Institutul European din România

Proiect SPOS 2007 – Studii de strategie şi politici

Studiul nr. 6

MULTILINGVISM ŞI DIALOG INTERCULTURAL ÎN

UNIUNEA EUROPEANĂ. O VIZIUNE ROMÂNEASCĂ

Autori:

Radu CARP1 – coordonator studiuManuela NEVACI2 Mariana NICOLAE3 Camelia RUNCEANU4 Nicolae SARAMANDU5

Nu este destinată circulaţiei cu excepţia grupului de interes. Nici o parte din opiniile sau concluziile exprimate în acest material nu poate fi

făcută publică.

BucureştiDecembrie 2007

1 Conf. univ.dr., Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti

2 Cercetător ştiinţific III, dr., Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” al Academiei

Române

3 Conf. univ.dr., Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale, Academia de Studii Economice, Bucureşti

4 Drd., Universitatea din Bucureşti/Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris

5 Prof.univ.dr., Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti ; Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan –

Alexandru Rosetti” al Academiei Române

CUPRINS

1. EFECTELE EXTINDERII UE ASUPRA DIVERSITĂŢII

LINGVISTICE ŞI CULTURALE

A. Peisajul lingvistic european – prezentare

B. Protecţia locală, regională şi naţională a limbilor în context

european. Protecţia limbilor regionale şi minoritare

C. Limbile oficiale ale statelor membre UE. Instituţiile UE şi provocarea

multilingvismului – cazul Parlamentului European

D. Definirea normativă şi non-normativă a valorilor comune europene.

Interpretarea termenilor care desemnează valorile comune europene în

funcţie de contextul lingvistic

E. Probleme generate de echivalenţa lingvistică a termenilor folosiţi în

documentele de bază ale UE în limbile oficiale

2. MULTILINGVISMUL ÎN CONTEXT EUROPEAN

A. Definiţia multilingvismului

B. Forme de diseminare a multilingvismului: educaţie, sectorul

audiovizual

C. Învăţarea limbilor la diferite nivele de educaţie (universitar,

preuniversitar) şi de formare/recalificare profesională

D. Raportul public – privat în învăţarea limbilor

2

E. Rolul certificatelor de competenţă lingvistică pe piaţa muncii

europeană

F. Promovarea limbii române ca limbă de studiu în statele membre UE

G. Problema delocalizărilor în context multilingvistic

3. PROMOVAREA INSTITUŢIONALĂ A MULTILINGVISMULUI

A. Metode de promovare a multilingvismului pe plan european

B. Modalităţi de promovare a multilingvismului în întreprinderile care

operează pe teritoriul UE

C. Metode de promovare a multilingvismului în universităţi

D. Metode de promovare a multilingvismului în instituţiile UE

D. Grupurile de experţi în domeniul multilingvismului înfiinţate de

Comisia Europeană

4. DREPTURILE CETĂŢEANULUI EUROPEAN ŞI INFLUENŢA

MULTILINGVISMULUI

A. Exercitarea drepturilor cetăţeanului european în context

multilingvistic : dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale şi

pentru Parlamentul European, dreptul de a se adresa instituţiilor UE şi

de a primi răspuns în limba proprie

B. Discriminarea lingvistică folosită pentru restricţionarea accesului pe

piaţa muncii într-un stat membru UE – excepţie de la principiul

tratamentului egal ?

3

5. PROMOVAREA DIALOGULUI INTERCULTURAL ÎN UNIUNEA

EUROPEANĂ

A. Definiţia dialogului intercultural

B. Programele UE destinate promovării dialogului intercultural

C. Relaţia între dialogul intercultural şi cel inter-religios. Metode de

promovare a dialogului inter-religios pe plan european

6. ÎN DIRECŢIA UNEI POLITICI EUROPENE A CULTURII ?

A. Politici culturale şi dreptul la cultură în context naţional şi european.

Programele UE în domeniul culturii

B. Moştenirea culturală europeană şi patrimoniul cultural european

C. Un Institut European al Culturii – eşecul unei idei originale

7. RECOMANDĂRI

8. CONCLUZII

4

1. EFECTELE EXTINDERII UE ASUPRA DIVERSITĂŢII

LINGVISTICE ŞI CULTURALE

A. Peisajul lingvistic european – prezentare

În Europa, diversitatea lingvistică este o realitate a vieţii cotidiene – 27 de state

membre, 23 de limbi oficiale şi 60 de limbi minoritare; o mare varietate de limbi

regionale şi minoritare, precum şi limbile vorbite de comunităţile de imigranţi.

Moştenirea lingvistică europeană reprezintă o resursă care trebuie preţuită.

Ca suprafaţă, majoritatea statelor de pe continentul european sunt ţări mijlocii şi

mici, cele mai mari fiind, în ordine, Federaţia Rusă, Ucraina, Turcia, Franţa si Spania,

dintre care Federaţia Rusă şi Turcia au o mare parte a teritoriului în Asia. Partea

europeană a Federaţiei Ruse reprezintă un sfert din suprafaţa ei, iar cea a Turciei - numai

3%.

Limbile din Europa în sens strict aparţin, în marea lor majoritate, din punctul de

vedere al înrudirii dintre ele, unei singure familii lingvistice: marea familie indo-

europeană, care însumează peste 95% din locuitorii Europei geografice. Aceasta

deosebeşte Europa în sens restrâns de celelalte continente (cu excepţia Australiei), în care

există un mare număr de familii de limbi.

Cel mai mare rol în definitivarea situaţiei lingvistice actuale în Europa l-au avut,

dintre popoarele migratoare care au contribuit la căderea Imperiului Roman, cele

germanice şi slave. Familia indo-europeană este cea mai importantă din lume, singura

răspândită în epoca modernă pe toate continentele. Vorbită şi în Asia prin limbi

autohtone, este reprezentată în celelalte continente prin limbi „de import”, vorbite în

Africa si Oceania mai ales ca limbi secundare. Ea cuprinde aproximativ 150 de limbi,

grupate în ramuri, dintre care unele reunesc limbi dispărute: italică (reprezentată în

principal prin latină, din care provin limbile romanice), ilirică, traco-dacă, ş.a.m.d. Printre

limbile indo-europene actuale vorbite în Europa se numără două limbi din ramura baltică,

letona şi lituaniana şi patru limbi din ramura celtică: bretona, gaelica din Scoţia/scoţiană,

galeza şi irlandeza. Limbile din ramura germanică, vorbite în partea de vest şi de nord a

5

continentului (la est de Rin şi la nord de Dunăre, precum şi în insulele britanice şi în

Scandinavia), sunt reunite în grupurile scandinav/septentrional (daneza, feroeza,

islandeza, norvegiana, suedeza) şi occidental (engleza, frizona - inclusiv varietăţile ei -,

germana, idiş - cu o geneză şi trăsături aparte - luxemburgheza şi neerlandeza/olandeza,

cu varianta flamandă). Limbile romanice, vorbite preponderent în sudul şi vestul Europei,

sunt reunite în grupurile oriental (cuprinzând numai româna - singura limbă romanică din

Europa de Est, „insulă” de latinitate într-o „mare” preponderent slavă -, inclusiv

dialectele ei sud-dunărene - aromân, meglenoromân şi istroromân), italo-romanic

(corsicana, italiana, monegasca, sarda), retoroman (friulana, ladina dolomitică, romanşa),

galoromanic (franceza şi dialectele d'oîl, occitana - inclusiv gascona -, graiurile

francoprovensale), iberoro-manic (portugheza şi spaniola cu dialectele lor; galega;

iudeospaniola - şi ea cu o situaţie specială), catalana fiind o „limbă-punte” între ultimele

două grupuri. Limbile din ramura slavă, vorbite preponderent în estul si sud-estul

Europei, sunt împărţite în 3 grupuri: oriental (belarusa, rusa - care s-a extins şi în Asia - şi

ucraineana), meridional (bulgara, macedoneana, sârba, croata, slovena) şi occidental

(caşuba, ceha, polona, slovaca, soraba), la care se adaugă pomak, rusyn şi ruteana.

Limbile neindo-europene din Europa formează enclave printre cele indo-

europene; în afară de un număr relativ restrâns de limbi „mari”, de cultură, cu rol de

limbi de stat, majoritatea sunt vorbite în Federaţia Rusă (în special în partea ei asiatică)

de un număr mic de locuitori, unele fiind pe cale de dispariţie. Cele mai multe fac parte

din familia uralică, numită astfel după zona Munţilor Urali, unde a fost probabil vorbită

limba comună din care provin. Cele 20-30 de limbi din această familie, răspândite mai

ales în nordul Europei şi în nord-vestul Asiei, sunt grupate în două sau trei ramuri: fino-

ugrică, samoedă, eventual şi laponă (sau subordonată celei dintâi). Din ramura fino-

ugrică fac parte estona, finlandeza, ingriana, karela, komi(-permiak), komi(-ziriana),

liuda, livona, maghiara, mansi, mari, mordvina, ostiaka, ud-murta, vepsa s.a., eventual şi

lapona; vota este aproape sigur dispărută. Ramura samoedă a familiei este reprezentată

prin limbile neneţ şi selkup.

Familia altaică, vorbită în cea mai mare parte în Asia şi în mică măsură în Europa,

cuprinde câteva zeci de limbi, grupate în două ramuri principale: occidentală sau turcică

şi orientală - cuprinzând, la rândul ei, grupurile mongol şi tungus şi unele limbi izolate.

6

Din această familie se vorbesc în state incluse în Europa limbile turcice altai, azeră,

balkară, başkiră, ciuvaşă, găgăuză, hakasă, iakută, karaceai, karaimă, karakalpak, kazahă,

kumâkă, nogai, soră, tătară, tătară din Crimeea, tofalar, turcă, tu vină şi uz-bekă; din

grupul mongol numai buriata şi kalmâka, iar din grupul tungus limbile even, evenki şi

nanai6.

Cele aproximativ 40 de limbi caucaziene, vorbite pe cei doi versanţi ai Munţilor

Caucaz (situaţi între Marea Neagră şi Marea Caspică, la limita geografică dintre Europa

şi Asia), sunt grupate în trei sau patru familii de limbi distincte: de sud/kartveliană

(limbile georgiană, laz, mingreliana, svan, zan), de nord-vest (limbile abazină, abhază,

cerkesă şi ubâh - al cărei ultim vorbitor a murit în 1992) şi nakh-daghestaneză, reunind,

după unele păreri, familiile caucaziană de centru-nord/(vei)nakh (limbile băţ, cecenă şi

inguşă) şi de nord-est/daghestaneză (aproximativ 26 de limbi: agul, ahvah, andi, arci,

avar, bag-valină, bejitină, boliq, buduh, ceamalină, darghină, hinalug, hinug, hunzib,

hvarşină, krâţ, lak, lezghină, rutul, tabasaran, tindină, ţahur, ţez, udină). Limbile

caucaziene se vorbesc în Azerbaidjan, Georgia (inclusiv în teritoriul încă în dispută al

Abhaziei) şi în Federaţia Rusă. Unele nu au formă scrisă sau au început să fie scrise

relativ de curând (cu excepţia limbii georgiene, nu au existat decât încercări sporadice de

a scrie aceste limbi înainte de sec. 19). În perioada sovietică, 11 limbi caucaziene au

primit statutul de limbă literară, dreptul de a avea publicaţii cu o scriere proprie şi

emisiuni de radio, mai puţin de a fi folosite în învăţământ. Toţi caucazienii din fosta

Uniune Sovietică sunt bi- sau plurilingvi, cunoscând, pe lângă una sau mai multe limbi

locale, şi rusa.

Basca este o limbă neindo-europeană de origine incertă, neîncadrată în nici o

familie lingvistică (deşi a fost apropiată de diverse alte limbi, printre care şi de cele

caucaziene).

Limbile paleosiberiene formează eventual un phylutn sau reprezintă numai un

termen generic, mai curând geografic decât genealogic, înglobând mai multe familii şi

limbi izolate, vorbite în nordul Asiei (în Federaţia Rusă - pe Lenisei, în peninsula

Ciukotka, în Kamceatka şi în insula Sahalin) de descendenţi ai vechilor locuitori ai

6 Marius SALA, Ioana VINTILĂ RĂDULESCU, Limbile Europei, Editura Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 2001.

7

Siberiei (de unde şi numele familiei). Cuprinde limbi pe cale de dispariţie, cu un număr

mic de vorbitori (mulţi bilingvi; unii şi-au abandonat limba în favoarea rusei), dintre care

nici una nu are statut oficial; câteva limbi din familie au dispărut. Limbile paleosiberiene,

dintre care menţionăm limbile ciukotă, ghiliak, ket şi koriak, nu par înrudite cu alte

familii de limbi, deşi au fost puse în legătură cu familiile altaică şi sino-tibetană; după

unele păreri, ar include familia eschimo-aleută (cuprinzând limbi considerate

amerindiene în sens larg). Acum câteva secole aveau mai mulţi vorbitori şi ocupau o arie

mai mare, dar au fost separate unele de altele de limbile tunguse şi turcice, devenind mici

enclave. Există diferenţe fonetice şi lexicale între graiul bărbaţilor şi cel al femeilor,

precum şi deosebiri între vorbirea nomazilor şi aceea a locuitorilor sedentari.

Dintre limbile amerindiene în Europa se vorbeşte eschimosa, din familia eschimo-

aleută, a cărei variantă din Groenlanda este numită groenlandeză. Dintre cele trei mari

familii de limbi amerindiene, numai aceasta ar putea aparţine marii familii eurasiatice,

putând fi înrudită cu unele limbi paleosiberiene, reprezentată în Europa prin malteză,

araba cipriotă, arabă (cea mai importantă limbă din ramură - ca limbă imigrantă), ebraica

si arameică - limbi de cult - şi siriacă. Prin limbi imigrante sunt reprezentate şi ramurile

libico-berberă, căreia îi aparţine berbera, şi cuşitică, din care face parte somaleza.

Familia austrotai, ramura kam-tai este reprezentată în Europa, ca limbă imigrantă,

prin una din cele două limbi mai importante ale ei, laoţiana. Familia austro-asiatică,

vorbită exclusiv în Asia de Sud-Est şi cuprinzând 100-150 de limbi reunite în două-şase

ramuri, este reprezentată în Europa exclusiv prin limbi imigrante: cele două limbi mai

importante din ramura mon-khmer - khmer şi vietnameza.

Familia austroneziană, anterior numită malaio-polineziană, are o diversitate

considerabilă, cuprinzând, după unii autori, aproximativ 10% din limbile lumii. Cele mai

multe (180-300) sunt vorbite în Oceania, unde totalizează însă un număr relativ mic de

vorbitori. Această familie este reprezentată în Asia de Sud-Est de 120-200 de limbi,

însumând un număr foarte mare de vorbitori. Familia austroneziană prezintă cea mai

mare extensiune geografică actuală de pe glob după familia indo-europeană. Clasificarea

ei internă este în continuare controversată: este împărţită în mod tradiţional în două-trei

ramuri, dintre care cele mai importante sunt cea indoneziana (contestată actualmente) şi

cea oceanică. Ramura indoneziana (occidentală) are 200-250 de limbi, printre cele mai

8

importante numărându-se javaneza şi mai cu seamă malaeza (inclusiv varianta

indoneziana), vorbite şi în Europa numai ca limbi imigrante.

Familia dravidiană este răspândită exclusiv în Asia (în sud) şi cuprinde peste 20

de limbi preindo-europene aglutinante, care au fost împinse spre sud de limbile indo-

europene din India, cărora le-au servit probabil drept substrat. Printre cele mai importante

se numără (amil, vorbită şi în Europa ca lirnbă imigrantă.

Familia sino-tibetană, vorbită prin limbi autohtone exclusiv în Asia (în centru şi

sud-est), este cea mai importantă familie din acest continent si a doua din lume ca număr

de vorbitori după cea indo-europeană; cuprinde, după diverse estimări, 260-300 de limbi,

dintre care multe sunt puţin cunoscute, Cea mai importantă limbă din familie, vorbită în

Europa ca limbă imigrantă, este chineza.

Din cele l050-1350 de limbi numite generic negroafricane sunt vorbite în Europa,

exclusiv ca limbi imigrante, mai ales câteva, aparţinând în special familiei nigero-

kordofaniene şi anume grupării nigero-congoleze: din grupul Atlantic Occidental,

bambara, dyula, maninka, soninke, soso din grupul mande, ş.a.m.d.

Din cele de mai sus rezultă că în Europa sunt reprezentate actualmente, desigur în

măsuri diferite, aproape toate familiile de limbi de pe glob, cu excepţia familiilor

australiană, papua şi khoisană.

Din punct de vedere tipologic, majoritatea limbilor Europei aparţin celor două

tipuri principale din clasificarea morfologică clasică a limbilor. Astfel, sunt în general

(predominant) flexionare limbile din familia indo-europeană; dintre acestea, unele limbi

moderne - de exemplu cele romanice - sunt mai analitice (exprimă valorile gramaticale

mai ales cu ajutorul prepoziţiilor, auxiliarelor etc.) decât limbile clasice (latina, greaca),

în timp ce altele şi-au păstrat mai bine caracterul sintetic (exprimă valorile gramaticale

mai cu seamă cu ajutorul unor morfeme care fuzionează), de exemplu germana - în

comparaţie cu engleza -, rusa, etc.

Limbile afro-asiatice sunt limbi flexionare, ca şi cele indo-europene. Trăsătura lor

principală este aşa-numita triteralitate - scheletul cuvântului este o rădăcină formată cel

mai frecvent din trei consoane (singurele notate în scris); valorile gramaticale se exprimă

prin flexiune internă (alternanţe vocalice). Un număr de limbi sunt aglutinante - exprimă

fiecare valoare gramaticală printr-un afix, care se ataşează la radicalul cuvintelor.

9

B. Protecţia locală, regională şi naţională a limbilor în context

european. Protecţia limbilor regionale şi minoritare

Limba oficială de stat nu se identifică cu limba naţională - prin care, în

terminologia socio-lingvistică şi în cea juridică actuale, spre deosebire de uzul curent, se

desemnează nu limba întregii naţiuni care trăieşte într-un anumit stat, ci limba oricărei

naţionalităţi al cărei uz este recunoscut legal în statul în care trăiesc membrii săi. În

această accepţie, un stat poate avea nu numai una singură, ci şi mai multe limbi naţionale.

De altfel, însuşi cuvântul „limbă” are în această terminologie o accepţie întrucâtva

diferită de cea strict lingvistică, având în vedere în primul rând funcţiile sociale

îndeplinite de idiomul în cauză, şi mai puţin poziţionarea sa de către lingvişti în raport cu

alte varietăţi apropiate - fie ele idiomuri înrudite sau varietăţi subordonate limbii în cauză

din punctul de vedere al dialecto-logului. Limbă, în acest sens, poate fi un idiom pe care

lingviştii îl consideră numai o variantă a unei limbi (de exemplu bosniaca) sau, uneori,

chiar un dialect sau un grai (de exemplu groenlandeza).

Unele limbi pot fi protejate numai pe plan local/regional, permise în dezbaterile

parlamentare sau în justiţie sau pot fi „limbi naţionale” pentru a căror protecţie s-au

adoptat prevederi speciale, dar care nu sunt oficiale, în unele cazuri, calificarea drept

limbă oficială de stat nu acoperă în toate ţările exact aceeaşi realitate, mai ales în cazul

unor state care au mai mult de o limbă oficială: limbile co-oficiale ale aceluiaşi stat pot fi

situate în principiu pe acelaşi plan din punctul de vedere al drepturilor care le sunt

acordate sau pot fi supuse unei anumite ierarhii şi avea un rol întrucâtva diferit, fie la

nivelul funcţiilor îndeplinite, fie sub aspect teritorial. Astfel, în Belgia se vorbeşte de fapt

de limbi oficiale la nivelul regiunilor, nu al ansamblului statului; în Elveţia, romanşa are

un statut în parte diferit de al celorlalte limbi oficiale, în Luxemburg, diversele limbi sunt

în mare măsură specializate pentru anumite funcţii şi domenii, în Olanda, frizona este

considerată a doua limbă oficială, după neerlandeză, ş.a.m.d. De aceea, calificarea

limbilor drept oficiale la nivel de stat sau pe plan local/regional nu trebuie înţeleasă în

mod absolut, ci numai orientativ şi relativ. De asemenea, data de la care un anumit idiom

a dobândit statutul de limbă oficială într-un stat sau altul nu este totdeauna precizată şi

10

are uneori un caracter relativ, printre altele şi deoarece noţiunea de limbă oficială a variat

în timp.

În Europa sunt 42 de limbi oficiale sau co-oficiale (considerând bosniaca, croata

şi sârba limbi oficiale distincte). O caracteristică a ţărilor europene, care - în pofida

frecventelor mutaţii istorice sau a faptului că o seamă dintre ele şi-au (re)dobândit

(relativ) recent autonomia - sunt în general state cu vechi tradiţii, o constituie faptul că

limba oficială este în acelaşi timp şi limba majorităţii populaţiei autohtone (în ciuda

efectelor, vizibile în fostele republici sovietice, ale unor strămutări deliberate de populaţii

tocmai în scopul slăbirii elementului naţional autohton). Aceasta deosebeşte statele

europene de majoritatea statelor din Africa, America, Australia şi Oceania - foste colonii

care şi-au dobândit relativ recent independenţa şi care, din diverse considerente, au optat

pentru o limbă oficială exogenă, de cele mai multe ori limba fostei sau fostelor puteri

coloniale.

12 dintre limbile oficiale europene au acest statut în mai multe state independente

din Europa: germana în cinci (Austria, Belgia, Elveţia, Germania, Liechtenstein); în câte

patru state franceza (Belgia, Elveţia, Franţa, Monaco) şi italiana (Elveţia, Italia, San

Marino, Vatican), engleza în trei (Irlanda, Malta, Marea Britanic, la care se adaugă un

teritoriu neautonom, Insulele Normande), iar în câte două state croata (Bosnia -

Herţegovina, Croaţia), greaca (Cipru, Grecia), neerlandeza/olandeza (Belgia - în varianta

flamandă -, Olanda); româna (Republica Moldova - unde este numită şi moldovenească -,

România), rusa (Belarus, Rusia), sârba (Bosnia - Herţegovina, Serbia), suedeza (Finlanda

- unde este numită actualmente „naţională” -, Suedia), turca (Cipru, Turcia).

30 de limbi sunt oficiale în câte un singur stat independent din Europa: albaneza,

armeana, azera, belarusa, bosniaca, bulgara, catalana (în Andorra, unde este numită şi

andorrană), ceha, croata, daneza (în Danemarca, la care se adaugă Insulele Feroe şi

Groenlanda), estona.

Limbile minoritare sau regionale din Europa sunt :

Limba pomeraniană (pòmòrsczi jãzëk) este un grup al dialectelor lehitice, care a

fost vorbit în timpul Evului Mediu în teritoriul Pomeraniei între fluviile Vistula şi Odra.

Rude mai apropiate ale ei sunt dialecte polabe şi poloneze. Pomeraniana face parte în

subgrupul limbilor slave de vest cunoscut sub denumirea „limbile lehitice”. Limbile

11

caşubiană (vorbită în voievodatul Pomerania din Polonia) şi slovinciană (dispărută la

începutul secolului XX) sunt de fapt dialectele ei. Limbile poloneză şi polabă de

asemenea au multe trăsături comune. Rude mai îndepărtate sunt alte limbi slavice de vest:

limba slovacă, limba cehă, limba sorabă de jos şi limba sorabă de sus. De asemenea, alte

limbi slave au legături cu limba poloneză şi sunt inteligibile într-o oarecare măsură.

Pe lângă limbile din Irlanda, Spania şi Marea Britanie, există alte câteva limbi

regionale vorbite în UE care nu au o recunoaştere oficială la nivelul UE (deşi în unele

cazuri beneficiază de recunoaştere oficială în statele membre). Unele din acestea au mai

mulţi vorbitori decât unele limbi oficiale, mai puţin folosite. Limba frizonă (Frysk sau

Frasch) este o limbă germanică vorbită de un grup mic etnic în partea de nord-vest a

Europei. Friziana conţine mai multe dialecte, considerate de către unii lingvişti limbi

separate. Majoritatea vorbitorilor acesteia trăiesc în provincia Frizia (Olanda) şi în landul

Schleswig-Holstein (Germania).

Friziana este apropiată de limbile neerlandeză şi daneză. De asemenea, friziana se

înrudeşte îndeaproape cu limba engleză, dar gradul de inteligibilitate reciprocă între cele

două este redus.

Mirandeza are un corp gramatical distinct (fonetică, fonologie, morfologie şi

sintaxă independente) datând din perioada formării Portugaliei (secolul XII). Rădăcinile

sale se găsesc în latina vorbită din nordul Peninsulei Iberice (portugheza provine din

nord-vest). Este un dialect foarte bine păstrat al vechii limbi leoneze din Iberia de nord,

care astăzi se înrudeşte cu limba asturiană, care, la rândul său, este considerată de mulţi

ca fiind un dialect al limbii spaniole. Astăzi mirandeza este folosită, mai mult ca a doua

limbă, de către 15 000 de persoane (deşi pentru unii încă mai este limba primară) în satele

municipalităţii Miranda do Douro şi în trei sate din municipalitatea Vimioso, pe o

suprafaţă de 484 km², cu ramificaţii în alte sate din municipalităţile Vimioso, Mogadouro,

Macedo de Cavaleiros şi Bragança. Există trei dialecte: „mirandeza normală”,

„mirandeza de graniţă” şi „mirandeza Sendinês”. Cei mai mulţi vorbitori cunosc şi

portugheza sau chiar şi spaniola

Limba sardă (în sardă: limba sarda) este principala limbă vorbită în Sardinia,

Italia şi este considerată a fi cea mai conservatoare limbă romanică.

12

Datorită istoriei acestei insule care a fost izolată de continent pentru mii de ani şi

doar în vremurile recente a fost mai uşor de comunicat cu continentul, a fost posibil să se

menţină anumite caracteristici ale limbii latine vulgare arhaice dispărute în alte zone.

