22
Cap.12.AGROTEHNICA DIFERENŢIATÃ 12.1.NECESITATEA DIFERENŢIERII MÃSURILOR AGROTEHNICE Agrotehnica diferenţiată reprezintă aplicarea măsurilor agrotehnice raportat la particularităţile distincte ale fiecărei parcele şi condiţii pedoclimatice locale. Obţinerea de producţie vegetală în acelaşi timp cu păstrarea biodiversităţii este posibilă doar prin tratarea specială a fiecărui teritoriu ecologic omogen şi găsirea de soluţii raţionale pentru acesta – ceea ce reprezintă obiectivul agrotehnicii diferenţiate. Factorii climatici, biotici şi edafici care determină creşterea plantelor, mărimea şi calitatea recoltelor se manifestă foarte diferit în cuprinsul diferitelor zone din ţara noastră. Ştiinţa agricolă dă explicaţia fenomenelor şi legilor generale ale producţiei vegetale, dar tehnica cea mai bună trebuie descoperită pentru fiecare zonă, localitate, teritoriu ecologic omogen, după condiţiile naturale, sociale şi economice locale (Ileana Bogdan şi colab., 2003). Fiecare dintre factorii de vegetaţie, fie el din grupa celor climatici, biotici sau edafici, poate să afecteze pozitiv sau negativ recoltele, după condiţiile în care se desfăşoară. Din acest punct de vedere, România are o situaţie geografică specifică şi anume: Teritoriul României este situat în partea de sud-est a Europei Centrale, la răscrucea acţiunii câtorva centre de mare şi mică presiune ce se formează cu regularitate la graniţele ţării. Influenţa acestor mase de aer este modificată de prezenţa în centrul ţării a lanţului Munţilor Carpaţi rezultând astfel un climat divers cu suma precipitaţiilor medii multianuale între 350- 1400 mm şi temperaturii medii multianuale între 2-11,5 0 C. La nivelul ţării avem un adevărat „muzeu de soluri”, fiind prezente aproape toate solurile din sistemele internaţionale de clasificare, fiecare tip de sol având proprietăţi şi caracteristici specifice. Pe aproximativ 12,5 milioane hectare, din care 7,5 milioane hectare arabil, fertilitatea solului este afectată negativ, într-o măsură mai mare sau mai mică, de fenomene nefavorabile: eroziune, aciditate, conţinut scăzut de humus, textură extremă (argiloasă, nisipoasă), exces de apă, poluare chimică etc. Toate acestea fac ca factorii naturali şi antropici care influenţează procesul de producţie agricolă şi îndeosebi solul, clima, relieful, expoziţia etc. să varieze mult pe teritoriul ţării, dar şi pe zone mai mici sau chiar în interiorul aceleiaşi ferme agricole. Aceste diferenţieri trebuie avute în vedere în activitatea de elaborare a sistemului de agricultură diferenţiată. Cu alte cuvinte tehnologia aplicată trebuie diferenţiată în funcţie de condiţiile în care se află ferma agricolă. Relieful, specificul climatic al zonelor agricole şi solul impun zonarea culturilor, a soiurilor şi hibrizilor, urmat de adaptarea elementelor de tehnologie pentru a reduce la minim acţiunile limitative 1

Cap 11 Agrotehnica Diferentiata

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Cap 11 Agrotehnica Diferentiata

Cap.12.AGROTEHNICA DIFERENŢIATÃ

12.1.NECESITATEA DIFERENŢIERII MÃSURILOR AGROTEHNICE

Agrotehnica diferenţiată reprezintă aplicarea măsurilor agrotehnice raportat la particularităţile distincte ale fiecărei parcele şi condiţii pedoclimatice locale.

Obţinerea de producţie vegetală în acelaşi timp cu păstrarea biodiversităţii este posibilă doar prin tratarea specială a fiecărui teritoriu ecologic omogen şi găsirea de soluţii raţionale pentru acesta – ceea ce reprezintă obiectivul agrotehnicii diferenţiate. Factorii climatici, biotici şi edafici care determină creşterea plantelor, mărimea şi calitatea recoltelor se manifestă foarte diferit în cuprinsul diferitelor zone din ţara noastră. Ştiinţa agricolă dă explicaţia fenomenelor şi legilor generale ale producţiei vegetale, dar tehnica cea mai bună trebuie descoperită pentru fiecare zonă, localitate, teritoriu ecologic omogen, după condiţiile naturale, sociale şi economice locale (Ileana Bogdan şi colab., 2003).

Fiecare dintre factorii de vegetaţie, fie el din grupa celor climatici, biotici sau edafici, poate să afecteze pozitiv sau negativ recoltele, după condiţiile în care se desfăşoară. Din acest punct de vedere, România are o situaţie geografică specifică şi anume:

Teritoriul României este situat în partea de sud-est a Europei Centrale, la răscrucea acţiunii câtorva centre de mare şi mică presiune ce se formează cu regularitate la graniţele ţării. Influenţa acestor mase de aer este modificată de prezenţa în centrul ţării a lanţului Munţilor Carpaţi rezultând astfel un climat divers cu suma precipitaţiilor medii multianuale între 350-1400 mm şi temperaturii medii multianuale între 2-11,50C.

La nivelul ţării avem un adevărat „muzeu de soluri”, fiind prezente aproape toate solurile din sistemele internaţionale de clasificare, fiecare tip de sol având proprietăţi şi caracteristici specifice.

Pe aproximativ 12,5 milioane hectare, din care 7,5 milioane hectare arabil, fertilitatea solului este afectată negativ, într-o măsură mai mare sau mai mică, de fenomene nefavorabile: eroziune, aciditate, conţinut scăzut de humus, textură extremă (argiloasă, nisipoasă), exces de apă, poluare chimică etc.Toate acestea fac ca factorii naturali şi antropici care influenţează procesul de producţie agricolă şi

îndeosebi solul, clima, relieful, expoziţia etc. să varieze mult pe teritoriul ţării, dar şi pe zone mai mici sau chiar în interiorul aceleiaşi ferme agricole.

Aceste diferenţieri trebuie avute în vedere în activitatea de elaborare a sistemului de agricultură diferenţiată. Cu alte cuvinte tehnologia aplicată trebuie diferenţiată în funcţie de condiţiile în care se află ferma agricolă.

Relieful, specificul climatic al zonelor agricole şi solul impun zonarea culturilor, a soiurilor şi hibrizilor, urmat de adaptarea elementelor de tehnologie pentru a reduce la minim acţiunile limitative ale factorilor zonali (deficit sau exces de umiditate, conţinut redus de humus şi elemente nutritive etc.).

Relieful, prin formele reprezentative de macrorelief (câmpie, platou, sistem muntos) şi mezorelief (dealuri, vâlcele, văi, terase, versanţi, lunci etc.), prin întindere, dimensiuni, complexitate etc. influenţează semnificativ solurile formate, creează topoclimate specifice, favorabile anumitor culturi şi diferenţiază elementele de tehnologie.

Specificul climatic al zonelor agricole şi în special condiţiile de temperatură, umiditate şi lumină delimitează arealul de cultivare al plantelor. Utilizarea de către plante a îngrăşămintelor, a spaţiului de nutriţie, a lucrărilor solului etc., se face cu un randament mai ridicat în condiţii climatice corespunzătoare optimului biologic al plantelor şi cu un randament mult mai mic în condiţii climatice şi edafice necorespunzătoare.

Solul format într-un anumit teritoriu, reflectă influenţa în timp a condiţiilor de mediu şi a factorilor de solificare printr-o serie de însuşiri (structură, conţinutul de humus, textură, pH-ul, gradul de saturaţie în baze etc.) şi ca urmare influenţează adaptabilitatea plantei şi a tehnologiilor de cultură. Aceste însuşiri influenţează în primul rând asupra dezvoltării sistemului radicular şi asupra absorbţiei de elemente nutritive, dar implicit şi asupra randamentului şi eficienţei cultivării plantelor.

Adaptarea tehnologiei de cultivare, crearea de noi soiuri şi hibrizi, reprezintă instrumente de modificare a zonării plantelor agricole, ca urmare a diminuării sau eliminării unora din factorii limitativi şi modificarea stării de favorabilitate a teritoriilor ecologic omogene (TEO).

Aplicarea unei agrotehnici diferenţiate şi zonarea plantelor de cultură este necesară deoarece teritoriul ţării noastre se caracterizează printr-o mare variaţie a condiţiilor ecologice. Precipitaţiile

1

Page 2: Cap 11 Agrotehnica Diferentiata

atmosferice de exemplu, variază de la 250 mm anual în Delta Dunării până la peste 1000 mm anual în Carpaţii din nordul ţării.

În strânsă legătură cu diversitatea condiţiilor de climă şi vegetaţie, variază solul, atât sub aspect morfologic, cât şi în privinţa însuşirilor lui agroproductive, exprimate sub noţiunea de fertilitate.

În cuprinsul României, se întâlnesc pe un spaţiu geografic relativ restrâns, aproape toate tipurile de sol din climatul temperat; de la cernoziomuri şi soluri brune argiloiluviale, până la soluri sărace, levigate, podzoluri, brune acide – din regiunile cele mai reci ale ţării.

