CAPITALUL ÎN AGRICULTURA ROMÂNIEI

CAPITOLUL IV

CAPITALUL ÎN AGRICULTURA ROMÂNIEI

4.1. Abordarea conceptuală a capitalului; rolul şi

structura capitalului în agricultură

4.2. Capitalul de exploatare

4.2.1. Şeptelul mort şi mecanizarea agriculturii

4.2.2. Şeptelul viu

4.2.3. Plantaţiile pomiviticole

4.3. Formarea şi economia de capital

4.3.1. Investiţiile în agricultură

4.3.1.1. Mecanismele investiţiei şi jocurile progresului

tehnic

4.3.1.2.Evoluţia, structura şi particularităţile

investiţiilor în agricultură

4.3.1.3. Criterii de apreciere a proiectelor de investiţii

4.3.2. Economia de capital

4.4. Sursele de asigurare cu capital în agricultură

87

CAPITOLUL IV

CAPITALUL ÎN AGRICULTURA ROMÂNIEI

4.1. Abordarea conceptuală a capitalului; rolul şistructura capitalului în agricultură

CAPITAL – termenul s-a impus din secolul al XII-lea cu sensul de fond sau stoc de mărfuri, la care se adaugă masa de bani aducători de venit (sub formă de dobândă). Din secolul XIV noţiunea de capital primeşte noi accepţiuni, semnificând bogăţie, avere, valoare care sporeşte, patrimoniu. Sensul modern al termenului capital este fundamentat în secolul XVIII-lea de către fiziocratul francez A.J. Turgot, după care capitalul reprezintă un participant la producerea de valoare şi pe profit.

În economia de piaţă capitalul se află în posesia firmelor private şi publice şi a indivizilor cărora le revine inevitabil uzufructul şi riscul. Dreptul de proprietate asupra capitalului conferă deţinătorilor capacitatea de a-l înstrăina, folosi şi gestiona aşa cum găsesc de cuviinţă, fără a încălca legea şi libertatea de acţiune a altor agenţi economici. Bunurile care alcătuiesc capitalul au valoare de piaţă, se vând şi se cumpără la preţuri pe care agenţii cererii şi ofertei le consideră acceptabile. De altfel, numele societăţii (orânduirii) capitaliste derivă din faptul că acesteia îi este definitorie posibilitatea ca oricine să deţină şi să obţină profit de pe urma capitalului.

În prezent există optici diferite de a privi capitalul, iar termenul este folosit cu semnificaţii foarte diverse atât în literatura ştiinţifică cât şi în vorbirea curentă. Pentru a realiza un minimum de rigoare ştiinţifică, de cele mai multe ori termenului de capital i se asociază anumite atribute: tehnic, fix, circulant, financiar, social etc. Alte ori este necesară sublinierea opticii din care este definit şi analizat capitalul. În literatura şi practica statelor cu economie de piaţă se disting: optica economică, optica juridică, optica contabilă şi optica doctrinară de definire şi analiză a capitalului.

1. În optica economică capitalul este definit din două puncte de vedere : al producţiei şi al repartiţiei.

a) Din punctul de vedere al producţiei, capitalul numit şi tehnic sau real este un factor de producţie; desemnează ansamblul bunurilor produse prin activitatea economică şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii aducătoare de venit (explicit sau implicit). Ca factor de producţie capitalul (tehnic) se deosebeşte de ceilalţi factori de producţie pentru că este derivat, este rezultatul unor procese anterioare de producţie. El se deosebeşte şi de alte bunuri finale rezultate dintr-un proces de producţie anterior (îmbrăcăminte, alimente etc., în general bunuri de consum sau satisfactori) pentru că bunurile care-l formează pot servi doar indirect la satisfacerea trebuinţelor şi anume prin intermediul bunurilor şi serviciilor la a căror producere participă împreună cu alţi factori de producţie. Pentru că servesc activităţii economice din care se obţin alte bunuri şi servicii, bunurile din care este alcătuit capitalul factor de producţie se mai numesc bunuri de capital, capital tehnic, bunuri de producţie. Capitalul ca factor de producţie se deosebeşte şi de bani (inclusiv de forma bănească a capitalului), pentru că banii, chiar cei disponibili pentru cumpărarea de maşini, echipamente, pământ, animale, alte facilităţi productive ca atare nu produc nimic şi, nu pot fi consideraţi ca o resursă economică.

Ca factor de producţie, capitalul este alcătuit dintr-o gamă de bunuri reproductibile: clădiri în care se desfăşoară activităţi agricole, industriale, comerciale, de cercetare ştiinţifică, prestări de servicii etc. maşini, utilaje, instalaţii şi mijloace de transport, tractoare şi maşini agricole, poduri, autostrăzi, şeptelul viu, plantaţii, brevete şi documentaţii tehnico-ştiinţifice, tehnică electronică de calcul (şi programele adecvate), materii prime, materiale, semifabricate, seminţe, furaje, îngrăşăminte, erbicide, insecticide şi biostimulatori, combustibil şi energie etc.

Pământul, în măsura în care încorporează lucrări care-i îmbunătăţesc calitatea, rolul şi funcţiile, devenind un factor de producţie reproductibil se transformă din pământ materie naturală în pământ capital, fiind considerat atât în teorie cât şi de practicieni ca element al factorului capital.

88

Calitatea capitalului tehnic ca factor de producţie constă în aceea că el favorizează creşterea eficienţei factorilor primari, favorizează uşurarea muncii şi permite factorului muncă să se concentreze spre activităţi care solicită creativitate.

Obţinerea capitalului implică consum de timp şi alte resurse, datorită lui economia, firma, exploatarea agricolă devin mai productive. De exemplu, dacă fermierul lucrează terenul sau îngrijeşte animalele prin metode manuale, productivitatea muncii şi a pământului vor fi inevitabil slabe. Dacă apelează la mecanizare, irigaţii, foloseşte îngrăşăminte, insecticide etc., pe care le obţine el sau pe care le cumpără, aceasta, impune folosirea unor resurse şi diminuarea consumului curent ca sacrificiu pentru ca productivitatea muncii şi a pământului să crească. Oamenii au învăţat că o metodă de producţie directă în producţia vegetală sau zootehnică în care majoritatea sau toate operaţiunile se efectuează manual este inevitabil de eficienţă redusă. În schimb, metodele indirecte de producţie, bazate pe folosirea capitalului tehnic sunt de cele mai multe ori incomparabil mai eficiente. Ele presupun însă sacrificarea unei părţi a consumului şi venitului curent. Limitele până la care agentul economic (şi comunitatea) pot accepta acest sacrificiu determină amploarea metodelor indirecte de producţie, volumul capitalului tehnic şi eficienţa celorlalţi factori de producţie. Capitalul sporeşte cantitativ şi se ameliorează calitativ prin investiţii nete şi brute (vezi investiţii).

După modul în care participă la activitatea economică, după modul cum se consumă şi se înlocuiesc, bunurile care formează capitalul tehnic se grupează în capital fix şi capital circulant. Capitalul fix – reprezintă acea parte a capitalului tehnic (real) format din bunuri care participă la mai multe acte (cicluri) de producţie, se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare. Pentru analiza structurală a capitalului fix este importantă împărţirea acestuia în capital activ (participă nemijlocit, direct, la obţinerea bunurilor economice) şi capitalul fix pasiv, care este o condiţie necesară pentru obţinerea bunurilor economice, dar care nu participă direct la acest proces (ex.: clădiri, construcţii, unele mijloace de transport etc.). Este supus uzurii fizice şi morale şi implicit amortizării. În practica agricolă, capitalul tehnic este grupat în: capitalul funciar şi capitalul de exploatare.

Capitalul funciar este reprezentat de pământ. Tradiţional din capitalul funciar fac parte şi capitalurile care-i sunt încorporate: clădiri, amelioraţii funciare (drumuri, drenaje, instalaţii şi amenajări pentru irigaţii, desecări) şi plantaţiile pomiviticole.

Pământul nu se uzează şi deci nu se amortizează spre deosebire de alte elemente ale capitalului funciar, în special amelioraţiile funciare şi plantaţiile, care se deteriorează prin folosire şi deci trebuie amortizate pentru a fi reînnoite.

Capitalul de exploatare permite punerea în valoare a pământului. Rolul acestui capital este acela de a face pământul să producă.

Deci capitalul de exploatare din agricultură este constituit din: capital fix şi capital circulant.Capitalul fix este compus din: diferite mijloace materiale (tractoare, maşini agricole etc.)

menţionate în literatura de specialitate şi sub denumirea de şeptelul mort; animalele (numite şi şeptelul viu) de tracţiune, de reproducţie şi de rentă (care aduc venituri).

Capitalul circulant – reprezintă ansamblul bunurilor care participă la un singur ciclu de producţie, în care sunt consumate sau profund transformate şi trebuie înlocuite după fiecare ciclu de producţie (materii prime, materiale, energie, carburanţi, lubrefianţi, apă tehnologică etc.). El se constituie anual şi trebuie să fie reconstituit tot anual. El poate fi asimilat cu “consumuri intermediare” care includ bunuri şi servicii utilizate pentru a obţine producţie agricolă totală ca: furajele cumpărate, îngrăşămintele, produsele petroliere, pesticidele, servicii pentru întreţinerea clădirilor, reparaţiile utilajelor, serviciile veterinare, alte servicii. Capitalul circulant mai include: stocuri, valorile exploataţiei - aprovizionările, producţia neterminată, animalele în creştere, produsele vegetale recoltate dar nevândute.

Sub aspect calitativ, capitalul tehnic, în special cel fix este apreciat prin nivelul tehnic şi eficienţa economică ce o asigură.

Clasificarea capitalului tehnic în fix şi circulant este foarte importantă pentru gestiunea firmei: consumul capitalului fix se include în costuri sub forma amortizării; cel circulant se include integral îmbrăcând forma costurilor directe (variabile) şi indirecte. Randamentul utilizării

89

capitalului circulant depinde esenţial de consumul specific şi de viteza de rotaţie; randamentul capitalului fix depinde de nivelul tehnic, structura şi rata de utilizare.

b) Din punctul de vedere al repartiţiei capitalul este un ansamblu de resurse eterogene, a căror utilizare (folosire) permite obţinerea periodică a unui venit. Include capitalul tehnic dar şi alte resurse apte să aducă un venit posesorului: valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni, etc.) locuinţe, depozite bancare, capital uman etc.

2. În optica juridică, capitalul de care dispune un individ include toate drepturile de proprietate şi de creanţă pe care le deţine şi de care beneficiază.

3. În optica contabilă, capitalul firmei exprimă în forma bănească capitalul propriu (valoarea patrimoniului). Este format din capitalul social (sume aduse de proprietar, asociaţi, acţionari) la care se adaugă rezervele (profituri nedistribuite), autofinanţarea, provizioanele ş.a. În sens larg, capitalul include pe lângă capitalul propriu şi mijloacele atrase şi aflate la dispoziţia firmei pe termen lung (mai mare de un an): credite bancare, credite obligatare.

4. Alte accepţiuni şi forme ale capitalului: capital bănesc – suma de bani care asigură deţinătorului un venit (dobândă sau profit) prin folosirea lui (investiţii, împrumut etc.); capital bancar, format din fondurile băneşti proprii ale băncilor şi din depunerile diferiţilor agenţi (persoane fizice şi morale sau juridice), folosite pentru acordarea de credite, purtătoare de dobânzi; capital mobiliar (fictiv): acţiuni şi obligaţiuni, titluri financiare, cambii, titluri de valoare, care oferă posibilitatea deţinătorilor să obţină un flux de venituri pe termen lung sub formă de dividend (pentru acţiuni) şi dobândă (cupon) pentru obligaţiuni, titluri financiare de credit; capital de rezervă, partea din capitalul societăţii, care se alimentează din profitul obţinut şi serveşte la completarea capitalului social (când acesta se depreciază) şi la plata dividendelor (dacă profitul anual a fost suficient); capitalul nominal alcătuit din elemente pozitive ale patrimoniului (bunuri, bani, creanţe) inclusiv acţiunile şi obligaţiunile; capitalul statutar, cel care aparţine unei societăţi, bănci, etc., şi se formează prin contribuţia membrilor societari, care fac vărsăminte în acest scop, capital subscris, totalitatea subscrierilor (angajamentelor) participanţilor la societatea comercială; capital vărsat, cotă parte din capitalul subscris şi depus de fiecare asociat: poate fi egal cu cel subscris sau mai mic, dacă vărsămintele se fac eşalonat, la termene prevăzute în statutul societăţii; capital naţional, suma activelor nete obţinute de persoanele fizice şi juridice (morale) dintr-o ţară. În terminologie marxistă: capital constant (folosit pentru achiziţionarea bunurilor de capital) şi capital variabil (folosit pentru angajarea forţei de muncă, singura care creează valoarea nouă şi plusvaloarea).