Una din caracteristicile acestei limbi este lipsa cuvintelor de origine grecească,

care sunt prezente în toate celelalte limbi romanice. De asemenea, limba sardă are şi

multe cuvinte care sunt mai apropiate de cele din limba română decât de latină sau

italiană, deşi influenţa acestor două limbi exercitată asupra sarzilor a durat sute de ani.

Limba retoromană este una dintre cele patru limbi oficiale ale Elveţiei, începând

cu 20 februarie 1938. Limba retoromană face parte din subgrupa limbilor romanice

reţiene, alături de friuliană şi ladină.

Este o limbă romanică vorbită de aproximativ 35.000 de persoane în cantonul

Graubünden şi care reuneşte mai multe dialecte cu deosebiri mari între ele: sursilvan,

sutsilvan, surmiran, puter şi vallader.

O formă unificată a limbii, standardizată de lingvistul Heinrich Schmid în 1982,

poartă numele de „Rumantsch grischun”. Lia Rumantscha (Liga Romanşă) este

organizaţia-umbrelă pentru toate asociaţile literare retoromane. Limba astfel

standardizată are însă un nivel de acceptare relativ scăzut, ceea ce face ca adesea

vorbitorii diferitelor dialecte să se adreseze unul altuia în limba germană, accelerând

astfel declinul dialectelor retoromane.

Friuliana sau limba friuliană (furlan sau denumită cu afecţiune marilenghe în

friuliană, friulano în italiană) este o limbă romanică aparţinând familiei limbilor rheţiene,

vorbită în regiunea Friuli-Venezia Giulia, situată în nord-estul Italiei. Friuliana numără

aproximativ 600.000 de vorbitori nativi, a căror vastă majoritate vorbesc şi italiana.

Friuliana este adeseori denumită şi Ladina estică, întrucât ladina şi friuliana sunt puternic

înrudite.

Spre deosebire de ladină, vorbită de mult mai puţini vorbitori (circa 30.000), dar

care a fost foarte conservativă, friuliana s-a îndepărtat de „matca” iniţială, suferind

influenţe multiple din partea limbilor care au înconjurat-o: germana, italiana, veneţiana şi

slovena. Documente scrise în friuliană sunt atestate încă din secolul al XI-lea, iar

literatura în friuliană, atât poezie cât şi proză, datează de la începutul anilor 1300. În

13

secolul XX a existat un interes renăscut crescând pentru această limbă rheţiană, care

continuă şi azi.

Limba ladină (Ladin, nume nativ în limba ladină, Ladino, în italiană, Ladinisch, în

germană) este o limbă rheţiană vorbită în Munţii Dolomiţi din Italia, între regiunile

Trentino-Alto Adige şi Veneto. Fiind o limbă rheţiană este foarte apropiată de reto-

romana elveţiană şi de friuliana. Ladina vorbită în Valea Fassa (în ladină, Val de Fascia,

în italiană Val di Fassa) este la rândul său împărţită în alte două subdiviziuni, „Cazét”,

vorbită în jumătatea de nord a văii şi „Brach” care este vorbită în jumătatea sa sudică.

Astfel, în Cazét, apă este „ega”, iar în Brach este „aga”.

Limba ladină este recunoscută oficial ca limbă minoritară având unele drepturi

oficiale în regiunea Trentino-Tirolul de Sud, dar nu are statut oficial în provincia Belluno.

În cadrul limbilor indo-euopene, limbile celtice sunt cele mai apropiate cu limbile

italice, cu care formează ramura celto-italică.

Limba bretonă (bretonă: Brezhoneg) este o limba celtică vorbită în nordul Franţei,

în regiunea Bretania (franceză: Bretagner).

Biroul European pentru Limbi mai puţin Utilizate (The European Bureau for

Lesser-Used Languages - EBLUL) este o organizaţie non-guvernamentală trans-naţională

care cooperează îndeaproape cu UE şi care are ca scop promovarea diversităţii lingvistice

în Europa, acordând o atenţie specială limbilor minoritare şi regionale. EBLUL are

birouri în toate cele 15 state membre UE înainte de extinderile din 2004 şi 2007 şi în

multe dintre statele care au aderat recent. EBLUL intenţionează ca în viitorul apropiat să

aibă birouri în toate cele 27 de state membre UE7. EBLUL apără drepturile celor 46

milioane de vorbitori ai limbilor minoritare şi regionale din Europa. Potrivit lui Markus

Varasin, secretarul general al acestei organizaţii, „EBLUL se va ocupa nu numai de

vorbitorii unor limbi pe cale de dispariţie, ci şi de comunităţile lingvistice ale căror

drepturi nu sunt respectate, cum ar fi ruşii din Letonia”. Cât priveşte alte limbi

minoritare, Varasin a mai spus: „o comunitate foarte importantă este cea a ungurilor din

România, Slovenia şi Slovacia. Sunt mai multe limbi de acest gen, vorbite de milioane de

oameni. Pe de altă parte, mai sunt şi alte comunităţi, precum cea a sorbilor, comunităţi

7 http://www.eblul.org.

14

foarte mici, sau cea a italienilor din Slovenia”8. În general însă, poziţia EBLUL este că

situaţia în Europa de Est nu este mai proastă decât cea din Europa Occidentală atunci

când vine vorba despre limbile minorităţilor.

Protecţia limbilor regionale şi/sau minoritare este realizată în cadrul Consiliului

Europei, prin Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare9. Dat fiind faptul că

15 state membre UE (Austria, Cipru, Republica Cehă, Danemarca, Finlanda, Germania,

Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia,

Ungaria) au ratificat până în prezent această Cartă, prezentarea conţinutului acesteia este

importantă din perspectiva protecţiei în cadrul UE a acestor limbi. Carta a fost semnată în

1992 şi a intrat în vigoare în 1998.

Scopul Cartei este să îmbunătăţească folosirea (atât în context privat, cât şi în

viaţa publică) limbilor regionale sau minoritare în cadrul sistemelor de educaţie, în

justiţie şi în mass-media, să permită şi să încurajeze folosirea acestor limbi în context

administrativ şi economic, precum şi în viaţa socială, pentru activităţi culturale şi în

schimburile transfrontaliere. Carta este bazată pe respectarea deplină a suveranităţii

naţionale şi a integrităţii teritoriale. Relaţia între limbile oficiale sau co-oficiale şi cele

regionale sau minoritare nu este concepută în termeni de antagonism. Dezvoltarea celor

dintâi nu trebuie să impieteze asupra cunoaşterii şi promovării celor din urmă. Carta nu

stabileşte o listă de limbi vorbite în Europa care să corespundă conceptului de limbi

regionale sau minoritare. Sunt definiţi însă termenii folosiţi (art.1). Astfel, prin expresia

„limbi regionale sau minoritare” se înţeleg limbile „folosite în mod tradiţional într-o

anumită zonă a unui stat de către cetăţenii acelui stat care constituie un grup numeric

inferior restului populaţiei statului” sau limbile „diferite de limba (-ile) oficială (-ale) a

(ale) acelui stat”. Prin această expresie nu se înţeleg „dialectele limbii (-ilor) oficiale a

(ale) statului” şi nici „limbile migranţilor”. Prin expresia „zonă în cadrul căreia o limbă

regională sau minoritară este folosită” se înţelege în sensul Cartei „aria geografică în care

această limbă reprezintă modul de exprimare al unui număr de persoane justificând

adoptarea diferite măsuri de protecţie şi de promovare” – cele prevăzute de Cartă. Prin

expresia „limbi non-teritoriale” se înţelege în sensul Cartei „limbile folosite de cetăţenii

8 http://www.divers.ro. 9 Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare, Strasbourg, 5.12.1992, ETS no. 194.

15

unui stat care sunt diferite de limba (-ile) folosită (-ite) de restul populaţiei statului, dar

care, deşi folosite în mod tradiţional pe teritoriul statului, nu pot fi asociate cu o anumită

arie geografică a acestuia”.

Obiectivele Cartei sunt următoarele:

- recunoaşterea limbilor regionale sau minoritare ca o expresie a bogăţiei

culturale a Europei;

- respectarea limbilor regionale sau minoritare în aria geografică în care

acestea sunt vorbite;

- promovarea acestor limbi prin acţiuni directe;

- facilitarea şi încurajarea folosirii acestor limbi, în formă scrisă şi orală, în

viaţa publică sau privată;

- învăţarea acestor limbi la cât mai multe nivele de educaţie;

- promovarea schimburilor transfrontaliere în vederea promovării acestor

limbi;

- interzicerea oricăror forme nejustificate de distincţie, excludere,

restrângere sau preferinţă legate de folosirea acestor limbi care pot

dezcuraja sau chiar pune în pericol menţinerea şi dezvoltarea lor.

În luna noiembrie 2007 România a ratificat prin Legea nr. 282/200710 Carta

Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare.

Conform Cartei, fiecare stat are obligaţia să specifice în legea de ratificare fiecare

limbă regională sau minoritară la care se aplică anumite paragrafe din Cartă, selecţionate

conform regulilor stabilite de către acesta. În cazul României, acestea sunt: bulgară, cehă,

croată, germană, maghiară, rusă, sârbă, slovacă, turcă, ucraineană.

În Suedia există cinci limbi care sunt recunoscute drept limbi minoritare -

finlandeza, meänkieli, sami, romani şi idiş.

C. Limbile oficiale ale statelor membre UE. Instituţiile UE şi provocarea

multilingvismului – cazul Parlamentului European

10 M.Of. nr. 752/6.11.2007.

16

Există limbi oficiale (inclusiv de facto, chiar dacă nu sunt numite ca atare în

Constituţiile statelor respective) unice şi co-oficiale; în categoria limbi oficiale sunt

avute în vedere şi limbile care au acest statut în teritorii neautonome dependente de state

europene.

Cifrele oferite de unele surse cu privire la numărul de vorbitori în alte state decât

cele de origine sunt uneori nediferenţiate pe limbi, referindu-se la un întreg grup, de

exemplu la limbile slave meridionale (Danemarca 39.000 vorbitori, Germania l.190.000,

Suedia 116.000) sau la sârbo-croată.

Primul Regulament adoptat de Comunitatea Europeană în 1958 stabilea ca limbi

oficiale ale instituţiilor sale germana, franceza, italiana şi olandeza – limbile ţărilor

fondatoare: Germania, Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda11.

Odată cu fiecare extindere a Comunităţilor Europene, au fost integrate limbile

noilor state membre. În 1973 au fost adăugate engleza, daneza şi irlandeza, aceasta din

urmă doar ca „limbă a tratatelor”, ceea ce înseamnă că au fost traduse doar Tratatul de

Aderare al Irlandei şi textele fundamentale referitoare la această ţară.

Următoarele limbi care au căpătat statutul de limbi oficiale au fost greaca, în

1981, spaniola şi portugheza, în 1986, finlandeza şi suedeza, în 1995, estona, maghiara,

letona, lituaniana, malteza, polona, ceha, slovaca şi slovena, în 2004.

Începând cu 1 ianuarie 2007, după aderarea României şi a Bulgariei, Uniunea

Europeană numără 23 de limbi oficiale, prin adăugarea românei şi bulgarei. Tot de la

acest moment, irlandeza a devenit limbă oficială.

Cu 23 de limbi oficiale sunt posibile peste 506 combinaţii lingvistice, deoarece

fiecare limbă poate fi tradusă în alte 22 de limbi. Pentru a face faţă acestei provocări,

Parlamentul European dispune de servicii complexe de interpretare, traducere şi

verificare a textelor juridice. De asemenea, au fost elaborate norme stricte pentru

garantarea eficacităţii acestor servicii şi pentru menţinerea unor costuri bugetare

rezonabile.

Ca regulă generală, traducătorii traduc în limba lor maternă texte dintr-o versiune

originală. Însă, după ultimele extinderi ale UE şi creşterea numărului de combinaţii

11 Regulation no.1/1958 determining the languages to be used by the European Economic Community, OJ P

17, 6.10.1958, p. 385.

17

lingvistice posibile, a devenit uneori dificil de găsit persoana care să stăpânească o

anumită combinaţie de limbi, în special atunci când este vorba de limbile cel mai puţin

răspândire la nivelul Uniunii Europene.

Pentru traducerea textelor redactate în aceste limbi, Parlamentul European a creat,

prin urmare, un sistem de limbi „pivot”, care presupune traducerea textelor mai întâi în

limbile cele mai utilizate (engleză, franceză sau germană). În timp, şi alte limbi

comunitare (spaniola, italiana şi polona) ar putea deveni limbi pivot.

Parlamentul European dispune de:

a) servicii de traducere; acestea numără aproximativ 700 de traducători, a căror

sarcină este traducerea în toate limbile oficiale a mai multor categorii de documente,

printre care:

- documente de şedinţă din perioada de sesiune şi ale comisiilor parlamentare; ordini

de zi, proiecte de raport, amendamente, rapoarte adoptate, avize, rezoluţii, interpelări

scrise şi orale, procese-verbale şi stenograme, informări adresate deputaţilor, etc.;

- documente ale altor organe politice, precum adunările parlamentare mixte alcătuite

din membri ai Parlamentului European şi aleşi la nivel naţional sau din statele terţe;

- decizii ale Ombudsmanului European;

- comunicări cu cetăţenii şi statele membre;

- decizii ale organelor interne ale Parlamentului European (Biroul, Conferinţa

preşedinţilor, Colegiul chestorilor).

b) servicii de interpretare: principala sarcină a interpreţilor din Parlamentul European

este transmiterea cu fidelitate, în toate limbile oficiale şi în timp real, a discursurilor

rostite de deputaţi. Sunt prevăzute servicii de interpretare pentru toate reuniunile

multilingve organizate de către organele oficiale ale instituţiei. Dacă sarcina traducătorilor

este aceea de a produce diferitele versiuni lingvistice ale documentelor scrise, rolul

interpreţilor este de a face ca reuniunile să se desfăşoare ca şi cum toţi ar vorbi aceeaşi

limbă. Serviciul de Interpretare al Parlamentului European angajează în jur de 350 de

interpreţi funcţionari şi poate recurge la o rezervă de aproximativ 2500 de interpreţi

externi (interpreţi de conferinţă auxiliari), la care face adesea apel pentru a-şi satisface

nevoile.

Se face apel la serviciile de interpretare, în special pentru:

18

- şedinţele plenare;

- reuniunile comisiilor parlamentare, ale delegaţiilor parlamentare şi ale adunărilor

parlamentare paritare;

- reuniunile grupurilor politice;

- conferinţele de presă;

- reuniunile organelor interne de decizie ale Parlamentului (Biroul, Conferinţa

preşedinţilor etc.).

În timpul şedinţelor plenare, în care interpretarea simultană se realizează în şi din

toate limbile oficiale ale Uniunii, sunt mobilizaţi între 800 şi 1000 de interpreţi. Pentru

celelalte reuniuni, interpretarea este asigurată, în general, în funcţie de nevoi.

În principiu, fiecare interpret lucrează din limba sursă spre limba sa maternă. Însă,

având în vedere cele 506 combinaţii lingvistice posibile, nu este întotdeauna uşor de găsit

o persoană capabilă să interpreteze folosind o anumită combinaţie de limbi. În acest caz,

se recurge la un sistem de tip releu care constă în interpretarea dintr-o limbă în alta,

trecând printr-o a treia, limba pivot.

c) servicii pentru verificarea textelor juridice. Legislaţia adoptată de către Parlamentul

European se adresează unui număr de aproximativ 500 de milioane de cetăţeni; legislaţia

trebuie să fie identică şi lipsită de orice ambiguitate în toate limbile. Verificarea calităţii

lingvistice şi juridice a textelor ţine de responsabilitatea juriştilor-lingvişti din Parlament.

Parlamentul European dispune de o echipă de aproximativ 170 de jurişti-lingvişti care au

sarcina de a asigura conformitatea textelor în toate limbile comunitare. Activitatea lor

constă, în special, în:

- verificarea calităţii lingvistice şi a conformităţii juridice a textelor supuse la vot în

cadrul comisiilor parlamentare şi, ulterior, în şedinţa plenară;

- verificarea şi înregistrarea amendamentelor depuse;

- informarea şi asistarea deputaţilor în toate aspectele teoretice şi practice legate de

proceduri, de la prima redactare a textelor şi până la adoptarea lor în şedinţă plenară;

- pregătirea listelor de vot pentru şedinţa plenară.

19

D. Definirea normativă şi non-normativă a valorilor comune europene.

Interpretarea termenilor care desemnează valorile comune europene în

funcţie de contextul lingvistic

Dezbaterile din cadrul Convenţiei Europene pentru Viitorul Europei din perioada

2002 – 2003 şi, ulterior, din cadrul Conferinţei Interguvernamentale din 2004 au fost într-

un fel diferite de cele care au avut loc de fiecare dată când s-a încercat redefinirea

compromisului ce face posibilă construcţia europeană. Noua abordare nu priveşte atât

chestiuni instituţionale sau care ţin de eficientizarea comunicării politicilor europene.

Diferenţa specifică se referă la valorile în jurul cărora se construieşte identitatea

europeană, în condiţiile în care Tratatul Uniunii Europene (TUE) face referire doar la

„valorile comune” ale UE, fără a oferi o listă a acestora. Voinţa politică de a avea definită

o asemenea identitate este evidentă. În lipsa unei identităţi europene, asumate de fiecare

actor al spaţiului comunitar, orice proiect politic ce doreşte adecvarea instituţiilor Uniunii

Europene la realităţile trans-naţionale nu are şanse de a fi pus în aplicare. Oricum am

încerca să definim identitatea europeană, nu se poate ajunge la o formă care să ia în

calcul identităţile naţionale, regionale, religioase şi lingvistice care constituie astăzi parte

a unicităţii unui continent. Pluralitatea limbilor, culturilor şi a religiiilor, aflate în

permanent dialog, care face ca orice poziţie radicală să rămână marginală, constituie fără

îndoială baza de plecare pentru definirea unei identităţi europene. Însă tocmai această

pluralitate reduce şansele de a ajunge la un compromis: dialogul intercultural şi inter-

confesional a dus, de multe ori, la situaţii conflictuale. Este imposibilă definirea unei

identităţi europene la acest moment deoarece respectul alterităţii este chiar esenţa

proiectului european.

Un prim pas ar fi, după cum am amintit, definirea unui set comun de valori a căror

asumare permite conturarea unei identităţi europene. Această încercare de a enumera

valorile a avut loc: potrivit compromisului la care s-a ajuns în cadrul Conferinţei

Interguvernamentale în 2004, Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa a

inclus (art. 2) o referire la valorile comune europene. Acestea sunt : respectarea

demnităţii umane, a libertăţii, a democraţiei, a egalităţii, a statului de drept, precum şi

respectarea drepturilor omului. Acelaşi articol aduce o precizare suplimentară : „aceste

20

valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism,

toleranţă, justiţie şi nediscriminare”12.

La Consiliul European din iunie 2007 s-a decis adoptarea unui Tratat de Reformă

care să includă amendamente la TUE şi la Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene

(TEC), acesta din urmă urmând a fi denumit Tratat asupra funcţionării Uniunii13.

Potrivit Concluziilor acestui Consiliu European, compromisul din 2004 în privinţa

definirii valorilor comune europene va fi păstrat în viitoarea formă a TUE (art.2),

revizuită prin Tratatul de Reformă după ce acesta va fi ratificat de statele membre UE.

Mai mult, la acelaşi Consiliu European s-a decis ca viitoarea formă a art. 3 TUE să

prevadă că UE respectă „diversitatea culturală şi lingvistică”.

Normativizarea unei liste de valori comune europene nu este suficientă pentru a

concluziona că viitoarea formă a art. 2 TUE va face ca aceste valori să fie asumate de

cetăţenii europeni. Este interesant de amintit în acest context că în primăvara anului 2002

Preşedintele Comisiei Europene din acea perioadă, Romano Prodi a înfiinţat un Grup de

Reflecţie pe lângă Comisie cu scopul de a emite recomandări pe marginea dimensiunii

culturale şi spirituale a Europei. Acest Grup a fost coordonat de Krysztof Michalski de la

Institut für die Wissenschaften von Menschen din Viena şi a reunit personalităţi culturale

din majoritatea statelor membre UE, cu experienţe culturale şi religioase extrem de

diverse. Raportul acestui Grup14 a fost dat publicităţii în octombrie 2004, ulterior deci

ajungerii la un compromis pe marginea textului Tratatului de instituire a unei Constituţii

pentru Europa. Acest Raport atrăgea atenţia asupra faptului că definirea unei liste de

valori comune europene nu este suficientă pentru a întări unitatea europeană şi că

12 Pentru un comentariu al art. 2 din Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, vezi Radu

CARP, Proiectul politic european – de la valori la acţiune comună, Editura Universităţii din Bucureşti,

Bucureşti, 2006, pp. 105-107.13 Council of the European Union, Brussels European Council 21/22 June 2007 - Presidency Conclusions,

Brussels, 11177/07, CONCL 2.14 Kurt BIDENKOPF, Bronislaw GEREMEK, Krysztof MICHALSKI, Concluding Remarks on the

Spiritual and Cultural Dimension of Europe, Vienna/Brussels, October 2004 ; traducerea în limba română a

acestui Raport : Ce ţine Europa la un loc ? Dilema Veche, nr. 56, 11 – 17 februarie 2005. Pentru un

comentariu al acestui Raport, vezi Cornelia GUŞĂ, Rolul valorilor culturale în fondarea unei comunităţi

politice europene, în Radu CARP (ed.) Un suflet pentru Europa. Dimensiunea religioasă a unui proiect

politic, Editura Fundaţiei Anastasia, Bucureşti, 2005, pp. 86-100.

21

încercarea de a codifica o asemenea listă se confruntă inevitabil cu o varietate mare de

semnificaţii – naţionale, regionale, etnice, sectare şi sociale. Una dintre concluziile

acestui Raport a fost că „nu există o listă fixă de valori europene”. Raportul nu nega

demersul codificării valorilor comune europene dar atrăgea atenţia limitelor unui

asemenea demers.

Pe de altă parte, Raportul afirma că „nu există nici o îndoială asupra existenţei

unui spaţiu cultural european” dar acest spaţiu nu poate fi definit şi delimitat cu

certitudine, deoarece cultura europeană nu este un fapt, ci un proces.

Concluziile Raportului nu au putut fi luate în considerare în procesul de redactare

a Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Nu înţelegem însă de ce nu s-a

mai ţinut cont de aceste concluzii în 2007, în momentul în care s-a repus în discuţie la

Consiliul European din iunie întreaga construcţie normativă asupra căreia se ajunsese la

un compromis în 2004.

Revenind la viitoarea formă a art. 2 TUE, să înţelegem oare că societatea despre

care se face referire este cea europeană? Sau este vorba doar despre un model ideal de

organizare socială, în care amintitele valori fac posibilă funcţionarea instituţiilor şi

solidaritatea cetăţenilor ? Această ambiguitate este, după părerea noastră, păstrată deloc

întâmplător. Potrivit logicii viitorului text al TUE care va face parte din Tratatul de

Reformă, avem pe de-o parte valori universale care traduc la nivel european

fundamentele democratice ale statelor membre şi, pe de altă parte, pluralismul, toleranţa,

etc., al căror câmp de manifestare este cel naţional. Au acestea din urmă acelaşi statut

de „valori” ? Răspunsul nu poate fi decât pozitiv, cu condiţia ca această afirmaţie să aibă

loc în cuprinsul unui text neutru din punct de vedere normativ. Însă, dacă ţinem cont că

avem de-a face cu un corpus de norme cu valoare politico – juridică, răspunsul trebuie

nuanţat. Cel puţin unele dintre cuvintele incluse în a doua parte a viitoarei forme a

articolului 2 TUE au o componentă religioasă: pluralismul, toleranţa şi solidaritatea.

În legătură cu conceptul de toleranţă şi cu posibilele interpretări asociate acestui

concept în funcţie de un context lingvistic sau altul, este necesar să fie făcute unele

precizări. Potrivit lui Jürgen Habermas, termenul german Toleranz a fost împrumutat din

latină şi franceză abia în secolul XVI, într-o perioadă a războaielor religioase. Acest

termen avea o semnificaţie restrânsă la toleranţa faţă de alte confesiuni religioase. Abia

22

ulterior, în secolele XVII şi XVIII, toleranţa capătă o conotaţie juridică şi mai puţin

religioasă. Originea religioasă a termenului explică, potrivit lui Habermas, de ce limba

engleză face distincţia între tolerance (ca formă de comportament) şi toleration (cu

semnificaţie juridică)15.

A afirma despre concepte precum pluralismul, toleranţa sau solidaritatea că intră

în categoria valorilor comune europene care fac posibilă crearea unei identităţi europene

ar fi însemnat un mare risc: acela de a recunoaşte originea religioasă, îndeosebi creştină a

unor concepte definitorii pentru acţiunea politică. A nu le enunţa ca atare ar fi însemnat

deasemenea un risc, de a nemulţumi reprezentanţii unor state care recunosc religiei un rol

însemnat în spaţiul public. În cele din urmă, ca şi în cazul Preambulului viitoarei forme a

TUE, s-a mers pe varianta unui compromis. Este însă acest compromis, reflectat într-o

formulă ce se pretează la multiple interpretări, cea mai adecvată cale pentru a ajunge la o

identitate europeană ? Nu ne putem deocamdată lansa decât în avansarea unor ipoteze

hazardate.

În concluzie, este dificil de stabilit o listă de valori comune europene printr-un

text normativ acceptat de toate statele membre UE, deoarece există diferenţe de

interpretare a naturii acestor valori de la un context naţional la altul, iar aceste diferenţe

sunt determinate, în unele cazuri şi de diversitatea lingvistică. Având în vedere aceste

limitări, cum ar trebui interpretat art. 2 al viitoarei forme a TUE pentru a permite punerea

în aplicare a acestor valori în ceea ce priveşte definirea unor politici comune europene

bazate pe aceste valori ? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie mai întâi să

remarcăm faptul că nu s-a simţit nevoia definirii valorilor comune menţionate. Lipsa unor

definiţii nu face însă ca aceste valori să nu poată fi interpretate. Limbajul unui act

normativ combină în general limbajul curent cu cel de specialitate juridică. Aceasta nu

înseamnă însă că termenii folosiţi de tratat cu privire la valorile comune europene pot fi

interpretaţi în accepţiunea lor obişnuită. Aceşti termeni, chiar în lipsa unei definiţii

normative a valorilor comune europene, trebuie interpretaţi prin raportare la context –

ansamblul acquis-ului comunitar, deoarece în cazul unui text cu valoare juridică sensul

15 Jürgen HABERMAS, Intolerance and Discrimination, I.CON, vol. 1, no.1, 2003, pp. 2-12 (varianta în

limba franceză : De la tolérance religieuse aux droits culturels, Cités, 13, PUF, Paris, 2003, pp. 147-170).