Fertilitatea naturală a solurilor scade treptat din zona de câmpie către zona montană mai rece, pe măsură ce se intensifică procesele de argiloiluviere şi levigare. Sortimentul de plante ce-şi găsesc condiţii optime de creştere şi dezvoltare se restrânge din zona de câmpie spre zona montană, iar cultura plantelor de câmp devine mult mai costisitoare.

Recomandările de agrotehnică diferenţiată şi zonarea ecologică a plantelor de cultură se realizează, de numeroşi autori (A.Lăzureanu, 1994; Gh.Budoi şi A.Penescu, 1996; P.Guş şi colab., 1998 etc.), prin delimitarea a patru mari zone agricole: stepă, silvostepă, forestieră (de pădure) şi alpină (figura 12.2).

12.2.AGROTEHNICA ÎN ZONA DE STEPÃ

Zona de stepă cuprinde în principal relief de câmpie şi de podiş, reprezentând cea mai mare parte din a Câmpiei Române, a Câmpiei de Vest şi Podişului Dobrogei. Asociaţia de soluri este reprezentată prin cernoziomuri, soluri bălane, lăcovişti, soluri aluviale, vertisoluri, soluri gleice, soloneţuri, psamosoluri etc.

Zona de stepă aridă este caracterizată de o temperatură medie anuală de 10,7-11,4oC, indicele de ariditate de 17-21 şi precipitaţii anuale de 350-420 mm. Zona de stepă aridă include suprafeţele irigate din Câmpia Română, Podişul Dobrogei, Lunca şi Delta Dunării şi Platforma Cotmeana. Factorii climatici limitativi, care impun direcţia diferenţierilor agrotehnice sunt: perioadele lungi de secetă, resursa termică sporită, frecvenţa mare a vânturilor, umiditatea relativă a aerului mică, geruri aspre în perioada iernii. Cuprinde suprafeţe cu relief, în general, plan sau uşor înclinat, câmpie nefragmentată, crovuri izolate, substratul loessoid, complexul coloidal al solului saturat cu cationi bazici (V% = 90-100), clasa de calitate a terenurilor este I – IV pentru folosinţă arabil, temperaturi ridicate, precipitaţii deficitare. Climatul zonei are caracter continental, cu temperaturi excesive vara (>35oC), viscole şi ger iarna, perioade de secetă lungi. Resursele termice sunt cuprinse între 3800-4200oC (>5oC) şi 3400-3800oC (>10oC). Regimul pluviometric este cuprins între 350-450 mm, diferenţiat pe microzone. Radiaţia solară 132-136 kcal/cm2 în Dobrogea şi 124-132 kcal/m2 în celelalte microzone. Culturile specifice zonei de stepă aridă din sudul şi sud-estul ţării sunt: grâul de toamnă, plantele furajere (borceag cu mazăre), soia, orzul şi orzoaica de toamnă, porumbul, floarea soarelui şi sfecla. Pe suprafeţe mici se cultivă sorgul, fasolea, mazărea, ricinul, iar în partea de sud a Câmpiei Române orezul şi bumbacul.

Zona de stepă tipică este caracterizată de o temperatură medie anuală de 9,6 – 11,4 oC, indicele de ariditate de 20 – 25, precipitaţii anuale de 380 – 560 mm. Zona are favorabilitate bună şi foarte bună pentru majoritatea culturilor agricole, diferenţierea agrotehnicii realizându-se pe baza elementelor specifice zonelor calde-secetoase. Subzona caldă neirigată din sudul şi sud-estul ţării cuprinde nordul Dobrogei, Câmpia Română, până în Câmpia Siretului şi nord-vestul Câmpiei Burdea. Subzona caldă din vestul ţării cuprinde teritoriul din partea vestică a Câmpiei Timişului şi o parte din Câmpia Aradului. Formele de relief sunt reprezentate de câmpia de divagare, nefragmentată, cu grinduri şi arii depresionare, frecvent cu aport freatic. Potenţialul termic este cuprins între 3800-4000oC, temperatura medie lunară pe perioada de vară 21-22oC, precipitaţiile anuale 350-550mm, indicele de ariditate anual 25. Fenomenele naturale negative cele mai des întâlnite în această zonă sunt sărăturarea, excesul de apă, deficitul temporar de precipitaţii, aprovizionarea slabă şi foarte slabă cu humus, fosfor şi potasiu, factori care limitează capacitatea de producţie a plantelor şi, în acelaşi timp, impun diferenţierea sistemelor tehnologice. Culturile care întâlnesc condiţii favorabile în această zonă: porumbul pentru boabe, plantele furajere, grâul de toamnă, orzul şi orzoaica de toamnă, floarea soarelui, soia, sfecla pentru zahăr, fasolea, inul pentru ulei, cânepa etc.

Zona cu nisipuri irigate. În Câmpia Română există 73000 ha din care 56500 ha în folosinţă agricolă, care se deosebesc radical de restul zonei, prin aceea că relieful este reprezentat prin dune de nisip şi interdune, iar asociaţia de soluri prin psamosol (80%) şi cernoziom (20%). Acestea sunt nisipurile irigate din Oltenia care, alături de însuşirile pedologice specifice nisipurilor şi solurilor nisipoase, prezintă şi unele particularităţi climatice: suma anuală a precipitaţiilor este cuprinsă între 500 şi 550 mm, suma temperaturilor aerului este de 3800-4200 ºC. În această zonă, agricultorii se confruntă foarte des cu deficitul de apă, eroziunea eoliană şi aprovizionarea foarte slabă a solurilor cu humus şi forme asimilabile de fosfor şi

2

Page 3: Cap 11 Agrotehnica Diferentiata

potasiu. Având în vedere specificul solului, predominant nisipos şi că întreaga suprafaţă este irigată, se apreciază că aceste condiţii sunt bine valorificate dacă se respectă următoarea structură de culturi:

pe nisipuri cu mai puţin de 0,7% humus: secară, sorg, fasoliţă, tutun, ricin, arahide, pepeni, plante furajere;

pe nisipuri cu 0,71-1,2% humus: triticale, secară, sorg, fasoliţă, ricin, tutun, arahide, pepeni, plante furajere;

pe nisipuri cu mai mult de 1,2l% humus: grâu, porumb, soia, legume, cartofi, pepeni, plante furajere.

12.3.AGROTEHNICA ÎN ZONA DE SILVOSTEPÃ

Zona de silvostepă, rezultă din întrepătrunderea zonelor cu vegetaţie de pădure cu zona de stepă la care se adaugă o parte compactă din Câmpia Transilvaniei. Clima zonei de silvostepă reprezintă o tranziţie de la clima secetoasă către clima zonei umede cu temperaturi medii anuale de 8,3 – 11,4oC, indicele de ariditate de 23 – 30, precipitaţiile anuale de 460 – 600 mm. Ocupă spaţiul cuprins între 100 şi 500 m altitudine, cuprinzând suprafeţe în nordul Câmpiei Române, Câmpia Buzăului, Câmpia Jijiei, Câmpia de Vest şi Câmpia Transilvaniei. Asociaţia de soluri este reprezentată prin cernoziomuri cambice şi argiloiluviale, soluri negre clinohidromorfe, regosoluri, soluri aluviale, soluri brune argiloiluviale, erodisoluri etc.. Aceste soluri au textură lutoargiloasă, volumul edafic util foarte mare, reacţia slabă acidă (pH = 5,8-6,8) şi rezerva de humus variabilă, în funcţie de tipul de sol, de la mare la foarte mică. Diferenţierea agrotehnicii este mai complexă decât în zonele de stepă aridă şi stepă tipică, întrucât condiţiile de mediu, relieful şi solul sunt mai heterogene, iar factorii limitativi sunt în număr mai mare: seceta, relieful frământat, eroziunea, excesul temporar de umiditate, tasarea solului, sărăturarea solului, panta terenului, expoziţia, adâncimea apei freatice, perioada apariţiei brumelor, îngheţurilor timpurii şi târzii; clima, este de asemenea, foarte variabilă de la o subzonă la alta.

Silvostepa din sudul ţării cuprinde nordul Câmpiei Române şi Câmpia Buzăului. În această subzonă temperatura medie anuală este 10-11oC, resursa termică mai mare de 5oC are limite cuprinse între 3200-3400oC, indicele de ariditate 27, precipitaţiile anuale de 460-550 mm, cu o pondere de 60% în cursul perioadei de vegetaţie a culturilor şi un deficit de umiditate din aprilie până în septembrie; deficit maxim în iunie. Vânturi frecvente şi geruri puternice în perioada decembrie-ianuarie.

Silvostepa din Moldova cuprinde Câmpia Jijiei, şi Podişul Bârladului. Are un climat mai aspru decât silvostepa din sudul ţării; temperatura medie anuală este de cca. 9 oC, resursa termică mai mare de 5oC este de 2800 – 3200oC. Precipitaţiile anuale 500-600 mm, din care 65-68% cad în cursul perioadei de vegetaţie. Îngheţurile târzii toamna şi îngheţurile timpurii primăvara sunt mai frecvente decât în silvostepa din sudul ţării.

Silvostepa din Câmpia Transilvaniei este asemănătoare din punct de vedere climatic cu silvostepa din Moldova; temperaturile medii fiind de 8-9oC, resursa termică mai mare de 5oC, cuprinsă între 3200-3400oC, suma precipitaţiilor anuale între 550-600mm, din care 63-65% cad în perioada de vegetaţie. Variaţiile bruşte de temperatură sunt mai puţin frecvente comparativ cu silvostepa din Moldova, zăpada este spulberată mai puţin, iar gerurile din decembrie-ianuarie, mai domole.

