Cap. 5. COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORULUI

5.1. Factorii de producţie5.2. Optimul producătorului = Temă de SEMINAR + studiu individual, din manual şi bibliografie5.3. Productivitatea factorilor de producţie = Temă de SEMINAR + studiu individual, din manual şi bibliografie

5.1. FACTORII DE PRODUCŢIE (PROD-FACTORII)

Factorii de producţie (prod-factorii) = ansamblul elementelor şi condiţiilor necesare oricărui proces de fabricaţie, pentru ca desfăşurarea lui conform scopurilor agentului economic. Ei = resurse (intrări sau input-uri, respectiv indicatori de efort) pentru sistemul economic, care urmăreşte obţinerea unor rezultate (ieşiri sau output-uri, respectiv efecte).

CLASIFICARE factori de producţie (FP):

După origine: FP primari (proveniţi din natură: pământ, resurse minerale, apă) şi intermediari (rezultaţi din producţie). După acţiune: FP direcţi (contribuie nemijlocit la obţinerea de rezultate – ex. materiile prime) şi indirecţi (cu influenţă asupra altor FP – ex. progresul tehnic, vizibil în mijloacele de muncă folosite). După capacitatea de divizare: FP divizibili (apă, energie electrică) şi indivizibil (utilaje, instalaţii – ce pot fi dezasamblate, dar în detrimentul producţiei)După posibilitatea de înlocuire: FP substituibili (pot fi înlocuiţi, fără a afecta activitatea: capital – muncă; plastic – metal) şi nesubstituibili (energia electrică utilizată în cazul aparaturii).După participarea la producţie: FP integral consumabili (materii prime, energie electrică) şi parţial consumabili sau de stoc (care contribuie la mai multe acte de producţie: utilaje, clădiri).

TEMĂ pentru CURS:

Prezentarea pe scurt a factorilor de producţie MUNCĂ, NATURĂ, CAPITAL. Vezi manual

Microeconomie ed. 2011 pp. 102-106. PREZENTARE de către studenţi,

LA CURS !!!!!!!

Factorii de producţie (FP) clasici:

munca, natura (pământul), capitalul.

Alţi FP: informaţia, tehnica, managementul şi abilitatea întreprinzătorului.

CAPITALUL – factor de producţie

Capitalul = totalitatea bunurilor eterogene şi reproductibile create prin muncă, folosite pentru realizarea altor bunuri şi servicii destinate pieţei. Capitalul tehnic (real) = bunurile de capital propriu-zise = o parte a capitalului în funcţiune, participând la circuitul economic care cuprinde: transformarea capitalului lichid în capital real productiv (firma cumpără bunuri de capital de pe piaţă); folosirea productivă a capitalului; transformarea acestuia – aflat în componenţa mărfurilor – în formă bănească, prin vânzarea bunurilor pe piaţă.Rotaţia capitalului = reluarea la acelaşi nivel sau pe scară lărgită a circuitului precedent.Viteza de rotaţie a capitalului = timpul necesar trecerii prin stadiile amintite (viteza = influenţată mai ales de tipul şi structura capitalului utilizat; ea e cu atât mai mare, cu cât ponderea capitalului fix în întreg capitalul este mai scăzută – şi invers).

După modul în care se consumă şi se înlocuiesc componentele capitalului tehnic, factorul de producţie capital se studiază prin intermediul a două categorii:

I.) Capitalul fix este acea parte a capitalului real alcătuită din bunuri şi echipamente de folosinţă îndelungată, caracterizate prin: participare la mai multe cicluri de producţie, consumare treptată şi înlocuire după mai mult timp de utilizare. Compoziţie: clădiri, construcţii, utilaje, echipamente, calculatoare, instalaţii, mijloace de transport ş.a.Consumarea treptată a capitalului fix se concretizează în uzură = proces de depreciere progresivă şi cumulativă a caracteristicilor tehnice, funcţionale şi economice ale bunurilor de capital, până la scoaterea lor din funcţiune.

Uzura fizică = determinată de folosirea în timp a capitalului fix şi de acţiunea factorilor naturali. Recuperarea treptată a valorii mijloacelor fixe utilizate (prin includerea ei în valoarea bunurilor la a căror fabricaţie participă) = amortizare. Mărimea amortizată din valoarea mijlocului fix amortizabil într-o perioadă de timp (an, lună) = amortisment. Practic, se calculează cote de amortizare, incluse în costul de producţie pentru a se reconstitui suma necesară înlocuirii capitalului uzat. Recuperarea acestei cheltuieli se face prin preţul de vânzare → valoarea nu se pierde, ci se transferă (ceea ce duce la creşterea preţului!).