23

cuvintelor este dat de contextul normativ16. Interpretarea prin raportare la contextul

normativ se face prin utilizarea a două metode specifice : noscitur a sociis (sensul unui

termen este revelat prin asocierea altor termeni cu care este asociat într-un context

normativ dat) şi respectiv ejusdem generis (o aplicaţie particulară a metodei precedente ;

potrivit acestei metode de interpretare, sensul termenului formulat general care

completează o enumerare este limitat la termeni de aceeaşi natură cu cei care fac parte

din enumerare)17.

O altă problemă care se pune în legătură cu încercarea de normativizare a

valorilor comune europene şi care este legată de interpretarea acestor valori într-un

context normativ mai larg este dacă enumerarea folosită de viitoarea formă a art. 2 TUE

este limitativă. Nu există în documentele oficiale UE o referire la alte valori comune

europene decât cele prezentate mai sus, cu o singură excepţie. Într-o Comunicare a

Comisiei din 200618 care reia o Decizie a Parlamentului European şi Consiliului în

privinţa Anului European al Limbilor 200119 se precizează că „respectul pentru

diversitatea lingvistică este o valoare fundamentală a Uniunii Europene”. Această

excepţie este doar aparentă, întrucât o Comunicare a Comisiei nu face parte din contextul

normativ la care trebuie raportată prevederea art. 2 al viitoarei forme TUE. Diversitatea

lingvistică nu face parte prin urmare din valorile comune europene, din punct de vedere

strict normativ. Acest lucru nu înseamnă însă că respectul datorat diversităţii lingvistice

nu ar trebui să fie garantat prin măsuri având o intensitate egală cu cele prin care trebuie

garantate acele valori care sunt considerate a fi valori comune europene.

16 Mark VAN HOECKE, Definiţiile legale şi interpretarea legii, în (ed.) Drăgan STOIANOVICI, Logica şi

dreptul, Paideia, Bucureşti, 2006, p. 106 şi urm.17 Pentru detalii privind aceste două metode de interpretare, vezi Pierre - André CÔTÉ, Interprétation des

lois, 2ème edition, Yvon Blais, Montréal, 1990, pp. 293-314.18 Communication from the Commission to the Council, the European Parliament, the European Economic

and Social Committee and the Committee of the Regions – A new framework strategy for multilingualism,

Brussels, COM (2005) 596 final, 22.11.200519 Decision no. 1934/2000/EC of the European Parliament and of the Council of 17 July 2000 on the

European Year of Languages 2001 OJ L 232, 14.9.2000.

24

E. Probleme generate de echivalenţa lingvistică a termenilor folosiţi în

documentele de bază ale UE în limbile oficiale

Efortul de traducere şi adaptare lingvistică a legislaţiei europene în limbile

statelor membre cunoaşte, pe lângă costurile financiare şi de gestionare ale procedurilor

complexe, o dificultate de ordin practic imediat. Pe lângă polisemantismul cuvintelor în

diversele limbi, traducătorul are de a face şi cu o evoluţie istorică diferită, evoluţie care

este stocată în sensurile conotative ale termenilor în discuţie. Chiar termenul de

„Constituţie”, folosit în Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, neratificat

cu siguranţă şi din motive de percepţie culturală, este un concept politic exprimat

lingvistic în mod diferit în statele membre UE, în funcţie de evoluţia istorică a societăţilor

respective. Dificultăţile de traducere şi, prin urmare, de interpretare ale valorilor comune

europene, sunt legate şi de faptul că ceea ce s-a numit construcţia europeană reprezintă un

set de concepte care evoluează continuu: „Europa continuă să se schimbe în timp, ideea

europeană fiind diferită de la individ la individ, de la grup la grup”20.

Conceptul de stat de drept este redat în mod diferit în diverse limbi: état de droit,

Rechtsstaatlichkeit, stato di diritto, dar ca rule-of-law în engleză, traducătorul legislaţiei

europene având nevoie nu doar de abilităţi lingvistice pentru o redare corectă a

conceptului, dar şi de cunoştinţe juridice şi istorice pentru integrarea lui în contextul

juridic în care este utilizat şi care, evident, diferă de la stat la stat. Astfel, contextul poate

fi unul juridic general, de drept penal, de drept european, referitor la politicile de apărare,

dar şi la izvoarele de drept sau la conceptul de stat, ceea ce face ca traducătorul să aplice

uneori proceduri complexe de referinţe încrucişate, triangulaţie a definiţiilor în diverse

surse, pentru a avea siguranţa redării sensului corect avut în vedere de textul original.

Astfel, ceea ce în limba română este „misiunea integrată a Uniunii Europene de sprijinire

a statului de drept în Irak” devine în franceză „mission intégrée «État de droit» de

l'Union européenne pour l'Iraq”, în italiană „missione integrata dell'Unione europea sullo

stato di diritto per l'Iraq”, în germană „integrierte Mission der Europäischen Union zur

Stützung der Rechtsstaatlichkeit im Irak”, variante relativ similare din punct de vedere

lingvistic, dar cu accente diferite, pentru ca varianta în engleză să fie foarte scurtă:

20 Peter RIETBERGEN, Europe - A Cultural History, 2nd edition, Routledge, London, 2006, p. XXIX.

25

„integrated rule-of-law mission for Iraq”.21 Diferenţele sunt datorate dezvoltării istorice

particulare ale conceptului în lumea anglo-saxonă şi în cea europeană. Astfel, la nivel

general „rule of law” (domnia legii) înseamnă că nimeni, indiferent că este reprezentant

al guvernului, cetăţean particular sau reprezentant al vreunui grup de interese, nu este mai

presus de lege şi, ca atare, nu poate invoca privilegii speciale. Cu alte cuvinte „domnia

legii”, clar reglementată în documente scrise, publice, se opune „domniei oamenilor”,

arbitrară şi capricioasă. În abordarea europeană continentală principiul „domniei legii” a

fost frecvent asociat cu principiul statului de drept, dominat de gândirea juridică germană

şi franceză, pe când abordarea modernă anglo-americană presupune separarea puterilor,

siguranţa legală, principiul aşteptării legitime şi egalitatea tuturor în faţa legii.

Dificultăţile de traducere ale textelor documentelor instituţiilor UE sunt o realitate

acceptată şi recunoscută de toţi purtătorii de interese în acest domeniu vital, dar foarte

sensibil, al mecanismului comunitar multilingv de comunicare. S-au dezvoltat proceduri

care garantează calitatea traducerilor prin revizie, verificare şi supraveghere şi, în special,

printr-un mecanism continuu de formare şi informare a traducătorilor. Consecvenţa şi

unitatea folosirii terminologiei este garantată de utilizarea unei tehnologii avansate care

conţine memoria traducerilor efectuate în întregul sistem instituţional comunitar precum

şi baze de date conţinând nucleul terminologic al UE. Deşi Directoratul General pentru

Traduceri (DGT) foloseşte pe scară largă şi servicii externe de traducere, colaboratorii

externi sunt monitorizaţi îndeaproape pentru asigurarea calităţii şi primesc o evaluare

asupra calităţii produsului oferit. Dar calitatea traducerilor este în directă legătură cu

aspectele de redactare corectă ale textului sursă care, de cele mai multe ori, reprezintă

produsul unor experţi care lucrează în altă limbă decât cea maternă. Documentele

elaborate de orice autoritate publică ar trebui să fie caracterizate prin claritate şi

conciziune precum şi prin folosirea unui limbaj exact şi, pentru a evita dificultăţile de

redactare ale experţilor în diverse domenii de activitate, dar care nu au o pregătire în

lingvistică sau în comunicare, DGT a înfiinţat o Unitate de Redactare care are menirea să

corecteze şi să editeze limbajul textelor sursă prin negocierea directă cu autorii textului

original. Cu toate aceste măsuri de asigurare a calităţii traducerilor, există în continuare

probleme de redare a termenilor folosiţi de instituţiile UE în limbile oficiale, probleme

21 IATE ID: 836800, http://iate.europa.eu/iatediff/SearchByQueryResult.do.

26

cauzate în mod firesc de specificitatea fiecărei limbi, de evoluţiile diferite ale societăţilor

existând în fiecare stat membru precum şi de profilul cultural al multitudinii de grupuri

care alcătuiesc populaţia UE. Pentru a evita traduceri corecte lingvistic, dar rupte de

realitatea firească, cotidiană a limbilor oficiale, DGT a creat un mecanism de verificare a

calităţii traducerilor prin aşa-numitul test de „localizare” a mesajului22 prin care

traducătorii din Birourile Locale ale DGT menţin contactul cu limba vie, locală,

colaborează cu universităţi şi alte instituţii de formare pentru a face faţă dezvoltărilor

rapide din limbile vii, în evoluţie, care reflectă în modalităţi proprii, dinamica excesivă a

vieţii în condiţiile globalizării. Acest test reprezintă măsura în care mesajele elaborate de

instituţii europene sunt înţelese de publicul local din statele membre, testul devenind

astfel o măsură a legitimităţii, transparenţei şi credibilităţii proiectului european pentru

cetăţenii europeni.

O altă problemă conexă celor menţionate mai sus este utilizarea conceptului de

„limbă străină” în discursul european. UE încearcă să-şi standardizeze modul de numire a

limbilor ne-materne ale cetăţenilor statelor membre, ceea ce până recent se denumea, fără

conotaţii negative, limbi străine. Evident că în interiorul UE nu se poate vorbi despre

„limbi străine” la nivel comunitar pentru că toate cele 23 de limbi oficiale au acelaşi

statut, prin urmare termenul folosit este „languages”, „limbi”, conform portalului

Languages and Europe23 (franceză Les langues et l’Europe) care este tradus în limba

română Multilingvismul şi Europa24. Termenul limbi folosit singur are în română

conotaţii relativ peiorative, iar valoarea sa neutră apare când este folosit în sintagma

limbi străine. Language learning şi Language teaching (franceză Apprentissage des

langues şi Enseignement des langues) se echivalează pe versiunea românescă a portalului

cu Învăţarea limbilor străine şi Predarea limbilor străine. Dacă la nivel comunitar

termenul languages este folosit aproape constant, când se fac referiri la persoane, cetăţeni

europeni individuali sau la mobilităţi, se continuă folosirea sintagmei foreign language ca

22 Karl Johan LÖNNROTH, Translation practices in the Commission, CICEB conference – Commitee of

the Regions, 21 September 2006,

http://ec.europa.eu/translation/reading/articles.pdf/20060921_ciceb-translation_practices_en.pdf. 23 http://europa.eu/languages/en/home.24 Ibidem.

27

în descrierea competenţelor cheie pentru25 învăţarea permanentă în care se face distincţia

între comunicarea în limba maternă şi comunicarea în limbi străine (communication in

mother tongue şi communication in foreign languages). Este interesant de remarcat că

doar versiunea în limba română păstrează sintagma limbi străine, celelalte versiuni

lingvistice preferând forma fără calificativul „străin” resimţit de unii ca nefiresc în

interiorul unei comunităţi de state membre cu limbi oficiale egale ca statut.

Considerăm că avem de a face cu un decalaj în utilizarea termenului „limbi” în

suficiente contexte oficiale, neutre, în limba română faţă de alte limbi europene, dar

uzajul frecvent îl va face acceptat, aşa cum se constată şi din versiunea românească a

Raportului Grupului la nivel înalt în materie de multilingvism în care avem ambele

variante de utilizare. Din exemplul de mai jos26 se poate vedea cum acelaşi text are

nuanţe diferite în variantele prezentate în limbi diferite, varianta în română fiind mai

puţin precisă27 din punct de vedere stilistic, deşi mai aproape de varianta în limba

franceză, în condiţiile în care limba de redactare a documentului a fost limba engleză. O

posibilă explicaţie este faptul că grupul de traducători de limbă română din cadrul DGT

este de abia la începutul adaptării la cerinţele formale ale redactării textelor, fără stagii de

formare similare cu echipele de traducători din limbile tradiţionale, între care engleza şi

franceza sunt şi limbi de lucru, respectiv de redactare ale documentelor de lucru şi, ca

atare, specialiştii lucrând în limbile respective participă constant la sesiuni de instruire în

modalităţi de redactare şi editare de text. Pentru cei care redactează documente se

organizează constant sesiuni de instruire în modalităţi de redactare şi editare de text, ceea

ce duce la producerea unui text iniţial mai clar, mai coerent şi, prin urmare, mai uşor de

tradus într-o altă limbă.

25 Recommendation no. 2006/962/EC of the European Parliament and of the Council on key competences

for lifelong learning, OJ L 394, 18.12.2006.26Cf. http://ec.europa.eu/education/policies/lang/doc/multishort_ro.pdf, p. 3,

http://ec.europa.eu/education/policies/lang/doc/multireport_en.pdf, p.11,

http://ec.europa.eu/education/policies/lang/doc/multishort_fr.pdf , p.3.27 Imprecizia variantei româneşti vine din nevoia de a se folosi atribute acolo unde textul original nu face

acest lucru: “cheia principalǎ” faţǎ de “the key”, “elementul decisiv, indispensabil” faţǎ de “the crucial

element” schimbând uşor accentul de la “creşterea motivaţiei” în textul original la “motivaţia” simplǎ in

textul românesc.

28

Motivaţia este o

cheie, dacă nu chiar cheia

principală, pentru o bună

stăpânire a limbilor

străine. Motivaţia celor

care învăţă o limbă străină

este elementul decisiv,

indispensabil pentru

realizarea performanţelor

dorite în contextul

învăţării limbilor în spaţiul

european. (38 cuvinte)

Motivation is a

key, if not the key, to

successful language

learning. Enhancing

learner motivation is the

crucial element in

achieving the desired

breakthrough in language

learning across Europe.

(29 cuvinte)

La motivation est

une clef, voire la clef, d'un

bon apprentissage des

langues. Renforcer la

motivation de l'apprenant

est l'élément crucial pour

réaliser la percée désirée

de l'apprentissage des

langues en Europe.

(32 cuvinte)

2. MULTILINGVISMUL ÎN CONTEXT EUROPEAN

A. Definiţia multilingvismului

Multilingvismul este definit în sens restrâns ca folosire alternativă a mai multor limbi;

în sens larg, folosire alternativă a mai multor sisteme lingvistice, indiferent de statutul

acestora: limbi distincte, dialecte ale aceleiaşi limbi sau chiar varietăţi ale aceluiaşi idiom.

Multilingvismul este o consecinţă a contactului lingvistic. Termenul de multilingvism

include bilingvismul şi, de asemenea, trilingvismul.

Există tipologii diverse ale multilingvismului, care au în vedere criterii variate, de

natură sociologică, psihologică şi lingvistică. Sunt frecvente următoarele distincţii:

29

a) în funcţie de gradul de cuprindere socială al fenomenului: multilingvism social

(colectiv) - al unei întregi comunităţi; multilingvism de grup; multilingvism individual;

b) în funcţie de geneză: multilingvism succesiv (secvenţial) - limba a doua este

învăţată după fixarea primei limbi (după 3-4 ani) sau multilingvism tardiv - distincţie similară

cu precedenta, dar care permite identificarea unor subtipuri în funcţie de vârsta la care este

învăţată limba a doua, a treia etc. Vorbitorul multilingv a achiziţonat cel puţin o limbă în

timpul copilăriei, aşa numita prima limbă, dobândită fără o educaţie formală. Copiii care

achiziţonează două limbi de la naştere sunt numiţi bilingvi simultani. Chiar şi în cazul

bilinvismului simultan, de obicei, una dintre limbi domină. Acest tip de bilingvism apare în

mod obişnuit la copiii crescuţi de părinţi bilingvi într-un mediu predominant monolingv sau

la copiii crescuţi de părinţi monolingvi în ţări în care se vorbesc limbi diferite.

c) în funcţie de relaţia dintre limbi reflectată de uz: multilingvism compus - limbile

sunt privite ca similare funcţional, unităţile lor aflându-se într-o relaţie de corespondenţă

(cazul limbilor învăţate la şcoală). Vorbitorii sunt, de obicei, fluenţi în două sau trei

sisteme lingvistice; multilingvism coordonat - limbile sunt separate funcţional,

considerându-se că unităţile lor exprimă semnificaţii parţial sau total distincte (o limbă

este folosită în situaţii oficiale: administraţie, şcoală etc. cealaltă - în familie, între

prieteni etc.; e.g., cazul aromânilor din Grecia). Vorbitorii utilizează pentru fiecare limbă

o intonaţie şi o pronunţare diferită, asociate unui comportament social diferit;

d) în funcţie de gradul de cunoaştere: multilingvism simetric – toate limbile sunt

cunoscute în egală măsură (situaţie rar întâlnită); multilingvism asimetric - există

diferenţe de cunoaştere; multilingvism receptor (pasiv) - una dintre limbi este înţeleasă,

dar nu este vorbită; multilingvism scris - una dintre limbi este înţeleasă la lectură, dar nu

şi la audiţie; multilingvism tehnic - una dintre limbi este cunoscută numai atât cât o cer

necesităţi strict profesionale;

e) în funcţie de situaţia politică dintr-un stat sau o comunitate supra-statală:

multilingvism impersonal - caracteristic sistemului de guvernare dintr-un stat ai cărui

cetăţeni sunt monolingvi (cazul Belgiei); multilingvism personal - caracteristic pentru

un stat al cărui sistem de guvernare este monolingv, dar ai cărui cetăţeni sunt plurilingvi;

în acest caz, multilingvismul poate fi: natural - rezultat al unor căsătorii mixte, al

traiului într-o zonă de frontieră sau într-un mediu aloglot; voluntar (de promovare) -

30

determinat de dorinţa individului de a promova într-o societate transnaţională

multilingvă (cazul Uniunii Europene); decretat (de concesie) - fondat pe autoritatea de

stat, dar contravenind dorinţei cetăţenilor (cazul minorităţilor nemaghiare din Ungaria,

înainte de primul război mondial).

Studiul multilingvismului permite identificarea şi descrierea mecanismului şi a

consecinţelor structurale ale contactului dintre limbi. Multilingvismul determină

apariţia unor fenomene de interferenţă la toate nivelurile structurii idiomurilor în contact,

declanşând procese de reorganizare a tiparelor structurale. Deşi, de obicei,

multilingvismul compus este asociat cu permeabilitatea la interferenţe, pe când cel

coordonat este considerat etanş, interferenţele se produc în ambele cazuri, în procesul de

constituire a diverselor limbi, multilingvismul şi fenomenele de interferenţă determinate

de acesta au avut un rol important.

În mod obişnuit la multilingvi apare schimbarea de cod (code switching).

Conceptul de code switching desemnează capacitatea individului de a trece de la o limbă la

alta, de la un dialect sau un stil la altele în cursul interacţiunii verbale, sau, în termenii

folosiţi de Carol Myers-Scotton, selectarea de către bilingvi a unor forme din embedded

language (EL), în enunţul matrix language (ML), în cursul aceleiaşi conversaţii28.

Se presupune că vorbitorul bilingv/multilingv poate să identifice intuitiv limbi

matrice, ca aceea care permite amestecul unor elemente aparţinând alteia (EL) dar în acelaşi

timp există permanent posibilitatea schimbării între ML şi EL, în funcţie de diverşi

factori exteriori, fie sincronic, în aceeaşi conversaţie, fie diacronic, ca urmare a unei

anumite evoluţii istorico-politice a unei comunităţi. Schimbarea (shift) corespunde

asumării unei identităţi sau a alteia, motivată situaţional, şi este considerată ca

reprezentând un fenomen „stabil” pentru comunităţile multilingve.

B. Forme de diseminare a multilingvismului: educaţie, sectorul

audiovizual

28 Carol MYERS – SCOTTON, Duelling languages: Grammatical structures in codeswitching, Oxford

University Press, Oxford, 1993.

31

Interesul constant al UE pentru diseminarea multilingvismului iese cel mai clar în

evidenţă în politicile europene adoptate şi implementate de-a lungul timpului în acest

sens. Astfel, încă din 1989 a fost lansat primul program cuprinzător de promovare a

predării şi învăţării limbilor, Lingua. Anul 2001 a fost declarat Anul european al limbilor,

iar la încheierea lui Comisia Europeană era invitată de Parlamentul European şi de

Consiliu să întreprindă acţiuni ulterioare în vederea promovării limbilor. Mai recent,

comunicarea în alte limbi este inclusă printre cele opt competenţe principale ale învăţării

continue29. Încă din 2002 s-a înfiinţat un Grup de lucru pentru limbi30, reunind oficialităţi

responsabile pentru politicile din domeniul limbilor în statele membre, grup care se

întâlneşte regulat pentru a schimba informaţii şi defini bune practici.

Comisia va continua să sprijine statele membre în eforturile acestora de a

îmbunătăţi calitatea în predarea limbilor, de a extinde numărul altor limbi predate şi de a

promova şcoli cu orientări lingvistice. În ceea ce priveşte învăţarea, sunt necesare acţiuni

suplimentare în vederea sporirii conştientizării importanţei de a învăţa mai multe limbi,

împreună cu iniţiativele de motivare a studenţilor şi a adulţilor de a-şi însuşi limbile şi

prin intermediul învăţării informale, prin mijloace care reduc presiunea asupra

programelor de învăţare formală, şi în acelaşi timp, oferă modalităţi alternative eficiente

de achiziţie lingvistică. Dacă majoritatea măsurilor recomandate de „Planul de acţiune

privind promovarea învăţării limbilor şi a diversităţii lingvistice” au vizat iniţial

învăţământul primar şi formarea profesorilor care să asigure dezvoltarea competenţelor

lingvistice în alte limbi, în prezent accentul se deplasează spre învăţarea limbilor în

rândul adulţilor, spre extinderea sferei de părţi interesate în vederea includerii sectorului

de afaceri, spre formarea profesională continuă şi învăţarea informală a limbilor prin

intermediul mijloacelor media şi al activităţilor culturale31.

29 Recommendation no. 2006/962/EC of the European Parliament and of the Council on key competences

for lifelong learning, op. cit.30 În cadrul programului Education and Training 2010,

http://ec.europa.eu/education/policies/lang/policy/expert_en.html.

31 Commission working document, Report on the implementattion of the Action Plan “Promoting langauge

learning and linguistic diversity”, Brussels, COM(2007) 554 final, 25.9.2007.

32

În domeniul audiovizualului, UE are un program specializat – MEDIA 200732,

care continuă alte patru programe MEDIA (MEDIA I, II, Plus şi Training), având ca

obiective: consolidarea sectorului audiovizual al UE reflectând patrimoniul şi identitatea

culturală europene, creşterea circulaţiei produselor audio-video în interiorul şi dincolo de

graniţele UE şi transformarea sectorului audiovizual european într-unul competitiv prin

acces mai uşor la finanţare şi utilizarea tehnologiilor digitale. Probabil însă că imaginea

emblematică a UE în domeniul audiovizualului şi pentru diseminarea multilingvismului

în Europa şi în lume este canalul de televiziune EuroNews33. EuroNews a fost creat în

1993, dar a devenit oficial canalul Comunităţii Europene în februarie 2005, emiţînd

simultan în 7 limbi (engleză, franceză, germană, spaniolă, portugheză şi rusă) 24 de ore,

şapte zile pe săptămână. EuroNews ajunge în peste 150 milioane de gospodării din 78 de

ţări, fiind urmărit de 8 milioane de persoane zilnic, depăşind astfel audienţa CNN şi BBC

şi transformându-se în canalul de referinţă pentru a urmări ştirile referitoare la UE. Atât

programul MEDIA cât şi EuroNews fac parte dintr-o strategie indirectă, dar nu mai puţin

eficientă, de promovare a multilingvismului prin aşa-numitele metode informale de

învăţare ale limbilor şi cunoaştere a moştenirii culturale europene. Este o deschidere

importantă spre ceea ce se numeşte în engleză edutainment, adică realizarea educaţiei

prin divertisment (en. entertainment), o modalitate din ce în ce mai utilizată pentru a

motiva oamenii să înveţe limbi, să cunoască alte culturi, să pornească în descoperirea

propriei identităţi prin cunoaşterea identităţii culturale ale altora. Pe lângă turism, care

este el însuşi un motor de dezvoltare a multilingvismului, educaţia prin divertisment este,

se pare, unul din cele mai puternice şi eficiente modalităţi de motivare poate şi pentru că

oamenii simt nevoia de abordări de învăţare non-formale, în care controlul strict şi

inhibativ al şcolii, să fie ocolit. Din acelaşi tip de strategii face parte şi utilizarea

Internetului care, pe de o parte, poate furniza sprijinul necesar în învăţarea limbilor prin

intermediul site-urilor web dotate cu materiale pedagogice, activităţi de învăţare asistate

pe Internet, cărţi de instruire sau portaluri educaţionale, dar pe de altă parte oferă căi de

acces de tipul YouTube adaptate pentru promovarea acţiunilor UE34, sub sloganul Să ne

bucurăm de imaginile şi sunetele Europei (Sharing the sights and sounds of Europe).32 http://ec.europa.eu/information_society/media/docs/overview/media-en.pdf.33 Cf. http://ec.europa.eu/avservices/about/euronews_en.cfm.34 Cf. http://www.youtube.com/eutube.