Silvostepa din Câmpia de Vest este cea mai favorabilă subzonă silvostepică din ţară, pentru cultivarea plantelor. Condiţiile climatice sunt cele mai favorabile, temperatura medie anuală fiind de 10-11 oC iar regimul pluviometric oscilează între 560-600mm anual. Perioadele de uscăciune sunt mai scurte, seceta are intensitate mai redusă, zăpada este spulberată puţin, solurile au capacitate mai mare de acumulare a apei.

În funcţie de potenţialul productiv al terenurilor arabile, zonei de silvostepă îi este specifică o structură de culturi în care predomină porumbul, cereale păiose urmate de plantele de nutreţ, în special lucernă şi trifoi. Condiţii bune găsesc soia, mazărea fasolea, floarea-soarelui, sfecla pentru zahăr, cânepa, inul de ulei, inul de fuior etc.

12.4.AGROTEHNICA ÎN ZONA FORESTIERÃ ŞI ALPINÃ

Zona forestieră (de pădure) este cea mai întinsă zonă de vegetaţie din ţara noastră. Pe ansamblu zona cuprinde terenuri delimitate la exterior de zona de silvostepă şi către interior de etajul montan boreal. Zona forestieră cuprinde o diversitate de forme de relief şi de condiţii climatice care au favorizat formarea unei diversităţi de soluri zonale în care ponderea o au solurile brune roşcate, solurile brune argiloiluviale, solurile brune luvice, luvisolurile albice etc.

3

Page 4: Cap 11 Agrotehnica Diferentiata

Zona forestieră de câmpie este caracterizată de temperaturi medii anuale de 7,8-11,7 oC, indicele de ariditate de 28-36, precipitaţii anuale de 515-660 mm. Se învecinează pretutindeni cu zona de silvostepă şi se extinde de la câmpie până la etajul colinelor şi dealurilor. Clima este mai caldă în partea de sud a ţării şi ceva mai aspră în celelalte regiuni. În această zonă există favorabilitate pentru cultivarea porumbului, grâului, sfeclei pentru zahăr. Culturile de mazăre, fasole, linte, cânepă, cartof, găsesc de asemenea, condiţii prielnice. Pe suprafeţe mai restrânse se cultivă orzul şi secara de toamnă. Factorii restrictivi ai zonei sunt: relief frământat, suprafaţa solelor redusă, exces de umiditate la suprafaţă, fertilitatea solurilor mai redusă comparativ cu zonele anterioare, eroziunea solului, spectru divers de buruieni şi posibilităţi de dezvoltare vegetativă accentuată a acestora comparativ cu zonele anterioare.

Zona forestieră de deal şi montană inferioară (zona de piemonturi şi dealuri) este caracterizată de temperaturi medii anuale de 5,9-10,2 oC, indicele de ariditate de 35-55, precipitaţii anuale de 600-1000 mm.

Piemontul Getic sudic şi nordic, cu relief variat de la câmpie piemontană şi până la dealuri şi piemonturi fragmentate în partea nordică, cu pante slab până la mijlociu – puternic înclinate. Climatul este călduros, resursa termică este cuprinsă între 3600-3800 oC în sud şi 2800-3200 oC în nord; temperatura medie anuală oscilează între 9-11 oC; iar precipitaţiile anuale între 600-650 mm. Factorii limitativi imprimă acestei zone favorabilitate mai redusă pentru culturile agricole şi determină diferenţieri agrotehnice evidente, care să atenueze starea scăzută de fertilitate a solurilor, eroziunea, compactarea primară şi secundară a solurilor, excesul temporar de umiditate şi aciditatea solurilor. Relieful frământat impune sole cu suprafaţă mică, fiecare solă fiind constituită din mai multe parcele. Alţi factori limitativi ai producţiei vegetale sunt gerurile târzii de primăvară şi buruienile foarte răspândite şi cu posibilitate de invadare a culturilor înainte de răsărirea acestora. Pe solurile cu aciditate corectată şi fertilizate corespunzător cu îngrăşăminte organice şi chimice se pot cultiva, cu rezultate bune şi chiar foarte bune, grâu şi triticale, orz, porumb, cartoful şi plantele furajere, îndeosebi lucernă şi trifoi, iar pe suprafeţe mai mici, leguminoase pentru boabe, floarea-soarelui etc.

Piemonturile vestice, Podişul Someşan, Podişul Târnavelor şi Podişul Moldovenesc prezintă ca forme dominante de relief dealurile şi podişurile moderat-puternic fragmentate, cu pante mijlocii puternic înclinate, afectate de eroziune, alunecări, izvoare de coastă, procese de pseudogleizare şi chiar salinizare. Temperatura medie anuală variază între 7,5 şi 9oC, precipitaţiile anuale fiind cuprinse între 600 şi 800 mm. Resursa termică este cel mai bine asigurată în regiunea piemonturilor vestice 2800-3600oC (>5oC), urmată fiind de Podişul Moldovenesc (2600-3000oC). Precipitaţiile cele mai abundente se întâlnesc în Podişul Someşan: 650-800 mm anual. Relieful frământat şi pe alocuri accidentat, solurile grele şi acide, clima rece şi ploioasă favorizează apariţia unor fenomene ca: eroziunea, excesul de apă, alunecările de teren, compactarea primară, scăderea pH-ului şi a conţinutului de humus şi a formelor asimilabile de fosfor şi potasiu etc. Acestea impun un anumit mod de folosinţă, limitează potenţialul productiv al plantelor şi necesită eforturi deosebite din partea cultivatorilor. Astfel, terenul agricol, este reprezentat în proporţie de 62% arabile, iar restul sunt ocupate de păşuni naturale (23%), fâneţe (10%), vii (1,5%) şi livezi (4%). În ceea ce priveşte modul de folosinţă al terenurilor se consideră cea mai bună favorabilitate pentru cerealele păioase, trifoiul, porumbul pentru boabe şi cartoful, legume (îndeosebi pe solurile din lunci şi de pe terase). Pe suprafeţe mai mici, pe solurile cu reacţie corectată prin aplicarea de amendamente calcaroase, se cultivă sfecla de zahăr, iar în Podişul Târnavelor soia şi floarea-soarelui.

Zona forestieră montană mijlocie şi superioară este caracterizată de temperaturi medii anuale de 2,9-6,0oC, indicele de ariditate de 45-110, precipitaţii anuale de 800-1300 mm. Este zona cuprinsă între 800 şi 1400 m altitudine. De la 1000 m în sus clima este foarte rece, astfel că doar timp de 1-4 luni în decursul unui an, temperatura medie a aerului depăşeşte 10oC. La această altitudine încep pădurile de conifere, condiţiile pentru agricultură fiind foarte mult diminuate. Singurele plante care pot fi cultivate în această zonă sunt secara, cartoful, trifoiul şi în unele regiuni inul pentru fibră. Elementele restrictive se referă la climatul rece, excesul pluviometric, terenul frământat, pante mari şi abrupte, soluri grele, fertilitate scăzută a solurilor, procesele de levigare, eroziunea de suprafaţă şi adâncime, condiţii prielnice pentru invazia buruienilor etc.

Zona alpină este caracterizată de temperatura medie anuală <2,9oC, indicele de ariditate 180, precipitaţiile peste 1400 mm anual. Altitudinea de la care începe zona alpină este în jur de 1600 m. În această zonă agroecologică, cele mai frecvente fenomene negative sunt temperatura aerului şi lumina solară foarte scăzută, volumul edafic mic, eroziunea puternică şi acidifierea şi aprovizionarea slabă şi foarte slabă a solurilor cu materie organică şi alte elemente nutritive. Structura terenurilor agricole este dominată de păşuni şi fâneţe (~85%) şi arabil (sub15%). Condiţiile pedo-climatice ale acestei zone sunt valorificate bine de plantele de nutreţ, în special de trifoi şi de cerealele păioase: grâu sau secară, ovăz, orz şi orzoaică de

4

Page 5: Cap 11 Agrotehnica Diferentiata

primăvară. În structura culturilor acestei zone intră în proporţii reduse, de asemenea, cartofii, inul de fibră şi fasolea pentru boabe.

12.5.PARTICULARITÃŢI ALE MÃSURILOR AGROTEHNICE PE TERENURILE ÎN PANTÃ

Sunt considerate terenuri în pantă acele suprafeţe aflate pe forme de relief a căror înclinare este mai mare de 5% respectiv 30. În regiunea colinară şi montană principalul factor restrictiv al producţiei vegetale este tocmai relieful cu pante diverse ca formă şi mărime, cu procese de pantă active, în cazul terenurilor agricole, procesul de eroziune a solului fiind foarte activ. Zonele colinare cu terenuri în pantă au o pondere însemnatã în cadrul unităţilor fizico-geografice ale României, reprezentate în Podişul Moldovei, în zona de curburã a Carpaţilor, în Platforma Geticã, colinele din vestul ţãrii, precum şi pe întreaga Depresiune a Transilvaniei.