Uzura morală (involuntară) este cauzată de progresul tehnic şi de piaţă: apariţia de utilaje şi instalaţii noi şi/sau cu caracteristici tehnico-economice superioare celor existente. Uzura morală de gradul I → când pe piaţă apar bunuri similare (ca randament) celor de care dispune firma, dar mai ieftine. Uzura morală de gradul II → când pe piaţă există bunuri similare celor deţinute de firmă, dar cu un randament superior.

II.) Capitalul circulant = componenta capitalului real care participă şi se consumă integral într-un singur ciclu de producţie, necesitând înlocuire la fiecare nou asemenea ciclu (materii prime, materiale de bază şi auxiliare, combustibil, energie, semifabricate ş.a.). În contabilitate, capitalul circulant se reflectă sub forma activelor circulante.

Combinarea factorilor de producţie (FP). Funcţiile de producţie.

Combinarea FP = alăturarea cantitativă, structural-funcţională şi calitativă a cel puţin doi FP, în scopul obţinerii de bunuri (max efecte + min efort) Combinarea = alegere + decizie (raritatea resurselor + posibilităţile reale de utilizare a unor FP). Condiţii:

adaptabilitatea – capacitatea FP de a se încadra în mediu;

complementaritatea – întregirea aportului altor FP; substituibilitatea – înlocuirea unuia, mai multor sau

tuturor FP cu unul / mai mulţi sau cu părţi ale lor, în scopul păstrării identităţii funcţionale a întregului;

funcţionalitatea – pentru utilizarea concretă a PF; divizibilitatea – împărţirea FP în elemente omogene,

în scopul alocării în producţie doar a cantităţilor cerute din fiecare;

mobilitatea – proprietatea FP de a-şi schimba locul, deplasându-se în cadrul unui sistem dat.

Funcţia de producţie = expresia matematică a legăturilor dintre cantităţile consumate din FP şi volumul maxim de output (bunuri, servicii), fabricat în limitele respectării uneia / mai multor restricţii.

Forma generală a unei funcţii de producţie: Q = f(L, K, ...), unde Q = output-ul (variabilă dependentă); L, K,... = FP (resurse = variabile independente; aici, L = munca, iar K = capitalul).

Funcţiile de producţie măsoară eficienţa relativă a FP, opţiunile pentru substituţia lor (dacă există) şi aportul fiecărui FP la realizarea output-ului. În rol de construcţii economico-matematice, funcţiile amintite se adaptează producţiei omogene, care prezintă, din perspectiva combinării factorilor, stabilitate în timp.

În cazul general Q = f(L, K) (1), funcţia e omogenă de gradul n, dacă f(r·L, r·K) = rn · f(L, K) (2), [n = constantă; r = număr real pozitiv].

BIBLIOGRAFIE ŞI COMPLETĂRI: Manual Microeconomie, ed. 2011, pp. 107-109.

Exemplu: Între cele mai cunoscute în economie = funcţia globală de producţie (Q) de tip Cobb-Douglas [1928, C.W. Cobb - P.H. Douglas]: Q = A·Lα·Kβ

A > 0 – coeficient de concordanţă / de proporţionalitate între muncă (L) şi capitalul fix în funcţiune (K), în legătură cu progresul tehnic încorporat în aceştia; α, β ≥ 0 – parametri pozitivi, care arată cu câte procente creşte producţia Q, atunci când factorul implicat (L, respectiv K) sporeşte cu 1%: α – coeficient de elasticitate a producţiei în raport cu

factorul muncă:

β – coeficient de elasticitate a producţiei în raport cu factorul capital:

α + β = 1 → randamente de scară constante; α + β > 1 → randamente de scară crescătoare; 0 < α + β < 1 → randamente de scară

descrescătoare.