33

Apare astfel în dezbatere un aspect interesant şi totodată sensibil al diversităţii

lingvistice europene: unde se opreşte interesul pentru promovarea acestei diversităţi şi ce

rol ar trebui să aibă instituţiile comunitare în oferta de servicii lingvistice către cetăţenii

statelor nemembre rezidenţi în UE, şi a căror limbă maternă nu este limbă a Uniunii? Cât

de diferit ar trebui să fie acest tratament faţă de limbile neoficiale ale UE? Consiliul

Uniunii Europene recunoaşte limbile oficiale care coexistă în anumite ţări (limbile

regionale) din cadrul UE. Statele membre pot finanţa în anumite limite prestarea unor

servicii de traducere si interpretare în aceste limbi în cadrul instituţiilor europene. Astfel,

din raţiuni în primul rând practice, toate limbile neoficiale ale UE, inclusiv cele aproape

40 de limbi regionale, sunt tratate la acelaşi nivel ca limbile din afara UE. Există câteva

excepţii prin care limbi regionale precum limbile catalană, bască şi galiţiană au un statut

intermediar prin care cetăţenii au dreptul să comunice cu instituţiile UE în limbile

respective, dar costurile de comunicare sunt acoperite de guvernul spaniol, cel mai adesea

prin traduceri oferite chiar de el.

Un alt aspect sensibil al modului de abordare a diversităţii lingvistice este măsura

în care cunoaşterea sau necunoaşterea limbii oficiale devine o barieră pentru rezidentul a

cărui limbă maternă nu este vorbită în statele membre ale UE. În contextul societăţii

europene multilingve este greu de făcut recomandări care să acopere toate situaţiile

concrete existente. Acest lucru este reţinut şi subliniat chiar în Recomandarea

Parlamentului European şi a Consiliului pentru competenţele principale ale învăţării

continue35 care aminteşte, este adevărat doar într-o notă de subsol, că limba maternă nu

este întotdeauna o limbă oficială a unui stat membru şi că abilitatea de a comunica într-o

limbă oficială este o pre-condiţie pentru asigurarea participării depline a individului în

societate. Aceeaşi discuţie este valabilă şi pentru învăţarea altor limbi pentru persoane

care trăiesc în familii şi comunităţi bi- sau multilingve într-un stat membru a cărui limbă

oficială diferă de limba lor maternă. Pentru aceste grupuri competenţa de a comunica într-

o limbă trebuie înţeleasă, mai degrabă, ca o competenţă de a vorbi o limbă oficială iar

nevoia, motivaţia şi raţiunile sociale şi/sau economice pentru dezvoltarea acestei

competenţe în vederea integrării vor fi diferite de cele de a învăţa o altă limbă pentru a

35 Recommendation of the European Parliament and of the Council on key competences for lifelong

learning, op. cit.

34

face turism sau a obţine un loc de muncă. Măsurile prin care se rezolvă astfel de situaţii

sunt lăsate la latitudinea statului membru care va decide, în funcţie de nevoile şi

circumstanţele sale specifice, modalităţile de abordare individuale.

C. Învăţarea limbilor la diferite nivele de educaţie (universitar,

preuniversitar) şi de formare/recalificare profesională

Abordarea limbilor în cadrul sistemelor de educaţie a statelor membre ale UE a

fost considerată întotdeauna importantă, dar în mod firesc au existat modalităţi proprii

pentru prezenţa în curricula instituţiilor de învăţământ a studiului acestora. Un Raport36 al

Comisiei Europene sintetizează situaţia din statele membre ale UE prezentând situaţia

aplicării politicilor în domeniul predării limbilor ca urmare a planului de acţiune

Promoting language learning and linguistic diversity 2004-2006 (Promovarea învăţării

limbilor şi diversitatea lingvistică 2004-2006). Studiul relevă că, deşi învăţarea limbilor

este obligatorie în aproape toate ţările participante de la vârste din ce în ce mai timpurii,

varietatea limbilor oferite pentru studiu este, cu unele excepţii, restrânsă, engleza

ocupând, destul de previzibil, locul întâi. Progresul cel mai evident înregistrat a fost la

nivelul învăţământului secundar, fără însă ca obiectivul de a se oferi două limbi în oferta

şcolară să fie atins peste tot. În privinţa învăţământului superior, acesta nu reprezintă

perioada în care studenţii să-şi dezvolte şi să-şi extindă semnificativ abilităţile

multilingve în nici unul din statele membre cuprinse în studiu. La nivelul educaţiei pentru

adulţi, care este segmentul cel mai dezvoltat al educaţiei multilingve, nu s-a reuşit încă

realizarea unei structurări eficiente a acţiunilor concrete, în ciuda fondurilor semnificative

alocate şi a iniţiativelor concrete. Învăţământul formal, mai ales cel la nivel terţiar, nu are

incluse programe coerente de educaţie multilingvă a adulţilor, studiul unei limbi atunci

când se face, rezumându-se de cele mai multe ori, la engleză ca fiind limba care oferă

cele mai mari şanse de mobilitate sau reconversie profesională.

36 Commission working document, Report on the implementation of the Action Plan „Promoting language

learning and linguistic diversity”, op. cit.

35

În România studiul limbilor a fost întotdeauna încurajat oficial, iar în particular

cunoaşterea cât mai multor limbi, la nivele de performanţă avansată, a reprezentat un

element de prestigiu social, lucru explicabil în primul rând prin caracterul relativ zonal al

utilizării limbii române. Oricum, sistemul românesc de învăţământ primar şi secundar a

introdus încă din 1965 o ofertă variată de studiu a limbilor de la vârsta de 8 ani (clasa a

doua primară) pentru prima limbă şi de la vârsta de 12 ani pentru cea de a doua (clasa a

şasea primară), elevii şi părinţii putând alege între engleză, germană, franceză, spaniolă şi

rusă cu menţiunea că oferta era mai variată în mediul urban şi, mai ales, în oraşele mari.

Engleza a fost una din limbile cele mai populare, iar calitatea predării în şcolile de stat a

fost de cea mai bună calitate, cu variaţiile fireşti de la şcoală la şcoală37. În învăţământul

preuniversitar din România, pentru diferitele segmente de populaţie şcolară, s-au oferit în

perioada 1996 – 2005 următoarele limbi fie ca primă limbă de studiu, fie ca limbă

secundă: engleză, franceză, germană, rusă, spaniolă, italiană, greacă, japoneză,

portugheză şi norvegiană38, ceea ce subliniază încă o dată interesul atât al oficialităţilor,

dar şi al elevilor şi părinţilor pentru studiul limbilor.

Multilingvismul înseamnă nu doar utilizarea sau diseminarea limbilor de lucru ale

UE, el reprezintă, mai ales în ultima perioadă, o strategie de promovare a limbilor

regionale din Europa, ca reacţie la percepţia cetăţeanului european comun de pierdere a

identităţii culturale proprii. Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare este în

prezent, aşa cum am arătat, ratificată de 15 state membre UE, ceea ce a dus la

îmbunătăţirea reprezentării acestor limbi în zone în care anterior erau de abia tolerate. Cu

toate acestea, primele generaţii de migranţi economici în noua ţară gazdă nu doresc

întotdeauna să solicite învăţământ în limba lor maternă, iar încurajarea multilingvismului

în interiorul familiilor nu este întotdeauna suficient de puternică. În ciuda faptului că nu

există suficiente date în acest sens, putem cita exemplul comunităţilor de români din

Spania care au solicitat şi au primit o ofertă de învăţare în limba maternă, ofertă sprijinită

de autorităţile ambelor state, respectiv Spania şi România.

37 Mariana NICOLAE, Training and development in transition: A Romanian Perspective, vol. IATEFL

TDTR 3, Whitstable, UK, 1998, p. 41. 38 Pentru date statistice ce depǎşesc cadrul prezentei discuţii a se vedea Anuarul Statistic 2005, capitolul

Educaţie, http://www.insse.ro/cms/files/pdf/ro/cap8.pdf .

36

D. Raportul public – privat în învăţarea limbilor

Cererea mare de cunoscători de limbi pe piaţa muncii din România ca şi

mobilitatea crescută a forţei de muncă după 1989 a produs mutaţii semnificative în

calitatea ofertei de limbi pe piaţa educaţională românească. Subfinanţarea cronică a

învăţământului românesc a dus la o migraţie importantă a profesorilor de limbi dinspre

învăţământ către alţi angajatori, de obicei, din mediul de afaceri, lăsând un gol destul de

mare de personal calificat, gol resimţit mai ales în zonele rurale sau cele urbane mai puţin

dezvoltate39. O privire generală asupra ofertei instituţionale de învăţare a limbilor în

România evidenţiază următoarele forme: în învăţământul pre-şcolar (grădiniţe) particular

şi de stat (unde cursurile de limbi se plătesc însă de părinţi); în învăţământul şcolar de

stat; în învăţământul şcolar de stat cu profil bilingv, de învăţare intensivă a limbilor; în

învăţământul liceal particular (numărul liceelor particulare a crescut în mod semnificativ

în ultimii ani (de la 8 în România, 2 în Bucureşti în 1997 la aproximativ 13 în Bucureşti

şi peste 50 în ţară40), şcoli particulare înfiinţate de companii, organizaţii, ambasade şi

institute culturale străine, şcoli particulare de limbi. Cu privire la numărul acestor şcoli

este foarte greu de format o imagine din cauza lipsei unui studiu pe acest domeniu, dar

ţinând cont de ofertele de cursuri care apar frecvent pe diversele canale de reclamă şi

publicitate se poate presupune că numărul lor este foarte mare.

În plus, una din metodele preferate de învăţare sau consolidare a cunoştinţelor de

limbi pe piaţa românească rămâne sistemul 1 x 1, respectiv cel cu un profesor particular.

39 „continuă criza de cadre didactice specializate la disciplina limbi străine. Numărul acestora este total

insuficient, nu numai la nivelul Capitalei, ci la nivelul întregii ţări (declaraţie Marian Banu, purtătorul de

cuvânt al Inspectoratului Şcolar Bucureşti, http://www.gardianul.ro/2007/03/08/societate-

c12/limba_straina_impusa_de_directorii_scolilor-s91162.html); „o lipsă acută de profesori se înregistrează

la limbile străine.” (declaraţie Ladislau Konya, inspector şcolar general adjunct, http://www.gazetanord-

vest.ro/arhiva/2007/iulie/25iul/index_files/actualitatea.htm).40 Mariana NICOLAE, Standards of Quality in Private Language Teaching – The Romanian Situation,

conferinţa internationalǎ Private Language Education in Europe. Its contribution to the multilingual and

multicultural aspect of the European Union, Salonic, Grecia, 1997 şi

http://www.calificativ.ro/Informatii_utile_Lista_de_licee_particulare_autorizate__187.html.

37

Lipsa de date asupra furnizorilor de servicii lingvistice în România, nu doar de

cursuri de limbă, este evidentă. Şi atunci când există ele sunt fragmentate, de obicei pe tip

de limbă sau furnizor, împiedicând formarea unei imagini coerente, de ansamblu, cu

privire la diversitatea ofertelor de pe piaţă. Este necesară iniţierea unui studiu care ar

contribui pe de o parte la cunoaşterea situaţiei româneşti în vederea adoptării de strategii

de dezvoltare la nivel naţional şi, pe de alta, ar contribui la inserarea României în peisajul

european, prin contribuţia la programele europene şi colaborarea dintre diverşii furnizori

la nivel european.

E. Rolul certificatelor de competenţă lingvistică pe piaţa muncii

europeană

Mobilitatea forţei de muncă pe piaţa europeană, dar şi dincolo de ea, face tot mai

acută necesitatea transparenţei şi transferabilităţii calificărilor şi competenţelor

profesionale. Certificarea competenţelor lingvistice este un aspect de mare importanţă la

nivel individual, dar şi delicat la nivel instituţional şi chiar naţional, activitatea de

certificare fiind o sursă importantă de venituri pentru instituţia furnizoare. În prezent în

Europa există aproximativ 300 de certificate, exceptându-le pe cele din cadrul sistemelor

naţionale de învăţământ, pentru 27 de limbi41. Certificatele au fost inventariate şi descrise

în 2006 într-un studiu intitulat Inventory of Language Certification in Europe, A Report

to the European Commission Directorate General for Education and Culture efectuat de

National Foundation for Educational Research din Marea Britanie.

Comisia Europeană a fost invitată să dezvolte un indicator european al

competenţei lingvistice (the European Indicator of Language Competence) care să

utilizeze teste ale căror scoruri să fie bazate pe scala Cadrului european comun de

referinţă pentru limbi (Common European Framework of Reference for Languages -

41 Jenny BRADSHAW, Catherine KIRKUP, Inventory of Language Certification in Europe, A Report to

the European Commission, Directorate General for Education and Culture, 2006,

http://ec.europa.eu/education/policies/lang/doc/inventory.pdf .

38

CEFRL). Acest Cadru, dezvoltat împreună cu ALTE42, reprezintă o orientare utilizată

pentru a descrie progresele celor care studiază limbi, principalul său obiectiv fiind acela

de a oferi un cadru pentru metode de evaluare care să fie aplicabil tuturor limbilor din

Europa. CEFRL constă dintr-o scară cu şase niveluri pentru diferite abilităţi lingvistice,

împărţite în trei categorii mari: utilizatorul de bază (A1-A2), utilizatorul independent

(B1-B2) şi utilizatorul foarte bun (C1-C2). Cele şase niveluri de referinţă sunt larg

acceptate în statele membre drept standard pentru evaluarea competenţei lingvistice a

persoanei.

Studiul privind certificatele de competenţă lingvistică în Europa a cuprins 31 de

ţări, incluzând şi ţări care nu sunt state membre, dar au participat în programele Socrates

şi Leonardo, punând în evidenţă 37 de limbi naţionale sau regionale care au potenţialul de

a avea certificate de competenţă lingvistică. Este vorba de certificate care se eliberează pe

bază de evaluare tinerilor şi adulţilor din orice ţară şi nu de cele care se dau cetăţenilor ca

diplome naţionale. Prin urmare, s-au avut în vedere certificatele dezvoltate pentru

evaluarea competenţei lingvistice a străinilor care intră într-o ţară, şi nu cele pentru

examenele în limbi altele decât cea oficială care sunt învăţate ca parte a sistemului de

învăţământ din ţara respectivă. Deşi România a făcut parte dintre ţările care au

reprezentat obiectul studiului, echipa de cercetători nu a putut găsi nici un fel de

informaţii cu privire la limba română ca limbă străină43.

Considerăm că este nevoie de un program de dezvoltare a unei proceduri de

evaluare a competenţei lingvistice a străinilor care vorbesc sau doresc să înveţe limba

română şi elaborarea unui certificat de competenţă lingvistică pentru limba română ca

limbă străină. Acest lucru este de dorit atât din punct de vedere ideal, ca parte a

procesului de integrare a României nu doar în UE, dar şi din perspectiva bunelor practici

internaţionale care prevăd – în condiţiile pieţei globale a capitalului şi forţei de muncă –

existenţa unor instrumente moderne de evaluare şi de predare a unei limbi, dar şi din

punct de vedere pragmatic, ca o modalitate de a genera venituri. Este probabil ca

România să cunoască în următorii ani o creştere a numărului de străini care vor dori să

42 ALTE - The Association of Language Testers in Europe (Asociaţia examinatorilor competenţei

lingvistice în Europa) este o asociaţie alcǎtuitǎ din 31 de membri instituţionali, reprezentând 26 de limbi

europene. 43 Jenny BRADSHAW, Catherine KIRKUP, op. cit., p. 10.

39

studieze sau să lucreze44 în organizaţii aflate pe teritoriul său în cadrul cărora limba de

lucru este româna. Aceştia vor avea nevoie de cursuri moderne, interactive de învăţare a

limbii române dar şi de teste de evaluare a competenţei de comunicare în limba română.

Ambele situaţii sunt deficitare încă pe piaţa românească, deşi cursurile de limbă română

au început să fie elaborate şi publicate în număr mai mare mai ales de edituri străine sau

şcoli particulare de limbi. Certificarea însă rămâne încă un deziderat, deşi există mulţi

actori care ar putea să iniţieze un program de studiere, descriere şi elaborare de teste

pentru limba română de la universităţi, institute de cercetare la entităţi private. România

ca stat membru al UE trebuie să fie aliniată la bunele practici din domeniul

multilingvismului şi existenţa descrierii competenţelor lingvistice pentru limba română ca

limbă străină este o condiţie importantă în acest sens.

F. Promovarea limbii române ca limbă de studiu în statele

membre UE

Extinderile succesive ale Uniunii Europene, mobilitatea ridicată a cetăţenilor,

precum şi procesul de globalizare au contribuit la apariţia unor noi valuri de imigraţie şi

au sporit gradul de permutabilitate între limbi, culturi şi credinţe în Europa. Pentru a face

faţă provocărilor generate de noile realităţi, este necesară dezvoltarea dialogului

intercultural care are o importantă componentă lingvistică, limba fiind cea mai directă

44 Se estimeazǎ că, în prezent, lucrează în România aproximativ 12.000 de persoane cu permise de muncǎ,

dar deficitul pieţei de muncǎ este apreciat la aproape 200.000 muncitori străini

(http://www.romanialibera.ro/a101826/val-de-muncitori-straini-in-romania.html;

http://www.hotnews.ro/Arhiva_noiembrie_2007/articol_1086894/-.htm).

Patronatul şi sindicatele din construcţii, zona cea mai afectatǎ de lipsa de personal, caută soluţii pentru

rezolvarea acestei situaţii, sindicatele înfiinţând chiar un comitet sectorial pentru muncitorii migranţi pentru

ca eventualii lucrători din construcţii sǎ aibǎ forme legale de lucru şi, eventual, sǎ fie calificaţi prin şcoala

de meserii. Acest lucru presupune în mod clar deschiderea unei pieţe importante pentru servicii lingvistice

calificate şi certificate având ca obiect limba românǎ ca limbǎ străinǎ, la diverse nivele de competenţǎ

lingvisticǎ.

40

expresie a fiecărei culturi. Pentru dialogul intercultural, cunoaşterea limbilor - care se

obţine în primul rând prin educaţie - este esenţială.

Limbile se află în centrul iniţiativelor UE de încurajare a educaţiei, deoarece ele

reflectă diferitele culturi europene şi, în acelaşi timp, ne oferă cheia pentru înţelegerea

lor. Promovarea limbilor în sistemele educaţionale europene reprezintă un aspect

important al acestui portofoliu, a declarat purtătorul de cuvânt a Comisiei Europene, Pia

Ahrenkilde Hansen45. Comunicarea instituţiilor UE cu cetăţenii pe care îi servesc este o

competenţă exclusiv supranaţională, iar „conform Comunicării Comisiei Europene,

adoptată în noiembrie 2005, statelor membre li se recunoaşte competenţa exclusivă în

domeniul educaţiei, dar acestea sunt invitate să se supună aşa-numitei reguli a UE „unu

plus doi”, prin care UE recomandă statelor membre studierea, în plus faţă de limba

maternă, a încă două limbi”.

Miniştrii educaţiei din România şi Italia au decis prin semnarea unei Declaraţii

comune de intenţie46 să pună în valoare rolul strategic al colaborării dintre aceste state în

domeniul educaţiei. Acesta capătă o importanţă strategică datorită necesităţii construirii,

pe mai departe, a unei Uniuni Europene bazate pe o cunoaştere reciprocă între popoarele

sale. Prin această Declaraţie, cei doi miniştri au considerat că „este oportun să se dezvolte

ulterior, într-un cadru bilateral, perspectivele colaborării între cele două ţări stimulând,

îndeosebi, angajarea directă a şcolilor şi elevilor pentru orice formă posibilă de contacte

şi schimb de experienţe”.

Cu referire la cadrul Uniunii Europene, este considerată oportună materializarea

oricărei sinergii utile în scopul realizării obiectivelor Strategiei Lisabona şi, în mod

deosebit, a celui privind promovarea în sistemele educaţionale respective a obiectivului

ce vizează cunoaşterea reciprocă tot mai aprofundată, ca instrument al unei educaţii către

democraţie şi cetăţenie activă, care să se regăsească, în plus, în învăţământul

multilingvistic.

În acest sens, s-a hotărât introducerea graduală, începând cu anul şcolar

2007-2008, în unităţile şcolare de toate nivelurile din Italia şi Spania, în care sunt prezenţi

elevi de origine română, de cursuri de limbă, cultură şi civilizaţie românească. Această

45 http://www.guv.ro/presa/integrare/afis-doc.php?idpresa=197.46 http://www.edu.ro.

41

iniţiativă coincide pe deplin cu orientarea de promovare, în sistemul şcolar italian şi

spaniol, a unei integrări tot mai depline şi cu autentic caracter intercultural a elevilor,

indiferent de originea lor.

Selecţia profesorilor care urmează să predea aceste cursuri s-a făcut prin concurs

organizat de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (MECT) şi Institutul Limbii

Române (ILR) în august 2007, potrivit unei Metodologii elaborate de MECT. Profesorii

selectaţi la acest concurs au încheiat un contract de colaborare cu MECT şi ILR, urmând

a fi evaluaţi periodic în timpul anului şcolar de o Comisie de Monitorizare. Norma

didactică a unui profesor angrenat în acest program este de 18 ore pe săptămână, ceea ce

înseamnă 2196 euro salariu brut. MECT finanţează 32 de norme didactice întregi.

Orele de limba română vor fi deschise şi copiilor italieni sau spanioli care doresc

să înveţe româna. Manualele vor fi asigurate de MECT si vor fi unele speciale, programa

fiind una nouă, destinată exclusiv elevilor care studiază în străinătate. Ministrul român al

educaţiei, cercetării şi tineretului a declarat că din 2008 vor fi elaborate manuale noi care

sa cuprindă noţiuni de bază de limba română, istoria românilor şi geografia României.

Ministerul Educaţiei si Ştiinţei din Spania şi Ministerul Instrucţiei Publice din

Italia au stabilit unităţile şcolare în care se vor desfăşura aceste cursuri. Pentru anul şcolar

2007 – 2008, cursurile urmează a fi organizate în 31 de localităţi spaniole şi 3 italiene. În

Italia, cursurile de limbă, cultură şi civilizaţie românească se vor ţine în unităţi şcolare din

Roma (12 ore/săptămână), Torino (18 ore/săptămână), Padova (8 ore/săptămână),

localităţi în care populaţia românească este numeroasă. În Spania, cursurile de limbă,

cultură şi civilizaţie românească se vor ţine în unităţi şcolare din Madrid (24

ore/săptămână), Guadalajara (16 ore/săptămână), Alcanar (8 ore/săptămână), Leida (24

ore/săptămână), Azunquena de Henares (6 ore/săptămână), Mollerussa (8 ore/săptămână).

Autorităţile spaniole şi cele italiene pun la dispoziţie săli de clasă şi calculatoare

în unităţile şcolare respective şi asigură cursuri de formare pentru cadrele didactice

selectate de MECT şi ILR.

Prin Anexa la Ordinul MECT nr. 1303 din 13 iunie 200747 s-a aprobat programa

de curs opţional, Limbă, cultură şi civilizaţie românească, pentru elevii români care

studiază în şcoli din afara graniţelor României. Programa este structurată pe trei niveluri

47 Ibidem.

42

de studiu, urmând modelul învăţământului preuniversitar: primar – clasele I-IV;

gimnazial – clasele V-VIII; liceal – clasele IX-XII.

Programa îşi propune să favorizeze elevilor contactul cu limba, cultura şi

civilizaţia românească, în scopul exersării şi îmbunătăţirii comunicării în limba maternă,

a cunoaşterii unor momente importante ale istoriei româneşti, a interiorizării valorilor

culturii şi civilizaţiei româneşti şi a dezvoltării identităţii proprii în contextul valorilor

europene. Tema principală priveşte formarea poporului român, abordată atât din

perspectiva informaţiei istorice, cât şi din cea a mitologiei populare (mituri şi legende

populare sau culte). Interesul pentru originea poporului român este combinat cu interesul

pentru locul de origine din care provin elevii sau părinţii acestora, pe care vor fi ghidaţi

să-l descopere din mai multe perspective, prin realizarea unor proiecte ce se vor derula pe

tot parcursul şcolarităţii.

În domeniul limbii române, programa propune abordarea pronunţării şi scrierii

corecte (cu o privire spre asemănări şi diferenţe în această privinţă dintre limba româna şi

limba italiană, respectiv spaniolă). Programa propune, de asemenea, formarea şi

dezvoltarea unor abilităţi şi atitudini comunicative care să-i ajute pe elevi să comunice

eficient în limba româna şi să fie deschişi pentru dialogul cu ceilalţi.

Programa propune, de asemenea, o serie de teme care sunt de actualitate şi de

interes cultural. Perspectiva îmbinării unor elemente ce ţin de valorile tradiţionale sau de

patrimoniul naţional cu aspecte ale României contemporane va fi de altfel urmărită în

toate programele opţionalului de cultură şi civilizaţie românească.

Utilizarea programei poate fi extinsă şi la alte ţări din Europa în care există

comunităţi cu elevi români care doresc să urmeze acest opţional.

Prin această programă se doreşte sprijinirea păstrării legăturilor afective ale

acestor elevi cu România, ţara lor de origine, astfel, încât, la încheierea învăţământului

preuniversitar, fiecare absolvent să aibă un orizont cultural deschis în care să găsească

puncte de sprijin pentru consolidarea capacităţii de comunicare orală şi în scris în limba

română, în vederea accesului nemijlocit la informaţii de cultură şi civilizaţie românească.

Totodată, această programă doreşte să motiveze elevii români în conştientizarea

identităţii naţionale proprii, precum şi pentru integrarea culturală în spaţiul european.

Obiectivele programei sunt:

43

- cultivarea limbii române, ca limbă de comunicare în spaţiul românesc şi

european şi ca făcând parte din trunchiul limbilor romanice;

- asigurarea păstrării particularităţilor fonetice specifice limbii române în

comunicarea orală şi eliminarea posibilelor contaminări cu limba ţării de adopţie;

- asigurarea unei comunicări în scris corecte şi expresive în limba română, în

vederea accesului direct la informaţii despre ţara de origine;

- înţelegerea valorilor fundamentale specifice spaţiului cultural românesc;

- cunoaşterea momentelor esenţiale ale istoriei naţionale şi integrarea acestora

între evenimentele importante la nivel european;

- integrarea corectă a valorilor româneşti în universul valorilor general-umane şi

europene;

- cunoaşterea de către elevi a specificului naţional românesc şi asigurarea

conexiunilor cu elemente definitorii ale culturii ţării de adopţie.