Aproximativ 2/3 din suprafaţa ţãrii noastre, 48% din suprafaţa agricolã şi 30% din suprafaţa arabilã sunt terenuri situate pe pante şi expuse fenomenului de eroziune (Gh.Budoi şi A.Penescu, 1996; T.Neamţu, 1996). Judeţele cu cele mai mari suprafeţe agricole sunt situate în Moldova (Vaslui, Vrancea), în Transilvania (Cluj, Bistriţa-Nãsãud, Alba), în Banat (Caraş-Severin) etc. Majoritatea terenurilor arabile, în pantã sunt situate, în zona agricolã de silvostepã şi forestierã. Pe terenurile în pantă din România se estimează că, anual, se erodează aproximativ 125 milioane tone de sol, din care în jur de 35% sunt transportate în reţeaua hidrografică şi aproximativ 33% din suprafaţa agricolă este afectată de procese de pantă, eroziune şi alunecări de teren. Cele mai afectate folosinţe sunt livezile (65,6%), pajiştile (58,3%) şi arabilul (20%).

Eroziunea solului reprezintă un fenomen complex prin care anumiţi agenţi fizici din natură, în mod deosebit apa şi vântul, acţionează asupra solului ducând la distrugerea lui. Ca urmare a acestui fenomen particulele materiale de sol sunt desprinse, apoi transportate din locul de origine şi depuse selectiv în altă parte.

În funcţie de durata şi intensitatea cu care se manifestă procesul de eroziune, se disting eroziunea naturală şi eroziunea accelerată.

Eroziunea naturală se referă atât la eroziunea veche (geologică) ce a contribuit la geneza formelor de relief şi a reţelei hidrografice, cât şi la procesul care se desfăşoară în prezent, lent (eroziunea normală actuală), fără a provoca modificări importante în morfologia profilului de sol.

Eroziunea accelerată (antropică) se produce cu intensitate mărită faţă de cea normală şi este amplificată prin activităţile umane. Dacă eroziunea eoliană, sub influenţa vântului, este condiţionată în special de tipul de sol şi însuşirile acestuia, eroziunea sub influenţa apei (hidrică) este condiţionată, în special, de panta terenului.

Procesele erozionale se pot produce atunci când apa din precipitaţii este mai mare decât cantitatea de apă pe care o poate absorbi solul. Evenimentele climatice care provoacă scurgeri sunt, în ţara noastră, tot mai frecvente. Există un risc semnificativ al proceselor erozionale de suprafaţă - ogaşe şi rigole - care se produc pe terenurile susceptibile atunci când cad peste 15 mm precipitaţii/zi sau peste 4 mm/oră. Eroziunea moderată se produce pe solurile nisipoase, uşor lutoase atunci când cad ploi puternice, pe terenuri în pantă, cu infiltraţie redusă.

Eroziunea poate fi sub forma unor simple scurgeri (run-off) care conţin particule fine de sol sau poate deveni mult mai serioasă prin formarea ogaşelor şi rigolelor (rills, gullies).

În tara noastră procesul erozional s-a intensificat, cu precădere, în ultimii ani ca urmare, atât a exploatării neraţionale a fondului forestier dar şi a fondului funciar şi a aplicării unui sistem tehnologic total necoresunzător în special pe terenurile aparţinând gospodăriilor mici şi mijlocii. Eroziunea prin apă s-a intensificat mai ales datorită cultivării prăşitoarelor, urmelor ce rămân pe sol în urma efectuării diferitelor operaţii din amonte în aval şi invers, pregătirii unui pat germinativ fin şi îndepărtării gardurilor vii şi altor bariere de protecţie. Înainte de efectuarea tuturor lucrărilor agricole, cu deosebire a arăturii, ori reînsămânţării pajiştilor care sunt situate pe pante ori în zone de câmpie de revărsare a râurilor, trebuie avut în vedere posibilitatea producerii eroziunii

Factorii care influenţează eroziunea solului. Elaborarea sistemului de agricultură durabilă, în general, şi a agrotehnicii diferenţiate, în special, pe terenurile arabile situate pe pantă presupune obligatoriu măsuri de stăvilire a eroziunii solului. Aceasta deoarece fenomenul de eroziune accelerată rezultă din relaţiile aparent “antagoniste” între trei componente care declanşează acest fenomen, şi anume: acţiunea apei din precipitaţii - ca forţă de distrugere; solul şi însuşirile acestuia – ca forţă de rezistenţă; sistemul de lucrare a

5

Page 6: Cap 11 Agrotehnica Diferentiata

solului – ca mijloc agro-tehnologic de intervenţie pentru reglarea stării şi însuşirilor solului şi potenţial favorizant al eroziunii.

Elaborarea sistemului de agrotehnică antierozională trebuie să se facă în strânsă interdependenţă cu toţi factorii care influenţează declanşarea procesului de eroziune:

-factorii climatici: precipitaţiile, temperatura şi vânturile;-solul şi însuşirile sale, roca-mamă;-relieful: forma de relief, panta, forma şi lungimea versantului;-factorii antropici: folosinţă, sistem de lucrare a solului, planta cultivată, agrotehnica antierozională

etc.Apa din precipitaţii reprezintă factorul generator al distrugerii şi eroziunii solului. Precipitaţiile

atmosferice influenţează eroziunea solului prin ploi torenţiale şi zăpada, în timpul topirii acesteia. Ploaia torenţială influenţează eroziunea prin intensitate şi agresivitate pluvială. Adică atunci când

ploaia cade cu un volum mare de apă într-un timp scurt, iar energia cinetică a picăturilor este mare. Agresivitatea pluvială pe teritoriul României, calculată ca produs al energiei cinetice a ploii (Ec a picăturilor + Ec a apei scurse la suprafaţă) şi intensitatea medie maximă pe durata de 30 minute, arată că cea mai redusă agresivitate pluvială se înregistrează în Câmpia Vestică, iar cea maximă în Dobrogea, Carpaţi şi Subcarpaţi, Moldova şi Transilvania.

Temperaturile îşi exercită influenţa prin schimbările bruşte de amplitudini (de la rece la cald) influenţând fărâmiţarea agregatelor de sol. Tot temperaturile extreme (ca amplitudine) determină topirile bruşte ale zăpezilor şi scurgerea acestora pe versanţi.

Vânturile ajutate de schimbările bruşte de temperatură, de secetă prelungită, contribuie la eroziunea eoliană a solului, atunci când viteza îi imprimă o forţă capabilă să transporte particulele de sol.

Solul influenţează procesele de eroziune direct – prin rezistenţa la acţiunea apei în mişcare şi indirect – prin capacitatea de infiltraţie, deci de reducere a debitului scurgerii la suprafaţă. Uşurinţa cu care particulele de sol sunt desprinse şi transportate prin acţiunea picăturilor de ploaie sau a apei de scurgere pe versanţi se numeşte erodabilitatea solului sau gradul de erodabilitate. Gradul de erodabilitate diferă în funcţie de tipul de sol, iar sistemul de lucrare a solului trebuie să ţină cont de acest indicator. Însuşirile solului care determină acest grad de erodabilitate sunt: textura, structura, compoziţia chimică şi materialul parental.

Relieful influenţează procesul de eroziune prin caracteristicile sale morfometrice, amplificând sau micşorând energia cinetică a apei din precipitaţii. Dintre formele de relief, fenomenul de eroziune se manifestă, în special, pe versanţi şi depinde de panta, lungimea, forma şi expoziţia versantului, dar în lipsa unei agrotehnici antierozionale eroziunea se manifestă şi pe culmi şi terase. Lungimea versantului influenţează eroziunea deoarece alungirea traseului de scurgere a apei face să crească debitul şi, ca urmare, eroziunea se intensifică. Forma versantului prezintă importanţă deosebită în alegerea agrotehnicii antierozionale, deoarece dă indicaţii preţioase asupra zonelor expuse eroziunii.

Activitatea omului este unul din factorii care contribuie la declanşarea sau îndepărtarea procesului de eroziune a solului. Activitatea distructivă a omului constă în defrişarea pădurilor, desţelenirea terenurilor, păşunatul excesiv, precum şi aplicarea unei agrotehnici necorespunzătoare pantei terenului. Pe terenurile arabile fenomenul de eroziune este generat în special de sistemul necorespunzător de lucrare a solului, care la rândul lui este legat de nivelul tehnicii agricole disponibile la un moment dat şi de forma de organizare şi proprietate a terenului. Datorită influenţelor menţionate mai sus, multe terenuri de pe teritoriul ţării noastre sunt afectate de fenomenul de eroziune în diferite grade devenind cu timpul slab productive sau chiar neproductive. Prin lucrările agrotehnice se mobilizează mari mase de sol, schimbându-se condiţiile de aerare, de regim hidric şi termic. În zonele unde sistemul de parcelare a terenului corespunde cu orientarea generală a curbelor de nivel şi se aplică o agrotehnică antierozională corespunzătoare, solurile nu se erodează, iar în timp se formează agroterase. Acolo unde parcelele sunt amplasate din deal în vale, iar lucrările solului se execută pe aceeaşi direcţie, se favorizează declanşarea şi accentuarea procesului de eroziune a solului. Trasarea drumurilor pe direcţia de cea mai mare pantă, despăduririle neraţionale, desţelenirile de păşuni pe pante mari şi alte măsuri neraţionale au ca efect de asemenea accentuarea eroziunii solurilor.