4.2. Capitalul de exploatare

4.2.1. Şeptelul mort şi mecanizarea agriculturiiŞeptelul mort este format din ansamblul utilajului agricol: de tracţiune, de lucrat solul, de

întreţinere a culturilor, de recoltat, utilaje pentru mecanizarea diferitelor procese de muncă în creşterea animalelor etc.

Generalizarea utilizării tractoarelor şi a maşinilor în agricultură a modificat viaţa rurală. Această generalizare a stat la originea tuturor schimbărilor înregistrate în ultimii 30 de ani în mediul rural. Importanţa tehnică, economică şi socială a acestui fenomen este considerabilă.

La originea dezvoltării maşinismului au stat numeroase avantaje sociale şi economice.Avantajele sociale. Tractorul şi maşinile permit ca munca în câmp să fie mai puţin grea, în

acelaşi timp reducându-i-se durata. Mecanizarea unei exploataţii contribuie la scăderea timpului de lucru şi poate permite o creştere a suprafeţei cultivate.

Avantaje economice. Maşinile agricole permit creşterea productivităţii pământului. Pământul produce mai mult, randamentele la unitatea de suprafaţă cresc. Maşinile agricole permit:

- efectuarea unor lucrări de calitate la momentul optim;- reducerea numărului animalelor de tracţiune şi înlocuirea lor eventual prin animale de

rentă.

90

Maşinismul creşte productivitatea muncii. Timpul necesar pentru a executa o lucrare scade când se trece de la tracţiunea animală la tractor.

Consecinţele mecanizării sunt numeroase. Dacă introducerea mecanizării nu este însoţită de modificarea structurilor agrare şi de măsuri sociale, în mod sigur poate deveni periculoasă şi chiar poate limita dezvoltarea maşinismului ca atare, din următoarele considerente:

- creşterea productivităţii muncii este însoţită de o creştere a valorilor, dar şi de eliberarea unei părţi importante a forţei de muncă, care trebuie folosită în altă parte;

- scăderea numărului agricultorilor permite mărirea dimensiunii exploataţiilor necesară pentru o utilizare raţională a tractoarelor şi maşinilor agricole;

- gestiunea exploataţiei devine mai complexă, iar agricultorul devine din ce în ce mai mult un adevărat manager de întreprindere;

- condiţiile de muncă şi de viaţă din mediul rural se schimbă: munca este mai puţin grea din punct de vedere fizic; agricultorul are mai mult timp liber.

Din punctul de vedere al şeptelului mort, agricultura României se situează pe ultimele locuri în ierarhia ţărilor europene sub aspectul dotării tehnice. Astfel la sfârşitul anilor ’89, agricultura dispunea de 129.230 tractoare agricole (vezi tabelul 4.1.). Cu un număr de 17 tractoare ce revine la 1000 hectare suprafaţă arabilă, dotarea era mai mică de 2 ori decât în Cehoslovacia şi Spania, de 4 ori mai mică decât în Polonia şi Grecia, iar faţă de ţările dezvoltate din punct de vedere economic nici nu se mai poate vorbi (Austria 216 tractoare la 1000 hectare arabil, Germania 198, Olanda 184, Elveţia 257, Japonia 388 potrivit datelor furnizate de FAO în 1989).

Evoluţia parcului de tractoare şi maşini agricoleTabelul 4.1.

1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997

TRACTOARE 129.239 105.142 124.853 139.586 155.953 162.375 161.375 162.809 164.174

Sector stat 129.239 105.142 102.832 106.661 101.019 87.722 78.426 70.597 69.240

Sector privat 22.021 32.925 54.934 74.653 83.309 92.212 99.934

COMBINE

PENTRU

PĂIOASE

38.453 35.385 34.561 34.739 33.875 35.021 36.189 35.927 36.074

Sector stat 38.453 35.385 34.300 34.109 32.294 30.781 28.358 26.076 25.418

Sector privat 261 630 1581 4240 7831 9851 10.656

PLUGURI 70.708 62.712 73.219 82.003 94.320 102.207 107.401 113.107 114.714

Sector stat 70.708 62.712 65.401 66.578 60.440 539.016 48.607 45.699 45.009

Sector privat 7818 15.425 33.880 49.191 58.794 67.408 69.705

GRAPE DISC 37.119 33.634 36.488 41.105 47.812 51.536 55.398 58.859 60.286

Sector stat 37.119 33.634 33.483 34.300 30.792 27.249 24.788 23.477 23.224

Sector privat 2985 6805 17.020 24.287 30.610 35.382 37.062

SEMĂNĂTOR

I PĂIOASE

18.347 15.772 17.018 18.342 21.353 21.973 24.377 26.321 25.735

Sector stat 18.347 15.772 15.896 16.221 15.577 13.583 13.265 12.332 12.158

Sector privat 1122 2121 5776 8390 11.112 13.989 13.577

SEMĂNĂTORI

PRĂŞITOARE

18.111 16.656 17.341 18.918 22.424 24.066 25.980 27.291 28.180

Sector stat 18.111 16.656 16.401 17.405 16.607 14.943 14.273 13.406 13.215

91

Sursa: M.A.A. existent

1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997

Sector privat 940 1513 5817 9123 11.707 13.885 14.965

PRESE DE

BALOTAT

16.136 17.737 20.435 20.025 19.039 17.387 15.991 13.887 13.371

Sector stat 16.136 17.737 19.916 19.902 18.687 16.806 15.014 12.615 11.968

Sector privat 519 123 352 581 977 1272 1403

REMORCI

TRACTOR

49.990 44.549 61.732 65.794 75.070 73.588 73.111 74.933 76.451

Sector stat 49.990 44.549 47.128 50.417 45.160 37.568 33.632 31.181 31.102

Sector privat 14.604 15.377 29.910 36.020 39.479 43.752 45.349

Sursa: Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei

Numărul de tractoare ce revine pe unitatea de suprafaţă trebuie judecat în funcţie de puterea lor şi de nivelul de intensificare a producţiei, de dimensiunea exploataţiilor agricole şi de gradul de utilizare raţională a acestora.

În ceea ce priveşte actualul sistem de tractoare şi maşini agricole se constată necesitatea elaborării unor sisteme de mecanizare adecvate mărimii şi profilului noilor exploataţii agricole.

Parcul de tractoare şi maşini agricole din dotarea actuală a agriculturii româneşti a crescut continuu în perioada 1989-1997. Potrivit aceloraşi date din tabelul 4.1. în anul 1997, faţă de 1989, creşterea reprezenta 27% la tractoare, 62% la pluguri şi grape cu discuri, 40% la semănătorile pentru păioase, 56% la semănătorile pentru prăşitoare, respectiv 53% la remorcile de tractoare. Această tendinţă are o excepţie situaţia la combine pentru recoltat cereale şi la presele pentru balotat, unde asistăm la diminuarea parcului cu 6%, respectiv 17%.

Marea majoritate a utilajelor se află în proprietate privată (tabele 4.2. şi 4.3.), sector care în anul 1998 deţinea o pondere de 82,9% la tractoare, 85,1% la grape cu discuri, 85,5% la combine etc.

Nivelul de dotare existent în prezent în agricultură nu este în măsură să asigure efectuarea

lucrărilor mecanice în perioadele optime prevăzute de tehnologiile de cultură (conform estimaţiilor făcute de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, vezi fig. 4.1.).

92

Situaţia evoluţiei parcului de tractoare şi principalele maşini agricole în anul 1998Tabelul 4.2.

Nr.crt.

Denumirea Utilajului

Existent 1.01.1998Total

agriculturăTotal sector

privatDin care: TOTAL

STATDin care:

AGROMEC Societăţi agricole

Agricultori individuali

DRASCA* Unităţi cercetare

1. Tractoare 163.765 135.914 35.252 11.357 89.305 27.851 24.836 30152. Combine păioase 34.053 29.131 17.812 2394 8925 4922 4579 3433. Combine porumb 845 358 271 32 55 487 473 144. Maşini fertilizat 7736 5398 3183 877 1338 2338 2079 2595. Pluguri 116.662 99.624 25.903 8534 65.187 17.038 15.476 15626. Grape disc 62.416 53.129 12.727 5493 34.909 9287 8308 9797. Semănători păioase 26.093 22.203 7514 2696 11.993 3890 3551 3398. Semănători prăşitoare 28.339 24.353 8435 2665 13.253 3986 3687 2999. Remorci tractor 76.507 60.786 13.180 7100 40.506 15.721 13.760 1961

Tabelul 4.3.Nr.crt.

Denumirea utilajului Existent 30. 06 998Total

agriculturăTotal sector

privatDin care: TOTAL

STATDin care:

AGROMEC Societăţi agricole

Agricultori individuali

DRASCA* Unităţi cercetare

1. Tractoare 163.970 136.637 34.146 11.789 90.702 27.333 24.315 30182. Combine păioase 34.016 29.253 17.238 2597 9418 4763 4417 3463. Combine porumb 751 342 256 30 56 409 392 174. Maşini fertilizat 7766 5479 3106 903 1470 2287 2025 2625. Pluguri 117.520 100.857 25.302 8779 66.776 16.663 15.159 15046. Grape disc 62.395 53.092 12.327 5699 35.056 9303 8360 9437. Semănători păioase 26.645 22.724 7425 2810 12.489 3921 3580 3418. Semănători prăşitoare 29.030 25.122 8345 2800 13.977 3908 3611 2979. Remorci tractor 77.031 61.542 12.956 7258 41.328 15.489 13.528 1961

Sursa: Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei* DRASCA – Departamentul regiilor autonome şi al societăţilor comerciale pe acţiuni

93

Situaţia parcului de tractoare şi principalele maşini agricole la data de 30.06.1998Tabelul 5.4.

Nr. crt.

Denumirea utilajului Existent inventar

30.03.1998

Neamortizate AmortizateExistent

30.06.1998

Din care în

funcţiune

Diferenţă Existent

30.06.1998

Din care în

funcţiune

Diferenţă

1. Tractoare TOTAL 163.970 64.768 61.994 2774 99.202 83.330 15.872

Din care: 30 CP 1101 740 723 17 361 303 58

40-45 CP 35.761 15.986 15.556 430 19.775 16.611 3164

50-60 CP 1000 498 459 39 502 422 80

65 CP 117.562 44.134 42.258 1876 73.428 61.679 11.749

100 CP 408 100 78 22 308 259 49

180 CP 658 296 147 149 362 304 58

Tractoare grele 705 191 141 50 514 432 82

Alte tractoare 6473 2658 2491 167 3815 3205 610

2. Combine păioase 34.016 13.001 10.916 2085 21.015 13.677 7338

3. Pluguri 117.520 49.691 47.929 1762 67.829 60.371 7458

4. Grape disc 62.395 24.422 22.853 1569 37.973 32.469 5504

5. Combinatoare 10.842 4104 3739 365 6738 5135 1603

6. Maşini amendamente 7766 2970 2681 289 4796 3688 1108

7. Semănători păioase 26.645 12.261 11.374 887 14.384 12.122 2262

8. Semănători prăşitoare 29.030 13.736 12.690 1046 15.294 12.517 2777

9. Cultivatoare 24.022 9408 8935 473 14.614 12.327 2287

10. Maşini combatere 8777 3404 3051 353 5373 4182 1191

11. Maşini erbicidat 10.924 4557 4318 239 6367 5347 1020

12. Combine furaje 2496 1082 814 268 1414 846 568

13. Vindrovere 2671 1079 900 179 1592 1049 543

14. Prese balotat 11.098 3896 2709 1187 7202 3538 3664

15. Remorci tractor 77.031 29.776 26.704 3072 47.255 37.327 9928


94

La deficienţele generate în primul rând de insuficienţa acestor utilaje ca număr, trebuie să adăugăm uzura fizică şi morală accentuată a acestora. Astfel din datele prezentate în tabelul 4.4. nu funcţionau în plină campanie agricolă (30.06.1998) 2774 tractoare neamortizate şi 15.872 tractoare amortizate. Situaţia era la acea dată şi mai dezastruoasă în ceea ce priveşte combinele: 2085 nu erau în funcţiune în plină campanie de recoltat cereale păioase (16 %) din cele neamortizate şi 7338 nu erau în funcţiune din cele amortizate (34,9 5).

Datele prezentate în tabelul 4.5. demonstrează că pe ansamblul agriculturii, 50% din tractoarele existente au o vechime în exploatare de peste 8 ani, iar în sectorul de stat parcul de tractoare de peste 8 ani atinge o cifră record, 80%. Este şi firesc că cu o asemenea structură nu vom putea niciodată să ne încadrăm în epocile optime de efectuare a lucrărilor, rămânând mari suprafeţe agricole nelucrate (peste 350 mii ha în 1998).