Ulterior, Guvernul României a aprobat proiectul MECT privind predarea

cursurilor de limbă română, cultură şi civilizaţie românească prin H.G. nr. 857/200748.

Prin acest act normativ a fost scos în evidenţă faptul că acest proiect este pilot pentru anul

şcolar 2007 – 2008, urmând ca, în funcţie de rezultatele obţinute, să se ia decizia

continuării sau nu a acestui proiect.

O altă modalitate de promovare a limbii şi culturii române se realizează prin

programele Socrates şi Leonardo. Acestea au fost principalele programe implicate, dar

şi-au adus contribuţia şi programele de înfrăţire între localităţi, de învăţământ on-line, de

cultură, de tineret, etc.

G. Problema delocalizărilor în context multilingvistic

Comisia Europeană a propus în octombrie 2005 în cadrul unei Comunicări

intitulate „Valorile europene într-o lume globalizată” înfiinţarea Fondului de Adaptare la

Globalizare49, complementar fondurilor structurale, mai precis Fondului Social European.

Iniţiativa creării acestui Fond a fost explicitată iniţial pe larg într-un material al lui

48 M.Of. nr. 527/3.08.2007.

44

Loukas Tsoukalis, consilier special al Preşedintelui Comisiei Europene, publicat în

octombrie 200550 şi apoi a fost oficializată în decembrie 2005 în cadrul summit-ului

Consiliului European. Acestui Fond i-au fost alocate 500 milioane euro în scopul de a

compensa efectele negative ale delocalizărilor asupra persoanelor angajate în muncă în

fiecare an (între 35.000 şi 50.000 de persoane). Fondul a devenit operaţional începând cu

1 ianuarie 2007. Iniţiativa înfiinţării acestui Fond aparţine Franţei, ţara care se teme cel

mai mult de efectele delocalizărilor. Chiar dacă în prezent nu dispunem de studii şi

analize care să ne arate diversele consecinţe ale fenomenului delocalizărilor, considerăm

drept măsură a solidarităţii sociale la nivel european participarea tuturor statelor membre

la susţinerea acestui Fond până ce vor fi stabilite acţiuni clare pentru a sprijini ideea

multilingvsimului ca mod de existenţă european.

Franţa este singurul stat membru UE care a aplicat la acest Fond, solicitând 4

milioane euro pentru formarea profesională a 1000 de muncitori concediaţi de la firmele

Renault şi Peugeot.

Ar fi fost de aşteptat ca la acest Fond să aplice mai multe state. Slabele

performanţe de până acum pun sub semnul întrebării intensitatea efectelor globalizării în

UE. Se pare că pericolul delocalizărilor locurilor de muncă în afara UE a fost exagerat.

Se impune astfel o nouă abordare asupra mecanismelor de funcţionare ale acestui Fond,

precum şi asupra surselor sale de finanţare. Sumele alocate acestui Fond ar putea fi

direcţionate pentru a sprijini în primul rând educaţia permanentă şi formarea profesională,

ambele fiind dependente de gradul de cunoaştere al limbilor, putându-se astfel forma la

nivelul instituţiilor UE o legătură directă şi funcţională între problema multilingvismului

şi cea a delocalizărilor.

„Cultura este totodată un factor economic şi un factor de integrare socială”51,

astfel că într-un context multilingvistic, delocalizările nu pot fi privite doar ca un efect

49 Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, The European Economic

and Social Committee and the Committee of the Regions, European values in the globalised world –

Contribution of the Commission to the October Meeting of Heads of State and Government, Brussels, COM

(2005) 525 final, 20.10.2005.50 Loukas TSOUKALIS, Why we need a Globalization Adjustment Fund,

http://www.gov.uk/files/kfile/Loukas-final.pdf.51 OJ L 63, 10.03.2000, p. 1.

45

strict al globalizării, negative la nivelul statelor în care au avut loc concedieri masive.

Chiar dacă la o primă vedere, multilingvismul ar urma să accentueze efectele negative ale

globalizării, considerăm că pe termen mediu şi lung ele nu pot persista şi chiar în prezent,

ele par să aibă numai efecte pozitive acolo unde limba oficială nu se situează printre

limbile de largă circulaţie. Într-un context multilingvsitic precum cel european în care

promovarea diversităţii culturale şi lingvistice constituie unul dintre obiectivele

principale ale acţiunilor comune în domeniul culturii, delocalizările nu sunt una dintre

formele cele mai frecvente de cunoaştere reciprocă între culturile şi stilurile de viaţă din

statele membre UE. Astfel, trebuie avute în vedere stagiile efectuate într-o altă ţară decât

cea în care s-au format de lucrătorii din cadrul filialelor societăţilor din ţările dezvoltate

ale UE. Aceste stagii care implică deseori atât învăţarea unei limbi sau ameliorarea

cunoştinţelor în limba respectivă, cât şi contactul cu o altă cultură a muncii. Dacă există

un risc legat de fenomenul delocalizărilor, el este unul care priveşte monopolul limbii

unice, limba engleză, atât pe piaţa muncii în Europa, cât şi în cadrul spaţiului public

european52.

3. PROMOVAREA INSTITUŢIONALĂ A MULTILINGVISMULUI

A. Metode de promovare a multilingvismului pe plan european

Multilingvismul este unul din conceptele cele mai dinamice ale discursului actual

al Uniunii Europene care garantează diversitate culturală şi lingvistică, tratament egal

pentru popoarele şi persoanele individuale ale Europei precum şi dreptul cetăţenilor şi

diverselor entităţi să interacţioneze cu instituţiile UE în oricare din limbile ei oficiale.

Multilingvismul este difuz în întreaga filozofie a construcţiei europene şi este statuat,

chiar dacă nu şi denumit astfel, încă din 195453, în Convenţia Culturală Europeană a

52 Vezi Bernard CASSEN, Revolta salariaţilor. Împotriva monopolului limbii engleze, Le Monde

diplomatique varianta în limba română, august 2007.53 Convenţia Culturală Europeană, Paris, 19.12.1954, ETS no. 18, art. 2, Rezoluţia nr. 2/69, An intensified

Modern-Language Teaching Programme for Europe, Recomandarea nr. 814/1977, Modern languages in

46

Consiliului Europei, pentru ca astăzi să existe un comisariat care gestionează

complexităţile comunicării la nivel instituţional şi individual într-o entitate cu 23 de limbi

oficiale.

La o primă vedere, termenul multilingvism, în accepţiunea sa restrânsă, dată de

contextul Uniunii Europene, pare foarte clar, având o utilizare largă în presă, documente

şi limbajul uzual, fiind în centrul unei dezbateri publice destul de emoţionale ca, de altfel,

majoritatea subiectelor referitoare la limbă şi identitate culturală dar el are, din punct de

vedere pragmatic, trei niveluri de utilizare.

Pe primul palier de utilizare, multilingvismul este abilitatea cetăţenilor UE de a

comunica între ei. Responsabilitatea pentru predarea şi învăţarea limbilor se află la

nivelul autorităţilor educaţionale a statelor membre fiind o politică educaţională în care

Comisia nu are efectiv competenţe reale, deşi este de datoria acestor autorităţi să pună în

aplicare iniţiativa Comisiei, susţinută de Consiliu, prin care se stipulează că toţi cetăţenii

trebuie să înveţe cel puţin două limbi pe lângă cea maternă. Al doilea nivel de utilizare

presupune dreptul cetăţenilor şi purtătorilor de interese din UE să comunice cu instituţiile

europene pentru a-şi cunoaşte drepturile şi a-şi îndeplini obligaţiile. În sfârşit, al treilea

nivel este cel intra-instituţional şi se referă la interacţiunea din interiorul instituţiilor UE.

În vederea limitării costurilor de traducere Comisia îşi desfăşoară activităţile interne, de

rutină, în limbile procedurale, respectiv engleză, franceză şi germană, recurgând la

multilingvism total doar în relaţiile cu alte instituţii UE, cu statele membre şi cu publicul

general. Karl-Johan Lönnroth, directorul general al Directoratului General pentru

Traduceri (DGT), sublinia unul din paradoxurile încercării de a oferi şanse egale tuturor

limbilor oficiale, pe de o parte, şi necesitatea de abordare pragmatică a regimului

lingvistic în cadrul activităţilor preparatorii, pe de alta: cu cât se folosesc mai multe limbi

în activităţile cotidiene, de rutină, cu atât întregul proces devine mai greoi şi mare

consumator de timp, împiedicând, în fapt, promovarea reală a multilingvismului. De

aceea marea majoritate a textelor traduse în cadrul DGT se fac înspre şi dinspre cele trei

limbi procedurale engleza, franceza şi germana, în care se redactează documentele în

cadrul activităţilor permanente ale Comisiei şi doar legislaţia adoptată este tradusă în

Europe, Communication from the Commission to the Council, the European Parliament, the European

Economic and Social Committee and the Committee of the Regions – A new framework strategy for

multilingualism, op. cit.

47

toate limbile oficiale ale UE, ceea ce explică diferenţele semnificative între numărul

paginilor traduse în şi/sau din cele două tipuri de limbi. Astfel, în 2006 DGT a tradus

1.541.518 pagini din care, în funcţie de limba sursă, 72% a textelor originale au fost

redactate în engleză, 14% în franceză şi 2,7% în germană. Dacă se ia în considerare limba

ţintă, procentul textelor redactate în fiecare din limbile oficiale este relativ egal distribuit

pentru limbile ne-procedurale (aproximativ 50.000 pagini per limbă ţintă), excepţie

făcând din nou engleza (aproximativ 185.000 pagini), franceza (în jur de 160.000 pagini)

şi germana (cu aproape 145.000 pagini) ca limbi procedurale, de lucru în interiorul

Comisiei54.

În UE multilingvismul este promovat în mod direct, explicit, dar şi în mod

indirect prin politici şi programe al căror scop primar este altul, dar care nu se pot derula

decât presupunând o cunoaştere a mai multor limbi. Promovarea directă a

multilingvismului are loc prin decizie politică materializată prin deschiderea la 1 ianuarie

2007 a portofoliului pentru multilingvism ca portofoliu separat, independent, menit să

reflecte dimensiunea politică a conceptului în cadrul UE, având în vedere importanţa

multilingvismului pentru educaţie iniţială, învăţare continuă, ocupare a forţei de muncă,

justiţie, libertate şi securitate. Ulterior, promovarea directă a multilingvismului se face

prin elaborarea şi implementarea unei strategii coerente, pe termen lung, a noului

domeniu care a fost decupat din portofoliul pentru Educaţie, formare, cultură şi tineret55

al Comisiei Europene. Pentru promovarea directă a multilingvismului Comisia Europeană

a aprobat un cadru strategic global privind multilingvismul care se referă la învăţarea

limbilor, la legătura dintre cunoaşterea limbilor şi economie, precum şi la utilizarea

limbilor de către cetăţeni şi în cadrul instituţiilor europene. Se subliniază astfel natura

orizontală a conceptului de multilingvism prin relevanţa sa faţă de o bandă largă de arii

politice, cu deosebire cele care se află în centrul Strategiei Lisabona.

Instituţiile UE cele mai mult implicate în utilizarea şi promovarea directă a

multilingvismului sunt Directoratul General pentru Traduceri (DGT) şi Direcţia Generală

Interpretare (DG Interpretare – cunoscută anterior ca SCIC). Directoratul General pentru

Traduceri (DGT) este cel mai mare serviciu lingvistic public din lume cuprinzând, după 54 European Commission, Translating for a Multilingual Community, pp. 6-7,

http://ec.europa.eu/dgs/translation/bookshelf/brochure_en.pdf.55 Cf. http://ec.europa.eu/commission_barroso/figel/index_ro.htm.

48

extinderea din ianuarie 2007 aproximativ 2.500 de persoane din care aproape jumătate

funcţionează la sediul Directoratului din Luxemburg, cealaltă jumătate la Bruxelles şi

aproximativ 50 de persoane în reprezentanţele locale ale DGT, cu o producţie de

traduceri „clasice”, tipărite, de aproximativ 15 milioane de pagini. Costurile unei

activităţi de acest tip sunt foarte mari şi reprezintă aproximativ 1% din bugetul anual

general al UE (conform cifrelor din 2005).

DGT oferă, pe lângă traducerea tradiţională a documentelor, şi servicii bazate pe

dezvoltările tehnologice cele mai recente ca traducere-web, maşini de traducere, rezumate

scrise sau orale, traducerea unor texte scurte, a sloganurilor, consultanţă lingvistică,

redactarea de documente. Natura activităţii de traducere şi interpretariat s-a schimbat

radical în ultimul deceniu fiind aproape în totalitate computerizată. De asemenea

redactarea documentelor în cadrul Comisiei s-a schimbat foarte mult: de la redactări în

proporţie de 50% în franceză şi 1/3 în engleză în urmă cu 15 ani la utilizarea ca limbă de

redactare a limbii engleze în proporţie de 70% şi a mai puţin de 20% a limbii franceze.

Traducerea legislaţiei europene în toate limbile oficiale ale UE este doar aparent o

strategie de încurajare a utilizării limbilor statelor membre. De fapt, este unul din

motoarele cele mai puternice de promovare ale multilingvismului deoarece reprezintă un

efort de traducere şi adaptare a legislaţiei europene la nivelul statelor membre pentru care

se recrutează specialişti în traducere atât la nivel comunitar cât şi la nivel local, naţional.

Efectul concret al acestei politici a fost o creştere semnificativă a numărului de vobitori

multilingvi, pe de o parte, şi de profesionalizare şi specializare a celor care oferă acest

serviciu, pe de alta. În România traducerea acquis-ului comunitar se face sub coordonarea

Institutului European Român cu participarea unui număr mare de traducători, revizori,

terminologi şi jurişti care, printr-un efort complex de colaborare şi armonizare, sunt

aşteptaţi să ofere un produs având calitatea şi stilul originalului şi, în acelaşi timp, unitate

terminologică în limba română.

O altă modalitate de promovare a dialogului multilingvistic pe plan european o

reprezintă înfiinţarea birourilor locale pentru traduceri ale DGT56. Complexitatea

activităţilor de traducere, necesitatea de a cunoaşte situaţiile locale, realităţile lingvistice

ale noilor state membre a dus la înfiinţarea acestor birouri locale, dar şi nevoia de a

56 Cf. http://ec.europa.eu/dgs/translation/external_relations/field_offices/maillist_en.htm#bucharest.

49

recruta resurse umane de o calitatea deosebită atât pentru statele membre cât şi pentru

DGT.

Lipsa relativă de personal suficient de bine calificat pentru a face faţă cantităţii

dar, mai ales, calităţii fluxului de traduceri cerute de multilingvismul instituţiilor

europene a condus la explorarea ideii de înfiinţare a unui program de master pentru

traducători57. Începând din 2008, Comisia Europeană va înfiinţa un masterat european de

traducători pentru a oferi un cadru cât mai adecvat pentru dezvoltarea unor competenţe

cât mai diverse, dar şi pentru a crea o sinergie a fondului de cunoştinţe şi bune practici

care există în diversele zone europene în domeniul traducerilor şi interpretariatului. UE

este un angajator important de traducători şi un jucător major pe piaţa europeană a

traducerilor ceea ce justifică interesul său faţă de procesul de formare al traducătorilor şi

faţă de investiţia în acest proces.

Probabil că una din modalităţile cele mai vizibile de promovare a

multilingvismului este portalul „Europa şi multilingvismul” prin care se anunţă că

„alegerea UE de a adopta multilingvismul în mod oficial drept instrument de guvernare

este unică în lume. Pentru UE, utilizarea limbilor cetăţenilor ei este unul dintre factorii

care contribuie la transparenţa, legitimitatea şi eficienţa ei”58. Portalul oferă informaţii

esenţiale şi detaliate asupra modalităţilor de promovare ale limbilor europene, având o

structură clară pe arii tematice: Diversitate lingvistică, Învăţarea limbilor, Predarea

limbilor, Traducere, Interpretare, Tehnologii lingvistice pe fiecare din ariile respective

putându-se urmări politicile, activităţile, publicaţiile, serviciile şi noutăţile oferite de

diversele instituţii europene în domeniu. Pe de altă parte, acest portal reprezintă şi o

modalitate simplă şi clară de comunicare cu cetăţeanul obişnuit, nesofisticat al UE, cel

care se simte înstrăinat de problematicile europene şi neavând nici un cuvânt de spus în

procesele decizionale comunitare59.

O altă modalitate directă de promovare a multilingvismului este prin derularea de

proiecte finanţate având ca scop cercetarea şi identificarea anumitor aspecte considerate

esenţiale pentru predarea şi învăţarea limbilor ca modalitate de cunoaştere a culturilor

57 Cf. http://ec.europa.eu/dgs/translation/external_relations/universities/master_curriculum_en.pdf.58 Cf. http://europa.eu/languages/ro/home.59 Commission of the European Communities, White Paper on a European Communication Policy,

Brussels, COM (2006) 35 final, 1.2. 2006.

50

europene şi de înţelegere şi, ulterior, de acceptare a diversităţii nu doar programatic şi

politic ci, în mod deosebit, la nivel de practici curente, individuale. Aceste proiecte

capătă vizibilitate prin conferinţe şi/sau adrese de Internet la care se pot accesa rezultate,

dezbateri, etc. Conferinţa internaţională organizată la Ljouwert/Leeuwarden (Fryslân,

Olanda) de Centrul de cercetare Mercator pe tema „The Future of European Policy

towards Multilingualism and Language Learning” cu data de desfăşurare între 21 - 23

noiembrie 2007 a utilizat o gamă largă de abordări: politici multilingve de învăţare a

limbilor, compararea de modele educaţionale, dezvoltarea de standarde europene, rolul

Cadrului comun de referinţă european, strategii inovative pentru învăţarea limbilor,

dezvoltarea durabilă a multilingvismului, regiuni multilingve de succes, promovarea

diversităţii lingvistice şi tehnologii noi pentru învăţarea limbilor.

O iniţiativă care face parte din acelalaşi cadru de acţiuni menite să sprijine

promovarea directă a multilingvismului este proiectul EMILL (European Minority

Languages Library)60 prin care s-a construit Digibyb - Biblioteca digitală a limbilor

europene minoritare (Digital Library on European Minority Languages)61 având ca scop

stocarea şi accesarea informaţiilor referitoare la limbile minoritare din Europa. Proiectul

se continuă la un alt nivel prin crearea unui cadru european pentru o bibliotecă digitală

având ca scop descrierea şi inventarierea limbilor minoritare cu accent însă pe documente

şi date elaborate în limbi europene majore, de preferinţă în limba engleză. Biblioteca

europeană conţine mai degrabă informaţii despre limbile respective, decât informaţii în

limbile respective pentru a depăşi cercul vicios al limbilor minoritare care trebuie să

supravieţuiască în ciuda unui număr mic de vorbitori şi dificultăţilor de promovare

datorită costurilor ridicate.

Un vector de forţă în promovarea directă a multilingvismului este proiectul de

mare anvergură şi vizibilitate IATE62, rezultatul colaborării dintre Parlamentul European,

Consiliul European, Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiţie, Curtea de Conturi,

60 Cf.: http://www.emill.org/en.61 Pentru mai multe informaţii, vezi: http://www.dbfrysk.org/en.

62 IATE: http://iate.europa.eu, Terminologie Interactivă pentru Europa. Costurile generale de dezvoltare a

IATE între 1999 şi 2003 au fost de 1,41 milioane euro, iar costurile anuale de întreţinere aferente anului

2007 sunt de 627.000 euro, fiind acoperite din bugetele tuturor instituţiilor şi organismelor participante ale

UE.

51

Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor, Banca Europeană de Investiţii,

Banca Centrală Europeană şi Centrul de Traduceri care au dezvoltat o bază de date unică

pentru toată terminologia referitoare la UE în cele 23 de limbi oficiale. Această bază de

date cuprinde Terminologia Interactivă pentru Europa şi îmbină bazele de date

terminologice ale instituţiilor şi organismelor individuale ale UE într-o bază de date unică

conţinând 8,7 milioane de termeni, 500 000 de abrevieri şi 100 000 expresii, în toate cele

23 de limbi oficiale ale Uniunii. Existenţa IATE, în prezent cu acces liber şi facil, dar

utilizată de către serviciile de traducere ale instituţiilor europene încă din 2005, reprezintă

un progres substanţial în asigurarea unor standarde de calitate pentru comunicările scrise

din cadrul instituţiilor şi organismelor UE şi, în acelaşi timp, asigură coerenţa şi

fiabilitatea terminologică indispensabile pentru producerea textelor clare şi lipsite de

ambiguitate necesare pentru garantarea atât a validităţii şi transparenţei procesului

legislativ, cât şi a comunicării eficiente cu cetăţenii Uniunii.

În calitatea sa de bază de date multilingvă, IATE permite utilizatorului să caute un

termen specific într-o limbă sursă şi să găsească termenii corespunzători într-una sau mai

multe limbi ţintă. Volumul conţinutului pentru fiecare limbă variază, în funcţie, în

principal, de lungimea intervalului de timp în care fiecare limbă a constituit o limbă

oficială a Uniunii dar, pe termen lung, administratorii IATE îşi propun de a atinge aceeaşi

valoare a conţinutului pentru toate limbile oficiale.

Modalităţile indirecte de promovare a multilingvismului sunt cele prin care sunt

propuse politici şi acţiuni pentru dezvoltarea unor zone în care diferenţele dintre UE şi

competitorii ei, în primul rând SUA, sunt percepute ca importante. Internetul este unul

din motoarele principale de dezvoltare ale multilingvismului la nivel global prin

vizibilitatea pe care o dă limbilor şi culturilor minoritare, pe de o parte, dar şi de întărire a

statutului englezei ca lingua franca a perioadei contemporane, pe de alta. In UE gradul de

conectare şi utilizare a tehnologiei informaţiei (TI) este încă redus faţă de SUA, de

exemplu, cu diferenţe regionale acute.63 Crearea ariei europene a învăţământului superior

(European Higher Education Area – EHEA)64 până în 2010, stabilită ca prioritate a

63 Gradul de penetrare pentru TI este de 54,2 % la un numǎr de utilizatori de 267.458.327 în septembrie

2007, cf. http://www.internetworldstats.com/europa.htm.64 Pentru mai multe date asupra concluziilor şi recomandǎrilor Asociaţiei Universitǎţilor din Eropa

[European University Association - EUA] a se vedea seminarul tematic Strengthening Higher Education

52

procesului Bologna pentru a crea o sinergie a tradiţiilor de cercetare şi predare a

universităţilor europene, şi nu o uniformizare a sistemelor de învăţământ superior, este

unul din vectorii esenţiali de promovare şi diseminare a multilingvismului. De asemenea

societatea cunoaşterii65, Programul Cadru 766 sunt alţi vectori de promovare indirectă, dar

foarte eficientă, a multilingvismului în Uniunea Europeană.

B. Metode de promovare a multilingvismului în întreprinderile care

operează pe teritoriul UE

Fără îndoială că unul din vectorii esenţiali ai diseminării multilingvismului a fost

şi continuă să fie domeniul economic, în special sfera comercială. Internaţionalizarea

pieţelor reprezintă o provocare din ce în ce mai evidentă nu doar pentru marii actori

economici care oricum dispun de resursele materiale şi umane pentru a face faţă acestora,

dar mai ales pentru cei mici şi mijlocii care îşi propun tot mai mult să livreze mărfuri şi

servicii în întreaga lume. Adaptarea produselor la cerinţele pieţelor locale şi la profilul

consumatorilor din zone specifice poate reprezenta uneori piatra de încercare pentru

capacitatea de adaptare şi flexibilitate a firmei respective şi, prin urmare, pentru

capacitatea ei de supravieţuire. Instrumentul principal de lucru în acest scenariu este

limba deoarece comunicarea în limba locală este considerată de majoritatea firmelor

internaţionalizate un aspect esenţial al succesului. Multilingvismul este considerat, prin

urmare, esenţial pentru garantarea succesului în strategiile de internaţionalizare şi, în

acelaşi timp, este considerat, o afacere bună deoarece permite dezvoltarea unor nişe de

piaţă extrem de profitabile.

and Research in South East Europe: Priorities for Regional and European Cooperation,

http://www.eua.be/fileadmin/user_upload/files/EUA1_documents/SEE_Statement_Vienna_030306_Final.

1141985288957.pdf.65 Cf. http://ec.europa.eu/employment_social/knowledge_society/index_en.htm.66 Cf. http://cordis.europa.eu/fp7/home_en.html.

53

Concluziile unui studiu67 iniţiat de UE pentru cercetarea modului în care

companiile mici din Europa şi-ar putea spori exporturile utilizând o strategie mai

proactivă cu privire la comunicarea multilingvă sugerează că există un potenţial

substanţial de dezvoltare internaţională pentru companiile mici din Europa dacă acestea

ar investi mai mult în învăţarea limbilor străine şi ar elabora strategii lingvistice mai

competitive. Dintr-un eşantion de aproximativ 2.000 de companii exportatoare care au

participat la studiu, 11% au declarat că au pierdut cel puţin o oportunitate de afaceri ca

urmare a existenţei unor bariere de comunicare identificate. Pierderea medie pe companie

în decursul unei perioade de trei ani a fost de 325 000 de euro. Acest lucru este

semnificativ nu doar pentru cifra de afaceri a respectivelor firme, ci pentru contextul

social european mai larg, mai ales din punctul de vedere al creşterii economice şi al

locurilor de muncă, ţinând cont de faptul că întreprinderile mici şi mijlocii din Europa

asigură 67% din numărul total al locurilor de muncă din sectorul privat, respectiv

aproximativ 75 de milioane de posturi, iar în 2004, IMM-urile deţineau aproape 58% din

cifra de afaceri totală a întreprinderilor la nivelul UE-25. În mod clar, chiar şi o

îmbunătăţire minimă a performanţei lor în ceea ce priveşte exporturile ar avea un impact

enorm asupra creşterii economice şi locurilor de muncă. Un sfert dintre întreprinderile

româneşti care au făcut obiectul acestui studiu au estimat că au pierdut afaceri din cauza

lipsei de competenţe lingvistice.