Agrotehnica antierozională a terenurilor arabile în pantă. Atât vegetaţia naturală cât şi cea cultivată, au influenţă diferită asupra intensităţii fenomenului de eroziune. Vegetaţia naturală reprezentată de păduri, păşuni şi fâneţe, asigură solului o protecţie bună împotriva eroziunii, în timp ce pe terenurile arabile, plantele cultivate, de regulă favorizează declanşarea eroziunii. Se impune deci ca agrotehnica aplicată pe terenurile în pantă să asigure protecţia necesară împotriva eroziunii.

Pentru terenurile în pantă din zonele colinare se disting cel puţin patru situaţii privind agrotehnica diferenţiatã:

6

Page 7: Cap 11 Agrotehnica Diferentiata

agrotehnica antierozionalã pe versanţii sudici şi vestici puternic înclinaţi, cu eroziune foarte avansatã, cu deficit pronunţat de apã vara şi toamna, cu orizont arabil scurt şi colmatări anuale la baza versanţilor,

agrotehnica specificã pentru solurile acide pe terenurile situate pe pante nordice, umbrite şi reci, agrotehnica pentru eliminarea excesului de umiditate pe solurile pseudogleizate situate pe terenurile slab

înclinate sau pante concave, agrotehnica specificã solurilor aluviale din luncile înguste ale văilor.

Impactul picăturilor de ploaie asupra terenurilor arabile depinde foarte mult de starea fizică a solului (figura 12.3) şi de prezenţa sau absenţa vegetaţiei, a resturilor vegetale la suprafaţa solului. Pe o suprafaţă dură picătura care loveşte suferă o compresie şi se sparge dispersându-se în toate direcţiile scurgându-se apoi spre aval. Întâlnind un sol cu o textură lutoasă, luto-nisipoasă, care are crustă la suprafaţă picătura de ploaie loveşte solul, îl presează şi în câteva fracţiuni de secundă poate să pătrundă 3-5 mm în sol. Lovind un strat afânat de sol, recent mobilizat, pentru semănat, picătura de ploaie pătrunde mult mai adânc, până la 20-25 mm, creând un aspect rugos, suprafeţei solului. Prezenţa resturilor vegetale la suprafaţa solului atenuează impactul picăturilor de ploaie şi împiedică scurgerea apei la suprafaţa solului favorizând infiltrarea în profunzime.

Panta terenurilor arabile condiţionează folosirea raţionalã a solurilor şi impun restricţii tehnologice şi de mecanizare.

Asolamentul şi structura culturilor pe terenurile arabile în pantă. În agricultura actuală, metodele raţionale de agrotehnică antierozională, nu pot fi practicate decât pe cadrul creat prin organizarea teritoriului. Această cerinţă devine un imperativ în cazul terenurilor din zonele colinare, situate în pante, unde condiţiile de lucru sunt mult mai grele decât pe terenurile plane din zonele de stepă sau chiar silvostepă.

Activitatea începe cu studii amănunţite privind gradul de fărâmiţare al teritoriului, fertilitatea solului, specificul climei etc., stabilindu-se masivele de teren pe categorii de folosinţă. După delimitarea suprafeţelor arabile, se trece la organizarea asolamentelor, se trasează drumurile, se stabilesc lucrările speciale, care sunt necesare de executat, ca de exemplu: nivelări de terenuri, amenajări pentru desecat etc.

Pe terenurile în pantă se pot organiza asolamente de câmp mixte şi speciale. Cercetările au dovedit că din punct de vedere al producţiei şi al reducerii scurgerilor de suprafaţă, pentru asolamentele de câmp şi cele mixte, numărul de sole optim este de 4-5 din care una se cultivă cu ierburi perene ca solă săritoare. Asolamentele agricole şi mixte se pot organiza pe terenuri cu pantă uşoară (până la 12%) sau cu pantă mijlocie (12-18%). Trebuie avut în vedere faptul că pe terenurile cu pantă de peste 12% apare necesitatea de a introduce asolamente de protecţie. Pe terenurile cu pantă peste 18-25% se organizează numai asolamente de protecţie. Pe pante mai mari de 25% se cultivă numai ierburi perene.

Forma, dimensiunile şi amplasarea solelor, trebuie să asigure realizarea unui nivel maxim posibil de mecanizare a lucrărilor. Forma optimă este cea dreptunghiulară sau trapezoidală, cu latura lungă pe direcţia curbelor de nivel sau pe direcţia generală a acestora pentru ca tot în această direcţie să se execute toate lucrările mecanizate. În cele mai multe cazuri, din cauza neuniformităţii terenului şi a diferitelor restricţii (fire de vale, rupturi etc.) o solă este formată din câteva parcele. Dimensiunile solelor se stabilesc în fiecare caz în parte, în funcţie de pantă, de configuraţia terenului.

Asolamentele de protecţie cuprind 6-9 sole care sunt de dimensiuni mai mici şi care în majoritate, sunt cultivate cu ierburi perene, iar 2-3 sole cu culturi anuale.

Structura culturilor în asolamentele de pante se stabileşte luând în considerare un complex de criterii dintre care cele mai importante sunt următoarele:

1.Protecţia solului împotriva eroziunii, care, depinde de dimensiunea şi viteza de creştere a plantelor, de gradul şi durata de acoperire a solului, de lucrările care se fac pentru cultivare etc. Plantele care se seamănă mai des, care acoperă mai bine solul, opresc picăturile de ploaie să lovească direct solul, micşorează viteza de scurgere a apei şi aceasta are timp pentru a se infiltra în sol şi astfel se va evita eroziunea solului. Dimpotrivă, printre rândurile de plante prăşitoare apa se scurge în voie şi antrenează şi stratul fertil de sol.

Din cele prezentate mai sus rezultă, ca regulă generală, necesitatea ca pe măsură ce panta terenului creşte în structura culturilor să scadă procentul de plante prăşitoare, astfel încât pe pante de 21-25% ponderea maximă a acestora să fie de 25%, crescând în schimb, procentul de plante bune protectoare (tabelul 12.2).

Protecţia solului depinde foarte mult de modul cum el este acoperit în sezonul critic de eroziune (perioada în care cad cele mai multe ploi de intensitate mare). S-a stabilit că în ţara noastră, sezonul critic de eroziune variază pe zone, dar în majoritatea cazurilor este cuprins între lunile aprilie şi august.

Cerealele păioase protejează bine solul pentru că sunt semănate des şi se recoltează după perioada ploioasă din mai şi iunie dar, după recoltarea acestora, solul rămâne expus eroziunii. Folosirea culturilor

7

Page 8: Cap 11 Agrotehnica Diferentiata

succesive, oriunde factorul apă permite, asigură protecţia solului şi în perioada de vară. Este recomandat semănatul culturilor duble direct în miriştea primei culturi.

Diferenţieri în ceea ce priveşte gradul de protecţie a solului există chiar în cadrul grupelor de plante. Aşa de exemplu, prăşitoarele sunt slab protectoare, dar, în cadrul lor, se ştie că în lunile mai şi iunie, porumbul protejează solul mai slab decât cartoful şi floarea soarelui deoarece acestea din urmă sunt mai bine dezvoltate. Rolul de protecţie poate fi ameliorat prin practicarea de culturi intercalate. De exemplu, porumbul intercalat cu fasolea, protejează mai bine solul decât în situaţie de cultură pură.

2.Producţiile care se obţin. Plantele care se cultivă trebuie să asigure obţinerea unei producţii mari, pentru a satisface cerinţele locale în diferite produse agricole. De asemenea, să lase în sol o cantitate mare de materie organică, sursă de energie pentru numeroasele vieţuitoare din sol şi pentru refacerea conţinutului de humus al acestuia. Fiecare versant trebuie tratat separat, alegându-se culturile şi rotaţiile cele mai adecvate condiţiilor de favorabilitate. Pe versanţii cu expoziţie S, SE, SV, cu pantă mijlocie: porumb, orzoaică, orz, grâu de toamnă, leguminoase anuale (mazăre, fasole, bob). Pe versanţii cu expoziţie N, cu soluri brune argiloiluviale, brune luvice, luvisoluri albice: cereale păioase (secară, grâu, orz, ovăz), in pentru fibră, ghizdei. Pe versanţii mediu şi puternic erodaţi: sparceta, amestecuri de graminee. Pe versanţii cu eroziune moderată din zona de piemonturi şi dealuri de curbură: trifoi, în treimea inferioară a versanţilor: sfeclă, cânepă, floarea soarelui, lucernă.

3.Posibilitatea mecanizării lucrărilor. Pe terenurile în pantă datorită configuraţiei terenului, se întâmpină greutăţi la executarea lucrărilor mecanizate. Din acest punct de vedere, mai avantajoase sunt culturile neprăşitoare, culturile furajere semănate mai des, anuale şi perene, care necesită cele mai puţine lucrări.

Fertilizarea terenurilor arabile în pantă. Solurile de pe pante sunt de o mare diversitate. Chiar şi pe acelaşi versant, îndeosebi de-a lungul lui, datorită procesului de eroziune, solul prezintă diferenţieri. Astfel la partea superioară a versantului profilul de sol este mai subţire şi cu fertilitate mai redusă, iar la partea inferioară a pantei este mai gros şi mai fertil.

În funcţie de aceste mari diferenţieri, la care se adaugă şi cele climatice etc., îngrăşămintele (tipurile şi dozele acestora) trebuie aplicate diferenţiat. Principiile fertilizării diferenţiate pe terenurile în pante constau atât în diferenţieri ale tipurilor şi dozelor de îngrăşăminte cât şi epocile de aplicare.