Un ultim lucru mai remarcăm: numărul de tractoare şi combine achiziţionate din import până la data de 30 iunie 1998. În condiţiile în care producţia indigenă de tractoare şi combine agricole este gâtuită şi forţată să dea faliment s-au achiziţionat din import peste 2550 tractoare şi peste 6213 combine, de toate mărimile şi toate mărcile (amintim câteva: John Deer, Renault, Ms. Ferguson, Fiat, Claas, Ford, New Holland etc.).

4.2.2. Şeptelul viuŞeptelul viu este format din totalitatea animalelor existente într-o exploataţie agricolă la un

moment dat. O parte a şeptelului viu este considerată ca o componentă a capitalului fix de exploatare. Din capitalul fix de exploatare fac parte:

- animalele de tracţiune (cai, boi de muncă etc.);

95

Situaţia vechimii parcului de tractoare şi a principalelor maşini agricole

Tabelul 4.5.

Specificare Vechimea, în procente

Existent

1.I.1997

.

1 an 2 ani 3 ani 4 ani 5 ani 6 ani 7 ani 8 ani 9 ani 10 ani 11 ani 12 ani 13 ani 14 ani

TRACTOARE Total 162.809 - - 12 15 8 8 3 4 4 4 8 9 9 16

Sector stat 31.044 - - 1 - 5 5 9 8 13 11 12 12 12 12

Sector privat 92.212 1 - 22 25 14 13 - - - - - - - 25

COMBINE pt.

PĂIOASE

35.927 - 2 2 2 1 2 8 14 14 11 15 11 7 11

Sector stat 5776 - - - - 1 1 2 16 16 14 14 14 11 11

Sector privat 9847 20 37 4 6 1 4 - - 10 - 13 3 1 1

Agromec 20.304 - - - - - - - 19 14 13 18 12 8 16

PLUGURI total 113.107 5 5 14 16 10 8 4 4 3 5 5 6 9 6

Sector stat 17.722 - - 6 - 6 12 12 7 7 12 12 12 7 7

Sector privat 67.408 13 14 23 27 15 8 - - - - - - - -

Agromec 27.977 - - - - - 3 6 9 5 11 11 13 26 16

GRAPE DISC total 58.859 6 6 13 17 9 3 1 4 6 4 9 8 9 5

Sector stat 9943 - - 9 - 3 2 2 12 12 12 12 12 12 12

Sector privat 35.382 13 18 21 29 15 4 - - - - - - - -

Agromec 13.524 - - - - - 2 5 9 10 3 20 20 23 8

SEMĂNĂTORI

PĂIOASE

26.321 7 9 13 14 6 3 6 7 4 3 6 6 8 8

Sector stat 4192 - 3 18 2 - 7 7 9 9 9 9 9 9 9

Sector privat 13.989 21 19 19 26 11 4 - - - - - - - -

SEMĂNĂTORI

PRĂŞITOARE

27.291 5 7 14 16 6 3 2 8 7 5 7 6 9 5

Sector stat 4333 - - 13 1 13 5 5 9 9 9 9 9 9 9

Sector privat 13.885 16 19 24 30 7 4 - - - - - - - -

Agromec 9073 - - - - - - 4 16 14 10 15 14 19 8


97

animalele de reproducţie şi de rentă (tauri reproducători, vaci de lapte, berbeci, scroafe etc.).

Cealaltă parte a şeptelului viu este formată din animalele în creştere destinate vânzării (tăuraşi la îngrăşat, viţei, miei, porci la îngrăşat etc.), având toate caracteristicile capitalurilor circulante.

Cunoaşterea încărcăturii în animale la unitatea de suprafaţă a unei exploataţii prezintă interes atât tehnic cât şi economic. Ea permite, de exemplu, cunoaşterea:

- importanţei relative a fiecărei specii de animale;- suprafeţelor de furaje necesare pe unitatea de animal;Caracteristicile capitalului animal (Şeptelul viu)a) Animalele constituie un element de transformare, - transformă furajele şi alte produse

vegetale în carne, lapte etc. Dar această transformare este făcută cu un randament energetic scăzut.

b) Este un “echipament” viu; nu se amortizează, se reînnoieşte el însuşi, în detrimentul produsului final.

c) Este un ansamblu organizat: turma de bază. Turma de bază are o structură ce corespunde fiecărei specii şi orientări de creştere.

Rolul capitalului animalEsenţial este rolul său productiv, însă şeptelul viu reprezintă în plus o serie de avantaje:- contribuie la obţinerea humusului prin îngrăşămintele organice;- asigură folosirea deplină a forţei de muncă familiale (în special iarna);- furnizează bani lichizi pentru exploataţie prin vânzările produselor respective;- valorifică produsele secundare vegetale şi de asemeni subprodusele industriale.Pentru condiţiile concrete din ţara noastră, creşterea animalelor are o importanţă deosebită

datorită următoarelor considerente: asigură produse de primă necesitate pentru alimentaţia umană; contribuie la asigurarea industriilor prelucrătoare cu materii prime; asigură valorificarea superioară a producţiei vegetale (atât principală cât şi secundară); reprezintă sursă importantă pentru creşterea producţiei vegetale prin furnizarea îngrăşămintelor organice; valorifică cu eficienţă economică ridicată baza naturală furajeră de pe păşuni şi fâneţe (circa 4,5 milioane hectare); determină utilizarea uniformă şi mai productivă a forţei de muncă, asigurând realizarea, în tot cursul anului de venituri pentru exploataţiile crescătoare de animale şi pentru producători. Creşterea animalelor, prin specificul lor de producţie, se pretează la procese de producţie industriale, determinând niveluri ridicate de producţie şi de productivitate a muncii, ceea ce ar putea avea un rol important în dezvoltarea comerţului exterior al ţării. Acestea sunt numai câteva considerente care evidenţiază rolul şi locul producţiei animale în ansamblul agriculturii şi al economiei româneşti, care argumentează şi mai mult necesitatea de a dezvolta şi de a intensifica acest sector al agriculturii româneşti. Din nefericire evoluţia stării de fapt a acestui sector demonstrează tocmai contrariul.

În perioada care a urmat anului 1989, inclusiv în 1998, a avut loc o reaşezare considerabilă a efectivelor de animale la toate speciile. În anul 1998, comparativ cu 1989, diminuarea efectivelor (vezi tabelul 4.6.) a fost de: peste 50% bovine; peste 50% la porcine; 45% la ovine şi 48% la păsări. În perioada analizată sporirea efectivelor se înregistrează numai la o singură specie (cabaline) şi anume un spor de 36 % (vezi tabelul 4.7.). Tot din acest tabel putem deduce scăderea masivă a efectivelor în sectorul de stat, care a atins cote alarmante: s-au pierdut cca. 80% din efectivele de bovine, aproximativ 83,3% la ovine; 58% din porcine şi 77,8 din păsările ouătoare.

98

Evoluţia efectivelor şi a producţiei animale în perioada 1989 – 1998

Tabelul 4.6.

Specificare U.M. 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998

Bovine Mii cap. 6416 6291 5381 4335 3683 3597 3481 3496 3435 3296

Mii t viu 439 633 634 499 486 488 392 363 381 307

Mii hl* 32.234 33.057 35.107 33.593 35.594 41.663 44.759 45.453 45.947 44.411

Porcine Mii cap. 14.351 11.671 12.003 10.954 9852 9262 7758 7960 8235 7097

Mii t viu 1023 1010 1069 1011 976 994 882 910 890 823

Ovine Mii cap. 16.210 15.435 14.062 13.269 12.079 11.499 10.897 10.381 9663 8937

Mii t viu 216 203 173 135 170 149 152 155 140 123

Tone lână 35.386 36.167 32.537 28.020 26.011 25.141 24.323 23.165 22.120 19.967

Păsări Mii cap. 127.561 113.968 121.379 106.032 87.725 76.532 70.157 80.524 78.478 66.620

Mii t

greut. vie

484 552 474 422 382 327 355 376 327 334

Ouă –

mil. buc.

7040 8077 6859 5801 5316 5091 5263 5459 4953 4956

* lapte de vacă fără consumul viţeilorSursa: Anuare Statistice 1989 – 1997 Date statistice 1998

99

Evoluţia efectivelor de animale în perioada 1989-1997 în sectoarele de stat şi privatTabelul 4.7.

- mii capete -Specificare 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 Prel. 1997BOVINE 6291 5380 4280 3683 3597 3481 3496 3435 3283 - sector privat 5147 4409 3474 3010 3050 3056 3133 3103 3048 - sector stat 1144 971 806 673 547 425 363 332 236BOVINE MATCĂ 2468 2122 2266 2025 1979 1963 1983 1939 1826 - sector privat 2149 1848 2027 1818 1796 1804 1842 1812 1731 - sector stat 319 274 239 207 183 159 141 127 95OVINE 16.452 15.067 14.833 12.884 12.276 11.642 11.086 10.317 9645 - sector privat 13.722 12.801 12.909 11.319 11.033 10.561 10.177 9592 9205 - sector stat 2730 2266 1924 1565 1243 1081 909 725 440OVINE MATCĂ 9989 9747 12.230 9467 9147 8591 8202 7662 6707 - sector privat 8711 8547 11.128 8507 8356 7940 7643 7190 6416 - sector stat 1278 1200 1102 960 791 651 559 472 291PORCINE 11.671 12.003 10.954 9851 9262 7758 7960 8235 7133 - sector privat 5584 5911 5455 5381 4911 4415 4614 4766 4581 - sector stat 6087 6092 5499 4470 4351 3343 3346 3469 2552SCROAFE MATCĂ 1023 951 772 792 678 576 591 584 529 - sector privat 467 440 326 395 327 290 305 305 315 - sector stat 556 511 446 397 351 286 286 279 214PĂSĂRI 113.968 121.379 106.032 87.528 76.532 70.157 80.524 78.478 68.915 - sector privat 56.231 58.418 53.223 46.192 44.006 46.340 50.869 54.289 57.025 - sector stat 57.737 62.961 52.809 41.336 32.526 23.817 29.655 24.189 11.890PĂSĂRI OUĂTOARE 49.390 51.475 50.213 42.396 37.980 36.233 38.575 38.883 30.421 - sector privat 34.920 35.225 34.304 31.122 29.130 29.192 30.378 31.842 27.217 - sector stat 14.470 16.250 15.909 11.274 8850 7041 8197 7041 3204CABALINE 663 670 749 721 751 784 806 816 818 - sector privat 599 623 707 682 716 756 782 794 804 - sector stat 64 47 52 39 35 28 24 22 14FAMILII ALBINE – mii fam. 1201 1091 1207 753 703 683 658 632 632 - sector privat 1064 978 1140 695 654 645 624 605 617 - sector stat 137 113 67 58 49 38 34 27 15Sursa: Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei

100

Cauzele care au determinat reducerea drastică a efectivelor de animale sunt generate de un complex de factori, între care amintim:

- asanarea economică a efectivelor de animale prin scoaterea din circuitul productiv a animalelor tarate sau cu potenţial productiv scăzut;

- structura deformată a exploataţiilor / întreprinderilor, care a condus la o capacitate de performanţă scăzută a unui număr semnificativ de producători (vezi gigantismul unor asemenea agenţi economici, mai puţin adaptabil exigenţelor şi cerinţelor economiei de piaţă);

- dominarea pieţei de produse animaliere de către agenţii de prelucrare cu capital de stat (cel mai adesea cu o situaţie financiară precară) care au imprimat cererii un caracter monopolist, ceea ce a accentuat transferurile de valoare adăugată din agricultură spre alte sectoare, în detrimentul crescătorilor de animale;

- slaba dezvoltare a pieţelor, mediu concurenţial subdezvoltat, dezechilibrat, ce acţionează în defavoarea tot a crescătorilor de animale;

- prelungirea controlului preţurilor la poarta fermei pentru principalele produse animaliere;

- inexistenţa unor structuri instituţionale care să protejeze interesele agenţilor economici din componenţa filierelor produselor animaliere.

Tendinţa de creştere a ponderii sectorului privat în ansamblul efectivelor de animale s-a menţinut constantă pe parcursul întregii perioade (1989-1998).

4.2.3. Plantaţiile pomiviticole

Plantaţiile pomiviticole au făcut parte în mod clasic din capitalul funciar. Dar ele au caracteristicile unui capital fix foarte specializat şi este normal să fie incluse în capitalul de exploatare. Plantaţiile sunt considerate investiţii care necesită capital propriu, separat de capitalul funciar. Acest capital investit trebuie amortizat. De aceea plantaţiile, fie de viţă de vie, fie de pomi, din punct de vedere economic sunt considerate ca făcând parte din şeptelul mort.

