spiculeţe ovat cordate cu 4—10 flori fiecare nuanţate violaceu, înflorire V—VIII. În toată ţara, de la cîmpie pînă în etajul subalpin, prin pajişti, margini de pădure, pe soluri fertile. Europa, Asia.

Alte plante care pot fi întîlnite în acest mediu de viaţă sînt cele descrise la numerele 15, 22,

21, 24, 27, 30, 418, 468 şi 495.

B. ANIMALE

ÎNCRENGĂTURA MOLUŞTE (MOLLUSCA)

CLASA MELCI (GASTROPODA)177 — Zebrina varnensis Pfeiffer (Pl. 41) — H = 20—-26 mm. Cochilia cu 10 anfracte uşor

curbate, terminată cu un apex bont. În zone deschise, ierboase şi nisipoase, pe mărăcini şi alte plante, formînd colonii. Comună în Dobrogea, pe falezele mării. Sud-estul Europei, vestul Asiei.

178 — Jaminia microstragus Rossm (Pl. 41) — H = 10 mm. Cochilie cornoasă, puţin transparentă, din 7 anfracte uşor curbate, peristom puţin evazat, cu o buză puternică prevăzută cu 4 dinţi. Formează colonii pe ierburi, sub pietre, în tufişuri. În zone aride din Dobrogea. În Balcani.

179 — Helicella candicans Pfeiffer (Pl. 41) — H = 8,2 mm, D = = 16 mm. Cochilie tare, cu 5 anfracte, cele superioare puţin curbate. Peristom ascuţit. La cîmpie, în poieni şi pe coline uscate, pe ierburi, pietre, de la şes pînă la l 400 m. Transilvania, Banat, Muntenia, Dobrogea. Europa centrală şi de sud.

ÎNCRENGĂTURA ARTHROPODE (ARTHROPODA)

CLASA PĂIANJENI (ARACHNIDA)180 — Atypus muralis Bertkan (Pl. 41) — L = 9—18 mm. Păianjen care îşi construieşte

galerii în care stă ascuns. În păduri de stepă, pe teren accidentat, la baza şi marginea arbuştilor, în iarbă deasă, în locuri calde, relativ uscate, pe nisip, argilă, calcar, ghips, în prundiş. În Dobrogea, Moldova şi Transilvania. Specie est-europeană şi persană.

181 — Heliophanus cupreus Walckenaer (Pl. 41) — L = 4—6 mm. Păianjen comun prin vegetaţia scundă de stepă, pe lemne, în locuri deschise, prin iarbă şi pe arbuşti sau pietre. Iubeşte căldura, este vioaie (evită totuşi lumina prea puternică). În sezonul cald, în toată ţara, pînă la 500 m altitudine.

CLASA DIPLOPODE (DIPLOPODA)182 — Cromatojulus unilineatus Koch (Pl. 41) — L = 20—29 mm. Corp alcătuit din 43—50

segmente şi 75—89 perechi de picioare. Pe terenuri calcaroase, uscate, sărace în vegetaţie. Foarte frecventă. Europa centrală şi de sud-est.

CLASA CHILOPODE (CHILOPODA)183 — Scolopendra cingulata Latreille (Pl. 41) — L = 60—140 mm. Cu 21 perechi de

picioare. În locuri deschise cu mult bolovăniş, pe plaja mării, în cîmpii, prin crăpături. În IV—VI. Nu suportă o uscăciune prea mare. În sudul ţării nai frecventă În Dobrogea. Circummediteraneană, Iran.

CLASA INSECTE (INSECTA)184 — Lăcusta italiană — Calliptamus italicus L. (Pl. 41) — L — 15— 40 mm. Femela mai

mare decît masculul, de culoare variabilă; ea depune primăvara 150—200 ouă. Larvele acestui ortopter stau în cîrduri şi mănîncă frunze, scoarţa puieţilor. Cu două faze: una solitară, termofilă, în VIII—X, alta gregară mai mare (cînd este numeroasă devine dăunătoare), primăvara. Pe pajişti, cîmpii şi terenuri cultivate, la şes şi la deal. În toată ţara. Europa, Asia, Africa de Nord.

185 — Lăcusta cu rît — Aerată ungarica Herbst. (Pl. 41) — L = 30— 65 mm. Femela mai mare decît masculul. Ortopter asemănător cu un beţişor, cu capul prevăzut cu un rostru lung, caracteristic. Picioare lungi, foarte subţiri, ce o ajută să sară departe. Depune ouăle într-o spumă întărită, pe ramurile copacilor. Consumă seminţe. În VIII—X, pe cîmpii uscate, calde, în sudul ţării.

186 — Greierul de cîmp — Gryllus campestris L. (Pl. 41) — L = = 19—29 mm. Corpul ortopterului îndesat, cap măciucat, elitre fumurii, de lungimea corpului. Masculul stridulează lîngă gura galeriei în care femela depune ponta; el îşi face alături o galerie proprie. Se hrăneşte noaptea cu plante ierboase, seminţe încolţite, plantule, omizi etc. Cu numeroşi duşmani. Comună în V—VIII în stepe, pajişti şi culturi. În toată ţara, la şes. Sudul Europei.

187 — Graphosoma lineatum L. (Pl. 41) — L = 8—12 mm. Hete-ropter prezent în VIII pe flori de umbelifere, pîndind insecte mici, pe care le prinde şi suge. Vine din mlaştini în fîneţe şi grădini, dar şi în păduri pe flori şi fructe de pădure. Iernează ca adult în frunzar. În toată ţara, comună. Sudul Europei.

188 — Cercopis sanguinolenta L. (Pl. 41) — L = cca 10 mm. Hete-ropter ale cărui aripi

amintesc de elitrele coleopterelor. Femelele depun ouăle pe iarbă. Larvele şi adulţii sug sucuri de plante. Ca să se protejeze, larvele secretă o spumă roşietică în care se ascund. În VI—VIII în toată ţara. În sudul Europei.

189 — Cicadella viridis L. (Pl. 41) — L == 6—8 mm. Heteropter comun în pajişti umede, pe plante ierboase şi amfibii. Nu este dăunător. În toată ţara.

190 — Tetramorium caespitum L. — Llucrăt. = 2,3—3,5 mm. Cea mai răspîndită şi abundentă furnică. Comună de la şes pînă pe culmile munţilor, cu o mare variabilitate de construire a cuibului. Poate suporta inundaţii temporare. Omnivoră, mai ales nocturnă. Lucrătoarele sînt agresive. Pe terenuri virgine, în zone argiloase sau nisipoase, dar şi în culturi, păduri, la munte sub pietre, în locuinţe. În toată ţara. Holarctică.

191 — Viespe de nisip — Ammophyla sabulosa L. (Pl. 43) — L = = 20—28 mm. Himenopter al cărui abdomen este cu peduncul din 2 articole, posterior mai îngroşat. Face cuiburi în terenuri nisipoase, adînci de 25 cm. Prinde omizi defoliatoare, pe care le paralizează, le duce în cuib şi depune alături un ou, apoi iese şi astupă intrarea. Larva va mînca omida de vie. În toată ţara. Europa.

192 — Bonzar — Bambus hortorum L. (Pl. 43) — L = 19—23 mm. Himenopter cu un polimorfism colonial: femele, lucrătoare şi masculi. Corp păros. Formează colonii de 300—400 indivizi în pămînt, în cuiburile unor mamifere sau la baza copacilor bătrîni. În aceste cuiburi construieşte faguri în care depune miere şi ouă. Adulţii se hrănesc cu polen şi nectar. Toamna mor aproape toţi indivizii; rămîn mai ales femelele tinere, fecundate, care primăvara încep construirea unui nou cuib. Ele fac cîteva celule din ceară pe care le umplu cu polen şi depun ouă. Ele îngrijesc larvele pînă ce ies primele lucrătoare, care fac ulterior toată munca. În toată ţara. Europa, Siberia.

193 — Cărăbuş granulatus L. (Pl. 42) — L = 14—20 mm. Adultul şi larva acestui coleopter sînt prădători, distrug mulţi dăunători agricoli. La şes şi pe munte, sub pietre sau muşchi, pînă la altitudini de 2 000 m. În toată ţara. Europa, Asia.

194 — Scarabeus affinis Brulle (Pl. 42) — L = 24—30 mm. Coleopter cu picioarele anterioare fără tarse. Fruntea cu o carenă transversală întreruptă la mijloc. Din balega proaspătă a cornutelor mari face un cocoloş pe care îl cară în galerii săpate în pămînt şi pe care depune un ou ce se va dezvolta consumînd această hrană. În sudul ţării, în stepe cu graminee, pe litoral. Sudul Europei.

195 — Cărăbuşul de stepă — Anoxia villosa F. (Pl. 42) — L = 24— 28 mm. Coleopter asemănător cu cărăbuşii de mai. Adulţii trăiesc cca 30 zile în VII—VIII. Ziua stau ascunşi, noaptea atacă majoritatea plantelor de cultură. Larva se dezvoltă în sol în decurs de 2—3 ani, consumînd părţile subterane ale plantelor de cultură (popular sînt numiţi viermi albi). În sudul ţării. Franţa, U.R.S.S.

196 — Cărăbuşul marmorat — Polyphylla phulo L. (Pl. 42) — L = 22—34 mm. Cel mai mare cărăbuş de la noi. Adultul şi larva seamănă cu cărăbuşul de mai. Adulţii atacă frunzele copacilor, larvele părţilor subterane ale plantelor. Larvele se dezvoltă în sol 3—4 ani, atingînd L = 70—80 mm. Poate provoca uscarea puieţilor şi arborilor tineri. Adulţii rod frunzele de foioase şi viţă de vie. În zonele cu soluri-nisipoase din sudul ţării. Europa.

197 — Croitor vărgat — Dorcadion pedestre Poda (Pl. 42) — L = = 11—17 mm. Cu mare variabilitate de culoare. Antene groase, mai scurte decît corpul. Pe locuri înierbate, însorite. Larvele se hrănesc cu rădăcinile plantelor ierboase. În toată ţara, În zona de stepă şi în păduri de fag, în IV—VI. Estul Europei.

198 — Fluture cu coadă de rîndunică — Papilio machaon L. (Pl. 42) — A = 40—80 mm. Cap şi antene negre. Zboară bine. Suge nectarul-florilor. Cu 2 generaţii pe an: în IV (cînd fluturii sînt mai mici, cu corp mai negru şi fondul aripilor galben-palid) şi în VII—VIII. Larva trăieşte pe umbelifere. Din stepa dobrogeană pînă pe munţi. Europa, Africa de Nord, Siberia. Asemănător acestuia este Iphiclides podalirius L., fiind şi mai comun.

199 — Fluturele de răpită — Pieris rapae L. (Pl. 42) — A = 40— 50 mm. Larvele trăiesc pe crucifere sălbatice şi cultivate. Zboară în IV—V şi VII. Foarte comun, în toată ţara. Europa, Africa de Nord, Siberia, acum şi în America.

200 — Colias croceus Fourcroy (Pl. 42) — A = 31—44 mm. Cu 2 feluri de femele: unele asemănătoare masculului, altele cu un fond alb. Cu 4 generaţii pe an — în IV—V, VI—VII, VIII— IX şi (mai rar) X—XI. Larva trăieşte pe leguminoase. În toată ţara. Europa centrală şi de sud, Africa de Nord, Asia de vest.

201 — Lămîiţa, fluturele galben — Gonepteryx rhamni L. (Pl. 42) — A = 55—60 mm. Masculul cu fondul aripilor galben, femela cu el albicios. Prezent în VII—X, dar unii adulţi care iernează, zboară şi în III—IV. Larvele trăiesc pe Rhamnus. Europa, Africa de Nord, Siberia.

202 — Hyles euphorbiae L. (Pl. 42) — A = 67—77 mm. În VI—IX. Larva trăieşte pe Euphorbia, Fuchsia, Plantago. Comună de la malul mării pînă În zona de dealuri. Europa, Asia; a pătruns şi în Canada.

203 — Zygaena filipendulae L. (Pl. 42) — A = 37—42 mm. În VI— VII. Larva trăieşte pe

Trifolium, Plantago, Hieracium ş.a. Comună în toată ţara. Stă pe flori în locuri însorite. Europa, vestul Asiei.

204 — Syrphus lunulatus Meigen (Pl. 42) — L = 10 mm. Dipter care trăieşte pe flori de umbelifere, pîndind alte insecte pe care le prinde şi le suge. În pajişti de stepă. Europa.

205 — Tăun — Tabanus autumnalis L. (Pl. 42) — L = 17—21 mm. Dipter cu zbor rapid. Cap mare, trompă scurtă cu un ac care înţeapă puternic vitele mari, pe care le urmăreşte şi atacă cu insistenţă. Poate transmite dalacul şi tularemia. Femela depune 300—600 ouă. Larvele sînt răpitoare, se dezvoltă pe malurile nisipoase ale apelor de stepă. Europa, restul Asiei, Africa de Nord.

ÎNCRENGĂTURA VERTEBRATE (VERTEBRATA)

CLASA AMFIBII (AMPHIBIA)206 — Broasca de pămînt brună — Pelobates fuscus Laur. (Pl. 44) — L = 5—8 cm. Corp

îndesat, umflat în părţi, pupila verticală, timpan invizibil. Piciorul posterior cu un tubercul osos ca o lopăţică. Fără calozităţi nupţiale. Se reproduce în IV—V, depune ponta în bălţi sub formă de cordoane groase, pe plante. Metamorfoza durează 120—140 zile. Ziua adultul stă îngropat. Se hrăneşte noaptea cu melci, rîme, insecte. Strigă „cot-cot-cot". Se îngroapă uimitor de rapid în sol nisipos, argilos sau loess cu ajutorul picioarelor posterioare. Iernează în găuri adînci de pînă la l m. Este vînată de păsările de baltă şi de răpitoarele de noapte. Prezentă pretutindeni pînă la altitudini de 600 m, oriunde găseşte un sol favorabil. În centrul şi sud-estul Europei, Caucaz, stepa kirghiză.

CLASA REPTILE (REPTILIA)207 — Broasca ţestoasă de uscat — Testudo hermanni Gmelin (Pl. •44) — Lcarapace = 11—12

cm. Carapace ovală, coadă cu o unghie tare, cornoasă. Se împerechează la sfîrşitul primăverii. Femela depune 11—12 ouă albe, sferice. Puii (L = 4 cm) ies după 3—4 luni. Se hrăneşte cu vegetale, mai rar cu melci şi rîme. Nu are duşmani. În locuri deschise, înierbate, la liziera pădurilor, pe văile rîurilor. Hibernează în X—IV în pămînt sau în peşteri. OCROTITĂ DE LEGE. Numai în Banat şi vestul Olteniei, dar îndeosebi în zona Porţilor de Fier şi pe valea Cernei, pînă la altitudinea de 300 m. Nordmediteraneană.

208 — Şopîrla de stepă, şopîrla dobrogeană — Lacerta taurica Pallas (FI. 44) — L = sub 20 cm. Cap mare, masculii dorsal verzi, femelele bat în cafeniu cu pete brune sau negre. Reproducerea în IV—V. Femela depune 3—4 ouă într-o galerie săpată în pămînt. Se hrăneşte cu insecte, păianjeni, miriapode. Are numeroşi duşmani, îndeosebi păsări răpitoare şi şerpi. Trăieşte în populaţii dense pe bolovănişuri invadate de vegetaţie, dune de nisip, pe loessuri, la lizieră de pădure, chiar şi în culturi agricole. Dobrogea, Banat, Oltenia de sud, izolat în Cîmpia Dunării. În Balcani.

209 — Şarpe rău — Coluber jugularis L. (Pl. 44) — L = pînă la 2 m. Bot rotunjit, cap oval, ochi mari, coadă lungă şi subţire. Se reproduce în V. În timpul împerecherii masculul ţine cu gura ceafa femelei.

În VI—VII sînt depuse 5—12 ouă. Se hrăneşte cu şopîrle, hirciogi şi po-pîndăi, pe care îi prinde şi îi ucide prin încolăcire, apoi îi înghite. Este cel mai rapid şarpe de la noi; fuge iute pe sol, se urcă în copaci sau pe stînci. Poate muşca oile şi vacile la păscut. Cînd este atacat devine agresiv. Are o muşcătură dureroasă, neveninoasă, dar care se poate infesta. Iubitor de căldură şi locuri uscate. La liziera pădurilor, lîngă tufişuri, pe coaste, viroage, stîncării, în zone cu vegetaţie arbustivă. În sudul ţării. OCROTIT DE LEGE. În sud-estul Europei, Asia Mică, pînă la Golful Persic.

210 — Balaur — Elaphe quatuorlineata Lacepede (Pl. 44) — L = = pînă la 1,5 (rar 2,5) m. Cap mare, bot rotunjit, coadă moderat alungită. Se reproduce în VI—VII. Depune 6—16 ouă în VII, din care în IX ies puii. Se hrăneşte cu rozătoare, ouă şi păsări (pe care întîi le sugrumă, apoi le înghite). Se mişcă lent, se caţără bine în copaci. Cînd este în pericol, muscă. OCROTIT DE LEGE. În stepe, pe dealuri stîncoase, la liziera pădurilor, în lucerniere, dar şi pe lîngă locuinţe, (unde vînează şoareci şi porumbei). În Dobrogea şi la vest de Galaţi, rar. În sudul Europei.

CLASA PĂSĂRI (AVES)211 — Potîrniche — Perdix perdix L. (Pl. 43) — L = 26—30 cm. Stă în perechi. Cuibăreşte în

IV—V. Cuib la sol, din iarbă şi frunze, ascuns în vegetaţie. Specie monogamă. Femela depune 12—17 ouă pe care le cloceşte 24 zile. Puii pleacă din cuib la cîteva ore după ieşirea din ou. Este una dintre speciile cele mai prolifice de la noi. Se hrăneşte cu plante, şi seminţe, vara şi cu insecte, păianjeni, melci. Formează cîrduri, stoluri reprezentate de o singură familie, care zboară jos, deasupra pămîntului, cu mare zgomot. Prin vii, tufe, mărăcinişuri, în stepă, pe ogoare, dar poate urca şi spre munte. Strigă „kirr-hek" de mai multe ori. Sedentară. La noi acum este rară (este mai numeroasă în Banat, Hunedoara şi în jurul Bucureştiului). În restul ţării doar izolat. OCROTITĂ DE LEGE, deşi este căutată de

vînători. Europa şi Asia centrală.212 — Dropie — Otis tarda L. (Pl. 43) — L = 80—110 cm, G = 12— 15 kg. Mare cît un

curcan. Cea mai robustă pasăre europeană de uscat. Poligamă; masculii au jocuri nupţiale în IV. Femelele depun 1-2-3 (6) ouă într-o groapă pe sol. Cloceşte 30 zile. Puii părăsesc cuibul după 3—4 zile. Familiile se reunesc formînd cîrduri. Se hrăneşte cu insecte, moluşte, seminţe, bucăţi de plante, răpită. În cîmpii şi pe ogoare în Dobrogea, Bărăgan şi Crişana. Din ce în ce mai rară, este OCROTITĂ DE LEGE. Sedentară, eratică. În Europa centrală şi de sud, Africa de Nord.

213 — Prigoare, albinărel — Merops apiaster L. (Pl. 43) — L = 25— 28 cm. Frumos colorat, bun zburător, cuibăreşte sub formă de colonii în rîpe, maluri, dune, în care sapă galerii adînci de l—2 m, la fund cu o cameră cu D = 15—25 cm. Cele 5-6 ouă sînt depuse direct pe pămînt sau pe resturi vechi de hrană şi sînt clocite de ambii părinţi timp de 20 zile. Puii stau în cuib 30 zile, fiind hrăniţi de părinţi. Consumă insecte, mai ales viespi şi albine. Poate provoca daune apicultorilor. Strigă „prurrr". Oaspete de vară (IV—IX), mai numeros în deltă, Dobrogea, Muntenia şi Moldova. Mai rar în Transilvania (doar pe valea Mureşului). În Africa de nord-vest şi sudul Europei, în ultimul timp şi în Suedia, Danemarca, Olanda.

214 — Ciocîrlie — Alauda arvensis L. (Pl. 43) — L = 15—20 cm. Cuib simplu, din ierburi, aşezat direct pe pămînt şi ascuns în vegetaţie. Femelele depun de 2-3 ori pe an cîte 3-4 ouă pe care le clocesc 11 zile. Puii stau în cuib 10 zile. Masculii îşi marchează teritoriul înălţîndu-se spre cer sus de tot, cîntînd melodios şi variat, pentru a se lăsa apoi spre pămînt, frînînd în trepte. Pe sol este tăcută şi înaintează pe furiş. Se hrăneşte cu plante şi seminţe; puii mănîncă insecte, păianjeni, viermi. Oaspete de vară şi de pasaj, nu prea numeros. Poate rămîne şi iarna. În cîmpiile din estul ţării, dar şi în văile largi. Europa, Asia, Africa de Nord.

215 — Vrabie de cîmp — Passer montanus L. (Pl. 43) — L — 14— 16 cm. Cuib sferic, din paie şi pene, în scorburi, găuri în ziduri sau maluri de lut. Scoate 2—3 (4) rînduri de cîte 5—7 pui, care ies după 13-14 zile de clocit. Se hrăneşte cu insecte şi seminţe. Strigă „tett" sau „tecc". Sedentar, în teritorii deschise, dar şi în grădini şi livezi, la marginea oraşelor şi a pădurilor. Nu prea frecvent, în Bărăgan şi Dobrogea. Europa, Asia.

CLASA MAMIFERE (MAMALIA)216 — Orbete mare — Spalax leucodon Nordmann (Pl. 44) — L = = 18—27 cm. Rozător

subteran, foarte specializat, cu pleoapele lipite („simte" lumina, nu o vede), urechi foarte mici, coada rudimentară, pi-eioare adaptate la săpat. Pe faţă şi labe cu peri ţepoşi. Naşte anual 2—4 pui. Se hrăneşte cu rădăcini, rizomi, tuberculi, cepe, în căutarea cărora sapă neîncetat cu incisivii şi ghiarele noi galerii (ce pot atinge 100 m lungime). Are camere pentru rezerve de hrană. Iese rar la suprafaţă, de obicei noaptea, în perioada de reproducere. Animal solitar, agresiv cînd se apără, păgubitor. Numeros în stepele din Dobrogea, sudul Moldovei, Crişana şi Transilvania. Est-european, vest-asiatic.

217 — Popîndău — Citellus citellus L. (Pl. 44) — L = 20—22 cm, G =- 150—300 g. Obrajii mari permit acumularea de hrană în cele două buzunare. Consumă plante verzi, dar preferă boabe de cereale; primăvara, ocazional şi insecte sau ouă de păsări. Sapă galerii simple sau complicate, lungi de pînă la 6 m. Hibernează. Are duşmani numeroşi printre păsări şi mamifere. Supraveghează împrejurimile, stînd ridicat pe picioarele din spate. Speriat, scoate un ţipăt ca un fluierat. Este mai activ dimineaţa şi seara. În stepă uscată, la şes, evită pădurile; mai rar În culturi. Nu suportă frigul şi umezeala. Numeros în afara arcului carpatic, mai rar în Trasilvania, Banat şi Crişana. În peninsula Balcanică, Cehoslovacia, Polonia.

218 — Şobolan de cîmp, şoarece vărgat de apă — Apodemus agrarius Pallas — L = 10—12 cm, G = 18—25 g. Castaniu, cu o dungă neagră pe spate. Se hrăneşte mai mult cu insecte. Nu face provizii. Nocturn şi diurn, mai puţin agil ca alţi şoareci. În terenuri umede, cu vegetaţie bogată, În zăvoaie. Iarna vine pe lîngă case. Comun, în toată ţara. Est-european, pînă în centrul Europei.

219 — Şoarecele de cîmp — Microtus arvalis Pallas (Pl. 44) — L = 9—12 cm, G = 15—40 g. Cel mai comun mamifer din Europa. Se reproduce tot anul. Naşte de pînă la 13 ori pe an cîte 4—8 pui. Se înmulţeşte enorm, devenind păgubitor. Activ seara şi noaptea, consumă plante de cîmp, trifoi şi lucerna, dar şi insecte şi omizi (cînd ajunge în număr prea mare devine canibal). Iarna se hrăneşte cu rădăcini, tuberculi, seminţe; face rezerve de pînă la 4 kg. Are mulţi duşmani printre răpitoare, este decimat de epizootii, moare de pneumonie, de foame sau îngheţ, ploile îl îneacă în cuib. Cînd formează o colonie numeroasă, galeriile sale pot ciurui pămîntul. Comun în toată ţara, pe terenuri înţe-lenite, păşuni şi fîneţe, de la cîmpie pînă pe păşunile montane, pe terenuri cultivate cu specii perene. Palearctic.

2.20 — Iepure — Lepus capensis L. (Pl. 44) — L = 45—70 cm, G — pînă la 6,6 kg. Cel mai mare rozător de la noi. Buze groase, mobile, ochi mari, picioare posterioare cu 5 degete, cele anterioare cu 4; talpa acoperită cu păr des, incisivii sînt dublaţi în spate de alţii mai mici. Culoare diferită vara şi

iarna. Mustăţi lungi, ţepoase. Cu 4 generaţii de pui (a cîte 2—4) pe an, pe care îi naşte în cîmp, într-un culcuş primitiv. Trăieşte pînă la 12 ani. Animal de seară şi de noapte, puţin sociabil, mănîncă vegetale variate: graminee, trifoi, răpită, varză (iarna dezgroapă semănăturile culturilor de toamnă şi pe cele perene), dar şi boluri alimentare incomplet digerate. Are duşmani numeroşi, suferă de epizootii. Odată cu extinderea agriculturii, cu mecanizarea şi chimizarea, a intrat în regresie. În fugă atinge 70 km/h. Auz foarte bun, miros şi văz slabe. Comun În toată ţara, de la cîmpie pînă în zona alpină, preferînd însă cîmpiile întinse cu mărăcinişuri şi zonele de deal cu vii. Evită mono-culturile. Europa, Asia.

Alte animale care pot fi întîlnite în acest mediu de viaţă sînt cele descrise la numerele 42, 67, 172, 326, 327, 341, 342, 359, 362, 421, 426, 448, 452, 454, 465, 473, 489, 490, 498, 499, 5Q2, 503, 505, 528.

5. PĂDUREA ŞI POIENILE

Pădurea reprezintă teritoriul ocupat de vegetaţia lemnoasă (arbori şi arbuşti). Ea se întinde de la nivelul mării (pădurile de sălcii din deltă şi cele de pe grindurile marine de la Letea şi Caraorman), pînă la altitudinile maxime la care pot creşte formaţiunile lemnoase compacte (pînă la l 500 m altitudine). Distribuţia pădurilor este limitată la altitudini mici de cantitatea de apă disponibilă, iar la altitudinile înalte de condiţiile climaterice vitrege.

În funcţie de arborii dominanţi, pot fi distinse — altitudinal —, următoarele tipuri de păduri: de foioase, de amestec şi de răşinoase.

Pădurile de foioase pot fi de sălcii şi plopi din lunci, păduri de stejari (pufos, pedunculat, cer şi gîrniţă) în silvostepă şi pe dealuri, păduri de gorun pe dealuri şi podişuri, păduri de fag pe dealuri şi munţi. Pădurile de amestec pot constitui şleaurile (amestecuri de stejar, gorun, tei şi carpen) care se află în zonele de cîmpie şi de deal, iar în zonele de munte amestecuri de foioase cu răşinoase (fag cu brad şi molid). Pădurile de răşinoase sînt de brad, larice, molid; ele se caracterizează de cele mai multe ori prin monodominanţă specifică.

În păduri plantele sînt dispuse pe trei straturi principale:a. Stratul arborilor. Acesta dă înălţimea maximă a pădurii, determină intensitatea iluminării

celorlalte strate vegetale şi determină valoarea economică a pădurii.b. Stratul arbustiv (care uneori poate lipsi) este alcătuit tot din plante lemnoase şi constituie

adăposturi şi sursă de hrană pentru numeroase animale (îndeosebi păsări şi mamifere).c. Stratul ierbos prezent în pădurile de foioase de la şes (dar şi el este ades absent), în

pădurile de foioase şi în cele de răşinoase din zona montană. Are o dezvoltare variată în funcţie de lumină şi umiditate şi rămîne singurul strat vegetal în poieni. O caracteristică a sa este faptul că îşi schimbă în mod evident aspectul de la primăvară la vară. El adăposteşte cea mai variată gamă de plante şi animale.

În afara celor trei straturi vegetale vii, deasupra solului din pădure se acumulează o pătură de frunze moarte aflată în grade diferite de descompunere (implicit ea este de grosimi diferite), care constituie litiera sau pătura vegetală moartă a pădurii. Ea este populată de o faună extrem de bogată şi mobilă de animale mărunte, a căror activitate duce la crearea solului de pădure.

În cadrul pădurilor se mai poate face o distincţie între pădurile naturale, regenerate singure din seminţe sau lăstari şi pădurile plantate, care sînt rezultatul activităţii conştiente, orientate a omului. Acesta poate crea păduri noi, care nu preexistau pe teritoriul ţării noastre, aşa cum sînt pădurile de salcîm, plop canadian, duglas şi pin strob.

Poienile sînt spaţii naturale din păduri, lipsite de vegetaţie lemnoasă; pe ele se dezvoltă îndeosebi graminee, alături de care apar numeroase plante cu flori, multe dintre ele care nu se întîlnesc în pădurea închegată.

Păşunile şi fîneţele sînt un rezultat al acţiunii omului, de defrişare a pădurilor, care se efectuează în scopul obţinerii unor terenuri care să poată fi utilizate pentru procurarea hranei animalelor domestice. Fîneţele sînt zonele de pe care iarba este cosită o dată sau de mai multe ori pe an, fînul recoltat fiind folosit ca nutreţ în perioadele reci ale anului. Păşunile servesc ca loc de hrănire directă a animalelor domestice. Ambele sînt alcătuite numai dintr-un singur strat vegetal, cel ierbos, sînt dominate de graminee şi rogozuri şi prezintă compoziţii specifice în funcţie de altitudine. Cele mai productive sînt păşunile de firuţă, iarba vîntului, păiuş roşu şi ţepoşică. La altitudini joase domină pajiştile uscate, la altitudini mai înalte cele potrivit de umede.

Pădurile şi poienile constituie biotopul terestru cel mai bine şi mai variat populat, în care trăieşte cea mai bogată faună de vertebrate şi nevertebrate. Ele sînt adaptate variatelor condiţii de mediu existente în copaci, pe frunze şi flori, pe şi sub scoarţa copacilor, în lemnul viu sau mort al acestora, în litieră, pe sol sau în subsol, în viziuni, în vegetaţia ierboasă, în şi pe muşchii sau lichenii de pe pietre şi copaci. Aceste animale se hrănesc cu părţi ale plantelor (flori, polen şi nectar, frunze, fructe, scoarţă sau lemn viu), cu lemn putred sau frunzar, cu substanţe organice aflate în diferite grade de descompunere, sînt carnivore, prădătoare, parazite sau hiperparazite. Animalele sînt adaptate fiecare mediului în care trăiesc şi hranei pe care o utilizează. Prin relaţiile trofice în care intră, ele asigură echilibrul ecologic al acestui biom complex, stabilitatea sa, echilibrul său dinamic (Pl. 45).

A. PLANTE

CIUPERCI (FILUM MYCOPHYTA)180 — Iasca fagului — Fomes fomentarius (L. ex. Fr.) Gill. (Pl. 46) — D = 10—40 em.

Corpuri fructifere perene, mari, izolate sau etajate, cu forma de poliţă sau copită, cenuşii sau brune-închis pe partea superioară şi albicioase, ulterior brune, pe partea inferioară. Tuburile sporifere sînt stratificate. Tot anul, pe trunchiuri vii sau moarte de fag, ulm, carpen, stejar, frasin, salcîm, plop şi castan.

181 — Iasca bradului — Phellinus robustus (Karst.) Bourd. et Galz. (Pl. 46) — D = 5—30 cm. Corpuri fructifere perene, etajate, de forma unei copite, cenuşiu-brună, ulterior aproape neagră şi crăpată. Marginea de fructificaţie este de culoare brună. Tuburile sporifere stratificate; fiecare strat este gros de 3—5 mm. Tot anul, pe conifere dar şi pe foioase.

182 — Linguriţa Zînei — Ganoderma lucidum (Leyss.) Karst. (Pl. 46) — Pălăria convexă, roşie-brună sau roşie-neagră, zenată. Se fixează pe substrat printr-un picior lateral, cilindric, de aceeaşi culoare cu pălăria. D = 6—10 cm, L picior =5—8 cm. Tuburi sporifere cenuşii brune. Tot timpul anului, la baza trunchiului, pe cioturi şi rădăcini de stejar. Mai rar pe alţi arbori.

183 — Iasca stejarului — Polyporus frondosus Fries et Vahl. (Pl. 46) — H = 15—30 cm. Picior gros, din care se desfac ramuri numeroase, scurte, terminate cu cîte o pălărie mică, brună, ca un evantai, de 4— 5 cm, rugoasă. Pe faţa inferioară a pălăriilor sînt pori (D = 0,5 cm). Carne fibroasă, albă, cu miros de făină. Vara şi toamna în păduri de stejar, pe tulpină, jos.

184 — Iască de brad — Lenzites saepiaria Fries et Wulfen (Pl. 46) — D = 3—10 cm. Pălărie orbiculară, cu alte pălării suprapuse, cu zone netede şi tomentoase, a căror coloraţie trece de la galben-portocaliu la brun-roşcat, maro-închis şi negru. Lamele subţiri, strînse, ramos anasto-mozate, ades reunite în peri rigizi, galbeni, apoi bruni. Prezentă tot anul pe lemnul coniferelor şi pe lemne tăiate; formează un putregai roşu.

185 — Burete păstrăv — Polyporus squamosus (Huds.) Fr. (Pl. 46) — D =10—60 cm. Corp cărnos, ca o pălărie, cu picior lateral. Pălăria este uşor adîncită pe faţa superioară, cu numeroase scvame triunghiulare brune. Pe faţa inferioară pălăria are numeroşi pori rotunzi. Picior gros, gălbui la partea superioară, brun-întunecat la bază. Carne cu gust şi miros de făină. Creste vara şi toamna pe arbori foiosi. Comestibilă la tinereţe.

186 — Iasca mesteacănului — Piptoporus betulinus (Bull. et Fr.) Karst (Pl. 46) — D = 2—6 cm. Corp fructifer. (D = 8—20 cm) sferic sau reniform, cu faţa superioară convexă, iar mai tîrziu plană, brună-cenuşie, faţa inferioară este albicioasă sau uşor cenuşie. Cel mai des se fixează de substrat printr-un peduncul lateral scurt. Tuburi sporifere alb-gălbui pînă la brune, cu porii rotunzi. Vara şi toamna pe trunchiuri vii de mesteacăn.

187 — Burete ţepos, flocoşel, burete spinos — Hydnum repandum (L.) Fr. (Pl. 46) — D = 5—45 cm, Hpicior = 3—12 cm. Pălărie galbenă-albicioasă sau crem-rozee, sferică sau hernisferică, cu marginea ondulată. Picior cilindric, cărnos. Carnea la început dulce, ulterior devine amară şi pipărată. Comestibilă În stadiul tînăr. Miros plăcut. Vara şi toamna în păduri de conifere şi foioase.

188 — Burete solzos, buretele cerbilor — Sarcodon imbricatus (Fr.) Karst (Pl. 46) — D = 6—30 cm. Pălărie cu partea centrală puţin adîncită şi marginea ondulată, brună-cenuşie, acoperită cu numeroşi solzi. Pe partea să inferioară cu numeroşi dinţi albi-cenuşii, ulteror brunii. Picior cărnos, tare (L = 3—8 cm) mai deschis la culoare decît pălăria. Carnea are gust amărui şi miros plăcut. Comestibilă în stadiu tînăr. Toamna în pădurile de conifere.

189 — Creasta cocoşului — Sparassis crispa (Wulf. et Fr.) Fr. (Pl. 46) — D = 20—60 cm. Corpuri fructifere foliacee, ondulate, crem-albe sau galbene-deschis, prinse pe un trunchi comun. Carnea are gust plăcut şi miros aromat. Comestibilă în stadiu tînăr. Creşte toamna În jurul arborilor bătrîni din pădurile de conifere, mai ales pe pin.

190 — Bureţii veveriţei, creasta cocoşului — Ramalina botrytis (Pers et Fr.) Rick. (Pl. 47) — H = 7—15 cm. Ciupercă cu rămurele bogat ramificate, cărnoase. Carne albă cu gust dulce şi miros de fructe. Comestibilă în stadiul tînăr. Vara şi toamna în păduri de foioase şi conifere.

191 — Bureţi gălbiori — Cantharellus cibarius Fr. (Pl. 47) — D = = 5—10 cm, H = 3—4 cm. Pălărie sferică, apoi ca o pîlnie, galbenă, ulterior albicioasă. Lamele bifurcate, groase. Picior cărnos, îngustat la bază. Carnea cu gust dulce şi miros de caisă, culoare galbenă. Comestibilă. Prezentă primăvara, vara şi toamna în pădurile de foioase şi conifere.

192 — Trîmbiţa piticilor, trîmbiţa morţilor — Cratellerus cornuco-pioides (L. et Fr.) Fers. (Pl. 47) — H = 6—20 cm. Pălărie infundibuliformă, foarte puţin cărnoasă (mai mult membranoasă), cu marginea sinuos ondulată, cenusie-închis sau brună-negricioasă. Lamelele apar sub formă de mici riduri. Piciorul are culoare asemănătoare cu cea a pălăriei. Carnea cu gust plăcut, fără miros. Comestibilă numai în stadiul tînăr. Vara şi toamna prin pădurile de foioase.

193 — Păstrăv de fag — Pleurotus ostreatus (Jacq. et Fr.) Kumpo (Pl. 47) — H = 5 cm, D = 5—15 cm. Pălărie în formă de scoică sau ureche netedă, cu marginea răsucită, brună-cenuşie la început, ulterior decolorată, cenuşie-deschis. Lamele albicioase sau uşor gălbui. Picior rnai mult lateral, albicios. Carnea cu gust dulce şi miros plăcut. Comestibilă, foarte gustoasă proaspătă sau murată.

Creşte toamna pînă aproape de iarnă pe trunchiurile vii sau tăiate ale arborilor foioşi.194 — Burete de mai — Calocybe gambosa (Fr.) Sing. (Pl. 47) — H = 4—8 cm. Pălărie

convexă, apoi plană, netedă, cărnoasă, de culoare albă sau crem. Lamele sinuoase, albicioase. Picior alb, compact. Carnea cu miros de făină şi gust dulce. Comestibilă, apreciată. Creşte primăvara şi vara în luminişuri de pădure, la margini de pădure, în poieni, pajişti.

195 — Ghebă — Armillaria mellea (Vahl.) Quel. (Pl. 47) — Pălăria brună-gălbuie, cu numeroşi solzi cafenii. Lamele albe la început, apoi crem. Picior cilindric, drept sau curbat, elastic (H = 12—15 cm), cu inel alb, pătat cu galben la margine. Carnea cu gust amar cînd este crudă, dar cu miros plăcut. Comestibilă. Toamna, ca tufe în păduri de conifere şi foioase.

196 — Crăiţă — Amarata caesarea (Scop.) Pers. (Pl. 47) — D = 10— 20 cm, H picior = 8—12 cm. Pălărie portocalie sau galbenă-aurie, lucioasă. Lamele inegale galbene-aurii. Picior cărnos galben-auriu, cu un inel jos. Carnea cu miros şi gust plăcut. Comestibilă, foarte apreciată culinar. Vara şi toamna, în păduri de foioase, luminişuri, în sudul şi vestul ţării.

197 — Crăiţă cu solzi — Amarata rubescens (Pers.) Quel. (Pl. 47) — Pălărie globuloasă, convexă, ulterior întinsă, cărnoasă, brună-roşcată. Variabilă. Partea să superioară este acoperită cu solzi turtiţi, caduci, cenuşii sau roşietic. Lamele inegale, libere, albe sau cenuşii; mai tîrziu devin puţin roşietice. Picior alb la partea superioară, roz sau roşietic spre bază (H = 8—14 cm), cu inel striat lăsat în jos. Carne dulce, ulterior acră şi amară. Miros plăcut. Comestibilă, apreciată în arta culinară. Vara şi toamna în pădurile de conifere şi foioase.

198 — Pălăria şarpelui, muscăriţa — Anumita muscaria (L. ex Fr.) Pers ex. Cooke (Pl. 47) — H = 25 cm, D — 8—20 cm. Pălăria la început convexă, ulterior întinsă, cu marginea striată, roşie sau roşie-portocalie, prevăzută cu solzi albi sau alb-gălbui. Lamele inegale, libere, albe, uneori cu o uşoară tentă gălbuie. Picior dilatat la bază, cu inel membranos lăsat în jos. Sub inel, pînă la baza piciorului, resturi de vulvă în cercuri concentrice. Carne cu gust dulce şi miros plăcut. Otrăvitoare. Vara şi toamna în luminişurile pădurilor de conifere, mai rar în cele de foioase.

199 — Burete pestriţ, burete bulbos — Amanita pantherina (D.C. ex FT.) (Pl. 47) — H = 15—18 cm, D = 6—10 cm. Pălăria la început convexă, ulterior întinsă, cafenie-cenusie cu solzi caduci, albi, dispuşi în cercuri concentrice. Lamele albe, picior bulbos la bază, gol în interior, cu inel membranos la jumătatea piciorului. Deasupra inelului piciorul prezintă striuri longitudinale. Gust dulceag sau acru. Otrăvitoare. Vara şi toamna în pădurile de foioase şi conifere.

200 — Macrolepiota rhacodes (Witt.) Sing. (Pl. 48) — Pălărie la început sferică său ovoidă, ulterior hemisferică, de culoare brună-cenuşie sau ochracee. Partea centrală a pălăriei este netedă, restul suprafeţei este acoperit cu solzi bruni, groşi, aşezaţi concentric. Lamelele albe, cenuşii sau gălbui; spre bătrîneţe pătate cu roşu, îndepărtate. Picior cilindric (H = 10—25 cm), cenuşiu, bulbos la bază, neted; posedă un inel alb-cenuşiu, gălbui, care apoi devine brun-roşietic. Carne albă ce se înroşeşte în ruptură, cu gust dulce şi miros plăcut. Comestibilă; se consumă numai pălăria, piciorul fiind tare şi fibros. Vara şi toamna, izolat sau în grupuri în păduri de conifere şi foioase, grădini şi locuri cultivate.

201 — Nicoreţi, sălcioare — Clitopilus prunulus (Scop. ex Fr.) Kunim. (Pl. 48). Pălăria la început convexă, apoi întinsă, în final ca o pîlnie. Albă, cenuşie sau gălbuie. Lamele la început albe, apoi roz sau gălbui. Picior excentric. Carne comestibilă, dulce, cu miros de făină proaspătă. Vara şi toamna, în pădurile de foioase şi conifere, în luminişuri, prin pajişti.

202 — Hrib, mînătarca, mitarcă — Boletus edulis Bull. ex Fr. (Pl. 48). Pălăria brună-deschis sau brun-cenuşie, pe timp umed cu suprafaţa vîscoasă. Pe faţa inferioară pălăria posedă tuburi sporifere la început albicioase, ulterior galbene sau galbene-verzui. Picior gros, prevăzut la partea de sus cu mici adîncituri (reţea). Carne comestibilă, gust şi miros plăcut. Din primăvară pînă toamna, în pădurile de foioase şi conifere.

203 — Hrib ţigănesc, buretele dracului — Boletus satanas Lenz. (Pl. 48) — D = 30 cm. Pălărie mare, albă, cenuşie, pătată uşor cu galben, verzui sau roz. Tuburile sporifere de pe faţa inferioară a pălăriei sînt gălbui. La atingere se colorează în albastru. Picior gros, inferior foarte dilatat, ornamentat cu o reţea roşie. Carnea îşi schimbă culoarea la contactul cu aerul (devine albastră sau verde), are miros plăcut şi gust dulce. Otrăvitoare, produce gastroenterite. Vara şi toamna, în păduri de foioase.

204 — Pîinea pădurii, rişcov — Lactarius deliciosus L. ex Fr. (Pl. 48) — H = 15 cm, D = 5—16 cm. Pălărie convexă, ce ia apoi forma de pîlnie. Galbenă-portocalie, cu şiruri concentrice mai închise. Lamele portocalii, adesea se bifurcă la bază. La atingere se pătează în verde. Picior tare, plin. Carne comestibilă, cu gust dulce şi miros aromat. În contact cu aerul carnea devine portocalie, ulterior verde. La ruperea piciorului sau pălăriei apare un latex roşu-portocaliu. Vara şi toamna, în păduri de conifere, rar şi de fag.

205 — Burete lăptos, burete iute — Lactarius piperatus (L. ex Fr.) F. Gray (Pl. 48) — H = 5—15 cm, D — 10—20 cm. Pălărie albă, întinsă sau ca o pîlnie. Lamele aproape alipite unele de altele,

albe, uneori bifurcate la bază. Picior uşor îngustat bazal. Carne comestibilă, cu miros plăcut, gust pipărat, usturător. La ruperea piciorului sau a pălăriei se scurge un latex alb usturător. Vara şi toamna, în păduri de foioase şi conifere.

206 — Rîşcov de mesteacăn, păruşei — Lactarius torminosus (Schaeff. ex Fr.) S.C.-Gray (Pl. 48) — Pălărie la început sferică, apoi întinsă şi adîncită în centru, roşie-deschis sau rosie-albicioasă, cu întreaga suprafaţă lînoasă şi cu marginile răsucite spre partea inferioară. Lamele subţiri, strînse între ele, roz-gălbui sau albicioase. Picior cilindric (H = 9 cm). Carne albă-gălbuie, comestibilă, cu gust acru şi miros fin de terebentină. Cînd este ruptă secretă un latex alb. Vara şi toamna, în păduri de conifere şi foioase (în jurul pinilor şi al mestecenilor),

207 — Hulubiţa — Russula virescens (Schaeff ex Zanted) Fr. (Pl. 48) — H == 5—10 cm, D = 8—14 cm. Pălărie verde-cenuşie, uneori verde-deschis, concavă în partea centrală. Lamelele sînt libere, inegale, albe. Picior gros, alb. Carne comestibilă, fără miros, cu gust dulce. Vara şi toamna, în păduri de foioase.

208 — Pîinişoare — Russula cyanoxantha (Schaeff. ex Schw.) Fr. (PI, 48) — H = 5—10 cm, D = 6—12 (20) cm. Pălărie globuloasă, apoi plană şi concavă, adîncită central, la început cu marginea uşor răsucită, apoi întinsă, striată. Este colorată diferit: purpuriu-violaceu, violet-închis, verde sau oliv. Lamele albe sau alburii. Picior cilindric, alb, H = 8 cm. Imediat sub cuticulă are o carne roz, apoi este complet albă, cu gust de alune, fără miros. Este comestibilă, foarte apreciată. Vara şi toamna, în păduri de foioase şi conifere.

209 — Sbîrciog — Morchella esculenta (Pers. ex St.) Amans (Pl. 48) — H = 8—15 cm, D = 2—6 cm. Pălărie ovoidă sau conică, cu numeroase alveole pe toată suprafaţa sa, separate între ele prin creste şi muchii. În alveole se formează în stratul himenial asce cu ascospori (spori). În interior pălăria este goală şi comunică cu piciorul, care este de asemenea gol în interior. Picior albicios, neted, mai dilatat la bază (H = 6 cm). Carne albă, comestibilă, căutată. Cu gust şi miros plăcut. Creste în FV—VT în păduri şi la marginea drumurilor.

LICHENI (FILUM LICHENOPHYTA)210 — Brîncă — Lobularia pulmonaria (L.) Hoffm. (Pl. 49) — D = = 40 cm. Tal mare

încreţit adînc sinuos, lobat, cu sinusurile rotunjite cu capetele uşor colţuroase. Faţa superioară este reticulat-lacunoasă (faveo-lată) mai mult sau mai puţin verde-brunie sau verde. Partea inferioară este pîsloasă, brună-deschis sau brună, părţile convexe sînt nude, albe. Marginile lobilor şi reticulaţiilor formează de regulă sorale alb-gălbui. Apoteci mari (2—8 mm) pe suprafaţa sau la marginea talului. Medula lichenului tratată cu o soluţie de KOH se colorează în galben. Utilizat la tratarea astmului bronşic, a tusei şi altor afecţiuni pulmonare. Din regiunea de dealuri pînă în cea subalpină, pe scoarţa copacilor, mai rar pe lemne, putregaiuri sau piatră. De obicei pe fag, arţar, accidental pe molid.

211 — Puricească — Lecanora subfusca (L.) Ach. (Pl. 49) — Tal mal mult sau mai puţin rugos, cu marginea continuă, subţire, fin compartimentat, cu mici ridicături. Cenuşiu-albicios sau gălbui, cu o margine neagră. Apoteci rotunde, ovale sau colţuroase, cu un bord, pot fi ru-goase, netede sau bombate, mate sau lucioase, galbene-roşcate pînă la brune-roşcate. Pe scoarţa copacilor (ades pe fag), pe lemn, stînci, pietre.

212 — Lichen de stejar — Everina prunasteri (L.) Ach. (Pl. 49). Tal fruticos (ca o tufă mică), erect, flexibil, L = 10 cm, cu lobi ca benzi înguste, ramificate dichotomic. Se prinde de substrat cu un disc adeziv. Faţa superioară, cu scoarţă netedă cenuşie-verzuie, rar gălbuie; cea inferioară nudă, încreţită, alburie. Pe marginea lobilor (rar pe suprafaţa lor) se formează soredii şi izidii. Cu proprietăţi antibiotice, inhibă tuberculoză şi difteria. Uleiul volatil scos din tal este folosit la parfumuri. Pe scoarţa copacilor, de la cîmpie pînă în regiunea de dealuri, pe stejar, fag, anin, mesteacăn, frasin, tei şi pomi fructiferi bătrîni. Şi pe lemne sau pietre.

21.3 — Mătreaţa bradului — Usnea barbata Moţ. (Pl. 49) —- L = 15— 20 cm, G = ll,5 mg. Tal moale, filiform, ramificat dichotomic, cu ramuri numeroase, înghesuite; peduncul opac, de culoare verde-cenuşie în ierbar, verde în natură. Apotecile ca discuri mari, fixate terminal pe ramuri. Conţine acid usnic. Pe molid, brad, pin, zîmbru şi larice.

214 — Ramalina fraxinea (L.) Ach. (Pl. 49) — Tal tufos (fruticulos) pendul, fixat cu un crampon de substrat. Lobii ca benzi (L = 20 cm, l = 2—5 cm), ramificaţi inegal, verde cenuşii sau verde-albiciosi, cu adîncituri neregulate. Apoteci ca nişte cupe, pe suprafaţa lobilor sau lateral, D = l cm, cu discul gălbui. De la cîmpie pînă pe munţi (altitudine l 400 m), pe scoarţa stejarilor, fagului şi paltinului.

215 — Physcia stellaris Nyl. (Pl. 49) — Tal ca o rozetă (D = 2— 5 cm), întins pe substrat. Lobi divizaţi, lineari, cu faţa convexă, radiari şi confluenţi spre centrul talului. Faţa superioară cenuşie-albicioasă, cea inferioară albicioasă, adesea cu rizine. Apoteci dese, sesile, cupuliforme, cu marginea răsfrîntă; disc brun. De la cîmpie pînă pe munţi, pe plop, mesteacăn, nuc, păducel, verigariu (Rhamnus

cathartica) şi stejar (Quercus robur, Q. ceris).216 — Peltigera canina (L.) Willd. (Pl. 49) — Tal cu numeroşi lobi (D = 20 cm), cu

marginile puţin ridicate, alipită de substrat. Faţa superioară este acoperită cu o pîslă fină (mai ales spre periferie); cea inferioară cu o nervaţiune ca o reţea. Udat, talul devine gri-verzui. Apoteci brun-roscate, sînt dispuse vertical, cu marginile recurbate, D = 4— 10 mm, mai ridicate de pe suprafaţa talului. Conţine metionină (este de aceea folosit în tratarea ficatului). La munte, pe lemne, putregaiuri şi muşchi.

217 — Lichen galben — Xanthoria parietina Beltr. (Pl. 49) — Tal foliaceu, ca o rozetă (D = l—20 cm), alipit, întins şi fixat de substrat Prin rizine. Faţa superioară galbenă, galbenă-verzuie sau galbenă-portocalie, cu lobi marginali plani (1=1,5 mm), puţin încreţiţi; faţa inferioară albicioasă. Apoteci discoidale (D = l—5 mm), galbene-aurii. De la cîmpie pînă în zona montană superioară, pe copaci, lemne, ziduri şi stînci.

218 — Cladonia fimbriata (L.) Sandst (Pl. 49) — Tal primar fixat de substrat, ca scvame rotunjite, emarginate sau puţin sectate, verzi-cenuşii său măslinii superior, albe inferior, uneori spre bază brune sau negricioase. Podeţii (G = l—3 mg, H — l—2,5 cm) ca nişte trompete lăţite superior (l = l—5 mm) cu marginea întreagă sau dinţată, sau cu apotecii prinse pe un pedicel scurt. Gust amar. De la cîmpie pînă în zona subalpină, pe trunchiuri de arbori bătrîni, pe lemne vechi, sol.

219 — Cladonia pyxidata Fr. (Pl. 49) — Talul primar scvamos, fidat lobat, pe faţa superioară verde-cemisiu sau cenusiu-albăstrui, inferior alb. Pe suprafaţa să se formează podeţii (L = l—4 cm), cu pereţi groşi ce se lărgesc la partea superioară, formînd cupe cu forme regulate, cu marginea netedă, dinţată său proliferată. Apotecile ce se formează pe marginea cupei sînt brun-întunecate, rar palid-brune, sesile sau uşor pedunculate. Gust amar. De la cîmpie pînă în etajul subalpin, pe sol, uneori pe copaci.

220 — Cladonia sylvatica Hoffm. (Pl. 49) — Podeţi alburii-gălbui sau galben-verzui (L = 10 cm), inegali, verticali, groşi la bază, subţiri, ramificaţi la partea superioară. Capetele ultimelor ramificaţii subţiri, curbate în jos. Apotecile, aşezate terminal, sînt brune, hemisferice (D = 0,5— l mm). La munte, în păduri; în regiunea alpină pe sol.