LL

:QQ

KK

:QQ

Presupunem că producţia Q se modifică doar în raport cu două variabile: munca L şi capitalul K. Funcţia de producţie se reprezintă grafic (vezi graficul DIAGRAMEI sau SUPRAFEŢEI DE PRODUCŢIE) în spaţiul tridimensional (Q = producţia, ca funcţie crescătoare de cantitatea utilizată din fiecare FP, astfel încât Q1 < Q2 < Q3).Ulterior, dacă proiectăm în plan orizontal o secţiune “pe trei etaje” a diagramei de producţie (producţiile Q1, Q2 şi Q3), obţinem o familie de curbe de nivel sau de izoproducţie, având în componenţă trei curbe de izoprodus (trei izocuante). Ea corespunde unei hărţi de indiferenţă a producătorului, în care fiecare izocuantă este constituită din totalitatea combinaţiilor posibile ale FP folosiţi, care duc la obţinerea aceluiaşi nivel al output-ului pe toată lungimea curbei.

vezi graficele următoare

Diagrama (suprafaţa de producţie)

Q3

Q2

Q1

Z(Q)

X

Y

0

Curbele de izoproducţie

X 0

Y

xAxB

yB

yA

Q3

Q1

Q2

B

A

Pe fiecare CURBĂ DE IZOPRODUCŢIE se obţine acelaşi volum Q, însă în condiţiile utilizării unor cantităţi diferite din cei doi FP folosiţi. Cu cât izocuantele “urcă” – deplasându-se spre dreapta şi îndepărtându-se de originea axelor – cu atât nivelul rezultatului Q creşte. Producătorul poate spori output-ul, trecând de pe o curbă inferioară (Q1 în graficul anterior) pe una superioară (aici, Q2 sau Q3), folosind input-uri în creştere.

Asemănător curbelor de izoutilitate, curbele de izoproducţie au următoarele trăsături [analogie!!!]: au caracter monoton (sunt continue); au înclinaţie descrescătoare (direcţie NV-SE); forma lor este convexă în raport cu originea; nu se intersectează.

În fiecare punct al unei izocuante un anumit grad de eficienţă pt. maximizarea output-ului, producătorul trebuie să aleagă combinaţia de FP care atrage eficienţa cea mai ridicată, în zona producţiei raţionale (zona economică a producţiei) [detalii în manual Microeconomie, ed. 2011, pp. 110-111]:

X (L = muncă) 0 xAxB

yB

yAQ1

Q2

B

A

B’

A’

Y(K =

capital)

Q3

În legătură cu combinarea FP definim substituţia factorilor de producţie = posibilitatea înlocuirii parţiale sau totale a cantităţii date dintr-un FP, cu altul (sau cu o cantitate din el), cu condiţia ca nivelul output-ului să rămână constant şi operaţiunea să fie oportună decizia de înlocuire trebuie să aibă la bază comparări ale randamentelor medii, respectiv ale productivităţilor marginale ale factorilor implicaţi.

TEMĂ:De studiat elasticitatea de substituţie (relaţii de calcul, grafice) din manual Microeconomie, ed. 2011, pp. 111-112.

5.2. OPTIMUL PRODUCĂTORULUI

Determinarea optimului de producţie înseamnă: a) aflarea producţiei maxime ce poate fi obţinută cu resursele date; b) minimizarea cheltuielilor; c) maximizarea profitului sau a cifrei de afaceri.

Ipoteză de lucru: producţia Q se obţine doar cu ajutorul a doi factori de producţie: munca (L) şi capitalul (K) [vezi figura următoare].

Pentru varianta optimă de producţie rata marginală de substituţie între doi prod-factori = cantitatea suplimentară necesară dintr-un FP, necesară pentru a suplini reducerea cu o unitate a celuilalt FP implicat, astfel încât nivelul producţiei realizate să rămână constant (vezi conceptul similar de la comportamentului consumatorului!!!). Dar PÂNĂ LA CE NIVEL E EFICIENTĂ SUBSTITUŢIA PROD-FACTORILOR? grafic!

Varianta optimă de producţie [unde: CC’ – linia de izocost; Q1, Q2, Q3 – variantele

de producţie (Q1 < Q2 < Q3)].

a

X (L = muncă) 0

Y

yB

yA Q1

Q2

B

A

E

(K = capital)

Q3

yE

C

C’

xB xE xA

Rata marginală de substituţie între doi prod-factori Y şi X (RMSY/X) se defineşte prin relaţia:

(unde: F’X şi F’Y – derivatele parţiale ale funcţiei de producţie F; WmgX şi WmgY – productivităţile marginale ale celor doi FP consideraţi). Pentru demonstraţii, vezi manual MICROECONOMIE ed. 2011, pp. 113-115 şi carte aplicaţii ed. 2011, p. 100-101.În figura anterioară, varianta optimă de producţie corespunde punctului E(xE, yE), în care linia de izocost CC’ este tangentă la izocuanta Q2. În E (echilibrul sau optimul de producţie), RMSY/X = raportul productivităţilor marginale ale celor doi prod-factori = raportul preţurilor lor (demonstraţie – carte aplicaţii ed. 2011, p. 102):

mgY

mgX

Y

XX/Y W

W

'F'F

dxdy

RMS

Y

X

mgY

mgX

Y

XX/Y P

PW

W

'F'F

dxdy

RMS

5.3. PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Productivitatea = randamentul cu care sunt avansaţi, substituiţi, combinaţi şi utilizaţi FP. Ea relevă eficienţa consumării FP, deoarece urmăreşte realizarea maximului de efect posibil, prin folosirea unui minim de resurse.Calcul: fie ca raport efect / efort [volum de output pe unitatea de input] sau ca raport efort / efect [volum de input necesar pentru crearea unei unităţi de output]. Ex. Productivitatea muncii W = Q / T (producţia obţinută în unitatea de timp) sau W = T / Q (timpul necesar creării unui produs).

1. Productivitatea medie a unui FP: WM = Q / FP (efect / efort)

WM = FP / Q (efort / efect)

Productivitatea medie a muncii:

WML = Q / L (produse fabricate / 1 angajat)

WML = L / Q (angajaţi / unitatea de produs)sau

WMT = Q / T (producţie / unitatea de timp)

WMT = T / Q (timp / 1 produs)Productivitatea medie a capitalului:

WMK = Q / K sau WMK = K / QProductivitatea medie a factorului natural:

WMN = Q / N sau WMN = N / Q

2. Productivitatea medie globală = eficienţa agregată a utilizării tuturor FP:

WMg = Q / (L + K۰a + N۰b)

[unde: Q – volumul de output; L – FP muncă; K – FP capital; N – FP natură; a, b – coeficienţii de transformare a K şi N în unităţi de muncă L].

3. Productivitatea marginală arată sporul de output obţinut prin utilizarea în producţie a unei unităţi adiţionale din FP “X”, ceilalţi FP rămânând constanţi.

Wmg = ΔQ / ΔFPX sau Wmg = dQ / dFPX

[unde: ΔQ – sporul de output; ΔFPX – sporul de input din factorul X; dQ – prima derivată a funcţiei de producţie F].Productivitatea marginală a muncii:

WmgL = ΔQ / ΔLProductivitatea marginală a capitalului:

WmgK = ΔQ / ΔKProductivitatea marginală a factorului natural:

WmgN = ΔQ / ΔN

Indicele productivităţii:

[unde: W1 – productivitatea în perioada curentă; W0 – productivitatea în perioada de bază].

În general

100WW

I0

1W

FPQ

W

100

FPQ

:FPQ

100WW

I0

0

1

1

0

1W

100I

I100

QFP

FPQ

FP

Q

0

0

1

1

TEMĂ Pentru subiectele:

Randamentele factoriale şi randamentele de scară + Legea randamentelor descrescătoare (non-proporţionale) de studiat din: - manual MICROECONOMIE ed. 2011, pp. 121-123; - Gabriela Bodea, Microeconomia: proncipiile şi mecanismele jocului, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, cap. XI. Eficienţa economică (subcapitolulul 2, Randamentul activităţii economice).

Temă: Identificaţi cel puţin 5 avantaje / dezavantaje ale activităţilor din firmele de dimensiuni mici, respectiv mari şi foarte mari. Asimilaţi cunoştinţele din manualul de Microeconomie, ed. 2011, pp.100-101 – şi completaţi-le.

DIMENSIUNEA OPTIMĂ A FIRMEI DE AFACERI

BIBLIOGRAFIE

Microeconomie, curs universitar, Universitatea “Babeş-Bolyai”, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor, Catedra de Economie politică, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2011, pp. 95-123.Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, Economie politică, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, pp. 126-130.Richard Lipsey, K. Alec Chrystal, Economia pozitivă, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pp. 214-219; 334-340; 373-382.Michel Didier, Economia: regulile jocului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, pp. 58-65; 151-170.Gabriela Bodea, Microeconomia: principiile şi mecanismele jocului, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, pp. 251-284; 458-487.