Pomicultura şi viticultura reprezintă în ţara noastră cele mai intensive ramuri ale producţiei vegetale şi ocupă primele locuri sub aspectul eficienţei economice. Ca ramuri ale agriculturii, pomicultura şi viticultura îndeplinesc funcţiuni multiple atât în ceea ce priveşte modul de utilizare a condiţiilor naturale, a resurselor de producţie – materiale şi umane, cât şi în privinţa utilizării produselor principale şi secundare, obţinute în aceste ramuri. Prin particularităţile de producţie pe care le prezintă, ca şi prin întregul conţinut al activităţii lor, pomicultura şi viticultura ar trebui să reprezinte într-adevăr ramurile de vârf ale agriculturii româneşti, deoarece aceste îndeletniciri se contopesc cu fiinţa naţională a neamului nostru, tradiţiile pierzându-se în negura timpului. După 1989 dreptul de proprietate asupra pământului a fost restabilit prin Legea 18/1991 – Legea fondului funciar astfel că în 1997 sectorul particular deţinea 72% din totalitatea suprafeţei agricole, 84% din suprafaţa arabilă, 51% din suprafaţa de pajişti naturale, 76% din suprafaţa ocupată de vii şi 69% din suprafaţa ocupată cu livezile pomicole (vezi tabelul 4.8.).

Modificări semnificative faţă de anul 1989 nu apar în ceea ce priveşte structura terenului agricol, cu excepţia reducerii constante a suprafeţelor deţinute de livezi (cu 16 %).

101

Dinamica terenurilor pe categorii de folosinţă şi forme de proprietate în perioada 1989 – 1997

Tabelul 4.8.

mii ha

Nr.

crt.

Specificare A n u l

1989 % 1990 % 1991 % 1992 % 1993 % 1994 % 1995 % 1996 % 1997 %

I AGRICOL TOTAL 14759 100 14769 100 14798 100 14790 100 14793 100 14798 100 14797 100 14789 100 14789 100

1. - domeniul public privat al statului 4134 28 2309 16 4474 30 4458 30 4426 30 4103 28 4193 28 4095 28 4092 28

2. - sector cooperatist 8602 58 8266 56 - - - -- - - - - - - - - - -

3. - sector particular 2023 14 4194 28 10124 70 10396 70 10335 70 10372 70 10694 72 10694 72 10697 72

II. ARABIL TOTAL 9458 100 9450 100 9423 100 9357 100 9142 100 9339 100 9337 100 9339 100 9336 100


2. - sector cooperatist 6576 70 6331 67 - - - - -- - - -- - - - - - -


III. VII TOTAL 278 100 277 100 286 100 299 100 304 100 299 100 292 100 289 100 287 100


2. - sector cooperatist 154 55 152 55 - - - - - - - - - - - - - -


IV. LIVEZI TOTAL 318 100 314 100 311 100 304 100 295 100 289 100 278 100 271 100 267 100




V. PĂŞUNI ŞI FÂNEŢE TOTAL 4705 100 4728 100 4778 100 4830 100 4852 100 4872 100 4890 100 4890 100 4899 100





102

În privinţa viilor au apărut modificări calitative în sensul că după 1989 s-au plantat suprafeţe mari cu vii hibride, de calitate inferioară. Astfel în anul 1996 din suprafaţa de 251.831 hectare vii pe rod, cele hibride deţineau 110.035 hectare, deci o pondere de 43,7% (vezi Anuarul Statistic al României, 1997).

4.3. Formarea şi economia de capital

4.3.1. Investiţiile în agriculturăDoi factori de producţie – capitalul şi munca – trebuie combinaţi pentru obţinerea

producţiei. În continuare se va examina legătura dintre prezent şi viitor prin investiţii şi de asemeni, modul cum progresul tehnic este una din cheile viitorului nostru.

Suntem astăzi în medie de trei ori mai productivi decât părinţii noştri. Ceea ce înseamnă că în medie, la acelaşi număr de ore de muncă, producem de trei ori mai mult decât acum treizeci de ani, graţie unei mai bune formări, a unei mai bune organizări a muncii, a unei automatizări mai pregnante a producţiei, a unor utilaje mai bune graţie unui efort de utilizare fără precedent.

Actualmente, omenirea în sens general investeşte în fiecare an de trei până la patru ori mai mult ca acum treizeci de ani şi de cinci până la nouă ori mai mult decât la începutul secolului.

4.3.1.1. Mecanismele investiţiei şi jocurile progresului tehnicInvestiţiile în general au două reprezentări. Întreprinderea care investeşte are o acţiune de

stimulare a altor întreprinderi (le dă acestora de lucru), de stimulare a cererii, de stimulare a activităţii economice în general. În acelaşi timp, ea îşi dezvoltă capacităţile de producţie instalate şi oferă bunuri posibile (stimulează oferta).

Consumul intern şi exportul fac parte din cerere. Dacă ele cresc, ele antrenează producţia. Dar aceasta este limitată de întreprinderile şi maşinile disponibile. În revanşă, dacă investiţia creşte, nu numai că antrenează creşterea producţiei, ea adaugă de asemeni noi întreprinderi, noi maşini celor deja disponibile . Investiţia joacă astfel rolul unic şi central în creşterea economică, deoarece ea acţionează simultan asupra cererii şi ofertei de bunuri.

Acţiunea asupra cereriiCe se întâmplă atunci când şefii de întreprinderi, încrezători în ameliorarea climatului de

afaceri deci creşterea proiectelor lor de investiţii propunând să-şi dubleze producţia? Întreprinderile care investesc se adresează fabricanţilor de maşini.

Două situaţii apar:a. Aceşti fabricanţi sunt în străinătate. Deci în acest caz producătorii străini îşi măresc

vânzările, dar balanţa noastră comercială se deteriorează şi efectele investiţiei se opresc aici.b. Dacă fabricanţii de echipamente sunt fabricanţi naţionali, decizia de a investi va declanşa

o serie de mişcări favorabile. Cifra de afaceri a furnizorilor de echipamente creşte şi în consecinţă salariile şi impozitele pe care ei le plătesc, profiturile pe care le realizează cresc în aceeaşi măsură. Salariaţii lor, eventual în număr mai mare, consumă mai mult. Distribuitorii şi producătorii de alimente, de îmbrăcăminte, de televizoare, de automobile văd cum vânzările şi încasările lor cresc. Pentru a face faţă unei cereri mai mari, aceştia îşi măresc producţia, fac noi angajări, măresc salariile şi comenzile către furnizorii lor. Per total, rezultă că investiţia naţională are un efect multiplicator asupra activităţii economice. Acesta este celebrul multiplicator al investiţiilor al lui Keynes.

Descoperirea acestei explicaţii, care ne pare evidentă astăzi, a constituit acum o jumătate de secol un avans capital în exercitarea politicii economice. După multiplicator, când afacerile merg prost, acestea se pot relansa stimulând programe de investiţii.

Dar trebuie să vedem de asemeni şi limitele acestui raţionament: dacă furnizorii de echipamente sunt în străinătate va avea loc o fugă a comenzilor şi a efectelor multiplicatoare spre străinătate. Această fugă deteriorează echilibrul financiar al întreprinderilor şi pe cel al naţiunii, fără a determina relansarea activităţii sperate. Astfel, în mod precis, cu deschiderea frontierelor se cunoaşte astăzi că toată relansarea într-o ţară izolată se direcţionează în cea mai mare parte pentru

103

profitul producătorilor străini. Relansarea economică atât de dorită se sufocă ea însăşi în mod rapid: efectul multiplicator nu mai este ceea ce era.

Acţiunea asupra oferteiInvestiţiile aduc o mărire a capacităţilor de producţie: - Dacă maşina se substituie unei maşini vechi, scoasă din uz, aceasta este o investiţie de

reînnoire.- Maşina nouă poate, de asemenea, să fie adăugată vechilor maşini existente: aceasta este o

investiţie de extensie. De exemplu se poate construi o a doua linie de montaj sau de asamblare pentru a face faţă cererii.

- Maşina nouă poate de asemenea să se substituie muncii umane. Aceasta este o investiţie de raţionalizare sau de productivitate. Dacă costul mâinii de lucru pare prea ridicat şefilor de întreprinderi, aceştia preferă să instaleze mai multe maşini decât să angajeze personal suplimentar.

În practică, distincţia este departe de a fi totdeauna clară. Întreprinderea a investit în acelaşi timp pentru a răspunde cererii, pentru conservarea sau pentru creşterea segmentului său de piaţă, pentru reducerea defectelor de fabricare, pentru ameliorarea calităţii producţiilor şi livrarea de noutăţi şi pentru reducerea costurilor sale unitare utilizând, pentru aceeaşi producţie, mai puţini factori de producţie: mai puţini salariaţi, mai puţine materii prime sau mai puţină energie. Toate aceste trei raţiuni de a investi sunt totdeauna prezente, dar ele se combină rezultând procedee diverse, după raţionamentele respective.

Problema care se pune este mai puţin legată de a şti pentru ce se investeşte în general, ci aceea de a selecţiona (a alege) dintre toate proiectele posibile, proiectul cel mai bun pentru investiţie. Pentru aceasta, trebuie folosiţi mai bine banii de care se dispune la un moment dat. Cheltuielile de investiţii sunt imediate, profiturile vor veni întotdeauna puţin mai târziu. Creditul permite să investeşti, dar el este scump: trebuie să plăteşti dobânda şi bineînţeles, să rambursezi capitalul împrumutat. Înainte de a decide o investiţie trebuie să se compare diferitele proiecte, să se aleagă aceea cu cea mai bună rentabilitate şi în toate ipotezele, trebuie eliminate acelea unde rata rentabilităţii va fi inferioară ratei dobânzii, pentru că ele vor aduce mai puţin decât costă.

Cunoscând că investiţiile au atâtea virtuţi se înţelege mai greu de ce se stagnează din acest punct de vedere de foarte mulţi ani în foarte multe ţări. Cum se face că având atâţia muncitori neocupaţi, ele nu încep relansarea investiţiilor, stimulând astfel ansamblul activităţilor economice ?

Dintre toate variabilele economice, investiţia este una dintre cele mai greu de explicat. Într-o economie descentralizată, investiţia totală depinde de deciziile numeroşilor şefi de întreprinderi. A investi nu este altceva decât a face un pariu cu viitorul. Dar eşti din ce în ce mai puţin înclinat să pariezi când perspectivele de viitor sunt ameninţate de mari greutăţi.

Decizia de a investi este o decizie ireversibilă, cel puţin pentru câţiva ani. Dacă conjunctura economică va fi mai puţin favorabilă decât previziunile, veniturile sperate nu se vor realiza, cu toate că cheltuielile legate de dobânzile bancare şi de rambursarea creditelor vor continua să curgă. Întreprinderea se va găsi în dificultate cu bancherul său, cu furnizorii săi şi foarte probabil va fi îndrumată spre lichidare. Pentru a evita de a fi prea îndatorate şi de a risca astfel să-şi piardă independenţa, societăţile preferă să se autofinanţeze în cea mai mare parte. Ele nu distribuie acţionarilor decât o parte din beneficiile lor şi reinvestesc restul. Autofinanţarea reprezenta prin anii ’60, 80 % din investiţiile totale, chiar 100 % în Statele Unite. Profiturile ridicate contribuie astfel uşor la demararea investiţiilor. Făcând greşeala unei rentabilităţi suficiente, întreprinderile nu pot apuca ocazia de a investi, de a participa la cercetarea tehnologică şi la dezvoltarea ocupării forţei de muncă.

Un obstacol în calea investiţiilor îl constituie existenţa unor maşini subexploatate. Întreprinderile care nu folosesc la întreaga capacitate tehnica şi echipamentele de care dispun, sunt obligate să răspundă la toate comenzile suplimentare ale clienţilor lor fără maşini suplimentare, deci fără să investească. Ele dispun de o marjă de capacitate neutilizată. Atâta timp cât această marjă nu va fi resorbită, întreprinderile nu vor putea să investească.

Întrucât cheia investiţiei este încrederea în viitor, “starea de încredere” cum spun oamenii de afaceri este un lucru de la care ei pretind întotdeauna atenţia cea mai strictă şi vigilenţa cea mai

104

mare. Faptul marcant în materie este extrema precaritate a datelor cu ajutorul cărora suntem obligaţi a efectua evaluările în privinţa randamentelor scontate. Cunoştinţele despre factorii care guvernează randamentul unei investiţii câţiva ani mai târziu sunt în general foarte limitate şi adesea neglijabile: “ Dacă natura umană nu avea gustul pentru risc, dacă ea nu găsea nici o satisfacţie (alta decât cea pecuniară) de a construi o uzină sau o cale ferată, de a exploata o mină sau o fermă, singure investiţiile suscitate printr-un calcul stabilit la rece nu puteau lua fără îndoială o mare extensie” scria J.M. Keynes. Nici încrederea, nici gustul pentru risc nu se comandă prin decrete, ele depind de numeroşi factori economic, financiari, sociali, vederile politice naţionale şi internaţionale. Este mult mai uşor să dispară încrederea decât să fie restaurată.