221 — Parmelia acetabulum (Neck.) Duby (Pl. 49) — Tal pielos-membranos, mai mult sau mai puţin circular, D = 5—25 cm. Lobii mari, apropiaţi, confluenţi şi imbricaţi spre centrul talului (Liobi 5—10 mm). Faţa superioară verde-întunecat pînă la albăstriu sau brun (dar umezită devine verde-viu), cea inferioară brună-deschis, acoperită cu rizine scurte (la periferie lipsesc). Apotecile, D = 2 cm, sesile, cu un disc roşu-purpu-riu pînă la brun. La şes, pînă în munţi, pe scoarţa diferitelor specii de stejari, pe carpen, tei, fag.

222 — Parmelia caperata (L.) Ach. (Pl. 49) — Tal circular sau neregulat (D = 25 cm), alipit de substrat. Formează rozete cu lobi mari, laţi, confluenţi, aproape imbricaţi, pieloşi şi sinuat lobaţi. Faţa superioară galbenă sau galbenă-verzuie, fin încreţită, mată sau uşor lucioasă, nudă; cea inferioară este neagră-brună, cu rizine scurte şi dese (excepţie partea marginală care este nudă, lucioasă). Apoteci discoide, D = 3—8 mm, brune. Marginea discului la început netedă, ulterior soredioasă. De la cîmpie pînă pe munţi, pe diferite specii de stejari, pe carpen, fag, tei, anin negru şi alb, pin, mesteacăn, pe lemne, muşchi şi pietre.

223 — Lichen de conifere — Parmelia jurfuracea (L.) Ach. (Pl. 49) — Tal ca o tufă ce atîrnă de crengile copacilor; stă fixată în unul sau mai multe puncte. Lobi alungiţi, ramificaţi, repent furcaţi (L—12 cm, G = 0,5—25,0 mm) cu marginile curbate spre faţa inferioară, cu sinusurile dintre lobi ascuţite apoi rotunjite. Faţa superioară cenuşie, cenuşie-albicioasă sau albăstrie, este nudă sau parţial acoperită cu izidii simple sau ramificate. Faţa inferioară este plană sau caniculată, neagră, neagră-albăstrie (la părţile tinere este neagră-roşcată, roşie-carnee sau chiar albicioasă). Apoteci pedunculate, cu disc plan sau concav, brun-deschis. Asce clavate. Rezinoidele şi uleiul volatil din tal sînt utilizate în industria parfumurilor şi a săpunurilor. De la cîmpie pînă în etajul subalpin, pe conifere şi fag, lignicolă, mai rar saxicolă.

MUŞCHI (FILUM BRYOPHYTA)224 — Muşchi de pădure — Dicranum scoparium (L.) Hedw. (Pl. 50) — H = 10 cm. Tulpină

dreaptă, îmbrăcată în frunzişoare ca nişte seceri. Setă rosietică, H = 2—4 cm. Capsulă cilindrică, slab încovoiată, brună, cu un capac roşietic, lung, ca un cioc. Învelişul trece de la capac peste capsulă. În păduri de conifere, pe pămînt, trunchiuri de copaci, stînci. Foarte frecvent.

225 — Muşchi de pămînt — Hypnum cupressiforme Hedw. (Pl. 50) — H = 15 cm. Tulpină înaltă, ramificată, cu ramurile spre vîrf încovoiate în jos. Frunze mici, larg oviforme, convexe, încovoiate la margine spre interior. Pe tulpină frunzele sînt mari, pe ramuri ceva mai mici, dispuse ca ţiglele pe acoperiş. Dioic; fructifică rar. Setă roşie, subţire, încovoiată. Capsulă alungită, încovoiată. În păduri de conifere şi amestec, pe pajişti, povîrnsuri ierboase, stînci, pe pămînt, ziduri.

226 — Muşchi de pămînt — Hylocomium splendens (Hedw.) Bry. (Pl. 50) — H = 20 cm. Formează tufe puţin lucioase. Tulpini ramificate în alte 2—3 tulpiniţe. Frunze mici, oviforme, ascuţite la vîrf, cu marginea fin dinţată în treimea superioară. Pe tulpină ele sînt dispuse asemănător ţiglelor de pe casă. Dioic. Exemplarele feminine posedă o setă roşie şi o capsulă oviformă, aplecata. În păduri de conifere şi de amestec, dar şi în zona alpină. Pe pajişti, poieni, povîrnişuri ierboase, stînci cu vegetaţie lemnoasă sau ierboasă, pe pămînt foarte umed.

227 — Muşchi de pămînt — Rhyridiadelphus triquetus (Hedw.) Warnst. (Pl. 50) — H = 15 cm. Tulpină erectă sau întinsă pe pămînt, ramificată. Ramurile şi tulpina sînt acoperite de frunzişoare ascuţite, fin dinţate în jumătatea superioară, îndreptate în toate direcţiile. Dioică. Seta (H = 2—5 cm) arcuită. Capsulă roşie-purpurie, scurt oviformă, cu un capac cu cioc scurt. În locuri umbroase, mai ales pe substrat calcaros, în păduri mixte şi de amestec, în pajişti şi poieni, pe povîrnişuri ierboase.

228 — Radula complanata (L.) Dum. (Pl. 50) — Frunze bilobate, rizoizi fasciculaţi. Ca tufe comprimate, pe arbori, la deal şi pe munţi.

229 — Eurhynchium striatum (Hedw.) Schimp. (Pl. 50) — Tulpină de obicei întinsă pe substrat, cu ramificaţii dendroide. Frunze foarte cutate, în lung. Capsula mai mult sau mai puţin oblic-orizontală; opercul cu rostrum lung. Setă papiloasă. În păduri de deal şi munte, comună pe pămînt şi lemne.

230 — Anomodon viticulosus (Hedw.) Hook et Tayl. (Pl. 50) — Cu tulpini secundare ramificate. Frunze puţin cutate transversal. În toate zonele, pe scoarţa copacilor, pietre şi stînci.

231 — Abietinella abietina (Hedw.) C. Miill. (Pl. 50) — Formează tufe laxe. Tulpini divizate, penate, cu două feluri de frunze. Capsula curbată. Xerofită, comună, de la şes pînă pe munţi, pe pămînt, stînci, în păduri şi poieni.

232 — Polytrichum commune (Hedw.) (Pl. 50) — H = pînă la 50 cm. Muşchi înalt, tulpină rigidă, neramificată, setă lungă (H = 12 cm), groasă, cu capsulă brună. Comună, de la şes pînă în zona alpină, pe sol umed.

FERIGI (FILUM PTERIDOPHYTA)233 — Brădişor — Huperzia selago (L.) Bernh. (Pl. 51) — H = 3—35 cm. Perenă cu tulpină

ramificată dichotomic. Frunze liniar lanceo-late, foarte dese pe tulpină. Sporangi reniformi la baza frunzelor, se formează în VII—X. Utilizată în tratamentul alcoolismului şi tabacismului cronic. În păduri umbroase şi turbării din zona submontană, în regiunea subalpină şi alpină în locuri înierbate, deschise şi pe stîncării. Pe tot globul.

234 — Cornişor — Lycopodium annotinum L. (Pl. 51) — Perenă, tîrîtoare, cu numeroase ramuri erecte. Frunze plane lanceolat-liniare, fin dinţate pe margine. Spic sporifer, H = 4 cm. Formează sporangi în VII—IX. Se utilizează la tratarea alcoolismului şi nicotismului cronic. Sporii se folosesc în tratarea exemelor şi în cosmetică. În păduri de răşinoase din regiunile montană şi subalpină, pe locuri stîncoase. În emisfera nordică, temperată.

235 — Feriguţa de stîncă — Cystopteris fragilis (L.) Bernh. (Pl. 51) — H' = 10—40 cm. Perenă, cu rizom scurt. Frunze 2—3 penat sectate, prinse de rizom. Sporangii se formează în VI—IX pe faţa inferioară a frunzelor. Folosită împotriva guturaiului. În pădurile şi văile umbroase umede, prin crăpăturile de stînci. Pe tot globul.

236 — Ferigă — Dryopterix jilixmas (L.) Schott (Pl. 51) — Perenă, rizom gros, acoperit cu resturile peţiolilor de frunze din anii precedenţi. Frunze mari (L = 140 cm); cele tinere sînt răsucite ca o cîrje. În VII—IX se formează sporangii pe partea inferioară a frunzelor. În pădurile din zona montană şi subalpină, mai rar în pădurile colinare. Larg răspîndită.

237 — Năvalnic, limba cerbului — Phyllitis scolopendrium (L.) Newman (Pl. 51) — Perenă, cu rizom. Frunze întregi, lanceolate, L = 20—60 cm. Sporangiile se formează în VII—IX. Utilizată în tratarea tusei, rănilor şi febrei. Cu proprietăţi calmante, diuretice şi astringente. În regiunea montană, pe coaste umbrite, calcaroase. Larg răspîndită.

238 — Scăriţa muntelui — Blechnum spicant (L.) Roth. (PL 51) — H = 30—80 cm. Perenă, cu rizon gros. Frunze simplu penat sectate, care formează tufe. Frunzele fertile sînt mai lungi, situate în centrul tufei. Sporangiile se formează în VI—IX. În regiunea montană, în păduri, pe terenuri silicioase, umede sau prin mocirle cu tufişuri. În zona temperată a emisferei nordice.

239 — Feriguţa, iarbă dulce — Polypodium vulgare L. (Pl. 51) — Perenă, rizom orizontal gros cît un creion, cu gust dulce. Frunze simplu penat sectate, L = 10—30 cm. Sporangiile se formează pe faţa inferioară a frunzelor în VIII—IX. Se foloseşte în tratarea icterului cataral, a dischineziilor biliare însoţite de constipaţie. În regiunile montană şi submontană, pe stînci umbrite, pe rîpi argiloase. Larg răspîndită.

240 — Brad — Abies alba Miller (Pl. 52) — H = pînă la 50 m. Arbore cu coroană piramidală, ramuri aşezate în unghi drept. Frunze aciculare, cu 2 dungi albe pe faţa inferioară, sînt dispuse pe două

şiruri (pectinat). Conuri cilindrice necăzătoare, (L = 8—16 (30) cm), înflorire-în V—VI. Uleiul volatil extras din plantă se foloseşte la băi, în tratarea sistemului nervos, a nevralgiilor şi reumatismului, ca expectorant, slab diuretic. Lemn utilizat în construcţii, la fabricarea mobilei, scoarţa în tăbăcărie, răşina la fabricarea terebentinei. În etajul montan, formează păduri curate, sau în amestec cu fagul sau molidul. În sudul şi centrul Europei.

241 — Molid, brad roşu — Picea abies (L.) Karsten (Pl. 52) — H = pînă la 50 m. Arbore cu coroana piramidală, tulpină cilindrică. Frunze aciculare în 4 muchii, prinse de jur împrejurul lujerului. Conurile femele, L== 10—15 (20) cm, sînt căzătoare, înflorire în IV—VI. Lemn folosit în construcţii, la construcţia instrumentelor muzicale, în industria celulozei şi hîrtiei. Scoarţa, răşina şi uleiul volatil au aceleaşi utilizări ca la brad. În etajul montan superior şi subalpin; formează păduri pure (molidişuri) sau în amestec cu bradul şi fagul. În nordul şi centrul Europei, Asia, America de Nord.

242 — Larice, zadă — Larix decidua — Miller (Pl. 52) — H = 50 m. Arbore cu coroană răsfirată şi luminoasă. Ramuri aproape orizontale. Frunze aciculare moi, de culoare verde deschis, prinse cîte 30—40 pe o ramură scurtă. Conuri cu L = 4 cm. Înflorire în V—VI. Cu utilizări ca şi bradul. În regiunea montană superioară şi subalpină, în păduri. În toţi Carpaţii.

243 — Pin — Pinus sylvestris L. (Pl. 52) — H = pînă la 40—50 m. Coroană piramidală la tinereţe, cu formă neregulată la bătrîneţe. Scoarţă roşie-cărămizie, ce se exfoliază în foiţe. Frunze aciculare (L = 4—6 cm), prinse cîte 2. Conuri brune cenuşii, L = 7 cm. Înflorire V—VI. În etajul montan şi subalpin (uneori pe dealuri înalte), pe soluri sărace, stînci, în mlaştini de turbă. Europa, Siberia.

244 — Ienupăr — Juniperus communis L. (Pl. 52) — Arbust foarte ramificat, cu frunze aciculare, L = 10—15 mm, dispuse cîte 3 în verticil. Fruct pseudobacă negru-albăstruie, brumată în interior, cu 3 seminţe, înflorire IV—V. Fructe folosite la tratarea edemelor renale, gutei, reumatismului, bronşitei acute şi cronice, pentru balonări abdominale, edeme cirotice, dispepsie de fermentaţie, anorexie. În pîlcuri sau ca forme izolate la margini şi în rarişti de pădure, poieni, mlaştini de turbă. Europa, nordul Asiei şi Africii, America de Nord.

ANGIOSPERME (FILUM ANGIOSPERMAE)245 — Carpen — Carpinus betuluş L. (Pl. 53) — H = pînă la 28 m. Scoarţă netedă şi coroană

subpiramidală. Frunze ovat eliptice, cu marginea dublu serată. Amenţi suri-roşietici; cei masculi L = 4—6 cm, cei femeii L = 2 cm. Fructe nucule însoţite de bracteole trilobate, înflorire IV—V. În păduri, de la cîmpie pînă în etajul montan inferior. Sudul şi centrul Europei, nordul Asiei Mici, Caucaz, Iran.

246 — Alun — Corylus avellana L. (Pl. 53) — H = pînă la 5 nr. Arbust cu frunze invers ovate, cu marginea dublu serată, peţiol L — l—2 cm. Amenţi masculi grupaţi cîte 2—4 pe ramuri, scurţi. Fructele (alune), cu o cupă, stau grupate cîte 2—4 la un loc. Înflorire în III. Extractul de frunze este utilizat în periflebite, ca hemostatic, cel al amenţilor ca sudorific şi astringent. Fructele utilizate la remedierea anemiei hemolitice. Întîlnit ca tufişuri la marginea pădurilor sau în păduri rare, prin pajişti. De la cîmpie pînă în etajul montan mijlociu, îndeosebi la dealuri. Europa, Asia Mică, America.

247 — Mesteacăn — Betula pendula Roth. (Pl. 53) — H = pînă la 30 m. Arbore cu scoarţa netedă şi albicioasă, ramurile coroanei subţiri, flexibile, pendule. Frunze rombice sau triunghiulare ovate, cu margine dublu serată. Amenţi cilindrici. Fruct samară, înflorire IV—V. Infuzia de frunze folosită la tratarea edemelor cardiace sau renale, hipertensiunii-arteriale, nefritei cronice, reumatismului articular, gutei, hipercolestero-lemiei (elimină colesterolul). De la deal pînă în zona subalpină, în rarişti de pădure, tăieturi, coaste însorite. Preferă soluri silicioase scheletice-Europa, Asia.

248 — Fag — Fagus sylvatica L. (Pl. 53) — H = pînă la 35 m. Arbore înalt, impunător, cu scoarţa netedă, cenuşie-albicioasă. Muguri fusiformi, ascuţiţi. Frunze ovate, pînă la eliptice. Flori unisexuate. Fruct nucă, protejată de o cupă ţepoasă (jir), înflorire, V. Scoarţa folosită ca febrifug şi tonic amar (în locul chininei). Gudronul de fag folosit în dermatite şi la vindecarea sau ameliorarea afecţiunilor căilor respiratorii. Lemn folosit în construcţii, la fabricarea mobilei. În etajul montan şi la dealuri; formează păduri curate (făgete) sau e în păduri de amestec. Europa.

249 — Stejar — Quercus robur L. (Pl. 53) — H = pînă la 50 m.. Arbore înalt, cu ramuri noduroase şi coroană largă. Scoarţă brună negricioasă, adînc brăzdată. Frunze obovate, pînă la îngust obovate, cu 4—8 perechi de lobi, peţiol scurt (4—8 cm). Flori femeieşti cîte 2—5, lung pedunculate. Fruct achenă (ghindă), înflorire V. Lemn preţios, cu întrebuinţări variate (construcţii grele, traverse, mobilă); scoarţa este folosită în tăbăcărie. La cîmpie şi pe coline joase, formînd păduri curate (stejărete) şi păduri de amestec cu alte foioase (păduri de şleau). Europa, Asia Mică, Africa de Nord.

250 — Gorun — Quercus petraea (Mattuschka) Liebl (Pl. 53) — H = pînă la 40 m. Arbore cu frunze rombic ovate pînă la eliptic lan-ceolate, cu marginea sinuat lobată pînă la penat fidată, cu 5—8 perechi de lobi ce descresc către vîrful frunzei. Fruct achene ovoide (ghinde), grupate cîte 1—5, sesile sau aproape sesile. Înflorire V. În zonele de dealuri şi montană inferioară, formînd păduri curate sau de

amestec (mai ales cu fag) dar sporadic şi la cîmpie. Sudul şi centrul Europei.251 — Cer — Quercus cerris L. (Pl. 53) — H = pînă la 30 m. Scoarţă negricioasă, adînc

crăpată (fundul crăpăturii este roşcat cărămiziu). Muguri ovoizi şi păroşi. Frunze eliptice sau oblong-ovate, la bază brusc îngustate, cu marginea sinuat-dinţat-lobate, pînă la penat sectate (4—9 perechi de lobi). Fruct achenă ovoidă (ghindă), sesilă sau scurt pedunculată. Înflorire V. La cîmpie, pe dealuri şi podişuri, formînd păduri curate (cerete) sau de amestec. În sudul şi sud-estul Europei, Asia.Mică, Siria.

252 — Plop tremurător — Populus tremula L. (Pl. 54) — H = pînă la 20 m. Arbore sau arbust. Tînăr cu scoarţa netedă, brună-gălbuie, ulterior crăpată, cenuşiu-negricioasă. Frunze subrotunde pînă la ovate, cu baza trunchiată şi marginea sinuat-dinţat-crenată. Peţiol L = 8 cm, Amenţi cu L = 5—11 cm, acoperiţi la început cu peri cenuşii, înflorire III—IV. La deal şi munte, prin păduri şi tufărişuri. Europa, Asia, nordul Africii.

253 — Ulm — Ulmus minor Miller (Pl. 54) — H = pînă la 30 m. Arbore înalt, cu scoarţă negricioasă, adînc brăzdată. Frunze eliptice, asimetrice, cu cca 12 perechi de nervuri laterale, cu marginea dublu serată. Flori hermafrodite cu înveliş verde-roszietic, grupate în mănunchiuri. Fruct, samară, cu o sămînţă excentrică, înfloreşte înainte de înfrunzire, în III—IV. Extractul apos din scoarţă se utilizează în bolile de piele, ca revulsiv, în sciatică, e sudorific, depurativ şi astringent. Lemn tare, elastic, greu, rezistent. La cîmpie şi deal, prin păduri de amestec, la margini de pădure, cultivat în parcuri ca arbore ornamental. Europa, Asia, nordul Africii, Japonia.

254 — Ulm de munte — Ulmus glabra Hudson (Pl. 54) — H = pînă îa 35 m. Arbore cu frunze lat eliptice pînă la obovate, asimetrice, cu 15—18 perechi de nervuri laterale, pe margine dublu serate, cu faţa inferioară mai mult sau mai puţin aspră. Flori grupate în fascicule dese. Fruct samară lat-eliptică, cu sămînţă aşezată central, înflorire III—IV. La deal şi munte, prin păduri, în exemplare izolate sau pîlcuri. Prezent şi la cîmpie. Europa, nordul Asiei şi Africii.

255 — Frasin — Fraxinus excelsior L. (Pl. 54) — H = pînă la 40 m. Arbore cu frunze penat compuse, cu 11 foliole ovat lanceolate, pe margini serate, păroase pe nervuri. Flori nude, poligame, uneori hermafrodite sau unisexuate, monoice. Fruct samară, înflorire IV—V, înaintea înfrunzirii. Lemn folosit pentru mobilă, schiuri, aparate de gimnastică, instrumente, muzicale. Infuziile de frunze utilizate în colicistite, angiocolite, ulcer gastric şi duodenal, dismenoree, metroragii, enterocolite; extern în exeme, acnee, leucoree, arsuri, plăgi greu vindecabile, hemoroizi. Prin păduri de foioase, izolat sau în pîlcuri, mai ales la cîmpie şi deal, pe soluri fertile, reavăn-umede, bogate în calciu. Europa şi U.R.S.S.

256 — Vîsc — Viscum album L. (Pl. 54) — H = 30—60 (100) cm. Perenă, semiparazită, se fixează pe planta gazdă prin haustori. Tulpină ramificată dichotomic. Frunze groase, pieloase, alungit invers-ovate pînă la liniare, verzi în timpul iernii. Flori unisexuate, dioice, cele mascule mai mari decît cele femele. Fruct bacă falsă, albă-gălbuie. Înflorire III—IV. Frunzele şi ramurile tinere utilizate la tratarea arterosclerozei, a afecţiunilor cardiace, hipertensiunii arteriale, tumorilor canceroase, tahicardiei, în astm, tuse convulsivă, sughiţuri persistente (pentru asta se foloseşte numai vîscul crescut pe măr, păr, brad, mesteacăn, frasin şi trandafir). În coroana foarte multor specii de plante lemnoase. Europa, Asia Mică, Asia Centrală.

257 — Vîsc de stejar — Loranthus europaeus Jacq. (Pl. 54) — H = 20—50 (100) cm. Plantă perenă, parazită, cu aspect de tufă. Tulpină ramificată dichotomic. Frunze alungit invers ovate, pieloase, căzătoare iarna. Flori unisexuate, dioice, cele mascule dispuse în raceme spiciforme, cele femele în spice laxe. Fruct bacă galbenă acoperită de o materie cleioasă, înflorire IV—V. În coroana speciilor de Quercus, mai rar pe alţi arbori. Europa, Asia Mică, Iran.

258 — Măcriş — Rumex acetosella L. (Pl. 54) — H = 40—100 cm. Perenă, tulpină erectă. Frunze alungit lanceolate, cele bazale cu peţiol, cele superioare sesile, cu gust acrişor. Inflorescenţă alungită, simplă sau ramificată. Flori dioice cu foliole perigonale roşietice. Fruct nuculă, înflorire V—VI. Cu efecte antiscorbutice, diuretice, uşor laxativă, depu-rativă, stimulatoare a digestiei. La cîmpie pînă în zona subalpină, în poieni şi fîneţe relativ umede. Europa, Asia, America de Nord.

259 — Steluţă — Stellaria nemorum L. (Pl. 54) — H = 20—50 cm. Perenă, tulpină ramificată superior. Frunze peţiolate la partea inferioară, sesile la partea superioară a tulpinii. Flori cu petalele de două ori mai lungi decît sepalele, dispuse în dichazii rare. Fruct capsulă, înflorire V—IX. În păduri, sub stînci umede. Europa, Caucaz.

260 — Opaiţă roşie — Silene dioica (L.) Clairv. (Pl. 55) — H-= 60—100 cm. Perenă, păroasă. Frunze obovate, cele inferioare peţiolate, cele superioare sesile. Flori roşii închis cu coronulă roză sau albă. Fruct capsulă, înflorire IV—IX. Pe dealuri şi munţi, în poieni, fîneţe, la marginea pădurilor. Europa, Asia temperată, Africa de Nord.

261 — Garoafă de munte — Dianthus superbus L. (Pl. 55) — H = 30—60 cm. Perenă, cu tulpina furcat ramificată la partea superioară. Frunze liniar lanceolate, cu nervura mijlocie proeminentă. Flori albe sau roze. Fruct capsulă, înflorire VI—VIII. Prin poieni, la munte. Europa, Asia.

262 — Bujor românesc — Paeonia peregrina Miller (Pl. 55) — H = 50—80 cm. Perenă, cu o

parte din rădăcini tuberizate. Tulpină uniflora. Frunzele inferioare lung peţiolate. cu limb compus din foliole ovat-sec-ţaţe, cele superioare tot mai puţin sectate. Flori mari, cu 7—11 petale sîngerii. Fructe folicule. Înflorire V—VI. La cîmpie, prin poieni şi la margine de pădure. Balcani.

263 — Spînz — Helleborus purpurascens Waldot et Kit. (Pl. 55) — Perenă, cu rizom. Tulpina floriferă apare înaintea frunzelor, care sînt mari, palmat sectate. Flori cu sepale mari, verzi, uneori roşietice. Petalele sînt reduse la cornete nectarifere. Fructe folicule, concrescute cîte 4—6 la un loc. Înflorirea III—IV. Rădăcina uscată se foloseşte la tratarea pestei porcine şi ovine, prin introducerea unei mici porţiuni într-o perforaţie a urechii. Din rizom se obţin produse farmaceutice cu efect cardiotonic. La deal şi munte, prin păduri şi tufişuri. Estul Europei.

264 — Căldăruşe — Aquilegia vulgaris L. (Pl. 55) — H = 10—80 cm. Perenă, cu tulpină ramificată la partea superioară. Frunze mari, trifoliat sectate. Flori mari, albastre, violacee-albastre, roze sau albe, pintenate. Fruct din 5—8 folicule acoperite cu peri deşi. Înflorire VI— VII. În regiunile montană şi subalpină, prin poieni, la marginea pădurilor. Centrul şi sudul Europei.

265 — Omag galben — Acanitum anthora L. (Pl. 55) — H = 15— 100 cm. Perenă, cu baza tulpinii tuberizată. Frunze palmat sectate, cu foliole liniare. Flori galbene, păroase, grupate într-o inflorescenţă simplă său ramificată. Fruct polifoliculă păroasă, înflorire VI—IX. Otrăvitoare (l mg substanţă ucide un om adult). În zonele montană şi alpină, prin fîneţe, păşuni, poieni, la soare. În Transilvania coboară la podiş; este prezentă în tăieturi de pădure şi tufişuri. În sudul şi centrul Europei.

266 — Păştiţă — Anemone ranunculoides L. (Pl. 55) — H = 7—30 cm. Perenă, cu rizom brun, tulpină cu frunze bracteiforme, palmat tri-sectate, sesile. Floare galbenă-aurie la vîrful tulpinii. Fructe nucule, scurt păroase, înflorire III—V. Conţine substanţe cu efecte narcotice. De la cîmpie la munte, prin păduri, tufişuri, poieni. Europa, Asia.

267 — Floarea paştilor — Anemone nemorosa L. (Pl. 55) — H = 6—30 cm. Perenă, rizom tîrîtor. Frunze bracteriforme, involucru trifoliat, alungit ovate sau lanceolate, adînc sectate. Flori albe sau slab roz-liliachii, solitare. Fructe nucule ovate, scurt păroase, înflorire III—V. Utilizată împotriva paraliziei, ca remediu antireumatismal şi antigutos. De la cîmpie la munte, prin păduri, tufişuri, tăieturi de pădure. Europa, Asia.

268 — Curpen de pădure — Clematis vitalba L. (Pl. 55) — H = pînă la 6—10 m. Perenă, lemnoasă, volubilă (liană), cu rizom puternic. Scoarţa se exfoliază în fibre lungi. Frunze imparipenat compuse, lung peţiolate. Flori albe, des păroase, adunate în inflorescenţe cimoase. Fructe acnene. Înflorire VI—IX. Sucul frunzelor este utilizat în dureri reumatismale şi nevralgii. Cu infuzie de plantă uscată se tratează paraliziile şi tuşea; extern stimulează creşterea părului. Pe dealuri şi la cîmpie, prin păduri, tufişuri, zăvoaie. Europa, Asia Mică, Africa şi America de Nord.

269 — Untişor, sălăţică — Ranunculus ficaria L. (Pl. 56) — H = 15—30 cm. Perenă, cu rădăcini tuberizate. Frunze cărnoase, lucioase, rotund sau triunghiular cordate. Flori galbene, lucioase. Fructe nucule, înflorire IV—V. Folosită pentru tratarea bolilor de piele, hemoroizilor şi scorbutului. Frunzele tinere se folosesc în alimentaţie, ca salată. De la cîmpie pînă pe munţi, prin păduri, tufişuri.

270 — Brebenel — Corydaîis solida (L.) Swartz (Pl. 56) — H = 8—30 cm. Perenă, cu tubercul aproape sferic, brun-roşcat, cu rădăcini firoase. Tulpină neramificată. Frunze compuse, cu lacinii ovate sau liniar lanceolate. Inflorescenţă-racem simplu, cu flori violet-roşii. Fruct capsulă ovat lanceolată. Înflorire III—IV. De la cîmpie pînă pe munţi, prin păduri, tufişuri, poieni. Sudul şi centrul Europei, vestul şi nordul Asiei.

271 — Colţişor — Bentaria bulbifera L. (Pl. 56) — H = 35—65 cm. Perenă, rizom lung, alb. Tulpină neramificată. Frunze imparipenat compuse, cu marginea foliolelor dinţată, cu bulbi la subţioara frunzelor (servesc înmulţirii vegetative). Inflorescenţă racem, cu flori violet-albu-rii. Fructe silicvă. Înflorire IV—V. Rizomii se folosesc contra diareii. În păduri de fag şi stejar. Europa, sud-vestul Asiei.

272 — Toporaşi — Viola suavis Biet. (Pl. 56) — H = 15—30 cm. Perenă, rizom îngroşat, stoloni scurţi, subterani. Frunze îngust sau lat cordat ovate, cu marginea fin crenată; stipele îngust lanceolate. Flori violete sau la bază albe, frumos mirositoare, cu un pinten scurt şi gros. Fruct capsulă globuloasă, înflorire III—IV. De la cîmpie la munte, în păduri, tufişuri. Europa.

273 — Toporaşi albi — Viola alba Besser (Pl. 56) — Perenă, rizom gros, stoloni subţiri, frunze lat ovate, la bază adînc cordate, cu marginea slab crenată, cu peri lungi, rigizi, albicioşi. Stipele liniar lanceolate. Flori albe violete sau pestriţe, frumos mirositoare. Fruct capsulă cu peri. Înflorire III—IV. În regiunea colinară şi montană, prin păduri. Europa, sud-vestul Asiei.

274 — Coacăz roşu — Ribes rubrum L. (Pl. 56) — H = l m. Arbust ca o tufă. Frunze lung peţiolate, cu 3—5 lobi laţi biseriaţi pe margine. Inflorescenţă racem din 3—8 (10) flori cu sepale verzi-brunii, uneori cu puncte roşietice, mai lungi decît petalele (care sînt galbene). Fructe bace roşii cu gust acru. Înflorire IV—V. Fructele se coc în VIII; se folosesc la dulceaţă, compoturi, siropuri. În păduri şi poieni; preferă locuri stîncoase. Se poate cultiva. Nordul Europei, Siberia, Mongolia.

275 — Coacăz de munte — Ribes alpinum L. (Pl. 56) — H = 1.5 m. Arbust cu ramuri subţiri,

nespinos. Scoarţa se exfoliază în fîşii. Frunze cu 3 (rar 5) lobi adînc seraţi pe margine; faţa superioară acoperită dispers cu peri glanduloşi. Inflorescenţă racem cu flori dioice, galbene-verzui. Cele mascule lungi, (L = 6 cm), cu 8—30 flori, cele femele, scurte, din 2—5 flori. Fructe bace sferice, roşii, cu gust neplăcut, înflorire V—VI; fructifică în VIII. În păduri montane, pe locuri pietroase. Europa, Asia.

276 — Coacăz negru — Ribes nigrum L. (Pl. 56) — H = pînă la l—2 m. Arbust nespinos, tulpină erectă, puternic ramificată. Scoarţa ramurilor tinere e cenuşie-gălbuie, a celor bătrîne negricioasă. Frunze cu 3 lobi ascuţiţi, neregulat dublu seraţi pe margine. Pe faţa inferioară dispers pubescente, mai ales în lungul nervurilor, cu glande galbene, strălucitoare, punctiforme. Inflorescenţa racem din 5—10 flori verde-gălbui la exterior şi roşietice la interior. Fructe bace sferice negre, cu puncte galbene, înflorire IV—V, fructifică în VII. Frunze utilizate ca diuretic, în reumatism, gută, afecţiuni cardiace. Din fructe se face sirop, vin, gem. Principiile active din fructe măresc acuitatea vizuală, previn accidentele vasculare. La munte, prin păduri, tufişuri, pe soluri umede, la umbră. Suportă geruri puternice. Europa şi Asia.

277 — Păr pădureţ — Pyrus pyraster Burgsd (Pl. 57) — H = pînă la 20 m. Arbore cu tulpină puternic ramificată, cu ramuri spinoase. Frunze ovate, cu baza rotunjită sau uşor cordata, la vîrf ascuţite, cu marginea fin dinţată. Flori dispuse în corimbe. Fructe poame, înflorire IV—V. De la cîmpie la munte, în păduri, tufişuri, crînguri, în stejerete. Europa şi Asia temperată.

278 — Măr pădureţ — Malus sylvestris Miller (Pl. 57) — H = pînă la 15 m. Arbore puternic ramificat, cu scoarţa solzoasă şi ramuri spinoase. Frunze ovate sau eliptice, cu vîrf ascuţit şi baza rotunjită, simplu sau dublu crenate pe margine. Flori mari albe, uşor roze, grupate în raceme umbelate. Fructe poame, înflorire IV—V. De la cîmpie la munte, în păduri de foioase, la margini şi în rarişti. Europa.

279 — Păducel, mărăcine — Crataegus laevigata (Poir.) D. C. (Pl. 57) — Arbust sau arbore cu spini bruni la vîrf. Frunze obovate pînă la ovate, cu lamine mai puţin sectate decît C. monogyna. Florile cu 2 stile dispuse în corimbe erecte. Fructe drupacee ovoide, roşii, înflorire IV—V. Cu aceleaşi utilizări farmacodinamice ca şi C. monogyna (miocardită, hipertensiune arterială, tahicardie, tulburări neurovegetative). În estul ţării, prin luminişuri de păduri (mai ales stejerete), tufişuri, pe coaste însorite. Sudul şi centrul Europei.

280 — Zmeură — Rubus idaeus L. (Pl. 57) — H = pînă la 2,5 m. Arbust ca o tufă la bază cu ghimpi. Frunze penat compuse, cu 5—7: foliole ovate, adînc serate pe margine, surie-albicioasă pe faţa inferioară datorită perilor. Flori cu inflorescenţe pauciforme. Fructe polidrupe, roşii, foarte căutate, înflorire V—VII. Folosit la tratarea diareii, gas-tritei hiperacide, în afecţiuni faringiene. De la deal pînă în zona sub-alpină, în luminişuri de pădure, tăieturi, tufişuri. În toată emisfera , nordică.

281 — Fragi de pădure — Fragaria vesca L. (Pl. 57) — H = 5_20 (30) cm. Perenă, rizom. Cu stoloni supratereştri ce pornesc de la axele frunzelor bazale. Frunze trifoliate, dispuse în rozete, cu marginea foliolelor dinţată, lung peţiolate, cu stipele lanceolate, brune-roşcat la bază. Inflorescenţa cimă paucifloră; flori albe. Fructe aeriene înfipte într-un receptacul cărnos, roşu, comestibil, înflorire V—VI. Frunzele se folosesc în emerite acute, diaree, diabet zaharat, gută. Prin poieni, pajişti, fîneţe, păduri, tufişuri, de la deal pînă pe munţi. Europa, Asia, Africa de Nord; în America.

282 — Turtită mare — Agrimonia eupatoria L. (Pl. 57) — H =-= 30—100 cm. Perenă, rizom scurt, simplu sau ramificat. Tulpină neramificată, păroasă. Frunze mari, întrerupt penat sectate, cu foliole mici printre cele mari, cu marginea dinţată păroasă. Inflorescenţă racem spiciform cu numeroase flori galbene. Fructe nucule, care rămîn cîte 2 în receptacul, înflorie V—VIII (X). Folosit pentru creşterea apetitului, lizarea calculilor biliari, în diaree. De la cîmpie pînă în etajul montan, în păduri, tufişuri şi luminişuri de pădure, pe liziere, în poieni, pajişti. În toată emisfera nordică.

283 — Măcieş — Rosa canina L. (Pl. 57) — H = 2—3 m. Arbust ca o tufă, cu tulpini numeroase, ramificate, cu ghimpi. Frunze penat compuse, cu 5—7 foliole ovale, dinţate pe margine, cu peţiolul la bază cu stipele.^Flori mari, solitare sau grupate, la vîrful ramurilor, de culoare roz, roşu închis, mai rar albe. Fructe nucule închise în receptaculul de culoare roşie stacojie (fruct fals), înflorire V-VI. Fructe folosite în avitaminoze, enterocolite, calculoză renală şi tulburări de circulaţie periferică. În păduri de foioase, la margini de păduri, poieni, păşuni, fîneţe, pe coaste. Europa, Asia, Africa.

284 — Drobiţa — Genista tinctoria L. (Pl. 57) — H = 30—100 cm. Subarbust cu rădăcină pivotantă. Tulpini abundent ramificate sau nera-mifieate. Frunze lanceolate pînă la eliptice. Inflorescenţa racem din flori galbene-auni. Fruct păstaie liniară, înflorire VI—VII. Părţile înflorite servesc la stimularea secreţiilor gastrice, în afecţiunile ficatului şi splinei, în hipotiroidie, în eliminarea toxinelor din corp. De la cîmpie la munte, prin poieni la margini de păduri, în fîneţe, pe coaste abrupte Europa, Asia de sud-vest.

285 — Măzăriche de pădure — Vicia sylvatica L. (Pl. 58) — H = lUU—loO cm. Perenă, agăţătoare; frunze penat compuse, cu 6—8 perechi ae foliole eliptice sau alungit eliptice, cele terminale fiind transformate în circei. Inflorescenţa racem cu 5—20 flori albe-liliachii, vexil albastru. Tuct

păstaie, înflorire VI—VII. La deal şi munte, prin păduri umede umbroase. Europa, Asia.286 — Borceag — Vicia pannonica Crantz (Pl. 58) — H = 40— 60 (100) cm. Anuală,

păroasă. Frunze penat compuse, cu 4—9 perechi de foliole ovale sau alungit ovale, cu foliolele terminale transformate în cîrcei. Stipele brune, înguste, cu pete nectarifere. Flori albe-gălbui, cu vexilul alipit, păros, grupat în inflorescenţe acilare scurte. Fruct păstaie, alipit păroasă, înflorire V—VI. În păduri, tufişuri, fîneţe, pe lîngă drumuri şi în culturi de cereale. Sudul Europei, sud-vestul Asiei.

287 — Măzăroi sălbatic, năutul iepurelui — Vicia sepium L. (Pl. 58) — H = 30—50 (100) cm. Perenă, rizom ramificat, stoloni roşiatici. Frunze penat compuse, cu 4—8 perechi de foliole eliptice sau alungit eliptice, ultimele terminate în cîrcei. Inflorescenţa axilară din 2—5 flori violacee deschis. Fruct păstaie scurt păroasă. De la cîmpie la munte, prin păduri, tufişuri, lîngă drumuri, pe locuri cultivate. Europa, Asia.

288 — Pupezele, lintea cucului — Latliyrus vernus (L.) Bernh (Pl. 58) — H = 20—30 (60) cm. Perenă, rizom şi tulpină ramificată. Frunze penat sectate, cu 3 perechi de foliole ovate sau ovat-lanceolate. Inflorescenţa racem lax cu 3—8 flori la început purpurii violacee, apoi albăstrii. Fruct păstaie, înflorire IV—V. De la cîmpie pînă în zona subalpină, În păduri, tufişuri. Europa, Asia.

289 — Măzărichea cucului — Lathyrus venetus (Miller) Wohlf (Pl. 58) — H = 20—40 cm. Perenă, rizom noduros, tulpină cu muchii. Frunze paripenate, cu 2—3 perechi de foliole ovate. Inflorescenţă racem cu 6—12 flori purpurii, palide la început, apoi albastru-liliachii. Fruct păstaie. De la cîmpie la munte, prin păduri de şleau, stejar, fag. În sudul Europei, Asia Mică.

290 — Măcrişul iepurelui — Oxalis acetosella L. (Pl. 58) — H = pînă la 15 cm. Perenă, rizom ramificat, din care pornesc numeroase rădăcini adventive. Frunze trifoliate cu peţiol păros. Flori albe, rar liliachii, purpurii sau albastre. Fruct capsulă, înflorire V—VI. Folosită În afecţiuni ale ficatului, ca antidot în intoxicaţii cu arsen şi mercur, în scorbut şi diaree. În păduri de fag, brad, molid sau în păduri de amestec. În emisfera nordică.

291 — Pălăria cucului — Geranium phaeum L. (Pl. 38) — H = 30—40 cm. Perenă, rizom gros, oblic, acoperit la vîrf cu scvame brune. Tulpină păroasă, superior ramificată. Frunze palmat lobate, cu lobi dinţaţi. Flori violet închis pînă la roşiatic violet, prinse cîte 2 pe un pedun-cul. Fruct păros, înflorire V—VI (VII). De la cîmpie pînă în zona subalpină, prin păduri rare, în luminişuri de pădure, la margini de pădure, cu sol organic, gras. Europa.

292 — Fratele priboiului — Geranium sylvaticum L. (Pl. 58) — H = 30—70 cm. Perenă, rizom gros (L = 6—10 cm). Tulpini păroase, ramificate superior. Frunze palmat lobate, cu peri scurţi pe partea superioară; pe cea inferioară perii sînt numai pe nervuri. Peţiol păros. Flori mari, roşii sau rosiatic-violacee. Fruct păros, înflorire VII-VIII. În etajele montan şi subalpin, prin poieni umede, umbroase din preajma pădurilor. Europa.

293 — Sînger — Cornus sanguinea L. (Pl. 59) — H = 3—4 m. Arbust cu frunze late, eliptice sau ovate, cu marginea întreagă, cu nervuri laterale arcuite. Inflorescenţă corimbiformă cu flori albe-verzui. Fructe drupe globuloase, negre-albăstrui, cu puncte albe la vîrf. Înflorire V—VI. La cîmpie şi deal, prin păduri, tufişuri. Europa, Asia.

294 — Crestată — Aposeris joetida (L.) Less. (Pl. 59) — H = 15— 28 cm. Perenă, rizom scurt şi gros, cu suc lăptos. Frunze erucinat penat fidate, în rozetă. Inflorescenţă calatidiu cu flori ligulate galbene-aurii. Fruct achenă fără papus. Înflorire V—VIII. De la cîmpie pînă în etajul subalpin, în păduri umbroase (mai ales de fag). Europa.

295 — Iarbă împuşcată, ruen negru — Hypochoeris maculata L. (Pl. 59) — H = 20—90 cm. Perenă, rizom cărnos brun. Tulpină erectă simplă sau ramificată. Frunze bazale eliptice sau alungit ovate, surii-păroase pe ambele feţe, obişnuit pătate în violet, dispuse în rozetă. Inflorescenţă calatidiu, cu flori galbene-aurii. Fructe achene cu papus alb murdar, înflorire VI—VII. De la cîmpie pînă la etajul subalpin, prin fîneţe, păşuni. Europa, Siberia.

296 — Iarba vulturului — Hieracium sabaudum L. (Pl. 59) — H = 30—100 (150) cm. Perenă, păroasă, cu frunze ovate lanceolate, cu margini denticulate. Inflorescenţă calatidiu cu involucru lung şi flori galbene. Fruct achenă brună-neagră. În poieni, la margine de păduri, tufişuri. Europa, Asia Mică, Caucaz.

297 — Clopotul caprei — Campanula trachelium L. (Pl. 59) — H — 30—100 cm. Perenă, cu rădăcină ramificată. Tulpină erectă, cu peri aspri. rari. Frunze ovat-triunghiulare, cu marginea dinţată, peţiolate (excepţie cele superioare care sînt sesile, scurt păroase. Flori albastre-violet sau albastre deschis, grupate în racem. Fruct capsulă. Utilizată în angine faringiene. În etajele montan şi alpin, în păduri şi tufişuri. Europa.

298 — Clopoţei — Campanula persitifolia L. (Pl. 59) — H — 100 cm. Perenă, cu rizom cilindric. Frunze bazale oval lanceolate, cele tulpinale linear lanceolate, pe margine fin dinţate. Inflorescenţă paucifloră, cu 4—5 flori albastre. Fruct capsulă, înflorire VI—VIII. De la cîmpie pînă în etajul subalpin, prin păduri, poieni, fîneţe. Europa, Siberia, Caucaz.

229 — Cărbuni — Phyteuma spicatum L. (Pl. 59) — H = 30—100 cm. Perenă, rădăcină îngroşată napiform. Frunze lat ovate, cu baza cordata, marginea dinţată sau dublu crenat serată, peţiolată. Inflorescenţa capitul globulos (care ulterior devine spiciform, cu flori albe sau albe-gălbui Fruct capsulă, înflorire VI—VII. De la cîmpie la munte, prin păduri de foioase, molidişuri, stufărişuri, stîncării, mai puţin prin fîneţe. Europa.

300 — Coada şoricelului — Achillea millejolium L. (Pl. 59) —H = 20—80 cm. Perenă, rizom şi stoloni repenţi, tulpină uşor păroasă. Frunze penat compuse alungit lanceolate, uşor păroase. Inflorescenţe grupate corimbiform, cu flori marginale albe, mai rar roze, cele ale discului, galbene. Fructe achene. Înflorire VI—VII. Folosită intern în anorexie, enterocolite, colici gastrice şi hepatice, gastrite, dismenoree, hemoroizi, balonări abdominale, cistite, bronşite. Extern în abcese dentare, exeme, arsuri, plăgi supurente, ulcer varicos, hemoroizi. De la cîmpie, în regiunea subalpină, prin păduri, poieni, pajişti, la margini de pădure. Europa, Asia, America de Nord.

301 — Năpraznic — Chrysanthemum corymbosum L. (Pl. 59) — H = 40—80 cm. Perenă, rizom noduros, tulpină corimbiformă, ramificată la vîrf. Frunze sectate cu 7—12 perechi de lacinii dinţate pe margine. Inflorescenţe calatidii, de obicei 3—11, grupate corimbiform, cu florile discului tubuloase, galbene, cele marginale albe. Fructe achene. Înflorire VI—VIII. De la cîmpie pînă în zona alpină, prin păduri de foioase şi răşinoase, tufişuri, poieni, stîncării înierbate. Sudul şi centrul Europei, sud-vestul Asiei.

302 — Arnică — Anica montana L. (Pl. 60) — H =15—70 cm. Perenă, rizom gros din care pornesc rădăcini fibroase. Frunze bazale în rozetă, eliptice, sesile, cele tulpinale eliptice, mici, sesile, opuse. Inflorescenţă l—2 calatidii cu flori galbene, cele marginale ligulate, cele din disc tubuloase. Fruct achene păroase, înflorire VI—VIII. Folosită ca infuzie din flori ca antiseptic, cicatrizant, decongestiv, în tratarea plăgilor şi a laringitei acute. În zona montană şi subalpină, în poieni şi fîneţe, păşuni. Europa, Siberia.

303 — Albăstrele de munte — Centaurea scabiosa L. (Pl. 60) — H = pînă la 120 cm. Perenă, rizom gros, tulpină ramificată superior. Frunzele din partea inferioară a tulpinii întrerupt penat fidate cu segmente dinţate, peţiolate; cele din partea mijlocie sînt penat lobate, lipsite de peţiol. Inflorescenţă calatidii ovoidal globuloase, cu flori purpurii, foarte rar albe sau gălbui. Fructe achene, cu papus de lungimea achenei. Înflorire VI—IX. La munte, prin poieni, păşuni, la marginea pădurilor. Europa.

304 — Degetărele, potiraşe — Soldanella montana Vild. (Pl. 60) — H = 25 cm. Perenă, rizom noduros, frunze cu lamina rotundă, cordata la bază, pe margine crenată. Peţiolul frunzelor şi pedicelii florali sînt acoperiţi cu peri glandulosi scurţi. Scapul florifer cu 2—6 flori. Flori campanulate, albastre sau albastre-violete, rar albe. Fruct capsulă, înflorire V—VI. Utilizat ca purgativ. În etajul montan şi alpin, în păduri de conifere, la marginea pădurii, în poieni. În Carpaţii orientali şi Alpi.

305 — Ciuboţica cucului — Primula veris L. em. Huds. (Pl. 60) — H = pînă la 20—35 cm. Perenă, rizom scurt, frunze ovate sau alungit ovate, cu marginea crenată sau ondulată, pe partea inferioară păroasă, dispuse în rozetă. Flori galbene-portocalii, cu miros plăcut, grupate umbeliform. Fruct capsulă elipsoidală, înflorire IV—VI. Utilizată în bronşite, pneumonie, extern la contuzii. La deal şi munte, prin pajişti, păşuni, fîneţe, poieni, la margini de pădure, în luminişuri, tufărişuri, livezi. Europa şi Asia.

306 — Ciuboţica cucului, ţîţa vacii — Primula elatior (L.) Hill. (Pl. £0) — H = 10—35 cm. Perenă, rizom viguros, rădăcini albe. Frunze dispuse în rozetă, ovate sau alungit ovate, cu baza rotunjită brusc spre peţiol, pe margine dinţate neregulat. Tulpina poartă terminal mai multe flori de culoarea sulfului, grupate umbeliform. Corola este mai lungă decît caliciul; este prevăzută cu pete galbene la gît. Nu este mirositoare. Fruct capsulă cilindrică, înflorire III—VI. Utilizată ca şi P. veris. La deal şi munte, în pajişti, păşuni, fîneţe, luminişuri, la margini de pădure. Europa, Caucaz.

307 — Părăluţă de munte — Moneses uniflora (L.) A. Gray (Pl. 60) — H = pînă la 15 cm. Perenă, cu rădăcini fibroase. Tulpină cu muchii, poartă o singură floare. Frunze bazale rotunde pînă la spatulate, cu marginea mărunt crenat dinţată, cu peţiol scurt. Flori albe, rar roşcate. Fruct capsulă. La munte, în păduri de conifere, tufişuri de jnepeni. Europa, Siberia, America de Nord.

308 — Afin — Vaccinium myrtillus L. (Pl. 60) — H = pînă la 50 cm. Arbust foarte ramificat, cu ramuri verzi, muchiate. Frunze ovate sau eliptice, cu marginea fin serată, peţiolate. Flori solitare, roze palid. Fructe bace albastre-negricioase. Înflorire V—VI. Utilizat în diaree, diabet, infecţii urinare, uremie, reumatism, gută, enterocolite. În zonele montană şi subalpină, uneori şi alpină, ca tufişuri prin păduri de conifere, tăieturi de pădure. Europa, Asia, America de Nord.

309 — Mierea ursului, cuscrişor — Pulmonaria ojficinalis L. (Pl. 60) — H = 10—20 (30) cm. Perenă, rizom gros, tîrîtor, ramificat. Frunzele din rozetă eliptice sau cordat ovate, peţiolate, păroase. Frunzele tulpinale spatulate şi alungit ovate, pînă la eliptice, păroase. Flori roşii violacee, care înainte de cădere devin albastre. Corola ca o pîlnie. Fructe nucule. Se foloseşte la tratarea bronşitei, laringitelor, afecţiunilor renale, diaree, ulcer gastric şi duodenal, reumatism. În păduri de foioase, la

margini de pădure, în poieni, fîneţe. Europa.310 — Degetar galben — Digitdlis grandiflora Miller (Pl. 60) — H = 50—100 cm. Perenă,

rizom scurt şi oblic. Tulpină glandulos pubescentă în partea superioară. La baza tulpinii frunze alungit lanceolate, în restul tulpinii ovate sau eliptic lanceolate, glandulos pubescente pe ambele feţe, mai ales pe nervuri, cu marginea mărunt serată. Inflorescenţa racem cu flori palid gălbui, dispuse unilateral. Fruct capsulă ovoidă, păroasă, înflorire VI—VIII. Se foloseşte în bolile de piept, avînd acţiune cardiotonică. De la deal, pînă în zona subalpină, în păduri, rarişti, tăieturi, poieni. Europa, vestul Siberiei.

311 — Rotungioară — Glecoma hederacea L. (Pl. 61) — Perenă, tulpină culcată, din care pornesc alte tulpini florifere ascendente, slab păroase. Frunze reniforme sau cordat ovate, cu marginea crenată, peţiolate, pe faţa inferioară glandulos punctată. Flori albastre-liliachii, mai rar roşii-liliachii sau albe, grupate în cime, la subţioara frunzelor din partea mijlocie şi superioară a tulpinii. Fructe nucule brune, înflorire IV—V. Folosită în tratarea litiazei renale, a bolilor aparatului urinar, digestiv, respirator, în afecţiuni hepatice, ca vermifug pentru cai. În păduri, tufişuri, zone ierboase umbrite. Europa, America de Nord.

3.12 — Dumbravnic — Mellitis melissophyllum L. (Pl. 61) — H = 20—80 cm. Perenă, rizom scurt şi ramificat, tulpină în 4 muchii, păroasă. Frunze ovate, opuse, cu marginea serat dinţată, păroase pe faţa inferioară, mai ales pe nervuri. Flori cu corolă tubuloasă, bilabiată, mai lungă decît caliciul, purpurie roză, rar albă. Înflorire IV—V. Utilizată în hernie, paralizie, cefalee, amigdalită. Cu efecte antiseptice şi diuretice. În păduri de fag şi stejar.

313 — Urzica moartă — Lamium album L. (Pl. 61) — H == 30—70 cm. Perenă, rizom şi stoloni subterani. Tulpini În 4 muchii, neramificate, dispers păroase la partea superioară. Frunze cordat ovate, dispers păroase pe ambele feţe, cu marginea serat dinţată, peţiolate. Flori cu corolă tubuloasă, pubescentă, albă sau palid gălbuie, cu un inel păros la interior. Fructe nucule trimuchiate. Înflorire IV—VI. Utilizată în leucoree, hipertrofia prostatei, diaree uşoară, bronşite, insomnie, pentru spălături vagi-nale, abcese. De la deal pînă în zona subalpină, prin tufişuri, la margini de păduri, în poieni umbroase, pe lîngă ziduri şi garduri. Europa. Asia.

314 — Cistreţ — Salvia glutinosa L. (Pl. 61) — H = 40—120 cm.. Perenă, rizom gros. Tulpină păroasă, cleioasă (mai ales la partea superioară). Frunze opuse, sagitate, cu lobii bazali ascuţiţi, cu marginea dinţată, peţioli păroşi. Flori cu corolă bilabiată, de culoare galbenă-sulfurie, cu exteriorul glandulos, pubescent, păroasă, lipicioase, adunate într-o inflorescenţă cu 10—12 verticile. Fructe nucule ovoidale sau elipsoidale, brune, înflorire VI—VIII. Utilizată În tratarea durerilor articulare, reumatice. În toată ţara, preferenţial la munte, în păduri umbroase, pe lîngă ape curgătoare. Europa, Asia.