Necesitatea aplicării îngrăşămintelor este cu atât mai mare cu cât solul este mai erodat. În aceeaşi măsură sporeşte şi eficacitatea îngrăşămintelor, sporurile de recoltă fiind cu atât mai mari cu cât eroziunea este mai înaintată. Aceasta deoarece aceste soluri sunt foarte sărace în elemente nutritive, reacţionând semnificativ la aportul de fertilizanţi.

Pe solurile de pe pante se aplică atât îngrăşăminte chimice (îndeosebi cele cu azot şi apoi cele cu fosfor şi mai rar apar necesare cele cu potasiu) cât şi organice.

Îngrăşămintele organice, pe lângă rolul de a aproviziona plantele cu elemente nutritive, au şi rolul, deosebit de important, de a ameliora însuşirile fizice şi biologice ale solului care au fost deteriorate în procesul de eroziune şi anume: creşterea conţinutului de humus, refacerea structurii, creşterea permeabilităţii pentru apă etc. La culturile de prăşitoare este obligatorie fertilizarea organică în doze mari de 30-40 t /ha sau administrarea combinată a gunoiului de grajd în doză de 20 t/ha cu doze moderate de azot şi fosfor: N 70P30

(A.Penescu şi C.Ciontu, 2001).Acolo unde sunt mari dificultăţi pentru transportul gunoiului de grajd se pot folosi şi îngrăşăminte

verzi (lupin, resturi vegetale tocate), fie în cultură principală, fie ca a doua cultură (succesivă) care îndeplinesc acelaşi rol dar şi pe cel de protecţie a solului împotriva eroziunii prin acoperirea solului cu masa vegetală şi reţinerea lui, prin masa de rădăcini.

În cea mai mare parte a cazurilor, sporuri maxime de recoltă se obţin atunci când îngrăşămintele chimice au azot şi fosfor se aplică împreună cu cele organice.

În cazul terenurilor pe care se întrevăd scurgeri importante de apă, îngrăşămintele se aplică în cantităţi mai mari în partea superioară a versantului deoarece apa de scurgere transportă elementele nutritive spre partea inferioară. Dacă scurgerea apei este foarte accentuată, îngrăşămintele se aplică numai în partea superioară a pantei.

Pe pante, există pericolul ca îngrăşămintele cu azot aplicate la cerealele de toamnă să fie antrenate odată cu apa de scurgere în urma topirii zăpezilor. De aceea este preferabilă aplicarea în toamnă, sub arătură, a întregii cantităţi de îngrăşăminte sau jumătate din doză toamna şi cealaltă jumătate primăvara după topirea zăpezilor.

Lucrările solului pe terenurile arabile în pantă. Lucrările solului, după modul cum sunt executate pe terenurile situate pe pante, reprezintă unul din principalii factori care influenţează accentuarea sau reducerea proceselor de eroziune a solului de către apă.

8

Page 9: Cap 11 Agrotehnica Diferentiata

Arătura pe terenurile în pantă contribuie la afânarea şi creşterea orizontului util al solului, la înmagazinarea unor cantităţi mari de apă în straturile mai adânci, la combaterea buruienilor etc. Pentru a preveni sau a micşora procesul de eroziune (care este uşurat prin lucrările de mobilizare a solului), se cere respectarea anumitor reguli:

1.Direcţia de executare a arăturii este direcţia generală a curbelor de nivel (în cazul solelor mai mici, mai uniforme ca pantă şi cu înclinaţie mai uşoară) sau pe curbele de nivel (în cazul versanţilor cu teren frământat, cu sole (parcele) scurte şi înclinaţie mare (peste18%). Când arătura se execută din deal în vale pe denivelările (şanţurile) dintre coamele brazdelor, apa din precipitaţii se scurge cu uşurinţă şi transportă mari cantităţi de sol. În plus la această arătură, îndeosebi la coborâre, plugul deplasează (aruncă) brazdele la distanţe mari pe versanţi. Dacă arătura se execută perpendicular pe pante, coamele brăzdarelor reprezintă obstacole în calea apei, obligând-o să se infiltreze în sol. În acest fel cantitatea de sol erodat se reduce de câteva ori. În plus, prin arătura efectuată pe direcţia generală a curbelor de nivel se acoperă şiroaiele şi rigolele formate de către ploile torenţiale anterioare, contribuind la nivelarea terenului.

2.Arătura de cea mai bună calitate se execută cu plugurile reversibile. Pe pante de până la 14-15%, brazda poate fi răsturnată, pe întreaga solă, fie în aval, fie spre amonte. Pe pante peste 15% se recomandă răsturnarea numai în amonte. Pe terenurile arabile cu pantă mai mare de 16-18%, la arat trebuie folosite tractoare pe şenile în agregat cu plugurile reversibile.

3.Epoca şi adâncimea arăturii pentru principalele culturi variază după aceleaşi criterii ca şi la terenurile plane. Având în vedere necesitatea de a reface stratul de sol subţiat prin eroziune, de a crea un strat de sol arabil mai profund şi afânat pentru a înmagazina mari cantităţi de apă şi a reduce eroziunea, pentru culturile de primăvară, de regulă se recomandă arături la adâncimea de 25-28 cm. Adâncimea arăturii trebuie adaptată grosimii stratului util al solului, fără a se aduce la suprafaţă orizonturi slab fertile, schelet sau roci parentale. Raportul între lăţimea şi adâncimea brazdei creşte pe măsura creşterii înălţimii pantei.

În general, arăturile efectuate pe pante toamna, rămân negrăpate pentru a reduce viteza de scurgere a apelor provenite din ploile de toamnă sau din topirea zăpezii.

Lucrările de pregătire a patului germinativ trebuie executate paralel cu linia generală a curbelor de nivel. În acest scop pe pante de până la 18% se poate folosi sistema obişnuită de maşini. Pe pante mai mari se folosesc tractoare pe şenile şi maşini speciale pentru lucrat pe pante.

Pe arăturile efectuate toamna, fără grăpare, primăvara - suprafaţa terenului apare denivelată, uneori brăzdată de microravene şi pentru pregătirea patului germinativ este recomandată echiparea grapelor cu discuri sau cultivatoarele cu grape de nivelare (lamă nivelatoare montată în faţa organelor de lucru ale maşinii şi o bară cu colţi elastici în spatele organelor de lucru).

Lucrările de pregătire a patului germinativ se fac prin deplasare în lungul arăturii (se poate lucra pe pante mai mici, şi în diagonală, sub un unghi maxim de 300 faţă de direcţia brazdelor, sensul de deplasare alegându-se în funcţie de topografia terenului, în aşa fel încât să se evite urcuşuri pe pante mai mari de 12%).

Intrarea agregatului în parcelă se face prin partea inferioară a pantei (de la piciorul pantei), manevrând agregatul astfel ca să se evite deraparea şi să nu rămână greşuri, dar nici suprapuneri mari între parcursurile vecine. Executarea lucrării începând de la partea superioară a pantei, conduce la formarea, între parcursuri, de coame şi greşuri. Deplasarea agregatului este în suveică, fără împărţirea terenului în postate, fiecare deplasare fiind alături de cea anterioară.

Când se folosesc tractoare pe roţi, se măreşte ecartamentul la maximum şi se montează roţi cu zăbrele sau roţi duble mărind astfel aderenţa tractorului realizându-se o stabilitate dinamică mai bună.

Pornind de la caracteristicile terenurilor arabile în pantă trebuie precizat cã lucrările solului, în special şi sistemul de lucrare al solului în general, pe aceste terenuri, trebuie sã contribuie în primul rând la înmagazinarea unor cantităţi cât mai mari de apã provenitã din precipitaţii, sã prevină şi sã reducă scurgerea şi eroziunea sub limita maximã “tolerabilã” de 5-6 t/ha. În al doilea rând, având în vedere particularităţile solurilor de pe terenurile în pantã, lucrările solului trebuie sã sporească aeraţia în orizontul arabil şi subarabil, sã creeze condiţii optime pentru dezvoltarea rădăcinilor şi a microorganismelor.

Pentru a evita pierderile de apã şi sol în perioada toamnã – iarnã - primăvară, când în sistemul clasic terenul rămâne dezgolit sau când culturile sunt într-un stadiu incipient de dezvoltare, cercetările din ultimii ani urmăresc pe terenurile în pantã, reducerea adâncimii de mobilizare a solului, reducerea numărului de lucrări sau eliminarea acestora concomitent cu subînsãmânţarea de culturi protectoare, protejarea solului cu resturi vegetale etc. Cercetările efectuate pe plan naţional şi internaţional au arătat efectul deosebit de bun al sistemelor neconvenţionale de lucrare a solului în reducerea pierderilor de sol prin eroziune pe terenurile cu pante de pãnã la 12%.

În sintezã, pe grupe de pantã, efectul antierozional poate fi maxim dacã alături de sistemele agrotehnice antierozionale tradiţionale ar fi aplicate noile sisteme:

9

Page 10: Cap 11 Agrotehnica Diferentiata

- sistemul de lucrări clasic şi semănat pe direcţia curbelor de nivel - pe pante de până la 5-6%;- sistemul minim pe contur, cu mulci (sau variante) - pe pante de până la 12%;- sistemul de culturi în fâşii - pe pante de 10-12%;- sistemul de culturã cu benzi înierbate - pe pante de 12-18%; - sistemul de culturã cu terase - pe pante de 15-28%.