Iată cum multilingvismul cunoaşte o evoluţie semnificativă, de la concept cu

valoare general educaţională la vector al dezvoltării economice într-o economie

sofisticată, cu un sector important al serviciilor şi deschidere spre piaţa globală.

Analiza rezultatelor cercetării a subliniat existenţa unei corelări directe între

competenţele lingvistice şi succesul în export, evidenţiindu-se patru elemente ale

gestionării competenţelor lingvistice care au efect asupra succesului în exporturi:

existenţa unei strategii lingvistice în firmă, utilizarea vorbitorilor nativi, recrutarea de

personal cu abilităţi lingvistice şi folosirea translatorilor şi interpreţilor. Aceste strategii

67 Studiul ELAN (Effects on the European Economy of Shortages of Foreign Language Skills in

Enterprise) comandat de UE şi efectuat de CILT (Centrul Naţional pentru Limbi al Regatului Unit) în

colaborare cu InterAct International şi o echipǎ internaţionalǎ de cercetǎtori, oferǎ o analizǎ practicǎ asupra

modului de utilizare a limbilor în IMM-urile din UE precum şi asupra efectelor acestei utilizǎri asupra

performanţei în afaceri. http://ec.europa.eu/education/policies/lang/doc/elan-final-report_en.pdf.

54

sunt recomandate de cercetători ca putând duce, în cazul aplicării lor, la rezultate

semnificative în întreaga economie europeană.

Multilingvismul constituie o industrie în sine şi crează un mare număr de locuri

de muncă. Acelaşi studiu a arătat ca, deşi limba engleza este pe primul loc ca 'lingua

franca' pentru comerţul internaţional, exista o cerere din ce în ce mai mare pentru alte

limbi. În timp ce o pătrime din societăţile intervievate şi-au exprimat nevoia de a-şi

ameliora cunoştinţele de limba engleză, o proporţie similară şi-a exprimat nevoia de a-şi

extinde cunoştinţele spre limba germană sau franceză, iar limbile spaniolă şi rusă ocupă

un loc important în cadrul priorităţilor. Numeroase întreprinderi - în special cele mari - au

pus accentul, de asemenea, pe interesul lor pentru limbile noneuropene, cum ar fi limba

chineza, araba si urdu, datorita faptului ca acestea încearcă sa pătrundă pe pieţele

noneuropene. Există zone în care funcţia de lingua franca este preluată de alte limbi, ca

de exemplu rusa în multe părţi din Europa de est, franceza în anumite zone ale Africii şi

spaniola în America Latină68. Reapariţia limbii ruse ca limbă în continuă dezvoltare din

punctul de vedere al cererii pe piaţa lingvistică euroepană este un fenomen firesc, cauzat

de evoluţia relaţiilor economice cu Federaţia Rusă. Importanţa relaţiei cu această ţară, al

treilea partener comercial al UE, este subliniată de întâlnirea la nivel înalt UE - Federaţia

Rusă din octombrie 200769. Se poate aştepta, prin urmare, că nevoia de personal

specializat în rusa de afaceri să fie în continuă creştere în toate statele membre UE,

inclusiv România în viitorii ani şi furnizorii tradiţionali de specialişti în domeniu ar trebui

să includă acest aspect în planul lor de dezvoltare strategică.

Studiul a subliniat o constatare intuitivă pe care cele mai multe companii de

succes au utilizat-o în strategiile lor de intrare pe pieţele internaţionale: faptul că

parteneriatele pe termen lung în afaceri depind de stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor de

încredere între cei implicaţi, relaţii care nu se pot realiza fără o bună cunoaştere culturală

68 Existǎ la nivelul cetǎţeanului obişnuit din statele membre occidentale ale UE percepţia cǎ în România, ca

fostǎ ţarǎ comunistǎ, se vorbeşte rusa ca principalǎ limbǎ strǎinǎ. În realitate, rusa este actualmente o limbǎ

relativ rarǎ în România din punctul de vedere al ofertei de traducǎtori/interpreţi profesionişti şi acest lucru

este evident în special în domeniul economic. Pentru considerente istorice asupra predǎrii/învǎţǎrii limbilor

strǎine în România a se vedea Mariana NICOLAE, Training and development in transition: A Romanian

Perspective, op. cit., p. 42.69 Cf. http://ec.europa.eu/commission_barroso/president/focus/eu_russia_102007/index_en.htm.

55

şi lingvistică a zonei ţintă70. Pornind de la această constatare, multe companii mari au

subliniat necesitatea operării şi cu limbi, altele decât cele europene, cum ar fi chineza,

araba şi urdu, deoarece, pe de o parte, aceste companii caută să se extindă pe pieţe din

afara Europei iar, pe de altă parte, migraţia forţei de muncă, dar şi căutarea de noi pieţe

de desfacere pentru economiile asiatice, modifică peisajul lingvistic european cu limbi

considerate până nu demult exotice.

Într-un discurs ţinut la Bucureşti pe data de 22 iunie 2007 cu ocazia unei

conferinţe organizate de Institutul European din România şi Reprezentanţa Comisiei

Europene în România Leonard Orban, Comisar european pentru multilingvism afirma,

referindu-se la promovare a multilingvismului în întreprinderi: „Multilingvismul poate

favoriza competitivitatea noastră, precum şi ocuparea forţei de muncă. El reprezintă un

instrument fundamental pentru coeziunea socială şi dialogul intercultural, precum şi

pentru asigurarea unui spaţiu pentru dialogul politic la nivel european”71.

Cu ocazia conferinţei „Business languages and intercultural skills”72 desfăşurată la

Bruxelles pe 21 septembrie 2007 s-a arătat că, deşi limba engleză îşi va menţine rolul de

lingua franca în mediul comercial mondial, competenţele lingvistice suplimentare, în

combinaţie cu competenţele interculturale, pot furniza un avantaj competitiv. Cu acest

prilej a fost lansat un „Forum de afaceri privind multilingvismul”, care va examina

modalitatea în care se poate folosi operaţional multilingvismul pentru a da valoare

maximă rezultatelor întreprinderilor. Acest Forum va fi prezidat de Etienne Davignon,

preşedinte al Consiliului Brussels Airlines. Forumul de afaceri va reuni directori ai

întreprinderilor care acţionează în UE. Aceştia vor identifica modul în care societăţile pot

să utilizeze operaţional gestionarea limbilor, ca parte a eforturilor acestora de a da o

valoare maximă performanţei lor economice.

În conformitate cu un studiu realizat în Marea Britanie, numărul de persoane din

lumea întreagă care învaţă limba engleză va atinge aproximativ 2 miliarde în următorii

10-15 ani. Contrar convingerii comune, acest fapt este, în realitate, o veste proastă pentru

vorbitorii monolingvi de limba engleză. Un studiu anterior realizat de CILT asupra

impactului competenţelor lingvistice asupra economiei Marii Britanii a arătat că 70 Cf. http://ec.europa.eu/education/policies/lang/doc/elansum_en.pdf.71 Leonard ORBAN, Multingvismul – valoare fundamentală a Uniunii Europene, http://www.ier.ro.72 http://ec.europa.eu/dgs/education_culture/businesslangues/index_en.html.

56

societăţile britanice înregistrează acelaşi volum de exporturi către Danemarca, cu o

populaţie de 5 milioane de locuitori, ca şi către America Centrală şi de Sud, cu o

populaţie de 390 de milioane de locuitori.

C. Metode de promovare a multilingvismului în universităţi

Formarea ariei europene a învăţământului superior a fost şi este un vector esenţial

de diseminare a multilingvismului în UE, mai ales prin programele de mobilităţi

SOCRATES-ERASMUS pentru studenţi, programele de mobilităţi pentru diversele

categorii de cadre didactice universitare73, programele de cercetare din cadrul ariei

europene a cercetării cunoscute, în special, prin programele cadru acum operaţional fiind

PC774.

ERASMUS75 este programul UE în domeniul învăţământului superior prin care se

încurajează cooperarea transnaţională între universităţi în vederea creşterii calităţii şi a

sublinierii dimensiunii europene a învăţământului terţiar prin mai multe mobilităţi, prin

creşterea transparenţei şi recunoaşterii academice depline a studiilor şi calificărilor

programelor de licenţă şi master pe întreg cuprinsul UE. Fiind un program centrat pe

activităţi de mobilităţi internaţionale atât la nivelul studenţilor, cât şi la cel al cadrelor

didactice ERASMUS este unul din vectorii principali de promovare a multilingvismului

în universităţi. Aria de cuprindere a programului ERASMUS este impresionantă dacă

avem în vedere că, de la lansarea lui în 1987, au beneficiat de bursele de mobilităţi oferite

prin program 1,2 milioane de studenţi, iar în prezent sunt cuprinse în el 2199 de instituţii

de învăţământ superior din 31 de ţări. Din anul 2007 ERASMUS a devenit parte

integrantă a programului de învăţare continuă76.

73 Programul Marie Curie pentru mobilitatea tinerilor cercetǎtori,

http://cordis.europa.eu/fp7/people/home_en.html.74 Cf. http://cordis.europa.eu/era/.75 Cf. http://ec.europa.eu/education/programmes/llp/erasmus/erasmus_en.html. 76 Cf. http://ec.europa.eu/dgs/education_culture/publ/pdf/ll-learning/europe_en.pdf.

57

D. Modalităţi de promovare a multilingvismului în instituţiile UE

Portofoliul multilingvismului are o dimensiune orizontală semnificativă,

acţionând în strânsă legătură cu alte politici sau direcţii de acţiune ale Uniunii Europene,

cum ar fi cultura, educaţia, comunicarea, politica socială, ocuparea forţei de muncă,

justiţia, libertatea şi securitatea etc., contribuţia sa la elaborarea şi conturarea politicilor

UE fiind profundă, iar beneficiile vizibile în mod imediat mai ales la nivel individual. Dar

şi la nivel instituţional beneficiile multilingvismului sunt evidente într-o construcţie

complexă cum este Uniunea Europeană.

Promovarea multilingvismului în instituţiile UE se realizează, în principal, prin

cele două direcţii generale: Direcţia Generală Traduceri (DGT) şi Direcţia Generală

Interpretare (DGI). DGI este serviciul de interpretare şi organizare de conferinţe al

Comisiei Europene, respectiv serviciul poate cel mai direct implicat în activităţile curente

ale UE, asigurând interpreţi pentru aproximativ 11.000 de reuniuni pe an, fiind astfel cel

mai mare serviciu de interpretare din lume. Prin urmare, misiunea DGI este a face

posibilă comunicarea multilingvă, element central al procesului decizional comunitar,

prin asigurarea unor servicii de interpretare de calitate; asigurarea unor servicii eficiente

de organizare de conferinţe, care cuprind şi asigurarea asistenţei tehnice şi gestionarea

proiectării infrastructurilor moderne pentru conferinţe şi participarea la punerea în

practică a noii strategii a Comisiei privind multilingvismul77.

DGI dispune de modalităţi tehnice de realizare a misiunii sale deosebit de

performante care includ tehnologii informatice multilingve cum ar fi chat-urile

multilingve, webcasting cu ajutorul căruia conferinţa poate fi urmărită de la distanţă în

oricare dintre limbile pentru care se asigură interpretare simultană în sala de conferinţă.

Chat-urile multilingve sunt organizate de Comisia Europeană pentru ca personalităţile

politice să interacţioneze cu cetăţenii europeni pe Internet, prin intermediul unui program

de chat. Aceste strategii de creştere a transparenţei activităţilor Comisiei sunt menite să

ofere acces cetăţeanului european obişnuit la dezbaterile politice care-l privesc, în ultimă

instanţă, în mod direct şi, pe de altă parte sunt modalităţi de comunicare

77 http://scic.cec.eu.int/europa/jcms/j_8/pagin-de-pornire.

58

intrainstituţională prin care se caută eficientizarea comunicării la nivel instituţional

european.

E. Grupurile de experţi în domeniul multilingvismului înfiinţate de

Comisia Europeană

Pentru o mai bună înţelegere a rolului multilingvismului în UE, Comisia

Europeană a înfiinţat, prin Decizia din 20 septembrie 2006, Grupul la nivel înalt în

materie de multilingvism78. Acest Grup a fost compus din 11 experţi: Barbara Cassin

(Centre National de la Recherche Scientifique, Paris), Abram De Swaan (Universitatea

din Amsterdam), Rita Franceschini (Rector, Universitatea Liberă din Bozen - Bolzano),

Branislav Hochel (Universitatea Comenius, Bratislava), Hanna Komorowska

(Universitatea din Varşovia), Wolfgang Mackiewicz (Universitatea Liberă, Berlin)

Isabella Moore (Director - The National Centre for Languages, CILT), Barbara Moser-

Mercer (Universitatea din Geneva) Josep Palomero (Vice – preşedinte al Academia

Valenciana de la Llengua), Ineta Savickiene (Universitatea Vytautas Magnus, Lituania),

Jaana Sormunen (YLE, Finlanda).

Înfiinţarea unor astfel de grupuri ad hoc pentru a oferi consultanţă Comisiei este o

practică des întâlnită (vezi cazul BEPA, analizat mai jos şi cel al Grupului de Reflecţie

asupra Dimensiunii Culturale şi Spirituale a Europei la care ne-am referit pe larg).

Rezultatul activităţii acestui Grup a fost un Raport publicat în 200779.

Printre recomandările acestui Grup se numără următoarele:

- Învăţarea limbilor are o valoare interculturală; această activitate generează

beneficii pentru individ dar şi pentru societate în ansamblu;

- Este necesar să se lanseze campanii de informare la nivel local, regional şi al

statelor membre UE pentru a scoate în evidenţă rolul învăţării limbilor;

78 High Level Group on Multilingualism. Înfiinţarea sa a fost anunţată pentru prima dată încǎ din 2005 în

Comunicarea A new framework strategy for multilingualism (op. cit.). Acest lucru subliniazǎ importanţa

realǎ a conceptului pentru construcţia europeanǎ precum şi preocuparea Comisiei Europene, pentru

promovarea constantǎ şi coerentǎ a multilingvismului.79 High Level Group on Multilingualism, Final Report,

http://ec.europa.eu/education/policies/lang/doc/multireport_en.pdf.

59

- Învăţarea limbilor trebuie să facă parte din activităţile de recreere, la fel ca şi

sportul;

- Sunt necesare eforturi pentru a atrage adulţii în procesul de învăţare a limbilor;

- Mass-media poate motiva învăţarea limbilor pe scară largă prin metode care

depăşesc metodele formale de educaţie (edutainment); experienţa finlandeză poate

fi utilă şi pentru alte state membre UE;

- Programele de televiziune care utilizează subtitrarea pot fi instrumente foarte

eficiente pentru învăţarea limbilor;

- Renaşterea interesului pentru limbile regionale în Europa arată că limbile pot fi

învăţate în cazul în care există o motivaţie puternică;

- Comisia trebuie să încurajeze crearea de reţele locale şi regionale de învăţare a

limbilor în statele membre UE;

- Emigranţii trebuie să fie încurajaţi să înveţe limba statului UE pe teritoriul căruia

se află pentru a deveni mediatori între diferite culturi;

- Faptul că s-a decis ca traducerea operelor literare europene să fie finanţată de

Comisia prin programul Cultura 2007 va avea un efect benefic pentru promovarea

multilingvismului;

- UE trebuie să stabilească un premiu care să fie oferit celor mai bune traduceri de

texte literare sau non-literare;

- Comisia trebuie să investigheze posibilitatea de a utiliza Fondul Social European

şi Fondurile Structurale şi de Coeziune pentru a sprijini învăţarea limbilor;

- Comisia, de preferinţă în colaborare cu Parlamentul European şi Consiliul, ar

trebui să acorde un certificat european întreprinderilor mici şi mijlocii care au

înregistrat rezultate de succes la export prin folosirea mai multor limbi şi prin

politici de management intercultural, inclusiv prin promovarea multilingvismului

la nivelul angajaţilor;

- Comisia ar trebui să încurajeze şi să sprijine dezvoltarea de programe

europene/internaţionale care să ofere calificări în domeniul traducerii 6i al

interpretării.

60

Dată fiind complexitatea problemelor aflate în dezbatere, Comisia Europeană,

ulterior publicării acestui Raport, a simţit nevoia să înfiinţeze un alt grup de experţi în

multilingvism. Prima reuniune a acestui al doilea Grup a avut loc pe data de 29 iunie

2007 şi a fost prezidată de Comisarul Leonard Orban. Acest Grup urmează să elaboreze

propuneri şi recomandări privind modul în care limbile pot sprijini dialogul intercultural.

Grupul va trebui să ofere consiliere privind contribuţia la viitorul An european al

dialogului intercultural 2008. Grupul este alcătuit din 11 personalităţi: Amin Maalouf,

preşedinte (scriitor, Liban), Jens Christian Grondahl (scriitor, Danemarca), Tullio de

Mauro (lingvist, Italia), Jutta Limbach (preşedintă a Institutului Goethe, Germania), Jan

Sokol (filosof, Republica Cehă), David Green (fost director al Consiliului Britanic, Marea

Britanie), Jacques de Decker (scriitor, jurnalist, secretar permanent al Académie royale

de langue et de littérature françaises de Belgique, Belgia), Sandra Pralong (expert pe

probleme de comunicare, România), Jorge Semprun (scriitor, Spania), Tahar Ben Jelloun

(scriitor şi poet, Maroc) şi Eduardo Lourenço (scriitor, filosof, Portugalia).

Conform mandatului care i-a fost atribuit, contribuţia grupului va consta în:

- Discutarea modului în care limbile pot facilita accesul la alte culturi şi pot

contribui la crearea unei societăţi europene bazate pe integrare;

- Identificarea modalităţilor de sprijinire a dialogului intercultural în Europa, luând

în considerare dimensiunea etică a unei societăţi multiculturale;

- Propunerea de strategii de comunicare a potenţialului de dezvoltare pe care îl

prezintă învăţarea limbilor şi reunirea limbilor şi a culturilor, în perspectiva

viitorului An european al dialogului intercultural 2008.

S-a stabilit că acest Grup se va reuni de trei ori în cursul anului 2007. Concluziile

elaborate în urma acestor reuniuni vor fi comunicate în cadrul unui eveniment public,

care va avea loc în cursul anului 2008.

Din analiza mandatului acestui Grup, se poate observa că perspectiva Comisiei

este aceea că există două categorii de probleme care se află în discuţie şi în legătură cu

care acest Grup va trebui să ofere soluţii. Prima categorie se referă la necesitatea unei mai

bune înţelegeri a rolului pe care multilingvismul îl poate avea în integrarea europeană.

Referitor la această categorie, terminologia utilizată poate genera confuzii: se vorbeşte de

61

„dialog intercultural” dar şi de „societate multiculturală”. O mai mare precizie

terminologică se impune, deoarece multiculturalismul80 nu este echivalent cu dialogul

intercultural şi nici cu multilingvismul.

Cu atât mai mult această clarificare se impune cu cât conceptele „circulă fără

contextul lor”81, iar potrivit documentului82 propus de Comisia „Biserică şi societate” a

KEK şi Comisia Bisericilor pentru Migranţi în Europa (CCME)83, redactat ca reacţie la

propunerile Consiliului Europei care a organizat pe tot parcursul anului 2007 o serie de

consultări publice în vederea adoptării unei Carte Albe pe tema dialogului intercultural,

„diferite concepte au diferite conotaţii în diferite culturi şi limbi”84. În lumina

consideraţiilor cu privire la utilizarea termenului de „societate multiculturală” – „înţeles

mai degrabă ca descriere a unei realităţi sociale, ca un fenomen social” – şi a

„problemelor asociate termenului […] care în multe cazuri a implicat un program

politic”, se constată preferinţa pentru o viziune alternativă asupra societăţii în context

european, pentru termeni precum societate „transculturală” sau societate

„interculturală”85. Astfel că termenul de „diversitate” este considerat mai apropriat tipului

80 Multiculturalismul face referire la o diversitate identitară, la o politică bazată pe identitate (identity

politics). Termenul are la bază conceptul de „pluralism cultural”, elaborat de Horace Kallen (prima dată în

articolul Democracy versus the Melting-Pot, apărut în 1915 în The Nation, utilizat apoi în cartea Culture

and democracy in the United States: Studies in the Groups Psychology of the American People, apărută în

1924 (reprinted 1970, Anro Press, New York) şi John Dewey, redefinit în anii 1980, în contextul american,

într-o „ţară de imigraţie” constituind nu un „stat-naţiune”, ci o „naţiune de naţionalităţi”, şi desemnând „un

pluralism mai puternic, putând merge până la un fel de separaţie culturală”. A se vedea (réalisé par) Riva

KASTORYANO, Laurent BOUVET, Christophe JAFFRELOT, Le multiculturalisme au coeur. Entretien

avec Michael Walzer, Critique internationale, no. 3, printemps 1999, mai ales pp. 55-57.81 A se vedea Pierre BOURDIEU, Les conditions sociales de la circulation internationale des idées, Actes

de la recherche en sciences sociales, no. 145/2002.82 CSC/CCME response to the Council of Europe White Paper consultation on Intercultural Dialogue,

http://www.cec-kek.org/pdf/CSC-CCMEResponseCoEIntercultural.pdf. 83 Comisia Bisericilor pentru Migranţi în Europa - Churches’ Commission for Migrants in Europe (CCME)

a fost creată în 1964 cu scopul de a asigura asistenţă emigranţilor prin intermediul bisericilor de pe

continentul european. 84 CSC/CCME response to the Council of Europe White Paper consultation on Intercultural Dialogue, op.

cit., p. 5.85 Ibidem, p. 2.

62

de societate bazat pe egalitate, iar „intercultural” o viziune care doreşte să demonstreze că

indivizii şi culturile se află într-un proces dinamic în care schimbările se produc prin

întâlnirile care se produc între aceştia86. Se confirmă în acest fel punctul de vedere al lui

Immanuel Wallerstein potrivit căruia identităţile, culturale şi religioase, nu sunt omogene,

ci sunt rezultatul schimburilor şi interacţiunilor la diferite niveluri, existente cu mult

înainte de apariţia fenomenului globalizării şi de sfârşitul Războiului Rece87. Mai mult

decât a gestiona diversitatea, este vorba de a facilita şi promova dialogul într-o societate

care doreşte să creeze oportunităţi egale pentru o participare activă cât mai largă în sfera

publică. În prezent putem vorbi despre un proces de diminuare treptată a diversităţii la

nivel global, în condiţiile adoptării unor forme dominante (tradiţii, limbi etc.); chiar dacă

diversitatea este mai vizibilă la anumite niveluri88, „diversitatea este recunoscută ca o

provocare” şi este prezentată întocmai sub formula „unitate în diversitate”89.

În acelaşi document se propun explicaţii pentru termenii înglobaţi în conceptul de

„diversitate culturală” şi în cel de „dialog intercultural”. „Dialogul”, sub diversele sale

forme şi în diverse contexte (simbolic, academic, spiritual, etc.) este definit ca un proces

în care indivizi şi culturi, pe baza respectului90 reciproc, se întâlnesc pentru a descoperi

atât similarităţile cât şi diferenţele. Ceea ce distinge dialogul de orice altă formă de

interacţiune este posibilitatea dată fiecăruia dintre participanţii la dialog de a se cunoaşte

reciproc creând premisele auto-reflexivităţii („poate de asemenea să schimbe percepţia şi

părerea despre celelălalt, la fel de bine ca şi percepţia despre sine”)91. În „dialogul

intercultural” centrul interesului îl constituie „cultura celuilalt ca şi propria sa cultură”, cu

precizarea că orice dialog poate fi considerat „intercultural”. Înţelegem doar că este vorba

86 Ibidem.87 Immanuel WALLERSTEIN, Sistemul mondial modern, Meridiane, Bucureşti, 1992.88 Cf. Gisèle SAPIRO (ss. la dir.), La Traduction comme vecteur des échanges culturels internationaux.

Circulation des livres de littérature et de sciences sociales et évolution de la place de la France sur le

marché mondial de l’édition (1980-2002), Rapport de recherche, Centre de Sociologie Européenne (CNRS-

EHESS), avec le concours du Ministère de la recherche, Paris, 2007.89 CSC/CCME response to the Council of Europe White Paper consultation on Intercultural Dialogue, op.

cit., pp. 4 şi 7.90 De remarcat preferinţa pentru noţiunea de „respect”, implicând recunoaşterea celuilalt, în locul celei de

„toleranţă”; Ibidem, p. 6 şi nota 11.91 Ibidem., p. 5.

63

de o definiţie largă a culturii, considerat „un concept dinamic” care include aspecte

precum stilul de viaţă, modul de lucru etc. Se precizează faptul că definirea conceptului

de „cultură” impune luarea în considerare a diferitelor abordări privilegiate de sociologi,

antropologi sau în cadrul „studiile culturale”. Dialogul intercultural este considerat în

forma sa „cea mai universală”, care include, dar depăşeşte în bună măsură dialogul strict

intelectual.

Cea de-a doua categorie în legătură cu care acest Grup va trebui să ofere soluţii se

referă la apariţia unei strategii de comunicare care să vizeze acţiunile concrete ale

Comisiei referitoare la multilingvism, pornindu-se de la premisa că Anul european al

dialogului intercultural trebuie să aibă ca element central multilingvismul. Pentru fiecare

categorie de probleme pe viitor ar trebui înfiinţate grupuri consultative distincte. Din

componenţa actuală a Grupului se observă că au fost cooptate persoane cu competenţe

referitoare la multilingvism dar şi cu competenţe în comunicare. Disproporţia între prima

şi cea de-a doua categorie de persoane este evidentă şi va face ca strategia de comunicare

să devină un obiectiv secundar al activităţii acestui Grup.

Grupul a fost constituit la iniţiativa Comisarului european pentru multilingvism

Leonard Orban, însă pe de altă parte Comisarul Ján Figel a declarat că iniţiativa Anului

european al dialogului intercultural îi aparţine şi va contribui la realizarea ei92.