315 — Roiniţa, busuiocul stupului — Melissa officinalis L. (Pl. 61) — H = 30—80 (120) cm. Perenă, ramificată, cu miros aromatic, plăcut. Rizom lignificat, brun-gălbui, din care pornesc rădăcini adventive şi stoloni subterani scurţi. Tulpina în 4 muchii, păroasă la partea superioară. Frunze ovate, păroase, pe margine crenat-serate, peţiolate. Fiori la început gălbui, apoi albe sau liliachii palid, cu caliciul şi corola bilabiate, dispuse verticilat cîte 5—6 într-o inflorescenţă laxă. Fruct nucule ovoidale, înflorire VI—VIII. Folosită în dischinezii biliare, colite cronice, spasme şi colici gastrointestinali, vomă, diaree, în tulburări neu-rovegetative, la cicatrizarea rănilor. În sudul şi vestul ţării, în păduri de stejar, luminişuri, poieni, la deal pe locuri uscate, pietroase, umbroase. Europa, vestul şi sud-vestul Asiei.

316 — Ochinacea — Genţiana cruciata L. (Pl. 61) — H = 40—60 cm. Perenă, rizom gros (l — 2 cm), din care pornesc rădăcini fascicu-late. Tulpină simplă, erectă albă-verzuie, cu nuanţe violacee. Frunze ovat lanceolate sau eliptice, opuse, cu 3—5 nervuri. Flori cu corola ca un clopot, albastră pînă la verde, azurie în interior, de 3 ori mai lungă decît caliciul. Fruct capsulă, înflorire VI—X. Folosită în boli de stomac şi răni. De la cîmpie pînă în zona subalpină, prin poieni, pajişti, pe soluri calcaroase. Europa sudică, Asia de vest.

317 — Lumînărica pămîntului — Genţiana asclepiadea L. (Pl. 61) — H = 60—100 cm, G — l cm. Perenă, rizom puternic, noduros. Tulpină fistuloasă. Frunze ovat lanceolate, opuse, sesile, cu 5 nervuri, toate aşezate în acelasi plan. Flori solitare sau cîte 2—3, prinse la subţioara frunzelor superioare, campanulate, cu corola albastră-azurie, în interior cu pete mai întunecate. Fruct capsulă cu 2 valve, înflorire VIII— IX. Cu aceeaşi răspîndire ca şi G. cruciata. Sudul şi centrul Europei, vestul Asiei.

318 — Saschiu, merişor — Vinca minor L. (Pl. 61) — L = l m, H == 20 cm. Perenă, tulpină culcată, parţial lemnoasă, din care se desprind tulpini florifere erecte. Frunze eliptice sau ovat eliptice, pînă la eliptic lanceolate, scurt peţiolate. Flori solitare de culoare albastru-vio-letă, roze sau albe. Fructe folicule. Înflorire III—IV. Folosită în boli hipertensive şi arteroscleroză. Pe soluri calcaroase, cu humus, în păduri, la liziere. Europa, Asia Mică.

319 — Liliac — Syringa vulgaris L. (Pl. 62) — H = pînă la 7 m. Arbust cu frunze lat ovate, cu marginea întreagă, peţiolate. Flori albastre, liliachii, roşietice, violacee sau albe, grupate în panicule. Fructe capsule alungit ovale, înflorire V. Cultivat ca arbust ornamental. Folosit în calmarea colicilor hepatici şi ca febrifug. La deal şi munte, pe soluri calcaroase, în locuri însorite, ca tufişuri. Peninsula Balcanică, Asia.

320 — Soc — Sambucus nigra L. (Pl. 62) — H = 4—5 (10) m. Arbust cu coroană tufoasă, cu scoarţa crăpată (ritidom) şi măduva albă. Frunze imparipenat compuse, din 3—7 foliole eliptice sau ovat eliptice, cu marginea dreaptă; pe faţa inferioară cu peri rari de-a lungul nervurilor. Flori albe-gălbui, grupate în inflorescenţe umbeliforme plane. Fructe drupe baciforme, rare. Înflorire VI—VII. Flori folosite în afecţiuni renale, gripă, răceală, constipaţie, obezitate, la abcese şi furuncule. La cîmpie şi deal, în păduri de foioase, luminişuri, tufişuri, pe liziere. Europa şi Asia.

321 — Leurda, usturoiţă — Allium ursinum L. (Pl. 62) — H = 10—50 cm. Perenă, cu un bulb îngust învelit într-o tunică întreagă, subţire; din el pornesc 2 frunze lung peţiolate, eliptice sau eliptic lan-ceolate, cu 15—20 nervuri şi o tulpină situată lateral faţă de frunze, care poartă o inflorescenţă umbeliformă cu 5—20 flori albe, ca o stea. Fruct capsulă, înflorire IV—V (VI). Cu miros pronunţat de usturoi. Frunze folosite ca antiscorbutic, depurativ, diuretic, activator al peristaltismului intestinal. Poate fi consumată în loc de usturoi. Poate fi conservată pentru iarnă. De la cîmpie la munte, prin păduri de foioase, uneori în masă. Europa.

322 — Crin de pădure — Lilium margaton L. (Pl. 62) — H = 80—150 cm. Perenă, cu bulb ovoidal format din solzi cărnosi. Tulpină erectă. Frunze îngust sau lat eliptic lanceolate, dispuse verticilat, cîte 5—6 (10) către mijlocul tulpinii, care spre vîrf devin alterne. Inflorescenţă racem lax, formată din flori roze, roşii sau violacee, pătate cu purpuriu. Fruct capsulă ovoidală, înflorire V—VI. Utilizat ca diuretic, emenagog, emolient, revulsiv. De la cîmpie pînă la munte, în păduri de foioase. Europa, Siberia.

323 — Lalea pestriţă — Fritillaria orientalis Adams (Pl. 62) — H = 20—40 (80) cm. Perenă, cu bulb format din 2 solzi cărnosi de fiecare generaţie. Cu 5—8 (12) frunze dispuse altern. Flori cu exteriorul purpuriu brun închis pînă la galben închis, cu pete ca o tablă de şah; interiorul mai deschis la culoare, cu pete mai evidente. Flori solitare său în număr de pînă la 6, dispuse în racem. Fruct capsulă ovoidală, înflorire IV—V. PLANTĂ OCROTITĂ. În păduri de foioase, tufărişuri, coaste despădurite. Sudul Europei.

324 — Măseaua ciutei — Erythronium denscanis L. (Pl. 62) — H = 10—30 cm. Perenă, bulb ovoidal cilindric sau îngust alungit. 2 frunze alungit lanceolate sau oval lanceolate. Floare solitară violacee, roză sau palid gălbuie ori albă. La formele cu flori roşii, faţa superioară a frunzelor este cu pete roşii sau purpurii, la restul cu pete gălbui sau albicioase. Fruct capsulă obovoidală. Înflorire III—IV. În toată ţara, prin poieni, păduri, rarişti. Europa centrală şi de sud.

325 — Viorele — Scilla bifolia L. (Pl. 62) — H = 10—20 cm. Perenă, bulb ovoidal sau sferic, îmbrăcat în tunici de culoare brună. Frunze lat lineare, plane. Inflorescenţa racem, din 2—6, rar mai multe flori albastre-azurii, rareori roze sau albe, dispuse unilateral. Fruct capsulă globuloasă sau eliptică, înflorire III—IV. În toată ţara, prin păduri, tufişuri, pajişti. Europa, vestul Asiei.

326 — Ghimpe — Ruscus acuLeatus L. (Pl. 62) — H == 20—70 cm. Perenă, lemnoasă (subarbust) cu rizom tîrîtor. Tulpină erectă, totdeauna verde. Frunze reduse, locul lor este luat de filocladii ovale, provenite din lăţirea ramurilor. Flori mici, ca o stea. Fructe bace roşii, înflorire III—IV. OCROTITĂ DE LEGE. Recoltarea să este interzisă. Se poate utiliza în scopuri diuretice şi antihemoroidale. În păduri, rarişti, poieni. Europa, nordul Africii.

327 — Pecetea lui Solomon — Polygonatum odoratum (Miller) Druce (Pl. 62) — H = 50 cm. Perenă, rizom alungit, din loc în loc cu cicatrici scufundate. Tulpină muchiată. Frunze eliptic ovoidale sau eliptic lanceolate, cu nervuri evidente. Inflorescenţă racem cu l—2 flori albe, aşezate la subţioara frunzelor. Fruct bacă sferică, neagră-albăstrie. Înflorire V—VI. Utilizat ca purgativ, revulsiv, în furunculoză, panariţiu, antrax; este antireumatismal. De la cîmpie la munte, în păduri de foioase, rarişti, tufărişuri. Europa, Asia.

328 — Lăcrămioare — Convallaria majalis L. (Pl. 62) — H = 15—20 cm. Perenă, rizom alungit, repent, cu cicatricele frunzelor din anii precedenţi. Frunze eliptic lanceolate pînă la ovoidale, de obicei 2, lung peţiolate. Inflorescenţă racem simplu, unilateral, cu flori albe sau roze. Fruct bacă roşie, înflorire V—VII. Cu efect diuretic şi cardiotonic. La cîmpie şi deal, prin păduri de foioase, tufişuri, dumbrăvi. Cultivată. Europa, Asia, America de Nord.

329 — Ghiocel — Galanthus nivalis L. (Pl. 62) — H — 10—30 cm. Perenă, bulb globulos sau ovoidal, învelit în tunici brune. Cele 2 frunze lineare, plane, apar odată cu florile. Tulpină floriferă comprimată; cu flori albe. Fruct capsulă ovoidală, înflorire II—III. Utilizată în cardiopatii, miastenie, sechele provocate de poliomielită (ca soluţii injectabile). De la cîmpie pînă în zona alpină, prin păduri, tufişuri, poieni, pajişti. Europa.

330 — Fluerătoare — Tamus communis L. (Pl. 63) — H = 2—4 m. Perenă, dioică, volubilă, cu rădăcină alungită, cărnoasă. Frunze adînc cordat ovate, peţiolate, alterne. Flori femele grupate într-un racem scurt; cele mascule ca un racem lung. Fruct bacă globuloasă, roşie, înflorire V—VI. Utilizată în tratamentul reumatismului, gutei, contuziilor şi echimozelor. În păduri umbroase, pe liziere, în tufişuri. Europa, Asia, nordul Africii.

331 — Găsită — Iris graminea L. (Pl. 63) — H = 35 cm. Perenă, cu rizom lung articulat. Tulpină la bază cilindrică, superior comprimată. Frunze lineare. Flori violacee. Fruct cu 6 muchii, înflorire V—VI. În rarişti de pădure. Centrul şi sudul Europei.

332 — Brînduşe de munte —Crocus vernus (L.) Hiel (Pl. 63) — H = 15—35 cm. Perenă, bulb cărnos, tulpină înconjurată la bază cu numeroase teci. Cele 2—3 frunze sînt liniar lanceolate şi apar odată cu florile; inferior cu o nervură albă, mediană. Florile liliachiu violacee rar albe, cu dungi subţiri, înflorire IV—V, la topirea zăpezilor. De la cîmpie pînă în etajul subalpin (îndeosebi la munte), prin poieni, păşuni, fîneţe, Europa.

333— Buhai — Listera ovata (L.) R. Br. (Pl. 63) — H = 30—50 cm. Perenă, rizom tîrîtor, cu multe rădăcini subţiri. Tulpină la bază cu 4 muchii, în rest cilindrică, sub inflorescenţă glandulos-păroasă. Frunze lat ovate, eliptice, cu 9—18 nervuri. Inflorescenţă racem, cu flori verzi, gălbui-verzi, uneori nuanţat roşietice, înflorire V—VII. La deal şi munte, prin păduri, tufişuri, poieni. Europa, Asia, Africa de Nord.

334 — Papucul doamnei — Cypripedium calceolus L. (Pl. 63) — H = 15—50 cm. Perenă, rizom tîrîtor acoperit cu solzi, din care pornesc numeroase rădăcini. Tulpină cilindrică. Frunze lat eliptice sau ovate, cu nervuri proeminente, dispuse altern pe tulpină. Flori solitare, uneori cîte 2, cu labelul ca un papuc galben; celelalte foliole ale peri-gonului sînt purpurii brune. Fruct capsulă, înflorire V—VI. PLANTĂ OCROTITĂ DE LEGE. În păduri, pe soluri calcaroase. Europa, nordul Asiei.

335 — Trînji, buruiană de trînji — Neottia nidus-avis (L.) L. C. M. Richard (Pl. 63) — H = 20—40 (60) cm. Perenă, saprofită, cu rizom gros, acoperit de rădăcini cărnoase încîlcite. Tulpină erectă, striată. Frunze (4—5) reduse la scvame lanceolate. Inflorescenţă racem lax, cu flori brune deschis cu miros de miere. Fruct capsulă, înflorire V—VII. Utilizată în tratarea hemoroizilor. De la cîmpie la munte, prin păduri de foioase. Europa. Transcaucazia.

336 — Mlăştiniţă — Epipactis atrorubens (Hoffm.) Besser (Pl. 63) — H = 20—60 cm. Perenă, rizom gros, cu multe rădăcini. Tulpină erectă, purpuriu roşcată, cu peri scurţi, creţi. Frunze ovate pînă la îngust lanceolate, nuanţate în roşu-violet, cu numeroase nervuri. Inflorescenţă cu flori roşii, violacee, purpurii sau violet brune, care emană miros de vanilie. Fruct ovoidal. Înflorire V—VIII. La deal şi munte, prin rarişti de pădure, pe coaste însorite, pe soluri calcaroase. Europa, vestul Asiei.

337 — Rodul pămîntului —Arum orientale Bieh. (Pl. 63) — Perenă, tubercul cilindric sau ovoidal. Frunze hastat sagitate, lung peţiolate. Inflorescenţa spic cu axa îngroşată (spadix) înconjurată de o frunză sub formă de cornet numită spată. Fructe bace roşii, înflorire IV—VII. La cîmpie şi deal, prin păduri. Europa, Asia.

Alte plante care pot fi întîlnite în acest mediu de viaţă sînt cele descrise la numerele 38, 39, 40, 41, 42, 43, 46, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 64, 69, 70, 72, 78, 108, 109, 110, 111, 112, 113, 114, 117, 118, 12:. 122, 123, 124, 125, 127, 129, 132, 133, 134, 135, 136, 137, 138, 139, 140, 142, 143, 144, 146, 147, 148, 149, 151, 152, 153, 154, 157, 158, 160, 163, 165, 167, 169, 175, 179, 342, 344, 345, 360, 365, 374, 459, 460, 463, 464, 465, 466, 467, 468, 492, 495, 496, 498.

B. ANIMALE

ÎNCRENGĂTURA VIERMI INELAŢI (ANELLIDA)

CLASA OLIGOCHETE (OLIGOCHAETA)221 — Rîmă roşie — Denarobaena rubida Savigny (Pl. 64) — L = 40—80 mm. Clitelumul

pe segmentele 25—32. În soluri de pădure, frunzar, sub scoarţa copacilor care putrezesc, În mediul subteran. În toate pădurile, în gunoaie şi soluri cu substanţe organice în putrefacţie. În toată ţara. Cosmopolită.

ÎNCRENGĂTURA MOLUŞTE (MOLLUSCA)

CLASA MELCI (GASTROPODA)222 — Orcula dolium Brug (Pl. 64) — H = 4,5—5,6 mm, l = 2,3 mm. Cochilie cu 8,5—9

anfracte, fin striată, cu coaste. Peristom puternic evazat. Cu variaţie de culoare, dentiţie şi dimensiuni. În locuri umede şi mlăştinoase, sub frunze, pietre, pe tufuri calcaroase. În toate pădurile, de la şes, la munte. Sudul Europei, Caucaz, Iran.

223 — Laciniaria elata Rossm. (Pl. 64) — H = 16 mm, l = 4,5 mm. Cu mare variaţie de culoare şi dimensiuni. Cochilie striată sau costată, fusiformă, cu 10 anfracte relativ curbate. Apertura rotunjit-piriformă; peristom cu buză distinctă. În frunzar din păduri de deal şi munte. În Carpaţi.

224 — Gontodiscus perspectivus Muhlfeld (Pl. 64) — H = 2 mm. l = 5,5—6 mm. Cochilie turtită, cu 5—6 anfracte carenate spre exterior. Apertură romboidală. În păduri de munte, sub pietre şi frunze uscate, pe terenuri calcaroase. În toţi munţii. Sud-estul Europei.

225 — Limax — Limax cinereo-niger Wolf (Pl. 64) — L = 120— 150 mm. Corp masiv, piele întinsă, cu un scut cît 2/5 din lungime. În păduri de munte, în frunzar, sub pietre, stînci, sub scoarţa copacilor. În toată ţara. Europa.

226 — Isognomostoma personata Lamarck (Pl. 64) — H = 6 mm, D —10 mm. Cochilie turtit globuloasă, cu 5 anfracte acoperite cu peri. Apertura cu 3 adîncituri. În frunzar umed de pădure, sub pietre şi lemne putrede, la altitudini de 600—900 m. În toţi Carpaţii. Europa (Pirinei. Alpi. Jura, Carpaţi).

227 — Cepaea vindobonensis Pfeiffer (Pl. 64) — H = 17—18 mm, l = 20—21 mm. Cochilie globuloasă cu 5—5,5 anfracte. Mare variabilitate de colorit şi structură. Foarte comună în păduri, crînguri, păşuni, grădini. În toată ţara. Europa.

ÎNCRENGĂTURA ARTROPODE (ARTHROPODA)

CLASA CRUSTACEI (CRUSTACEA)228 — Ligidium hypnorum (Cuvier) (Pl. 64) — L — 7—10 mm. Izopod terestru. Trăieşte l

an. Se reproduce în VI—VIII; femela poartă cele 7—20 ouă într-o pungă; puii eclozează după 40—42 zile. Consumă detritus vegetal. Animal iute, trăieşte în locuri foarte umede, la marginea apelor, sub frunze, lemne putrede, în muşchi. Comun. Europa centrală.

CLASA DIPLOPODE (DIPLOPODA)229 — Polyxenus lagurus L. (Pl. 64) — L = 2,1—3,2 mm. Cu 2 serii de cîte 6 oceli. Pe spate

cu smocuri de peri zimţaţi, terminal cu o tufă de peri ca o pensulă. În frunzar, muşchi, sub scoarţa copacilor. Frecventă în toată ţara. Europa, nordul Africii.

CLASA PĂIANJENI (ARACHNIDA)230 — Păianjenul cu casă în labirint — Agelena labyrinthica. (Clerck) (Pl. 65) — L = 8—12

mm. Masculul trăieşte împreună cu femela. Animal sedentar. Ţese o pînză ca o pîlnie, cu o prelungire tubulară. Femela depune coconul în mijlocul plasei. Comună în tufişuri, mărăcinişuri, pe arbuşti. Abundent în păduri şi poieni. În toată ţara. Europa, Asia Centrală, Japonia.

231 — Xysticus cochii Thorell (Pl. 65) — L = 4—8 mm. Femela mai mare decît masculul. Cu un abdomen globulos, mai larg posterior. Nu ţese pînză. În ierburi, pe arbuşti, flori, uneori sub pietre. În toată ţara, frecvent. Europa, nordul Africii, vestul Asiei.

232 — Evarcha arcuata (Clerck) (Pl. 65) — L = 5—7 mm. Adulţii se întîlnesc vara. Aleargă repede, în salturi mici. Capturează hrana cu o mare precizie. Iubitor de soare, prezent pe solul pădurilor de şes, pe vegetaţia măruntă. Larg răspîndită. Europa, Asia.

233 — Neobisium carpathicum Beier (Pl. 65) — L = 2,2—3,6 mm. Pseudoscorpion care îşi face un cocon din resturi vegetale, sub pietre. Consumă larve şi adulţi de insecte (mai ales diptere) şi acarieni. În frunzarul pădurilor, în tot lanţul carpatic. România, Iugoslavia.

234 — Phalangium opilio L. (Pl. 65) — L = 6—9 mm. Opilionid care are pe chelicere (picioare anterioare terminate cu cleşti) nişte coarne. Picioarele lungi, subţiri, fragile, care apucate se rup foarte uşor. Nu ţese pînză. Se hrăneşte cu resturi organice, cadavre. Femela depune ouăle pe pămînt. Din ele ies primăvara puii În medii foarte variate, pe sub pietre, în litieră, pe plante, arbori, stînci. Din Delta Dunării pînă pe munţi la altitudini de l 400 m. Holarctică.

235 — Scorpion —Euscorpius carpathicus L. (Pl. 65) — L = 40— 50 mm. Scorpion mic, răpitor, nocturn. Consumă insecte, viermi şi crustacee, pe care le prinde cu picioarele din faţă. Ziua stă pe sub pietre sau lemne căzute, în frunzarul pădurilor de pe versantul sudic al Carpaţilor Meridionali, îndeosebi în Oltenia şi jud. Buzău. Cu acul din capătul cozii poate provoca o înţepătură neveninoasă pentru om.

CLASA SIMFILE (SYMPHILA)236 — Scutigerella carpathica Juberthie, Jupeau, Tăbăcaru (Pl. 64) — L= 5,5—7 mm. Simfil

cu corp din 14 segmente şi cu 12 perechi de picioare, fără ochi. Consumă frunze uscate, muşchi, lemn putred. În păduri de foioase şi amestec, în frunzar, sub lemne putrede, pietre. Numai în Carpaţii româneşti.

CLASA CHILOPODE (CHYLOPODA)237 — Lithobius forficatus (L.) (Pl. 64) — L = 18—35 mm. Coloraţie variabilă. Cu 15

perechi de picioare. În poieni deschise şi împădurite, sub pietre, în frunzar, bălegar, sub lemne, scoarţa arborilor, în muşchi, grădini, parcuri, terenuri necultivate, în pivniţe şi magazii. Comună la intrările în peşteri. Prezentă pînă la 2 000 m altitudine. Se hrăneşte pe înserat şi noaptea, îndeosebi cu larve de fluturi. Evită umezeala. Trăieşte 6 ani. Aleargă uşor înainte şi înapoi. În toată ţara. Europa, Asia, America de Nord.

238 — Polydesmus complanatus (L.) (Pl. 64) — L—16—28 mm. Diplopod cu corpul alcătuit din 20 segmente şi cu 28—29 perechi de picioare. Consumă detritus vegetal, frunze moarte, lemn putred. Foarte comun în litiera pădurilor de fag. În toată ţara. Europa centrală şi de est.

CLASA INSECTE (INSECTA)239 — Lepidocyrtus cyaneus Tullberg (Pl. 65) — L — 1,5 mm. Colembol comun în litiera,

mai rar în humusul pădurilor de foioase, unde consumă ciuperci inferioare şi substanţe organice în descompunere. În toată ţara. Europa.

240 — Meconema thalassinum Kollar (Pl. 66) — L = 10—16 mm. Lăcustă cu antene foarte lungi, fragile, cu ochi bulbucaţi şi oviscapt lung. Nu zboară. Femela depune ouăle în scoarţa copacilor. Arboricolă, comună în pădurile de foioase, mai ales pe stejar, tei, alun şi fag. Frecventă,, îndeosebi în Transilvania, în VII—X. Europa.

241 — Ephippiger ephippiger Fieb. (Pl. 66) — L = 20—30 mm. Lăcustă cu elitrele mici, întunecate, ascunse, fără aripi posterioare. Antene şi oviscapt lungi. În arbori şi arbuşti, în zonele calde, în VIII—X. De la cîmpie pînă pe munţi, frecventă, în vii şi culturi forestiere. Europa.

242 — Căluşar, căluşel — Decticus verrucivorus L. (Pl. 66) — L = 25—45 mm. Lăcustă cu aripi transparente. Prinsă, se apără muşcînd puternic şi eliminînd pe gură un suc castaniu acid. Se hrăneşte cu. insecte, plantule, frunze verzi de arbori şi arbuşti. Poate fi dăunător. Frecventă în VI—X în zonele de deal şi podiş, pe pajişti, poieni, în lanuri de cereale, pepiniere şi păduri. În toată ţara. Europa, Asia.

243 — Călugăriţă — Mantis religiosa L. (Pl. 66) — L == 42—75 mm. După împerechere femela mănîncă masculul. Ea depune ouăle în o capsulă fixată în jurul unei crenguţe. Larvele ies din ouă primăvara, adulţii în VI—IX. Stă nemişcată pe plante şi pîndeşte hrana răsucind numai capul în toate părţile. Se mişcă încet. Apucă brusc prada care trece prin apropiere cu picioarele anterioare adaptate special pentru aceasta. Animal lacom, vorace. În păduri şi poieni, mai ales în Transilvania, Dobrogea şi Muntenia. Europa de sud.

244 — Urechelniţa — Forficula auricularia L. (Pl. 65) — L= 10— 16 mm. Dermapter cu elitre de lungime variabilă. Ca să zboare îşi ridică elitrele cu ajutorul furcii posterioare, pentru a-şi putea elibera aripile posterioare lungi, membranoase. Cleştii caudali, cu cîte un dinte interior, sînt încovoiaţi la capăt. Femela depune în IV—V în pămînt, 90 ouă pe care le păzeşte (la nevoie le transportă în alt loc), îşi îngrijeşte puii. Larvele au 6 stadii de dezvoltare. Activă ziua şi noaptea. Consumă vegetale, plante putrede, insecte, cadavre, resturi de animale, larve de insecte, purici de plante. Femelele iernează în sol. Pe sol umed, sub scoarţa copacilor, în litiera pădurilor şi plantaţiilor forestiere. În IV— X în toată ţara. Europa.

245 — Furnică albă — Reticulitermes lucifugus Rossi (Pl. 65) — Isopter (termită) care formează state şi colonii. Cu mai multe categorii de indivizi: larve indiferente (L = 2 mm), lucrătoare (L = 6,5 mm), soldaţi (L = 5,5—6,3 mm), 2 feluri de nimfe şi adulţi aripaţi (L = 6,8—7 mm) care părăsesc colonia, se reproduc şi întemeiază noi colonii). Există şi indivizi nearipaţi, reproducători. Formează colonii în pămînt. Ouăle şi larvele tinere sînt îngrijite de lucrătoare. O femelă poate depune cca 200 000 ouă. Consumă lemn mort sau verde, rădăcini, lemne tăiate, stîlpi, pe care îi roade pe dinăuntru. Graţie unor protozoare care trăiesc în aparatul lor digestiv, consumă celuloza din lemn. În sudul ţării, de-a lungul Dunării, cu tendinţă de răspîndire progresivă. Europa.

246 — Musculiţa cu gît lung — Raphidia ophiopsis Schum. (Pl. 65) — L =18—25 mm. Rafidiopter a cărui femelă depune ouăle în crăpăturile din scoarţa copacilor cu ajutorul unui oviscapt lung, subţire. Larvele sînt terestre, stau în copaci, pe tufe de muşchi şi licheni. Animal răpitor; consumă ouăle şi omizile insectelor defoliatoare, păianjeni. În păduri de foioase şi răşinoase, pe ramuri şi frunze, în IV—X. În toată ţara. Europa.

247 — Leul furnicilor — Myrmeleon formicarius L. (Pl. 65) — L = 65—75 mm. Adulţii sînt slab zburători şi trăiesc puţin; ei se întîlnesc în VI—VII. Femela depune ouăle în nisip; larvei (247 b) sapă o groapă ca o pîlnie cu ajutorul capului, cu care aruncă nisipul afară. Ea stă în fundul gropii, lăsînd afară numai o pereche de mandibule. Cînd o insectă ajunge pe marginea gropii, larva aruncă asupra ei nisip, o dezechilibrează şi aceasta cade în pîlnie, unde larva îşi înfige mandibulele în ea. Printr-un canal

ce străbate aceste mandibule ea introduce în pradă sucuri gastrice care îi lichefiază conţinutul, pe care îl suge apoi prin aceleaşi canale. Prada golită de conţinut este aruncată apoi afară din pîlnie. Larva se împupează în sol. În toată ţara, în păduri de brad. Europa centrală şi de sud.

248 — Muscă scorpion — Panorpa communis L. (Pl. 65) — L = 15— 20 mm. Mecopter la care abdomenul masculului este asemănător cu cel al unui scorpion, dar se termină cu un cîrlig. Femela depune 150 ouă care seamănă cu nişte popice ce sînt dispuse pe 2—3 rînduri în sol. Larvele, carnivore, trăiesc în muşchi. Adulţii, răpitori, atacă larvele insectelor defoliatoare. În păduri.249 — Ploşniţă de cîmp — Palomena praxilla L. (Pl. 66) — L = 12— 14 mm. Heteropter, comun în VII—VIII în grădini, pe poame, lemne, urzici, în păduri pe frunzele copacilor. Suge sucurile plantelor. Iernează ca adult în frunzar. De la cîmpie pînă la munte, în toată ţara. Sudul Europei, Asia.

250 — Ploşniţă de pădure, ploşniţă de pom — Pentatoma rufipes L. (Pl. 66) — L = 13—16 mm. Heteropter cu picioare roşii. Emană un miros puternic, neplăcut. Deşi suge sucurile a numeroase plante, atacă ades şi larvele viespilor de frunză, sugîndu-le sîngele. Iernează ca adult pe scoarţa copacilor în locuri însorite, prin păduri, livezi şi grădini. În "toată ţara, îndeosebi în zona muntoasă. Europa, Siberia.

251 — Himacerus apterus F. (Pl. 66) — L = 9—10 mm. Cu 2 forme: unele brahiptere (aripile sub 1/2 din lungimea abdomenului) mai comune, altele macroptere (cu aripi ce depăşesc lungimea abdomenului), mai rare. Cu o generaţie pe an. Animal zoofag, se hrăneşte cu ouă şi larve tinere de insecte, fiind astfel un animal util. Iernează ca ou sau ca adult. În păduri şi livezi, pe copaci şi arbuşti. Frecvent în zonele înalte. Europa, Siberia.

252 — Aradus betulinus Fn. (Pl. 66) — L mascul = 6,3—7,1 mm, L femelă = 8,5—9.1 mm. Ploşniţă fitofagă care suge bradul şi molidul. În toată ţara, la deal şi munte. Europa, Siberia.

253 — Cicadă mare, cicoare — Tibtcina haematodes (Scop.) (Pl. 66) L = 26—31 mm. Homopter iubitor de căldură, care scoate un ţîrîit foarte puternic ce se aude de departe. Adulţii trăiesc 5—6 săptămîni. Ouăle sînt depuse în ramuri uscate. În X ies larve care trăiesc 4 ani în sol, sugînd seva din rădăcini. În pădurile de stejar. Europa.

254 — Mărgică, stupitul cucului — Phylaenus spumarius Amyot (Pl. 66) — L = 5—6 mm. Antene mici abia vizibile. Adulţii sar şi zboară bine. Larvele produc cu salivă şi alte secreţii o spumă în care se ascund. Comun pe plante ierboase şi arbuşti, la marginea pădurilor. În toată ţara. Europa, vestul Asiei.

255 — Centrotus cornutus L. (Pl. 66) — L = 7—10 mm. Homopter cu larve pe plante spontane joase şi cu adulţii în VI—VIII pe plante lemnoase din păduri umede. Cu o generaţie pe an. Iernează ca ou. Polifagă. Frecventă în toată ţara. Europa, Asia Mică.

256 — Aphrophora alni Fallen (Pl. 66) — L = 0,8—11 mm. Homopter ale cărui larve cresc pe plante spontane joase şi pe care produc o spumă ce formează un strat protector în jurul lor. Adultul în VI—X pe anin, pin, plop, salcie, unde suge sucul plantei pe la baza frunzelor de pe crengile tinere. În toată ţara. Europa, nordul Asiei pînă în Japonia.

257 — Viespoiul, viespea mare de lemn — Sirex gigas L. (Pl. 67) — L — 12—45 mm. Zboară zgomotos în VI—IX. Femela depune 350 ouă. Larva, albă gălbuie, sapă o galerie lungă de 40 cm pe axul tulpinii, apoi oblică, în care trăieşte 2 ani. Adultul se hrăneşte cu polen, sevă, insecte. În toate pădurile de răşinoase din ţară (pe brad, molid, larice), mai rar pe frasin şi plop. Datorită perioadei lungi de dezvoltare, adultul poate ieşi şi din lemn prelucrat.

258 — Viespea de lemn — Rhyssa persuasoria L. (Pl. 67) — L = 25—28 mm. Lovopozitor = 30—31 mm. Are un simţ deosebit care îi permite să simtă în lemn pînă la adîncimi de 30 cm locul unde se află larva unei insecte. Introduce apoi ovopozitorul în lemn şi reuşeşte să-l înfigă în omidă şi să-şi depună în ea ouăle. Larva care va ieşi se va hrăni cu carnea gazdei. Insectă folositoare. În pădurile de conifere. Europa, Asia.

259 — Diplolepis rosae L. (Pl. 67) — L = 2,5—5 mm. Formează gale de mărimi diferite, globuloasă, cu înveliş din fibre subţiri, încîlcite, cu camere numeroase, din care iese în primăvara următoare o nouă generaţie. O generaţie pe an. Viespea produce gale pe specii ale genului Rosa. Adulţi în V—VII. În toată ţara; cea mai comună insectă. Europa, vestul Asiei, America de Nord.

260 — Gărgăunele mare — Scolia flavifrons F. (Pl. 67) — L = 30—50 mm. Cea mai mare viespe din Europa. Parazitează larve de nazcorn (Oryctes), Lucanus şi Melolontha. În locuri însorite, calde, pe flori de compozite, cu al căror nectar se hrăneşte. Abundentă în toată ţara, îndeosebi în sud. Pentru împupare larva iese din gazdă şi formează un cocon.

261 — Furnica de pădure — Formica ruja L. (Pl. 67) — Llucrătoare= 4—9 mm, Lfemeie = 9—11 mm. Cu 3 feluri de indivizi: masculi, femele şi lucrătoare. Larva vermiformă, apodă. În păduri de amestec şi de răşinoase, cu soluri umede; formează cele mal mari şi înalte furnicare (de l m). Consumă insecte dăunătoare, afinează solul. Element regulator important al biocenozelor. Omnivor. În păduri de răşinoase, dar şi de foioase. În Carpaţi. Europa, Asia.

262 — Camponotus herculeanus L. (Pl. 67) — Lucrătoare — 7—14 mm. Cea mai mare furnică de la noi. Corp păros. Face cuiburi în arbori bătrîni (de foioase sau răşinoase), în buturugi, determinînd pierderi lemnoase de cca 5%. Uneori şi în cîmp, sub pietre. Coloniile din arbori sînt la l—10 m înălţime. În stomac conţine protozoare şi ciuperci capabile să degradeze celuloza. Consumă lemn, dar şi insecte diverse şi detritus. În toată zona carpatică, îndeosebi în păduri de răşinoase (mâi ales de molid). Europa, Asia.

263 — Gărgăune — Vespa crabro L. (Pl. 67) — L = 21—35 mm. Viespile alcătuiesc state, construind cuiburi din pastă celulozică, cu numeroase celule în formă de faguri etajaţi (D == 20—30 cm). Se hrăneşte cu muşte. Foarte răspîndită la noi, ocupînd chiar şi cuiburi de păsări. Este agresivă, cu o înţepătură foarte dureroasă. Iernează numai femelele fecundate, care încep construirea cuibului şi cresc primul lot de lucrătoare. Toamna ies femelele şi masculii şi are loc reproducerea. În păduri bătrîne. Europa.

264 — Bărzăune — Xylocopa violacea L. (Pl. 67) — L = 20—28 mm. Pe picioare cu un aparat colector de polen. Iernează ca adult. Cuib în lemn uscat (pari, stîlpi), În care sapă cu mandibulele canale lungi de pînă la 30 cm. Construieşte 12 cămăruţe separate prin ziduri de rumeguş întărit, în care depune ouă şi hrană (polen cu miere). Sudul Europei.

265 — Repedea de munte — Cicindella silvicola Duj. (Pl. 68) — L =13—17 mm. Răpitoare, aleargă şi zboară iute. Vînează ziua. Larva stă într-un tub în pămînt de unde prinde orice insectă care trece prin apropiere şi pe care o suge. La deal şi munte, mai ales în păduri de fag şi conifere. Zboară de-a lungul drumurilor, în zone însorite, uscate, pe pante pietroase. Europa.

266 — Cărăbuş auronitens F. (Pl. 68) — L = 18—26 mm. Animal terestru bine adaptat la mersul pe pămînt, cu mandibule puternice, lîngă care, atunci cînd este apucată secretă un lichid acid. Adultul şi larva sînt predatori. Vînează diferite insecte, îndeosebi larve. În toate pădurile de foioase şi conifere. Animal folositor. Europa.

267 — Vînător de omizi — Calosoma sycophantha L. (Pl. 68) — L = 24—35 mm. Insectă vioaie, carnivoră, vînează pe sol larve, omizi şi adulţi de insecte defoliatoare (Lymantrîa dispar, L. monacha). Femela depune 100—600 ouă, din care ies larve răpitoare. Impuparea se face în sol. Trăieşte 2—3 ani. În toate pădurile de foioase şi răşinoase. Europa, Asia.

268 — Xylodrepa quadripunctata L. (Ph 68) — L = 12—14 mm. Femela depune în sol 20 ouă. Adultul şi larva stau pe flori sau copaci şi distrug omizile de cotari şi tortricide, mai rar omizi procesionare, în păduri de stejar şi în livezi. Consumă şi ouă de crizomelide, cu pureci de plante. Animal folositor, util în combaterea dăunătorilor forestieri.

269 — Muscariu — Cantharis f usca L. (Pl. 68) — L = 11—15 mm. Cu elitre moi. Adulţii vioi, zboară în V pe flori, ierburi. Larvele sub pietre, în litieră. Consumă insecte, păianjeni, melci, limacşi, dar şi cereale abia încolţite. Iernează ca larvă în sol, dar poate apărea iarna pe zăpadă. Primăvara se împupează, apoi ies adulţii. În toată Europa.

270 — Agrilus viridis L. (Pl. 68) — L — 6—10 mm. Culoare variabilă. Femela depune ouăle în grupe mici pe scoarţă sau în tulpina arborilor. Larvele pătrund sub scoarţă şi sapă galerii întortocheate, deasupra cărora scoarţa se crapă. Iernează ca larve. Se împupează în lemn. Adulţii ies prin găuri proprii. Duşmanii săi sînt viespile parazite şi ciocănitorile. Durata de dezvoltare este de l—2 ani. Atacă arborii slăbiţi de secetă, inundaţii, sau de defoliatori (de obicei stejari, anini, tei, mesteceni, sălcii, plopi).

271 — Cantaridă, căţelul frasinului — Lytta vesicatoria L. (Pl. 68) L = 12—22 mm. Adultul mănîncă frunzele, putînd provoca uscarea arborilor (frasin, liliac, lemn cîinesc); are un miros greu, caracteristic, provocat de cantaridă (o substanţă afrodisiacă). Femela depune ouă pe flori sau pe sol. Larvele tinere ies, se prind de albinele sălbatice, care le duc în cuiburile lor. Aici se dezvoltă hrănindu-se cu ouăle gazdei şi cu miere. În primăvara următoare se împupează şi iese adultul.

272 — Mamornic, gîndac puturos — Meloe proscarabeus L. (Pl. 68) _ L = 13—32 mm. Elitrele mai scurte decît abdomenul, aripi posterioare rudimentare. Abdomen gros. În pericol secretă un suc acid urît mirositor, gros şi lipicios. Se hrăneşte cu iarbă. Cele l 200 ouă sînt depuse în depresiuni În pămînt, Larvele se agaţă de albinele solitare sau domestice şi sînt astfel transportate în stupi. Aici, printr-o dezvoltare complicată, cresc hrănindu-se cu ouă şi miere, dăunînd stupului. Pe pante însorite, înierbate. În toată ţara.

273 — Cărăbuşelul cerealelor — Anisoplia segetum Hbst, (Pl. 68) — D = 10—12 mm. Adulţii zboară, în V—VI şi trăiesc 20—30 zile. Depune ouă în pămînt lucrat. Larva se hrăneşte cu rădăcini de plante. Dezvoltarea larvară durează 2 ani. Adulţii dăunează boabelor în lapte; larvele rod rădăcinile. În toată ţara. Europa, sud-vestul Asiei.

274 — Nazcorn, caraban — Oryctes nasicornis L. (Pl. 68) — L = = 25—39 mm. Se întîlneşte în VI—VIII, în amurg şi noaptea. Dimorfism sexual accentuat. Capul este înarmat cu un corn lung, arcuit. Corp lucios, glabru. Picioare puternice. Larva se dezvoltă mai mulţi ani în plante în

descompunere, mai rar în lemn putred, înainte de împupare îşi face un cocon în care stă 2 luni. În toată ţara, mai frecventă în pădurile de stejar, fag şi conifere. Europa, Asia.

275 — Ileana, gîndac de trandafir — Cetonia aurata L. (Pl. 68) — L = 14—21 mm. Adultul pe flori în V—IX. Larva trăieşte un an în furnicare de furnici roşii de pădure şi în lemnul putred al copacilor sau în cioturi. Adultul se hrăneşte cu sucuri de flori (de aceea are un aparat bucal atrofiat şi mandibule moi). În toată ţara. Europa.

276 — Rădaşcă — Lucanus Cervus L. (Pl. 68) — L = 55—75 mm. Cel mai mare coleopter de la noi. Cu dimorfism sexual accentuat, masculul mai mare, cu mandibule foarte dezvoltate, bifurcate, cu dinţi interiori care îi servesc la lupte; femela mai mică (L = 30—45 mm). Larva trăieşte săpînd galerii în stejari. Dezvoltarea durează 3—5 ani şi atinge L = 80—100 mm. Ca adult suge seva din rănile copacilor. Zboară spre seară. Ziua stă pe ramuri. Atacă stejarul, mai rar alte foioase. În silvostepă. Europa.

277 — Croitorul mare — Cerambyx cerdo L. (Pl. 68) — L = 30— 50 mm. Antene cu 11 articole noduroase. Adulţii în VI—VIII. Au un zbor greoi, în seri calde. Femelele depun izolat cca 100 ouă în crăpăturile scoarţei tulpinilor de stejar. Larvele sapă galerii de pînă la 50 cm, crescînd pînă la 80—90 mm, în decurs de 3—4 ani. Este cel mai important dăunător al stejarului (dar poate ataca şi fagul, carpenul, ulmul, nucul şi castanul). Preferă copacii bătrîni de 80—140 ani, În care pot trăi concomitent mai multe larve. Arborii atacaţi pot lîncezi încă 15— 20 ani. Adulţii trăiesc pe flori. Europa.

278 — Strălucitul — Aromia moschata L. (Pl. 69) — L = 22—32 mm. Cu variaţii de culoare şi cu miros de mosc. Prezent în VI—VIII. Larva trăieşte săpînd galerii în trunchiurile sălciilor bătrîne, dar şi în arini şi plopi. Adultul stă pe sălcii şi flori. În toată ţara. Europa, Asia.

279 — Croitorul albastru al fagului — Rosalia alpina L. (Pl. 69) — L = 22—36 mm. Ultimele articole antenare cu smocuri de peri. În regiunile muntoase, pe fag, în V—IX. Larvele se dezvoltă în arborii slăbiţi, vlăguiţi. În toată ţara. Europa, vestul Asiei.

280 — Gîndacul roşu al plopului — Melasoma populi L. (Pl. 69) — L = 10—12 mm. Cu 2—3 generaţii pe an. Iernează ca adulţi în litieră sau sol. Se hrăneşte cu frunze şi vîrfuri de lujeri. Din ouă ies larve care consumă frunze. Se împupează pe dosul acestora cu capul în jos. Adulţii, dar mai ales larvele scheletizează frunzele, împiedică dezvoltarea plantelor. Din deltă pînă în zonele montane, pe plopi şi sălcii. Europa, Asia, nordul Africii.

281 — Gîndacul ulmului — Galerucella lineola M. (Pl. 69) — L = = 6—8 mm. Elitre păroase. Cu 2—3 generaţii pe an. Adulţii şi larvele rod frunzele de ulm, mai rar de plop, determinînd defolieri puternice, care slăbesc copacii (şi în care ulterior se pot instala carii). Se împupează cu capul în jos. Are ca duşmani păsările insectivore, insectele răpitoare şi parazite, ciupercile.

282 — Gîndacul arinului — Agelastica alni L. (Pl. 69) — L = 6— 7 mm. Femelele depun cele 600—900 ouă pe dosul frunzelor, în pachete de cîte 20 bucăţi. Larvele, ca şi adulţii, mănîncă frunzele, lăsînd numai nervurile. La sfîrşitul lui VII coboară în sol şi se împupează. Adulţii apar în VIII şi iernează în frunzar. Pe arin. Europa.

283 — Cariul molidului — Ips typographus L. (Pl. 69) — L = 4,2— 5,5 mm. Elitrele sînt terminal cu marginea dublă. Cu 2 generaţii pe an (în IV şi VI). Masculul sapă în scoarţă o gaură de intrare şi o cameră nupţială. De aici 2—3 femele fecundate sapă galerii verticale, în care depun 20—100 ouă. Larvele îşi sapă galerii proprii. Noii adulţi perforează găuri proprii de ieşire. Ei pot trăi 20 luni, atacînd molizii bătrîni (de 50—100 ani), dar şi pinul şi laricele. Are mulţi duşmani. În toată ţara. Europa.

284 — Cotarul de toamnă — Erannis defoliaria Clerck (Pl. 69) — A = 40—50 mm. Variabilitate mare. Femela apteră. Zboară în X—XII. Larvele se hrănesc cu frunzele esenţelor de foioase şi cu pomi fructiferi. Extrem de comună; în unii ani este un dăunător periculos. Europa, Asia.285 — Tortrix viridana L. (Pl. 69) — A = 22—25 mm. Adultul în V—VII. Noctuid, vine noaptea la lumină. Depune cca 60 ouă. Larva se hrăneşte cu muguri şi frunze de stejar. Cu mulţi duşmani. Specie comună, dăunător important în pădurile de stejar. Europa, Asia Mică.

286 — Omida păroasă a stejarului — Lymantria dispar L. (Pl. 69) — A = 25—70 mm. Femela este mai mare. Adulţii în VII—VIII. Femela depune 100—800 (l 500) ouă. Larvele pot provoca defolieri totale în pădurile de stejar, dar atacă şi alte plante lemnoase şi ierboase (este polifagă). Are mulţi duşmani naturali. Specie comună, dăunătoare. În toată ţara. Europa, Asia, America de Nord.

287 — Mironosiţa, nona, omida păroasă a molidului — Lymantria monacha L. — (Pl. 69) — A = 40—50 mm. Zboară în VII—VIII, seara sau noaptea. Femela depune 100—300 ouă. Cu o generaţie pe an. Larvele, polifage, consumă frunze, fiind principalul dăunător al pădurilor de răşinoase. Pentru hrănire, trec din pom în pom. La deal şi munte, mai rar la şes. Europa, Asia.

288 — Omida procesionară a stejarului — Thaumatopoea proces-sionea L. (Pl. 69) — A = 32—36 mm. Adulţii zboară în VII—VIII, în crepuscul sau noaptea. Omizile se hrănesc cu frunze de stejar; ziua stau protejate în cuiburi de mătase, din care seara pornesc spre ramurile cu frunze, pentru a

se reîntoarce dimineaţa la cuib. Cu peri iritanţi chiar şi pentru om. Drumul pe copaci şi de la un copac la altul îl fac în coloane nenumărate. Uneori se mută de la o pădrre la alta, tot în coloane. T.a noi comună, dăunătoare în pădurile de stejar din zonele de şes şi deal. Europa.

289 — Centra vinula L. (Pl. 69) — A = 65—70 mm. Cu 2 generaţii pe an. Adulţii zboară în V—VI şi VII—VIII. Larvele se hrănesc cu frunze de plop şi salcie. În toată ţara. Europa şi Asia.

290 — Anthocaris cardamines L. (Pl. 70) — A = 18—30 mm. Adulţii zboară în III—V. Larva trăieşte pe crucifere. În toată ţara, de la şes la munte. Europa şi Asia.

291 — Parnassius mnemosyne L. (Pl. 70) — A = 45—55 mm. Cu o singură generaţie pe an. Adulţii zboară în IV—V la şes şi în VI—VII la deal şi munte. Larva trăieşte pe Corydalis. Comună de la malul mării pînă pe munţi. Europa, Asia Centrală.

292 — Nymphdlis antiopa L. (Pl. 70) — A = 60—70 mm. Adulţii zboară în VI şi hibernează ca adult, pentru a zbura din nou primăvara. Larva polifagă, se hrăneşte cu frunze de salcie, plop, ulm, mesteacăn (chiar şi cu fragi). În păduri şi la liziere, la deal şi munte, în toată ţara. Europa, Asia, America.

293 — Limenitis camilla L. (Pl. 70) — A = 42—52 mm. Adulţii zboară în VI—VII. Larva trăieşte pe Lonicera. La deal şi munte. Europa, Asia temperată, pînă în Japonia. Pe plop trăieşte L. populi.

294 — Sfinxul de pin — Hyloicus pinastri L. (Pl. 70) -— A — 70— 85 mm. Cu o generaţie pe an. Adulţii zboară în V—VIII. Ziua se odihneşte pe trunchiurile de conifere, seara zboară pe flori după nectar, pe care îl culege din zbor. Larva trăieşte pe conifere, frecventă la noi Ia deal şi munte. Europa, Asia.

295 — Mimas tiliae L. (Pl. 70) — A = 60—75 mm. Frumos colorat, cu o mare variabilitate. Cu 2 generaţii pe an: în III—IV şi în VII—VIII. Adultul stă ziuă pe trunchiurile copacilor (seamănă cu o frunză căzută) şi zboară noaptea după nectar. Larva consumă frunze de tei, ulm, mai rar alun, mesteacăn, stejar. De la cîmpie la munte. Europa, Asia.

296 — Fluture de seară cu ochi de păun — Smerinthus ocellatus L. (Pl. 70) — A = 75—80 mm. Cu 2 generaţii pe an: în V-VI şi VII— VIII. Zboară noaptea. Larva trăieşte pe plop, salcie, mesteacăn, diferiţi arbori fructiferi. Comun, în toată ţara. Europa, Asia de vest, Asia Mică.

297 — Macroglossum stellatarium L. (Pl. 70) — A = 42—52 mm. Cel mai comun sfingid de la noi. Cu 2 generaţii pe an: prima primăvara, a doua toamna tîrziu. Numeroase exemplare pot hiberna ca adulţi în locuri adăpostite. Zboară ziua, suge nectar din zbor. Larva trăieşte pe Galium, Rubia, Stellaria. Din zona litoralului, pînă în munţi. Europa, Asia. Specie migratoare ce vine din sud.

298 — Aglia tau L. (Pl. 70) — A = 49—88 mm. Adultul zboară în IV—VI, prin pădurile de foioase. Diurn, zboară pe timp frumos, între orele 9—15; femela este nocturnă. În repaus acest fluture ţine aripile lipite, lăsînd să se vadă numai faţa inferioară a aripilor posterioare, care este homocromă, asemănătoare unor frunze moarte. Larva trăieşte pe fag, stejar, carpen, mesteacăn, tei etc. Relativ frecventă, îndeosebi în zona fagului, dar poate coborî spre cîmpie. Europa, vestul Asiei.

299 — Catocala nupta L. (Pl. 70) — A = 70—75 mm. Adulţii zboară noaptea, în VII—IX. Ziua stă pe scoarţa arborilor, cu care se confundă. Larvele se dezvoltă pe plop şi salcie. Cea mai frecventă specie a acestui gen, comună de la cîmpie, pînă la munte la altitudini de l 500 m. Europa, Asia. Pe stejar, păducel, porumbar, păr şi prun trăieşte C. fulminea, iar pe frasin şi plop C. fraxini.

300 — Rhabdophaga salicis Schrk. L. (Pl. 67) — Femela depune pînă la 130 ouă pe lujerii tineri de Salix. Larvele pătrund în tulpini, provocînd apariţia unor gale (D = l cm, L = 4 cm) cu camere individuale. Deformează ramurile. Cu mulţi duşmani naturali.

301 — Rhagio tringarius L. (Pl. 67) — Muscă comună primăvara, formează roiuri mici. Larvele se dezvoltă în lemn putred. Zoofage sau saprofage.

302 — Syrphus tricinctus Fallen (Pl. 67) — L = 11 mm. Trăieşte pe flori de compozite, în păşuni, unde pîndeşte diferiţi purici de plante, musculiţe, pe care le suge. Europa, Japonia.

303 — Bibio marci L. (Pl. 67) — L= 11—13 mm. Zboară în III— IV, ades în roiuri, pe vreme bună. Pe vreme rea stă sub frunze. Larvele cresc pe humus şi gunoi; rod rădăcini fine. Cu mulţi duşmani naturali.

304 — Stratyomis chameleon L. (Pl. 67) — Muscă puţin activă, prin locuri umede, pe plante sau trunchiuri de arbori. Larve active, care consumă vegetale în descompunere, resturi organice. Respiră cu un organ respirator situat la partea posterioară. Iernează ca larve. Se împupează în sol.

ÎNCRENGĂTURA VERTEBRATE (VERTEBRATA)

CLASA AMFIBII (AMPHIBIA)305 — Sălămîzdră — Salamandra salamandra L. (Pl. 74) — L = 20— 28 cm. Corp îndesat,

coadă cilindrică. Median cu 2 şiruri de orificii glandulare; pe laturi cu cîte un şir de negi. Se reproduce

primăvara şi vara, pe sol său în apă mică, de obicei slab curgătoare. Metamorfoza durează 2—3 luni. Ovovivipar, depune 70 larve în apă mică. Trăieşte peste 20 ani. Se hrăneşte cu rîme, limacşi, melci, insecte. Fără duşmani (datorită veninului produs de glandele din tegument). Animal nocturn, scoate un sunet ca un chiţăit de şoarece. Fiind animal terestru, se îneacă în apă adîncă. În văi umede, sub muşchi, pietre, buşteni umezi. În păduri. În Subcarpaţi şi Podişul Transilvaniei, la altitudini de 400—800 m. Rar apare şi în pivniţele caselor de lîngă păduri. Europa temperată, nordul Africii, Asia Mică.

306 — Brotacei — Hyla arborea L. (Pl. 74) — L = 5 cm. Pupilă orizontală, timpan vizibil. Degetele cu discuri adezive, cu lichid lipicios. Masculul cu un sac vocal mare, din care scoate un sunet puternic „ghek-ghek-ghek". Se reproduce în III—IV, în bălţi. Larvele înoată foarte rapid. Metamorfoza durează pînă în VII—VIII. Este singura broască arbo-ricolă din Europa. Se hrăneşte cu insecte zburătoare pe care le prinde cu limba sa lipicioasă. Are mulţi duşmani printre păsări şi şerpi. Animal diurn. În toată ţara, oriunde este apă şi vegetaţie arborescentă. Pe arbori, arbuşti şi în stuf. Europa, pînă în Caucaz şi Asia Mică.