În zona colinară este evidentã necesitatea aplicării unor sisteme agrotehnice de conservare a solului, impuse şi din considerente economico-energetice, dar mai ales pentru prevenirea degradării şi eroziunii excesive a solurilor. Sistemele de lucrări de conservare a solului pot avea însă numeroase variante: sistemul cu cizel, cu paraplow, cu disc, cu grapa rotativã, sistemul de lucrări cu biloane, semănatul direct etc.; alegerea variantei trebuie sã se facă în funcţie de comportarea acestora în anumite condiţii concrete legate de sol, climã, panta terenului, gradul de îmburuienare, culturã, echipament tehnic etc.

În concluzie se poate spune că particularităţile terenurilor în pantã legate de relief, climã, solul şi însuşirile acestuia condiţionează şi impun ca prin lucrările solului sã se asigure:

- condiţii de dezvoltare pentru plantele de cultură;- sporirea capacităţii solului de a înmagazina cantităţi mai mari de apã şi a evita astfel scurgerile de

suprafaţã şi adâncime;- reducerea numărului de lucrări pentru a evita tasarea, degradarea structurii şi eroziunea solului;- afânare, prin întoarcerea brazdei sau utilizarea metodelor neconvenţionale, limitarea lucrărilor la

orizontul bioacumulativ şi afânarea fără întoarcere a orizontului Bt; - evitarea rămânerii terenului pe perioadele critice din punct de vedere al eroziunii pluviale fără

vegetaţie;- folosirea de sisteme de lucrare a solului care să asigure valorificarea resturilor vegetale ca factor

antierozional.Semănatul pe terenurile arabile situate pe pante, se execută pe direcţia curbelor de nivel pentru ca

rândurile de pantă să oprească scurgerile de apă. Cerealele păioase se seamănă în rânduri dese, folosind şi o cantitate de sămânţă sporită cu 10-12% în comparaţie cu terenurile plane. Sămânţa se îngroapă, pentru toate culturile, mai adânc cu 1-2 cm.

Timpul optim de semănat pe aceste terenuri este mai scurt, iar productivitatea agregatelor este mai mică. Pentru ca distanţa între rândurile a două curse vecine să fie normală, în caz de derapare a semănătorii este necesar ca tractorul să fie condus la o distanţă corectă cu cea la care a derapat semănătoarea. Pe pantele mari, porumbul poate fi semănat şi în rigole. Astfel, uneori nu se obţin producţii mai mari, dar întotdeauna cantitatea de sol erodat este mai mică. Rigola se execută odată cu semănatul şi se acoperă treptat, pe măsură ce se prăşeşte.

Măsuri agrotehnice speciale. După efectuarea lucrărilor de recoltare, pentru protejarea solului la suprafaţă, este necesar ca resturile vegetale tocate să rămână pe teren. Solul nu va fi niciodată menţinut “ca ogor negru sau curat de resturi vegetale”. De altfel, această măsură este recomandabilă pentru toate solurile care sunt în folosinţă la arabil. Un pat germinativ mai grosier este mai puţin vulnerabil la procesele erozionale decât unul fin.

În anumite condiţii sunt recomandate plante protectoare semănate în cultură ascunsă sau plante cum sunt: secara, muştarul, lupinul semănate toamna timpuriu, care apoi sunt încorporate în sol primăvara înainte de semănat printr-o arătură superficială, oferă un foarte bun control pentru eroziunea eoliană şi prin apă pe solurile susceptibile la astfel de procese. De asemenea, o astfel de metodă poate reduce spălarea nitraţilor.

În perioada de iarnă este de preferat ca solul, de pe terenurile situate în pantă, să fie acoperit cu vegetaţie (să rămână nelucrat), deci ca mirişte, porumbişte, sau acoperit cu mulci vegetal, iar semănatul să se realizeze prin sistemul minim cu grapă rotativă sau semănat direct. Porumbiştea nu oferă suficientă protecţie împotriva eroziunii şi din acest motiv, nu numai porumbul, dar şi alte prăşitoare sunt evitate.

Sisteme de cultură antierozionale. Pe terenurile situate pe pante se pot practica mai multe sisteme antierozionale de cultură a plantelor. Denumirea fiecăruia provine de la măsura principală (care intră în alcătuirea sa) pentru combaterea eroziunii. Aplicarea fiecăruia devine necesară şi eficientă în funcţie de panta terenului. Principalele sisteme sunt: sistemul de cultură pe direcţia curbelor de nivel, sistemul de cultură în fâşii, sistemul de cultură cu benzi înierbate, sistemul de cultură cu terase pe arabil (agroterase) şi plantarea perdelelor de protecţie.

Sistemul de cultură pe direcţia generală a curbelor de nivel. Prin lucrări agrotehnice se mobilizează mari mase de sol, schimbându-se condiţiile de aerare, de regim hidric şi termic. În zonele unde sistemul de parcelare a terenului corespunde cu orientarea generală a curbelor de nivel şi se aplică o agrotehnică antierozională corespunzătoare, solurile nu se erodează, iar în timp se formează agroterase. Acolo unde

10

Page 11: Cap 11 Agrotehnica Diferentiata

parcelele sunt amplasate din deal în vale, iar lucrările solului se execută pe aceeaşi direcţie, se favorizează declanşarea şi accentuarea procesului de eroziune a solului.

Sistemul de cultură pe direcţia curbelor de nivel, constă în efectuarea tuturor lucrărilor pe direcţia curbelor de nivel. Practicarea lui este obligatorie pe orice pantă dar, folosind şi o structură raţională a culturilor asigură o bună protecţie a solului numai pe terenurile cu pante de până la 5%. Se recomandă, de asemenea, aplicarea în complex cu alte sisteme antierozionale pe pante mai mari de 5-8%.

Sistemul de cultură în fâşii. Sistemul de cultură în fâşii se recomandă pe pante de până 10-12%. Este posibilă practicarea acestui sistem pe versanţii lungi care permit accesul agregatelor agricole şi din părţile laterale. Sistemul este potenţat întotdeauna cu sistemul de cultură pe direcţia curbelor de nivel. Plantele se cultivă pe suprafeţe sub formă de fâşii, orientate de-a lungul curbelor de nivel alternând fâşiile de plante slab protectoare (ex. porumb) cu fâşiile de plante mai bune protectoare (ex. grâu, figura 12.4). Apa din precipitaţii care cade pe suprafaţa (fâşia) de teren cultivată cu plante prăşitoare se scurge cu solul erodat, dar se opreşte în fâşia cu plante semănate mai des. Aici apa se infiltrează, iar solul se depune.

Lăţimea fâşiilor variază în funcţie de înclinaţia terenului, între 20-150 m, fiind mai mică pe terenurile cu înclinaţie mai mare. Pentru ca lucrările mecanizate să se execute uşor este necesar ca lăţimea fâşiilor să fie egală pe toată lungimea lor, să se evite clinurile şi să corespundă cu un multiplu al lăţimii agregatelor de lucru, îndeosebi cu al celor de semănat. Numărul fâşiilor creşte cu lungimea versantului de la 2-3 până la 6-7 fâşii pe un versant. De la un an la altul, plantele de cultură trec pe alte fâşii conform rotaţiei asolamentului.

Sistemul de cultură cu benzi înierbate. Sisteme de cultură cu benzi înierbate se practică de regulă, pe pantele cuprinse între 12-18% singure sau în complex cu sistemul antierozional în fâşii, fiind preponderente în zonele mai umede unde pericolul de eroziune fiind mai mare, protecţia solului nu mai poate fi asigurată, decât prin cele două sisteme prezentate mai sus.

Benzile înierbate sunt fâşii înguste de teren, de 4-10 m lăţime, orientate pe direcţia curbelor de nivel care se cultivă cu ierburi perene (figura 12.5). Între aceste benzi se lasă fâşii de teren care se cultivă cu plante. Benzile înierbate numite şi benzi tampon, au rolul de a reţine apa împreună cu solul erodat care se scurge pe fâşia vecină. Apa se infiltrează, iar solul se depune. Lăţimea benzilor înierbate diferă în funcţie de forma versantului şi caracterul precipitaţiilor. Pe lungimea versantului, benzile din amonte vor fi de 4-6 m lăţime, cele de la mijlocul versantului, de 6-8 m, iar în aval, lăţimea benzilor înierbate va fi de 8-10 m.

Distanţa între benzi (deci lăţimea fâşiilor pe care se cultivă plantele), variază între 20-150 m, fiind mai mică pe terenuri cu o înclinaţie mai mare. Pe versant numărul de benzi înierbate şi deci şi numărul de fâşii cultivate, creşte cu lungimea versantului şi cu înclinarea sa. Pe pante medii de 12-15%, fâşiile cultivate între benzi vor fi de 80-150 m lăţime; iar la pante medii de 15-18%, fâşiile cultivate vor fi mai înguste (50-80 m lăţime), în timp ce lăţimea benzilor înierbate este mai mare.

Distanţa dintre benzile înierbate este determinată şi de forma versanţilor. Astfel, pe versanţii cu profil drept, benzile se amplasează la distanţe egale; pe versanţii cu profil convex, benzile înierbate vor fi amplasate la distanţe mai mari în partea superioară a versantului şi mai mici, în partea inferioară; pe versanţii cu profil concav, benzile înierbate vor fi la distanţe mai mici în partea superioară şi mai mari în partea inferioară.