În legătură cu mandatul Grupului, rămâne de văzut dacă acesta va funcţiona şi

după încheierea Anului european al dialogului intercultural. Din definirea acestui mandat

lipsesc referiri la concluziile la care a ajuns primul Grup de experţi. Grupul care

funcţionează în prezent va fi legat de aceste concluzii sau va putea să le infirme ?

Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, în absenţa unor referiri contrare explicite.

Printre obiectivele acestui Grup nu este menţionată problema dialogului inter-

religios - a cărui importanţă este recunoscută de Comisia Europeană - în condiţiile în

care, aşa cum vom arăta, Consiliul Europei are în vedere o strategie proprie pentru Anul

european al dialogului intercultural, bazată pe legătura între dialogul intercultural şi cel

inter-religios.

92 Ján FIGEL, Developing a culture of cooperation in Europe: the role of the Churches, 3rd European

Ecumenical Assembly, Sibiu, 6 September 2007, http://www.eea.org.

64

În mandatul Grupului se menţionează „dimensiunea etică a unei societăţi

multiculturale”. Din modul de formulare al acestui obiectiv, se poate deduce că este

vorba de societatea multiculturală europeană şi nu de o anumită societate multiculturală

din statele membre UE. Ce se înţelege însă prin „dimensiunea etică” ? Este avută în

vedere identificarea anumitor standarde care să permită funcţionarea unei asemenea

societăţi, a căror lipsă să determine imposibilitatea atingerii acestui obiectiv ? Pornind de

la premisa că este dificil de stabilit standarde etice pentru o societate, misiunea Grupului

va fi foarte dificilă în privinţa atingerii acestui obiectiv din mandat.

4. DREPTURILE CETĂŢEANULUI EUROPEAN ŞI INFLUENŢA

MULTILINGVISMULUI

A. Exercitarea drepturilor cetăţeanului european în context

multilingvistic : dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale şi

pentru Parlamentul European, dreptul de a se adresa instituţiilor UE şi

de a primi răspuns în limba proprie

Orice cetăţean al UE are dreptul de a vota şi de a candida la alegerile pentru

Parlamentul European şi la alegerile locale în statul membru UE în care îşi are reşedinţa

în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat. Aceste drepturi au fost incluse în conceptul

de cetăţenie europeană introdus pentru prima oară în Tratatul de la Maastricht din 1992

(art. 8b). Ele sunt menţionate şi în art. 39 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE,

proclamată solemn la Consiliul European de la Nisa din 2000, integrată ca parte a doua în

Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa.

De la data intrării în vigoare a Tratatului de Reformă, drepturile menţionate vor fi

incluse atât în Tratat, cât şi în Carta Drepturilor Fundamentale, ambele documente

urmând a avea aceeaşi valoare juridică.

65

Condiţiile exercitării dreptului de a vota şi de a candida la Parlamentul European

pentru cetăţenii UE care îşi au reşedinţa în alt stat membru sunt stabilite de Directiva

93/109/CE93. Potrivit acestei Directive, cetăţenii UE îşi pot exercita drepturile în statul

membru de origine sau în statul membru de rezidenţă. Prin opţiunea asupra locului de

exercitare a acestor drepturi într-un stat, se pierde posibilitatea exercitării aceluiaşi drept

în alt stat. În acest scop, statele membre trebuie să schimbe informaţii asupra cetăţenilor

care doresc să-şi exercite dreptul de a vota pentru Parlamentul European în alt stat

membru decât cel de origine. Pe baza principiului tratamentului egal, cetăţenii UE care

doresc să-şi exercite dreptul de a vota la alegerile pentru Parlamentul European în statul

de rezidenţă trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi de care se bucură şi cetăţenii UE din

statul de rezidenţă şi implicit pentru a participa pe deplin la viaţa politică a statului de

rezidenţă, inclusiv dreptul de a se afilia unui partid din statul de rezidenţă sau de a crea un

partid în statul respectiv94. Aceste drepturi nu sunt însă garantate la acelaşi nivel în toate

statele membre. Directiva solicită statelor membre UE să informeze „în timp util şi într-

un mod potrivit” asupra felului cum îşi pot exercita drepturile pe care le au. Un stat

membru nu îşi îndeplineşte această obligaţie acordând rezidenţilor aceleaşi informaţii ca

şi cele pe care le oferă pentru proprii săi cetăţeni95.

Art. 14 al Directivei 93/109/CE permite derogări de la principiul tratamentului

egal datorită problemelor specifice ale unui stat membru. Astfel, în cazul în care cetăţenii

altor state membre rezidenţi într-un stat membru depăşesc 20 % din totalul populaţiei,

acel stat poate impune cerinţe legate de un termen minim de şedere de la acordarea

dreptului de rezidenţă.

Singurul stat membru UE căruia i s-a acordat o astfel de derogare este Luxemburg

care a restricţionat dreptul de vot la alegerile pentru Parlamentul European cetăţenilor

dintr-un alt stat de origine rezidenţi pe teritoriul său pentru cei care rezidat în Luxemburg

5 din ultimii 6 ani care au precedat înregistrarea în listele electorale. Luxemburg aplică

93 OJ L 329, 30.12.1993.94 Communication from the Commission on the application of Directive 93/109/EC to the June 1999

elections to the European Parliament – Right of Union citizens residing in a Member State of which they

are not nationals to vote and stand in elections to the European Parliament, Brussels, COM (2000) 843

final. 18.12.2000.95 Ibidem.

66

această derogare încă de la primele alegeri directe pentru Parlamentul European din

197996. În momentul de faţă, în Luxemburg proporţia cetăţenilor UE dintr-un alt stat

membru de origine care îndeplinesc condiţiile pentru a fi înscrişi în listele electorale la

alegerile pentru Parlamentul European este de 32, 93 % din numărul total al cetăţenilor

UE care îşi au reşedinţa în Luxemburg, potrivit ultimului recensământ din 200197.

În Luxemburg înscrierea pe listele electorale folosite în cazul alegerilor pentru

Parlamentul European este automată pentru cetăţenii luxemburghezi, iar în cazul

rezidenţilor din statele membre UE presupune un acord de voinţă din partea acestora.

Luxemburg aplică în mod adecvat Directiva 93/109/CE, oferind informaţii despre

alegerile pentru Parlamentul European în limbile franceză, germană, portugheză şi

italiană. În cazul alegerilor pentru Parlamentul European din 2004, ca şi în cazul

alegerilor comunale din 2005, guvernul luxemburghez a desfăşurat o amplă campanie de

informare a rezidenţilor comunitari asupra drepturilor lor electorale. Rezultatul acestei

campanii a fost că la alegerile pentru Parlamentul European din 2004 au fost înscrişi pe

listele electorale 11680 de rezidenţi comunitari, ceea ce reprezintă o creştere de 19 % faţă

de precedentele alegeri din 199998.

Sistemul practicat în Luxemburg poate constitui un exemplu pentru felul în care

rezidenţii comunitari într-un stat membru UE îşi pot exercita într-un context

multilingvistic drepturile conferite prin cetăţenia europeană. Este de presupus că în

viitorul apropiat şi alte state membre UE se vor confrunta cu probleme similare celor

existente în Luxemburg şi vor trebui să iniţieze campanii de informare în limbile vorbite

de aceşti rezidenţi. Această presupunere se bazează pe tendinţele înregistrate de la un

scrutin european la altul. Astfel, la alegerile din iunie 1999 pentru Parlamentul European

96 Legea din 25 februarie 1979 asupra alegerii directe a reprezentanţilor Marelui Ducat de Luxemburg în

Parlamentul European ; această lege a fost modificată în Legea din 28 ianuarie 1994, ca urmare a Directivei

93/109/CE.97 Report from the Commission to the European Parliament and to the Council on granting a derogation

pursuant to Article 19 (2) of the EC Treaty, presented under Article 14 (3) of Directive 93/109/EC on the

right to vote and to stand as a candidate in elections to the European Parliament, Brussels, COM (2003)

31 final, 27.01.200398 Philippe POIRIER, Les élections européennes au Luxembourg în Pascal DELWIT, PHILIPPE POIRIER,

Parlement puissant, électeurs absents? Les élections européennes de juin 2004, Editions de l’Université de

Bruxelles, Bruxelles, 2005, p. 132 şi urm.

67

participarea cetăţenilor care îşi au reşedinţa în alt stat membru decât cel de origine a fost,

în medie pentru cele 15 state membre, de 9 %, în creştere faţă de alegerile din 1994 la

care participarea s-a cifrat la 4,9 %. În toate statele membre, cu excepţia Germaniei (care

nu a aplicat integral Directiva 93/109/CE), numărul celor care îşi au reşedinţa pe teritoriul

acestor state a crescut99. La alegerile din 2004 pentru Parlamentul European numărul

cetăţenilor UE cu rezidenţa în alt stat membru decât cel de origine a crescut, în principal

datorită aderării la UE a 10 noi state membre, la aproximativ 1 milion. Comisia considera

înainte de aceste alegeri că este necesar un „efort considerabil de informare” din partea

statelor membre în legătură cu posibilităţile de exercitare a dreptului de a vota pentru

alegerea Parlamentului European100. Mai mult, Comisia considera în plus faţă de propriile

sale aprecieri din 2000 că statele membre trebuie să utilizeze un „sistem de scrisori direct

adresate” cetăţenilor rezidenţi cu drept de vot. Comisia considera deasemenea că aceste

state trebuie să ofere informaţii despre alegerile pentru Parlamentul European de fiecare

dată când rezidenţii se află în contact cu autorităţile locale sau naţionale. Aceste state

trebuie să faciliteze înregistrarea rezidenţilor pe listele electorale doar prin trimiterea unui

formular care să fie trimis prin poştă şi completat.

În Cartea Albă asupra Politicii de Comunicare Europeană din 2006101 Comisia

Europeană porneşte de la constatarea că există un deficit de comunicare între UE şi

cetăţeni. Potrivit acestui document, comunicarea este axată pe a transmite cetăţenilor ce

este UE ; nu s-a acordat atenţie punctelor de vedere exprimate de cetăţeni. Comisia a

propus prin această Carte Albă o nouă abordare : comunicarea centrată pe cetăţean şi

descentralizarea canalelor de comunicare între cetăţean şi instituţiile UE. Scopul declarat

al Comisiei este acela de a se crea o sferă publică europeană, deoarece în prezent această

sferă publică în care are loc viaţa politică în Europa are o dimensiune în mare parte

naţională şi mai puţin europeană.

99 Communication from the Commission on the application of Directive 93/109/EC to the June 1999

elections to the European Parliament, op. cit.100 Communication from the Commission to the European Parliament and the Council on measures taken

by Member States to ensure participation of all citizens of the Union to the 2004 elections to the European

Parliament in an enlarged Union, Brussels, COM (2003) 174 final, 8.4.2003.101 Commission of the European Communities, White Paper on a European Communication Policy, op.cit.

68

Faptul că nu există încă o sferă publică europeană, iar acest fapt se datorează,

printre altele, diversităţii lingvistice a fost remarcat în literatura de specialitate înainte ca

acest punct de vedere să fie recunoscut oficial de către Comisia Europeană. Astfel, s-a

afirmat că „lipseşte o infrastructură politică europeană […] nu există o discuţie publică la

nivel european privind eventuale politici europene alternative”102. Un alt autor afirmă

dimpotrivă că există o sferă publică la nivelul UE dar aceasta este formată dintr-o

multitudine de sfere publice naţionale103. Potrivit unul alt punct de vedere104, apariţia unei

sfere publice europene este restricţionată de preeminenţa caracterului naţional şi nu

european al mass-media şi de varietatea identităţilor lingvistice şi politice existente în

Europa. Cercetările empirice care pornesc de la premisa că varietatea lingvistică

împiedică apariţia unei sfere publice europene105 au demonstrat veridicitatea acestei

perspective.

Potrivit Cartei Albe a Comisiei din 2006, cetăţenii UE pot învăţa chestiuni legate

de politică prin intermediul sistemelor educaţionale naţionale şi prin mijloace de

comunicare naţionale, regionale sau locale. Mass-media este în mare parte naţională, din

cauza barierelor de limbă. Cetăţenii europeni au la dispoziţie puţine locuri în care pot

discuta chestiuni de interes comun. Această Carte Albă identifică unele soluţii pentru

crearea premiselor favorabile care să facă posibilă apariţia unei sfere publice europene ;

problema exercitării dreptului de vot al cetăţenilor unui alt stat membru în statul lor de

rezidenţă nu este menţionată. Cu toate acestea, este evident că nivelul redus de participare

al acestei categorii de cetăţeni europeni se explică şi prin existenţa unor bariere

lingvistice, iar modalitatea cea mai eficientă pentru ridicarea nivelului de participare al

acestei categorii de cetăţeni europeni este, aşa cum demonstrează exemplul

luxemburghez, informarea asupra drepturilor pe care le au în limba practicată în statul lor 102 Fritz SCHARPF, Demokratie in der transnationale politik, în Ulrich BECK (ed.), Politik in der

Globalisierung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1998, p. 232.103 Marianne VAN DE STEEG, Does a public sphere exist in the European Union? An analysis of the

content of the debate on the Haider case, European Journal of Political Research, vol. 45, issue 4/June

2006, p. 610. 104 Hans Jürgen ABROMEIT, Möglichkeiten und Ausgestaltung einer europäischen Demokratie, în Ansgar

KLEIN et al (eds.) Bürgerschaft, Öffentlichkeit und Demokratie in Europa, Leske & Budrich, Opladen,

2003, pp. 40-41.105 Marianne VAN DE STEEG, op. cit., pp. 609-634.

69

de origine. La ora actuală, mulţi dintre cetăţenii rezidenţi în alte state membre decât statul

de origine nu sunt înscrişi în listele electorale, în ciuda recomandărilor Comisiei ca

procedura de înscriere să fie simplificată. Dintre cei înscrişi în listele electorale, puţini

rezidenţi îşi exercită dreptul de vot, deoarece campania electorală se desfăşoară în limba

statului respectiv ; partidele politice, chiar şi în ţările în care numărul rezidenţilor este

mare raportat la totalul populaţiei, preferă să îşi construiască o campanie electorală bazată

pe probleme naţionale şi mai puţin europene, ceea ce explică interesul redus al

rezidenţilor în ceea ce priveşte participarea la alegerile pentru Parlamentul European. Pe

lângă măsurile de informare în limbile cunoscute de rezidenţi, este nevoie şi de alte

măsuri specifice care să privească eliminarea barierelor lingvistice, cum ar fi imprimarea

buletinelor de vot în aceste limbi, încurajarea apariţiei şi diversificării unor mijloace de

informare referitoare la alegerile pentru Parlamentul European în mai multe limbi prin

subvenţii acordate în acest scop de Comisia Europeană şi/sau de Parlamentul European,

etc.

B. Discriminarea lingvistică folosită pentru restricţionarea

accesului pe piaţa muncii într-un stat membru UE – excepţie de la

principiul tratamentului egal ?

Principiul tratamentului egal este unul dintre principiile de bază ale dreptului

comunitar106. Acest principiu se regăseşte la nivelul tratatelor, dar numai sub forma

enunţării obiectivului eliminării inegalităţilor între sexe (art. 3, alin.2 TEC) şi sub forma

interzicerii discriminării pe bază de naţionalitate (art. 12 TEC). Forma cea mai elaborată

a acestui principiu este integrată în Carta Drepturilor Fundamentale a UE. Potrivit acestui

principiu, persoanele aflate în aceaşi situaţie trebuie să fie tratate în mod similar.

106 Vezi Anthony ARNULL, The General Principles of EEC Law and the Individual, Leicester University

Press, Leicester, 1990; Koen LENAERTS, L’égalité de traitment en droit communuautaire: un principe

unique aux appearances multiples, Cahiers de droit européen, 1991, pp. 3-41 ; Koen LENAERTS, Piet

VAN NUFFEL, Constitutional Law of the European Union, 2nd edition, Sweet & Maxwell, London, 2005,

p. 123 şi urm.

70

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a extins formele de discriminare

interzise în dreptul comunitar chiar în lipsa unei prevederi exprese a tratatelor, afirmând

că „interzicerea discriminării […] este o afirmare specifică a principiului general al

egalităţii are este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului comunitar şi potrivit

căruia situaţiile similare nu pot fi tratate diferit, în afară de cazul în care diferenţierea este

în mod obiectiv justificată”107.

Acest principiu se aplică şi în ceea ce priveşte accesul la un loc de muncă pe

teritoriul statelor membre UE. Astfel, orice cetăţean are dreptul de a desfăşura o activitate

lucrativă în alt stat membru în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat, aceasta fiind o

formă concretă a interzicerii discriminării bazată pe naţionalitate.

Accesul pe piaţa forţei de muncă într-un stat membru UE nu poate fi restricţionat

prin cote sau prin impunerea de condiţii discriminatorii. O singură discriminare este

permisă potrivit acquis-ului comunitar: cunoaşterea limbii statului în care se doreşte

obţinerea locului de muncă. Această excepţie de la principiul non – discriminării este

admisă potrivit art. 53 al Directivei 2005/36/CE asupra recunoaşterii calificărilor

profesionale108 : „persoanele care beneficiază de recunoaşterea calificărilor profesionale

trebuie să aibă o cunoaştere a limbilor necesare pentru practicarea profesiei în statul

membru gazdă” (pe teritoriul căruia doresc să se angajeze).

Există o neconcordanţă între această prevedere şi Carta Drepturilor Fundamentale

a UE. Astfel, potrivit Cartei, „Se interzice orice discriminare bazată în special pe motive

de […] limbă” (art. 21), iar potrivit art. 22: „Uniunea respectă diversitatea culturală,

religioasă şi lingvistică”. Este pentru prima oară când într-un text cu valoare de document

oficial este interzisă în mod expres discriminarea pe baze lingvistice între cetăţenii UE.

Nu sunt menţionate posibile excepţii de la acest principiu. Dat fiind faptul că, din

momentul intrării în vigoare a Tratatului de Reformă, Carta va căpăta aceeaşi valoare

juridică ca şi tratatele institutive UE, îşi va face apariţia o contradicţie între prevederile

Cartei care interzic orice discriminare lingvistică şi prevederile Directivei 2005/36/CE

care permit statelor membre să condiţioneze accesul la un loc de muncă pe motivul

necunoaşterii limbii statului membru în care se doreşte angajarea. Datorită ierarhiei

107 Cazurile 117/76 şi 16/77 Ruckdeschel, E.C.R. 1753, para.7.

108 OJ L 255, 30.9.2005.

71

actelor normative din UE, prevederile Cartei vor prevala în faţa celor incluse în Directiva

2005/36/CE.

Drepturile de a alege şi de a fi ales la alegerile locale şi la alegerile pentru

Parlamentul European sunt drepturi care fac parte din conceptul de cetăţenie europeană.

Aceste drepturi, datorită diversităţii lingvistice din Uniunea Europeană, sunt din ce în ce

mai des exercitate într-un context multingvistic, ceea ce a impus definirea unor soluţii

specifice de către instituţiile UE. Există şi un alt drept subsumat cetăţeniei europene care,

spre deosebire de cele de mai sus, este o formă directă a respectării diversităţii lingvistice

în UE : cel de a se adresa instituţiilor UE în toate limbile oficiale UE şi de a primi un

răspuns în limba în care a fost redactată solicitarea. Acest drept a fost inclus în TEC (art.

21) prin Tratatul de la Amsterdam şi preluat în Carta Drepturilor Fundamentale a UE (art.

41, alin.4).

5. PROMOVAREA DIALOGULUI INTERCULTURAL ÎN UNIUNEA

EUROPEANĂ

A. Definiţia dialogului intercultural

Nu există o definiţie oficială a dialogului intercultural agreată la nivelul Uniunii

Europene şi totuşi UE foloseşte în documentele sale această expresie. Pentru a vedea care

este semnificaţia acestei expresii în contextul UE, singura alternativă este de a recurge la

definiţiile date dialogului intercultural de către organizaţii care sunt considerate parteneri

ai Consiliului Europei sau UNESCO, organizaţii care, la rândul lor, nu folosesc în

documentele lor oficiale o definiţie a dialogului intercultural.

O primă astfel de definiţie este dată de Asociaţia Internaţională a Universităţilor -

AIU, fondată în 1950 care grupează universităţi din 150 de ţări şi care este partener

UNESCO. AIU consideră că ideea de dialog intercultural porneşte de la „premisa

recunoaşterii diferenţelor şi multiplicităţii lumii în care trăim”. Aceste diferenţe există nu

doar în interiorul fiecărei culturi, ci şi în relaţiile între culturi. Pentru AIU, dialogul

72

intercultural este „un proces care încurajează identificarea limitelor care îi definesc pe

indivizi şi care îi face pe indivizi să interacţioneze prin depăşirea acestor limite şi chiar să

le pună în discuţie”. Această definiţie este dată de AIU pentru a sublinia că perspectiva

dialogului intercultural poate fi îmbogăţită prin acordarea unui rol mai important

universităţilor. Dialogul intercultural poate fi promovat prin materiile predate, metodele

de predare şi prin punerea în valoare a abilităţilor studenţilor109.

O altă definiţie este dată de Compendium of Cultural Policies and Trends in

Europe, o reţea de schimb de informaţii în materie de măsuri şi instrumente în domeniul

politicilor culturale şi de tendinţe în cultură. Este vorba de o iniţiativă a Consiliului

Europei şi a ERICarts (European Institute for Comparative Cultural Research – Institutul

European pentru Cercetare Culturală Comparată), aceasta fiind o instituţie non-profit care

sprijină centrele de cercetare din Europa. În viziunea Compendium of Cultural Policies

and Trends in Europe, dialogul intercultural este „un proces care implică un schimb de

puncte de vedere, deschis şi în spiritul respectului reciproc, între indivizi şi grupuri cu

origini culturale diferite”. Scopurile dialogului intercultural sunt : dezvoltarea unei

înţelegeri a punctelor de vedere şi practicilor diferite ; creşterea participării ; asigurarea

egalităţii ; întărirea abilităţilor creative. Măsurile care pot fi luate pentru atingerea acestui

scop sunt în această viziune „instrumente strategice care promovează diversitatea

culturală care rezultă din interacţiune socială”. Compendium of Cultural Policies and

Trends in Europe consideră că dialogul intercultural la nivel naţional trebuie „să implice

iniţiative culturale publice şi private care să aducă laolaltă indivizi şi grupuri care aparţin

comunităţilor de imigranţi şi populaţiei majoritare, cu scopul ca aceştia să devină parte a

unui proces de comunicare multi-direcţional”110.

Definiţia dialogului intercultural o regăsim şi într-un document citat mai sus111,

propus de Comisia „Biserică şi societate” a KEK şi Comisia Bisericilor pentru Migranţi

în Europa (CCME), redactat ca reacţie la propunerile Consiliului Europei care a organizat

pe tot parcursul anului 2007 o serie de consultări publice în vederea adoptării unei Carte

Albe pe tema dialogului intercultural. Potrivit KEK şi CCME, dialogul intercultural este

109 http://www.unesco.org/iau/id/index.html.110 http://www.culturalpolicies.net/web/intercultural-dialogue.php. 111 CSC/CCME response to the Council of Europe White Paper consultation on Intercultural Dialogue, op.

cit., pp. 6-7.

73

„o formă de dialog a cărui miză şi subiect este cultura proprie şi cultura celorlaţi”.

Factorii care fac posibilă această formă de dialog sunt „deschiderea către celălalt şi

dorinţa de a asculta şi a împărtăşi idei”. Un dialog intercultural de succes este caracterizat

prin „respect, încredere, egalitate, curiozitate culturală şi capacitate de schimbare”.

Gradul de succes al dialogului intercultural depinde de asemenea de relaţiile existente

între participanţi şi de atmosfera dialogului care trebuie să fie una de încredere reciprocă.

În viziunea KEK şi CCME, este important dialogul intercultural între participanţi care

împărtăşesc aceleaşi valori, dar şi între cei care nu împărtăşesc valori comune, această

ultimă formă de dialog fiind esenţială pentru rezolvarea conflictelor.

B. Programele UE destinate promovării dialogului intercultural

Primul Program Cadru al Comunităţii Europene în domeniul culturii succede

programelor Kaléidoscope, Ariane şi Raphaël, ale căror obiective acesta le include112,

constituindu-se într-o primă tentativă de „raţionalizare” a acţiunilor comunitare în

domeniul culturii şi de „integrare explicită a culturii în actele şi politicile comunitare”113.

Dar exigenţa coerenţei şi a raţionalizării presupune definirea conceptului de cultură pe

baza căruia o politică culturală s-ar putea defini. Tocmai extinderea semnificaţiei

conceptului de cultură contribuie la inovaţia pe care o aduce acest program în raport cu

acţiunile culturale precedente. Cultura nu mai înseamnă doar „cultura cultă” sau „înalta

cultură”, ea nu mai este concepută doar „ca o activitate subsidiară, ci ca o forţă motrice

pentru societate, un factor de creativitate, de vitalitate, de dialog şi de coeziune”. În

continuarea schimbărilor intervenite la nivel naţional în definirea politicilor culturale şi al

adoptării, în anii 1980, unei concepţii mult mai largi asupra culturii care presupune

112 Despre dimensiunea cultură a construcţiei europene, despre statutul culturii la nivelul european înaintea

adoptării Programului „Cultura 2000”, dar şi despre fundamentele acestui program, a se vedea Maria

GĂINAR, ‘Culture 2000’, mise en place d’une politique culturelle, Romanian Journal of European Affairs,

vol. 7, no. 2/2007, pp. 75-83. 113 COM (1998) 266 final, p. 5.

74

recunoaşterea diversităţii culturale şi a necesităţii comunicării şi schimbului între grupuri

sociale114.