307 — Broasca roşie de munte — Rana temporaria L. (Pl. 74) — L = 6—8 cm. Corp masiv, cap rotunjit, picioarele posterioare relativ lungi. Pupila orizontală. Timpan bine vizibil. Masculul cu 2 saci vocali interni, laterali. Masculul emite un sunet ca un mîrîit slab. Se reproduce în II—IV (la munte pînă în VII). Depune ponta în grămezi mari care plutesc la suprafaţa bălţilor. Metamorfoza durează 2—3 luni. Se hrăneşte cu viermi, moluşte, diferite artropode. Este vînată de şerpi şi păsări răpitoare. Face salturi scurte. Hibernează pe fundul rîurilor. În pădurile de altitudine (de la 600—2 000 m), prin iarbă şi frunzare, pe lîngă ape, în care, dacă este în pericol, sare. Europa, Asia temperată.

308 — Guşter — Lacerta viridis Laur. (Pl. 74) — L = 40 cm. Cea mai mare şopîrlă de la noi. Cap puternic, umflat la tîmple. Puii sînt brun-roşcaţi. Masculii se luptă Între ei. Depune în VI—VII cîte 7—14 ouă în galerii săpate în pămînt, din care în VIII ies puii. Se hrăneşte cu diferite crustacee, insecte, păianjeni, chiar şi cu şopîrle mai mici. Are mulţi duşmani printre şerpi, păsări răpitoare, mamifere. Hibernează în găuri adînci de l m, în IX—V. Animal iubitor de căldură şi soare. Se mişcă iute, se caţără uşor în arbori. În păduri rare de stejar cu subarboret, dar şi în vii şi pîlcuri de pădure, de stepă, pe pante de loess cu arbuşti. În toată ţara. Sudul Europei, Asia Mică.

309 — Şarpe de sticlă — Anguis fragilis L. (Pl. 74) — L = pînă la 50 cm. Şopîrlă serpentiformă, apodă. Ochii cu pleoape mobile, solzii cu luciu de smalţ. Reproducere în V; masculul imobilizează femela muşcînd-o de ceafă. Naşte în VII—VIII cîte 5—26 pui vii (L = 8—9 cm). Trăieşte şi 46 ani. Se hrăneşte cu limacşi, rîme, melci. Hibernează în găuri la rădăcina copacilor. Se mişcă lent; cînd este prins nu muscă, dar coada sa se rupe uşor. Apare izolat, dimineaţa sau seara, pe ploaie, la liziera pădurilor, în livezi, păşuni, sub pietre, buşteni, sub căpiţe de fîn. În toate pădurile. În toată ţara (lipseşte din Dobrogea). Europa, nordul Africii, Asia Mică.

310 — Viperă, năpîrcă — Vipera berus L. (Pl. 74) — L = 50—80 cmT Corp scurt, îndesat, bot turtit, coadă scurtă cu capăt bont. Pe cap un V întors, sau un X. Pe spate cu o bandă neagră în zig-zag. Apar ades indivizi melanici. Se reproduce în IV—V. Masculul nu imobilizează femela la acuplare. Naşte 5—18 pui în VIII—IX. Hibernează singură sau în îngrămădiri de pînă la 300 indivizi, în X—III (IV). Trăieşte 5—8 ani. Se hrăneşte cu mamifere (rozătoare şi insectivore), şopîrle, broaşte brune. Are un venin puternic. Ucide prada muşcînd-o, apoi, cînd nu mai mişcă.. o înghite de la cap. În zone umede la munte şi dealuri, pînă la altitudini de 2 500 m, la margini de păduri şi poieni, taluzuri de drum şi poteci, coaste stîncoase cu vegetaţie. Mai activă dimineaţa şi seara. În zile reci şi ploioase, activitatea redusă. Pe ambii versanţi ai Carpaţilor, în podişul Transilvaniei, în Crişana, în jurul Iaşului. Europa, Asia.

CLASA PĂSĂRI (AVES)311 — Vînturel roşu — FaZco tinunculus L. (Pl. 71) — L = 31— 38 cm. La colţul gurii cu o

mustaţă negricioasă. Cuibăreşte în IV în păduri, în cuiburi părăsite de ciori şi coţofene, în scorburi, pe stînci, în clădiri înalte din oraşe, ades în colonii. Cele 4—5 ouă sînt clocite 25 zile. Puii stau în cuib 4 săptămîni. Pasăre folositoare. Se hrăneşte cu şoareci, insecte, rar cu păsări. Zbor liniştit, poate bate repede din aripi, stînd suspendat în aer pentru a-şi căuta prada de pe sol. În păduri, oraşe, pe malul apelor, dar şi în zonele montane, în stîncării. Strigăt „cli-cli-cli". Oaspete de vară (III—XI) parţial sedentar. Europa, Asia, Africa.

312 — Şorecar comun — Buteo buteo L. (Pl. 71) — L = 46—65 cm. Intre ochi şi cioc, cu pene moi. Coadă aproape dreaptă, coloraţie variabilă. Cuibăreşte în păduri mici, în pomi înalţi. Femela depune în V 3 ouă pe care le clocesc ambii părinţi timp de 30 zile. Puii stau în cuib 40— 50 zile. Animal folositor: se hrăneşte îndeosebi cu rozătoare, mai rar cu păsări, reptile, insecte mai mari. Caută hrana în luminişuri, pe întinsuri. Preferă să stea în pomi înalţi. Strigăt „hlach". Sedentar, dar şi de pasaj, comun în păduri colinare, îndeosebi în Transilvania şi Dobrogea. Europa, Asia.

313 — Cocoş de munte — Tetrao urogallus L. (Pl. 71) — Lmascul = — 85—100 cm, Lfemelă —

60—70 cm. Cu dimorfism sexual accentuat. Animal poligam. În perioada împerecherii are loc o paradă nupţială, cînd cocoşii cîntă. Cuib pe sol, la baza arborilor, căptuşit cu resturi vegetale. Femela depune în V cîte 5—8 ouă pe care le cloceşte timp de 24 zile de la depunerea ultimului ou. Puii ies concomitent şi pot alerga să-şi caute hrana din prima zi (sub conducerea mamei lor). Se hrăneşte cu larve, omizi, plante, fructe. Strigă „bac-bac-bac". Relict glaciar, sedentară la noi, în pădurile de conifere de altitudine medie şi mare, de-a lungul întregului lanţ carpatic. Femela este OCROTITĂ DE LEGE, masculul se vînează. În nordul Angliei, Europa centrală şi nordică, Asia temperată (pînă la Sahalin).

314 — Fazan — Phaseanus colchicus L. (Pl. 71) — Lmascui = 75— 90 cm, Lfemeiă = 50—65 cm. Pasăre poligamă, cu o coloraţie foarte variabilă, cu dimorfism sexual. Cuibăreşte în V—VI pe sol, în vegetaţie. Cuibul adăposteşte 6—10 ouă ce sînt clocite de femelă 27 zile. Puii pleacă după mamă imediat ce s-au uscat. Are peste 30 rase ce se pot încrucişa între ele. În prezent este înmulţit în captivitate, apoi este lăsat liber. Se hrăneşte cu bucăţi de plante, seminţe, fructe de pădure, insecte., viermi, melci, pe care le culege dimineaţa şi seara (ziua stă prin desişuri, în semănături, noaptea în pădure). Strigă „go-coc". Doarme în copaci (cocoşii mai sus, femelele mai jos). Se ascunde de duşmani, dar la nevoie fuge pe jos foarte iute, sau zboară brusc, zgomotos şi iute. Este vînat pentru carnea sa gustoasă. La noi a fost aclimatizat şi s-a adaptat bine. Sedentară, în păduri de foioase, mai ales la şes şi deal, în păduri rare, lîngă terenuri arabile şi ape. În toată ţara. Originar din Asia (India, China), acum colonizat în toată emisfera nordică.

31.5 — Sitar — Scolopax rusticola L. (Pl. 71) — L = 34—36 cm. Cuibăreşte la rădăcina copacilor, într-o gropiţă căptuşită cu frunze uscate. Depune 4 ouă ascuţite la vîrf, pe care femela le cloceşte 22 zile. Puii stau în cuib cîteva ore. În unii ani poate scoate două rînduri de pui. Nocturn. Se hrăneşte cu insecte, viermi, melci. Strigăt „orrrt-orrt" său „tsivik"'. Zbor iute, în zig-zag. Caută cu ciocul viermi în sol umed, care rămîne în urma să ciuruit ca o sită. În păduri de foioase şi amestec, lîngă ape, în zăvoaie. Căutată de vînători pentru carnea să foarte gustoasă. Pasăre de pasaj şi oaspete de vară (II—IV şi IX—XI), rar pînă la altitudini de l 400 m. Iarna rămîne rareori. Europa, Asia (pînă în Japonia).

316 — Turturică — Streptopelia turtur (L.) (Pl. 71) — L = 26—30 Cuib simplu, ca o platformă rară, din crengi, în copaci la înălţimi de l— 7 m. Depune de 2 ori pe an cîte 2 ouă pe care le cloceşte 13—15 zile. Puii stau în cuib 18 zile. Pasăre de zi, se hrăneşte cu diferite seminţe,, melci, fructe de pădure şi livezi. Strigăt „turr-turr". În păduri la şes şi deal, în plantaţii de salcîm şi parcuri. Căutată de vînători. Oaspete de vară (IV—IX). Europa, Asia centrală şi de est, Africa de Nord. Iernează în Africa la nord de ecuator.

317 — Buha — Bubo bubo L. (Pl. 71) — H = 62—73 cm, A = 160— 170 cm. Corp acoperit cu un penaj mare, lax; pe cap cu 2 smocuri depene asemănătoare unor sprîncene. Aripi mari, late. Cuibăreşte în III— IV în scorburi, crăpături de stînci sau în cuiburile altor răpitoare mari. Cele 2—4 ouă le cloceşte 33—36 zile. Puii stau în cuib cca 2 luni. Se hrăneşte cu şoareci, iepuri, păsări, insecte. Vînează numai noaptea, zburînd la distanţe de 15 km de cuib. Strigăt „uhuhu-u-uhuhu" lugubru. Sedentară, stă în zăvoaiele Dunării, în păduri, prin stîncării. Rară. OCROTITĂ DE LEGE. Europa temperată, Asia, Africa de Nord.

318 — Cuc — Cuculus canorus L. (Pl. 71) — L =31—40 cm. Nu îşi face cuib, nu cloceşte şi nu îşi îngrijeşte puii. Femela depune cîte un ou în cuiburile altor păsări (are preferinţe pentru cuiburile anumitor specii). Din V pînă în VII depune cca 12—20 ouă mici, de culoare variată. Puiul iese după 12,5 zile, creste foarte repede, aruncînd din cuibul gazdă restul ouălor şi puii mamei adoptive. El rămîne în cuib 21—22 zile şi este foarte lacom şi gălăgios. Se hrăneşte cu insecte, omizi (este printre puţinele păsări care mănîncă omizile păroase), păianjeni. Strigăt „cu-cuu". Oaspete de vară (IV—IX), comun în toate pădurile colinare şi de munte, în zăvoaie, parcuri şi vii. Europa, Asia, Africa. Iernează la sud de Sahara şi în sudul Asiei.

319 — Dumbrăveancă — Coracias garrulus L. (Pl. 72) — L = 30— 34 cm. La jumătatea lui V îşi face un cuib în scorburi înalte sau în găuri săpate în maluri (lîngă ape mari), pe care le tapetează cu iarbă, puf şi pene. Cele 4—6 ouă sînt clocite 18—19 zile de ambii părinţi. Puii stau în cuib 26—30 zile. Se hrăneşte cu insecte, la nevoie şi cu alte nevertebrate (pe care le vînează mai ales din zbor), dar consumă şi şoareci, fructe. Strigăt „rak-rak". Stă în locuri înalte. În zăvoaie, păduri cu luminişuri. Oaspete de vară (V—IX). În zonele înalte este mai mult de pasaj. Frecventă în toată ţara. Europa, vestul Asiei, Africa de Nord. Iernează în Africa şi nord-vestul Asiei.

320 — Pupăza — Upupa epops L. (Pl. 72) — L = 25—45 cm. Cu un evantai de pene pe cap. Cuibăreşte în V—VI în scorburi de copac sau în găuri în zid. Femela depune 6 ouă pe care le cloceşte 18 zile. Puii stau în cuib 24—27 zile; ei se apără împroşcînd secreţia urît mirositoare a unei glande situate deasupra cozii. Se hrăneşte cu insecte, viermi, melci, pe care îi aruncă în aer, apoi îi înghite. Pasăre folositoare. Strigăt „upupupup". Surprinsă, în caz de primejdie, se lipeşte de sol, stînd nemişcată. În pajişti, pe lîngă păduri, în parcuri, rarişti, în copacii din apropierea apelor. Oaspete de

vară (III—X), comun la noi. Europa de sud şi est, Africa, Asia. Iernează în zona ecuatorială a Africii, India, în sudul Mării Caspice.

321 — Ciocănitoare pestriţă mare — Dendrocopus major L. (Pl. 72) — L == 23—26 cm. Cuib săpat În tulpina arborilor, la înălţimi de 3— 10 m. Cele 4—7 ouă sînt clocite 16 zile. Puii rămîn în scorbură 20 zile. Consumă larvele insectelor dăunătoare, după care sapă cu ciocul în lemnul arborilor. Strigăt „ghi-ghi-ghi". Cea mai comună ciocănitoare de la noi. În mai toate pădurile de şes şi deal, dar vine şi în localităţi, în parcuri şi grădini. Sedentară. Europa, Africa de Nord, Asia (pînă în Japonia).

322 — Grangur — Oriolus oriolus L. (Pl. 72) — L = 21—24 cm. Cu dimorfism sexual. Cuib ca un hamac fixat la furca dintre 2 crengi înalte; este ţesut din fire de aţă, lînă, fibre vegetale, hîrtii etc. La sfîrşitul lui V femela depune 3—4 ouă pe care le cloceşte 14—15 zile. Dacă ponta este distrusă, poate depune încă o dată sau de 2 ori alte ouă. Se hrăneşte cu adulţi şi larve de insecte, păianjeni şi melci, dar şi cu fructe. Scoate un fluierat tipic „din-din-hliu", mai ales primăvara. Oaspete de vară (IV—X), în păduri de şes şi deal, în parcuri şi grădini. Europa, Africa de Nord, Asia.

323 — Gaiţa — Garrulus glandarius L. (Pl. 72) — L = 34—36 cm. Cuib în crengi, căptuşit cu lînă, fixat în copaci la înălţimi de 2—7 m. Femela cloceşte în IV cîte 5—6 ouă timp de 16 zile. Puii stau în cuib 20 zile. Se hrăneşte cu animale mici, pui de păsări, resturi de plante şi animale stricătoare. Are un glas neplăcut, dar poate imita glasul diferitelor păsări şi mamifere. Sedentară, frecventă, în păduri, de la şes pînă la 2 000 m altitudine. Iarna vin la noi multe exemplare de pasaj. Europa, Asia, Africa de nord-vest.

324 — Piţigoi mare — Porus major L. (Pl. 72) — L = 13—16 cm. Cel mai mare piţigoi de la noi. Cuibăreşte pe la sfîrşitul lui III în scorburi mici, în găuri din ziduri sau maluri, în ţevile gardurilor metalice, cuiburi artificiale etc. Pe un pat de muşchi pune păr, pene, puf sau lină; depune 9—12 ouă pe care mama le cloceşte 13—14 zile. Puii părăsesc cuibul după 18—20 zile. Scoate 2 rînduri de pui pe an. Se hrăneşte cu insecte, pe care le caută pe scoarţa copacilor; iarna cu seminţe. Strigăt „ţinţi-vi" sau „pink-pink". Sedentar. Comun de la cîmpie la munte, în păduri, grădini, parcuri şi livezi. Europa, Asia, Africa de Nord.

325 — Ţiclean — Sitta europea L. (Pl. 72) — L = 13—15 cm. Cuibăreşte în scorburi sau găuri în zid, la înălţimi de peste 2 m, sau în cuiburi părăsite de ciocănitori (la care micşorează gura cuibului cu nămol lipit pe margini). Femela depune 6—10 ouă pe frunze sau surcele şi le cloceşte 14—15 zile. Puii stau în cuib 24 zile. Se hrăneşte cu insecte şi păianjeni, pe care îi caută în crăpăturile scoarţei copacilor, sărind şi stînd ades cu capul în jos; iarna mănîncă seminţe, ghindă, alune. Strigăt puternic „tiuh-tiuh" sau „sit-sit". Sedentar, comun în păduri de foioase şi amestec, parcuri. Europa, Asia.

326 — Ochiul boului — Troglodytes troglodytes L. (Pl. 72) — L = = 9,5—11 cm. Solitar. Masculul construieşte la jumătatea lui IV mai multe cuiburi sferice, dintre care femela vă alege unul, pe care îl vă căptuşi cu frunze. El se află lîngă sol, la 1—2 m înălţime, este din muşchi, frunze şi iarbă uscată. Masculul este poligam. Femela depune de 2 ori pe an cîte 4—6 ouă, pe care le cloceşte 14—15 zile. Puii rămîn în cuib 16—17 zile. Se hrăneşte cu insecte pe care le caută prin tufişuri. Strigăt „tit-tit-tit". Sedentar. Comun în toate pădurile de conifere, pînă în golul alpin. Iarna coboară la cîmpie şi în parcuri. Europa, Asia, America, Africa de Nord.

327 — Măcăleandru, guşă roşie — Erithacus rubecula L. (Pl. 73) — L = 15 cm. Cuib în găuri, din muşchi, în interior căptuşit cu păr de cal. Femela depune în IV şi V cîte 5—6 ouă pe care le cloceşte 12—14 zile. Puii sînt hrăniţi de ambii părinţi. Vara consumă insecte, iarna fructe de pădure. Cîntă „zic" sau ,,tsîi”. Sedentară, comună în păduri de foioase, la deal; iarna vine spre şes şi în localităţi. Europa, Asia Mică, vestul Siberiei.

328 — Mierlă — Turdus merula L. (Pl. 73) — L = 24—28 cm. Dimorfism sexual. Cuibul lîngă sol, în tufişuri, boschete, în pomi, pe ziduri; este rotund la exterior, din ierburi uscate şi muşchi, toate lipite cu nămol. La interior este căptuşit cu fîn mărunt. Femela depune 4—5 ouă, pe care le cloceşte 13—14 zile. Poate creste 2—3 rînduri de pui pe an, folosind acelaşi cuib. Se hrăneşte cu insecte, viermi, melci, frunze. Fluieră frumos. Sedentară, comună în parcuri şi zăvoaie, din deltă pînă în golul alpin. Iarna vine în localităţi. Europa.

329 — Silvie cu cap negru — Sylvia atricapilla L. (Pl. 73) — L = = 14—15 cm. Cuibăreşte în V—VI prin păduri şi parcuri, în copaci la înălţimi de cca 3 m. Cuibul este ca un coşuleţ alcătuit la exterior din iarbă uscată şi coconi de fluturi, iar la interior este căptuşit cu putregai de lemn şi păr. Cele 4—5 ouă sînt clocite 13 zile. Puii stau în cuib 11— 12 zile. Se hrăneşte vara cu insecte, toamna cu fructe de pădure. Strigă „tze-tze", cu un fluierat înalt, întrerupt, melodios. Oaspete de vară (IV— X). Frecvent în păduri, de la şes la munte, în grădini şi parcuri. Europa, Asia, Africa. Iernează în Africa.

330 — Privighetoare roşcată — Luscinia megarhynchos Brehm (Pl. 73) — L = 20 cm. În V îşi face un cuib ascuns, din iarbă uscată, căptuşită cu iarbă fină, păr şi pene, pe care îl construieşte între urzici, mărăcini, adesea chiar şi pe pămînt. Cloceşte o dată pe an. Cele 5—7 ouă sînt clocite de femelă

13—14 zile. Puii stau în cuib 11—12 zile. Consumă insecte, păianjeni, viermi. În perioada de reproducere masculii cîntă foarte frumos (cel mai mare cîntăreţ de la noi), mai ales noaptea. Oaspete de vară (IV—IX); iarna migrează în Africa ecuatorială. La marginea pădurilor de foioase sau de amestec, lîngă rîuri sau bălţi, dar şi în parcuri şi grădini. În toată ţara. Europa sudică şi temperată.

331 — Sfrîncioc roşietic, sfrîncioc berbecel — Lanius collurio L. (Pl. 73) — L= 17,5—20 cm. Cuibăreşte la sfîrşitul lui V în tufişuri spinoase, la l—2 m de la pămînt. Cuib mare, bine vizibil, din iarbă uscată, căptuşit cu fire de păr şi lînă. Femela depune 5—6 ouă pe care le cloceşte 15 zile. Puii stau în cuib 2—3 săptămîni. Prinde mai ales insecte, dar şi pui de păsări sau şoareci, pe care îi consumă imediat, sau îi înfige în spini în jurul cuibului, ca rezervă de hrană. Cîntec ca un fel de „ghec-ghec", dar poate imita alte păsări. Oaspete de vară (IV—X), frecvent de la malul mării, pînă pe munţi, în mărăcinisuri din cîmpii, parcuri, păduri şi grădini. Europa, Asia, Africa (iarna).

332 — Cinteză — Fringilla coelebs L. (Pl. 73) — L = 14—17 cm. Cuib din muşchi ţesut cu fire, decorat cu licheni, situat lîngă trunchiul arborilor. Femela depune 4—6 ouă pe care le cloceşte 12 zile. Puii stau în cuib 14—-15 zile. Se hrăneşte cu insecte, seminţe, fructe de pădure. Strigăt „pinc-pinc"; cîntă frumos. Sedentară sau parţial migratoare, comună în toată ţara, de la cîmpie pînă pe munţi, în toate tipurile de păduri, în livezi, grădini, parcuri. În Europa, vestul Asiei, Africa de Nord.

333 — Forfecuţa — Loxia curvirostra L. (Pl. 73) — L = 16,5— 18,5 cm. Cu dimorfism sexual. Poate cuibări vara şi iarna. Cuib mare, la 3 m înălţime, la bază din crenguţe, apoi din ierburi uscate şi căptuşit interior cu iarbă fină, păr şi pene. Femela cloceşte cele 4 ouă timp de 12—13 zile. Puii rămîn în cuib 24 zile. Consumă numai seminţe de conifere, pe care le scoate din conuri cu ciocul său adaptat special la acest fel de hrană. Se poate agăţa de crăci cu ciocul, la fel ca papagalii. Strigăt „ghil-ghil". Sedentară, frecventă în pădurile de conifere din Carpaţi; apare ades iarna în parcurile oraşelor. Europa, Asia, America de Nord.

334 — Mugurar — Pyrrhula pyrrhula L. (Pl. 73) — L = 14—19 cm. Cu dimorfism sexual. Cuibăreşte la sfîrşitul lui IV. Cuib în copaci la 2 m înălţime, pe o platformă din crenguţe, pe care pune ierburi uscate; este căptuşit cu lemn putred şi fire de păr. Cloceşte cele 5 ouă 13 zile. Puii stau aici 12—16 zile. Se hrăneşte cu seminţe,'iarbă, fructe, insecte. Sedentar, în păduri pînă la altitudini de l 200'm, mai ales păduri de conifere. Europa, vestul Asiei, Africa de Nord.

CLASA MAMIFERE (MAMMALIA)335 — Şoarece de pădure — Sylvaemus sylvaticus L. (Pl. 75) — L = 8—H cm, G = 14—28 g.

Puţin mai mare decît şoarecele de casă. Foarte prolific (cu 3—4 generaţii a 4—12 pui pe an). În anii favorabili se înmulţeşte devenind dăunător. Se hrăneşte cu boabe de cereale, seminţe, fructe. Toamna face rezerve. Sapă în sol galerii scurte. La margini de pădure, în rarişti, fîneţe, pe terenuri cultivate, mărăcinişuri, în grădini. Toamna intră în grajduri, pivniţe, sure. Comun, de la şes pînă la 800 m altitudine. Europa.

336 — Veveriţă — Sciurus vulgaris L. (Pl. 75) — L = 19—28 cm, G = 250—335 g. Picioarele din faţă mai scurte, cu talpa mare şi ghiare puternice. Urechi cu smocuri, mustăţi negre, lungi; ochi mari, iscoditori. Coadă lungă, stufoasă, cafeniu-închisă sau roşcată. Naşte anual 3—5 (3—8) pui în cuiburi aflate în scorburi, sau la bifurcaţia crengilor (atunci are cuib sferic, cu mai multe ieşiri). Poate trăi 8—10 ani. Animal diurn, consumă seminţe din conurile de brad, fructe de pădure, ciuperci, ghindă, alune, dar şi ouă de păsări şi pui mici. În lipsă de hrană face migraţii mici. Face provizii de hrană pentru iarnă. Are ca duşmani jderul, pisica sălbatică, unele păsări răpitoare. Nesociabilă, foarte vigilentă, mereu în mişcare, sare uşor prin copaci. Scoate ţipete ca un sughiţ. În toate pădurile de foioase şi răşinoase, în parcurile oraşelor. Pînă în golul alpin. Europa, Asia temperată.

337 — Pisică sălbatică — Felis catus L. (Pl. 74) — L == 50—80 cm, G = 5—10 kg. Ca o pisică domestică, dar cu coada egal de groasă, cu păr bogat, stufos, cu smocuri de păr între perniţele degetelor. Naşte în scorburi de copaci sau în crăpături de stîncă o dată pe an 3—6 pisoi. Poate trăi 15 ani. Animal de amurg, carnivor, consumă rozătoare mici, iepuri, păsări. Atacă brusc, prin surprindere, după ce se apropie cu şiretenie de pradă, pe care o muşcă de gît. Pisicile bătrîne atacă şi iezii de căprioară. Niciodată nu urmăreşte prada care îi scapă. Miaună, toarce, scuipă, ţipă, zgîrie scoarţa copacilor. Blană frumoasă, călduroasă. Din deltă pînă la altitudini de l 200 m. În peninsula Iberică, Scoţia, centrul Europei, insulele Mediteranei.

338 — Rîs — Lynx lynx L. (Pl. 74) — L = 70—150 cm, G = 15— 58 kg. Trup îndesat, picioare lungi, foarte musculoase, labe mari (cele anterioare cu 5 degete, cele posterioare cu 4), ghiare retractile, ascuţite, lungi de 4 cm. Coadă scurtă, egal de groasă. Pe vîrful urechilor cu un smoc de peri, cu favoriţi pe maxilarele superioare. Se împerechează în II—IV. Femela naşte 2—4 pui în locuri ascunse, sub colţuri de stîncă, arbori căzuţi, scorburi. Poate trăi 18 ani. Carnivor activ, de crepuscul; atacă prada prin surprindere, după o pîndă îndelungată. Poate sări şi de la 6 m. Vînează cerbi, căprioare, iepuri, păsări, diferite rozătoare; la nevoie consumă şi hoituri. Mănîncă preferenţial organele

bogate în sînge (ficat, inimă, plămîni); îşi îngroapă prada pe care nu o poate termina. Extrem de agil, cu văzul foarte bine dezvoltat. Singurul său duşman este omul. Cu mers neauzit. Solitar. Poate fi domesticit. Nu suferă pisicile, pe care le stîrpeşte. Strigăt ca un urlet răguşit, plîngător. Zgomotele nu-l deranjează; poate sta pe lîngă drumuri, pe care uneori le foloseşte. Nu-i este frică de apă. Blană valoroasă. Nu este primejdios pentru om. În păduri de conifere, pînă în golul alpin. Palearctic. Acum în regresie.

339 _ Viezure, bursuc — Meles meles L. (Pl. 74) — L = 60—75 cm, G = 12—25 kg. Animal de vizuină, cu corpul şi picioarele anterioare adaptate la săpat în subteran. Blană cu peri lungi, aspri, lucioşi. Urechi şi ochi mici. Sub coadă cu glande urît mirositoare. Păşeşte pe toată talpa. Are 3—5 pui pe an; trăieşte pînă la 15 ani. Omnivor, nocturn. Consumă rîme, larve de insecte, melci, struguri, fructe, jir, porumb, cartofi, ciuperci, fructe de pădure, ouă de păsări, broaşte. Animal morocănos, singuratic, precaut, retras, extrem de curat, îşi face o vizuină ca o mică cetate subpămînteană. Vara iese la soare să se odihnească. Nu hibernează, ci doarme ca ursul, îşi face rezerve pentru iarnă. Cînd este atacat, luptă curajos. Miros şi auz bune, văz slab. Comun, de la şes la munte, mai ales în zona de dealuri, în păduri, lîngă culturi. Europa.

340 — Hermelina — Mustela erminea L. (Pl. 74) — L = 22—30 cm, G = 150—300 g. Corp aproape cilindric, cap gros, ascuţit, terminat cu o gură mare. Urechi mici, ochi negri, vioi. Picioarele din spate mai lungi. Coada terminal cu un ciucure negru. Sub coadă cu 2 glande urît mirositoare. Limba cu un şănţuleţ prin care poate soarbe ouăle. Cu haină de vară şi iarnă diferite. Naşte 5—7 pui (excepţional 13) în galerii săpate în pămînt. Trăieşte sub 10 ani. Mare consumator de rozătoare, dar şi de păsări (uneori chiar fazani), peşti, broaşte, pui de iepuri, ouă. Ucide tăind cu dinţii arterele gîtului. Foarte iute, agil, crepuscular şi nocturn, duce o viaţă ascunsă. Evită aşezările omeneşti; trăieşte în pădurile cu poieni şi tufişuri. Este vînat pentru blana sa. Numeros, de la limita superioară a pădurii, pînă în Deltă. Europa, Asia. Asemănătoare este nevăstuica — Mustela nivalis L., care este tot numeroasă, asemănătoare, dar se apropie de casa omului, stînd ascunsă prin magazii, paie, sub crengi sau glugi de porumb.

341 — Lup — Canis lupus L. (Pl. 75) — L =110—140 cm, G = 30—50 kg. Asemănător unui cîine; corp cu picioare mai lungi, gît mai scurt. Culoarea variază cu anotimpul şi latitudinea. Se împerechează în XII—II. După 2 luni naşte 4—6 (rar 12) pui, în rîpe împădurite, la loc ferit. Poate trăi 13—15 ani. Atacă de la cerb şi cal, pînă la capre, porci, oi, cîini şi mistreţi, iepuri, şoareci, gîndaci; consumă chiar cadavre. Constituie un element regulator important al naturii, distrugînd cadavrele, animalele bolnave şi slabe, pe cele degenerate. Urmăreşte prada care-i scapă. Nu are duşmani în afară de om. Poate turba. Iarna se adună în haite. Nu atacă şi nu mănîncă oameni. Rezistent (poate parcurge într-o noapte şi 40 km), cu toate simţurile bine dezvoltate. Nu suferă steguleţele şi zgomotele stridente, puternice. Are pînă la 10 feluri diferite de strigăte. În toată ţara, din Deltă, pînă în golul alpin. Europa (a rămas doar în Spania, Scandinavia şi estul Europei).

342 — Vulpe — Vulpes vulpes L. (Pl. 75) — L = 60—90 cm, G = 6—12 kg. Blana cu coloraţie diferită vara şi iarna, coada cu ciucure alb, cu glande anale urît mirositoare şi cu o glandă deasupra cozii care secretă o materie vîscoasă cu miros de iris sau de violete. Se împerechează în I—II; după cca 2 luni naşte 3—6 pui. Poate trăi pînă la 12 ani. Carnivor, consumă cu predilecţie rozătoare, iepuri, ouă, păsări sălbatice şi domestice, insecte, hoituri, dar şi fructe de livadă şi pădure, struguri. Are ca duşmani lupii şi rîşii. Păsăretul, îndeosebi coţofenele şi gaiţele o urmăresc şi o dau de gol. Vînează pe teritorii de 5—10 km în jurul vizuinii (care se află într-o viroagă, groapă, într-un mal lutos sau nisipos). Vizuinile se transmit din generaţie în generaţie şi sînt mereu mărite, atingînd 50—60 m lungime. Ele sînt constituite din galerii etajate şi au mai multe ieşiri. Cu simţuri bine dezvoltate (îndeosebi auzul). Animal mai mult folositor decît dăunător căci distruge şoarecii. Poate transmite turbarea. Comună, din Deltă pînă în golul alpin, în păduri, pe cîmp deschis sau În zone de bălţi. Holarctică.

343 — Urs — Ursus arctos L. (Pl. 75) — L = 170—250 cm, G = 100—400 kg. Ochi, urechi şi coadă mici; picioare destul de scurte; calcă pe toată laba. Buze mobile. Se împerechează în IV—VI; după 7—8 luni ursoaica fată 1—2 (rar 3) pui. Trăieşte 30—40 ani. Deşi face parte dintre carnivore, este un animal omnivor, mănîncă de toate, predominînd vegetalele (jir, ghindă, ciuperci, fructe de pădure sau din livezi, porumb), miere, cadavre de şoareci, insecte, mai rar oi, cai, cornute. Atacă omul numai cînd este rănit sau cînd puii îi sînt în pericol, altfel fuge. Iarna o petrece în stare de somnolenţă (nu hibernează), putînd ieşi imediat în caz de pericol. Are un mers domol, se caţără sau înoată dacă este nevoie. Cu miros şi auz ascuţite, văz slab. Foarte puternic. În tot lanţul carpatic, în păduri de fag, de amestec sau de răşinoase, la altitudini de 500— 2 500 m. În Europa de Est şi Pirinei, Alpii Dinarici, Asia.

344 — Mistreţ Sus scrofa L. (Pl. 75) — L = 1,2—2 m, G = pînă la 350 kg. Trup puternic, gît scurt, cap terminat cu un disc foarte mobil cu care rimă. Caninii cu creştere continuă, ies dintre buze şi

formează o armă puternică. Ochii în orbite adînci. Urechi rotunjite, cu smocuri de păr; coada stă dreaptă. Păr de mai multe feluri, cu orientări diferite pe corp. Se împerechează în XII—II; după 18 săptămîni naşte 4—10 purcei, într-o groapă, care au o blană cafenie cu dungi gălbui. Trăieşte pînă la 30 ani. Animal de noapte, omnivor, dăunător culturilor agricole (de porumb, cartofi, ovăz), consumă ferigi, rădăcini, rizomi, bulbi, ciuperci, ghindă, jir, dar şi şoareci, melci, şerpi, şopîrle, păsărele, pui de iepuri, insecte şi chiar hoituri. Este atacat de om, lupi şi urşi. În iernile grele poate muri de foame. Cînd este rănit sau la mare nevoie, ca să scape, atacă şi omul, lovind lateral şi în sus. Cu auz şi miros foarte bune; văzul este slab. Stă în ciurde; nu este legat de un anumit loc; se deplasează în funcţie de hrană şi adăpost. Din Deltă pînă în pădurile montane (mai numeros în cele de stejar şi fag, din zona de deal). Europa., sud-estul Asiei.

345 — Cerb — Cervus elaphus L. (Pl. 75) — L = 1,6—2,5 m. H = 1,2—1,5 m, G = 130—350 kg. Numai taurul are coarne (cu L —1,30 m şi G = 15 kg). Nas golaş, totdeauna umed; sub ochi cu o groapă lacrimală. În jurul vertebrelor cozii cu o glandă mare, brună-verzuie. Colorit diferit vara şi iarna. Coarnele — formaţii ale osului frontal, sînt lepădate în fiecare an În II—III, apoi cresc din nou timp de 100—120 zile. Se împerechează în IX—X (perioada de bocănit a cerbilor). În V—VI ciuta naşte l—2 viţei cu coloraţie monocromă (roşcată, cu pete albe). Trăieşte 20 ani. Ierbivor de cîrd, paşte iarbă, frunze, mănîncă lujerii copacilor, ghindă, porumb, distruge ovăz, cartofi, sfeclă. Are ca duşmani omul, lupul, mai rar rîsul. Este secerat de boli ca febră aftoasă, antrax, gălbează şi strechii. Cu simţuri ascuţite (mai ales auzul şi mirosul). Trăieşte pe arealuri restrînse de 5—10 km 2. Animal de amurg şi noapte-Stă în ciurde mici (iarna mai mari), conduse de femele mai vîrstnice. Se scaldă cu mare plăcere în locuri mlăştinoase. În Carpaţi. Element central european.

Alte animale care pot fi întîlnite în acest mediu de viaţă sînt cele care sînt descrise la numerele 127, 135, 146, H83, 188, 216, 229, 231, 239, 243, 252, 254, 255, 258, 261, 262, 263, 266, 268, 269, 270, 272, 273, 274, 275, 276, 277, 279, 282, 283, 284, 285, 286, 290, 293, 296, 297, 305, 347.. 349, 351, 352, 354, 355, 356, 357, 359, 361, 363, 373, 374, 379, 382, 385, 386, 388, 400, 401, 407, 409, 410, 413, 414, 415, 416, 417, 420, 422, 423,. 425, 432, 433, 442, 443, 445, 446, 448, 451, 452, 454, 455, 457, 461, 464, 465, 466, 467, 468, 470, 471, 472, 486, 488, 489, 495, 496, 497, 498, 499, 500, 501, 503 şi 506.

4. CULMILE MUNŢILOR

Culmile munţilor se întind deasupra limitei superioare a pădurilor <peste l 370 m). Ele ocupă în Carpaţii româneşti o suprafaţă de cca 2 000 km2 şi prezintă o distribuţie insulară: în munţii Maramureşului, Rodnei, Călimani, Bîrgăului, Bistriţei, Ceahlău, Penteleu, Ciucaş, Baiu, Bucegi. Făgăraş, Semenic, Parîng, Godeanu, Retezat şi Ţarcu, în Munţii Apuseni (Muntele Mare, Vlădeasa, Cucurbăta). Clima este aspră; temperatura medie anuală de 0°C, aerul este rarefiat, presiunea atmosferică de 560—650 mm, bat vînturi aproape permanent (îndeosebi din vest şi nord-vest), umiditate ridicată, norii şi ceaţa acoperă muntele cca 250—300 zile pe an, iar zăpezile durează 150—175 zile.

Pe culmile munţilor se disting două etaje de vegetaţie:1 — Etajul subalpin — se întinde între limita inferioară a etajului alpin şi cea superioară a

pădurilor încheiate. Tufărişurile ocupă suprafeţe întinse. Între ele se află rarişti de arbori şi păşuni alpine de piruscă, iarba vîntului, firuţă şi ţepoşică. Principalii arbuşti sînt jneapănul, aninul de munte, smîrdarul, afinul şi merişorul. Pot urca în exemplare izolate molidul, laricele şi zîmbrul. Jnepenişurile constituie asociaţia vegetală predominantă. Incendierea şi tăierea arboretului din acest etaj au dus la restrîngerea tufărişurilor şi rariştilor subalpine, la dezvoltarea afinului şi merişorului, la dezvoltarea pajiştilor secundare de graminee înţelenitoare (cu rol important în economia pastorală). O structură mai aparte, specifică o au flora şi vegetaţia brînelor şi cea a mlaştinilor.

2 — Etajul alpin — ocupă suprafeţe mici, între limita superioară a jneapănului (l 850—2 000 m) şi vîrful munţilor. Vegetaţia este reprezentată de tufărişuri scunde şi ierburi grupate în perniţe dese, care alcătuiesc pajiştile de coarnă, piruscă şi rugină. Ea acoperă culmile, podişurile şi coastele golaşe. În locuri mai adăpostite cresc sălcii pitice. Arborii lipsesc. Lichenii au o largă dezvoltare, îndeosebi pe substratul pietros.

Condiţiile aspre de viaţă fac ca aici să trăiască o floră şi o faună specifică. Plantele se grupează în tufărişuri, rozete sau perniţe, stau cît mai aproape de sol, posedă părţi subterane bine dezvoltate, au perioade de vegetaţie scurte, de 2—3 luni. Vînturile puternice fac ca arborii şi arbuştii să fie deformaţi îndoiţi în direcţia în care bate vîntul, luînd forma de steag. Animalele sînt rare; ele pot trăi la temperaturi scăzute şi au dimensiuni mai reduse. Datorită rarefierii aerului, sîngele vertebratelor conţine cantităţi mai mari de hematii. Nevertebratele se feresc de vînturile puternice trăind în locuri adăpostite: la nivelul solului, sub tufe, în vegetaţie. Penajul şi părul vertebratelor sînt dese. Datorită umidităţii, apar forme melanice (de culoare întunecată). Durata scurtă a verii alpine face ca animalele care hibernează să aibă perioade scurte de viaţă activă, cele care nu hibernează trăiesc pe suprafaţa zăpezii, sau lîngă sol, în spaţiile rămase libere sub zăpadă, ori coboară în pădurile de sub zona alpină.

Datorită discontinuităţii arealelor specifice, multe plante şi animale trăiesc izolat şi tind să evolueze pe căi proprii, ceea ce face ca numărul formelor endemice să fie mare. Predomină relicvele glaciare (formele rămase pe culmile munţilor la retragerea gheţarilor care au acoperit o bună parte a Europei în cuaternar (Pl. 76).

A. PLANTE

LICHENI (FILUM LICHENES)338 — Lichen de piatră — Rhizocarpon geograficum (L.) D.C. (Pl. 77) — Tal crustos,

compartimentat, aspru, subţire. Apoteci colţuroase, netede, cu o margine subţire, neagră. În fiecare ască sînt 8 spori, diferiţi ca formă, negricioşi. Pe blocuri de piatră silicioasă sau calcaroasă, pe munţi.

339 — Muşchi de munte, muşchi de piatră — Cetraria islandica (L.) Ach. (Pl. 77) — H = 12—15 cm. Tal ca o tufă mică, erectă, cu lobii mari, răsuciţi, prevăzuţi pe margine cu cili groşi şi rigizi (spinoşi). Faţa superioară lucioasă, brună, verde-brunie, cenuşie-brună, verde-cenuşie sau brună pînă la brună-neagră. Faţa inferioară de culoare mai deschisă, cu multe pete albe, nedelimitate precis. La inserţia pe substrat talul este roşietic. Apotecile (D = 2—8 mm) sînt terminale. Conţine multă liche-nină (un polizaharid). În ţinuturile nordice este folosit ca hrană pentru om, animale şi pentru prepararea zahărului. Utilizat în combaterea insuficienţei pancreatice, bronşitei, laringitei, traheitei, eliminarea stărilor de vomă la gravide, sporirea apetitului. În zonele alpină şi subalpină, pe stînci şi platouri înalte, expuse vîntului, uneori în jnepenişuri. În Islanda şi Alpi.

340 — Lichenul renilor — Cladonia rangifera (L.) Web. (Pl. 77) — Hpodeţt - '12—20 cm, netezi, cenuşii, albi-cenusii, cenusii-albăstrui pînă la cenuşii negricioşi. În partea superioară ei dau naştere cîtorva ramuri mai groase, pe care apar cîte 6—12 ramificaţii subţiri, seriate, cilindrice, toate curbate în jos în aceeaşi direcţie. Vîrfurile ramificaţiilor sînt bru-nificate. Apotecile sînt terminale,

hemisferice, amărui. Conţine mult acid usnic, un antibiotic cu spectru foarte larg. Din acest lichen se prepară o pomăda ce este folosită în tratarea arsurilor externe şi a plăgilor superficiale, avînd o acţiune mai mare decît penicilina. În etajele alpin şi montan, la altitudini de l 300—2 500 m, fixaţi pe sol, printre muşchi. În zonele arctice şi alpine (în tundră este hrană pentru reni şi oameni).

341 — Caloplaca elegans (Link) Th. Fr. — Tal crustos, cu cortex (scoarţă) pe ambele feţe. Galbenă-roscată pînă la roşu-ruginiu. În zona alpină şi montană, pe roci calcaroase sau pe sol.

MUŞCHI (FILUM BRYOPHYTA)342 — Sanionia uncinata (Hedev) Warnst — Formează tufe viguroase, colorate variat, cu

tulpini penat ramificate sau neramificate, fixate de substrat prin rizoizi. Pe lemne putrede, umede, pe pietre ude, sau sol umed. În păduri de conifere şi mixte, în zonele montană şi alpină.

343 — Calliergon giganteum (Schimp) Kindb. (Pl. 77) — Plantă mare, hidrofilă, cu tulpini ramificate, regulat penate, fără stoloni. Frunze tulpinal cordate, egal de lungi şi late. În mlaştini montane, şanţuri adînci, pe fundul apelor, unde nu creşte altă vegetaţie.

344 — Aulacomium palustre (Web. et Mohr) Schwagr. (Pl. 77) — H = 10—15 cm. Formează tufe dese, cu rizoizi bazali. În bălţi, mlaştini mocirloase, turbării, în păduri, locuri în care musteşte apa.

345 — Polytrichum juniperinum Willd. (Pl. 77) — H = 5—10 cm. Muşchi viguros, cu tulpini rigide robuste, neramificate, de obicei lipsite de pîslă rizoidală, cu o mare varietate de forme. Frunze lungi, cu teacă lată, seta lungă (L = 2—8 cm), groasă, capsulă cu apofiză evidentă. Pe sol şi pietre slab solificate, ori pe lemn umed. În locuri deschise, uscate, în păduri, rîpe, la deal şi pînă în zona alpină.

346 — Paraleucobryum enerve (Thed) Loeske (Pl. 77) — Formează tufe dese, ca nişte perne, alburii-verzui, lucioase. Sexe separate. Pe stînci golaşe, necalcaroase, umede, în munţi.

347 — Tortella tortuosa (L.) Limpr. (Pl. 77) — H = 7 cm. Muşchi de mărime mijlocie, cu o pîslă rizoidală deasă. De obicei steril; se înmulţeşte vegetativ. La uscare frunzele se încreţesc şi devin sfărîmicioase. Pe pietre calcaroase sau pămînt pietros, în zonele montană sau alpină.

CONIFERE (FILUM GYMNOSPERMAE)348 — Jneapăn — Pinus mugo Turra (Pl. 78) — H = 3 m. Arbust cu tulpini culcate cu vîrful

oblic ascendent. Scoarţa nu se exfoliază. Frunze aciforme, aşezate des şi încovoiate spre lujer. Conuri solitare sau cîte 2—4, în verticile. Înflorire V—VI. Folosit pentru efectele anti-inflamatoare, antiseptice ale căilor respiratorii şi renale. Cu însuşiri diuretice. Ca aromatizant al produselor cosmetice. Din răşină se obţine o terebentină de calitate superioară. În zona alpină, ca tufişuri. Europa centrală.

349 — Salcie pitică — SaZix retuşa L. (Pl. 78) — H = 30 cm. Arbust cu multe tulpini şi ramuri încovoiate. Frunze mici, obovat lanceolate, cu nervaţiune proeminentă pe faţa ventrală. Amenţii, cu flori puţine, apar odată cu frunzele, înflorire VII—VIII. În zona alpină, pe locuri stîncoase, grohotişuri, bolovănişuri. Europa, Asia.

350 — Salcie pitică — Salix reticulata L. (Pl. 78) — H = 20 cm. Arbust mic, cu ramuri culcate, ia aspectul general de tufă. Frunze eliptice, rotunjite la bază şi la vîrf, verzi iarna; pe faţa superioară verde închis, pe cea inferioară alburii, cu nervuri roşiatice. Amenţii apar odată cu frunzele, sînt cilindrici (L = l—3 cm), înflorire VII—VIII. Vegetează ca tufe în etajul alpin pe terenuri ierboase sau pietroase. În Carpaţi, Jura şi Alpi.

351 — Salcie pitică — Salix herbacea L. (Pl. 78) — Arbust pitic cu tulpină tîrîtoare la bază. Frunze rotunde sau lat-eliptice, mici, rotunjite la bază. Frunze rotunde sau lat-eliptice, mici, rotunjite la vîrf şi la bază, sau uşor cordate, cu marginea crenat serată. Amenţii globulosi, apar odată cu frunzele, înflorire VII—VIII. Ca pîlcuri mici, pe creste şi bolovănişuri, în etajul alpin. Europa, nordul Siberiei, America de Nord, Groenlanda.

352 — Iarba şopîrlelor — Polygonum viviparum L. (Pl. 78) — H = 10—25 (50) cm. Perenă, rizom tuberiform, scurt. Tulpină simplă. Frunzele inferioare oblong ovate, cu vîrf ascuţit şi baza rotunjită, lung peţiolate, cele de la partea superioară a tulpinii linear lanceolate, scurt peţio-late sau sesile. Inflorescenţă spiciformă cu flori albe sau roze, mai rar roşii. Fructifică rar. În păşunile alpine. Europa, Asia, America de Nord.

353 — Cornut de munte — Cerastium alpinum L. (Pl. 78) — H = 20 cm. Perenă, des păroasă. Frunze ovate sau alungit lanceolate, păroase pe ambele feţe. Flori cu petale de 2 ori mai lungi decît sepalele. Fruct capsulă, înflorire VI—IX. În regiunea alpină, pe stînci şi grohotişuri. Europa, Asia, America de Nord.

354 — Iarbă roşioară — Silene acaulis (L.) Jacq. (Pl. 78) — Perenă, cu numeroase tulpini scurte. Frunze linear-aciculare, uninerve. Flori solitare. Fruct capsulă, înflorire VII—IX. În regiunea alpină (2 000— 2 500 m), pe pajişti, stînci. Europa, Siberia, America de Nord.

355 — Iarbă rea, omag — Acanitum tauricum Wulfen (Pl. 78) — H = 10—60 cm. Plantă perenă, cu rizom îngroşat. Frunze palmat sec-tate. Frunze violet închis, grupate terminal într-o

inflorescenţă racemoasă. Fructe folicule. Înflorire VI—IX. Toxică. Rizom napiform, folosit în medicina populară. În regiunile alpină şi subalpină, pe locuri ierboase, stîncoase. Centrul Europei.

356 — Sisinei de munte — Pulsatilla alba Reichenb. (Pl. 79) — H = 6—40 cm. Perenă, rizom gros, brun-negricioasă. Tulpină dreaptă, lungă, moale, păroasă. Frunze cu lamina ovat-triunghiulară, sectată, păroasă; cele bazale lung peţiolate, cele tulpinale scurt peţiolate. Flori solitare, albe, mari. Fructe nucule, acoperite de peri deşi. Înflorire V—VIII. În regiunile alpină şi subalpină, prin pajişti, pe locuri stîncoase. Europa, Caucaz.

357 — Stupitul cucului — Cardamine resedifolia L. (Pl. 79) — H = 2—15 cm. Perenă, simplă sau ramificată. Frunze bazale ovate său rotunde, uneori trifidate. Frunze tulpinale penat sectate, cu foliole îngust lanceolate sau lineare. Inflorescenţa racem umbeliform cu flori albe. Fructe silicve. Înflorire V—VIII. Pe stînci şi grohotişuri, în etajele alpin şi subalpin. Europa.

358 — Mălăoaie — Helianthemum celandicum (L.) D.C. (Pl. 79) — H = 3—12 cm. Semiarbust cu numeroşi lăstari sterili şi floriferi. Frunze eliptice, lanceolate sau obovat-lanceolate, scurt peţiolate şi nestipelate. Inflorescenţă racem cu flori galbene-aurii, cu o pată închisă la bază. Folosită în medicina populară ca diuretic. Prin pajişti, în etajele alpin şi subalpin. Europa.

359 — Toporaşi de stîncă — Viola alpina Jacq (Pl. 79) — H = 7 cm. Perenă, scundă, cu rizom cilindric, scurt. Frunze rotund ovate, cu mar-giiaea evident crenată. Flori albastre închis, cu un pinten L = 3—4 mm. Fruct capsulă, înflorire V—VIII. În etajul alpin şi subalpin, pe substrat calcaros, prin pajişti şi pe stînci. În Carpaţi şi estul Alpilor.

360 — Toporaşi galbeni de munte — Viola biflora L. (Pl. 79) — H = 2—20 cm. Perenă. Tulpină ierboasă, cu 2—3 noduri. Frunze tulpi-nale lat ovate sau reniforme, rotunjite la vîrf, cu baza cordata, cele bazale lung peţiolate; marginea frunzelor crenat dinţate. Stipele mici. Flori pintenate, galbene. Fruct capsulă, înflorire IV—VIII. Pe stînci, umede, înierbate din etajul alpin şi în pădurile din etajul subalpin, pe marginea pîraielor montane. Pe substrat calcaros. Europa, Asia, Japonia, America de Nord.

361 — Iarba surzilor — Saxifraga paniculata Miller (Pl. 79) — H = 4—50 cm. Perenă, des păroasă, cu tulpina ramificată la vîrf. La baza tulpinii cu o rozetă de frunze alipite de stîncă. Frunzele din rozetă obovate sau alungite, scorţoase, cu dinţi mărunţi şi ascuţiţi pe margine. Flori albe cu puncte purpurii. Fructe capsule cu seminţe negre, înflorire VII—VIII. În etajul alpin, uneori şi subalpin sau montan, prin locuri ierboase şi pietroase, stîncării, bolovănişuri, pietrişuri. Europa, America de Nord.

362 — Ochii şoricelului — Saxifraga retuşa Gouan (Pl. 79) — H — l—5 cm. Perenă. Lăstari foarte ramificaţi; tulpini florifere glandulos păroase cu l—5 flori. Frunze cărnoase, glabre, ciliate pe margine, flori roze sau purpurii. Fruct capsulă roşietică cu seminţe galbene brunii, înflorire VI—VIII. În etajul alpin, pe stînci calcaroase. Europa.

363 — Plăcinţele — Geum reptans L. (Pl. 79) — Perenă, rizom ligni-ficat, acoperit cu resturi de frunze. Frunzele bazale lirate, penat sec-tate, dispuse în rozetă. Cu stoloni lungi, care pornesc din axilele frunzelor. Frunzele tulpinale mici, lobate sau lat lanceolate. Flori galbene, solitare. Fructe mici, păroase. În etajul alpin, prin crăpături de stînci, pe stîncării calcaroase, grohotişuri, pe aluviuni umede. Europa centrală, Balcani.

364 — Arginţică — Dryas octopetala L. (Pl. 80) — Plantă lemnoasă pitică (subarbust), puternic ramificată, culcată pe pămînt. Ramurile culcate pe sol sînt foliate numai pe 2 rînduri: cele ridicate, foliate de jur împrejur. Frunze peţiolate eliptice pînă la alungit eliptice. Flori mari (D = 2—4 cm) din 8 petale albe. Fructe polinucule. Înflorire VI— VIII. În etajul alpin sub formă de pîlcuri, pe stîncării calcaroase, grohotişuri, aluviuni. Europa, Asia, America de Nord.

365 — Creţişoare — Alchemilla vulgaris L. (Pl. 80) — H = 10— 40 cm. Perenă, cu rizomi. Frunze palmat lobate (7—9 lobi) cu marginea dinţată, cu sau fără peri. Inflorescenţă paniculiformă, din flori cu un caliciu dublu, fără petale. Fructe nucule, înflorire V—IX. Utilizată în medicină. În etajul montan şi alpin, prin păşuni, fîneţe, pe stîncării, coaste abrupte. Europa, Asia.