În rezumat, în ciuda tuturor virtuţilor sale, investiţia poate să se găsească în mod durabil blocată. Mai multe rotiţe contribuie la mecanismele investiţiei: volumul economiilor, costul creditului, demararea crescândă a cererii, rentabilitatea profiturilor şi natural încrederea în viitor. Este suficient ca una din rotiţe să fie gripată pentru ca motorul investiţiei să se caleze şi să se sufoce. Aceasta se întâmplă când ansamblul economiei este în pană. Şi dacă durează de mult timp în faţa concurenţei neiertătoare a străinătăţii începe riscul declinului, al intrării pe toboganul căderii. Progresul tehnic nu poate fi încorporat din plin decât în echipamente noi şi ţările care nu investesc vor pierde teren în privinţa tehnicii. Pentru naţiuni, jocurile tehnologice sunt jocuri vitale.

Progres tehnic înseamnă o nouă organizare a factorilor de producţie care permite fie să se producă mai mult cu aceleaşi cantităţi de factori, fie că se produce tot atât dar economisind unul dintre factori: mai puţin efort, mai puţin ulei, mai puţine minereuri sau mai puţină uzură la maşini.

Progresul tehnic se manifestă în general o dată cu schimbarea utilajelor: de exemplu atunci când un editor înlocuieşte o rotativă cu alta mai rapidă. Aceste progrese ale tehnicii au efecte difuzate extrem de larg pe ansamblul economiei. Astfel toate întreprinderile beneficiază de progresele informaticii. Înlocuind tehnica din prima generaţie cu tehnica din a doua generaţie, din a treia generaţie, şi chiar a patra generaţie, sau prin microordinatoare, s-a putut creşte masiv puterea de conversie pentru fiecare ban cheltuit în informatică.

Manifestarea cea mai radicală a progresului tehnic este înlocuirea unei tehnologii prin alta mai automatizată: mai puţini oameni şi mai multe maşini. De o manieră generală muncitorii, mai puţin numeroşi, sunt îndepărtaţi de unelte şi de produs, ei intervin sau supraveghează prin intermediul a numeroase mecanisme. În muncă au apărut noi constrângeri: monotonia, sedentarismul, solicitarea ridicată a muncii, zgomot, reducerea efectivelor etc.

Aspectul cel mai spectaculos şi cel mai controversat al progresului tehnic este înlocuirea omului de către maşini. De la invenţia troliului şi a scripetelui până la automatizarea completă a liniilor de montaj a automobilelor oamenii nu au încetat să inventeze mijloace de a uşura efortul lor, totodată obţinând o cantitate crescută de bogăţii materiale. Atunci când înlocuim un atelier clasic printr-unul automatizat, supravegheat de către ordinator, nu se contribuie oare la creşterea şomajului ?!

Progresul tehnic a dat naştere întotdeauna la frică. Sismondi, unul dintre primii economişti socialişti scria, de exemplu, acum mai puţin de un secol: “Dacă astăzi o descoperire nouă poate să facă cu un singur meseriaş ceea ce se făcea acum 10 ani cu o sută, această descoperire va deveni un rău naţional”. Acest pronostic s-a dovedit totalmente fals, ca şi celelalte pronosticuri asupra consecinţelor progresului tehnic.

Karl Marx a fost foarte favorabil progresului tehnic permis de către maşini. Critica sa nu se referea la maşinism ci la sistemul capitalist, care permite acumularea capitalului productiv în mâinile proprietarilor capitalişti, şi exploatarea astfel a muncii proletarilor. Progresul tehnic era în ochii săi pervertit prin ordinea socială capitalistă. În loc de a fi un progres pentru om, maşina nu făcea, în accepţiunea sa, decât să progreseze bogăţia capitaliştilor.

Economiştii liberali sunt în general optimişti faţă de progresul tehnic. Eu au încredere în mecanismele pieţei, amintind că şi în acest domeniu funcţionarea pieţei a absorbit toate şocurile. Ei nu contestă de loc că la început maşina ia locul muncitorilor pentru că ea este făcută în mod precis pentru aceasta. Dar pentru ei trebuie să vedem mult mai departe:

105

În primul rând, maşinile trebuie fabricate. Industria de bunuri de echipare are un puternic caracter manufacturier. Pentru a pune la punct şi a produce maşinile este nevoie de bărbaţi şi femei: ingineri, birouri de studiu şi de design, muncitori calificaţi. Când se au în vedere efectele automatizării asupra locurilor de muncă, suprimate în sectoarele care se automatizează, trebuie să se ia în considerare şi locurile de muncă create pentru conceperea şi construirea automatelor şi roboţilor.

În al doilea rând, mecanizarea mai accentuată permite fabricarea în serii mari. Studiile de produs, cheltuiala de lansare, echipamentele sunt astfel amortizate de o cantitate mai mare de produse. Calităţile produsului pot fi tratate cu mai mare grijă, preţurile de cost mai strânse. Pe scurt, producţia de masă permite scăderea preţurilor şi generalizarea consumurilor la toate categoriile populaţiei. Cea mai mare parte a produselor industriale au cunoscut această evoluţie: preţuri ridicate la debut, apoi scăderea preţurilor graţie progresului tehnic şi dezvoltării consumului. Creşterea totală a vânzărilor compensează uşor efectul mecanizării: trebuie mai puţine ore de muncă pentru fabricarea unui obiect, dar se fabrică mai multe obiecte. Locurile de muncă sunt salvate şi dezvoltarea asigurată.

În sfârşit ca un ultim argument, progresul tehnic dă naştere întotdeauna (ca o performanţă) la produse noi. Noi activităţi apar pentru a răspunde la noi trebuinţe. Locurile de muncă se dezvoltă astfel graţie progresului tehnic.

Conştienţi că nu este posibil de a departaja de o manieră definitivă opiniile pesimiştilor sau optimiştilor, respectându-le dreptul propriilor opinii propunem câteva concluzii generale, dorind a fi luate mai mult ca puncte de reper:

- nu se poate demonstra că în viitor progresul tehnic va continua să crească numărul locurilor de muncă; această constatare verificată de-a lungul secolelor în toate ţările este totuşi o prezumţie favorabilă pentru viitor;

- refuzul progresului tehnic a condus la declinul economic; atitudinea în legătură cu investiţiile şi progresul tehnic rămâne ambiguă; nimeni nu se declară deschis împotriva progresului, dar opunându-se fie succeselor sau pervertirilor (cazul lui Marx) nu poate fi interpretat ca fiind refuzul progresului;

- progresul tehnic produce o busculare a echilibrului social. Progresul tehnic redesenează în permanenţă harta activităţilor economice. Schimbarea

tehnică antrenează deci reconversia activităţilor, care deplasează locurile de muncă şi oamenii înşişi. Aceste crize de adaptare sunt acompaniate de recalificări, de şomaj. Iată pentru ce solidaritatea în legătură cu victimele reconversiilor nu este numai o datorie de caritate. Este de asemenea o necesitate economică dacă se vrea într-adevăr evitarea blocării progresului. În termeni pur economici, munca este un bun din ce în ce mai puţin rar. Durata şomajului oficial şi a şomajului deghizat sub forma prepensionării şi a plecărilor anticipative demonstrează că milioane de ore de muncă sunt în diferite feluri refulate de economie. Pe de altă parte, munca rămâne o valoare centrală a societăţii noastre, care structurează activitatea noastră personală şi cimentează coeziunea noastră socială. Noi muncim pentru a produce bunuri şi servicii care fac existenţa noastră mai agreabilă, dar existenţa noastră nu este făcută numai pentru a crea bunuri şi servicii pentru consum.

4.3.1.2. Evoluţia, structura şi particularităţile investiţiilor în agriculturăÎn ansamblul factorilor care asigură creşterea economică generală a ţării noastre o

însemnătate deosebită o au investiţiile – forma principală prin care se realizează acumularea. Experienţa ţării noastre, cât mai ales a statelor cu o agricultură dezvoltată, demonstrează cu prisosinţă că ritmul şi proporţiile creşterii şi dezvoltării producţiei agricole depind în mare măsură de nivelul fondurilor investite, de orientarea lor spre direcţiile progresului tehnic contemporan.

România se află în plin proces de tranziţie spre economia de piaţă. Caracteristica esenţială a actualei etape este foamea de capital necesar pentru retehnologizare, pentru schimbarea structurii economiei naţionale moştenite de la vechiul regim. Economia românească este încă victima unui sistem în care separarea artificială a unităţii dintre investiţie şi interes a generat mari pierderi. Ne găsim oarecum într-o situaţie paradoxală: deşi printr-o politică aberantă a unei cote înalte de

106

acumulare s-au investit mii de milioane de lei în preocupările de dezvoltare economică, nivelul înzestrării şi dotării tehnice este extrem de precar, chiar rudimentar în raport cu performanţele progresului tehnic contemporan.

Dezastrul investiţiilor româneşti este reflectat de evoluţia indicatorilor de eficienţă propriu-zişi a investiţiilor, indicatori care au suferit scăderi considerabile şi continui (vezi tabelul 4.9.).

Evoluţia unor indicatori 1 ai eficienţei investiţiilor şi fondurilor fixe

Tabelul 4.9.

Nr.

crt.

Indicatorii UM 1971/

1975

1976/

1980

1981/

1985

1. Ritmul mediu anual de creştere a venitului naţional

% 11,3 7,2 4,9

2. Rata acumulării % 32,7 35,2 27,9

3. Sporul venitului naţional la 1000 lei investiţii productive

Lei 313 174 124

4. Sporul venitului naţional la 1000 lei fonduri fixe productive

Lei 419 215 270

Sursa: Margareta Marian, Elena Merce – Economie agrară, partea I, Cluj-Napoca, 1991

La degradarea continuă a eficienţei efortului investiţional al economiei româneşti au contribuit nefavorabil în proporţie diferite următorii factori: gradul de utilizare a capacităţilor de producţie, structura pe ramuri a economiei, proporţia fondurilor fixe active, durata de serviciu şi sistemul de amortizare practicat, starea fizică şi gradul reînnoirii fondurilor fixe etc.

În agricultură, ca de altfel în întreaga economie planificată centralizat, investiţiile au constituit monopol de stat. În acest fel, lipsa de competenţă, conjugată cu lipsa de interes a generat distrugerea spiritului întreprinzător, aducând individul într-o stare de dezinteres total faţă de procesul de producţie. Din această cauză considerăm că pentru trezirea şi resuscitarea interesului pentru politica de investiţii în general, dar mai ales pentru investiţiile din agricultură, trecerea în revistă a particularităţilor investiţiilor din agricultură este binevenită.

Dar ce reprezintă în fond investiţiile ?Investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor băneşti efectuate în scopul de a crea noi

capacităţi de producţie, de a înlocui pe cele uzate, de a reconstrui, lărgi sau moderniza pe cele existente, de a dezvolta obiective cu destinaţie social-culturală.

În funcţie de această definiţie, orice investiţie reprezintă un capital fix potenţial, aşa cum fiecare categorie de capital fix constituie o investiţie realizată, materializată.

Investiţiile ca mijloc de dezvoltare şi modernizare a agriculturii nu trebuie confundate cu cheltuielile de producţie care se includ integral, cu întreaga lor valoare, în costul producţiei realizate pe perioada unui ciclu de producţie.

Investiţiile sunt destinate în exclusivitate pentru realizarea de noi mijloace fixe care prin natura lor participă la mai multe cicluri de producţie.

În alocarea fondurilor de investiţii pentru agricultură, ca şi în asigurarea utilizării raţionale a acestora, trebuie avute în vedere particularităţile pe care investiţiile din această ramură a economiei naţionale le prezintă comparativ cu cele alocate în alte sectoare de activitate productivă.

1) S-a folosit terminologia uzuală din perioadele respective

107

Dintre acestea menţionăm:a) În agricultură o unitate de produs se obţine, de regulă, cu un volum mai mare de fonduri

fixe decât în industrie, iar sporul de producţie nu urmează întotdeauna o linie continuu ascendentă şi proporţională cu volumul fondurilor utilizate în producţie;

b) O serie de fonduri fixe, îndeosebi mijloacele de mecanizare, au o durată redusă de utilizare în cursul anului şi o capacitate diferită de lucru de la o zonă la alta;

c) În multe sectoare de producţie, recuperarea fondurilor de investiţii alocate se face după o perioadă mai îndelungată de timp din momentul efectuării lor şi se eşalonează pe un număr mai mare de ani (de ex., investiţiile în plantaţii, în creşterea animalelor etc.);

d) Fondurile fixe neproductive au în agricultură o pondere mai mare în totalul fondurilor fixe ale întreprinderilor, comparativ cu industria, ceea ce influenţează direct nivelul eficienţei economice a producţiei realizate.