Poziţia benzilor înierbate se schimbă la 3-4 ani pe versanţi cu pante de 8-18% şi se menţin benzile înţelenite pe pante mai mari pentru a realiza în timp agroterasarea versanţilor.

Este necesar ca lăţimea fâşiilor cultivate să fie aceeaşi pe toată lungimea lor, pentru a uşura executarea mecanizată a lucrărilor. Pentru a realiza acest deziderat, dacă este nevoie, poate să varieze lăţimea benzilor, pe lungimea lor.

11

borceag grâu porumb grâu porumb

20 m 20 m 40 m 80 m 20 mFigura 12.4.Sistemul de cultură în fâşii

teren cultivat: 20-150 m lăţime

bandă bandă bandă înierbată 4-6 m înierbată 6-8 m înierbată, 8-10 m

Figura 12.5.Sistemul de cultură cu benzi înierbate

Page 12: Cap 11 Agrotehnica Diferentiata

Ca ierburi ce se pot semăna: lucerna, sparceta, ghizdeiul, golomăţul, obsiga nearistată şi altele, o singură specie sau 2-4 în amestec (tabelul 12.3).

Tabelul 12.3.Amestecuri de ierburi perene recomandate pentru înierbarea

fâşiilor din sistemele antierozionale

Precipitaţii medii anuale (mm)

Intensitatea eroziunii

Speciile şi proporţiile acestor specii în amestecurile formate

< 500 mmModerată Lucernă 60% + golomăţ, ovăscior sau pir 40%Puternică Sparcetă 60% + obsigă nearistată 40% sau Sparcetă, ghizdei 60% + obsigă

nearistată 40%

> 500 mmModerată Sparcetă 60% + golomăţ 40%Puternică Sparcetă 60% + obsigă nearistată 40%

Benzile înierbate se pot înfiinţa numai după nivelarea terenului prin acoperirea formelor negative de relief, desfundarea drumurilor cu traseu necorespunzător etc.

Sistemul de culturi în benzi înierbate se deosebeşte de sistemul de cultură în fâşii, prezentat anterior, atât prin prezenţa benzilor înierbate cât şi prin faptul că fâşiile cultivate pe un versant pot să aparţină la aceeaşi plantă de cultură, chiar şi prăşitoare, deoarece stăvilirea eroziunii solului este asigurată de către benzile înierbate.

Sistemul de cultură cu terase. Terasele sunt suprafeţe orizontale amenajate pe pantă pentru a permite executarea mecanizată a lucrărilor şi orientate de-a curmezişul versanţilor (figura 12.6). Terasele de pe terenurile arabile sunt folosite pentru cultivarea plantelor, iar cele de pe pantele mai mari se plantează cu pomi şi viţă de vie. Agroterase: - 15-40 m lăţime - 10-12 % pantă - fertilizare de bază masivă Taluzuri:

- 2-3 m lăţime- pantă peste 30%- consolidare prin înierbare- supraînsămânţări regulate

Figura 12.6.Sistemul de cultură cu terase

Terasele se amenajează cu maşini speciale sau prin arătură.Agroterasele sunt terase executate prin arătură - pe terenuri arabile cu înclinaţie cuprinsă între 12-

25%. Ele devin obligatorii pe pante mai mari de 18%, pe care sistemele de cultură prezentate anterior nu mai pot asigura o bună protecţie a solului. Agroterasele se formează treptat, în decurs de 10-20 de ani astfel:

- versantul se împarte în fâşii de teren pe care se fac arăturile cu răsturnarea brazdei numai în aval; - după primul arat al fâşiei, se formează în partea de sus un şanţ, iar în partea de jos o coamă; - în anii următori cu fiecare arătură, coama de jos se înalţă din ce în ce mai mult, iar fâşia se

transformă treptat în terasă; - se poate grăbi formarea teraselor arând de mai multe ori în acelaşi an;- fâşiile dintre platformele viitoarelor terase se înierbează, iar în timp se transformă în taluzuri care se

întreţin prin cosiri.În unele zone din ţara noastră (Podişul Transilvaniei, Podişul Someşan) a existat o veche tradiţie în

realizarea agroteraselor pe terenurile arabile în pantă după procedeul precizat mai sus. Lăţimea teraselor este de 8-30 m (în funcţie de pantă) şi aceasta, trebuie să fie un multiplu al

semănătorilor folosite. Pe pante de 15-20% se recomandă lăţimi de 30-40 m., pe pante de 20-25% - lăţimi între 20 şi 25 m, iar pe pante de 25-30% - lăţimi ale platformelor de 15-20 m.(după M.Moţoc şi colab., 1975, citaţi de G.Jităreanu, 1998).

În funcţie de înclinarea terenului, terasarea prin arătură repetată se realizează în decurs de 8-12 ani.Terasele se amenajează pe direcţia curbelor de nivel.Se poate practica şi următorul sistem de formare a teraselor:

- se amenajează mai întâi terase banchetă care sunt nişte platforme orizontale sau înclinate, orientate pe direcţia generală a curbelor de nivel cu lăţimea de 4-6 m şi taluzuri înierbate; terasele banchetă se realizează cu buldozerele şi după o tehnică specială;

12

Page 13: Cap 11 Agrotehnica Diferentiata

- între terasele banchetă rămân fâşii de teren de lăţimi variabile în funcţie de panta terenului, natura solului, climă etc.; aceste fâşii de teren se ară an de an prin răsturnarea brazdei numai spre aval şi cu timpul se formează agroterase.

La executarea teraselor banchetă se poate utiliza buldozerul, înclinând lama acestuia spre aval, iar la 2-3 treceri ale buldozerului care împinge pământul, se realizează o umplutură spre partea de aval de 0,5-0,7 m, urmând ca finisarea taluzului să se facă manual. După această tehnologie, timpul de formare a agroteraselor se scurtează mult.

Perioada de executare a teraselor este toamna, după recoltarea plantelor.Lucrări agrotehnice specifice pe terase. Consolidarea taluzurilor prin înierbare. Înierbarea se

realizează folosind amestec de ierburi graminee şi leguminoase perene, încă din primul an al executării teraselor. În anii următori se fac supraînsămânţări pentru refacerea vegetaţiei de pe taluz şi pentru corectarea amestecului de specii în cazul în care unele nu corespund condiţiilor slabe de sol mobilizat la terasare. Întreţinerea taluzurilor se face prin cosiri repetate, fertilizări şi tratamente fitosanitare.

Lucrările ocazionate de aplicarea tehnologiilor culturilor însămânţate pe terase se fac pe lungimea terasei, întoarcerea tractoarelor şi maşinilor făcându-se numai la capetele terasei, pe zone special amenajate, care se înierbează pentru prevenirea eroziunii. Nivelarea rigolelor rezultate îndeosebi în primii ani de la executarea teraselor, în urma precipitaţiilor intense care provoacă scurgeri de suprafaţă. Lucrarea se repetă după fiecare scurgere care lasă denivelări marcante

Arăturile pe terase se fac la adâncimi diferite. Astfel, arăturile adânci (28-30cm) se realizează numai la jumătatea superioară a platformei terasei, partea dinspre taluz fiind mobilizată prin lucrări superficiale, până la 15-20cm.

Fertilizarea se face diferenţiat pe suprafaţa platformei, datorită fertilităţii mai scăzute a solului din jumătatea superioară a platformei, unde se aplică din primii ani îngrăşăminte organice şi minerale, în doze mai mari decât pe jumătatea dinspre aval.

Plantarea de perdele de protecţie. Perdelele de protecţie anitierozională folosite în agricultură sunt plantaţii în formă de fâşii lungi care se amplasează pe teritoriul agricol în scopul stăvilirii eroziunii, regularizării scurgerii, reducerii vitezei vântului şi fixării alunecărilor.

Speciile care pot intra în componenţa perdelelor de protecţie depind de condiţiile de sol, în special, fiind folosite cu rezultate bune: salcâmul, dudul, plopii negri, plopul cenuşiu, pinul negru etc. Perdelele de protecţie pentru regularizarea scurgerilor sunt orientate paralel cu curbele de nivel, admiţându-se abateri de 2-4%. În componenţa acestora acestor perdele trebuie să intre cât mai mulţi arbuşti.

Pentru protecţia solului împotriva eroziunii eoliene, ca şi pentru protecţia culturilor agricole pot fi folosite perdele de protecţie, pomi cultivaţi în rânduri sau garduri vii. Perdelele de protecţie conduc la reducerea vitezei vântului cu până la 30–50%; cu cât distanţa dintre perdeaua de protecţie şi terenul protejat este mai mare cu atât sunt mai eficiente. Este recomandat, însă ca această distanţă să nu fie mai mare de 20 de ori înălţimea perdelei de protecţie. Eficienţa perdelei de protecţie depinde, de asemenea, de direcţia curenţilor de aer, a vântului dominant. Informaţii utile privind frecvenţa, direcţia vânturilor ce contribuie la declanşarea şi intensificarea acestui proces de degradare pot fi obţinute de la serviciile meteorologice locale şi apoi se poate decide unde se vor amplasa aceste cordoane sau perdele de protecţie.

Perdelele de protecţie, de asemenea, au rol pozitiv important în menţinerea şi dezvoltarea unui mediu sănătos pentru animalele sălbatice şi astfel de încurajare a biodiversităţii.

13