366 — Trifoi — Trifolium badium Schreber (Pl. 80) — H = 10— 20 (35) cm. Perenă, hibernantă, cu tulpini numeroase, drepte sau culcate, păroase. Frunze trifoliate, lung peţiolate, cu foliolele spre vîrf fin serate, cu stipele la baza peţiolului. Inflorescenţă capitul lobulos oval, cu numeroase flori galbene aurii. Fruct păstaie scurtă, înflorire VI— VIII. În etajul alpin şi subalpin, în locuri ierboase, pietroase. Carpaţi, Pirinei, Alpi, Apenini şi în Asia Mică.

367 — Piatră linte — Astragalus australis (L.) Lam. (Pl. 80) — H = 10—20 (30) cm. Perenă, rădăcină puternică, rizom scurt. Tulpină cu internodii scurte, simple sau puţin ramificate. Frunze imparipenat compuse, cu 4—8 perechi de foliole îngustat eliptice pînă la lanceolate. Stipele concrescute cu peţiolul şi între ele. Inflorescenţa raceme cu 8—16 flori gălbui albe. Fruct păstaie alungit elipsoidală, înflorire VI— VIII. În etajul alpin, prin pajişti şi pe stîncării. În Carpaţi, Alpi, Pirinei, Apenini, Alpii Dinarici, Siberia.

368 — Dulcişor — Hedysarum hedysaroides (L.) Schinz et Thel (Pl. 80) — H = 10—50 cm.

Perenă, rădăcină pivotantă lungă, rizom gros, ramificat. Tulpină neramificată; frunze imparipenat compuse, cu 5— 9 perechi de foliole eliptice sau alungit ovate. Stipele concrescute, lungi de 2 cm. Inflorescenţă racemoasă, cu pînă la 20 flori roşii, uşor violacee. Fruct păstaie, înflorire VII—VIII. În etajele alpin şi subalpin, pe substrat calcaros, prin pajişti şi stîncării.

369 — Brie, briola — Ligusticum mutellina (L.) Crantz (Pl. 80) — H = 10—40 cm. Perenă, rizom multicapitat, negru brun. Tulpină erectă, fin striată. Frunze triunghiular ovate, de 2—3 ori penat sectate, cu lacinii îngust lineare sau linear lanceolate. Inflorescenţă umbelă, cu radii inegale şi cu flori roze sau purpurii, rar albe. Fructe dicariopse. Înflorire VI—VII. În pajiştile alpine. Europa centrală, Balcani.

370 — Capul călugărului — Leontodon rilaensis Hayek (Pl. 80) — H = 19 cm. Perenă, cu rizom. Frunze bazale lanceolat lineare sau spatulat lineare. Inflorescenţă calatidiu cu flori ligulate, galbene. Fruct achenă cu papus alb murdar, înflorire VII—IX. În etajul alpin (la l 500— 2 500 m), prin pajişti. România şi Bulgaria.

371 — Vulturică — Hieracium alpinum L. (Pl. 80) — H = 20— 35 cm. Perenă, rizom gros, scurt, din care pornesc rădăcini filiforme. Tulpină păroasă. Frunze bazale ovate sau eliptice, cele tulpinale aproape lineare, păroase pe margine. Inflorescenţă calatidiu cu involucru lunar şi flori galbene. Fruct achenă brună, înflorire VII—VIII. În etajul alpini pe creste, coaste înierbate, păşuni. În Carpaţi, Alpi, nordul Europei şi Asiei.

372 — Vulturică — Hieracium prenanthoides Vili. (Pl. 80) — H = 30—120 cm. Perenă, rizom gros şi noduros. Tulpină des foliată, simplă sau ramificată, de obicei setiform păroasă. Frunze alungit lanceolate, adînc cordate, sesile, dispers păroase. Inflorescenţă calatidiu cu involucru lung şi flori galbene. Fruct achenă. Înflorire VI—IX. În etajul alpin şi subalpin, prin pajişti, pe coaste înierbate, jnepenişuri. Europa, Asia.

373 — Clopoţei de munte — Campanula alpina Jacq (Pl. 81) — H = 10—15 cm. Perenă, cu rizom gros, tulpină scundă, tufoasă, lînos păroasă. Frunze înguste, alungit lanceolate, dispers lînos păroase. Flori pendule, campanulate, violet-închise, grupate într-un racem lax. Fruct capsulă, înflorire VT—VIII. În etajul alpin, prin păşuni, fîneţe, stîncării. Europa centrală.

374 — Clopoţei —Campanula serrata (Kit.) Hendrych (Pl. 81) — H = 80 cm. Perenă, rădăcina îngroşată napiform, cu rizomi scurţi. Tulpină simplă sau ramificată. Frunze lanceolate, sesile, cu marginea cre-nată. Flori ca un clopot, albastre-violacee. Fruct capsulă, înflorire VII— VIII. În regiunea montană şi alpină, prin poieni, păşuni, fîneţe, tufărişuri, pe stîncării. În Carpaţi şi Sudeţi.

375 — Cărbuni — Phyteuma nanum Schur. (Pl. 81) — H = 15 cm. Perenă, rizom gros cilindric. Frunze linear lanceolate. Inflorescenţă capitul globulos cu 5—12 flori albastru-violacee. Fruct capsulă, înflorire VII— VIII. În etajul alpin, prin pajişti, pe stîncării, pe substrat granitic şi pe şisturi. În Carpaţi, Balcani şi Alpi.

376 — Bunghişor — Erigeron uniflorus L. (Pl. 81) — H = 2—10 cm. Perenă, păroasă. Frunze bazale în rozetă, spatulate sau alungit spa-tulate; cele tulpinale lanceolate sau linear lanceolate, toate cu marginea întreabă. Inflorescenţă calatidiu cu flori violete, roze sau albe. Fruct achenă păroasă. În etajul alpin, pe locuri stîncoase. Europa, America de Nord.

377 — Ochiul boului, steluţe — Erigeron alpinus L. (Pl. 81) — H = 9—26 cm. Perenă, păroasă. Frunze oblong ovate în partea inferioară a tulpinii şi îngust lanceolate în rest. Inflorescenţă calatidiu, cu flori purpurii sau roze. Fruct achenă păroasă, înflorire VI—VIII. Vegetează în regiunea alpină şi subalpină, pe coaste înierbate şi stîncoase. Carpaţi, sudul Europei, sud-vestul Asiei, America de Nord.

378 — Floare de colţ — Leontopodium alpinum Cass. (Pl. 81) — H = 5—20 (30) cm. Perenă, rizom cilindric, alb lînos. Tulpină păroasă. Frunze bazale dispuse în rozetă, sublanceolate; cele tulpinale linear lanceolate. Flori grupate în calatidii parţial înconjurate de 5—15 foliole lance oîate, de lungime variabilă, alb lînos tomentoase (mai ales pe faţa superioară), dispuse stelat. Fruct acenhă. Înflorire VII—VIII. Monument al naturii, OCROTITĂ DE LEGE. În etajul alpin, pe roci calcaroase, pe stîncării, prin pajiştile de pe brînele abrupte. Europa, estul şi centrul Asiei.

379 — Romaniţa de munte — Anthemis carpatica Kit. (Pl. 81) — H = 5—30 cm. Perenă, cu rizomi multicapitaţi. Frunze bazale dispuse în rozetă, dublu penat sectate, cele tulpinale simplu penat sectate şi peţio-late. Inflorescenţa calatidiu, cu flori marginale ligulate, albe şi flori tubuloase, galbene, în centru. Fruct achenă. În zona alpină, prin locuri pietroase, înierbate. Carpaţi, Balcani, estul Alpilor.380 — Cruciuliţă de munte — Senecio glaberrimus (Koch) Simonky (Pl. 81) — H = 10—40 cm. Perenă, rizom noduros, scurt, din care pornesc numeroase rădăcini. Cu un singur calatidiu. Frunze alungit eliptice sau ovat lanceolate, dinţate pe margine, peţiolate. Inflorescenţa calatidiu, cu flori marginale galbene-aurii şi tubuloase, galbene-portocalii pe disc. Fructe achene cu papus alb. Înflorire VII—VIII. În zona alpină şi subalpină, pe creste şi coaste stîncoase, grohotişuri. În Carpaţii de sud-est şi în Balcanii de est.

381 — Zglăvoc — Centaurea nervosa Willd (Pl. 82) — H = 10— 40 cm. Perenă, rizom gros, rădăcini numeroase. Tulpină muchiată, cu peri cenuşii. Frunze îngust lanceolate, pe margine sinuos dinţate sau sectate, cu peri mai ales pe faţa inferioară. Inflorescenţa calatidiu solitar, cu flori liliachiu roşii sau roşii spre violaceu. Fructe achene cu papus lung. Înflorire VII—IX. În zona alpină şi subalpină, în păşuni şi fîneţe. Alpi, Carpaţi, Balcani.

382 — Armeria — Armeria alpina (D.C.) Willd. (Pl. 82) — H = 5—60 cm. Perenă, frunze lineare, lungi de 3—8 (15) cm, dispuse în rozetă. Flori roşii sau violete, grupate capituliform. Înflorire VII—VIII. În zona alpină, prin pajişti, pe brîne stîncoase. În sudul şi centrul Europei.

383 — Degetăruţ pitic — Soldanella pusilla Baumg. (Pl. 82) — H = 2—9 cm. Perenă, cu rizom uşor îngroşat. Frunze cu lamina rotundă, pie-loasă, marginea întreagă, cu gropiţe glandulate pe faţa inferioară. Scap cu o singură floare campanulată, violet-roşcată, rar albă. Fruct capsulă, înflorire VI. Utilizată ca purgativ. În etajul alpin, pe soluri sărace în calcar, la marginea zăpezilor. Carpaţii de sud-est, Balcanii de est, Alpi, Apenini.

384 — Laptele stîncii — Androsace villosa L. (Pl. 82) — Perenă, scundă, acoperită cu peri albi, lungi, deşi. Ramuri scurte, cu o rozetă de frunze. Ele sînt linear lanceolate, fără peţiol. Tulpina floriferă H = 5 cm. Flori albe sau roşcate, cu gît galben-roscat. Fruct capsulă, înflorire VI—VII. În zona alpină, prin pajişti, pe stînci calcaroase. Sudul Europei, Asia, America de Nord.

385 — Laptele stîncii — Androsace lactea L. (Pl. 82) — Perenă, scundă, în pîlcuri. Ramuri L = 4 cm, fiecare la bază cu o rozetă de frunze din care porneşte tulpina floriferă. Frunze lineare sau linear lanceolate. Flori albe, cu gîtul galben. Fruct capsulă, înflorire V—VII. În etajul alpin şi subalpin pe stînci, grohotişuri, pajişti. Carpaţi, Alpi.

386 — Anghelina — Primula halleri J. F. Gmelin (Pl. 82) — H = 10—30 cm. Perenă, cu rizom. Tulpină scapiformă, la bază cu frunze alungit ovate sau eliptice, pe faţa inferioară alb-făinoase. Flori roşii închis sau violet-deschis, cu gîtul galben. Fruct capsulă cilindrică, înflorire VI—VII. În zona alpină, prin pajişti însorite, pe locuri pietroase, calcaroase. În Carpaţi, Balcani, Alpi, Asia Mică.

387 — Ochiul găinii — Primula minima L. (Pl. 82) — Perenă, cu rizom ramificat. Tulpini L = 3 cm. Frunze cuneate sau invers triunghiulare, aproape sesile lucitoare, tari, cu 3—9 dinţi ascuţiţi la vîrf. Flori roşii deschis. Fruct capsulă cu seminţe aripate, înflorire VI—VII (VIII). În zona alpină, prin pajişti aşternute pe substrate sărace în calcar, în locuri stîncoase. În Carpaţi, Sudeţi, Balcanii de est şi Alpii de est.

388 — Smirdar — Rhododendron kotschyi Simonki (Pl. 82) — H = 50 cm. Arbust cu frunze eliptice, ovat eliptice sau alungit eliptice, pie-loase, cu marginea întreagă; pe faţa inferioară cu glande solzoase ruginii, dispuse altern la vîrful lujerului. Flori roşii purpurii, roz aprins, foarte rar albe, cu corola ca o pîlnie. Fruct capsulă, înflorire VI—VIII. În zona alpină, ca tufişuri în locuri stîncoase sau ierboase. Carpaţii orientali şi Balcani.

389 — Loiseleuria procumbens (L.) Desv. (Pl. 82) — Arbust pitic, tîrîtor, foarte ramificat. Frunze mici, alungit eliptice, cu margini întregi, pieloase, tari, persistente. Flori roze, mici. Fruct capsulă roşietică. Înflorire VI—VII. În zona alpină, formează covoare întinse pe locuri pietroase şi bătute de vînt. În nordul şi centrul Europei, Asiei şi în America de Nord.

390 — Nu-mă-uita de munte — Myosotis alpestris F. W. Schmidt (Pl. 83) — H = 30 cm. Perenă, cu rizom scurt. Tulpini acoperite cu peri deşi, alipiţi. Frunze alungit-ovate sau ovat lanceolate, acoperite cu peri moi; cele bazale cu peţiol, cele de pe tulpină sesile. Flori albastre, rar roze, frumos mirositoare. Fructe nucule negre, înflorire V—VII. În zona alpină şi subalpină, pe păşuni, grohotişuri, stîncării. Europa, Asia, America de Nord.

391 — Darie — Pedicularis oederii Vahl (Pl. 83) — H = 3—20 cm. Perenă, rădăcini îngroşate napiform şi tulpină simplă. Frunze penat partite sau sectate, dispers păroase, înfloreşte în spic compact, cu flori mari, galbene, cu o pată roşie pe labiul superior al corolei. Fruct capsulă, înflorire VI—VIII. În zona alpină, pe pajişti pietroase. Europa, Asia.

392 — Vîrtejul pămîntului —Pedicularis verticillata L. (Pl. 83) — H = 4—20 cm. Perenă, cu tulpini puţin păroase. Frunze bazale şi tulpinale penat fidate. Cele tulpinale, cîte 3, dispuse verticilat. Inflorescenţă spic compus, globulos, format din flori roşii, verticilate. Fruct capsulă oval lanceolată. Înflorire VI—VIII. În zona alpină, pe păşuni ierboase din zone stîncoase. Europa, nordul Asiei, America de Nord.

393 — Cimbrişor — Thymus alpestris Tausch. (Pl. 83) — Perenă, cu rizom lemnos. Tulpina principală tîrîtoare, lungă, din care pornesc ramuri florifere subţiri, înalte de 4—7 cm. Frunze ovate, glandulos punctate. Inflorescenţă capitată. Înflorire VI—IX. În zona alpină, pe pajişti. Europa.

394 — Ghinţură galbenă — Genţiana lutea L. (Pl. 83) — H = 40— 140 cm. Perenă robustă, rizom gros de 2—3 cm, scurt, din care pornesc 3—5 rădăcini verticale, brune gălbui. Tulpină fistuloasă. Frunze opuse, lat ovat eliptice, cu 5—7 nervuri proeminente paralele. Flori cu pedicel lung, caliciu albicios şi corolă galbenă, dispuse în cirne la subţioara frunzelor. Fruct capsulă cil 2 valve,

înflorire VI—VIII. OCROTITĂ DE LEGE. Plantă medicinală. În zona alpină, prin pajişti instalate pe soluri scheletice bogate în humus. În sudul şi centrul Europei, Asia Mică.

395 — Ghinţură pătată — Genţiana punctata L. (Pl. 83) — H = 20—60 cm. Perenă, rizom G = 1,5 cm, din care pornesc rădăcini oblice sau verticale. Tulpină fistuloasă, slab muchiată. Frunze opuse, sesile, ovate sau ovat eliptice, cu 5 nervuri proeminente. Flori sesile, cu corolă galbenă deschis, pe care se află puncte roşii, brune sau purpurii închis, campanulate, dispuse în cime la subţioara frunzelor. Fruct capsulă cu 2 valve, înflorire VI—IX. Utilizată ca infuzie, intern, pentru stimularea poftei de mîncare, în convalescenţă, dischinezii biliare, viermi intestinali. În zona alpină, prin tufişuri, pe locuri pietroase şi ierboase. Europa centrală, Peninsula Balcanică.

396 — Ochincele — Genţiana verna L. (Pl. 83) — H = 3—12 (26) cm. Perenă, cu frunze eliptice sau eliptic lanceolate, cu 3 nervuri, aşezate în rozetă la baza tulpinii. Floarea albastru-azurie, rar violetă, roză, galbenă sau albă. Fruct capsulă sesilă. Înflorire III—VI. În etajul montan, pe pajişti. Europa, Asia.

397 — Ochincele mici — Genţiana nivalis L. (Pl. 83) — H = l — 15 (30) cm. Plantă hibernantă cu rădăcină fuziformă subţire. Tulpină subţire, ramificată. Frunzele bazale obtuze, mici, dispuse în rozetă, cele tulpinale ovate sau lanceolate. Flori cu caliciul cilindric şi corola hipo-crateriformă albastră-azurie, rar albă sau violetă. Fruct capsulă cu 2 valve, înflorire VI—VIII. În etajul alpin şi subalpin, prin pajiştile de pe substrate calcaroase. În Europa şi America de Nord.

398 — Crinişor de stîncă — Lloydia serotina L. (Pl. 83) — H = 7— 20 cm. Perenă, cu bulb îngust, ovoidal, îmbrăcat în tunici membranoase, persistente. Tulpina floriferă H = 5—12 cm, cu 2—4 frunze lineare său linear-lanceolate, dispuse altern. Frunzele bazale îngust lineare, L = 7—20 (30) cm. Flori campanulate sau infundibuliforme, albe, cu 3 nervuri roşietice sau violacee pe fiecare foliolă a perigonului. Fruct capsulă, înflorire V—VIII. În etajul alpin (la l 700—2 200 m), pe stînci şi grohotişuri.

399 — Credei de munte — Luzula sudetica (Willd.) D.C. (Pl. 84) — H = 30 cm. Perenă, cespitoasă, cu rizomi lipsiţi de stoloni şi cu tulpini rigide. Frunze plane, scurte. Inflorescenţă din l—5 spiculeţe, fiecare cu. 5—8 flori. Spiculeţele castanii închis sau negre. Fruct capsulă ovoidală sau piriformă, castanie închis sau neagră, înflorire VI—VIII. În etajul alpin sau subalpin, prin păşuni, stîncării şi sfagnete. Europa, Asia, Noua Zeelandă.

400 — Rogoz — Carex rupestris AU. (Pl. 84) — H = 18 cm. Perenă, lax-cespitoasă, cu stoloni repenţi, scurţi. Tulpini trimuchiate. Frunze lineare, plane, încovoiate la vîrf. Inflorescenţa spic lung de l—1,5 cm, din flori femele şi mascule. Fruct nuculă trimuchiată. Înflorire VI— VII. În etajul alpin, pe locuri stîncoase. Europa, Caucaz, Ural, Siberia, Noua Zeelandă, America de Nord.

401 — Rogoz verde — Carex sempervirens Vili. (Pl. 84) — H — 50 cm. Perenă, cu rizom multiramificat. Tulpini erecte, cilindrice. Frunze-îngust lineare, l — l—3 mm, plane. Inflorescenţă dintr-un spiculeţ mascul, cilindric şi 2—3 spiculeţe scurte, cilindrice, femele, pedunculate. Fructe nucule trimuchiate, alungit ovoidale, înflorire VI—VIII. În etajul alpin şi subalpin, prin pajişti, mai ales pe versanţii abrupţi. Europa.

402 — Timoftică de munte — Phleum alpinum L. (Pl. 84) — H = 10—50 cm. Perenă, cu tulpini erecte. Inflorescenţă panicul spiciform, verde sau violacee, formată din spiculeţe uniflora mici, L = 5—6 mm. Înflorire VI—VIII. În zona alpină şi subalpină, prin pajişti, păşuni, pe substrat calcaros. Europa, Asia, America.

403 — Iarba muntelui — Agrostis alpina Scop. (Pl. 84) — H = 10— 30 cm. Perenă. Creşte în pîlcuri dese. Frunze verzi-cenuşii. Inflorescenţă panicul lax, răsfirat, format din spiculeţe violet închis, uneori gălbui, la vîrful ramurilor. Gluma inferioară uninervă, cea superioară cu 3 nervuri. Aristă geniculată. Fruct cariopsă. Înflorire VII—VIII. În zona alpină, prin pajişti, pe stîncării. În Carpaţi, Pirinei, Apenini şi Alpi.

404 — Iarbă de munte — Oreochloa disticha (Wulfen) Link. (Pl. 84) — H — 20 cm. Perenă, cespitoasă, cu tulpini erecte. Frunze lineare. Inflorescenţă panicul spiciform ovat, cu spiculeţe violacee aşezate pe axa paniculului pe 2 rînduri, fiecare formate din 3—5 flori. Fruct cariopsă ovoidală, înflorire VII—IX. În zona alpină, pe pajiştile de pe soluri humico-silicioase. În Carpaţi, Pirinei, Alpi.

405 — Helictotrichon versicolor (Vili.) Pilger (Pl. 84) —- H = 15— 30 cm. Perenă, rizom scurt, tîrîtor. Frunze plane, l — 2—4 mm. Inflorescenţa panicul cu ramuri ce cuprind l—2 spiculeţe, fiecare format din 5 flori brune-gălbui-arămii, cu nuanţe violete. Staminele cu antere-roşii. Fruct cariopsă. Înflorire VII—VIII. În zona alpină, pe soluri sărace, acide, în pajişti şi tufişuri.

406 — Sîngele voinicului — Nigritella nigra (L.) Reichenb. (Pl. 84) — H = 20 cm. Perenă, cu 2—5 tuberculi comprimaţi şi palmat-comprimaţi. Tulpină erectă. Frunze lineare, verde închis pe faţa superioară şi verde palid pe cea inferioară. Inflorescenţa globuloasă sau ovoidal globuloasă, cu flori negricios purpurii, mai rar roze, cu miros puternic de vanilie, înflorire VI—IX. Monument al naturii, OCROTITĂ DE LEGE. În etajul alpin şi subalpin, pe pajiştile de pe substrate calcaroase. Europa.

407 — Sîngele voinicului — Nigritella rubra (Wettst.) K. Richt. (Pî. 84) — H = 8—15 (25) cm. Orhidee perenă, cu 2—3 tuberculi divizaţi. Tulpină erectă, cu numeroase frunze înguste, alungite, lineare. Inflorescenţă conic ovoidală, pînă la alungit ovoidală, formată din numeroase flori mici, roşii-purpurii sau roze, cu miros de vanilie, înflorire VI—VIII. Monument al naturii, OCROTITĂ DE LEGE. În etajul alpin şi subalpin, pe pajişti instalate pe substrate calcaroase. Carpaţi, Alpi.

408 — Firuţa şopîrlelor — Poa alpina L. (Pl. 84) — H = 3—50 (70) cm. Perenă, cespitoasă, cu tulpini erecte. Frunze plane, lat lineare, verzi sau cenuşiu-verzui. Inflorescenţă panicul cu spiculeţe lat ovate, cu ax lînos păroasă. Spiculeţul din 3—5 flori verzi sau violacee, înflorire VII— VIII. În etajul alpin şi subalpin, prin pajişti, tundre alpine, bolovănişuri, stîncării înierbate. Europa, Asia, America de Nord.

409 — Păiuş — Festuca pumila Vili. (Pl. 84) —- H = 10—20 (30) cm. Perenă, cespitoasă, cu tulpini aspre în partea superioară. Frunze L = 9 cm, cu 5—7 nervuri, în secţiune cu 2 brazde pe faţă. Inflorescenţa panicul erect, L = 4 cm, format din spiculeţe alungit eliptice, scurt pedunculate, nuanţate violaceu, fiecare constituit din 3 flori. Fruct cariopsă. Înflorire VII—VIII. În etajul alpin, pe pajiştile de pe soluri scheletice, pe stîncării. Carpaţi, Balcani, Corsica, Pirinei, Alpi, Jura.

410 — Ţăpoşică — Nardus stricta L. (Pl. 84) — H = 30 cm. Perenă, cespitoasă, formează tufe mici, cu rizom tîrîtor, ramificat. Tulpină erectă, foliată numai la bază. Frunze filiforme, ţepoase, L = 10—20 cm. Inflorescenţă spic unilateral. Spiculeţe uniflore, fără glume, nuanţate violaceu, dispuse pe o singură parte a spicului. Fruct cariopsă cu 3 muchii, înflorire V—VIII. În etajul alpin şi montan, formează pajişti întinse. Europa. Asia.

Alte plante care pot fi întîlnite în acest mediu de viaţă sînt cele descrise la numerele 36, 37, 38, 117, 118, 123, 124, 125, 127, 129, 138, 157, 175, 179, 218, 219, 220, 226, 261, 264, 265, 294, 295, 297, 298, 301, 302, 304, 308, 310, 313, 316, 317. 329.

B. ANIMALE

ÎNCRENGĂTURA MOLUŞTE (MOLLUSCA)

373 — Pyramidula rupestris Drap. (Pl. 85) — H = 1,5 mm, D =2,5 mm; în munţi, comun prin crăpăturile stîncilor, în locuri puternic însorite, în Carpaţii calcaroşi. În jurul Mediteranei şi vestul Europei

374 — Ena moritana Drap. (Pl. 85) — H = 14—16 mm, 1 = 6—7 mm. Cochilie cu 7—8 anfracte, suprafaţa neregulat striată, cu linii spirale. Cu variaţii de formă şi grosime. În păduri de munte şi jnepenişuri, sub frunzar umed şi lemne putrede. În tot lanţul Carpatic. Europa.

348 — Alopia glauca Rossm. (Pl. 85) — H = 14—17 mm, l = 4 mm. Cochilie alungită cu 9—10 anfracte sculptate cu linii fine sau cu coaste radiare. Pe stînci golaşe, la altitudini ridicate. În Carpaţii estici (din Rarău pînă la întorsura Buzăului).

349 — Campylaea faustina Rossm. (Pl. 85) — H= 11 mm, D == 18 mm. Cochilie turtită, discoidală, cu 4—5 anfracte. Cu variaţii de culoare şi striaţiuni. Pe munţi (pe stînci, plante, arbori, lemne putrede, muşchi şi frunzar umed). În tot lanţul carpatic şi Munţii Apuseni. Europa Centrală.

ÎNCRENGĂTURA ARTROPODE (ARTHROPODA)

CLASA PĂIANJENI (ARACHNIDA)350 — Pardosa nigra Koch (Pl. 85) — L = 7—9 mm. Cocon albastru închis. În VI—X, la

altitudini de peste 2 000 m, pe stînci şi blocuri de piatră. Extrem de rapidă, capturează prada urmărind-o (insecte mici). În munţi înalţi (este foarte comună în Retezat). Europa.

351 — Mitopus morio Fabr. (Pl. 85) — L = 4—11 mm. Cu mare variabilitate de mărime şi culoare. Picioare lungi, subţiri. De la cîmpie pînă pe culmile munţilor, în locuri umede, dar şi în cele uscate, în copaci, pe iarbă şi pietre, întîmplător în peşteri. Europa, Asia, Africa de Nord.

CLASA DIPLOPODE (DIPLOPODA)352 — Leptorulus trilobatus (Verhoeff) (Pl. 85) — L = 23—37,5 mm (femela este mai mare).

Corp din 48—55 segmente, are 85—101 perechi de picioare. Animal foarte vioi, rapid. Sub pietre, în frunzar, sub lemne. În regiuni muntoase, în golul alpin, în zone împădurite. În tot lanţul carpatic. Europa.

CLASA INSECTE (INSECTA)353 — Boreus hyemalis L. (Pl. 85) — L = 4—5 mm. Cu rudimente de aripi. Adulţii prezenţi

în X—III, pe zăpadă, sub muşchi, în tufişuri. Larvele trăiesc vara, În muşchi şi licheni. Consumă resturi

vegetale şi insecte mici. Pe munţi. Europa.354 — Lăcusta de păşune — Polysarcus denticaudus Charp. (Pl. 85) — L = 24—42 mm.

Lăcustă mare, greoaie. Antene mai scurte decît corpul, elitre scurte lobiforme (nu are aripi posterioare). În VI—VIII. Graminicolă, uneori dăunătoare, putînd provoca invazii devastatoare pe sfeclă. Pe pajişti, în etajul montan şi subalpin, dar coboară şi în regiunea de dealuri. În toată ţara. Europa.

355 — Pholidoptera transsilvanica Fischer (Pl. 85) — L = 18—30 mm. Elitre reduse, oviscapt drept, cu vîrful ascuţit. În VII—X, pe marginea fîneţelor şi păşunilor; este caracteristică făgetelor şi molidişurilor. Endemism carpatic. Jugoslavia, Bulgaria, România.

356 — Miramella ebneri Galv. (Pl. 85) — L — 16—27 mm. Cu aripi posterioare rudimentare. În VII—X, pe arbuşti, în fîneţe, la altitudini de l 000—2 300 m. Endemică în Carpaţi.

357 — Manica rubida Latr. (Pl. 85) — Llucratoare = 5—9 mm. Furnică care îşi face cuibul superficial, pe pante nisipoase, calcaroase, sub pietre, mai rar în muşchi. Animale combative. Comună la altitudini de 900—2 400 m. În tot lanţul carpatic. Europa, vestul Asiei.

358 — Bambus pyrenaeus Perez (Pl. 85) — L — 18—20 mm. Bondar. Cu o mare variabilitate de colorit. Formează cuiburi subterane. Colectează polen de pe Rhododendron, Genţiana, Primula, Cordeus ş.a. În zona alpină a Carpaţilor. Europa.

359 — Cărăbuş violaceus L. (Pl. 86) — L = 18—34 mm. Gîndac. Adulţii activi primăvara şi toamna. Răpitor, în permanentă căutare de pradă. Prins în mînă, elimină de lîngă gură un lichid urticant. De la şes pînă la peste 2 000 m altitudine. Vine des lîngă case, în grajduri, pivniţe. În toată tara, foarte comun. Europa, vestul Asiei.

360 — Helophorus glaciaris Villa. (Pl. 86) — L = 2—4 mm. Gîndac ai cărui adulţi şi larve trăiesc în apă, în zone umede, mlăştinoase, în apele reci de munte. Forma tipic montană. Consumă resturi organice, larve de insecte. În tot lanţul carpatic. Europa Centrală şi de est.

361 — Gîndac pocnitor — Corymbites cupreus F. (Pl. 86) — L = 11—16 mm. Scutul cu 2 vîrfuri care intrînd sub mezotorace, îi permite ca atunci cînd cade pe spate, să revină la poziţia normală printr-o săritură însoţită de o pocnitură. Trăieşte 2—3 ani, aleargă şi zboară bine. Pe arbuşti, flori, sub pietre. Fitofag. Larvele au inelele corpului puternic chitinizate. Atacă plantule şi rădăcini fragede. În toată ţara, comun în munţii înalţi. Europa.

362 — Gîndac de bălegar — Geotrupes stercorarius L. (Pl. 86) — L = 16—24 mm. Animal greoi, se întîlneşte sub balega proaspătă; îşi sapă în pămînt canale lungi de pînă la 60 cm în care introduce bucăţi de balegă şi pe care depune ouă. Larvele cresc consumînd această hrană; ele iernează în galeriile săpate de părinţii lor. Adulţii ies în anul următor, în V. În toată ţara, comun de la şes pînă în vîrful munţilor. Europa, Asia.

363 — Blithophaga alpicola Kiist. (Pl. 86) — L — 11—15 mm. Abdomen neacoperit de elitre. Carnivor. Larvele rod coletul plantelor tinere (poate fi considerat dăunător). Comun în toţi munţii noştri. Europa.

364 — Polydrosus amoenus Germ. (Pl. 86) — L = 8—10 mm. Coleopter fitofag atît ca larvă, cît şi ca adult. Trăieşte pe tufele de pe culmile munţilor. Larva stă în sol şi roade rădăcinile plantelor. În zona alpină. Europa.

365 — Parnassius apollo L. (Pl. 86) — A = 72—88 mm. Fluture mai rar, prezent în VII—VIII doar în cîteva locuri din Carpaţii Orientali (Rarău, Rodnei) şi în Munţii Apuseni. Larva (365 b) se dezvoltă pe Sedum, Sempervivum, Saxifraga. Europa, Asia Centrală.

366 — Erebia epiphron Knoch. (Pl. 86) — A = 36—41 mm. Fluturii zboară în (VI) VII (VIII). Larvele (366 b) se întîlnesc în număr mare pe ierburile nepăscute de vite şi cai pe păşunile alpine, unde iarba rămîne mai lungă, în zona de trecere de la brad la molid, îndeosebi pe flori de Senecio şi Deschampsia. În toţi Carpaţii. Europa (lipseşte din Scandinavia şi Finlanda).

367 — Erebia cassioides Hohem. (Pl. 86) — A = 34—40 mm. Fluturii zboară în VI—VIII. În zonele înierbate la altitudini de l 700— l 800 m. Larvele (367 b) trăiesc pe graminee. Europa. În masivul Retezat. Asemănătoare sînt şi alte specii de Erebia, toate forme montane.

368 — Eulithis populata L. (Pl. 86) — A = 30—34 mm. Fluturii zboară în VI—VIII. Larvele (368 b) trăiesc pe afin, plop, sălcii. La altitudini de l 700—2 200 m, în etajul jneapănului. Europa, Siberia, America de Nord.

369 — Entephria caesiata Lang. (Pl. 86) — A = 36—42 mm. Fluturii zboară în VI—VIII. Larva (369 b) trăieşte pe Vaccinium vitis-idaea şi V. myrtillus, în etajul jneapănului, la altitudini de peste l 700 m. Nordul şi centrul Europei.

370 — Anaitis simpliciata Tr. (Pl. 86) — A = 34—38 mm. Pe lîngă pereţii abrupţi, pe grohotişuri de calcare, în VII—VIII. Larva trăieşte pe diferite specii de Hypericum. Pirinei, Alpi, Carpaţi, Balcani.

371 — Parietaria dilucidaria Hb. (Pl. 86) — A = 27—32 mm. În etajul jneapănului, la altitudini de peste l 700 m, în VII—VIII. Larva (371 b) trăieşte pe Hieracium, Helianthemum ş.a. În

toţi munţii noştri. Europa, Asia Centrală.

ÎNCRENGĂTURA VERTEBRATE (VERTEBRATA)

CLASA AMFIBII372 — Sălămîzdră de munte — Triturus alpestris Laur. (Pl. 88) — Lmascul=8 cm, Lfemelă = ll cm.

Corp îndesat, cu coada mai scurtă decît corpul. Tegument grăunţos. Se reproduce în apă, în V—VI. Cu o metamorfoză lungă (poate avea larve neotenice). Adulţii stau obişnuit pe uscat, unde şi iernează, dar sînt forme care trăiesc numai În bălţi cu apă lin curgătoare. Se hrăneşte îndeosebi noaptea, cu rîme, melci, limacsi, diferite artropode. Este atacată de păsările de noapte. În munţi la altitudini de 700—2200 m, în toţi Carpaţii. În Alpi, Carpaţi, Dinarici, Pirinei; În centrul Europei coboară şi la cîmpie.

CLASA REPTILE (REPTILIA)373 — Şopîrla de munte — Lacerta vivipara Sacquin (Pl. 88) — L = 17 cm. Cu o coadă

scurtă, relativ groasă. Este singura şopîrlă de la noi care naşte 3—10 pui vii (este ovovivipara), în VI—VIII. Hibernează În X—IV, sub scoarţă, în sol sau în crăpăturile stîncilor. Se hrăneşte cu insecte, rîme, melci, păianjeni. Animal sperios, lent, nu se poate căţăra, dar înoată bine. Rezistă la temperaturi scăzute. Vipera (Vipera berus) este principalul său duşman. În pădurile umede de fag şi conifere, în turbării, pe păşuni alpine, la peste 2 000 m altitudine şi pe stîncării. În toţi munţii noştri. Vestul Europei, Siberia.

CLASA PĂSĂRI (AVES)374 — Corb — Corvus corax L. (Pl. 87) — L = cca 65 cm (mult mai mare decît ciorile).

Coadă rombică. Cuibăreşte în păduri muntoase din Carpaţi, îşi face un cuib mare în vîrful unui copac, din crăci, pe care le acoperă cu nămol, apoi cu păr, lînă etc. Cele 4—6 ouă sînt clocite de femelă 21 zile, încă din II. În tot acest timp masculul stă alături, de pază. Puii rămîn în cuib încă cca 40 zile. Se hrăneşte cu insecte, amfibii, reptile, mamifere, cadavre etc. Strigăt „corr-corr". Animal foarte rar, OCROTIT DE LEGE, în păduri mari, de la şes pînă pe crestele munţilor. Se îmblînzeşte uşor. Poate imita glasul altor animale. Sedentar. Europa, Africa de Nord, Asia.

375 — Acvila de munte — Aquila chrysaetos L. (Pl. 87) — L = = 76—90 cm, A = cca 2 m. Coadă lungă, terminal lăţită. Cuib mare, folosit mai mulţi ani de aceeaşi pereche, în pereţi de stîncă sau arbori înalţi. Zbor de nuntă în III—IV. Depune 2 ouă care sînt clocite 40 zile mai mult de femelă. Supravieţuieşte de obicei doar un pui, care începe să zboare după 85—92 zile. Se hrăneşte cu păsări, mamifere (chiar şi cu iezi de ciută), la nevoie şi cu cadavre. Sedentară, foarte rară, OCROTITĂ DE LEGE. Strigăt „biia" sau „jicc-jicc". În zone montane şi stîncoase; poate coborî iarna după hrană şi în zona colinară. În toată emisfera nordică.

376 — Ciocîrlie urechiată — Eremophyla alpestris L. (Pl. 87) — L = 16—17 cm. Cuib pe sol, din ierburi, căptuşit cu păr de animale, adăposteşte cîteva ouă. Se hrăneşte cu insecte. Strigăt „tşi-ih" lung, întrerupt, cîntător. Pe platourile înalte ale munţilor Cibin şi Ţarcului, la altitudini de peste 2 000 m. Este o pasăre nordică, migratoare. În nordul Europei şi Asiei, în Balcani (de unde a venit la noi).

377 — Fluturaş de stîncă — Tichodroma muraria L. (Pl. 87) — L = 16—17,5 cm. Cuibăreşte în V—VI în găuri din stînci. Ambii părinţi adună crăcuţe, pun apoi muşchi, iar în interior căptuşesc cuibul cu păr şi pene. Cele 3—4 ouă sînt clocite de femelă. Puii stau în cuib 20—22 zile. Se hrăneşte cu insecte şi păianjeni, pe care îi adună cu ajutorul ciocului său fin din crăpăturile pereţilor calcaroşi. Cînd caută hrana, ca să se ajute, bate des din aripi, ceea ce o face să semene cu un fluturas. Strigăt „tih-tiin-itie-zizizitiii". Sedentar şi oaspete de vară (III—XI), nu prea frecvent, în munţi. Iarna poate coborî după hrană pînă în oraşe (a fost văzut şi în Bucureşti). Nu coboară niciodată pe sol. Sudul Europei, centrul Asiei. OCROTIT DE LEGE.

378 — Mierlă de piatră — Monticola saxatilis L. (Pl. 87) — L = = 19 cm. Cuib ascuns în crăpături de stîncă, conţine 4—5 ouă pe care le clocesc ambii părinţi în IV—VI. Se hrăneşte cu insecte. Strigăt „tac-tac", ca un fluierat frumos. Oaspete de vară (IV—IX), mai frecvent în munţi calcaroşi, la altitudini de peste 900 m. În Carpaţi, dar şi în Dobrogea şi în defileul Dunării. Sudul Europei, Asia Centrală; iarna în Africa centrală şi de est.

379 — Mierlă gulerată — Turdus torquatus L. (Pl. 87) — L = 24— 27 cm (ceva mai mare decît mierla obişnuită). Cuib din ierburi uscate, lîngă sol, în tufişuri dese şi crăpături din stînci. Cele 4 ouă sînt clocite 14 zile. Scoate anual 2 rînduri de pui; ei stau în cuib 15—16 zile, dar rămîn prin apropiere încă 2 săptămîni. Se hrăneşte cu insecte, viermi, toamna şi cu fructe. Strigăt „tac-tac". Oaspete de vară (IV—X). În pădurile de conifere şi în jnepenişuri, la altitudini de pînă la 2 000 m. În munţii înalţi ai Europei; iernează în Africa de Nord.

380 — Brumăriţa de stîncă — Prunella collaris Scop. (Pl. 87) — L= 18 cm. Cuib la sol sau

sub stînci, din ierburi sau muşchi fini, căptuşit cu lînă, pene. Femela depune în V—VI cîte 4—5 ouă care sînt clocite de ambii părinţi timp de 13—14 zile. Se hrăneşte cu insecte, melci, iarna şi cu seminţe. Strigăt „trr-lit". Este foarte sperioasă. Sedentară. Pe stîncării, în jnepenişuri; iarna coboară pe văile apelor. În jumătatea sudică a Europei şi în Asia Mică.

381 — Fîsa de munte — Anthus spinoletta L. (Pl. 87) — L = 16— 17 cm. Scoate anual 2 rînduri de pui. Cuib din iarbă uscată, sub stînci, la sol. Femela cloceşte cele 4—5 ouă timp de 14 zile. Puii rămîn în cuib 16 zile, apoi stau pe lîngă părinţi. Se hrăneşte cu insecte, păianjeni, vier-mişori. Oaspete de vară (IV—X) sau sedentar, frecvent în munţi la peste 2 000 m altitudine. Coboară iarna spre cîmpie, pe lîngă ape îngheţate. Sudul Europei, Asia Centrală.

CLASA MAMIFERE (MAMMALIA)382 — Chiţcanul de munte — Sorex alpinus Schinz. (Pl. 88) — L = 6—8 cm, G = 6—10 g.

Naşte vara de 2 ori cîte 4—10 pui, care se dezvoltă foarte repede. Mereu nesătul, consumă orice animal pe care îl poate ataca, de la şoareci, pui de păsări, pînă la rîme, insecte, păianjeni. Prezintă canibalism. În zona pădurilor de conifere şi pe platourile înalte, în mlaştini alpine. În toţi Carpaţii. Europa Centrală.

383 — Marmota de munte — Marmota marmota L. (Pl. 88) — L = 50—57 cm, G = 4—10 kg. Ochi şi urechi mici, blană deasă, lungă. Calcă pe toată talpa. Picioare scurte: labele din faţă cu 4 degete, cele din spate cu 5 degete. Ghiare puternice. Se împerechează în V; naşte pui în VI. Trăieşte pînă la 15 ani. Hibernează cca 6 luni în vizuini speciale. Se hrăneşte toată ziua, cu o pauză de 4—5 ore la prînz, de obicei cu plante, mai rar cu insecte. Trăieşte în familii (adulţii şi descendenţii în vîrstă de 2—3 ani). Nu formează colonii, îşi sapă vizuini de vară lungi de pînă la 10 m, cu mai multe ieşiri. Animal sociabil, cu simţuri foarte dezvoltate. Scoate o gamă largă de sunete, cu diferite sensuri. Dispărută la noi, a fost reintrodusă şi se dezvoltă bine în golul munţilor Retezat, Parîng şi Făgăraş, la altitudini de peste l 500 m. În Alpi, Pirinei, Tatra.

384 — Şoarece de zăpadă — Microtus nivalis Martius (Pl. 88) — L — 12—14 cm. G = 40—50 g. Blană deasă, lungă, coadă albă. Ochi şi urechi mari; perii senzitivi de pe cap lungi. Naşte de 2—3 ori pe an cîte 3—7 pui în cuiburi căptuşite cu plante uscate tocate mărunt. Trăieşte 3—4 ani. Consumă ziua graminee aspre, fructe de merişor, rădăcini. Foloseşte ca adăpost crăpăturile din stînci, golurile dintre pietre. Face rezerve mici de hrană pentru iarnă, căci umblă de obicei pe sub stratul de zăpadă după lujeri şi rădăcini. În munţi la altitudini de 600—2 000 m, în locuri însorite. În Pirinei, Alpi, Carpaţi, Balcani.

385 — Jderul de piatră, beica — Martes foina Eryleb. (Pl. 88) — L = 42—70 cm, G = 1,5 kg. Cap scurt, urechi mici, tivite cu alb, ghiare ascuţite, glandele de sub coadă extrem de rău mirositoare. Tălpi fără păr. Sub bărbie cu o pată albă care coboară spre picioare. Naşte 3—4 pui într-un cuib moale, în crăpături din stîncă, cariere vechi, ziduri părăsite. Trăieşte pînă la 12 ani. Activ noaptea, vînează şoareci, şobolani, pui de păsări şi iepuri, păsări domestice (pe care ades le omoară din plăcere, mîncîndu-le doar creierii şi sorbindu-le sîngele), ouă, gîndaci, dar şi fructe coapte, struguri, lapte. Merge mai ales pe jos, dar este şi un bun căţărător. Are drumuri proprii. Animal precaut, nervos, nu suportă zgomotele tari şi neobişnuite. Iarna se retrage lîngă case, în fîn, uneori chiar şi în oraşe. Vara îşi face cîteva adăposturi provizorii. Cu blană căutată, dar mai puţin valoroasă decît cea de jder. În regiuni colinare şi montane, la altitudini mai joase, cu stîncării. La cîmpie coboară rareori. Europa, Asia temperată.

386 — Capra neagră — Rupicapra rupicapra L. (Pl. 88) — L = = 1,20—1,40 m, G — 30—60 kg. Corp zvelt, foarte proporţionat, cu coarne caracteristice, de origine epidermică, care nu se schimbă în cursul vieţii. Copita cu degetele formează o adevărată ventuză. Vara ase blana roşcată, iarna negricioasă. Se împerechează în X—XI, naşte 1—2 iezi în IV. Trăieşte peste 22 ani. Animal rumegător, consumă păiuş, trifoi de munte, răchite, sălcii de munte, ciuperci, afine, merişoare. Din resturi de alimente şi răşini în rumenul său se formează o piatră numită bezoar. Animal diurn, foarte agil (sare şi 7—8 m), poate alerga cu mare uşurinţă pe steiuri şi grohotişuri. Trăieşte în grupe de 20—25 indivizi conduse de femele cu experienţă. Masculii, îndeosebi cei bătrîni, sînt solitari. Are puţini duşmani (omul, rîsul şi răpitoarele mari) cu simţuri foarte ascuţite; predomină mirosul, apoi văzul şi auzul. În caz de pericol scoate un şuierat de avertizare. Cu mare sensibilitate la schimbări climatice. În golul alpin al munţilor Ţarcu, Retezat, Parîng, Făgăraş, Piatra Craiului, Bucegi, Căpăţînei şi Rodnei. În Pirinei, Alpi, Carpaţi, Balcani, Alpii Dinarici, Caucaz şi în Noua Zeelandă (unde au fost aduse).

Alte animale care pot fi întîlnite în acest mediu de viaţă sînt cele descrise la numerele 310, 341, 342, 454, 490 şi 499.

7. MEDIUL SUBTERAN

Prin mediu subteran se înţelege reţeaua de crăpături şi enclave din cele mai diferite substrate, inundate sau uscate, naturale sau artificiale, în care trăiesc o gamă largă de organisme lucifuge, mai mult sau mai puţin specifice. În domeniul subteran se includ peşterile, fantele, cavităţile artificiale, microcavernele, solul şi pînzele de apă freatică.

Peşterile sînt săpate de ape în calcare, au lungimi de la cîţiva metri la sute de kilometri, pot fi orizontale, verticale sau mixte. Fantele sînt reţelele de crăpături din masivele calcaroase În care microclimatul este deosebit de constant. Cavităţile artificiale sînt toate săpăturile (galerii sau cariere) efectuate de om şi care sînt rapid populate de organisme specifice mediului subteran. Microcavernele sînt găurile săpate de animale (mamifere, păsări, insecte), a căror faună este predominant parazită, comensală sau de detritus. Solul constituie mediul endogen în care trăieşte o mare varietate de organisme. Apa freatică este reprezentată de apele care stagnează sau curg pe sub pămînt şi care pot ieşi la suprafaţă prin izvoare, resurgenţe sau fîntîni. Ele pot staţiona în pămînt, în nisipul plajelor marine şi lacustre (psamon), precum şi în materialul aluvionar din imediata apropiere a rîurilor (hiporeic).

Organismele care populează mediul subteran derivă din cele care trăiesc la suprafaţa pămîntului (epigee) şi care s-au retras în diferite perioade în acest mediu lipsit de lumină solară, căldură şi plante; aici s-au adaptat condiţiilor specifice de trai oferite de acest mediu: temperatură constantă (care variază în limitele 7—12°C), obscuritate totală, umiditate de 100%, circulaţie redusă de aer, existenţa unor resturi organice şi detritus aduse de ape sau provenind, din excrementele animalelor care îşi petrec o parte din viaţă afară (ex. liliecii).

În mediul subteran trăiesc numai organisme heterotrofe: bacterii, ciuperci, precum şi o gamă foarte variată de animale. Sub aspect ecologic, toate vieţuitoarele se împart în troglobionte (care trăiesc şi se reproduc numai în peşteri), troglofile (care trăiesc şi se reproduc atît în peşteri cît şi la exterior), trogloxene (ajunse întîmplător în mediul subteran), parazite (pe alte animale) şi guanobii (care trăiesc din şi pe excrementele de lilieci) (Pl. 89).

A. ANIMALE

ÎNCRENGĂTURA ANELIDE (ANELLIDA)

CLASA OLIGOCHETE (OLIGOCHAETA)387 — Troglochaetus beranecki Delachaux (Pl. 90) — L = 0,5— l mm. Arhianelid cu un corp

din puţine inele prevăzute cu cheţi lungi. În interstiţiile aluviunilor din cursurile de apă care scaldă galeriile cîtorva peşteri din Munţii Apuseni. Relict al mărilor din Terţiar, rămasă în ape dulci şi retrasă ulterior în mediul hipogeu interstiţial.

ÎNCRENGĂTURA MOLUŞTE (MOLLUSCA)

388 — Oxychilus glaber Rossm. (Pl. 90) — L = 10—14 mm. Cochilie din 5 spire. Specie troglofilă, terestră, comună în păduri, locuri umede, sub buşteni putrezi, frunzare; în peşteri pe pereţii umezi, pe argilă, guano. Polifagă, consumă diferite resturi organice. Comună în peşterile noastre (îndeosebi în cele din Oltenia, Banat şi Dobrogea). În zonele colinare şi montane. Europa Centrală şi de sud-est.

389 — Paladilhiopsis transsilvanica Rot. (Pl. 90) — H = 2,3 mm. Cochilie cu 6—6,5 spire. Troglobiont acvatic, endemic, în peşterile din Valea Crişului Repede.

ÎNCRENGĂTURA ARTROPODE (ARTHROPODA)

CLASA CRUSTACEI (CRUSTACEA)390 — Trichoniscus inferus Verh. (Pl. 90) — L = 3,2 mm. Izopod terestru, troglobiont, total

depigmentat, higrofil şi saprofag. Endemic pentru peşterile de pe valea Cernei şi din nordul Olteniei.391 — Megacyclops kieferi Chapp. (Pl. 90) — L = 0,6—0,9 mm. Copepod troglobiont, destul

de comun, cu o carapace fină, morfologie simplificată faţă de speciile întîlnite în apele de suprafaţă şi avînd dimensiuni mai mici. În peşteri, conducte de apă, hiporeic. În munţii Apuseni, Ungaria, Germania, Iugoslavia.

392 — Bathynella paranatans Şerban (Pl. 90) — L = l mm. Batine-laceu orb, depigmentat, cu

corp alungit, lipsit de carapace. În ape interstiţiale şi hipogeu. România (peşteri din Transilvania).393 — Nyphargus carpathicus Dobreanu şi Manolache (Pl. 90) — L = 7—8 mm. Amfipod

orb, depigmentat, cu corp comprimat lateral (se deplasează pe o latură). Consumă detritus organic. Originar din ape marine, a trecut o dată cu retragerea apelor, din mediul psamic litoral marin în cel dulcicol şi de aici în apele carstice ale coastelor mărilor din Terţiar. Comun în apele subterane din Apuseni, nordul Olteniei şi Moldova.

CLASA DIPLOPODE (DIPLOPODA)394 — Trachysphaera orghidani Tăbăcaru (Pl. 90) — L = 5—6,8 mm. Oceli depigmentaţi,

reduşi, cu tuberculi, bastonase şi creste transversale calcaroase la partea posterioară a segmentelor. Pe argilă, lemne putrede, guano. Troglobiont, în peşterile din N-V Bulgariei, Valea Cernei, munţii şi podişul Mehedinţi.

395 — Litliobius decapolitus Matic, Negrea, Prunescu (Pl. 90) — L = 16 mm. Segmentele 5, 6 şi cel anal sînt colorate în galben-pai. Animal lucifug, pigmentat. Troglobiont, endemic în peşterile din nordul Olteniei, de pe văile Cernei şi Jiului.

CLASA PĂIANJENI (ARACHNIDA)396 — Meta menardi Latreille (Pl. 90) — L = 4 mm. Păianjen tro-glofil, comun în majoritatea

peşterilor din lanţul carpatic. Carnivor, îşi ţese pînze simple, în care îşi prinde prada. Coconi albi, sferici, agăţaţi de tavanul galeriilor sau de pereţi. Europa, Asia, America de Nord, Madagascar.

397 — Paranemastoma silii Hermann (Pl. 90) — L = 3,2—5 mm. Opilionid troglofil, cu pedipalpi (picioare pipăitoare) subţiri; picioare lungi. Ochii şi tegumentul sînt slab pigmentate. Carnivor. Mai comun iarna, constituie unul din componenţii principali ai biocenozei de pe pereţi. În peşterile din vestul ţării. În Spania, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Albania şi România.

398 — Phreatohydracarus mosticus Tanas. şi Orghidan (Pl. 90) — L = 0,5 mm. Hidracarian carnivor, trăieşte numai în fîntîni. Endemic pentru România.

399 — Neobisium closanicus Dumitrescu şi Orghidan (Pl. 90) — L = 0,4 mm. Pseudoscorpion mic, carnivor redutabil (consumă diverse insecte, crustacei, rîme şi păianjeni mici, pe care le prinde cu ajutorul unor cleşti puternici). Troglobiont vechi, orb, asemănător unui scorpion, fără coadă, neveninos. Endemic pentru România, prezent în mai multe peşteri din bazinul Motrului (în munţii şi podişul Mehedinţi).