Toate aceste particularităţi pledează nu numai pentru o creştere absolută a volumului de investiţii alocate agriculturii, dar şi pentru un ritm superior de creştere, comparativ cu cel realizat pe ansamblul economiei naţionale şi mai ales pentru o utilizare cât mai intensivă a acestor fonduri.

O problemă capitală a dezvoltării investiţiilor ca factor al modernizării agriculturii o constituie orientarea judicioasă a acestora şi restructurarea lor continuă în conformitate cu cerinţele progresului tehnic.

În privinţa orientării investiţiilor trebuie avute în vedere realizarea cu prioritate a obiectivelor productive şi sporirea continuă a ponderii acestora în totalul investiţiilor efectuate. În acest cadru însă accentul trebuie pus pe creşterea cantitativă şi îmbunătăţirea calitativă a obiectivelor cu o eficienţă economică ridicată şi imediată, cum sunt animalele de producţie, lucrările de îmbunătăţiri funciare, plantaţiile intensive de vii şi pomi ş.a. Realizarea unui număr cât mai mare de asemenea obiective crează posibilităţi tot mai mari pentru sporirea rapidă a producţiei agricole şi crearea pe această cale a unor noi surse de acumulări proprii, din care să fie alocate sume noi pentru investiţii.

O altă direcţie a orientării investiţiilor în agricultură trebuie s-o constituie realizarea de obiective care să permită introducerea şi aplicarea largă în producţie a tehnologiilor moderne de tip industrial, precum şi a metodelor şi procedeelor înaintate de organizare a producţiei şi a muncii.

În orientarea investiţiilor din agricultură este de asemenea necesar să se aibă în vedere în permanenţă sporirea mijloacelor fixe care, utilizate raţional, să asigure o reducere continuă a necesarului de forţă de muncă şi o diminuare a ponderii acesteia din totalul populaţiei active ocupate pe economie.

Extinderea mijloacelor de mecanizare complexă a producţiei agricole, ca şi dezvoltarea puternică a electrificării şi automatizării în toate sectoarele activităţii productive, reprezintă în această privinţă obiectivele principale care trebuie avute în vedere la orientarea investiţiilor.

În practica de producţie agricolă există mai multe criterii de clasificare a investiţiilor.a) Un prim criteriu este cel al destinaţiei lor economice. În funcţie de acest criteriu se

disting:- investiţii productive, care participă la obţinerea şi creşterea producţiei cum sunt, de pildă,

investiţiile alocate cumpărărilor de animale de producţie, înfiinţării sau extinderii plantaţiilor viti-pomicole;

- investiţii neproductive, care nu contribuie la obţinerea producţiei, dar care ajută la desfăşurarea în bune condiţii a procesului de producţie, cum sunt, de exemplu, investiţiile pentru căile de comunicaţii şi mijloacele de transport.

b) Un al doilea criteriu de clasificare după sfera de acţiune. Din acest punct de vedere deosebim:

- investiţie specifică, prin care se înţelege investiţia pe unitatea de producţie (suprafaţă, animal) sau pe unitatea de produs;

- investiţie comună, care se referă la realizarea unui obiectiv ce poate fi utilizat în mai multe scopuri, de exemplu, investiţia destinată construirii unui depozit, unei magazii, unei remize etc.;

108

- investiţie generală, care priveşte un obiectiv de interes general, cum ar fi realizarea unui sediu administrativ;

c) Un al treilea criteriu este modul de participare la introducerea progresului tehnic, în funcţie de care deosebim:

- investiţiile de refacere, care sunt investiţii ce participă la înlocuirea, lărgirea sau reconstrucţia fondurilor fixe fără a aduce modificări în nivelul tehnic al fondurilor respective;

- investiţiile de modernizare, sunt investiţii prin care înlocuirea, lărgirea şi reconstrucţia fondurilor fixe se face în condiţiile ridicării nivelului tehnic, a parametrilor mijloacelor de producţie respective;

d) Un al patrulea criteriu este structura cheltuielilor reclamate de un obiectiv sau altul de investiţii. Din acest punct de vedere se disting;

- investiţii cu consum specific mare de forţă de muncă, cum sunt de pildă investiţiile făcute în hidroamelioraţii;

- investiţiile cu consum specific mare de mijloace materiale, cum sunt cele destinate complexelor zootehnice de tip industrial, din industria agroalimentară sau cele alocate pentru procurări de maşini şi instalaţii agricole.

e) Un al cincilea criteriu de clasificare este sursa de finanţare, deosebindu-se:- investiţii finanţate din bugetul statului;- investiţii finanţate din fondurile proprii;- investiţii asigurate prin atragerea de capital.

4.3.1.3. Criterii de apreciere a proiectelor de investiţiiToate proiectele de investiţii au incidenţe economice, însă este foarte rar cazul când printr-o

singură formulă pot fi exprimat toate efectele economice ale unui proiect, dar în ceea ce priveşte modul în care trebuie să fundamentăm alegerile şi deciziile – există o largă gamă de criterii sau coeficienţi de evaluare parţială.

a) Criteriile rentabilităţii financiareÎn calculul rentabilităţii financiare se pleacă de la contul rezultatului financiar al operaţiunii.

Rentabilitatea financiară a unui proiect poate fi definită ca beneficiul contabil ce va rezulta din execuţia sa.

Pentru evaluarea ei putem utiliza diferite metode:a1. Putem face comparaţie între beneficiul rezultat ca urmare a investiţiei şi suma investiţiei,

ca o medie simplă a coeficientului de productivitate al capitalului fie plecând de la beneficiul global pentru toată durata de viaţă a investiţiei, fie plecând de la beneficiile brute sau nete anuale aflate în plin regim de funcţionare.

a2. Putem proceda încă la o comparaţie între situaţia dinainte şi după investiţie putând lua în considerare:

- cheltuielile totale, ceea ce se traduce prin costurile totale anuale medii;- costurile unitare de producţie.Dacă F1 şi F2 sunt cheltuielile anuale medii de exploatare înainte şi după investiţie, A1 şi A2

cheltuielile anuale de capital înainte şi după investiţie, I1 şi I2 cheltuielile anuale legate de dobândă şi P1 şi P2 numărul de unităţi produse, condiţiile de rentabilitate sunt:

şi

F1 + A1 + I1 > F2 + A2 + I2

a3. Calcularea beneficiului total actualizat şi a ratei rentabilităţiiAceastă metodă constă în evaluarea operaţiunilor financiare (cheltuieli şi venituri) legate de

o investiţie ţinând cont de suma lor (nu în sens adiţional) şi de data la care ele sunt efectuate.a31. Actualizarea

109

Această noţiune traduce avantajul care se poate ataşa veniturilor viitoare în raport cu veniturile prezente.

Astfel, dacă admitem că un leu disponibil într-un an este echivalent

Utilizarea procedeului de actualizare permite eliminarea efectului întârzierilor şi al timpului. De exemplu, o cheltuială C plătibilă în t ani este echivalentul unei cheltuieli C0 plătibilă imediat, majorată cu o anumită sumă legată de actualizare.

Ct = C0 (1 + a)t

La fel, 100 lei plătiţi cu o dobândă de 8 % fac 100 (1 + 0,08)10 în 10 ani; dar egală unui beneficiu de 100 lei în anul 10, la aceeaşi rată de actualizare 8 % nu reprezintă în anul 0 (iniţial) decât:

Proiectele de investiţie ridică 2 probleme esenţiale:- durata de utilizare a echipamentului nou, ceea ce înseamnă intervalul de timp asupra căruia

se eşalonează pe de o parte cheltuielile angajate, iar pe de altă parte încasările sau reducerile de cheltuială scontate;

- rata de actualizare care este cel mai adesea dobânda fixată de planificator, dar care poate fi de asemenea rata medie la care investitorul poate găsi să împrumute (cazul unei întreprinderi).

a32 Beneficiul actualizat (Ba)Dacă avem cheltuielile C0, C1 …………Ct ,care se succed în ani 0, 1 …………..t ,atunci cheltuielile totale actualizate sunt:

În aceeaşi succesiune, veniturile dau venitul total actualizat:

Beneficiul actualizat Ba = Va – Ca, trebuie să fie pozitiv pentru ca întreaga investiţie să fie rentabilă. (pentru calcule există tabele de actualizare uzuale).

a33Rata rentabilităţii

Aceasta este rata fictivă de actualizare, care anulează beneficiul actualizat:

110

Beneficiul

actualizat

= 0

Rata de actualizare

= 0 ; O operaţiune este rentabilă când rata sa de rentabilizare este superioară ratei de actualizare, în caz contrar ea fiind nerentabilă .

Plecând de la o rată “a” fixată în avans, se caută “a” pentru care:

Comparaţia acestei rate de rentabilitate cu rata fixată de

planificator sau cu rata dobânzii permite de a judeca mai mult sau mai

puţin rentabilitatea proiectului.

a4 Analiza financiară a unui proiect trebuie să fie însoţită de:

- seria conturilor anuale de încasări (venituri) şi cheltuieli;

- de un plan de finanţare indicând pe ani resursele şi utilizarea

capitalurilor permanente, diversele surse de finanţare şi de

scadenţă a împrumuturilor;

- de un plan de trezorerie.

b. Criteriile rentabilităţii economice

Pentru calculul rentabilităţii economice se caută a sesiza nu numai

rezultatul financiar al investiţiei, ci în mod absolut egal şi efectele sale

asupra economiei ţării sau ale unei regiuni.

Criteriile utilizate pentru evaluare decurg din criteriile financiare,

dar investiţia, costul şi beneficiul sunt tratate într-un sens mai larg.

Pentru exprimarea beneficiului se consideră în general creşterea

produsului intern brut sau valoarea adăugată suplimentară determinată de

investiţie. Această valoare adăugată brută este egală cu valoarea adăugată

suplimentară brută diminuată de consumurile intermediare; ea se

numeşte brută deoarece nu se ţine cont de amortizări.

Astfel, o amelioraţie funciară poate permite obţinerea unei

111

producţii P mai mari decât cea anterioară P0, cu consumuri intermediare

C (seminţe, îngrăşăminte etc.) în general mai ridicate decât înainte.

Suplimentul de valoare adăugată este:

(Va) = (P-C) – (P0-C0)

Criteriile de rentabilitate economică cele mai frecvent utilizate sunt

următoarele:

b1. Coeficientul de capital ( capital output ratio)

Este raportul:

În care intervin: - totalul investiţiei I (în sensul ansamblului

Factorilor de producţie)

-valoarea adăugată suplimentară, ceea ce înseamnă

valoarea brută a producţiei suplimentare la

costurile pieţei, ţinând cont de costurile de

funcţionare, de întreţinere şi de prestările de

muncă furnizată.

b2. Coeficientul marginal al capitalului :

Aceasta este investiţia suplimentară necesară pentru a creşte cu o

unitate valoarea adăugată.

b3. Coeficientul de eficacitate

Acesta este invers coeficientului de capital; indică ce valoare

adăugată suplimentară se poate obţine cu o unitate de capital; cu cât acest

raport este mai ridicat, cu atât mai bună va fi rentabilitatea proiectului

112

B – beneficiul economic = venitul net anual aşteptat de la proiect

C = costul economic: remuneraţia capitalului investit + costul de

funcţionare şi de întreţinere

Ba- beneficiul anual; Ca – costurile anuale (ambii termeni sunt

Relativ la acelaşi interval de timp)

b4. Beneficiul economic actualizat

Este de fapt o lărgire a criteriului beneficiu actualizat. Pentru un

proiect de modernizare agricolă beneficiul economic actualizat sau

surplusul economic poate să se prezinte sub forma:

S =

în care: a = rata de actualizare;

Vt şi V0 – venitul agricol de ansamblu al exploataţiei în

anul t şi 0;

It şi I0 – cheltuieli de investiţie în anul t şi 0;

Ct şi C0 –cheltuielile de funcţionate în anul t şi 0.

- Pentru un proiect de şosele sau de drumuri rurale calculul

beneficiului anual poate fi efectuat plecând de la formula (B):

- B = Tt + Ec + Epp– D

în care: Tt – economii realizate în privinţa transporturilor de

mărfuri;

Ec – economii realizate în ceea ce priveşte transportul

călătorilor;

Epp - economii de întreţinere periodice;

D - costul total al drumului.

Beneficiul actualizat se poate calcula după formula enunţată:

113

- Rata rentabilităţii economice este cota

dobânzii care anulează beneficiul economic, În calculul beneficiului

economic poate intra ca linie de cont:

- fie singure beneficiile directe rezultate ale investiţiei propriu-

zise;

- fie beneficiile directe şi indirecte, ultimele cuprinzând: valoarea

adăugată brută suplimentară ale altor sectoare unde investiţia a

fost de realizat: transport, comercializare, transformare,

artizanat;

- suma tuturor impozitelor şi drepturilor percepute asupra

producţiei suplimentare;

- efectele induse atunci când ele sunt cuantificabile (efectul

multiplicator).