CLASA INSECTE (INSECTA)400 — Heteromurus nitidus Fempleton (Pl. 91) — L = 1,5—3 mm. Colembol troglofil,

higrofil, polifag, guanofil, uneori prezent în număr mare (constituind alături de celelalte colembole din peşteri hrana de bază a răpitorilor). Poate trăi şi la suprafaţa apei din bazine. În epigeu în toată ţara. În hipogeu în Oltenia şi judeţul Hunedoara. Pe tot globul.

401 — Triphosa sabaudiata Duponchel (Pl. 91) — L = 40—44 mm. Fluture cu aripi mari, dispuse orizontal, acoperite cu solzişori şi peri lungi. Prezent în VII—VIII. Omida trăieşte pe verigariu (Rhamnis saxatilis). În peşterile noastre mai calde, destul de frecvent la baza pereţilor. Europa Centrală şi de sud.

402 — Limonia nubeculosa L. (Pl. 91) — L = 8—9 mm. Dipter sub-troglofil, abundent în cavităţile subterane, vara şi iarna. Vara este prezent în prima porţiune a peşterilor umede şi reci, la baza pereţilor, lîngă curentul apei. Europa.

403 — Pholeuon proserpinae Kn. (Pl. 91) — L === 5,5—6 mm. Coleopter mic, troglobiont. A pătruns de mult în mediul subteran ş; prezintă modificări morfologice evidente, ca efect al vieţii în subteran. Este orb, depigmcntat, cu aripile nefuncţionale. În munţii Apuseni.

404 — Closania orghidani Decu (Pl. 91) — L = 5,5 mm. Coleopter răpitor, orb, depigmentat, cu antene şi picioare lungi. Formă troglobiontă veche, mică. În peşterile dintre Olt şi culoarul Timiş-Cerna.

405 — Duvalius budai Kend (Pl. 91) — L = 3,5—5 mm. Coleopter troglobiont vechi, destul de mic, orb, depigmentat, endemic. În peşterile din jud. Hunedoara şi pe valea Cernei.

406 — Quedius mesomelinus Marsh (Pl. 91) L = pînă la 5 mm. Coleopter stafilinid, troglofil, comun în peşterile cu guano, carnivor atît ca larvă, cît şi ca adult. În Carpaţii meridionali, Apuseni, Dobrogea. Europa.

ÎNCRENGĂTURA VERTEBRATE (VERTEBRATA)

CLASA MAMIFERE (MAMMALIA)407 — Liliac rinolof mare cu potcoavă — Rhinolophus ferrum-equinum Schreber (Pl. 91) —

L = 5—7 cm, G = 16—30 g. Brun-deschis, cu urechi fără tragus (un pliu membranos caracteristic urechii liliecilor). În regiunea nazală cu o formaţie membranoasă ca o potcoavă. Cînd stă agăţat, aripile nu învelesc spatele său. Puiul se naşte în iunie şi stă agăţat de mamă cca 2 luni. Poate trăi 10 ani. Îşi capturează hrana (care constă din insecte) zburînd iute, fără zgomot, la mică înălţime. Hibernează în IX— V în peşteri, formînd colonii nu prea mari, din indivizi care stau separaţi unul de altul, sau stau chiar izolaţi. Zboară în nopţile calde. Vara în peşteri, galerii de mină, ruine, scorburi, îndeosebi în vestul ţării (Banat, Crişana, nordul Olteniei) şi Dobrogea; izolat în estul Transilvaniei şi nordul Munteniei. Larg răspîndit în sudul şi vestul Europei.

408 — Liliac mare — Myotis myotis Borckhausen (Pl. 91) — L = = 7—8 cm, G = 25—35 g. Cel mai mare liliac de la noi. Urechi relativ late şi lungi, cu tragus lung şi subţire. Bot proeminent, dinţi puternici, cu care poate sfărîmă învelişul chitinos al insectelor mari. Formează împreună cu miniopterii coloniile cele mai mari şi frecvente din peşterile noastre. Coloniile de vară sînt mai mici. În peşteri, la temperaturi de 12°C, la umiditate crescută. Zboară pînă la 200 km distanţă de colonie. În toată ţara (mai rar în Moldova). Sudul Europei (România este la limita estică a arealului).

409 — Liliac — Plecotus austriacus Fischer (Pl. 91) — L = 4,7— 5,3 cm, G = 5—10 g. Urechi lungi cît corpul, unite la bază. Cînd stă agăţat, ţine urechile culcate pe spinare. Adună hrana preferenţial printre pomi şi arbuşti. Nu formează colonii numeroase. Iarna hibernează în peşteri, vara se adăposteşte în scorburi, poduri, grajduri, clopotniţe. Comun. Europa.

410 — Liliac mare de amurg — Nyctalus noctula Schreber (Pl. 91) — L = 7—8 cm, G = 15—40 g. Robust, cu bot lat, urechi scurte şi rotunjite, cu tragus mic, îngustat la bază. Aripi lungi, subţiri. Zbor rapid, înalt, în linie dreaptă, uneori chiar ziua. Naşte în VI—VII cîte l—2 pui care pot zbura după 8 săptămîni. Se întîlneşte rareori în peşteri. Colonii de iarnă mici, localizate în clopotniţe şi poduri. Cele de vară în scorburi, poduri (chiar şi în cutiile jaluzelelor de la geamuri). Poate migra la distanţe mari, fiind cel mai comun liliac de la noi. Europa, Africa de Nord, Asia (pînă la Altai).

411 — Liliac cu aripi lungi — Miniopterus schreibersii Kuhl (Pl. 91) — L = 5,2—6,1 cm, G = 8—11 g. Urechi scurte, truncate, cu un tragus lung, uşor arcuit. Frunte bombată. Coada este prinsă complet în patagiu. În coloniile de naştere se poate asocia cu Rhinolophus mehelyi şi Myotis myotis. Formează colonii numeroase şi dense în peşteri, la altitudini de 40—l 000 m. Zboară foarte bine, înalt, rapid, întreprinde migraţii. În timpul hibernării colonia îşi schimbă locul în funcţie de variaţiile microclimatului, la temperaturi de 2,5—9°C. În toată ţara. Origine tropicală. Din vestul Africii şi Portugalia, pînă în Japonia şi Filipine, în sud pînă în Madagarcar şi nord-estul Australiei.

Alte animale care se pot întîlni în acest mediu de viaţă sînt cele descrise la numerele 221, 237, 351 şi 415.

8. MEDIUL ANTROPIC

Prin mediu antropic se înţeleg ecosistemele care sînt formate conştient sau inconştient de om şi care rămîn viabile datorită prezenţei şi îngrijirilor sale. Aceste ecosisteme sînt reprezentate de culturile agricole, livezi, grădinile de zarzavat, parcurile şi grădinile publice, curţile, locuinţele şi dependinţele de la sate şi oraşe. Ele au apărut din necesitatea satisfacerii de către om a nevoilor sale de hrană, îmbrăcăminte şi habitat (Pl. 92).

Ecosistemele antropice sînt constituite prin desţelenirea stepelor şi pădurilor (deci prin înlăturarea forţată a florei, vegetaţiei şi faunei autohtone) şi cultivarea în locul lor a unor plante utile sau a unora crescute în scop decorativ, estetic, medicinal (plante ce sînt adesea aduse din alte continente sau ţări şi care supravieţuiesc în noile condiţii numai graţie unor îngrijiri permanente). În ecosistemele agricole mari se obişnuieşte cultivarea cîte unei singure specii de plante (monocultura). Creşterea concomitentă a mai multor specii (policultura) este utilizată mai ales în grădini, curţi şi parcuri. Fauna acestor ecosisteme este săracă; ea este reprezentată de specii care depind sub o formă sau alta de plantele care se cultivă (adică de plantele cu care de obicei se hrănesc şi pentru care sînt considerate de aceea ca dăunătoare).

Caracteristica acestor ecosisteme este marea lor labilitate, dependenţa lor de om. În ecosistemele antropice pot apărea înmulţiri bruşte, explozive ale unor dăunători vegetali (ciuperci, bacterii) sau buruieni, ori ale unor dăunători animali (viermi, insecte). Plantele cultivate determină extinderea dăunătorilor, ei provenind din zona de baştină a plantelor cultivate şi care, neavînd în noile condiţii duşmani naturali, se pot înmulţi şi deveni cu atît mai păgubitori (ei îşi pot extinde acţiunea şi asupra altor plante de cultură sau autohtone, aşa cum este cazul gîn-dacului de Colorado, al omizii păroase a dudului etc.).

Mediului antropic îi aparţin o serie de plante şi animale care trăiesc şi profită de pe urma activităţilor umane; arealele lor se extind odată cu teritoriile noi ocupate de om. Unele — organismele sinantrope —, sînt ataşate şi se dezvoltă în aşezările umane, altele preferă tovărăşia omului deoarece îşi găsesc mai uşor hrană şi adăpost.

Plantele şi animalele care populează mediul antropic sînt eurioice şi cosmopolite, nu posedă adaptări speciale deosebite, aşa cum se întîlnesc în celelalte medii de viaţă descrise anterior.

În cazul în care acţiunea omului de îngrijire a acestor ecosisteme încetează, ele se modifică rapid; vegetaţia sălbatică autohtonă recucereşte rapid teritoriul pierdut (are loc înţelenirea terenurilor agricole, acoperirea cu vegetaţie a ruinelor locuinţelor). Plantele cultivate dispar, degenerează sau se resălbăticesc. Animalele din culturi dispar şi fauna locală se reinstalează.

Dezvoltarea ecosistemelor antropice a dus la regresia celor naturale, la înmulţirea unor plante şi animale cosmopolite şi eurioice — însoţitori ai omului —, la distrugerea de pe mari teritorii a florei şi faunei autohtone, la dispariţia unor plante şi animale. Multe vieţuitoare găsesc tot mai greu teritoriile pe care să trăiască (de ex. dropia, ca urmare a extinderii culturilor, este ca şi dispărută din Bărăgan), sau sînt nevoite să se adapteze traiului în mediile de cultură (căprioare, ciori).

Cultivarea intensivă şi neraţională a terenului poate determina modificări ale structurii vegetaţiei (prin tăierea pomilor), climei (zone umede se transformă în aride, apar zone cu variaţii mari de temperatură), regimului hidrologic (secete prelungite sau inundaţii), accelerarea eroziunii solului (implicit extinderea procesului de desertificare sau de salinizare). Deoarece de aceste racile omul este răspunzător, el trebuie să practice o exploatare adecvată şi raţională a teritoriilor pe care le-a determinat să fie dependente de el, a întregului mediu antropic, urmărind permanent menţinerea echilibrului biologic din natură.

A. PLANTE

PARAZIŢI VEGETALI411 — Rugina brună a grîului — Puccinia recondita Rob. ex Desm. (Pl. 93) — Ciuperca

atacă frunzele, mai rar tecile, tulpinile şi spicele. Produce pustule cu spori ce pot fi alungite şi conflua. Provoacă îngălbenirea şi uscarea frunzelor, reducerea producţiei de boabe. Apare în fiecare an şi produce atacuri de intensitate variabilă. Este cea mai răspîndită rugină a grîului de la noi. În zonele cu climat continental.

412 — Cornul secarei — Claviceps purpurea (Fr.) Tul. (Pl. 93) — Ciuperca atacă spicele de secară în perioada înfloririi. Din florile infectate se scurge un lichid vîscos şi dulceag în care se găseşte un număr mare de conidii care pot infecta alte flori. Spre sfîrşitul perioadei de vegetaţie în locul boabelor se dezvoltă corpuri scleroţiale tari, uşor curbate (dar nu în toate florile unui spic). Scleroţii

căzuţi pe sol sau cei rămaşi în sămînţă germinează în primăvara următoare, dînd naştere la un număr mare de ascospori care ajung la maturitate cînd înfloresc plantele. Atacurile cele mai puternice au loc în primăverile reci şi ploioase. În zonele temperate, umede. La noi îndeosebi în regiunile umede de munte.

413 — Tăciunele comun al porumbului — Ustilago maydis (D.C.) Corda (Pl. 93) — Ciuperca atacă toate organele porumbului, îndeosebi ştiuleţii şi tulpinile (mai ales la noduri şi bază), dar mai puţin paniculul şi limbul frunzelor. Pe organele atacate se formează la începutul verii nişte pungi mari (D = 5—10 cm), cărnoase, apoi pline cu o masă negricioasă, pulverulentă, formată din sporii ciupercii. Provoacă sterilitate, anomalii ale diferitelor organe sau chiar uscarea lor; la plantele tinere determină nanismul, îngălbenirea şi chiar moartea. Făina de porumb cu spori are efecte toxice. Plantele se infectează prin sporii rămaşi în sol, atacul fiind local. La noi în Cîmpia Dunării, nordul Moldovei, estul Transilvaniei. Pe tot globul, oriunde se creşte porumb.

414 — Innegrirea bazei tulpinii şi putregaiul umed al tuberculilor de cartof — Erwinia atroseptica V. Holl (Pl. 93) — Bacteria atacă planta în toate fazele de dezvoltare. Se iveşte în prima jumătate a verii, ducînd la apariţia de plante pitice, cu tulpini debile; frunzele se răsucesc spre faţa superioară şi nu se mai formează tuberculi. Cînd sînt infectaţi tuberculii, ei au pulpa putrezită, semilichidă, fără miros specific. În cîmp apare de obicei ca o înegrire a bazei tulpinii, iar în depozit se manifestă prin putrezirea tuberculilor. La noi produce în depozite, în condiţii de uscăciune, pagube de peste 10—15%. Larg răspîndită pe glob.

415 — Făinarea trandafirului — Sphaerotheca pannosa Wallr. (Pl. 93) — Ciuperca atacă toate organele aeriene ale plantei, îndeosebi frunzele (care se acoperă cu o pîslă albicioasă şi apoi cad) şi lăstarii (care nu mai cresc). Internodiile rămîn scurte, plantele devin sensibile la ger. Bobocii florali nu se mai deschid, se brunifică şi cad. Atacul este mai puternic în locuri însorite. Comun, pe toate soiurile.

416 — Putregaiul brun, monilioza — Monilia fructigena (Aderh et Ruhl) Honey (Pl. 93) — Ciuperca produce pagube însemnate la măr, păr, gutui şi piersic, în livezi, în depozite şi în timpul transporturilor de lungă durată. Atacul se manifestă pe flori, lăstari, frunze şi ramuri, dar mai ales pe fructe (care pot fi infectate în orice stadiu al dezvoltării lor). Fructele tinere se brunifică, se usucă, apoi cad. La fructele aflate spre maturitate se întîlneşte fie ca putregai brun (cel mai păgubitor), putregai negru sau ca putregaiul inimii. Fructul prezintă pete galben-brune, rotunde, sub care pulpa se înmoaie şi brunifică; poate trece treptat, În lipsa luminii şi la temperaturi joase în putregai negru. Putregaiul inimii atacă pulpa centrală în jurul seminţelor. Comună la noi şi pe glob.

417 — Mana viţei de vie — Plasmopara viticola (Berk et Curt) Beri et De Toni (Pl. 93) — Boala este produsă de o ciupercă care atacă toate părţile verzi ale plantei: frunze, lăstari, cîrcei, ciorchini şi boabe. Frunzele sînt atacate în toate stadiile, cele tinere fiind mai sensibile. Apar pete de decolorare untdelemnii, în dreptul cărora pe partea inferioară apare o pîslă albicioasă cu sporii ciupercii. Atacul determină o slăbire a butucului, prin scăderea suprafeţei de asimilaţie. Forma cea mai păgubitoare sub care se manifestă boala este cea de pe boabe, care se brunifică, usucă şi apoi cad, astfel încît ciorchinele rămîne fără boabe (putregaiul brun). Este cea mai păgubitoare boală a viţei de vie, putînd provoca pagube care variază, afectînd între 10 şi 80% din producţie. În toate ţările viticole.

BURUIENI418 — Pălămida — Cirsium arvense (L.) Scop. (Pl. 93) — H = 50— 150 cm. Perenă, rizom

orizontal lung, adînc. Tulpină erectă. Frunze lan-ceolate, peţiolate la partea inferioară a tulpinii, sesile în partea superioară, cu limb întreg, lobat sau penat fidat. Vîrful lobilor prevăzut cu cîte un spinişor. Pe faţa inferioară cu peri fini. Inflorescenţă corimboasă, cu calatidii ovoidal globuloase. Flori roşii-violete. Fructe acnene cu papus alb-murdar. Înflorire VI—VIII. Comună în culturile agricole, locuri necultivate, ruderale. Europa, Asia.

419 — Mohor — Setaria glauca (L.) P. Beauv. (Pl. 93) — H = 4— 40 (90) cm. Perenă. Tulpină erectă. Frunze lineat lanceolate. Inflorescenţa panicul ca un spic. L = 10 cm. Spiculeţele de la bază cu pete gălbui-ruginii. Fruct cariopsă. Înflorire VII—VIII. Comună prin semănături, pe mirişti, culturi de legume; plantă ruderală. Pe tot globul.

420 — Ştir — Amarantus retroflexus L. (Pl. 93) — H = 20—80 cm. Perenă. Des şi fin păroasă, verde, uneori roşcată. Frunze peţiolate, rombic-ovate. Flori grupate spiciform. Înflorire VII—IX. Comună în semănături, locuri ruderale, de la şes pînă în regiunea montană inferioară.

421 — Volbură, rochiţa rîndunicii — Convolvulus arvensis L. (Pl. 93) — H = pînă la l m. Perenă, tulpină culcată sau volubilă. Flori ca o pîlnie, albe sau roze. Înflorire în V—X. Foarte comună prin cultură, locuri ruderale.

422 — Urda vacii — Cardasia draba (L.) Desv. (Pl. 93) — H = 50— 70 cm. Anuală, vivace cu rădăcini scurte, ramificate. Se înmulţeşte şi prin stoloni. Flori grupate corimbiform. Înfloreşte în IV—VII. Fructele silicule mici, cordiforme. Comună în locuri ruderale, semănături, şanţuri, adesea în

pîlcuri. În toată ţara. Holarctică.423 — Torţei — Cuscuta epithymum (L.) Murr. (Pl. 93) — Parazită, tulpină subţire, răsucită

pe planta gazdă, galbenă, roşiatică sau verzuie, cu frunze reduse. Flori sesile, grupate în glomerule, alb-rozee. Fruct capsulă, cu seminţe mici. Parazitează diferite plante de cultură sau spontane. În toată ţara. Europa, Asia, Africa, acum şi America de Nord.

PLANTE DE CULTURA424 — Grîu — Triticum aestivum L. (Pl. 94) — H = 40—150 cm, Anuală, tulpini fistuloase,

cu 5—6 internodii. Frunze glabre, late de 7— 15 mm. Spic prismatic pînă la fusiform, L = 4—18 cm, din 10—25 spiculeţe, fiecare cu 3—6 (9) flori. Fruct cariopsă. Înflorire VI—VII. Se cultivă de la cîmpie, pînă la l 800 m altitudine, de la tropice, pînă în regiunile temperate reci. Este cereala cea mai importantă şi răspîndită de pe glob.

425 — Grîu comun — Triticum aestivum sp. vulgare Miller (Pl. 94) — Ocupă 90% din suprafaţa mondială semănată cu grîu. Cu numeroase soiuri de toamnă şi primăvară. Spice aristate sau nearistate, cu multe flori în spiculeţe (glumele constituie un element important în descrierea soiurilor). La noi se cultivă îndeosebi soiurile erythrospermum, lutesens, ferucjineum şi milturum.

426 — Grîu durum — Triticum durum Desf. (Pl. 94) — Formă caracteristică de stepă, cu forme de primăvară şi toamnă. Pai plin în partea superioară. Spic scurt (L = 4—10 cm), pătrat în secţiune, cu ariste mai lungi decît spicul şi paralele cu acesta. Bob mai lung, sticlos. Cu varietăţile hordeijorme, melanopus, apulicum şi bucurum. La noi se cultivă soiurile autohtone Dacia, Iulia, Ileana, Liana, Doina, Ceres, Turda, Silvana, Montana, Potaisa, Lovrin şi soiurile străine Libellula, Sava, Rana, Bezostaia, Partizanka ş.a.

427 — Secară — Secale cereale L. (Pl. 94) — H = 20 (30) cm. Anuală cu tulpini erecte, frunze plane, linear lanceolate, la baza laminei cu auricule scurte. Inflorescenţă-spic (L = 5—20 cm), muchiat, comprimat, cu rahis flexibil. Spiculeţe cu 2, rar 3 flori, înflorire VI—VIII. Fruct ca-riopsă învelită cu palii. Dă producţii mari pe terenuri mai sărace, nisipoase, în zonele reci. Se cultivă numai Secale cereale var vulgare, cu soiurile Danae, Donkovskie zlote; în perspectivă Bucovina I şi III. La noi pe dealuri sărace, în Subcarpaţii din Transilvania, Moldova şi Dobrogea. Larg răspîndită pe glob.

428 — Orz — Hordeum vulgare L. (Pl. 94) — H = 30—150 cm. Anuală, tulpină cilindrică cu 5—7 internodii netede, glabre. Frunze glabre cu 2 auricole albe. Inflorescenţa spic (L = 4—10 cm), înflorire VI— VII. Cu 4 varietăţi din care la noi se cultivă 2: H. vulgare var. hexastichon cu soiurile Miraj şi Intensiv şi H. vulgare var. distichon (orzoaica), cu soiurile Azuga, Beta şi Victoria (soiuri de toamnă) şi Dvoran, Elgine, Ametist, Favorit, Rapid ş.a. (soiuri de primăvară). În Subcarpaţii din Moldova şi Transilvania.

429 — Ovăz — Avena sativa L. (Pl. 94) — H = 60—100 (150) cm. Anuală, erectă, netedă, tufos ramificată la bază. Frunze plane, glabre sau ciliate pe margine. Inflorescenţă panicul (L = 15—30 cm), erect, spiculeţe cu 2—3 flori, înflorire VI—VIII. Fruct cariopsă cu palee aderente. La noi se cultivă soiurile Cenad 309, Romulus, Solidor. În zone colinare din Transilvania, vestul ţării şi nordul Moldovei.

430 — Orez — Oryza sativa L. (Pl. 94) — H = 130 cm. Anuală, erectă, fistuloasă, cilindrică, striată, bogat ramificată, la bază cu noduri. Frunze lineare (L = 60 cm) acoperite cu peri. Inflorescenţă panicul (L =12—30 cm) erect. Fruct cariopsă albă sau roşie, învelită În palei, înflorire VII—VIII. Pe terenuri apătoase, temporar inundate, în estul, vestul şi sudul ţării. La noi se cultivă îndeosebi soiul Krasnodar 424; de perspectivă sînt Sidef, Auriu de Banat, Bega, Timiş, Polizeşti, mai ales de-a lungul Dunării. Cultura sa se află pe locul II în lume, constituind hrana principală pentru cca 2 miliarde de oameni din Asia Orientală şi de sud-est.

431 — Porumb — Zea mays L. (Pl. 94) — H = 2 m. Anuală, rădăcina bogat fibroasă, tulpină paniculată, cu măduvă şi numeroase internodii. Frunze lat lineare, cu nervura principală pronunţată, pe faţa superioară aspru pubescente, lucioase pe faţa inferioară. Flori unisexuate, grupate în inflorescenţe: cea masculă ca un panicul erect la partea superioară a tulpinii, sub formă de ramuri simple sau ramificate, cea femelă (ştiulete), la baza unor frunze, îmbrăcată în pănuşi, cu stilurile şi stigmatele florilor lungi (mătasea de porumb), înflorire VI—VII. Fruct cari-opsă. Cu multe varietăţi, din care mai comune sînt Zea mays indurata (porumbul cu bob tare) cu soiurile Mîngănesc, Galben timpuriu, Scorumnit, Portocaliu de Tg. Frumos, Arieşan, Bănăţean, Românesc de Studina şi Dobrogean, Zea mays indentata (porumbul dinte de cal), Zea mays everta (porumbul de floricele) ş.a. În prezent se cultivă pe scară largă hibrizii, care se obţin prin înmulţirea liniilor consanguinizate (obţinute prin autofecundări succesive pînă la obţinerea de linii pure). Ei pot fi simpli — HS, dubli — HD şi triliniari — HT. La noi în toată ţara, suportă bine monocultura şi, este stimulat de irigaţii.

432 — Tutun — Nicotiana tabacum L. (Pl. 94) — H = 75—150 (200) cm. Anuală, tulpină erectă, frunze mari, simple, glandulos păroase. Inflorescenţa paniculat ramificată cu flori ca o pîlnie,

roşii, roze sau albe. Fruct capsulă ovoidală. Conţine o serie de alcaloizi, nicotină, uleiuri eterice. Cu numeroase soiuri, care se deosebesc din punct de vedere morfologic, fiziologic şi în funcţie de calităţile frunzelor. La noi se cresc soiuri de tip oriental (Moldovata şi Djebel) soiuri de tip semioriental (Ghimpaţi), soiuri de tip Virginia, soiuri de mare consum (Banat) şi de tip Burley. Se cultivă la cîmpie (România este una din ţările mari producătoare de tutun din Europa). Pe tot globul.

433 — Floarea soarelui — Helianthus annuus L. (Pl. 95) — H = 60— 200 cm. Anuală, viguroasă, rădăcină pivotantă, adînc înfiptă în sol. Tulpină cilindrică, păroasă, în interior cu măduvă buretoasă, celulozică. Frunze alterne, mari, lat cordate, ovate, dinţate, păroase pe ambele feţe. Florile inflorescenţă calatidiu cu 2 feluri de flori: unele marginale, ligulate, sterile, altele în centrul discului, tubuloase, brune, hermafrodite. Fructe aeriene. Formele cultivate aparţin subspeciei macrocarpus, cu soiurile Rekord şi Peredovic. În judeţele din sudul ţării. Pe glob larg cultivată.

434 — Inul — Linum usitatissimum L. (Pl. 94) — H = 80 (100) cm. Anuală, tulpini solitare, cilindrice. Frunze dese, alterne, mici, lanceolate, cu 3 nervuri glabre. Flori în cincine cu pediceli lungi, azurii, rar albe. Înflorire VII—VIII. Fruct capsulă globuloasă. Seminţe ovoidale, turtite, brune. Cu 3 subspecii: euroasiaticum (inurile de fuior, de ulei şi mixte), mediterraneum (de ulei) şi transitorium (mixte). Principalele soiuri de la noi sînt Deta, ICA-32, /CA-44, L 1120, Hera, Prima. În toată ţara, de la cîmpie, la munte. Pe toate continentele de la 30° latitudine sudică, pînă la 55° latitudine nordică.

435 — Cînepa — Canabis sativa L. (Pl. 94) — H = 30—100 cm. Anuală, tulpină erectă. Planta femelă mai verde şi mai viguroasă decît cea maseulă. Frunzele bazale opuse, cele superioare alterne, lung peţiolate dictat 3—7 sectate, cu foliole dinţate. Flori dioice, rar monoice (cele mascul e dispuse în cime racemiforme axilare, cele femele cîte una la subsoara bracteii). Înflorire VII—VIII. Fruct nuculă ovală, brun-cenuşie, netedă, lucioasă. La noi se cultivă soiul dioic Fibromulta 151. Suprafeţele cultivate au scăzut mult deoarece nu s-a mecanizat recoltatul şi datorită faptului că fibra este neomogenă de-a lungul tulpinii.

436 — Bumbacul — Gossypium hirsutum L. (Pl. 94) — H = 90— 120 cm. Cu 2 feluri de ramuri: vegetative la bază, fructifere deasupra, trilobate, păroase. Floare mare, liliachie-roz, protejată de 3 bractee dinţate. Fruct capsulă dehiscentă cu 3—5 valve. Seminţe acoperite cu peri, din care se obţin fibre textile. La noi se creste mai ales soiul Cirpan 433. România este la limita ecologică nordică a cultivării acestei specii.

437 — Ricinul — Ricinus communis L. (Pl. 95) — H = 5 m. Frunze palmat lobate, flori unisexuate grupate în raceme. Fruct capsulă ghimpoasă, cu seminţe bogate în ulei. Plantă oleaginoasă, medicinală şi ornamentală. La noi se cultivă în sudul ţării (soiurile timpurii Coral, Donskoi rannîi, Smarald). Originară din Africa tropicală, se cultivă acum pe tot globul între 40° latitudine nordică şi 40° latitudine sudică.

438 — Rapiţa — Brassica rapa L. (Pl. 95) — H -= 50—100 (150) cin. Frunze bazale penat sectate, cele mijlocii şi superioare întregi şi cordiforme Ia bază. Flori galbene. Fruct silkvă. Rădăcină cărnoasă. În sudul şi vestul ţării se cultivă soiurile Cobza de toamnă, Gorczanski şi Sallux.

LEGUME439 — Cartof — Solanum tuberosum L. (Pl. 95) — H = 50—100 (120) cm. Anuală, tulpini

subterane ca nişte tuberculi. Frunze penat sectate. Inflorescenţă cimoasă cu flori albe sau roşietic-violete. Fruct bacă sferică, suculentă. Principalele soiuri de cartof create În ţara noastră sînt Muncel, Semenic, Colina, Măgura. Alături de ele se cultivă soiuri din Olanda, Polonia şi R.D. Germană. Se ating producţii de 140—160 q/ha, îndeosebi în judeţele cu climă mai umedă şi răcoroasă. Pe tot globul.

440 — Pătlăgele roşii, tomate — Lycopersicum esculentum MilL (Pl. 95) — H = 40—150 (200) cm. Anuală, tulpină cu peri glanduloşi, frunze întrerupt imparipenat sectate. Flori grupate în inflorescenţe extrâ-axilare cu flori galbene, înflorire VII—VIII. Fruct bacă. Soiurile mai comune la noi sînt Aurora 100, Argeş 428, Productivă, Florida, Redtop s.a. Se cultivă mult în grădini de legume şi sere.

441 — Ardei — Capsicum annuum L. (Pl. 95) — H = 30—50 (100) cm. Anuală, rădăcină pivotantă, tulpină glabră, frunze lanceolate pînă la ovate, lung peţiolate. Flori solitare sau cîte 2, albe-gălbui, roşii sau violete, înfloreşte în VI—IX. Fruct bacă, cu carne relativ suculentă, cu multe soiuri: dintre ardeii graşi se cultivă Galben timpuriu, Cecei, Bucureştean III, Galben de Banat, ardei lungi — Kapia de Kurovo, gogoşari — Timpuriu de Bucureşti, Uriaş dulce, ardei iuţi — Iute portocaliu, Iute de Arad, precum şi multe alte soiuri mai puţin importante.

443 — Vinete — Solanum melongena L. (Pl. 95) — H — 30—70 (120) cm. Anuală, tulpină înaltă, cu peri glandulari. Frunze mari, groase, lanceolate, lung peţiolate, fin pubescente. Flori axilare, solitare, violacee, înflorire VI—VIII. Fruct bacă mare, suculentă, lung pedunculată. Originară din India. La noi se cresc îndeosebi în sudul tării soiurile Delicia, Bucureştene 33, Lungi de Tg. Frumos, Pana Corbului s.a.

443 — Ceapa — Allium cepa L. (Pl. 96) —- H = 30—80 (170) cm. Bianuală, tulpină dreaptă, fistuloasă. Bulb tunicat, de formă şi culoare variate. Frunze cilindrice, fistuloase. Flori mici, albe-gălbui, dispuse în umbele globuloasă, înflorire VI—VIII. Fruct capsulă cu mai multe seminţe negre. Originară din Asia, acum se cultivă pe tot globul ca plantă alimentară şi medicinală. Soiurile cele mai cunoscute de la noi sînt De Buzău, Spaniolă, Volsca, Roşie de Făgăraş şi de Jittau.

444 — Usturoi — Allium sativum L. (Pl. 96) — H = 25—100 (200) cm. Perenă. Bulb lat ovoidal, format din (4)—15 (60) bulbişori (căţei) incluşi în tunici. Cu 6—12 frunze lat liniare. Tulpina plină, învelită pînă la jumătate în tecile frunzelor, la bază mai sclerificate, terminată cu o inflorescenţă. Originară din centrul Asiei, la noi larg răspîndită în cultură. Cele mai comune soiuri sînt Alb de Cenad şi De Moldova.

445 — Castravete — Cucumis sativus L. (Pl. 96) — H = 2—4 m. Anuală, cu tulpină tîrîtoare, cu cerci. Frunze cordate, lobate, cu peri rigizi pe ambele feţe. Flori unisexuate, galbene-aurii. Fruct pepenoid. Înflorire VII—IX. În toată ţara, în multe varietăţi; mai comune sînt soiurile Arad, Sporu, De Bistriţa, Delicate s, Cornişon.

446 — Sfecla — Beta vulgaris L. (Pl. 96) — H = 60—120 cm. Bianuală. În primul an de vegetaţie se formează o rădăcină groasă, napi-formă, cărnoasă, şi un buchet de frunze mari, latovate. În al 2-lea an din rădăcină creste o tulpină ramificată, cu frunze rombice şi flori mici, verzui, dispuse cîte 2—8, în glomerule înghesuite. Fruct înconjurat de perigonul întărit. Utilizată în hrană, pentru zahăr şi ca furaj. La noi se cultivă pentru zahăr soiurile R poly, Braşov, Stupini, Polyrom şi Poli-cama, pentru consum Lunga de Erfurt, Bordo s.a.

447 — Mazăre — Pisum sativum L. (Pl. 95) — H = 35—200 cm. Anuală, ierbacee, agăţătoare. Frunze compuse, paripenate, terminate cu cîrcei, cu 2 stipele mari la bază. Flori albe-violet roşcate. Fruct păstaie cu. seminţe mari, globuloase. Este una dintre cele mai importante leguminoase utilizată de om şi animale, îngraşă solul în azot. Originară din Asia centrală, la noi se cultivă soiurile Uladowski 303, Meteor, Auralia, Mirai, Fină verde, Delicioasă, Nicos.

448 — Fasole — Phaseolus vulgaris (L.) Savi (Pl. 95) — H = 0,3— 4 (7) m. Anuală, ierbacee, volubilă, cu frunze mari, trifoliate. Flori albe, roze sau violete, solitare sau în raceme. Fruct păstaie. Seminţe reniforme sau sferice. Originală din Mexic sau Guatemala, se cultivă pe tot globul. La noi sînt mai comune soiurile Progres, ICA 332, Great Northern, Bistrenski, Premial, Saxa cilindrica, Clujană, Nicos.

449 — Soia — Glycine hispida Maxim (Pl. 95) — H = l m. Anuală, ierbacee, bogat ramificată, cu peri aspri. Frunze trifoliate, păroase. Flori violete pînă la albe. Păstăi mici, galbene, acoperite cu peri aspri. România este cel mai mare cultivator din Europa. Se cultivă soiurile Communis, îmmaculata, Stricta, Serotina, Flavia, Ucrainica, Latifolia, Viridis, Nigrum.

450 — Lintea — Lens culinaris Medicus (Pl. 95) — H = 15—75 cm. Anuală, erbacee. Frunze paripenat compuse, terminate cu cîrcei. Flori alburii cu vinişoare liliachii. Păstăi mici, cu 2 seminţe. La noi se cultivă în nordul Moldovei şi estul Transilvaniei soiurile Iaşi şi Vinga.

451 — Varza — Brassica oleracea L. (Pl. 96) — Bianuală, cu rădăcină lemnoasă, ramificată, tulpina din primul an scurtă, groasă (cocean). Frunze verzi-albăstrui cu nervura mediană proeminentă, care formează în primul an un mugure gigantic. În al 2-lea an produce flori în racele laxe. Înflorire V—VIL Fruct silicvă lungă. Cultivată pe toate continentele. Prin selecţie s-au obţinut diferite varietăţi: capitata (varza albă) cu soiurile Victoria, Gloria, Dittmark, Licurişcă, De Buzău, (varza creaţă) Vorbote, sabauda (varza roşie) soiul Cap de negru, gemmifera (varza de Bruxelles) cu soiul Tîrzie de Amagar, gongylodes (gulia) cu soiul Dworsky, botrytis (conopida) cu soiurile Pitica timpurie de Erfurt şi Bulgăre de zăpadă etc.

462 — Spanac — Spinacia oleracea L. (Pl. 96) — H = 30—50 (100) cm. Anuală sau bianuală. Rădăcină fusiformă, tulpini erecte simple său ramificate, frunze lung peţiolate, sagitate şi alungit ovate. Flori unisexuate, sesile, dioice. Fruct globulos, tare. Originară din orient. Mai comun este soiul Viroflay.

453 — Morcov — Daucus carotn L. (Pl. 96) — H = 50—80 (200) cm. Bianuală, cu rădăcină pivotantă. Frunze de 2—4 ori penat sectate, cu lobi ascuţiţi. Flori albe grupate în umbelă. Fructe ovoidale. Pe tot globul. La noi mai comune sînt soiurile Nantes, Chantenay, Uriaş de Berlicum.

454 — Ridiche — Raphanus sativus L. (Pl. 96) — H — 20—100 cm. Anuală, rădăcină pivotantă, tuberizată. Frunzele inferioare penat sec-tate, cele superioare întregi, lanceolate. Flori în racem, albe sau violete. Fruct silicvă. Dintre ridichile de lună mai comune sînt Roşii cu vîrful alb, Saxa şi Alb lung, iar dintre cele de iarnă — Neagra rotundă.

455 — Mărar — Anethum graveolens L. (Pl. 96) — H = pînă la 130 cm. Anuală, glabră, cu miros caracteristic. Rădăcină pivotantă, tulpină cilindrică, fin striată, fistuloasă, superior ramificată. Frunze mici, 3—4 penat sectate. Florile hermafrodite, grupate în umbele. Fructele se desfac uşor. Înfloreşte în VII—VIII. Utilizat ca condiment în alimentaţie, ca tonic şi somnifer. Originară din Asia

de sud-est, acum pe tot globul. La noi ca plantă de cultură, care uneori se sălbăticeşte.456 — Pătrunjel — Petroselinum hortense Hoffman (Pl. 96) — H = 30—120 cm. Bianuală,

glabră, cu miros caracteristic. Rădăcină pivotantă subţire sau îngroşată, tulpină cilindrică, uşor muchiată, uneori fistuloasă, bogat ramificată, terminată cu o inflorescenţă. Frunze penat sectate, lung peţiolate. Umbele lung pedunculate, cu 7—10 radii. Umbele cu flori mici, numeroase, înflorire VI—VII. Cultivată, uneori sălbăticită. În alimentaţie drept condiment, în medicină pentru combaterea icterului, este hipotensiv, excitant.

457 — Leuştean — Levisticum otficinale Koch. (Pl. 96) — H = 80— 250 cm. Perenă, glabră, cu miros caracteristic. Rizom gros, ramificat. Tulpină erectă, fistuloasă, ramificată superior. Frunze uşor cărnoase, lucitoare, triunghiulare, pînă la rombice, penat sectate, peţiolate. Flori grupate în umbele compacte, hermafrodite, înflorire în VI—VIII. Utilizat în alimentaţie şi în medicină ca diuretic şi expectorant. Cultivat, uneori se sălbăticeşte.

POMI ŞI ARBUŞTI FRUCTIFERI458 — Mărul — Malus pumila Milb. (Pl. 97) — H = 10 m. Arbore eu coroana rotundă, lipsit

de spini. Muguri păroşi. Frunze ovate, eliptice sau alungit ovate, crenat serate pe margini, păroase pe partea inferioară. Inflorescenţă racem umbeliformă, cu (5) — 7—9 flori, înflorire IV—V. Fructe globuloase. În păduri. Cu 28 specii pe glob, cu cca 10 000 soiuri cultivate. La noi cele mai comune sînt Delicios auriu (Golden delicious), Jonathan (458 a), Frumos de Voineşti (458 b), Delicios dublu roşu (Starking delicious), Parmen auriu (458 c) ş.a.

459 — Părul — Pyrus domestica Sm. (Pl. 97) — H = 11 (20) m. Arbore cu coroană piramidală. Frunze ovate, cu marginile dinţate sau întregi. Flori albe-roz, grupate cîte 4—9 în corimbe. Înflorire V-VI. Fructe globuloase sau piriforme, galbene-portocalii, formate prin îngroşarea receptaculului. Pe coline însorite, luminişuri şi la margini de pădure, mai ales în sudul ţării. Cultivat În numeroase soiuri în sudul Europei, Asia Mică, Africa de Nord. Cele mai răspîndite soiuri de la noi sînt Favorita lui Clapp (459 a), Williams, Cure, Decana de iarnă (459 b).

460 — Gutuiul — Cydonia oblonga Miller (Pl. 97) — H = 1—3 m. Arbust său arbore scund. Frunze alterne, ovate, păroase pe faţa inferioară, cu margini întregi. Flori solitare, mari, albe-roz. Înflorire V—VI. Fructe mari, galbene-verzi, tomentoase, cu seminţe numeroase (8—16) în fiecare lojă. Florile, fructele şi seminţele cu utilizări în medicină. Originar din Asia, acum se cultivă pe tot globul. Subspontan, cultivat mai ales pe soluri bogate, pe coline însorite, în zone de podgorii, dar şi la margini de pădure. Mai comun la noi este soiul Bereczki.

461 — Caisul — Armeniaca vulgaris Lam. (Pl. 97) — H = 10 m. Arbore cu frunze lat ovate, subrotunde, brusc acumulate, la bază rotunjite, fin serate pe margine, glabre, lucitoare. Flori albe, parfumate, solitare sau grupate cîte 2, sesile sau scurt pedicelate, ce se formează înaintea frunzelor, înflorire III—IV. Fruct drupă globuloasă, păroasă, galbenă-portocalie, punctată pe partea însorită. Sîmbure ovoidal, pîntecos, tri-costat. Seminţe dulci sau amare. În grădini şi livezi, în toată ţara, îndeosebi în părţile sudice. Originar din China. Mai comune la noi sînt Cea mai bună de Ungaria şi Tîrzii de Bucureşti.

462 — Piersicul — Persica vulgaris Miller (Pl. 97) — H = 6 (rar 8) m. Arbust sau arbore, cu lujeri tineri erecţi, mai tîrziu orizontali sau penduli. Frunze eliptice sau eliptic lanceolate, acumulate, serate, glabre. Flori solitare, rar cîte 2, scurt pedicelate sau sesile, roşu carmin pînă la albe. Înflorire III—IV. Fruct cărnos, globulos, tomentos. Pulpă aromată, suculentă, galbenă pînă la roşu-închis. Sîmbure foarte tare brăzdat. Cultivat în regiunea de cîmpie, îndeosebi În sudul şi vestul ţării. Creşte spontan în China. Se cultivă În sudul Europei, America de Nord şi Sud. Cele mai răspîndite soiuri la noi sînt Cardinal, Dixired şi Redhauen.

463 — Prunul — Primus domestica L. (Pl. 97) — H = 10 m. Arbore sau arbust, cu rădăcini superficiale care lăstăresc uşor. Frunze eliptice pînă la obovate, pe margini fin crenat-serate. Flori albe-verzui, grupate cîte 2—5. Înflorire IV—V. Fructe drupe alungite, negre-albăstrui, violete, roşii-violete sau galbene. Sîmbure vîrtos, comprimat, carenat. Sămînţă amară. Cel mai răspîndit pom fructifer de la noi, de la cîmpie, pînă în etajul montan, îndeosebi în depresiunile carpatice şi la deal. Subspontan la margini de pădure şi pe coaste însorite. Fixează terenurile slab consolidate, valorificînd terenurile improprii pentru alte culturi. Europa, Asia, Africa de Nord, America. Soiurile cele mai răspîndite la noi sînt Tuleu gras (463 a), Anna Spath (463 b) şi Grase româneşti (463 c).

464 — Cireşul — Cerasus avium (L.) Moench. (Pl. 97) — H = 20 rn. Arbore a cărui scoarţă se exfoliază În fîşii circulare. Coroană ovală pînă la piramidală, ramuri lungi, erecte. Frunze alungit ovate, acuminate, dublu crenat serate. Flori albe, lung pedunculate, dispuse în raceme umbeliforme. Înflorire IV—V. Fructe drupe globuloase, roşii sau negricioase, dulci sau amare. Sîmbure ovat, neted. Prin păduri, tufişuri, pe coaste însorite, de la cîmpie pînă în etajul montan (l 000 m). Se cultivă în livezi şi grădini, în toată ţara. Europa, vestul Siberiei, Turkestan, Caucaz, Asia Mică, Africa de Nord. Soiurile

cele mai răspîndite la noi sînt Pietroase negre mari (464 a), şi Boambe de Cotnari (464 b).465 — Vişinul — Cerasus vulgaris Miller (Pl. 97) — H = 8—10 m. Arbore cu coroană

rotundă, cu lujeri bruniu-roşietici, pendenţi. Frunze eliptic-obovate pînă la alungit obovate, fin dublu crenat serate, glabre, verzi întunecoase mari, groase. Flori albe, dispuse în fascicule cu cîteva frunzişoare la bază. Muguri cu solzi cleioşi, înflorire IV—V, fructe glo-buloase, roşii-închis sau negre, acre. Sîmbure globulos. Cultivat frecvent în livezi şi grădini, la cîmpie şi deal, uneori sălbăticit. Spontan În India, Iran şi Ţările Balcanice. Cultivat în Europa. Mai comune la noi sînt soiurile Crişana (465 b) şi Mari timpurii (465 a).

466 — Nucul — Juglans reggia L. (Pl. 98) — H = 30 m. Arbore cu coroană largă, scoarţă netedă, argintiu-cenuşie. Frunze mari, cu 5—9 foliole eliptice, oblong ovate, cu margini întregi, glabre. Florile bărbăteşti grupate în amenţi masculi solitari, sau cîte 2, cilindrici, multiflori. Florile femele cîte l—4, sesile, purpurii, înflorire V. Fruct drupă sferică. Sămînţă cu 2 cotiledoane mari, zbîrcite, bogate în ulei. Se înmulţeşte aproape numai prin sămînţă. Creste sporadic prin păduri de amestec, la deal (îndeosebi în Banat şi Oltenia). Cultivat, creste pretutindeni. Europa de Est, Asia, China. La noi se cresc numeroase soiuri: De Sibişel (466 a), De Geoagiu (466 b), De Mărculeşti (466 c), Dumitra, De Peştişani, De Fălticeni ş.a.

467 — Agrişul — Ribes grossularia L. (Pl. 98) — H = 60—150 cm. Arbust ghimpos, ramificat, cu scoarţa ramurilor brună, exfoliindu-se în fîşii. Frunze semicirculare, 3—5 digitat lobate. Flori hermafrodite, verzui sau roşcate, solitare sau cîte 2—3. Înflorire IV—V, fructificare VI— VII. Fruct bacă globuloasă mare, verzuie, gălbuie sau roşcată, pubes-centă. Meliferă. Prin păduri şi tufişuri din regiunea montană. Mai comune sînt soiurile May Duke, îndustry, Triumphant, Lady Delamere, American de munte.

468 — Murul de mirişte — Rubus caesius L. (Pl. 98) — Ramuri cu ghimpi slabi, inegali, frunze ternate, inflorescenţă scurtă, corimboasă. Fruct din drupeole puţine, mari, negre, comestibile. Prin livezi, păduri, zăvoaie, la marginea apelor, la cîmpie, mai rar la munte. Europa, vestul Siberiei, Asia Centrală. Un soi valoros, cultivat este Wilson's frilhe.

469 — Căpşunul — Fragaria moschata Duch. (Pl. 98) — H = 40 cm. Perenă, viguroasă, cu rizom orizontal, stoloni subţiri, tulpină erectă, ternară. Inflorescenţă din 5—12 flori, receptacul păros, înflorire V—VI. Fructe cu receptacul globulos, roşii. În tufişurile de la marginea pădurilor, de la cîmpie pînă în etajul montan la limita superioară a fagului. Europa, pînă în Crimeea. Au fost create o serie de soiuri la care pulpa fructului este mare, dulce, cu seminţe mici, cu perioade diferite de coacere. Menţionăm soiurile Senga-Sejigana, Munchenberger fruhe, Brandenburg, Aprikose, Robinson, Madame Montat.

470 — 477 — Viţa de vie — Vitis vinifera L. (Pl. 98) — H = pînă la 20 m. Arbust tîrîtor şi agăţător. Scoarţa de pe lujerii bătrîni se desface fîşii Tulpină noduroasă-butuc. Frunze adulte orbiculare-cordate, sau 3—5 lobate. Flori mici în raceme compuse. Fructe bace dispuse în ciorchine, de formă, mărime şi culori diferite, după soiuri. Cultivată de la nivelul mării pînă în zona subcarpatică, mai ales pe locuri uscate. Spontană în Armenia şi Transcaucazia. În cultură pe tot globul; este una dintre plantele cele mai vechi cultivate. După modul de folosinţă, soiurile cultivate din ţara noastră se împart În trei categorii mari: l — soiuri de viţă portaltoi, 2 — soiuri roditoare nobile, cultivate pentru producerea strugurilor pentru masă şi vin şi 3 — hibrizi producători direcţi. Viţa de vie este cultivată demult la noi, dar soiurile autohtone au fost decimate de filoxeră; ulterior au fost introduse şi extinse soiuri străine, mai valoroase economic (cele autohtone au rămas pe suprafeţe reduse, mai ales în zonele de nisipuri). Dintre numeroasele soiuri cultivate în prezent la noi, menţionăm:

a) Soiuri de viţă nobilă pentru struguri de masă: Perla de Csaba, Cardinal (470), Chasselas dore, Muscat de Hamburg (471), Afuz Ali (472), Coarnă neagră.

b) Soiuri de viţă nobilă pentru stafide: Kis-Miş alb (473).c) Soiuri de viţă nobilă pentru vinuri albe: Galbenă de Odobeşti, Fetească albă, Grasa de

Cotnari (474), Fetească regală (Galbenă de Ardeal (475).d) Soiuri de viţă nobilă pentru vinuri roşii: Băbească neagră (476), Pinot noir, Fetească

neagră.e) Soiuri de viţă nobilă pentru vinuri aromate: Muscat Ottonel, Tămîioasă românească (477),

Tămîioasă de Pietroasele, Busuioacă de Moldova.

PLANTE DECORATIVE478 — Petunie — Petunia hybrida Vilm. (Pl. 99) — H = 20—80 cm. Anuală, erbacee.

Tulpina glandulos păroasă, frunze întregi, ovate, scurt peţiolate, alterne. Flori solitare, axilare, cu o corolă miundibuliformă sau hipocrateriformă, superior larg deschisă, plăcut mirositoare. Flori de o mare variabilitate de culori, forme şi mărime, cu o durată mare de înflorire. Pot fi simple sau bătute, cu corola dreaptă, rotată, ondulată sau fimbriată, unicoloră sau pestriţă. Originară din America de Sud, la

noi de 90 ani. Comună.479 — Cîrciumărese — Zinnia elegans Jacq. (Pl. 99) — H = 40— 100 cm. Tulpină erbacee,

dreaptă, ramificată, aspru păroasă, terminată cu o inflorescenţă. Frunze ovoide, ascuţite la vîrf, sesile, opuse. Flori tubuloase şi ligulate, grupate în calatidii variat colorate, de mărimi diferite. Cu numeroase soiuri ce diferă prin mărimea inflorescenţelor, forma ligulelor şi talie. Vara foarte floriferă. Originară din Mexic. Comună la noi.

480 — Zorele — Ipomaea purpurea Roth. (Pl. 99) — H = 300 cm. Anuală sau perenă, cu creştere rapidă. Tulpină volubilă, uşor pubes-centă. Frunze întregi, cordiforme. Flori mari, grupate cîte 3—5 într-o inflorescenţă umbeliformă, sînt lung pedunculate, unicolore, dar de culori variate. Din zonele calde ale Americii. Utilizată la decorarea pergolelor, gardurilor, chioşcurilor, balcoanelor.

481 — Garoafa — Dianthus caryopyllus L. (Pl. 99) — H = 30—90 cm. Perenă, tulpini ramificate de la bază şi uşor lignificate. Frunze liniar lanceolate, glauce. Flori solitare, plăcut mirositoare, cu petale pe margine dinţate, gofrate sau franjurate. Originară din jurul Mediteranei. Se cultivă numeroase soiuri pentru flori tăiate. Soiurile cele mai comune Dark Red Sim, Pink Dusty, Gold Regn, Lucky, Strike, Joker, Cardinal, Harvest Moon. Varietatea Chabaud este anuală.

482 — Crizantemă, tufănică — Chrysanthemum sp. (Pl. 99) — cu numeroase specii (leucanthemum L. În Europa, maximum Ramond în Pirinei, indicum L. În Japonia, sinense Sab. În China şi Japonia). Din ele au rezultat numeroase rase şi hibrizi. H = 20—120 cm. Rizom subteran, noduros, oblic său orizontal. Tulpină dreaptă, semilignificată, ramificată, glabră sau uşor păroasă. Frunze bazale oval spatulate, dinţate pe margine, cu peţiol lung, cele tulpinale lanceolate, adînc dinţate (cele superioare întregi), sesile. Inflorescenţa calatidiu, de mărimi diferite, înfloreşte în IX—XI. Flori cu un colorit variat. Utilizată ca flori În parcuri sau ca flori tăiate.

483 — Dalie, gherghină — Dahlia sp. (Pl. 99), cu specule variabilis Des., coccinea Cav., juarezii Hort, rosea Cav., imperialis Roezl., din ale căror încrucişări au rezultat numeroase specii. H = 40—200 cm. Erbacee, cu rădăcini tuberizate, tulpină uşor lignificată, fragilă. Frunze penat lobate, pînă la penat sectate. Flori ligulate, grupate în inflorescenţe calatidii, de mărimi şi culori variate, înflorire îndelungată şi abundentă, mai ales toamna. Folosită ca flori tăiate sau plantate izolat sau în grupuri în parcuri, sau ca borduri de-a lungul aleilor.

484 — Trandafir — Rosa sp. (Pl. 100) (în culturi forţate se folosesc soiurile şi hibrizii proveniţi din Rosa chinensis L.). Arbust erect sau agăţător, ades cu stoloni subterani lignificaţi. Tulpini cu ramuri erecte, glabre sau păroase, cu ghimpi. Frunze alterne, imparipenat compuse, cu 3—9 foliole. Peţioli ghimpoşi. Flori grupate în raceme sau panicule corimbiforme sau umbeliforme, uneori reduse la o floare terminală. Petalele numeroase, de forme, culori şi grad de catifelare diferite. Fructe nucule unisperme înconjurate de un receptacul cărnos ovoidal. Trandafirii decorează parcurile şi grădinile; pot vegeta şi în sere, unde înfloresc tot anul. Se cunosc peste 20 000 soiuri de trandafiri care diferă prin mărime (pitici, în coroană, urcători, pletoşi), culoare, formă, miros, grad de catifelare, durată de înflorire, persistenţă pe plantă sau tăiată etc. Soiuri mai comune în culturile forţate sînt: Eclipse, Golden, Virgo, Message, Baccara, Soeur Therese, Talisman, President, Herbert Hower, Better Times, Super Star, Gloria Romei, Rouge Meillard etc.

485 — Crin — Lilium sp. (Pl. 100) — Sub numele de crin sînt cuprinse specii cu flori lung pedunculate, pendule şi cu foliolele perigo-nului răsfirate (speciosum Thunb., superbum L., tigrinum K.G.), specii cu flori scurt pedunculate şi perpendiculare pe tija florală (candidum L., regale Wilson, auratum Lindl), cu florile îndreptate în sus (croceum L.) şi cu flori lung tubuloase, larg deschise. H = 60—200 cm. Perenă, în pămînt cu un bulb solzos, ce creşte de la an la an. Primăvara iese din el o tulpină dreaptă (rareori ramificată), cu frunze ovale sau lanceolate, peţiolate, alterne. Florile mari (o corolă cu 6 foliole), plăcut mirositoare. Se creşte pentru flori tăiate, în parcuri şi grădini.

486 — Lalea — Tulipa gesneriana L. (Pl. 100) — H = 25—70 cm. Bulb tunicat, piriform sau ovoid, acoperit cu o tunică. În cursul fiecărei perioade de vegetaţie bulbul se epuizează, dar la subsoara vechiului bulb apar (2—3 (6) bulbili noi. Primăvara devreme ies frunzele sesile, late, cu margine ondulată şi o tije cu frunze înguste, peţiolate, terminată cu o floare mare, ca un clopot cu foliolele frumos colorate, înfloreşte în III— V. Originară din Asia Centrală şi de răsărit şi Africa de Nord, a fost cultivată cel mai intens În Olanda, care este patria celor mai multe soiuri cultivate în prezent (peste 150). Crescută pentru flori tăiate, la decorarea curţilor, parcurilor şi peluzelor (în grupe său în combinaţie cu alte flori).

487 — Gladiole, săbiuţe — Gladiolus hybridus Hort. (Pl. 100) — H = 50—150 cm. Specia a provenit din hibridarea a numeroase specii de Gladiolus, îndeosebi a celor aduse din Africa de Sud. Perenă, tuberobulb sferic, turtit (D = 6—12 cm), acoperit cu mai multe tunici. Din el primăvara ies l—2 (4) tije florale drepte (rareori ramificate), cu frunze lanceolate sau lineare şi care poartă terminal 14—20 flori grupate într-un racem uniserial sau biserial. Florile, ca nişte pîlnii uşor bilabiale, mari, cu perigon din 6 foliole (cu conformaţii diferite, după soi). Fructul, capsulă triloculară, cu numeroase

seminţe. Se cultivă îndeosebi pentru flori tăiate, dar se folosesc şi în parcuri şi grădini pentru amenajeri florale.

488 — Muşcată — Pelargonium sp. (Pl. 99) — H = pînă la 100 cm. Speciile cele mai comune sînt P. zonale Ait. (arbustiformă), P. peltatum Stit (cu tulpini tîrîtoare sau pendule) şi P. grandiflora™, Willd. (frunze rotunde, cordiforme, flori mari, cu D = 6 cm.). Perenă, cu tulpini ramificate, pubescente, lemnificate la bază, frunze lung peţiolate, pubescente. Flori simple, grupate în umbele, susţinute pe pedunculi lungi, de mărimi şi culori variate. La noi este una din plantele de ghiveci şi balcon cele mai iubite. Originară din Africa de Sud.

489 — Begonie — Begonia tuberosa Hort. (Pl. 99) — Perenă, cu tuberculi rotunzi, cărnosi, turtiţi (D = 4—10 cm). Tulpini aeriene drepte, cărnoase, cu frunze cordiforme dinţate, gofrate, uşor păroase. Flori uni-sexuate; cele mascule numeroase, cu multe stamine, cele femele mai puţine, cu stigmate scurte cărnoase. Flori de culori diferite. Crescută în seră, ghiveci şi grădini.

490 — Lămîiţa, iasomie — Philadelphus coronarius L. (Pl. 99) — H = 3 m. Arbust sub formă de tufe dese, cu frunze opuse, eliptice, cu margini dinţate, rare. Flori albe, grupate 5—7 în raceme, frumos mirositoare, înflorire VI. Fructe capsule. Cu creştere rapidă. Rezistent la ger şi poluare. Originar din Caucaz. Se cultivă în parcuri şi grădini.

491 — Forsiţia — Forsythia suspensa Vahl. (Pl. 99) — H — 1,5— 2 m. Arbust cu tulpină şi ramuri curbate, lujerii cu 4 muchii, fără măduvă. Muguri opuşi, depărtaţi de lujer. Frunze oblong-ovale, simple, cu margini dinţate. Flori mari, aşezate de-a lungul ramurilor, cu 4 petale, care apar înainte de înfrunziră, înflorire III—IV. Fructe capsule cu 2 loji în care sînt seminţe aripate. Rezistent la variaţii climatice, este un „vestitor al primăverii". Originar din China şi Japonia. Cultivat în parcuri, grădini, spaţii verzi.

492 — Salcîm — Robinia pseudacacia (L.) (Pl. 99) — H = 30 m. Arbore exotic, originar din America, spinos, cu scoarţă adînc brăzdată. Frunze imparipenat compuse, cu ghimpi la baza peţiolului. Flori mari, albe sau roz-deschis, plăcut mirositoare, melifere, grupate în inflores-cenţă-ciorchine pendent. Înflorire V—VI. Fructe păstăi turtite, negricioase, L = 5—10 cm. Florile se folosesc la calmarea tusei, scoarţa pentru combaterea hiperacidităţii şi ulcerului. În zona de deal şi cîmpie, pe lîngă locuinţe, drumuri şi căi ferate ca plantaţii, folosit la fixarea nisipurilor. Europa, America.

PLANTE MEDICINALE CULTIVATE493 — Mentă, izmă bună — Mentha piperita Wirtg. (Pl. 100) — H ~ 100 cm. Erbacee, cu

rizom şi stoloni. Tulpină cu 4 muchii, verde, roşietio-violetă. Inflorescenţa din verticile suprapuse, flori violete sau roz. Înfloreşte în VI—IX. Fruct 4 nucule. Plantă cultivată, înmulţire vegetativă. Utilizată pentru calmarea durerilor de stomac, tulburări digestive, hepatice, cu acţiune antiseptică, antispasmică, fortifică sistemul nervos, ajută la eliminarea calculilor renali.

494 — Busuioc — Ocimum basilicum L. (Pl. 100) — H = 50—60 cm. Anuală, rădăcină fibroasă, tulpină în 4 muchii, frunze ovat-lanceolate cu numeroase glande secretoare pe partea inferioară. Flori albe sau roz, dispuse cîte 6 în pseudoverticile. Înflorire VII—VIII. Fruct 4 nucule. Cultivat în grădini. Conţine oestragol şi linalol. Utilizat În industria cosmetică, alimentară, este sedativ, bactericid.

495 — Muşeţel, romaniţa — Matricaria chamomilla L. (Pl. 100) — H = 5—80 cm. Anuală sau hibernantă, frunze penat sectate, inflorescenţă antodii cu flori marginale ligulate, albe şi flori centrale tubuloase, galbene-aurii. Înflorire VI—VIII. Fruct achenă. Spontană, originară din estul Europei. La cîmpie, pe soluri sărăturoase, argiloase, nisipoase. Introdusă în cultură. Infuzia cu flori are efect antiinflamator, spasmolitic, în gastrite, enterocolite, colite. În industria alimentară pentru prepararea vermuturilor.

496 — Nalbă mare — Althaea ofjicinalis L. (Pl. 100) — H = 1,5 (2) m. Perenă, rădăcină cilindrică, cenuşie. Tulpină puţin ramificată, pîslos păroasă. Frunze 3—5 lobate, catifelat păroase. Florile la subsuoara frunzelor superioare, albe-roz sau albe. Înflorire VII—IX. Fructul se desface în 12—20 pericarpe. În locuri nisipoase, de-a lungul apelor curgătoare, în zăvoaie, lunci, pe soluri sărăturoase. Introdusă în cultură. Utilizată în inflamaţiile căilor respiratorii, în gastrite, colite. Extern, sub formă de cataplasme, în furunculoze şi afecţiuni bucale.

497 — Pătlagina îngustă — Plantago lanceolata L. (Pl. 100) — H — 20—50 cm. Perenă, cu frunze L = 20 cm, lanceolate, formînd o rozetă, din mijlocul căreia pornesc tulpini florifere neramificate, fără frunze. Flori mici, în vîrf, grupate în spic cilindric, ovoidal. Înflorire V—IX. Fructul capsulă mică-axială. Comună, la cîmpie şi pînă în zona montană, pe lîngă poteci şi drumuri, dar şi cultivată. Se utilizează în industria farmaceutică, la vindecarea rănilor, în supozitoare unguente, siropuri pentru inflamaţii ale căilor respiratorii.

498 — Mătrăgună, cireaşă lupului, doamna codrului — Atropa bel-ladona L. (Pl. 100) — H = l—1,5 m. Perenă, cu un rizom din care se dezvoltă rădăcini lungi. Tulpinile formează o tufă viguroasă.

Frunze alterne, eliptice, ovate. Flori brune, violete, roşcate, în interior gălbui, cu nervuri purpuriu violete, înflorire VI—VIII. Fruct bacă sferică, neagră. Pe acelaşi exemplar se pot găsi flori, fructe verzi şi coapte. Spontană, în majoritatea judeţelor ţării, în zona fagului, în luminişuri, tăieturi. Cultivată pe soluri bine lucrate, îngrăşate. Cu utilizări în oftalmologie, contra spasmelor căilor biliare şi urinare, astmului, ulcerului gastric şi duodenal, boalei lui Parkinson.

Alte plante care pot fi întîlnite în acest mediu de viaţă sînt cele descrise la numerele 74, 109, 110, 112, 113, 114, 116, 117, 123, 126, 127, 128 ,129, 131, 134, 136, 141, 145, 147, 148, 149, 152, 153, 156, 157, 159, 161, 164, 165, 166, 167, 16S, 169, 172, 174, 175, 178, 180, 200, 209, 212, 217, 225, 253, 256, 274, 276, 280, 281, 286, 287, 305, 313.

B. ANIMALE

ÎNCRENGĂTURA ANELIDE (ANELLIDA)

CLASA OLIGOCHETE (OLIGOCHAETA)412 — Rîma vărgată de bălegar — Eisenia foetida Savigni (Pl. 101) — L = 40—130 mm. Pe

fiecare segment cu benzi roşii-violete pe un fond alb-gălbui. În gunoaie, pe sub pietre, în grădini de legume. Numai lîngă aşezările umane (este specifică de compost); nu este în sol natural. Cosmopolită.

ÎNCRENGĂTURA MOLUŞTE (MOLLUSCA)

CLASA MELCI (GASTROPODA)413 — Limax — Arion Hortensia Fer. (Pl. 101) — L = 30—40 mm. Cu un scut anterior fin

grăunţos. Tinerii cenuşiu deschis, adulţii brun-cenuşii spre negricios. Talpa gălbuie-portocalie. Pe corp cu un mucus galben, pe talpă alb. În parcuri, grădini, livezi, păduri. În toată ţara. Europa.

414 — Melc, culbec — Helix pomatia L. (Pl. 101) — H = 40 mm, l = 40—80 mm. Cu 4,5—5 anfracte curbate. Apertură mare. Cu variaţii de formă şi culoare. Sexe separate; execută un fel de dans nupţial. Femela depune cca 70 ouă într-o gropiţă în pămînt. Hibernează. Iarna acoperă apertura cu un capac de mucus cu calcar. În mers talpa secretă un mucus care ulterior se întăreşte în contact cu aerul. Se hrăneşte cu frunze de zarzavaturi şi alte plante suculente. Carne comestibilă. Comună în grădini, livezi, păduri, poieni, obişnuit pînă la altitudini de l 500 (rar l 800) m. Europa (lipseşte pe malul Mării Mediterane).

ÎNCRENGĂTURA ARTHROPODE (ARTHROPODA)

CLASA CRUSTACEI (CRUSTACEA)415 — Porcelio scaber Latreille (Pl. 101) — L = 14—18 mm. Izopod terestru, poate depune 2

ponte pe an. Nocturn. Se hrăneşte cu substanţe vegetale. Comun în grădini, sere, beciuri, pe ziduri umede, în păduri, peşteri, sub scoarţa copacilor, sub pietre (este iubitor de calcar), dar şi la mare. Europa.

CLASA PĂIANJENI (ARACHNIDA)416 — Păianjenul cu cruce — Araneus diadematus (Clerk) (Pl. 101) — L = 5—12 mm.

Coloraţie variabilă. Pe spatele abdomenului cu un model în formă de cruce. Adulţii în VIII—X. Construieşte plase mari, clin fire rare, concentrice, întărite cu fire radiare. După acuplare femela mănîncă masculul. Cocon gălbui, adăposteşte 45—60 ouă din care în primăvara următoare ies puii. Dezvoltarea durează 2 ani. Cu simţuri foarte dezvoltate. Cel mai comun şi abundent păiajen din locuinţe. În poduri, grajduri, pivniţe, staule, dar şi în copaci şi pe plante. În toată ţara. Europa, Asia, America de Nord.

417 — Păianjenul saltimbanc — Salticus scenicus (Clerck) (Pl. 101) — L = 5—7 mm. Cu variaţii de culoare. Adultul în V—VIII. În perioada reproducerii masculul dansează în jurul femelei. Este cel mai comun păianjen săritor; pîndeşte prada, pe care sare şi o apucă în ghiare. În toată ţara. Europa, nordul Africii, America de Nord.

418 — Opilio parietinus (De Geer) (Pl. 101) — L — 5—8 mm. În perioada de reproducere masculii se luptă între ei. Femela depune ouă pe sol umed sau în crăpăturile solului cu ajutorul unui tub lung (ovo-pozitor). Vînează muşte şi furnici. Frecvent în locuri umede şi umbroase, pe garduri lîngă case. În toată ţara. Europa, Asia, America de Nord.

419 — Rîie — Sarcoptes scabiei Fabr. (Pl. 101) — Lmascul = 0,18— 0,25 mm, Lfemelă = 0,3—0,4 mm. Trup ca un sac cu 4 picioare terminate cu ţepi ascuţiţi. Fără cap şi ochi. Femela elimină 25—30 ouă lipicioase, pe care le aşează în pielea omului, în galerii lungi de 2 cm. Trăieşte săpînd galerii în

pielea subţire dintre degete, la subţioară sau pe piept, determinînd o mîncărime de nesuferit. Se hrăneşte dizolvînd celulele unui anumit strat de celule din piele. Se tratează cu alifii. Cel mai bun mijloc de prevenire este curăţenia şi îmbăierea.

420 — Scorpionul de cărţi — Chelifer cancroides L. (Pl. 101) — L = 2,6—4,5 mm. Asemănător unei ploşniţe, cu o pereche de pedipalpi lungi, terminaţi cu cîte un cleşte. Femela poartă 5—18 ouă într-un cocon prins de abdomen. Se mişcă iute înainte, înapoi şi lateral, prinzînd şi mîncînd insecte mai mici decît el, adesea dăunători, care trăiesc prin biblioteci, locuri întunecoase, sub podele, în frunzar. Are un dans nup-pţial. Pe toate continentele.

CLASA CHILOPODE (CHILOPODA)421 — Scutigera coleoptrata L. (Pl. 101) —- L = 16—26 mm. Ochi negri, strălucitori. Sub

pietre, în cîmp, deschis, parcuri, vii, pe liziere, În locuinţe( băi, cămări, pivniţe, magazii. Iese la vînat seara şi noaptea. Consumă insecte. În sudul ţării, mai ales pe litoral. Circummeditera-neană, în sudul U.R.S.S.

CLASA DIPLOPODE (DIPLOPODA)422 — BlanjuLus guttulatus Bosc. (Pl. 101) — L = 7,5—16 mm. Corp din 37—57 segmente

prevăzute cu 59—103 perechi de picioare. Fără ochi. Dezvoltarea are loc în 15 săptămîni. Poate trăi 3 ani. În locuri umede, pe lîngă locuinţe, în grădini, sere, culturi. Se hrăneşte cu resturi vegetale şi animale în descompunere, dar şi cu plantule de legume, cereale, flori şi ciuperci. Deşi este considerat dăunător, s-a constatat că fii atacă numai plantele bolnave. Foarte comun. Europa.

CLASA INSECTE (INSECTA)423 — Lepisma sacharina L. (Pl. 101) — L=7—10 mm. Tisanur lucifug, de umezeală şi

căldură; se hrăneşte cu resturi alimentare, atacă haine de lînă, hîrtie veche, rumeguş. În case, prin locuri întunecoase (sertare, biblioteci, sub tapete), dar şi în păduri, sub scoarţa arborilor uscaţi, în lemne tăiate. Comun, în toată ţara şi pe tot globul.

424 — Greiere de casă — Acheta domestica L. (Pl. 102) — L — 14— 20 mm. Ortopterul cel mai cunoscut şi renumit prin ţîrăitul său caracteristic. În locuinţe, prin colţurile camerelor, în crăpături, lîngă sobe, cuptoare. Activ tot anul. În toată ţara, comun.

425 — Cosaş verde — Tettigonia viridissima L. (102) — L = 28— 40 mm. Oviscaptul femelei puţin mai scurt decît vîrful elitrelor. Antene lungi. Consumă insecte mărunte şi frunze tinere. În copaci (larvele prin Iarbă), de la cîmpie, pînă în zona montană, în VI—X. În lanuri de cereale, parcuri, livezi şi grădini, pe pajişti, în păduri de foioase şi răşinoase. În toată ţara. Europa, Africa de Nord, Asia.

426 — Coropişniţă — Grillotalpa grillotalpa L. (Pl. 102) — L =35— 50 mm. Insectă mare, cu ochi strălucitori. Picioarele anterioare sînt modificate pentru săpat, cele posterioare mai permit sărituri scurte. Elitre scurte. Aripile posterioare, bine dezvoltate, stau în repaus îndoite sul şi depăşesc lungimea abdomenului. Femela depune în V—VII 350—600 ouă într-o cameră în pămînt tare. Larvele consumă humus şi rădăcini fine. Dezvoltarea durează l—2 ani. Activă tot anul. Poate ierna în pămînt. Este un dăunător important al culturilor de grădină şi seră. Activă îndeosebi noaptea şi în amurg. Mănîncă larve de insecte, rîme, melci, rădăcini de zarzavaturi şi plante tinere, roade scoarţa pomilor tineri. În grădini de zarzavat, pepiniere, cîmpuri cultivate cu cereale. Comună, în toată ţara. Europa, vestul Africii, Asia.

427 — Libarcă, gîndac negru — Blatta orientalis L. (Pl. 101) — L = 19—30 mm. Blatid cu corp moale. Femela depune ouăle sub formă de pachete pe care le poartă un timp la capătul abdomenului. Foarte lacom, stricător, consumă cele mai variate resturi alimentare, dar şi pîine, mămăligă, brînză. Tot anul, în locuinţe, magazii de alimente, pivniţe; este activ noaptea. Comun. Europa.

428 — Gîndac roşu — Phyllodromia germanica L. (Pl. 101) — L = 11—15 mm. Femela depune cca 50 ouă într-o capsulă pe care o poartă prinsă la capătul abdomenului. Larvele asemănătoare adulţilor, dar mici, ies din capsulă după 14 zile. Adulţii ies după 6 năpîrliri larvare. Aleargă iute, zboară greu. Nocturn, consumă orice resturi de alimente, hîrtie ş.a. Iubitor de căldură şi umezeală. În case, dulapuri, pe lîngă instalaţii de apă, în podele. Fuge de lumină. În toată ţara, foarte comun pe tot globul.

429 — Urechelniţa — Labia minor L. (Pl. 104) — L = 4—5 mm. Dermapter cu corp moale, pubescent. Zboară ziua şi noaptea. Se hrăneşte cu gunoi şi resturi animale. În locuri umede, pe ogoare şi în plantaţii. La cîmpie şi munte, în Transilvania, Moldova. Cosmopolit.

430 — Păduchele de haine — Pediculus vestimenti L. (Pl. 104) — L = 3—4 mm. Anoplur a cărui femelă produce în 8 săptămîni 5 000 de pui din ouă (lindeni), pe care le lipeşte pe haine la cusături. Consumă sîngele omului pe care îl suge îndeosebi noaptea. Poate transmite tifosul exantematic. Rezistă la presiuni mari (de peste l kg), poate fi distrus de căldură (la temperaturi de 50—

60°C), sau cu insecticide puternice. Dezvoltarea sa este favorizată de murdărie. Mai numeros în perioadele de război. Pe spate şi pieptul omului. Pe tot globul.

431 — Păduche lat — Phthirius pubis L. (Pl. 104) — L = 3—5 mm. Anoplur asemănător unei ploşniţe, cu ghiarele ca nişte căngi, cu care se prinde puternic de firele de păr. Foarte prolific, devine adult după 15 zile de la ecloziune. Consumă sînge proaspăt, pe care îl suge de la om. Trăieşte în părţile sale păroase (pubis, subţiori, piept), dar nu pe cap. Provoacă mîncărimi. Trece de la un om la altul. Poate transmite tifosul exantematic. Se combate cu unsori pe bază de mercur, terebentină, petrol. Pe tot globul.

432 — Chrysopa perla L. (Pl. 104) — L = 9—10 mm. Cu 2 generaţii pe an. Femela depune 300—400 ouă pe cîte un peduncul. Larvele sug păduchi şi căpuşe de plante (pînă la 30—40 pe oră), omizi de fluturi şi viespi de frunză, păduchi ţestoşi. Adulţii sug şi devorează diferite insecte mici. Se apără răspîndind o substanţă rău mirositoare. Animal folositor. În livezi, grădini, păduri. Vine noaptea la lumină. Comun în toată ţara. Europa.

433 — Păduchele verde al mărului — Aphis pomi De Geer (Pl. 102) — L — l—2,5 mm. Cu 2 feluri de femele: aripate şi nearipate. Cu 8— 12 generaţii pe an. Iernează ca ou fixat pe lăstari. În IV ies larve, din care provin femele ce se înmulţesc partenogenetic toată vara. În IX apar formele sexuate care, după împerechere depun ouăle de iarnă. Suge seva din mugurii, lăstarii şi frunzele de măr, păr, păducel şi scoruş. În livezi şi pepiniere poate duce la scăderea producţiei de fructe. În toată ţara, pe tot globul.

434 — Musculiţa albă de seră — Trialeurodes vaporariorum Westw. (Pl. 102) — L = 1,1—1,5 mm. Aripi albe. Cu 3—4 generaţii pe an. O femelă depune cîte 200— 500 ouă în porţii de 10—20 ouă. Larvele se fixează pe faţa inferioară a frunzelor. Adulţii ies după 35 zile. Se hrăneşte cu sucul plantelor de seră (vinete, ardei, castraveţi, dar mai ales roşii), putînd dăuna plantele, pînă la uscare. În sere în toată ţara; în. natură apare doar sporadic. Originar din America, acum şi în Asia, Australia, Europa.

435 — Păduchele de San Jose — Quadriaspidiotus perniciosus Comst. (Pl. 102) — L = 0,8—1,2 mm. Femela apodă, circulară, acoperită cu un scut protector (D = 1,6—2,3 mm). Larva mică (0,2—0,26 mm), mobilă. Cu l—3 generaţii pe an, prima de vară (V—VII) pe tulpini, ramuri şi frunze, a doua de vară (VII—X) pe scoarţă, frunze şi fructe, cea de iarnă, hibernantă (X—V), numai pe scoarţă. Cu rostrul său (L — 5— 18 mm) suge sucul din plante. Atacă pe glob cca 200 plante, în Europa 80 specii de pomi şi arbuşti fructiferi sau de ornament. Este unul dintre dăunătorii cei mai păgubitori ai culturilor din livezi. Pot distruge un pom în 4—5 ani (în 35 ani a distrus 15 milioane de arbori). De la cîmpie pînă în zona montană. Originar din China, acum pe tot globul.

436 — Păduchele lînos, puricele roşu — Eriosoma lan.iqerum Hausm. (Pl. 102) — L= 1,7—2,5 mm. Cu 2 feluri de femele: aptere şi aripate, primele cu corpul acoperit de o secreţie albă, ceroasă, filamentoasă. La noi cu 8—12 generaţii pe an; se înmulţeşte numai partenogenetic. Iernează în stadiul de larvă în rănile de pe ramuri. În Europa trăieste-pe măr, provocînd nişte umflături canceroase, hipertrofiate, care dăunează ramurilor (pe care le poate usca). În zonele pomicole. Originar din America, acum şi în Europa.

437 — Filoxera — Phylloxera vastatrix Planch. (Pl. 102) — L = 1,5— 2 mm. Parazit specific viţei de vie. Cu o mare varietate de forme; aripate sau aptere, galicele şi radicicole, animale profund modificate de parazitism. Cu 2 cicluri biologice (unul pe viţa americană şi pe hibrizi, altul pe viţa europeană). Atacă frunzele (pe care produce gale) sau rădăcinile (la care produce nodozităţi şi tuberozităţi sub care se necrozează ţesuturile); ulterior plantele se usucă şi mor. Se răspîndeşte prin zbor sau trecînd prin crăpăturile solului de la o plantă la alta, ori odată cu butaşii infestaţi. Originară din America de Nord, a ajuns în Europa în 1863, pe care a invadat-o rapid. Din 1864 a fost semnalată şi în România.

438 — Reduvius personatus L. (Pl. 102) — L— 15—17 mm. Articole şi antene păroase. Nocturn, vînează diferite insecte. Larva, şi ea răpitoare, ca să se mascheze, se acoperă cu praf şi diferite resturi.

439 — Ploşniţa cerealelor — Eurygaster maura L. (Pl. 102) — L — 9—10 mm. Corp aproape circular, ca un scut. Se hrăneşte cu laptele şi seva din boabele, tulpinile şi frunzele de grîu. Femela depune cca 100 ouă în grupe; larvele ies după 10 zile şi devin adulţi după 30—40 zile, în VI. După recoltarea păioaselor, adulţii trec pe graminee sălbatice, sorg şi porumb. În IX—IV hibernează în frunzar sau tufişuri (pentru hibernare poate migra zeci de km). Este unul dintre cei mai mari dăunători ai culturilor de grîu.

440 — Ploşniţa de pat, stelniţa — Cimex lectularius L. (Pl. 102) — L = 2—4 mm. Hemielitrele sînt reduse la nişte solzi. Corp turtit. Depune ouă în crăpături de lemn sau zid; larvele ies după 8 zile. La 11 săptămîni adultul poate depune noi ouă. Suge sîngele oamenilor. Rezistă la foame (poate sta nemîncat şi 6 luni), dar cînd se hrăneşte se umflă ca o băşică). Transmite febra tifoidă.

Proliferează unde este murdărie şi umezeală călduţă, unde sînt mulţi oameni îngrămădiţi. Se combate greu, fiind foarte rezistentă şi ascunzîndu-se foarte uşor. Fuge de lumină. În primul război mondial a fost un adevărat flagel.

441 — Ploşniţa cerealelor — Aelia acuminato L. (Pl. 102) — L = 7— 10 mm. Cap triunghiular. Dăunător al culturilor de cereale, al căror suc îl suge. În unii ani poate compromite recoltele, înţepînd, introduce în plantă saliva, care conţine nişte enzime puternice, a căror acţiune periclitează dezvoltarea boabelor. Boabele atacate dau o făină de proastă calitate. În toată ţara. Europa, vestul Asiei, nordul Africii.

442 — Vaca Domnului — Pyrrhocoris apterus L. (Pl. 102) — L = 10 mm. Fără aripi membranoase (sau acestea apar numai uneori). Se hrăneşte cu sucul fructelor sau cu insecte moarte. Nu este dăunător. Stă în exemplare izolate, sau formează grămezi ori şiruri. În număr mare primăvara, în locuri însorite, în păduri de cîmpie, în livezi, parcuri, la baza copacilor, în III—X. Iernează sub pietre, sub scoarţa copacilor uscaţi. Nu are un miros deosebit. Europa.

443 — Albina domestică — Apis mellifica L. (Pl. 106) — L = 10— 16 mm. Ochi păroşi 3 oceli dispuşi în triunghi. Poate face cuib în locuri închise (scorburi, cavităţi, stupi). Se cunosc 6 forme de albine cu numeroase rase şi varietăţi. Sînt 3 feluri de adulţi: matca, trîntorul şi lucră -toarea. Ultimele construiesc fagurii de ceară, pe care îi umplu cu miere, într-un stup este o singură matcă şi sînt pînă la 70 000 lucrătoare. Matca poate trăi 3—4 ani. Cînd stupul are prea multe albine, o parte pleacă cu o femelă fecundată — roiesc — şi îşi construiesc un nou stup. Se hrăneşte cu nectar şi polen, pentru adunatul cărora are adaptate în mod special ultima pereche de picioare. Sînt insectele cele mai bine studiate. Mierea adunată de ele ca rezervă de hrană se recoltează, constituind un aliment deosebit de valoros. Pe tot globul.

444 — Viespea grîului — Cephus pygmaeus L. (Pl. 106) — L = 5— 10 mm. Corp subţire nu prea lung. Adulţii ies în VI şi se hrănesc cu nectar şi polen. Larvele trăiesc în tulpini de graminee (inclusiv în grîu), consumînd conţinutul lor de sus în jos. Iernează ca larve. Impuparea are loc primăvara, la baza tulpinilor. Atacă preferenţial grîul de toamnă şi gramineele sălbatice. Plantele atacate sînt sterile. În toată ţara. Europa, Asia, nordul Africii, America.

445 — Viespea strugurilor — Vespa germanica L. (Pl. 106) — L = 14—20 mm. Formează în pămînt viespare cu faguri numeroşi. Sînt 3 feluri de indivizi: masculi, femele şi lucrătoare. Iernează ca femele adulte. Primăvara formează în sol un cuib în care depune ouăle. Din ele ies lucrătoare. Masculii şi femelele apar numai toamna, cînd are loc împerecherea. Un viespar poate conţine pînă la 60 000 indivizi. Se hrăneşte cu substanţe dulci (nectar, pulpa fructelor coapte, boabe de struguri). Pe vreme rece nu zboară. Comun. Holarctic.

446 — Furnica obişnuită — Lasius niger L. (Pl. 106) — Llucrătoare = = 2—4 mm cu o mare variabilitate în construcţia cuibului, care este subteran. Nu este agresivă. După reproducere femela îşi retează singură aripile, apoi începe construirea unui nou furnicar. Omnivor, mănîncă tot ce întîlneşte. Caută purici de plante, ale căror secreţii le consumă (pe unii îi aduce în furnicar şi îi pune să sugă din rădăcinile plantelor). În toată ţara, pe lîngă locuinţe, în grădini, livezi. Holarctică.

447 — Polistes gallicus L. (Pl. 106) — L = 10—16 mm. Cuib caracteristic, mic, neacoperit, fixat de un suport. În podurile caselor, pe ziduri, crengi, pietre, îşi hrăneşte larvele cu miere sau lăptişor ca şi albinele.

448 — Viespea aurie, viespe cuc — Chrysis ignita L. (Pl. 106) — L = 6 — 12 mm. Îşi poate strînge antenele şi picioarele, formînd o sferă strălucitoare. Viespe parazită, depune ouăle în cuiburile altor himenop-tere (de aceea şi numele de viespe cuc) pe ale căror larve şi hrană le consumă. Larva, cu un cap mare, chitincs, este foarte vorace. Iernează sub formă de pupă. În primăvara următoare iese o nouă viespe. Adultul, prezent în V—VII se hrăneşte cu nectar. Europa Centrală şi de sud.

449 — Harpalus distinguendus Duft. (Pl. 103) — L—8—11 mm. Carabid mic, cu mers rapid, poate zbura. Activ noaptea, atacă, ca larvă şi adult, seminţe încolţite, plante tinere, căpşuni, îndeosebi în stadiile tinere.

450 — Gîndac ghebos — Zabrus tenebrioides Goeze (Pl. 103) — L —14—16 mm. Adulţii zboară în V—VI. Mănîncă noaptea boabe de cereale. Odată cu recoltarea acestora, se retrag în sol şi rămîn în dia-pauză pînă în primăvara următoare (o mare parte mor toamna şi iarna). Femela depune cca 100 ouă în sol. Larvele abea ieşite, rod plantele la baza frunzelor, rămînînd într-o galerie în sol. Atacurile sale pot afecta grav culturile. În toate zonele unde se cultivă păioase. Europa, Asia Centrală.

451 — Licurici — Luceola mehadiensis Decu (Pl. 103) — Lmascul = 16—18 mm, Lfemelă=ll—12 mm. Masculul aripat, femela apteră, vermiformă, cu abdomenul mat, negru, pe ultimele 2 segmente abdominale cu organe de iluminare. După împerechere femela nu mai luminează. Insecte nocturne răpitoare. Larvele şi adulţii capturează hrana (insecte şi moluşte) din ierburi şi muşchi). Iubitoare de căldură, folositoare. În grădini, livezi, pajişti. Banat, vestul Olteniei.

452 — Lupul albinelor — Trichodes apiarius L. (Pl. 103) — L = 10—16 mm. Insectă

predatoare, stă în V—VII pe florile de umbelifere, unde prinde diferite insecte, îndeosebi himenopotere. Larvele sale se dezvoltă în cuiburile de insecte (albine) sălbatice, unde se hrănesc cu larvele şi pupele acestora.

453 — Anthrenus museorum L. (Pl. 103) — L = 2—3 mm. Corp mai mult sau mai puţin circular, turtit, acoperit cu solzi. Pe flori, în casă; atacă produse animale şi vegetale uscate. Mare dăunător al colecţiilor (ierbare, insectare, animale împăiate etc.) atît ca larvă, cît şi ca adult. Dăunător.

454 — Buburuză — Coccinella septempunctata L. (Pl. 103) — L = 5,5—8 mm. Femela depune cca 400—600 ouă pe dosul frunzelor. Răpitor ca adult şi ca larvă; consumă îndeosebi purici de plante (afide), omizi mici, larve de gîndaci, ouă de crisomelide (o larvă ca să se dezvolte consumă cca 400 afide). Adulţii, ca să se apere, secretă un lichid puternic mirositor. În toată ţara, de la malul mării pînă pe culmile munţilor, uneori formează invazii. Cosmopolită.

455 — Gîndac puturos — Blaps mortisaga (L.) Borza (Pl. 103) — L = 20—31 mm. Cu elitre sudate, fără aripi membranoase. Răspîndeşte un miros urît. Larve alungite, cu tegument lucios, tare, asemănătoare viermilor sîrmă. Adulţi nocturni, prezenţi în IV—X prin locuri întunecoase, sub scînduri, pietre, în pivniţe. Foarte comună, în toată ţara. Europa.

456 — Gîndac de făină, moleţ — Tenebrio molitor L. (Pl. 103) — L = 15 mm. Cu o singură generaţie pe an. Adulţii în V—IX, activi noaptea. Femela depune 250—450 ouă pe făină, mai rar pe alte alimente. Larvele consumă făina. Sînt foarte rezistente la uscăciune şi frig. Datorită exuviilor, excrementelor şi mirosului, ei fac improprie consumarea făinii. Frecvent în toate regiunile, în locuinţe, mori, brutării. Pe tot globul.

457 — Cărăbuşul de mai — Melolontha melolontha L. (Pl. 103) — L = 20—25 mm. Cu ciclu de dezvoltare de 3 ani. Adulţii apar în IV la cîmpie şi în V la deal. şi în zone submontane. Adulţii zboară spre seara; ziua se hrănesc cu frunze, flori, fructe, sevă de plante, depun ouă îr> pămînt. Larvele, cu 3 perechi de picioare, se dezvoltă în bălegar, gunoi, lemn putred, se hrănesc cu resturi vegetale, rădăcini de plante, tuberculi, bulbi şi rizomi. Adulţii pot defolia arborii şi arbuştii, aducînd pagube în pepiniere, văi, culturi de cartofi, sfeclă şi zahăr, legume rădăcinoase. În toată ţara. Europa.

458 — Gîndacul de Colorado, dorifora — Leptinotarsa decemlineata L. (Pl. 103) — L = 9—11 mm. Adulţii apar în V şi depun ponta pe solanacee şi pe buruienile din culturi (200 —il 000 ouă). Ciclul de dezvoltare este de 25—50 zile. Generaţiile următoare sînt în VI şi VIII (ultimii adulţi iernează în sol). Migrează ca adult pe distanţe scurte, dar duşi de vînt, se împrăştie departe. Atacă frunzele şi lăstarii solanaceelor, distrugînd plantele. Insectă deosebit de dăunătoare. În toată ţara. Originar din America de Nord, a ajuns în Europa în 1876, pe care a invadat-o şi cucereşte acum Asia. În România a pătruns în 1952.

459 — Gărgăriţa mazării — Bruchus pîsorum L. (Pl. 103) — L = 4—5 mm. Cu o generaţie pe an. Iernează ca adulţi În depozite, hambare. Primăvara migrează în culturi, larvele intrînd în boabele din păstăi, unde se dezvoltă mîncîndu-le conţinutul. Din fiecare bob iese un adult printr-un mic orificiu, după recoltare, în VII—VIII. Atacă numai mazărea, putînd afecta producţia în proporţie de pînă la 70%. Îndeosebi în sudul ţării, în Transilvania numai sporadic. Pe tot globul, unde se cultivă mazărea.

460 — Gărgăriţa fructelor — Rhynchites bachus L. (Pl. 103) — L = 4,5—6,5 mm. Cu o generaţie la l—2 ani. Adulţii se hrănesc cu muguri, frunze, flori şi fructe tinere. Femela depune ouăle în fructele tinere, pe care le perforează cu rostul, apoi le închide cu o secreţie care ulterior se întăreşte. Larvele se hrănesc cu seminţe fragede şi cu pulpa fructelor (care putrezesc şi se mumifică). În VIII ies din fructele căzute Pe jos şi pătrund în sol unde se impupează. Adulţii ies spre toamnă, în primul sau al doilea an. Atacă sîmburoasele şi sămînţoasele; provoacă pagube mari în livezile de caişi, cireşi şi vişini. În zonele de stepă şi silvostepă. Europa, Asia.

461 — Ţigărarul viţei şi plopului — Byctiscus betulae L. (Pl. 103) — L = 5,5—9,5 mm. Cu o generaţie pe an. Adultul se hrăneşte cu frunze. Femela face o incizie la baza frunzei, care se ofileşte, apoi depune un ou în nervura principală. Ulterior apucă frunza cu rostrul şi picioarele, o răsuceşte ca pe o ţigară şi o lipeşte pe margini cu o substanţă aglutinantă. Larva consumă părţile moi, interioare ale „ţigării". Se impupează în sol. Iernează ca adult în căsuţele nimfale. Atacă viţa şi diverse specii de arbori. În caz de atac puternic afectează producţia viticolă. În toată ţara. Europa, Africa de Nord.

462 — Gărgăriţa florilor de măr — Anthonomus pomorum L. (Pl. 103) L = 3,5—4,5 mm. Cu o generaţie pe an. Adulţii apar în III—IV, rozînd mugurii şi depunînd în ei ouă (în total 100, fiecare în alt mugure floral). Larvele consumă părţile interne ale florii, astfel că aceasta nu se mai desface. În a II-a jumătate a lunii V ies noii adulţi, care rod frunze cca 25 zile, apoi intră în somn de vară şi apoi în cel de iarnă, stînd în locuri adăpostite, sub frunze, în iarbă. În livezile de meri din zonele de deal şi submontane. Europa.

463 — Gărgăriţa grîului — Sitophilus granarius L. (Pl. 103) — L — 3,5—5 mm. Cu 2—3 generaţii pe an. Adultul poate trăi 2 ani (deobicei 4—5 luni). La noi se dezvoltă numai în magazii. Depune cca 300 ouă, pe care femela le introduce pe fiecare în cîte un bob de grîu, apoi închide orificiul

cu o substanţă mucilaginoasă care ulterior se întăreşte. Sensibilă la uscăciune şi temperatură ridicată. Este cel mai periculos dăunător din depozitele de cereale (de grîu, secară, orz, porumb, ovăz). În toată ţara. Zonele reci din Europa, America.

464 — Nălbar — Aporia crataegi L. (Pl. 104) — A = 48—56 mm. Cu o generaţie pe an, zboară în epoci diferite, în funcţie de altitudine, începînd cu V. Femela depune cca 150 ouă. Larva defoliază diverşi pomi fructiferi, dar atacă şi mugurii. Iernează ca larvă într-un cuib format din frunze uscate unite prin fire de mătase. Are mulţi duşmani. Comună, higrofilă. În toată ţara. Europa, Asia temperată, Africa de Nord.

465 — Albilită, fluturele alb al verzei — Pieris brassicae L. (Pl. 104) — A = 42—53 mm. Între III—X, cu 2—3 generaţii pe an. Adulţii consumă nectarul florilor. Fluturi diurni. Larva trăieşte pe diferite cru-cifere, în special pe varză, conopidă. Cu mulţi duşmani naturali. Specie comună, de la şes pînă în zonele muntoase. Europa, Asia, America de Nord. Asemănător este P. napi L.

466 — Fluture mare de noapte cu ochi de păun — Saturnia pyri Deniş et Schif (Pl. 104) — A = 90—165 mm. Cel mai mare fluture de la noi. Cu o generaţie pe an, zboară în IV—VI. Larva trăieşte pe diferiţi pomi fructiferi (îndeosebi pe cais, nuc, coacăz, dar şi pe ulm, frasin, arţar). Pupa este învelită într-un cocon cît un ou de porumbel, în care iernează l—2 ani. Comună, frecventă, în toată ţara. Europa de sud, Asia (pînă în Iran), Africa de Nord.

467 — Fluture de zi cu ochi de păun — Inachis io L. (Pl. 104) — A = 50—58 mm. Cu 2 generaţii pe an, În VI—VII şi VIII—IX. Larva trăieşte pe urzici. De la şes, pînă la 2 500 m altitudine. Comun în toată ţara. Europa, Asia temperată.

468 — Fluture cap de mort, strigă — Acherontia atropos L. (Pl. 104) A — 105—135 mm. Adultul se hrăneşte cu miere şi sucuri care se scurg din rănile copacilor. Poate pătrunde în stupi, unde, cu ajutorul trompei, perforează capacele de ceară ale celulelor fagurilor şi suge mierea. Are un tegument dur; de aceea albinele cu greu îl omoară, înţepîndu-l la articulaţii, unde chitina este mai subţire. După uciderea sa, albinele îl învelesc cu ceară (sub care nu putrezeşte, ci se mumifică). Cînd este prins şi luat în mînă, scoate un sunet asemănător chiţcăitului de şoarece. Cu 2 generaţii pe an: în V—VI (venită dinspre sud) şi VIII—X (care se dezvoltă la noi). Larva, polifagă, preferă solanaceele. Destul de rară. Palearctic şi etiopiana.

469 — Fluture de mătase —Bombyx mori L. (Pl. 105) — A = pînă la 50 mm. În condiţiile ţării noastre nu trăieşte în natură, ci este crescut în camere speciale. Adultul nu se hrăneşte (el trăieşte maxim 15 zile) din rezervele acumulate de larvă). Nu poate zbura. Larva se hrăneşte cu frunze de dud. Firul de mătase secretat pentru constituirea gogoşilor serveşte la fabricarea mătăsii. Creşterea viermilor de mătase — sericicultura — este una dintre întreprinderile cele mai rentabile. Oriunde cresc duzi. Originară din China.

470 — Inelar, stupitul cucului — MaZacosoma neustria L. (Pl. 105) — A = 29—42 mm. Colorit variabil. Cu o generaţie pe an. Adulţii zboară de la sfîrşitul lui V, pînă în VIII. Femela depune 300—400 ouă. Larva consumă frunzele pomilor fructiferi şi ale numeroşilor arbori din pădurile de foioase. Femela depune ouăle pe tulpini în inele strînse. Are numeroşi duşmani. Extrem de comună, de la cîmpie, pînă pe munţi. Palearctică.

471 — Omida păroasă a dudului — Hyphantria Cîrnea Druri (Pl. 105)— A = 24—35 mm. În V—IX, cu 2 generaţii pe an. Larvă foarte poli-fagă (atacă peste 130 specii diferite de plante), provoacă pagube însemnate. Larvele stau grupate, protejate de o pînză rară. După ce defoliază un copac, coboară pe sol şi caută altul. Larg răspîndită în vestul, sudul şi estul ţării. Originară din America de Nord, a fost adusă în Europa întîmplător în 1940. Acum a invadat R. D. Germană, R. F. Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Grecia şi România (din 1949).

472 — Sfredelitorul ramurilor — Zeuzera pyrina L. (Pl. 105) — A = 46—65 mm. Adultul zboară în VII—IX. La noi cu o generaţie la 2 ani. Larva trăieşte săpînd galerii În ramurile pomilor fructiferi (atacă peste 150 specii de arbori cu lemn moale). Ramurile atacate se usucă. Comun, în toată ţara. Holarctică.

473 — Molia porumbului, sfredelitorul porumbului — Ostrinia nubilalis Hubner (Pl. 105) — A = 24—35 mm. Adulţii zboară în V—VII. Larvele polifage, consumă pînă în VIII stamine, apoi perforează ramurile şi paniculele, frunzele, pătrunde în internodii. Cu numeroşi duşmani. Polifagă-atacă porumb, sorg, cînepă, hamei, floarea-soarelui, precum şi diverse plante din flora spontană care cresc în lanurile de porumb. În toată ţara. Pe tot globul (unde creste porumbul).

474 — Molia lucernei — Nomophila noctuella Deniş et Schiff. (Pl. 105) — A = 20—28 mm. Cu 2—3 generaţii pe an. Adulţii zboară în VI—XI. Larva trăieşte pe lucerna şi alte plante ierboase, rozînd frunzele (poate deprecia 30—40% din masa verde). Dăunător al lucernei. În toată ţara. Europa, America de Nord.

475 — Yponomeuta pedellus L. (Pl. 105) — A = 17—20 mm. Fluturii zboară în VII—IX. Larvele, care au tendinţa de a sta grupate, trăiesc pe Prunus spinosa, Crataegus, Sorbus şi pe diferiţi

pomi fructiferi. În toată ţara. Europa, Asia (pînă în Armenia).476 — Omida de pămînt, buha semănăturilor — Agrotis segetum Deniş et Sch. (Pl. 105) — A

= 37-45 mm. Cu 2 generaţii pe an: prima in V-VI, a 2-a în VIII—X. Adulţii sug nectar. Fluturi crepusculari sau nocturni cu zbor scurt. Larvele atacă rădăcinile şi baza tulpinilor de grîu, secară, ^orz, ovăz, porumb, dar şi tutun, sfeclă, cartof şi floarea-soarelui. Polifagă, atacă peste 80 specii de plante (inclusiv puieţi din pepiniere pomicole şi viticole). Retează plantele de la colet. Dăunător. Comun în toată ţara. Europa, Asia, Africa de Sud.

477 — Buha sfeclei — Aorotts exclamationis L. (Pl. 105) — A = 36— 41 mm. Cu 2 generaţii pe an, în V şi VIII. Larvele atacă sfecla şi cerealele. Dăunător, foarte comun la noi. Palearctică.

478 — Buha verzei, bohociu — Mamestra brassicae L. (Pl. 105) — A = 42—48 mm. Cu 2 generaţii pe an, zboară În V—IX. Larva atacă varza şi alte crucifere, dar şi sfeclă, tutun, mazăre, plante medicinale şi ornamentale, provocînd pagube însemnate. Dăunător, comun. În toată ţara. Europa, Asia.

479 — Muscoi, musca albastră de carne — Calliphora vomitoria L. (Pl. 106) — L = 14 mm. Femela depune 300 ouă pe alimente (carne, brînzeturi), materii organice în descompunere sau pe cadavre. Larva secretă o salivă care dizolvă carnea, pe care apoi, sub formă lichidă, o suge. Pentru împupare şi iernare se îngroapă în sol. Adultul suge sucuri dulci de plante. Cosmopolită.

480 — Muscă — Musca domestica L. (Pl. 106) — L = 6—8 mm. Femela depune 120—160 ouă în l—5 ponte, pe bălegar, gunoaie, resturi vegetale. Larvele se dezvoltă rapid. În 14 zile ies noii adulţi. Vara iese cam o generaţie pe lună. Iernează ca adulţi în locuinţe. Poate transmite diferite boli la om şi animale. Comună, în toată ţara. Cosmopolită.

481 — Musca neagră a cerealelor, musca suedeză — Osciniella frit L. (Pl. 106) — L = 0,7—2 mm. Cu 2—3 generaţii pe an. Roieşte în zilele călduroase. Depune ouăle sub teaca frunzelor. Larvele consumă sucurile plantelor. Atacă ovăzul, orzul şi griul, uneori şi porumbul. Distrug plantele sau le afectează creşterea şi implicit reduc producţia. În toată ţara. Europa.

482 — Musculiţa de oţet — Drosophila melanogaster Mg. (Pl. 106) — L = 3—4 mm. Zbor zvîcnit. Mai comună spre toamnă. Larvele trăiesc în sucuri de fructe şi must (consumîndu-l pe acesta determină o activare a fermentaţiei), precum şi ciupercile din ele. A constituit obiectul a numeroase studii de genetică. Cu ciclu de dezvoltare rapid. Comună.

483 — Streche — Hypoderma bovis De Geer (Pl. 106) — L — 14— 15 mm. Adultul trăieşte 2—14 zile. El scoate un bîzîit caracteristic care sperie animalele. Femelele depun cele 400—800 ouă pe corpul animalelor mari, care lingîndu-le, înghit ouăle. Larvele circulă prin ţesuturile gazdei timp de l an, după care se fixează în muşchii de pe spate, sub piele, provocînd tumori furunculoase, care deranjează animalul şi deteriorează calitatea pielii. Larva cade pe sol, în care se împupează. În păduri şi păşuni, în toată ţara. Europa, Asia, Africa de Nord.

484 — Tăune — Tabanus bovinus LW. (Pl. 106) — L = 21—24 mm. Animale greoaie, cu zbor iute. Femela urmăreşte insistent şi înţeapă dureros caii şi cornutele mari pe torace şi abdomen, apoi le suge sîngele. Masculul suge numai sudoarea vitelor şi nectarul din flori. Poate transmite boli. În toată ţara. Eupora, Africa de Nord.

485 — Muscă cenuşie de carne, viermînariu — Sarcophaga carnaria L. (Pl. 106) — L = 7—20 mm. Pe flori şi gunoaie. Vivipară, depune pînă la 20 000 larve care se hrănesc cu cadavre şi materii organice în putrefacţie; dacă larvele sînt depuse pe animale în răni cu puroi, pot determina chiar dezgolirea oaselor. Transmite miaze la om şi animale. În toată ţara. Europa.

486 — Ţînţăroi — Tipula oleracea L. (Pl. 106) — L = 15—23 mm. Adulţii zboară greoi. Larvele se hrănesc cu rădăcini şi seminţe (sînt considerate dăunătoare) dar pot consuma şi vegetale putrede. În locuri umede, umbroase, în păşuni, grădini, păduri, lîngă case. Cosmopolit.

487 — Purice — Pulex iritans L. (Pl. 103) — L = 2—4 mm. Afartipter nearipat, turtit lateral, fără aripi, cu picioare care îi permit să facă sărituri foarte lungi. Corp protejat de un înveliş chitinos foarte dur. Depune pe an 700—800 ouă în porţii de cîte 10—12 în crăpături din lemn. Trăieşte 500 zile. Larvele se hrănesc cu detritus, gunoaie. Adulţii sînt paraziţi la om (sug sînge); la nevoie trec pe porci, cîini, pisici. Are o salivă iritantă, care provoacă mîncărime. Poate transmite ciuma şi unele tenii. În toată ţara. Cosmopolită.

ÎNCRENGĂTURA VERTEBRATE (VERTEBRATA)

CLASA AMFIBII (AMPHIBIA)488 — Broască rîioasă brună — Bufo bufo L. (Pl. 107) — Lmascul = 8 cm, Lfemelă—13 cm. Corp

voluminos, cap lat, bot rotund. Pupila orizontală. Pe corp cu negi mari. Cu o secreţie tegumentară veninoasă. Pe picioarele posterioare cu cîte un tubercul. Masculul fără saci vocali. Reproducere în III—IV, în ape mici. Ponta cu aspect de şiraguri (L = 3— 5 m), cu ouă mici, negre. Metamorfoza se încheie în VII—VIII. Se hrăneşte noaptea cu rîme, melci, diferite insecte (mulţi dintre dăunătorii culturilor). Se

mişcă lent. Strigăt: „ook-ook". Hibernează pe uscat în găuri pe care le sapă cu picioarele posterioare. În livezi, păduri, culturi, lîngă case. În toată ţara, la deal şi podiş, pînă sub munte. În zona temperată a Europei şi Asiei. Asemănătoare este broasca rîioasă verde — Bufo viridis Laur.

CLASA REPTILE (REPTILIA)489 — Şopîrlă de cîmp — Lacerta agilis L. (Pl. 108) — L = 20 cm. Corp masiv, cap mare,

înalt, bot rotunjit, coada mai scurtă ca la alte şopîrle. La diferite rase coloritul diferă de la verde intens la rosu-ruginiu. Reproducere în V, ponta din 3—15 ouă este depusă în VI în sol. Puii ies în VIII. Hibernează în IX—IV îngropată în pămînt, sau în galerii de rozătoare. Se hrăneşte îndeosebi cu insecte, miriapode, păianjeni, crustacei. Are ca duşmani şerpii şi păsările răpitoare. Puţin sperioasă, iubeşte umiditatea. Stă pe sol sau pe tufe, la II = 60—70 cm, în locuri deschise, bine însorite, în culturi, pe lîngă drumuri, şosele, păduri, de la şes pînă la 2 300 m altitudine. În toată ţara. Din centrul Europei, pînă în centrul U.R.S.S.

490 — Şopîrlă de ziduri — Lacerta muralis Laur (Pl. 108) — L = sub 20 cm. Zveltă, cap lung, ascuţit, coadă lungă, subţire. Se reproduce în V; femela depune 2—8 ouă în V-VI, din care ies în VII—VIII puii. Hibernează. Se hrăneşte cu insecte şi păianjeni. Are numeroşi duşmani printre păsări şi şerpi. Trăieşte în colonii mari. Este extrem de rapidă. Se caţără pe pereţi verticali şi sare de la o stîncă la alta. În văi cu grohotiş umed, pe stîncării calcaroase, pe pereţi stîncoşi, taluze, ziduri vechi în parte ruinate, faleze calcaroase. De-a lungul lanţului Carpatic, în Munţii Apuseni şi Dobrogea. Europa Centrală şi sudică, pînă în Asia Mică.