Astfel se pot calcula toate beneficiile cuantificabile reţinute de

execuţia proiectelor pentru economia naţională sau regională.

B5. Criteriul de minimizare a timpului de recuperare

Utilizat cu sau fără rata de actualizare, el are ca scop de a indica

perioada de plecare de unde suma algebrică a cheltuielilor şi încasărilor

succesive devin pozitive. Acest criteriu trebuie utilizat cu prudenţă,

deoarece el are tendinţa de a favoriza investiţiile mici şi de scurtă durată

în detrimentul investiţiilor mai importante şi de lungă durată.

În sfârşit, aprecierea rentabilităţii este făcută la modul general prin

coroborarea mai multor criterii. Astfel pentru un proiect de modernizare

agricolă, se poate face apel:

- la bugetul economic actualizat şi de eficienţă:

- la coeficientul Venitul net agricol / Populaţia pentru

114

determinarea efectelor proiectelor la nivelul exploataţiilor

agricole.

- la coeficientul Resurse fiscale / Investiţii sau

Exporturi / Importuri pentru a aprecia efectele proiectului la

nivelul unui stat.

Trebuie de asemeni păstrată o anumită prudenţă în utilizarea unor

anumite criterii cifrice, acolo unde lipsesc în mod curent date sigure şi

precise. Pe de altă parte, aceste criterii sunt valabile pentru compararea

între ele a mai multor proiecte, propunând alegeri între mai multe

investiţii decât pentru studiul şi justificarea unui proiect izolat (singular).

Anumite efecte ale unui proiect, chiar şi nemăsurabile, trebuie

luate în considerare la estimarea rentabilităţii unui proiect. Menţionăm

numai câteva utilităţi economice şi sociale, după cum urmează:

Cele sociale:

- ameliorarea utilizării forţei de muncă;

- creşterea venitului familiei;

- inserţia proiectului în planurile de dezvoltare ale statului

interesat.

Cele economice:

– punerea în valoare a unei regiuni;

- dezvoltarea unui sector preponderent;

- stimularea acţiunilor economice şi creşterea schimburilor sau

diminuarea importurilor;

- contribuţia la resorbţia dezechilibrelor fundamentale;

- efectul multiplicator al veniturilor create prin proiect, efectul

multiplicator fiind definit ca măsură a creşterilor pe linia cererii şi a

producţiei provocate prin crearea de noi venituri.

4.3.2. Economia de capital

115

Din capital se suportă un anumit număr de cheltuieli pe care

putem să le clasificăm în patru grupe: dobânda capitalului,

amortismentul, cheltuielile de întreţinere şi reparaţii, cheltuielile diverse

(asigurări, impozite, taxe etc.).

În agricultură prezintă importanţă capitalul disponibil la unitatea

de suprafaţă, în corelaţie cu suprafaţa şi producţia brută. Importanţa

capitalurilor necesare la unitatea de suprafaţă este invers proporţională cu

suprafaţa cultivată. Într-adevăr, dacă agricultorul dispune de puţin teren

el trebuie atunci:

- să intensifice producţia prin creşterea producţiei brute,

cumpărând o cantitate mai mare de îngrăşăminte etc.

- să dispună proporţional de o mai bună dotare tehnică, ceea ce

poate determina pe de altă parte o subexploatare a acestor tehnici.

În legătură cu producţia brută, corelaţia sa cu capitalul de

exploatare se poate face prin raportul:

Acest raport este cu atât mai ridicat cu cât dimensiunea exploataţiei

este mai redusă, cele două serii de date variind în acelaşi sens. Din

analiza datelor furnizate de evidenţa contabilă agricolă reiese că,

creşterea capitalului şi cea a producţiei brute sunt în mod sensibil

echivalente.

a. Dobânda capitalului

Aceasta nu este altceva decât “remuneraţia capitalului”, sau ceea ce

trebuie plătit pentru a-l putea utiliza. Remuneraţia capitalului de

exploatare este o cheltuială relativ importantă, ea începând să fie

calculată şi în agricultura românească.

În literatura de strictă specialitate din Vestul Europei dobânda la

capitalul imobilizat este egală cu 5 %. Pentru terenurile agricole, dobânda

capitalului funciar închiriat (arendat) ia forma valorii locative (de

116

închiriere) sau mai simplu este egală cu arenda. Arendarea în ţara noastră

este încă în stadiu incipient, deşi beneficiem chiar de o lege în acest

domeniu, Legea 16/1994 – Legea arendei. Calculul arendei (al valorii

locative) este lăsat la voia celor doi parteneri de contract, rezultând o

multitudine de situaţii, fie în avantajul arendaşului, fie în cel al

arendatorului. Arenda reprezintă raportul dintre funciar (proprietarul de

teren) şi capitalul de exploatare (fermierul). Raportul respectiv trebuie să

fie echitabil, tocmai de aceea prezentăm în tabelul 4.10. valoarea

cheltuielilor uzuale de arendare în ţările din U.E. în perioada 1993 –

1996.

b. Amortismentul

Amortismentul este valoarea de înlocuire a capitalului care se

uzează treptat, iar partea uzată se include valoric, pe măsura obţinerii

producţiei în costul acesteia (clădiri, maşini, tractoare, amelioraţii

funciare, plantaţii).

Necesitatea amortizării şeptelului mort este determinată de următoarele

considerente:

- de a se crea în mod treptat, pa parcursul utilizării tehnicii din dotare, sumele

necesare pentru procurarea de noi echipamente atunci când cele mai vechi nu mai pot

fi folosite;

- de a include în costurile de producţie sumele care reprezintă consumul,

respectiv aportul echipamentelor respective la obţinerea unui produs.

Valoarea locativă a terenurilor agricole în U.E.(ecu/ha)1

Tabelul 4.10.1993 1994 1995 1996

Belgia - Terenuri arabile - Pajişti

155,25 160,73 117,87149,04 156,85 164,89

Danemarca- Terenuri agricole 241,39 260,23 270,06 278,56

117

1993 1994 1995 1996Germania- Total arendă- Arendă nouă

239,62219,48

249,00225,75

Grecia- Terenuri arabile 382,54 391,86 408,48 428,80Franţa- Terenuri arabile 115,77 118,80 121,38 123,52Luxemburg- Terenuri agricole 142,32 148,07 154,16 152,16Olanda- Terenuri arabile- Păşuni

266,64255,15

284,95254,83

297,77257,28

309,38279,01

Austria- Terenuri agricole 240,63 248,44 250,85

Finlanda- Terenuri agricole 136,79 150,22 149,78Suedia- Terenuri agricole 77,84 80,10 80,26 92,66Regatul Unit- Anglia- Ţara Galilor- Scoţia- Irlanda de Nord

129,1374,3587,23215,39

131,4079,4995,37234,57

127,8779,9794,10235,28

138,6782,7697,68

Sursa: Eurostat1) Convertibil la rata de schimb curentă a anului

În mod ideal, cotele de amortizare calculate ar trebui să corespundă cu uzura pe care o înregistrează echipamentele în procesul de producţie.

Şeptelul mort este afectat atât de uzura fizică, cât şi de uzura morală.Uzura fizică reprezintă pierderea treptată a proprietăţilor tehnice de exploatare a şeptelului

mort datorită întrebuinţării, neîntrebuinţării şi acţiunii factorilor naturali.Uzura morală este deprecierea valorică sau productivă a şeptelului mort, înaintea uzării lui

fizice complete, datorită ieftinirii echipamentelor de acelaşi gen (uzura morală I) sau ca urmare a apariţiei altora mai perfecţionate, cu performanţe tehnice şi economice superioare (uzura morală II).

Uzura morală nu modifică mărimea fondului de amortizare, ci scurtează durata de exploatare a bunurilor durabile.

La stabilirea amortismentului anual trebuie să se ţină seama de starea bunurilor şi anume:- bunuri aflate în cadrul duratei normate de serviciu;- bunuri menţinute în funcţiune şi după expirarea duratelor normate de serviciu;- bunuri scoase din funcţiune înainte de expirarea duratelor normate.Din cele trei categorii de bunuri durabile, numai prima se supune amortizării. Este

important, deci, de stabilit sfera bunurilor durabile fixe supuse amortizărilor.Prin normă de amortizare se înţelege mărimea procentului cu care se amortizează un bun

durabil în timp de un an. Această normă de amortizare este fixată prin lege, în funcţie de durata normată de funcţionare a bunului respectiv.

, în care Dn – este durata normată de funcţionare

118

Mărimea normată de amortizare este invers proporţională cu durata de funcţionare a echipamentelor şi direct proporţională cu intensitatea uzurii.

În calcularea amortismentului se urmăreşte asigurarea concordanţei între ritmul uzurii (atât fizice cât şi morale) a bunurilor durabile şi valoarea ce se recuperează în procesul amortizării.

Se cunosc mai multe metode de calculare a amortismentului şi anume:Metoda normelor progresive este recomandată de economişti pentru calcularea

amortismentului bunurilor durabile care au o durată lungă de serviciu; aceasta se bazează pe ipoteza că obiectul supus amortizării suferă o mai slabă depreciere în primii ani de funcţionare.

Metoda normelor regresive se recomandă pentru determinarea amortismentului la bunurile durabile asupra cărora acţionează într-o măsură mai mare uzura morală (tractoare, maşini agricole, instalaţii etc.). În acest caz, la început normele de amortizare sunt mai mari, iar apoi descresc continuu, pe măsura epuizării duratei normate de funcţionare a bunului respectiv.

Metoda normelor variabile, egale cu deprecierea reală suferită de bunul durabil. Se apreciază că această metodă este ideală, dar estimarea este foarte dificilă.

Metoda normelor proporţionale în timp (a ratelor egale sau lineare) este o metodă simplă, cel mai frecvent folosită. Potrivit acestei metode se aplică aceeaşi normă de amortizare pe toată durata de funcţionare normată a bunului respectiv.

în care:Aa – amortisment anual; Vt – valoarea de facturare; Cpt – cheltuieli de punere în funcţiune;

Csu –cheltuieli de scoatere din uz; Vr – valoarea reziduală.Amortizarea fondurilor fixe se calculează de la data punerii în funcţiune şi până la

recuperarea integrală a valorii de inventar.În ţările dezvoltate economic şi înzestrate cu un înalt potenţial tehnic şi tehnologic creşte

ponderea fondului de amortizare în totalul investiţiilor (peste 60 % faţă de circa o treime în ţara noastră). Această situaţie este legată şi de sistemul de amortizare practicat (în cote descrescânde), sistem care asigură recuperarea rapidă a valorii bunurilor durabile şi înlocuirea celor uzate fizic şi moral, asigurând condiţiile introducerii progresului tehnic.

Aşa cum s-a precizat pentru unele bunuri durabile a căror durată de serviciu este exprimată şi în ore de funcţionare, exploataţiile agricole calculează amortismentul lunar având în vedere durata de serviciu normată în ani.

Dacă la expirarea anului, se constată că respectivele bunuri durabile au fost folosite un număr de ore mai mare decât cel normat anual, unităţile au obligaţia să calculeze amortismentul datorat în plus.

Stabilirea amortismentului în funcţie de numărul de ore efectiv lucrate cu aceste bunuri durabile permite recuperarea valorii de inventar într-o perioadă mai redusă decât durata normată de funcţionare. Utilizarea acestuia, în continuare, se face fără a se încărca nivelul costurilor cu amortizarea.

Pentru bunurile durabile scoase din funcţionare înainte de expirarea duratei normate de serviciu, valoarea rămasă neamortizată se va recupera din rezultatele financiare ale exploataţiei.

Rolul amortizării este evidenţiat de faptul că ea reprezintă un element al costurilor de producţie. În acest context, noile capitaluri fixe trebuie să funcţioneze la parametri proiectaţi, pentru ca amortizarea să determine încărcarea normală a costurilor. Dacă noile capitaluri fixe nu sunt utilizate la potenţialul lor tehnic, atunci se va înregistra o “încărcare” excesivă a costurilor, iar eficienţa economică va scădea. Totodată trebuie menţionat faptul că noile bunuri durabile, oricât de perfecţionate ar fi, eficienţa lor depinde, în cele din urmă, atât de materiile prime şi materialele utilizate, cât şi de calitatea forţei de muncă ce le pun în funcţiune.

Pornind de la faptul că în ţara noastră, ca şi în celelalte ţări est europene, eficienţa folosirii şeptelului mort înregistrează în ultimii ani descreşteri, se pune problema stopării acestei tendinţe. Examinarea situaţiei trebuie să pornească de la urmărirea structurii capitalurilor productive în

119

funcţie de durata de serviciu efectivă, în raport cu durata normată. Efectuarea unor asemenea analize are implicaţii nemijlocite asupra eficienţei acestora şi a forţei de muncă utilizată.

Comparativ cu ţările dezvoltate economic, în România există diferenţieri mari în privinţa înnoirii şeptelului mort.

Rata foarte scăzută a scoaterilor din funcţiune a bunurilor durabile, ca şi durata normată de funcţionare a acestora, de 2-3 mai mare decât în ţările dezvoltate, au condus la învechirea şi diminuarea continuă a potenţialului tehnic al economiei noastre, cu influenţe negative asupra dimensiunii consumurilor de materii prime, materiale, energie etc., şi a calităţii produselor obţinute.

În această goană după profit s-a mers până acolo încât în societăţile comerciale de creştere a puilor pentru carne nu s-a mai calculat amortismentul pentru a nu încărca costul de producţie. Rezultatul pozitiv dar efemer pe termen extrem de scurt, dar cu consecinţe dezastruoase pe termen lung a avut consecinţe deja vizibile: unele dintre aceste societăţi comerciale au intrat în faliment.

4.4. Surse de asigurare cu capital în agricultură

Formarea capitalului se realizează prin investiţii.În general se investeşte pentru menţinerea capitalului existent prin reînnoirea părţii care se

deteriorează sau pentru crearea de noi capitaluri. Agricultorul, ca de altfel toţi antreprenorii, este nevoit să investească. Pentru reînnoirea capitalului productiv, pentru creşterea capitalului utilizat pentru transformarea şeptelului şi a echipamentului cât şi pentru reluarea procesului de producţie, agricultorul are nevoie de capital. Este cazul agricultorului român în etapa actuală, al cărui capital agricol este constituit numai din capitalul funciar, capitalul de exploatare propriu-zis fiind nevoit să şi-l procure din diferite surse pentru a putea investi.

Banii ca atare fac parte din activele financiare. Prin intermediul activelor financiare, resursele economice, activele reale temporar disponibile la proprietarii lor ajung la întreprinzători, agenţi economici care pot utiliza mai multe resurse decât cele pe care le-au economisit, evident în scopul obţinerii de profit.

În economiile democratice circulă o mare diversitate de active financiare. Apar noi şi noi instrumente financiare, care răspund cât mai exact şi cât mai rapid nevoilor specifice ale diverselor categorii de debitori şi creditori. Activele financiare sunt comercializate de către instituţiile financiare pe pieţele financiare în conformitate cu regulile financiare impuse de organele legiuitoare ale ţării. Finanţarea activităţii economice este asigurată prin utilizarea contra plată de către întreprinzători (debitori) a resurselor economisite de proprietari (creditori).

În procesul de tranziţie către economia de piaţă va trebui ca pe baza modelului instituţiilor financiare (bănci, burse, asigurări etc.) specifice acestui tip de economie, să se creeze propriul nostru sistem financiar, constituit din noi instrumente financiare, noi instituţii financiare, noi pieţe financiare, noi reglementări juridice, ca o componentă distinctă şi esenţială a sistemului economic.

Indiferent de forma de proprietate care stă la baza exploataţiei agricole, formarea de capital necesar în agricultură pentru diverse utilităţi se bazează pe următoarele categorii de resurse:

a) resurse proprii;b) resurse bugetare (provenite de la bugetul statului);c) resurse atrase (de pe pieţele financiare interne sau externe)

a) Resurse propriiÎntreprinzătorul agricol pentru reluarea procesului de producţie propriu-zis dar şi pentru

achiziţionarea de noi tractoare, maşini agricole, mijloace de transport, animale pentru turma de bază etc., are nevoie de capital bănesc. El se asigură din resurse-proprii – autofinanţare prin prelevarea unei părţi din venitul agricol.

În cazul exploataţiilor agricole de dimensiuni reduse (gospodăriile ţărăneşti de subzistenţă, asociaţiile de familie simple) partea din venitul agricol destinată prelevării pentru relansarea producţiei sau achiziţionarea de noi mijloace intră în mod evident în contradicţie cu trebuinţele esenţiale ale familiei.

120

Pentru societăţile agricole şi pentru cele cu caracter comercial resursele proprii pot fi constituite din: prelevările directe din venitul agricol; amortismentul; încasări din vânzarea unor mijloace fixe sau din valorificarea materialelor rezultate din mijloacele fixe scoase din funcţiune; o parte din profit.

Exploataţiile agricole care întocmesc bilanţ anual de venituri şi cheltuieli sunt obligate ca 20 % din profitul net realizat să fie utilizat pentru crearea fondului de dezvoltare.

Potrivit Legii privind impozitul pe profit, impozitul aferent profitului utilizat pentru lărgirea şi modernizarea bazei tehnico-materiale precum şi pentru investiţii destinate protejării mediului înconjurător, se reduce cu 50 %, urmând ca sumele echivalente să fie folosite în scopul amintit, în mod obligatoriu.

b) Resurse bugetarePotrivit Legii 83/1993 – Legea privind sprijinul acordat de stat producătorilor agricoli, toţi

producătorii agricoli, indiferent de forma de proprietate, au beneficiat de sprijin din partea statului, materializat prin: alocaţii, subvenţii la dobânzile pentru creditele de producţie şi de investiţii, primele de producţie, compensaţii, avantaje fiscale, garanţii pentru obţinerea de credite; preţuri minime garantate.

Alocaţiile pentru producţie şi investiţii s-au acordat producătorilor agricoli pentru ameliorarea fertilităţii terenurilor agricole, procurarea şi menţinerea în exploataţie de efective matcă, procurarea de reproducători şi material seminal, producerea de seminţe şi material săditor.

Alocaţiile destinate ameliorării fertilităţii terenurilor agricole s-au acordat producătorilor agricoli sub formă de amendamente şi îngrăşăminte chimice. Cantitatea de îngrăşăminte chimice, acordată sub formă de alocaţie a reprezentat cel puţin 60 kg s.a. azot şi fosfor pe hectarul cultivat cu grâu în 1994 şi 100 kg s.a. în 1995.

Alocaţiile destinate procurării de efective matcă şi reproducători s-au acordat producătorilor agricoli pentru animalele valoroase atestate de către oficiile de selecţie şi reproducţie, cuantumul acestor alocaţii fiind de până la 50 % din preţul de vânzare echivalent în viu.

Alocaţiile destinate menţinerii în exploatare a efectivelor matcă de vaci şi bivoliţe s-au acordat tuturor producătorilor agricoli şi reprezentau 25 % din cheltuielile anuale de întreţinere, pe animal şi specie.

Acordarea de credite cu dobândă preferenţială sau după caz, acordarea de garanţii în vederea obţinerii acestora pentru producătorii agricoli s-au acordat prin intermediul instituţiilor financiare sau bancare:

- credite pe termen scurt, cu dobândă anuală subvenţionată în proporţie de 60 %, pentru aprovizionarea materială şi realizarea producţiei agricole;

- credite pe termen mijlociu, cu dobândă anuală subvenţionată în proporţie de 70 %, destinate procurării de echipamente, tractoare, maşini şi utilaje agricole, animale de producţie şi reproducţie;

- credite pe termen lung, cu dobândă anuală subvenţionată în proporţie de 75% şi o perioadă de graţie timp de un an, în vederea realizării de investiţii pentru construcţia de adăposturi în zootehnie, spaţii de producţie şi depozitare, sere, plantaţii pomiviticole, introducerea şi extinderea pe suprafeţele agricole în proprietate privată a irigaţiilor.

Primele acordate de stat producătorilor pentru produsele agricole vegetale şi animale de importanţă naţională s-au referit la:

- produsele vegetale şi zootehnice livrate agenţilor economici mandataţi de stat, la preţurile de contractare şi de achiziţie garantate de stat (ex.: la cereale prima a fost de 40 lei/kg, la lapte de vacă prima a fost de 200 lei/l;

- viţeii obţinuţi de la vacile şi junincile însămânţate artificial sau prin montă de la reproducătorii atestaţi (70.000 lei/cap);

- lucrările speciale ale solului – afânarea adâncă, scarificarea, nivelarea.Preţuri minime garantate au fost stabilite pentru cereale, plante oleaginoase, leguminoase

boabe, sfeclă de zahăr, cartofi, tomate pentru industrializare, seminţe, material săditor şi lapte proaspăt.

121

Sumele necesare acoperirii contravalorii alocaţiilor, primelor, subvenţiilor, compensaţiilor şi pentru activităţile de asistenţă tehnică şi de specializare se aprobă anual prin Legea bugetului de stat.

Trebuie să arătăm că acest sistem a funcţionat până în toamna anului 1996. O dată cu schimbările politice majore din viaţa politică românească, s-a schimbat şi schema de finanţare a sectorului agricol, care debutează cu abrogarea legii 83/1993. În acest sens, începând cu 1997 în structura bugetului Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei a fost introdus un nou capitol de cheltuieli care să vină în sprijinul producătorului agricol, “credite din resurse bugetare”. S-a urmărit ca susţinerea financiară a producătorilor să fie făcută transparent şi subvenţiile acordate de puterea publică să ajungă nemijlocit la producătorul agricol sub forma unor plăţi directe.

Pentru susţinerea financiară a producătorilor agricoli s-au promovat mai multe acte normative, dintre care amintim Legea 62/1997 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 6/1997 prin care s-a acordat agricultorilor prin implementarea sistemului de cupoane – suma de peste 1300 miliarde lei (în anul 1997).

Implementarea sistemului de cupoane a constat în următoarele: cupoanele au fost acordate tuturor proprietarilor de terenuri agricole, proporţional cu suprafeţele lor, dar limitat inferior (0,5 hectare) şi superior (5 hectare); deci se primeau maxim 6 cupoane. Cu aceste cupoane, distribuite de Poşta Română, se pot cumpăra următoarele categorii de materiale şi servicii: seminţe şi material săditor, îngrăşăminte, pesticide, motorină, lucrări mecanice, manuale. Valoarea cuponului în 1997 a fost de 127.360 lei (cel din toamna anului 1997).

Asemenea acţiuni au fost întreprinse şi pentru anii 1998-1999 ponderea cupoanelor în cheltuielile gospodăriilor individuale ajungând la circa 1/3 (din surse M.A.A.).

Introducerea noului sistem de creditare a agriculturii a dus la implicarea mai multor bănci comerciale în această activitate, care era apanajul unei singure instituţii bancare: Banca Agricolă. Acest fapt poate fi de natură să încurajeze băncile să-şi dezvolte capacitatea de a face o analiză de risc pertinentă şi pentru creditele destinate unei activităţi dependente în mod fundamental de condiţiile naturale.

c) Resurse atraseExploatanţii agricoli (individuali, asociaţi sau societari) pot recurge pentru modernizarea

activităţii agricole la capitalurile de care au nevoie, prin două modalităţi:- apelarea la credite bancare de pe pieţele financiare interne cât şi de pe pieţele financiare

externe;- atragerea capitalului propriu-zis, autohton sau străin.Acordarea de către bancă a creditelor se face pe baza verificării temeinice a investiţiilor ce

urmează a fi întreprinse cu sumele împrumutate. Băncile solicită garanţii materiale (sub formă de gaj sau ipotecă) şi angajamente ferme de restituire a creditului la termenul stabilit (scadenţă). Angajamentele celor care primesc creditul (debitorii) faţă de bănci (creditorii) se face în scris.

Băncile abilitate în România să acorde credite producătorilor agricoli sunt: Banca Agricolă (B.A.), Banca Română pentru Dezvoltare (B.R.D.) şi Banca Comercială Română (B.C.R.). În principiu orice bancă poate acorda credite producătorilor agricoli, însă numai băncile nominalizate mai sus au fost abilitate să opereze cu fondurile speciale de creditare, subvenţionate de stat în ceea ce priveşte dobânda.

Exploataţiile agricole pot obţine capitalul străin necesar de la bănci de stat sau particulare, de la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.) sau Banca Europeană. Utilizarea creditului străin pentru investiţii implică anumite obligaţii contractuale care au drept clauză principală efectuarea unor plăţi periodice ca urmare a utilizării acestor fonduri, cât şi restituirea capitalului la anumite termene şi în anumite condiţii. Preţul creditul străin diferă în funcţie de situaţia de pe piaţa financiară la un moment dat.

Atragerea capitalului autohton, dar mai ales străin se deosebeşte faţă de obţinerea de credite prin aceea că restituirea capitalului nu este obligatorie, acesta putând să participe pe o durată nederminată la realizarea producţiilor şi investiţiilor. Participarea capitalului străin şi autohton la investiţiile exploataţiilor agricole are loc prin emiterea şi cumpărarea de acţiuni, iar pe baza acestora

122

proprietarii capitalului primesc dividende. Dacă aceste dividende nu sunt stimulatorii, proprietarii capitalului pot vinde acţiunile în orice moment.

123

Documents

CAPITALUL ÎN AGRICULTURA ROMÂNIEI