CLASA PĂSĂRI (AVES)491 — Barză, barză albă — Ciconia ciconia L. (Pl. 107) — L = cca 'l m. Cuiburi aproape

numai pe case, stîlpi electrici, turle înalte, în pomii din localităţi (cuiburi la care familiile revin ani în şir, cît timp se menţine perechea), formate din beţe, rămurele, pietricele. Cele 4(2—6) ouă sînt depuse în IV—V şi sînt clocite 33—34 zile. Puii stau în cuib 54—63 zile; ei devin independenţi după 60 zile. Se hrăneşte cu insecte (multe coro-pisniţe), rozătoare, broaşte, şerpi, rîme, fiind o pasăre folositoare. Clămpăneşte din cioc. Nu se sperie de om, dar nici nu se lasă atinsă de el. Oaspete de vară (III—X), comun. Mai numeroasă la pasaj. Holarctică, iernează în Africa de est şi sud.

492 — Guguştiuc — Streptopelia decaocto Friv. (Pl. 107) — L = = 28 cm. Cuib simplu, din cîteva crenguţe (chiar şi sîrme), în pomi, sub streşini. Depune l—2 ouă pe care le cloceşte 14—16 zile. Scoate 3—5 rînduri de pui între III—XI. Puii sînt hrăniţi cu o secreţie a guşii părinţilor. Adultul se hrăneşte cu seminţe, melci, insecte, iarna şi cu resturi de mîncare şi carne. Strigăt „cu-cuh-cu". Are ca duşmani păsările răpitoare de ouă, în special ciorile. Venită din Asia Mică în 1920, a invadat toată Europa, pînă în Anglia şi Suedia. Comun, în toate localităţile, sedentar. Asia, Europa.

493 — Rîndunică — Hirundo rustica L. (Pl. 107) — L = 18—22 cm. Cuibăreşte în grajduri, locuinţe părăsite, pe balcoane. În V îşi face un cuib din nămol şi ierburi uscate, care este plat, deschis deasupra, şi pe care îl căptuşeşte cu pene şi fire subţiri de iarbă. Femela depune 4—5 ouă pe care le cloceşte 14—16 zile. Puii stau în cuib 21 zile şi sînt hrăniţi de ambii părinţi. Poate scoate 2 rînduri de pui pe an. Consumă insecte pe care le prinde din zbor. Strigă „tvit". Oaspete de vară (III—X). Comun. Holarctic, iarna spre ecuator.

494 — Lăstun de casă — Delichon urbica L. (Pl. 107) — L = 13— 16 cm. Coada mai puţin despicată decît la rîndunică. Cuibul, ades în colonii, este hemisferic, din bule de nămol, lipit pe perete imediat sub tavan, cu o deschidere mică în partea de sus. Cele 4—5 ouă sînt clocite 14—15 zile. Puii stau în cuib 21 zile. Poate scoate 2—3 rînduri de pui pe an. Se hrăneşte cu insecte pe care le prinde din zbor. Strigăt „tsrip". Oaspete de vară (III—IX), comun de la malul mării pînă în golul alpin. Holarctic, iernează la sud de Sahara.

495 — Coţofană — Pica pica L. (Pl. 107) — L = 45—48 cm. Cuib format din crengi lipite cu nămol, cu mai multe intrări, sferic, asemănător unui con cu capac, este construit la sfîrşitul lui III în copaci sau tufişuri mai mari, la înălţimi de 1,5—15 m. Poate face şi cîte un cuib fals. Femela cloceşte cele 5—8 ouă timp de 17—18 zile. Puii stau în cuib 25 zile şi sînt hrăniţi cu insecte. Consumă pui de păsări, ouă, insecte mici, melci, seminţe, fructe. Strigăt „sac-sac". Sedentară, comună din deltă pînă în munţii înalţi, la altitudini de peste l 000 m. Vioaie, gălăgioasă, dă alarma printre păsări. Dăunătoare. Holarctică.

496 — Stăncuţă — Corvus monedula L. (Pl. 107) — L = 33—36 cm. Cuibăreşte în colonii în coşurile locuinţelor, scorburi de copaci, maluri, îşi face cuibul în IV din crenguţe, şi îl căptuşeşte cu pene, păr, cîrpe. Femela cloceşte cele 4—6 ouă timp de 17—18 zile. Puii stau în cuib 32 zile şi sînt hrăniţi cu insecte şi cu resturi alimentare. Se hrăneşte cu insecte, păianjeni, melci, viermi, seminţe, fructe, diverse resturi din gunoaie. Strigăt „chiak". Sedentară şi oaspete de iarnă, comună şi numeroasă în toată ţara. Holarctică. La cîmp, asemănătoare ei este cioara de semănătură — Corvus frugilegus L.

497 — Vrabie — Passer domesticus L. (Pl. 107) — L = 14—18 cm. Cuibăreşte sub streşini, în găuri din ziduri, dar şi în păduri. Cuib sferic, îl face în II—III din paie şi ierburi uscate şi-l căptuşeşte cu pene. Scoate 2—3 rînduri de pui pe an. Cele 4—5 ouă sînt clocite' 13 zile. Puii stau în cuib 15 zile. Se hrăneşte cu sîmburi, seminţe, fructe mărunte, insecte, pîine etc. Strigăt „cip-cirip". Stă pe lîngă casa omului. Sedentară, comună, în toată ţara. Cea mai numeroasă şi răspîndită pasăre de pe glob. Adusă de om şi în Australia.

498 — Sticlele — Carduelis carduelis L. (Pl. 107) — L = 12_15 cm. Îşi face un cuib împletit din muşchi, fire de iarbă, lînă şi puf la capătul unor ramuri de copac la 2—8 m înălţime. Femela cloceşte cele 5—6 ouă timp de 13 zile. Puii stau în cuib 13—15 zile. Se hrăneşte cu seminţe, vara şi cu insecte. Strigăt „tiglitt". Sedentar şi oaspete de iarnă, comun şi frecvent, mic şi vioi, prezent în păduri, grădini, livezi şi cîmpii, iarna în oraşe şi sate, este ades ţinut în colivii. În toată ţara! Europa, Asia Mică şi Centrală, Africa de nord.

CLASA MAMIFERE (MAMMALIA)499 — Cîrtiţă — Talpa europaea L. (Pl. 108) — L = 10—15 cm, G = = 65—120 g. Insectivor

subteran, adaptat la săpat şi tîrît prin galerii. Coada scurtă, labe cu degete lungi, ghiare lungi şi lăţite. Picioarele anterioare cu un os de consolidare suplimentar. Ochi mici, pleoape aproape lipite, pavilioanele urechilor abea marcate, blană scurtă, deasă. Se împerechează primăvara devreme; după 4—6 săptămîni naşte 2—7 pui. Consumă rîme, larve de gîndaci, coropişniţe, omizi, furnici, dar şi alte animale care intră în galeriile sale. Permanent nesătulă, mănîncă zilnic o cantitate de hrană egală cu greutatea proprie. Sapă galerii numeroase şi lungi pînă la adîncimea de 50 cm, din care iese numai noaptea. Nu prea are duşmani. Cuibul său este în centrul sistemului de galerii. Animal singuratic, stă cu perechea doar în perioada de reproducere. Prezintă fenomene de canibalism. Are mirosul şi pipăitul extrem de dezvoltate. Animal folositor, căci distruge insectele şi aeriseşte solul; poate deveni uneori dăunător, deoarece făcînd muşuroaie, strică fîneţele. În toate solurile, de la cîmpie pînă la altitudinea de 2 000 m, sapă galerii noi zi şi noapte, vara şi iarna. Comun. Europa.

500 — Arici — Erinaceus europaeus romanicus Barrett-Hamilton (Pl. 108) — L = 22—40 cm, G = 0,8—1,2 kg. Părul de sub ţepi este ros-cat-gălbui-sur. Se împerechează în III—VI şi naşte după 7 săptămîni 3— 8 pui cu pielea aproape golaşe. Toamna puii sînt mari cît părinţii. Trăieşte 8—10 ani. Se hrăneşte cu lăscuste, greieri, gîndaci, broscuţe, ouă şi pui do pasăre, şoareci, şobolani. Cuib în scorburi joase, ca nişte mici vizuini. Hibernează în XI—III. Scoate sunete variate. Are 3 duşmani principali: vulpile, cîinii şi bufniţele. Comun, de la cîmpie pînă pe munţi, în livezi, grădini, pe lîngă garduri spinoase, la marginea pădurii. În toată ţara. În sudul şi estul Europei.

501 — Pîrş mare, mihuş — Glis glis L. (Pl. 108) — L = 13—18 cm, G = 70—180 g. Asemănător unei veveriţe mici, cu coadă stufoasă pe laturi, care se poate rupe spontan (autotomie) cînd este apucată. Picioare puternice, ghiare mari, cu care se caţără uşor. Naşte de 2 ori pe an cîte 3—9 pui într-un culcuş în scorburi de copac, crăpături de stînci, sub rădăcini, în cuiburi artificiale. Poate trăi 6—8 ani. Hibernează în X—IV în grupe, stînd încovrigaţi şi acoperindu-se cu coada. Nocturn, se hrăneşte cu ghindă, jir, alune, muguri de fag, molid, şoareci, insecte, ouă de păsări. Toamna face provizii. Are ca duşmani jderul şi păsările de noapte. Social, foarte agil. Trăieşte în copaci mici, tufişuri, lăstărişuri, livezi, toamna în sure, podul caselor. Scoate sunete variate ca ţiuituri, fluierături, lătrături. În toată ţara, la şes şi zona colinară. În centrul şi estul Europei, Asia Centrală.

502 — Hîrciog — Cricetus cricetus L. (Pl. 108) — L = pînă la 30 cm, G == 200—400 g. Cap mare, picioare şi coadă scurtă, urechi golaşe. În IV şi VI femela naşte 8—12 pui golaşi, cu dinţi ieşiţi din gingii. Poate trăi io ani. Activ noaptea şi dimineaţa devreme; mănîncă mult, face provizii de iarnă de cîte 5—10 kg boabe în camere speciale, hrană pe care o cară în sacii bucali enormi (în care încap 60—70 g). Consumă graminee, diverse ierburi, rădăcini, viermi, şoareci, dar mai ales seminţe. Dăunător. Cuib cu galerii adînci de pînă la 2 m, cu mai multe intrări. În mijloc cu camere de locuit, în jurul cărora sînt hambarele. Nesociabil, agresiv, îşi goneşte proprii semeni. Este o mică fiară. Hibernează în X—IV, dar se scoală la cîteva zile odată, ca să mănînce. În stepe şi pe terenuri cultivate, pe sol moale, loess, de la şes pînă la altitudini de 650 m. În toată ţara. În centrul şi sudul Europei.

503 — Şoarece de casă — Mus musculus L. (Pl. 108) — L — 7— 10 cm, G — 12—30 g. Bot ascuţit, urechi mari. Naşte de cel puţin 4 ori pe an cîte 6—10 pui, care devin maturi după 2 luni. Comensal omului. Consumă cele mai diferite alimente, pe care le murdăreşte şi infectează; mai mult, datorită urinei, le imprimă un miros neplăcut. Neastîmpărat, vioi, activ mai ales noaptea. Evită apa. Uneori şi la cîmpie sau în păduri rare. Purtător de boli, pe care le transmite la om şi animale. La noi trăieşte în familii mari, în toată ţara, pînă la altitudini de 2 000 m. Însoţitor nedespărţit al omului, pe tot globul.

504 — Guzgan, şobolan cenuşiu — Rattus norvegicus Berkenhaut (Pl. 108) — L = 23—26 cm, G = 300—400 g. Capul unit de trup, urechi cărnoase, groase. Sînt rare cazuri de albinism. Femela

naşte de 3—4 ori pe an cîte l—14 pui. Mănîncă orice, de la grîu şi făină, pînă la slănină, alimente preparate, resturi de la abatoare, cadavre, fructe, pui de găină. Murdăreşte şi infectează totul eu germeni patogeni transmisibili. Mai activ noaptea, dar în locuri liniştite circulă şi ziua. Aleargă, sare, se caţără în copaci, poduri, înoată şi se cufundă uşor. Robust, se apără cînd este atacat de cîini şi pisici, dihori şi păsări de pradă. Epizootiile îl decimează. Cel mai dăunător animal de pe lîngă casa omului. În depozite, crescătorii, canale colectoare, maidane, cimitire; la nevoie migrează. În toată ţara, pe tot globul. Originar din centrul Asiei, a ajuns în Europa în sec. XIII. Asemănător lui şi la fel de dăunător este şobolanul negru (Rattus rattus L.), care este originar din Europa şi ceva mai mic. El este şi ceva mai puţin prolific. Datorită vigurozităţii noului venit, cel european este într-o regresie evidentă.

505 — Dihor — Putorius putorius L. (Pl. 108) — L = 31—45 cm, G = 0,5—1,2 kg. Corp încovoiat, gît gros, picioare scurte, cu talpă fără păr, urechi scurte, pe bot, la ochi şi la gît de culoare mai deschisă. Sub coadă cu 2 glande care au o secreţie cu miros greţos. Se împerechează în III—IV; după 40 zile femela naşte 4—8 pui. Trăieşte 8—10 ani. Activ noaptea. Mănîncă pui de păsări, şoareci, şerpi, gîndaci, broaşte, iepuri, potîrnichi, hoituri, peşti, poame de pădure, miere. Face provizii. Animal vioi, cu miros foarte dezvoltat. Merge în salturi. Lîngă case, pe sub şuri, sub lemn, lespezi, cariere de piatră. Comun de la şes pînă în munţi. Evită pădurile. European. O subspecie a sa, dihorul de stepă (Putorius putorius eversmanii), ocrotit de lege, este prezent numai în stepa dobrogeană, unde se hrăneşte cu şoareci, popîndăi, hîrciogi.

506 — Căprioara — Capreolus capreolus L. (Pl. 108) — L = 95— 135 cm, G = 15—30 kg. Corp svelt, cu coloraţie diferită vara şi iarna. Numai masculii au coarne, care sînt de forme foarte variate şi cresc cu vîrsta (dar pe care toamna tîrziu le pierd, pentru ca în IV să se refacă. Se împerechează în VII şi în XI—XII. Cei doi pui se nasc în V (sînt gestaţii de 40 şi de 22 săptămîni). Trăieşte 15, rar 17 ani. Consumă ierburi, ciuperci, fructe de pădure, iarna şi coaja arborilor. În ultima vreme stă mai mult în culturile agricole şi la marginea pădurilor, unde este lăstăriş mult. Miros şi auz foarte dezvoltat. Se deplasează puţin, aleargă foarte iute, dar pe distanţe mici. Se apropie de aşezările omului. Iarna se strîng în pîlcuri de 15—120 indivizi. Animale de amurg, care stau pe teritorii destul de restrînse. Adulţii sînt atacaţi de lupi, puii de alte mamifere mai mari şi de păsări răpitoare. Comun de la litoralul mării, pînă pe munţi. Din vestul Europei pînă în China.

ANIMALE DOMESTICE507—514 — Cîinele — aparţine speciei Canis familiaris şi provine din lup (Canis lupus) şi

şacal (Canis aureus), rezultat din amestec de încrucişări şi selecţionări repetate. A început să fie domesticit de peste 10 000 ani; în prezent se cunosc cîteva sute de rase.

507 — Ciobănesc românesc (Pl. 109) — Rasă în curs de stabilire. Talie mijlocie spre mare, păr lung, monocolor, urechi căzute, labe groase, păroase pînă la unghii. Coada bine îmbrăcată, dreaptă. Foarte credincios stăpînului. Caracter mai aspru. Rasă de pază pentru casă şi oi.

508 — Lup alsacian (Pl. 109) — H = 65 cm, G = 40 kg. Corp puternic, cu alură mîndră, urechi ridicate, coada stufoasă atîrnă. Păr aspru, potrivit de lung, negru, gri-metalic sau galben-bruniu, monocolor sau cu desene. Deosebit de fidel, incoruptibil, curajos pînă la sacrificiu. Devotat familiei. Cîine de pază, de cercetare, folosit pentru conducerea orbilor.

509 — Boxer german (Pl. 109) — H = 55—63 cm, G = 25—45 kg. Trup scurt, aspect cvadratic, foarte musculos, cap cubic, cu maxilarul inferior mai lung. Pielea frunţii cutată. Ochi rotunzi, uşor proeminenţi. Păr scurt. Animal vioi, ager, credincios, curajos, bănuitor faţă de străini. Cîine de pază şi însoţire.

510 — Saint Bernard (Pl. 109) — H = 70—90 cm, G = 70—80 kg. Animal masiv, puternic proporţionat. Cap şi bot mare, gura şi urechile atîrnă. Coadă stufoasă. Păr lung, des. Foarte credincios, calm, iubeşte copiii. Necesită multă îngrijire şi hrană. Cîine de pază, utilizat de Salvamont.

511 — Tekel (Pl. 109) — H = 22—27 cm, G = 5—9 kg. Corp scund, alungit, musculos. Picioare scurte, curbate lateral. Cap uscăţiv, bot alungit, puternic. Coadă alungită. Păr scurt, sîrmos, lung. Animal ataşat, şiret, plin de personalitate. Sensibil la frig, necesită mişcare. Cîine de vînătoare la vizuină, bun soricar, de agrement.

512 — Springer spaniol (Pl. 109) — H = 50 cm, G = 22 kg. Bine legat cu urechi lungi, atîrnînde, gît puternic, corp solid, proporţionat. Poziţia cozii în jos, păr des, lung, mătăsos, cu franjuri ondulate. Inteligent, curajos, vesel, ataşat de stăpîn. Foarte bun la vînătoare solitară.

513 — Caniche (Pl. 109) — H = 35—60 cm. Cap fin, ochi oblici, urechi lungi, corp musculos, spate şi picioare drepte. Păr lung, des, creţ sau buclat uniform. Inteligent, credincios, atent. Latră puţin. Cîine de agrement.

514 — Pechinez (Pl. 109) — H = 20—25 cm, G = 5—5,5 kg. Cîine mic, bine proporţionat. Cap masiv, bot scurt, nas cîrn. Ochi mari, proeminenţi. Picioare scurte, groase, coada recurbată pe spate. Păr des, lung. Animal vioi, deştept, drăgăstos, arţăgos faţă de străini. Cîine de apartament,

necesită îngrijire specială.514—517 — Pisică. Aparţine speciei Felis cattus. Ultimul animal care se lasă domesticit, îşi

păstrează caracterele naturale. Cunoscută de 5 000 ani. Provine din 3 specii de pisici: pisica nubiană (Felis ocreata), pisica de stepă (Felis mânui) şi pisica europeană (Felis sylvestris). Iniţial venerată de egipteni, a fost persecutată în Evul Mediu, iar acum este din nou apreciată. Se cunosc cca 30 rase. Animal nocturn, vede bine ziua şi noaptea, are un auz bun. Cu capacitatea de a „toarce" şi de a cădea totdeauna pe picioare.

515 — Pisica europeană cu păr scurt (Pl. 109) — Corp puternic, proporţionat, zvelt, cap rotund, nas scurt, urechi mici, coloraţie extrem de variată. Prietenoasă, nu prea pretenţioasă. Acestei rase îi aparţin cca 90% din pisicile de la noi.

516 — Pisica persană (de angora) (Pl. 109) — Corp masiv, dar nu greoi, picioare scurte şi puternice, cap mare, rotund, urechi mici, fălci puternice, ochi mari, rotunzi. Păr lung, des, mătăsos, mai lung pe urechi şi coadă (care stă în sus). Coloraţie variată. Animal calm, prietenos.

517 — Pisica siameză (Pl. 109) — Adusă din Asia în Europa la 1870. Siluetă zveltă, elegantă, corp suplu, musculos, membre lungi, subţiri, coadă lungă. Cap triunghiular. Colorit specific, deschis; pe faţă poartă parcă o mască. Ochi albaştri-intenşi. Animal vioi, jucăuş. Se ataşează de stăpîn.

518—521 — Cal. Aparţine genului Cabalus. Este animalul domestic cel mai apreciat pentru robusteţea, rezistenţa fizică, docilitatea, aptitudinile de dresaj. A început să fie domesticit acum 5 000 ani în China şi acum 3 700—2 700 În Europa. Cu numeroase rase.

518 — Trăpaş românesc (Pl. 110) — H = 157 cm, G = 450 kg. Rasă formată la începutul secolului XX, prin încrucişarea cailor locali cu trăpaşi ruseşti (rasa Orlof), cu trăpaşi americani şi francezi. Gît, greabăn musculoase, crupă lungă, largă, uşor oblică. Membre lungi, uscăţive, puternice. Temperament vioi, este blînd, se dresează uşor. Alergător, bun pentru munca cîmpului. Se foloseşte ca ameliorator al cailor locali din Oltenia, Muntenia, Dobrogea.

519 — Calul românesc (Pl. 110) — H = 150—160 cm. Rasă formată în diferite regiuni, prin încrucişare cu rase străine. În funcţie de zonă, se mai numeşte şi cal Dobrogean, Ialomiţean, Moldovenesc, Ardelenesc, de Făgăraş, de Banat etc. Membre solide, copite rezistente, spinare şi şale lungi, piept strîmt. Bine adaptat condiţiilor noastre de mediu, rezistent la boli şi intemperii. Deşi este folosit la muncile agricole, are o putere de munca relativ scăzută. Nu este pretenţios la hrănire şi îngrijire. În curs de ameliorare.

520 — Ardenez (Pl. 110) — H = 155—157 cm. Rasă formată în munţii Ardeni (Belgia). Spinare şi sale scurte, largi, piept foarte musculos, membre scurte, groase, puternice, cu copite mari. Culoare roibă, murgă şi dereşă. Animal puternic, bun pentru tracţiune grea, lent. Încrucişat cu rase locale, dă metişi buni pentru muncile agricole, îndeosebi în Bihor, Banat, Ialomiţa.

521 — Huţul (Pl. 110) — H = l24-—l30 cm, G = 400 kg. Rasă formată în nordul Moldovei, prin încrucişarea rasei locale de munte cu calul tarpan şi mongol. Bine adaptat la condiţiile de trai din zonele montane. Animal mic, cap mare, coamă bogată şi lungă, spinare şi sale puternice, musculoase. Crupă largă, membre puternice, copite mici. Rezistenţă la mers pe sol stîncos. Culoare murgă, mai rar neagră, şoricie şi roibă. Nepretenţios la hrană. Este unul dintre cei mai buni amelioratori pentru caii de munte. Se creste la herghelia de la Lucina (jud. Suceava).

522 — Măgar (Pl. III) — Aparţine genului Asinus. Mai mic decît calul, cu o dungă pe spate şi două dungi laterale, în cruce pe partea anterioară a corpului, cu urechi lungi, coama şi blana scurte. Animal răbdător, deosebit de rezistent, nepretenţios la hrană şi îngrijire, dar sensibil la frig. Se poate încrucişa cu calul dînd naştere la hibrizi sterili (catîri). Utilizat mai frecvent în Dobrogea, unde a fost adus şi crescut îndeosebi de turci şi tătari.

523 — Bivol (Pl. III) — Aparţine speciei Bubalus bubalus. Cu 13 perechi de coaste, frunte convexă, coarne cu poziţie caracteristică (turtite lateral la bază, cu vîrfurile ridicate). Testiculele sînt lipite de abdomen. Păr puţin, pielea pare golaşe. Manifestă o preferinţă pentru locuri umede, mlăştinoase, în care se culcă vara pentru a-şi proteja pielea cu nămol. Rezistent la înţepături de insecte, la epizootii şi frig. Consumă plante de zone mlăştinoase. Dă o producţie medie de lapte de l 500—2 000 l/an, care este bogat În grăsimi. Piele de bună calitate. În sudul Transilvaniei, Banat, la Dunăre.

524—527 — Vacă. Taurinele provin din Boş taurus (boul domestic european). Sînt animalele cele mai utile omului, ele dînd o mare cantitate de alimente de origine animală, precum şi produse utilizate ca materie primă în industrie (lapte, carne, piele, păr, carne, sînge, glandele cu secreţie internă, bălegar).

524 — Sură de stepă (Pl. 110) — H =130 cm, G= 280—450 kg. Cea mai veche rasă de la noi, provenită din bour. Culoare sură cu diferite nuanţe. Viţeii la naştere sînt galben-roşcaţi. Animale robuste, utile la munca cîmpului. Produc cca l 500 l lapte În decurs de 220—260 zile.

Cu mai multe varietăţi regionale: moldovenească, transilvăneană, ialomi-ţeană, dobrogeană. Răspîndită acum mai mult în Moldova, Muntenia şi Oltenia; acum se înlocuieşte sau încrucişează cu

rase mai productive. Reprezintă cca 20—25% din efectivul din taurine al ţării.525 — Bălţată românească (Pl. 110) — H = 135—140 cm, G = 550— 650 kg. Rasă formată

prin încrucişarea vacilor sură de stepă, varietatea transilvăneană, cu tauri din rasa Siementhal. Coarnele cu vîrfurile închise. Culoare bălţată, alb cu galben de diferite nuanţe, mergînd pînă la roşu. Se creşte pentru lapte (produce 3 000—5 000 l/an) şi carne (pînă la l 000 kg). În Transilvania, Banat, nordul Moldovei, Crişana, în jurul oraşelor mari. Constituie 43% din efectivul de taurine al ţării.

526 — Pinzgau de Transilvania (Pl. 110) — H = 130 cm, G = 400— 550 kg. Rasă formată în 1860 prin încrucişarea vacilor din rasa Sură de stepă (de Transilvania şi Moldova) cu tauri din rasa austriacă Pinzgau. Culoare bălţată alb cu roşu, pe spate cu o dungă albă. Bot şi unghii roşietice. Este folosită la muncile agricole. Produce lapte (2 000—2 500 (3 000) l/an şi carne. Se creşte în nordul Moldovei, sudul Transilvaniei şi în Munţii Apuseni. Reprezintă 11% din efectivul de taurine al ţării.

527 — Brună (Pl. 110) — H = 125 cm, G = 450—550 kg. Rasă formată în Maramureş prin încrucişarea vacilor Sură de stepă cu tauri din rasa Schwyz. Conformaţie armonioasă, animal robust. Coloraţie uniformă, în jurul botului cu un chenar alb, părul din pavilioanele urechilor alb, bot, coarne şi unghii negre-cenuşii. Rasă de lapte (2 900—3 500—4 100 l/an) şi carne. Se creste în nordul Moldovei, Maramureş, în zona subcarpatică din afara lanţului carpatic. Reprezintă cca 15% din efectivul de taurine al ţării.

528—529 — Iepure (Pl. 109) — Aparţine speciei Oryctolagus cuniculus. Domesticirea să a început din antichitate; se cunosc cca 70 rase. Creşterea să reprezintă o lucrare relativ simplă, uşoară şi rentabilă (o femelă şi descendenţii ei dau pe an 25—30 kg carne).

528 — Chinchilla (Pl. 109) — G = 2,5—6 kg. Poate avea mai multe fătări pe an, de fiecare dată născînd 6—8 pui. Culoarea blănii seamănă cu a rozătorului american de la care a luat şi numele. Rasă de carne şi blană

529 — Angora (Pl. 109) — G = 3,5—4 kg. Cu mai multe varietăţi. Trup lung, cap scurt, urechi mijlocii, ochi roşii. Păr lung, fin (este considerat al 2-lea ca fineţe după mătase), permite obţinerea unei producţii anuale de 200—600 g, pe an, şi se utilizează la ţesături şi articole de îmbrăcăminte. Rasă de păr, pretenţioasă, sensibilă la boli; se îngraşe greu şi are carne proastă.

530—533 Oaie — Aparţine speciilor Ovis arie s, Ovis vignei şi Ovis musimon, care au fost încrucişate şi selecţionate îndeosebi pentru lînă, dar în unele regiuni şi pentru lapte, carne, pielicele. Animal puţin pretenţios la adăpostire, hrănire şi îngrijire, suportă drumuri lungi şi grele. Foloseşte bine o serie de deşeuri agricole cum sînt paiele, cocenii, vrejii de leguminoase. Rezistentă la boli şi intemperii.

530 — Merinos de Palas (Pl. III) s-a format prin încrucişarea raselor Tigaie şi Ţurcană cu Merinosul de Rambouillet şi Semiprecoce german. Animal robust, de talie mijlocie, pielea formează pe corp pliuri mici (pe gît cu l—3 pliuri mari). Lînă albă, uniformă, rezistentă, mătăsoasă, cu 6—7 ondulaţii/cm (L = 7—8 cm). Produce 7—8 kg lînă/an la oi şi 7—12 kg la berbeci. Poate dă 130 l lapte/an. Adaptată la condiţii de stepă, este precoce şi destul de prolifică. Varietate de lînă şi lapte. În Dobrogea, Muntenia, sudul Moldovei.

531 — Ţigaie (Pl. III) — Rasă cu lînă semifină (L = 9—10 cm). Produce 2,5—3,5 kg lînă/an şi 80—90 l lapte. Se îngrase uşor. Cu mai multe varietăţi: albă, bucălaie, ruginie, neagră de murite. Animale de carne, lînă şi lapte, îndeosebi în Podişul Transilvaniei şi sudul ţării.

532 — Ţurcană (Pl. III) — Este una dintre cele mai vechi rase locale. Lînă groasă (L = 23 cm). Produce 2,2—3,2 kg lînă şi 80—100 l lapte/an. Se îngrase greu. Rasă rezistentă, adaptată la regiunile cu precipitaţii abundente. Prolificitate redusă. Cu mai multe varietăţi; albă, neagră, brumărie, raţcă. Rasă de lapte, lînă, carne şi pielicele. În toată ţara, la deal şi munte.

533 — Karakul (Pl. III) — Originară din Arabia. La baza cozii cu un depozit de grăsime, care la animalele îngrăşate poate atinge 8—10 kg. Produce 1,8—3 kg lînă/an. De culoare neagră, brumărie sau cafenie. De regiuni aride. Prolificitate 105—125%. La puii nou născuţi blana are bucle dese, frumoase; de aceea ei sînt sacrificaţi în primele zile după naştere. Ulterior buclele dispar. Rasă crescută pentru pielicele. În nordul Moldovei.

534 — Capră — (Capra hircus) — G = 30—60 kg. A fost domesticită din preistorie. Deosebit de rezistentă la variaţii climatice şi boli, nepretenţioasă la mîncare (consumă orice — scoarţă, muguri, resturi de iarbă, deşeuri vegetale şi menajere, chiar şi hîrtie), risipitoare, chiar dăunătoare. Culoare albă, neagră, vînătă, roşcată sau bălţată. Proporţional cu mărimea sa, dă cea mai ridicată producţie de lapte (cele de la noi dau 300 l/an, cele din Alpi, care cîntăresc 70—80 kg, dau pînă la 800 l lapte/an). Poate naşte de l—2 ori/an cîte 2 iezi grei de 2,5—5 kg. Se creşte pentru lapte, lînă şi carne. Are puţine rase. În zona montană şi submontană, mai rar în restul ţării.

535—537 — Porc — Sus scrofa, domesticită încă din preistorie. În locul animalului vioi, agil, iute, curajos descris anterior (nr. 344), prin încrucişări şi selecţie s-au obţinut nişte animale disproporţionate, grase, greoaie, cu picioare scurte. De la porc se valorifică carnea (cu mare valoare

nutritivă) grăsimea, pielea, părul, unghiile, intestinele, bălegarul. Cu o bună fecunditate, are o mare prolificitate, precocitate, o perioadă scurtă de gestaţie, valorifică bine hrana, se adaptează uşor la condiţiile de mediu şi adăpostire. Se cunosc foarte multe rase de porci. Mai comune la noi sînt:

535 — Bazna (Pl. III) — Formată în localitatea Bazna, prin încrucişarea scroafelor Mangaliţa cu vieri Berck (Anglia). Animal prolific (cîte 9 purcei la o fătare), precoce (atinge 90—110 kg într-un an), rezistent la boli şi intemperii, se adaptează uşor la condiţii noi de mediu. Crescut pentru carne şi grăsime. În Transilvania.

536 — Mangaliţa (Pl. III) — S-a format în Jugoslavia, prin încrucişarea porcului alb de Sumadia cu porcul negru de Syrmia. Este crescut la noi de peste 100 ani. Conformaţie corporală specifică porcilor de grăsime; membre scurte, subţiri. Corp acoperit cu păr lung, des şi creţ. Cu varietăţi de culoare: blond, negru-roşiu etc. Prolificitate redusă, precocitate potrivită (la l an cîntăreşte 85—90 kg), rezistent, nepretenţios la hrănire şi îngrijire. Specific pentru grăsime. Din carnea să se prepară salamul de Sibiu. Reprezintă 20% din efectivul de porci al ţării. În nord-vestul Transilvaniei, Banat, Oltenia, lunca Dunării, Dobrogea.

537 — Marele alb (Pl. III) — Originar din Anglia, este importat şi crescut la noi din secolul trecut. Corp lung, cilindric, roz, cu păr alb, subţire. Este sensibil la insolaţie. Animal prolific, precoce (naşte 11 pui la o fătare şi atinge 130 kg la l an). Se pretează bine la creştere şi îngraş re industrială; reprezintă în prezent peste 50% din efectivul total de porcine.

538—541 — Găină — Aparţine speciei Gallus bankiwa. Domesticită de multă vreme, în prezent cu un număr mare de varietăţi. De la găini se valorifică ouăle, carnea, penele, gunoiul. Cu o mare precocitate, un ritm de creştere rapid, se înmulţesc uşor, se aclimatizează uşor, este omnivoră.

538 — Leghorn (Pl. 112) — Rasă formată din găinile italiene, de culoare albă. G femelă = 1,7—2 kg, Gmascul = 2,2—2,5 kg. Păsări precoce, încep ouatul la 5 luni şi au o producţie anuală de cca 170—200 bucăţi (maximum 350). Rasă de ouă.

539 — Rhode-Island (Pl. 112) — Rasă formată în America de Nord, cu 2 varietăţi de culoare — roşie şi albă. Gmascul= 3—i3,5 kg, Gfemelă = = 2,5—3 kg. Producţia anuală de ouă este de 150—170 bucăţi. Carne gustoasă, bună cantitativ şi calitativ. Rasă rustică, rezistentă la temperaturi scăzute. Se creşte la cîmpie şi dealuri. Rasă de carne şi ouă.

540 — Plymouth (Pl. 112) — Rasă originară din America de Nord. Constituţie robustă, picioare înalte. Gmascul = 3—3,5 kg, Gfemelă = 2,5— 3 kg. Cu 7 varietăţi. Dă o producţie mare de carne, se îngrase uşor. Produce 120—150 ouă/an. Puicile încep ouatul la 7 luni. Rasă de carne şi ouă.

541 — Gît golaş de Transilvania (Pl. 112) — Rasă creată în Transilvania. Gmascui =3 kg, Gfemeiă =2,5 kg. Pasăre rezistentă, puţin pretenţioasă la hrană. Culoare albă, neagră, zebrată. Produce 120—170 ouă/an. În prezent pe cale de dispariţie; a fost comună în peninsula Balcanică şi Asia Mică.

542—543 — Raţă — Aparţine speciei Anas platyrhynchos. A început să fie domesticită de cca l 800 ani. Duce un mod de viaţă puţin diferit de cel al rudelor lor sălbatice. Este crescută în număr mare în gospodăriile de la noi pentru ouă, carne şi puf. Valorifică bine zonele mlăştinoase şi bălţile. Este puţin sensibilă la boli.

542 — Raţa comună românească (Pl. 112) — Rasă autohtonă, neameliorată, puţin productivă, cu penajul asemănător celei sălbatice, alb, negru sau cenuşiu. Pasăre rezistentă, puţin pretenţioasă. Gmascul = 1,5—2,5 kg, Gfemelă = 1,2—1,8 kg. Produce 70—120 ouă/an. Rasă de ouă şi carne.

543 — Peking (Pl. 112) — Gmascul =4 kg, Gfemelă =3,5 kg. Rasă formată în China. Picioarele împinse mult posterior, corp oblic, caracteristic. Rustică, bună producătoare de carne. Depune 80—100 ouă/an. Precoce (la 5 luni cîntăreşte 3 kg). Se creşte mult la noi, îndeosebi pentru carne.

544—545 — Gîsca — Aparţine speciei Anser anser. Deşi este domesticită de multe secole, chiar înaintea găinii, păstrează caracterele gîştii sălbatice, cu care se mai poate încrucişa. Ierbivoră, se creşte pentru carne, ouă, puf şi pielicele. Nu este legată obligatoriu de apă.

544 — Gîsca comună românească (Pl. 112) — Rasă autohtonă, puţin productivă, nepretenţioasă la hrană şi îngrijire, rezistentă la boli. G = 4,5 kg, cu ficat bine dezvoltat. Produce 15—30 ouă/an. Rasă de carne şi puf.

545 — Toulouse (Ph 112) — Rasă formată în Franţa. Pasăre voluminoasă, grea, cu trup mare şi picioare scurte. Gmascul = 13—14 kg, Gfemelă = 8—10 kg, ficatul atinge 2 kg. Carne grasă, gustoasă. Depune 40—60 ouă/an. Rasă de carne.

546 — Curea (Pl. 112) — Aparţine speciei Meleagris gallopavo. A fost domesticită în America. Cu mai multe rase, caracterizate prin producţii diferite de carne. Deşi puţin pretenţioasă, cloceşte mai greu, iar puii se cresc dificil (ei necesită o hrănire specială, cu urzici şi mălai). Carne gustoasă, căutată. O rasă mai comună la noi este Bronzată (Pl. 112), care se pretează bine la creşterea industrială. Cu 3 varietăţi: neagră, arămie şi galbenă. G femelă —8—12 kg, Gmascul—15—17 (22) kg. Produce 60—75 ouă/an (excepţional 200 ouă). Larg răspîndită.

547 — Bibilică — Numida meleagris (Pl. 112) — Originară din Africa. Capul şi gîtul golaşe,

ici-colo cu pene răsfoite, cu pielea cu gurguie, tuberculi roşii. Penaj caracteristic gri-perlat; pielea gîtului roşie. Se creşte uşor, se hrăneşte cu vegetale şi insecte. Carne gustoasă, delicată ca cea de fazan. Produce cca 80 ouă/an.

548 — Porumbel — Columba livia. Porumbelul a început să fie îmblînzit şi domesticit în Asia Mică pe la sfîrşitul perioadei pietrei cioplite. Este mult mai apropiată omului decît alte păsări, deşi şi-a menţinut capacitatea de zbor. Se cunosc peste 350 rase de porumbei, caracterizate printr-o mare varietate de formă, mărime, penaj, capacitate de zbor şi joc.

548—551 — Porumbel comun de casă, guta n, huligan (Pl. 112) — Corp masiv, eliptic. Cioc cu umflături puţin pronunţate, ochi mici strălucitori, cu inele pronunţate. Piept bombat, spinare largă, abdomen plin, penaj neted, bogat. Coada îngustă cu 12 rectrice. Picioare neîncălţate. Cu o prolificitate şi fecunditate ridicată. Rezistă la intemperii. Comun, în toată ţara.

549 — Porumbel gulerat (cu perucă) Maria Stuart (Pl. 112 — De talie mare, cu forme alungite. Trunchi jos, orizontal. Cioc scurt, îndreptat în jos, cu umflături scurte. Ochi albi, cu inele pronunţate, din 2—3 cercuri umflate şi zbîrcite. Gît lung, cu penaj crescut ca un guler sau perucă (care formează o pălărie, o rozetă, o coamă sau un lanţ). Piept bombat, spinare şi abdomen lungi. Penajul de pe corp lung. Aripi lungi, coada cu 12 rectrice. Picioare scurte, fără încălţări. Vedere redusă, zbor greoi. Rasă prolifică, cloceşte şi îngrijeşte bine puii. Mai frecvent în Transilvania.

550 — Porumbel voiajor de concurs, voiajor belgian, călător (Pl. 112) — Cap mijlociu, nemoţat, cioc mijlociu spre lung, gros, cu umflăturile bazale alungite, a căror suprafaţă este uşor zbîrcită. Irisul cu 3 zone. Gît vertical, piept puternic, corp uşor oblic, aripi lungi, coada plată, îngustă. Picioare puternice, neîncălţate. Penaj fin, moale, bogat. Rasă prolifică, creşte şi cloceşte bine puii. Zboară bine, rapid (60—122 km/oră), se orientează perfect, are un dor fanatic de casă, care îl face să vină înapoi de la distanţe de sute de km.

551 — Porumbel jucător ardelean (Pl. 112) — Rasă crescută în Ardeal. Cap mijlociu, cu sau fără moţ, cioc scurt, gros, cu vîrful neascuţit, cu umflături puţin pronunţate. Ochi albi cu inele duble, sau triple, netede; gît mijlociu, piept bombat, aripi cu vîrfurile purtate sub coadă. Aceasta este de lungime mijlocie. Picioare scurte, neîncălţate. Unicelor sau tărcat. Zbor în stoluri, caracteristic (timp de 2—3 ore face tumbe dese, dîndu-se peste cap odată sau de mai multe ori).

Alte animale care pot fi întîlnite în acest mediu de viaţă sînt cele descrise la numerele 42, 43, 130, 163, 174, 179, 184, 186. 187, 190, 193, 195, 196, 198, 199, 200, 203, 208, 210, 211, 212, 215, 217, 218, 219, 220, 227, 234, 237, 241, 242, 245, 249, 250, 251, 259, 260, 266, 272, 273. 284, 296, 303, 306, 308, 309, 310, 311, 314, 316, 318, 320, 321, 322, 324, 325, 326, 327, 328, 329, 330, 331, 332, 333, 339, 341, 342, 344, 351, 354, 359, 361, 377, 385, 407, 408, 409 şi 410.

GLOSARAcuminat = terminat într-un vîrf fin şi alungit ca un ac. Acut = ascuţit.Ament = inflorescenţă racemoasă cu flori sesile sau scurt pedunculate dispuse înghesuit pe un ax flexibil.Amplexicaul = frunze, bractee a căror bază îmbrăţişează tulpina. Anfract = o spiră completă la cochilia melcilor.Anteridie = organ reproducător mascul întîlnit la plantele inferioare şi la ferigi (dintre cormofite).Apendice (la insecte) = terminaţii ale abdomenului larvelor sau adulţilor.Apertură = orificiul cochiliei melcilor prin care iese corpul şi piciorul.Apex = capătul ascuţit al cochiliei melcilor.Apod = lipsit de picioare.Arhegon = organ reproducător femei de forma unei butelii, întîlnit la muşchi(Briofite) şi ferigi (Pteridofite). Auriculat = în formă de urechiuşă. Axilar = situat la subsuoară.Bidentat = cu doi dinţi la vîrf.Bifid = cu o incizie care ajunge la jumătatea organului, delimitîndu-1 în două.Bilabiat = caliciu sau corolă cu două prelungiri distincte opuse (două buze).Briozoare = animale nevertebrate mici, fixate, coloniale, asemuite muşchilor de pădure, cu o organizare relativ simplă, cu tentacule anterioare cu ajutorul cărora determină pătrunderea apei (şi particulelor de hrană) în tubul digestiv. Acvatice (în mări şi ape dulci), pe tulpini, pietre, scoici şi melci.Buco-anal = orificiu prin care este introdusă hrana şi prin care sînt eliminate ulterior resturile digestiei.Caduc = care cade prematur (caliciu, corolă).Calatidiu = inflorescenţă racemoasă cu aspectul unui disc sau cupă înconjurată de involucru.Campanulat = în formă de clopot.Capitul = inflorescenţă racemoasă de formă mai mult globuloasă formată din flori sesile aşezate pe partea dilatată a axului.Carenat = în formă de luntre.Carnivor = animal care se hrăneşte cu alte animale.Cerci = terminaţii perechi, articulate sau nearticulate ale abdomenului insectelor. Cu rol de organe de simt ori apărare care servesc în copulare sau la ridicarea aripilor.Cespitos = sub formă de tufă.Ciliat = cu peri rari (de obicei dispuşi pe marginea unui organ).Cimă = inflorescenţă la care axul principal are o creştere limitată, iar axele secundare iau naştere din muguri subterminali.Clitelum = îngroşare glandulară a tegumentului segmentelor genitale de la viermii oligocheţi care secretă un manşon mucilaginos (în care are loc reproducerea), iar apoi coconul ce protejează ouăle.Cocon = înveliş de protecţie al ouălor secretat de diferite nevertebrate.Cordiform = organ al pantei de forma unei inimi.Coriaceu = pielos.Corimb = inflorescenţă racemoasă la care pedunculii florilor pornesc de pe ax de la diferite nivele şi ajung terminal la acelaşi nivel. Florile se deschid de la margine spre centru.Cosmopolit = trăieşte pe sau aproape pe tot globul.Crenat = cu dinţi rotunjiţi (marginea frunzei).Cromatofor = formaţiune pigmentată din celulele plantelor şi animalelor.Cuspidat = fin ascuţit, ghimpos, înţepător.Decurent = frunze la care limbul concreşte pe o anumită porţiune cu tulpina, conferindu-i aspectul de aripă.Defoliator = animal care consumă frunzele plantelor.Dehiscent = fruct uscat care se deschide.Detritivor = animal care se hrăneşte cu detritus.Dicaziu = inflorescenţă cimoasă la care axul principal se termină cu o floare de sub care pornesc două ramuri opuse de la acelaşi nivel, dînd aspectul unei ramificaţii dichotomice.Digitat = aspectul unui organ care poartă ramificaţii ca degetele unei mîini.Dimorfism = existentă a două tipuri morfologic diferite printre indivizii aceleiaşi specii, ca în cazul diferenţelor structurale dintre masculi şi femele.Dioic = organism vegetal unisexuat la care organele de reproducere femele şî mascule se formează pe

tulpini diferite.Distih = aşezat pe două rînduri.Ecloziune = ieşire din ou.Elitre = prima pereche de aripi întărite, care acoperă coleopterele.Emarginat = ştirbit.Endemic = plantă sau animal care trăieşte pe un areal limitat, restrîns.Ensiform = în formă de sabie, de spadă.Eratic = care se deplasează în cursul vieţii dintr-un loc în altul.Eurihaline = organisme care trăiesc în limite largi de variaţie a salinitătii.Euriterme = organisme care îşi desfăşoară viata în limite largi de variaţie a temperaturii.Evazat = larg desfăcut la un capăt.Exuvie = învelişul structurat în care artropodele şi şerpii ies prin năpîrliri periodice şi astfel pînă la întărirea noului înveliş, pot să-şi crească dimensiunile corpului sau să-şi schimbe conformaţia.Fidat = divizat cel mult pînă la jumătatea organului.Fimbriat = cu marginea foarte fin divizată.Fistulos = organ alungit gol în interior.Fitofag = consumator de plante.Foliole = părţi componente ale unei frunze compuse.Frugivor = care se hrăneşte cu fructe.Gametofit = generaţie sexuală haploidă, se dezvoltă din spor, caracteristică ciclu-» lui evolutiv al unei plante, care se termină cu formarea gârneţilor.Geniculat = îndoit brusc, în formă de genunchi.Glabrescent = cu peri foarte rari.Glabru = lipsit de peri.Glume = frunzişoare modificate, membranoase sau tari, de obicei concave care stau la baza florilor de la Cyperaceae sau la baza spiculeţelor de la Gramineae.Hastat = în forma vîrfului de lance. Hialin = transparent. Higrofil = iubitor de mediu umed. Hirsut = cu peri lungi, flexibili, drepţi, abundenţi. Komocrom = de culoarea mediului în care trăieşte.Ierbivor = care se hrăneşte cu plante.Imparipenat = frunză compusă cu număr impar de foliole din care una se află în vîrful rahisului, iar restul lateral.Involucru = totalitatea frunzişoarelor de la baza unei umbele, capitul sau calatidiuInvolucel = ansamblu de bractee de la baza umbelei. Involut = răsucit într-o parte.Labiu = parte a corolei alungită sub formă de buză.Lacinie = diviziune îngustă a unei frunze, a unei petale sau lob de tal. ?'Lanat = peri lungi, moi, crenaţi, deşi şi încîlciţi.Lamina = partea lată a frunzei.Lanceolat = de forma unei lance.Lax = dispers, răsfirat.Ligulă = mică prelungire membranoasă aliată la limita dintre teacă şi limbul frunzei la Gramineae.Lucifug = evită, se fereşte de lumină.Maculat = pătat.Melanic = de culoare negricioasă sau închisă (comparativ cu ceilalţi semeni ce au culori mai deschise).Monogam = animal ce trăieşte alături de un singur partener de sex opus (ex barza lebăda).Monoică = plantă cu flori unisexuate masculine şi feminine situate pe aceeaşi tulpină.Natant = organ sau organism care pluteşte pe suprafaţa apei.Necroză = mortificarea ţesutului viu în urma acţiunii unui agent (fizic, chimic mecanic sau viu).Neotenic = prezenta caracterelor de adult şi a capacităţii de reproducere la stadii imature.Koctuid = care este activ noaptea.Nutant = axe sau ramificaţii cu vîrful aplecat în jos.Obcordat = invers cordat (în formă de inimă cu scobitura în vîrf).Oblong = alungit — eliptic.Obovat = cu lăţimea cea mai mică deasupra mijlocului.Obtuz = vîrf rotunjit, neascuţit.Omnivor = care se hrăneşte atît cu vegetale, cît şi cu alte produse (carne, detritus etc.).Dogon = organ reproducător femei întîlnit la plantele inferioare (alge, ciuperci).

Debiculat == circular.Oospor = zigotul unor plante inferioare cu rol de înmulţire şi organ de rezistenţă.Ovat = cu lăţimea cea mai mare sub mijloc.Ovipar= care depune ouă.Ovipozitor = organ format din piese tari şi alungite situate la capătul abdomenului femelelor unor insecte, cu ajutorul căruia acestea perforează şi depun ouăle în ţesuturile altor plante sau animale.Ovovivipar = animal care produce ouă cu înveliş bine definit, pe care le păstrează în corp şi din care ies ulterior puii, ceea ce dă impresia că naşte pui vii.Palee — frunzişoare modificate, adesea membranoase, uneori aristate întîlnite la Gramineele şi Cyperaceae.Palmat = cu lobi aşezaţi radiar cu nervuri ce pornesc din acelaşi loc. Palpi = apendice pereche însoţind piesele bucale ale artropodelor, cu rol senzorial.Palustră = de locuri mlăştinoase, permanent umede. Panicul = inflorescenţă racemoasă compusă, formată dintr-un ax central pe care se dezvoltă inflorescenţe simple.Papus = smoc de perişori situaţi pe fruct (stilul florilor) cu rol de răspîndire a lor. Partit = despicat pe o porţiune mai mare decît jumătatea organului şi întîlnit la frunze, petale, sepale.Pelagic = care trăieşte în masa apei, fără contact cu fundul bazinului. Penat = ca o pană; frunză compusă din mai multe foliole prinse de o parte şi de alta a unui ax comun numit rahis. Perenă = plantă care trăieşte mai mulţi ani.Periant = înveliş floral dublu format din caliciu şi corolă, diferit colorate. Pericarp = peretele fructului în structura căruia se disting trei zone: epi-, mezo- şi endocarp.Perigon = înveliş floral format din foliole numite tepale, colorate într-un singur fel. Peristom = regiunea din jurul gurii (termen utilizat la unele nevertebrate, ca viermi, insecte).Planetonofag = care se hrăneşte cu organismele mărunte din masa apei (pelagic?) Pleiocaziu = inflorescenţă cimoasă la care sub floarea terminală pornesc trei sau mai mult axe florale laterale.Polifag = care consumă o gamă largă de organisme. Poligam = animal care se reproduce cu mai mulţi indivizi din sexul opus (ex. găina, cîinele).Pontă = ouăle depuse de nevertebrate (deodată sau în mai multe porţii). Predator, prădător = animal care consumă alte animale. Pubescent = organ acoperit cu peri scurţi, moi şi drepţi (aspect de puf)Racem = inflorescenţă monopodială cu creştere în lungime sub formă de ciorchine.Rahis = ax comun la pene, frunze penate sau inflorescenţe.Răpitor = care se hrăneşte cu alte animale vii. Reniform = în formă de rinichi.Repent = tîrîtor.Reticulat = ca o reţea.Rizoizi = filamente unicelulare sau pluricelulare, simple sau ramificate, cu rol fixator şi mai puţin absorbant.Rizomorfe = cordoane miceliene asemănătoare rădăcinilor rezultate din împletirea strînsă a hifelor de la unele ciuperci superioare.Ritidom = scoarţă crăpată sau exfoliată formată din suber şi feloderm.Rucinat = lobi inegali îndreptaţi spre baza frunzei.Sagitat = frunze cu limbul în formă de săgeată.Scabru = foarte aspru, cu peri scurţi şi rigizi.Sclerot = organ de înmulţire şi rezistenţă al unor ciuperci (Ascomicete) parazite,Sectat = despicat pînă la nervura mediană.Serat = dinţat ca ferăstrăul, cu dinţi orientaţi înainte, la marginea frunzei.Sesile = organe de plante ca frunze, flori, fructe lipsite de peţiol sau peduncul.Setă = organ subţire rigid (în formă de păr).Solitar = singur.Spadix = inflorescenţă racemoasă cu rahisul gros pe care se prind flori sesile şi învelită într-o frunză numită spată.Spic = inflorescenţă racemoasă cu axul lung şi rigid pe care sînt dispuse flori sesile sau scurt pedunculate.Sporocarp = corp de fructificare, la unele plante, unde se diferenţiază închizînd în interior sporangii cu spori.Sporofit = generaţie diploidă care începe cu zigotul şi se termină cu formarea sporilor.

Stenohaline = oganisme care trăiesc în limite reduse de variaţie a salinităţii. Stenoterme = organisme care trăiesc în limite strînse de variaţie a temperaturii. Stolon = ramură plagiotropă, crescută din baza tulpinii, capabilă de a forma rădăcini şi de a da naştere la noi plante. Sulcat = brăzdat.Tomentos = pîslos, cu peri scurţi, moi, foarte deşi, catifelaţi ce conferă o culoare albicioasă.Umbelă = inflorescenţă la care florile pornesc din vîrful axei, pedunculii lor au lungime inegală şi dau forma generală a unei umbrele.Vagină = teacă.Verticil = organe ale plantelor, ca frunze, muguri, flori, care se dezvoltă cel puţin trei la nivelul aceluiaşi nod pe tulpină. Vilos = cu peri lungi, moi, deşi, asemănător lînii. Vivipar = care naşte pui vii.Zoofag = consumator de animale.

Redactori: ing. NELY CALIN ing. ECATERINA MOŞUTehnoredactor: STELIANA PARIZIANU

Coperta: KALAB FRANCISIlustraţia: MIRCEA ŞERBAN FEUDA IONESCU VALERIA PAULIAN MARILENA NEGREA

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.comAlte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Romică “Măcin” Popoiu