„Cultura 2000” este primul program ce vizează aprofundarea dimensiunii

culturale a construcţiei europene prin crearea „unui instrument unic de orientare şi de

finanţare pentru cooperarea culturală”115 la nivel european. Cu toate acestea, cultura nu

se constituie încă drept categorie a acţiunii comunitare, ci doar ca una dintre dimensiunile

construcţiei europene. Aşa cum se precizează în Decizia nr. 508/2000/CE a Parlamentului

European şi a Consiliului din 14 februarie 2000 ce stabileşte Programul „Cultura 2000”,

acesta din urmă reprezintă o primă etapă către instituirea unei politici europene în

domeniul culturii116. Ideile ce stau la baza instituirii unui program cadru în domeniul

culturii la nivel european au drept scop ultim să contribuie la „integrarea dimensiunii

culturale în politicile Comunităţii, conform articolului 151, paragraful 4, din Tratat

[TEC]”117 cu mijloacele puse la dispoziţie de politicile interne ale ţărilor şi „în

conformitate cu principiile de subsidiaritate şi de proporţionalitate enunţate în articolul 5

al Tratatului”118. Astfel, în vederea aplicării programului „Cultura 2000” dar şi a „altor

programe şi acţiuni comunitare” ce privesc domeniul cultural, competenţa revine

Comisiei Europene, dar „în cooperare cu statele membre”119, cu posibilitatea includerii

unor „proiecte complementare finanţate prin alte programe comunitare”. Ceea ce nu

trebuie însă ignorat este îndeosebi faptul că principiul subsidiarităţii „implică însă şi o

formă de parteneriat public-privat” care nu aparţin însă „în mod exclusiv sferei private” 120.

114 Henri GIORDAN, Démocratie culturelle et droit à la différence, Documentation française, Paris, 1982

in Vincent DUBOIS, La politique culturelle. Genèse d’une catégorie d’intervention publique, Belin, Paris,

1999, p. 280.115 OJ L 63, 10.3.2000, p. 2. La acea vreme şi la acea vreme şi ţările asociate din Europa centrală şi

orientală, Cipru, dar şi alte ţări care ar semnat acorduri de asociere sau cooperare în domeniul culturii. 116 OJ L 63, 10.3.2000, p. 2, paragraf 10.117 OJ L 63, 10.3.2000, p.1.118 Conform art. 5 TUE, competenţa Comunităţii se instituie acolo unde obiectivele acţiunii avute în vedere

pot fi realizate cu o mai mare eficacitate la nivel comunitar. A se vedea OJ C 321, 29.12.2006, p. 46.119 OJ L 63, 10.3.2000, p. 3.120 Radu CARP, Proiectul politic european - de la valori la acţiune comună, op. cit., p. 92.

75

Înţelegem că importanţa centrală acordată dezvoltării unui „spaţiu cultural comun

popoarelor Europei, deschis şi divers” este o consecinţă directă a cadrului legislativ

european în care se desfăşoară acţiunile culturale întrucât reuşita unei acţiuni comune în

domeniul culturii depinde de realizarea unor modalităţi noi de acţiune a cooperării

culturale conform unei abordări verticale în care cele trei sectoare culturale beneficiază

de acţiuni distincte conforme cu specificul activităţii, dar şi a unei abordări orizontale

care îşi propune fie să iniţieze acţiuni ce privesc diverse sectoare culturale, fie să susţină

acţiuni culturale în care alte programe sau politici comunitare şi-ar putea aduce aportul.

Cele trei domenii culturale menţionate de Programul „Cultura 2000” contribuie la

înţelegerea terenului de aplicabilitate a unei politici culturale la nivel european: un prim

sector cultural se referă la artele spectacolului şi artele vizuale, arhitectura, dar şi cultura

destinată copiilor sau artele în spaţii neconvenţionale; un alt domeniu cultural priveşte de

această dată cartea, lectura şi traducerea; un al treilea domeniu are în vedre patrimoniul

cultural „de importanţă europeană, inclusiv patrimoniul intelectual şi non-intelectual”. În

pofida recunoaşterii unor domenii diferenţiate în materie de cultură în funcţie de

mijloacele de expresie adoptate, dar şi de actorii culturali implicaţi în fiecare dintre aceste

sectoare în strânsă legătură cu gradul lor de instituţionalizare, se poate remarca o anume

convergenţă a modurilor de promovare a celor trei sectoare culturale: cooperarea dintre

diverşii actori culturali (indivizi sau instituţii); „politica dialogului” şi schimburile cu alte

culturi ale lumii; formarea, perfecţionarea şi mobilitatea acelora care îşi desfăşoară

activitatea într-un domeniu cultural; încurajarea creaţiei în sens larg ca modalitate de

integrare socială; accesul publicului larg la diversele forme culturale121. În ceea ce

priveşte acţiunile culturale ce privesc domeniul cărţii şi al traducerii, se încurajează

cunoaşterea mutuală a creaţiei literare (culturale) şi a istoriei popoarelor Europei122 prin

sprijinul acordat activităţilor de traducere a operelor literare şi operelor de referinţă, în

special în limbile europene de circulaţie restrânsă sau aparţinând unor culturi minoritare

în Europa123.

121 OJ L 63, 10.3.2000, Anexa II, p. 8.122 OJ L 63, 10.3.2000, p. 2 şi p. 8.123 OJ L 63, 10.3.2000, p. 1.

76

Deloc întâmplător faptul că accentul cade îndeosebi pe dezvoltarea şi valorizarea

unui „spaţiu cultural comun”, a cărei existenţă este recunoscută încă din 1992124:

„valorizarea spaţiului cultural comun europenilor prin intermediul evidenţierii

caracteristicilor culturale comune; respectul şi promovarea diversităţii culturale;

creativitatea ca sursă de dezvoltare durabilă în cadrul spaţiului cultural comun”125. Prin

valorizarea spaţiului cultural european comun se înţelege că obiectivele programului

„Cultura 2000” privesc „favorizarea cooperării între creaţii, actori culturali, promotori

privaţi şi publici, acţiuni alte reţelelor culturale şi alţi parteneri ca şi între instituţii

culturale ale statelor membre şi ale altor state”. Astfel, dezvoltarea spaţiului cultural

comun, ca scop principal al programului, sunt contextul necesar şi condiţie pentru

îndeplinirea obiectivelor acestuia, precum: „promovarea dialogului cultural şi

cunoaşterea mutuală a culturii şi a istoriei popoarelor Europei”, „promovarea creaţiei,

difuzării transnaţionale a culturii şi a mobilităţii artiştilor, creatorilor […], cât şi a

operelor, punându-se accent pe tineri, persoanele dezavantajate din punct de vedere social

şi pe diversitatea culturală”, „valorizarea diversităţii culturale şi dezvoltarea unor noi

forme de expresie culturală”, „împărtăşirea şi valorizarea, la nivel european, a moştenirii

culturale comune de importanţă europeană […] conservarea şi salvgardarea acestei

moşteniri culturale”, „luarea în considerare a rolului culturii în dezvoltarea socio-

economică”, „promovarea unui dialog intercultural şi a unui schimb mutual între culturile

europene şi non europene”, „recunoaşterea explicită a culturii ca factor economic şi

factor de integrare socială şi de cetăţenie”, „îmbunătăţirea accesului şi participarea a unui

număr cât mai mare posibil a cetăţenilor Uniunii Europene la cultură”126. Afirmarea

rolului social al culturii se află în strânsă legătură cu valorizarea diversităţii culturale.

Vocaţia socială a proiectului cultural se traduce în acţiuni menite să ducă la extinderea

publicului şi favorizarea accesului la cultură (şi la instituţii culturale), dar şi prin

includerea acelor grupuri sociale mai puţin vizibile în cadrul spaţiului cultural. Prin

obiectivele pe care şi le stabileşte şi prin acţiunile preconizate, Programul „Cultura 2000”

conciliază „democratizarea culturală” (accesul unui public cât mai larg la instituţii şi la

124 Vezi Maria GĂINAR, art. cit., p. 75.125 COM (1998) 266 final, p. 11.126 OJ L 63, 10.3.2000, pp. 2-3.

77

opere, la ceea ce numim „înalta cultură”) şi „democraţia culturală”127 (recunoaşterea şi

promovarea diversităţii culturale).

Pentru atingerea obiectivelor stabilite, Programul preconizează trei tipuri de

acţiuni culturale: acţiunile „specifice, novatoare sau/şi experimentale”, ce privesc acele

evenimente sau proiecte constituite „în parteneriat sau sub forma unor reţele” şi care

reunesc reprezentanţi ai mai multor state membre (cel puţin trei); acţiuni în cadrul

„acordurilor de cooperare culturală transnaţională, structurate şi multianuale” în care

actori culturali din cel puţin cinci state stabilesc o cooperare durabilă; evenimente

culturale cu „o dimensiune europeană sau internaţională” având drept scop valorizarea

diversităţii culturale şi pentru a contribui la aprofundarea dialogului intercultural şi

internaţional128.

Noutatea pe care o aduce Programul „Cultura 2000” constă în adecvarea unor

acţiuni la specificul activităţilor culturale cărora li se aplică şi la inserarea altor forme de

expresie culturală decât cele tradiţionale. Cooperarea multianuală între operatori culturali

din diferite state membre este forma cea mai adecvată pentru valorizarea diversităţii

culturale şi a multilingvismului cât şi pentru difuzarea şi circulaţia ideilor în spaţiul

european, pentru dezvoltarea dialogului intercultural. Astfel, operatori culturali din

diferite state membre, diferite de instituţiile culturale naţionale, pot crea, în virtutea

susţinerii pe care o au din partea Comunităţii Europene, acele reţele transnaţionale sau

relaţii interculturale cel puţin la fel de importante ca şi colaborările dintre instituţiile

culturale naţionale sau cadrul oferit de cooperările dintre Comunitatea Europeană şi alte

instituţii supranaţionale precum Consiliul Europei sau UNESCO129. Proiectele care se

desfăşoară pe o perioadă suficient de îndelungată şi care reunesc profesionişti ai culturii

din mai multe state membre pot promova multilingvismul şi prin folosirea a cel puţin

două limbi europene, dintre care una poate fi folosită de-o manieră pasivă. În evaluarea

dar şi susţinerea acestor proiecte ce se desfăşoară între parteneri culturali din mai multe

127 În COM (1998) 266 final, p. 5 se precizează că “fiecare cetăţean din Europa trebuie să aibă dreptul să

acceadă la cultură şi să-şi exprime creativitatea”.128 OJ L 63, 10.3.2000, pp. 5-6.129 Jacques RIGAUD, Europe Horizon Culture, Revue du Marché commun, no. 376, mars 1994 in Pamela

STICHT, Culture européenne ou Europe des cultures ? Les enjeux actuels de la politique culturelle en

Europe, L’Harmattan, Paris, 2000, pp. 60-61.

78

state membre ar trebui poate favorizată o astfel de măsură care ar consta în folosirea a cât

mai multor limbi europene fie ea pasivă, astfel dialogul intercultural ar avea drept obiect

nu doar un schimb de idei, ci şi un schimb între diverse tradiţii lingvistice. Înţelegem că

spaţiul cultural european comun are la baza tradiţiile, idealurile şi aspiraţiile comune130,

„caracteristici culturale comune, respectul şi promovarea diversităţii culturale,

creativitate”131; el se constituie însă de-o manieră dinamică în baza unui dialog

intercultural permanent între popoarele Europei în cadrul cooperării dintre „organisme şi

operatori culturali şi instituţii culturale ale statelor membre”132. Dacă prin dezvoltarea

unui spaţiu public european se poate întrevede riscul unei omogenizări lingvistice în

Europa, estomparea sau dispariţia unor tradiţii lingvistice poate fi contracarată sau măcar

atenuată tocmai prin crearea unor reţele între parteneri culturali din diferite ţări europene

sau printr-o politică editorială care să favorizeze publicaţii sau ediţii bilingve, în felul

acesta acele texte care sunt concepute într-o limbă naţională, minoritară sau regională ar

avea şanse mai mari de a fi cunoscută şi eventual recunoscută în afara spaţiului căruia i se

adresează în primă instanţă. Am putea spera ca o astfel de politică editorială susţinută de

programele comunitare în domeniul culturii, dar şi de programele ce privesc cooperarea

dintre diverse state membre, ar putea atenua dominaţia acelor texte redactate în limba

engleză în sfera publicaţiilor cu circulaţie europeană.

C. Relaţia între dialogul intercultural şi cel inter-religios. Metode de

promovare a dialogului inter-religios pe plan european

În Europa problema multilingvismului nu poate fi separată de cea a dialogului

intercultural, deoarece diversitatea lingvistică este strâns legată de cea a culturilor, ea

130 Kurt BIDENKOPF, Bronislaw GEREMEK, Krysztof MICHALSKI, op. cit.131 COM (1998) 266 final, p. 11. 132 Ibidem, p. 5.

79

putând fi considerată una dintre modalităţile de producere/formare a diversităţii

culturale133. La rândul ei, diversitatea culturală a Europei se află într-o legătură puternică

cu cea religioasă, pornind de la premisa că bogăţia moştenirii religioase europene a

influenţat pozitiv formarea culturilor europene, iar religia este şi astăzi o parte importantă

a acestor culturi. Există o legătură strânsă între religie şi cultură : religia este parte a

culturii, iar cultura influenţează modalităţile de exprimare ale religiei134. Din acest motiv,

există o incontestabilă dimensiune religioasă a dialogului intercultural.

Preambulul viitoarei forme a TUE confirmă această legătură între religie şi

cultură prin faptul că include o referinţă la moştenirea culturală şi religioasă a Europei.

Cele două tipuri de moşteniri nu pot fi separate ; o referinţă doar la moştenirea culturală

ar fi fost insuficientă.

Dialogul între religiile prezente în spaţiul european are o îndelungată tradiţie.

Uniunea Europeană nu ar fi avut cum să ignore acest dialog şi să nu trateze cultele

religioase ca şi parteneri a căror consultare este necesară în vederea oricărei acţiuni a

instituţiilor europene. Din acest motiv, Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru

Europa a prevăzut în art. I-52 că dialogul între UE şi religii trebuie să fie „deschis,

transparent şi constant”, prevedere care va fi preluată şi în viitoarea formă a TUE, parte a

Tratatului de Reformă135. Având în vedere că este vorba de o normă care nu este încă în

vigoare, se pune întrebarea dacă acest dialog există deja şi care sunt formele sale concrete

de manifestare.

La nivelul Comisiei Europene există un Birou al Consilierilor de Politică

Europeană (BEPA)136, un grup ad hoc care furnizează expertiză Preşedintelui Comisiei şi

133 Cf. Gisèle Sapiro în cadrul colocviului internaţional Pour un esapce européen de la production et de la

circulation des produits culturels et scientifiques, organizat de Reţeaua europeană ESSE (Pour un espace

des sciences sociales européen) şi Centrul Marc Bloch, cu sprijinul Comisiei Europene, Berlin, noiembrie

2007.134 CSC/CCME response to the Council of Europe White Paper consultation on Intercultural Dialogue, op.

cit., pp. 6-7.135 Pentru comentarii ale art. I-52, vezi: Radu CARP, Controverse teologico-politice în cadrul Uniunii

Europene în (volum coordonat de) Miruna TĂTARU – CAZABAN, Teologie şi politică. De la Sfinţii

Părinţi la Europa unită, Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 298; Gerhard ROBBERS (ed.), State and Church in

the European Union, 2nd edition, Nomos, Baden – Baden, 2005, p. 586.136 Date despre BEPA pot fi găsite la adresa http://ec.europa.eu/dgs/policy_advisers/index_en.htm.

80

diferitelor servicii ale Comisiei. Actualul Preşedinte al Comisiei Europene a integrat

fostul Grup al Consultanţilor de Politici (GOPA) în BEPA. Una dintre activităţile GOPA

era de a furniza expertiză pe domeniul implicaţiilor dialogului dintre religii şi UE.

Această direcţie de acţiune nu mai este considerată a fi prioritară pentru actualul BEPA.

Considerăm că în cadrul BEPA ar trebui să existe un grup de experţi distinct care să se

ocupe de problematica religiei în Europa, pornind de la rezultatele pozitive ale fostului

GOPA în domeniul religiei şi de la necesitatea de a da o formă concretă tipului de dialog

formalizat în art. I-52.

Acest articol reprezintă cea mai nouă şi mai cuprinzătoare referire a dialogului

între UE şi religii. Originea sa nu se regăseşte însă doar în cadrul dezbaterilor din timpul

Convenţiei Europene pentru Viitorul Europei din 2002 – 2003 sau al Conferinţei

Interguvernamentale din 2004. Prima dată când într-un document oficial al UE religiile

au fost tratate ca partener de dialog al instituţiilor UE este dată de apariţia Cartei Albe a

Guvernanţei Europene, lansată de Comisia Europeană în 2001137. Potrivit acestei Carte,

conceptul de guvernanţă europeană se referă mai ales la crearea şi garantarea unui cadru

general de consultare a instituţiilor UE cu organizaţiile societăţii civile, printre care se

numără şi religiile. Astfel, potrivit acestei Carte : „societatea joacă un rol important

permiţând cetăţenilor să îşi exprime preocupările şi furnizându-le serviciile care

corespund nevoilor populaţiei. Bisericile şi comunităţile religioase aduc o contribuţie

specifică”.

Ulterior apariţiei acestei Carte Albe, Comisia a elaborat o Comunicare prin care

enunţa principiile relaţiilor dintre Comisie şi partenerii săi de dialog şi consultare138.

Chiar dacă este recunoscut faptul că nu există la nivel european o definiţie a expresiei

„organizaţii ale societăţii civile”, în acest document sunt date câteva exemple de astfel de

organizaţii, printre care se numără şi „comunităţile religioase”.

În afară de cultele religioase recunoscute în fiecare stat membru UE, există şi

organizaţii religioase la nivel european care sunt implicate în diverse forme de dialog cu

137 Commission of the European Communities, European Governance. A White Paper, Brussels, (2001)

428 final, 25.7.2001.138 Communication from the Commission, Towards a reinforced culture of consultation and dialogue –

General Principles and minimum standards for consultation of interested parties by the Commission,

Brussels, COM (2002) 704 final, 11.12.2002.

81

instituţiile UE. Cele mai importante dintre acestea sunt : Conferinţa Bisericilor Europene

(KEK) care grupează mai multe Biserici creştine (anglicană, protestante, ortodoxe, unele

confesiuni catolice - în afară de cea romano-catolică) ; COMECE – Conferinţa

Episcopatelor din Comunitatea Europeană care grupează episcopatele romano-catolice de

pe teritoriul UE. Unele Biserici, în afară de apartenenţa la KEK sau COMECE, au

considerat că este necesar să aibă o formă intensificată de dialog cu instituţiile UE, motiv

pentru care au propriile lor reprezentanţe la Bruxelles pe lângă aceste instituţii. Astfel,

există o Reprezentanţă a Bisericii Evanghelice din Germania, Reprezentanţe ale Bisericii

Ortodoxe a Greciei (din 1998), a Bisericii Ortodoxe a României (din 2006) şi un Birou

permanent al Patriarhiei Ecumenice (din 1995). Pe lângă COMECE, Biserica Romano-

Catolică acţionează în dialogul cu instituţiile UE şi prin intermediul organizaţiei Caritas

Europa care are un birou la Bruxelles. Nu numai Bisericile creştine se află în dialog cu

instituţiile UE, ci şi organizaţii care reprezintă religiile iudaică sau musulmană şi au o

prezenţă concretă la Bruxelles : Centrul Evreiesc de Informare, Centrul Rabinic

European, Consiliul European al Comunităţilor Evreieşti, Liga de Întrajutorare a

Asociaţiilor Musulmane din Europa, Forumul Tineretului şi al Studenţilor Musulmani

Europeni, etc.139

KEK, împreună cu Consiliul Conferinţelor Episcopale Europene (CCEE) care

reuneşte Conferinţele Episcopale Romano-Catolice din statele europene (nu numai cele

care fac parte din UE) au organizat până în prezent trei Adunări Ecumenice Europene:

Basel, 1989, Graz, 1997, Sibiu, 2007. În 2001 KEK şi CCEE au adoptat la Strasbourg

documentul „Charta Oecumenica – Principii de Acţiune pentru Cooperarea Întărită dintre

Biserici în Europa”140.

Comisia Europeană ia din ce în ce mai mult în considerare importanţa Adunărilor

Ecumenice Europene. Astfel, la cea desfăşurată la Sibiu au participat Preşedintele

139 Toate aceste organizaţii religioase sunt analizate pe larg în Teodor BACONSKY, Radu CARP, Ioan I.

ICĂ jr., Anca MANOLESCU, Elena ŞTEFOI, Bogdan TĂTARU – CAZABAN, Pentru un creştinism al

noii Europe, seria Boltzmann, vol. III, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 305 şi urm.140 Textul Charta Oecumenica poate fi consultat pe pagina de web a KEK (http://www.cec-kek.org). Pentru

un comentariu al Charta Oecumenica în limba română, vezi Ioan – Vasile LEB, Reflecţii privind

Constituţia Europeană şi Charta Ecumenică, în Sandu FRUNZĂ (coord.), Paşi spre integrare. Religie şi

drepturile omului în România, Limes, Cluj – Napoca, 2004, p. 107 şi urm.

82

Comisiei Europene, José Manuel Barroso, precum şi comisarii europeni pentru Educaţie,

Pregătire, Cultură şi Tineret (Ján Figel) şi pentru Multilingvism (Leonard Orban) care au

subliniat în discursurile lor rolul religiei în promovarea dialogului intercultural pe plan

european. Această legătură strânsă între religie şi dialogul intercultural poate fi mai bine

pusă în valoare în viitor. Alte organizaţii pan-europene au realizat deja importanţa acestui

deziderat. Astfel, aşa cum am arătat, Consiliul Europei a organizat pe tot parcursul anului

2007 o serie de consultări publice pe tema dialogului intercultural, în vederea adoptării

unei Carte Albe pe această temă, iar în cadrul acestor consultări s-au implicat şi

organizaţii religioase cu vocaţie europeană.

Uniunea Europeană promovează dialogul cu religiile prezente pe continentul

european, neavând însă competenţe în vederea promovării dialogului inter-religios.

Acesta din urmă este promovat de organizaţiile religioase cu care UE menţine un dialog.

Cu toate acestea, este dificil de trasat în practică o linie de demarcaţie clară între dialogul

UE cu religiile şi dialogul inter-religios, pentru a vedea care sunt limitele de intervenţie

ale UE141. În orice caz, linia de demarcaţie este mai uşor de stabilit în cazul UE decât în

cel al Consiliului Europei. Religiile acceptă implicarea Consiliului Europei în dialogul

inter-religios mai mult decât pe cea a UE şi datorită motivului că intervenţia Consiliului

Europei se rezumă la instrumente de soft law şi nu se acţionează prin stabilirea de norme

imperative sau politici publice în domeniu.

Considerăm că, în vederea Anului European al Dialogului Intercultural 2008,

Comisia Europeană trebuie să aibă o relaţie mai strânsă cu organizaţiile religioase care

sunt recunoscute ca parteneri de dialog ai instituţiilor UE. Felul în care Consiliul Europei

priveşte relaţia între dialogul intercultural şi cel inter-religios poate fi o sursă de

inspiraţie. Construcţia în viitor a acestei relaţii este afectată de o singură constrângere,

aceea ca acţiunile UE şi cele ale Consiliului Europei să nu se suprapună, ci să se

adâncească relaţia de complementaritate existentă în prezent.

141 Punct de vedere prezentat în discuţiile cu Radu Carp de Michael Weninger (ex-consilier al Preşedintelui

Comisiei Europene şi fost director al GOPA) şi Dieter Heidtmann (KEK) în cadrul conferinţei

internaţionale Die Kirchen und die politische Kultur Europas. Ökumenische Perspektiven, organizată de

Institut für Sozialethik, Universität Wien, 23-24 noiembrie 2007.

83

6. ÎN DIRECŢIA UNEI POLITICI EUROPENE A CULTURII ?

A. Politici culturale şi dreptul la cultură în context naţional şi

european. Programele UE în domeniul culturii

Dezvoltarea capitalismului a determinat o schimbare a raportului faţă de obiectul

şi practicile culturale; noi valori proprii societăţii de masă142 au determinat redefinirea

conceptului de cultură. Apariţia şi dezvoltarea unei societăţi informaţionale

(telecomunicaţii şi mass-media), rolul tot mai mare acordat televiziunii (imaginii şi

sunetului) care implică o uniformizare, ar putea fi contracarat prin promovarea diversităţii

culturale şi a unui dialog intercultural cu acces la alte forme şi manifestări culturale decât

acelea caracteristice televiziunii.

Se poate afirma că întârzierea cu care s-au dezbătut şi elaborat tipuri de acţiune la

nivel european în domeniul culturii poate fi înţeleasă dacă luăm în considerare modul în

care acest tip de intervenţie publică a apărut la nivel naţional. Întrucât politica culturală

elaborată în Franţa este una dintre referinţele cele mai importante în domeniu, considerată

a fi una dintre primele politici culturale elaborate în Europa, dar şi una dintre politicile

culturale care a suscitat cele mai multe critici în condiţiile în care intervenţia statului este

una importantă, unul dintre puţinele studii având ca obiect de analiză tocmai condiţiile în

care cultura devine categorie de intervenţie publică poate constitui o bază pentru

înţelegerea ideii unui proiect cultural comun european. Înainte de a putea defini un anume

tip sau tipuri de acţiune în domeniul culturii şi pentru a se ajunge la definirea unei

„politici culturale”, se impune necesitatea definirii conceptului de „cultură”143. Ori

obiectul însuşi al intervenţiei este unul problematic şi variază în funcţie de istoria

naţională şi de sistemul administrativ şi politic al fiecărui stat: Kulturpolitik germană

desemnează „un ansamblu de activităţi artistice, educative, sportive şi de divertisment”;

politica culturală franceză cu o dimensiunea sa profund socială şi susţinând ecumenismul

cultural public; politica culturală italiană a „bunurilor publice” care vizează conservarea

patrimoniului cultural şi în care cultura nu constituie un domeniu unificat al acţiunii

142 Vezi Hannah ARENDT, La crise de la culture, Gallimard, Paris, 1972.143 Vincent DUBOIS, op. cit., p. 227.

84

publice; cultural policy britanic împreună cu alte „industrii culturale”; politica culturală

belgiană structurată în jurul preocupărilor de natură lingvistică144, etc. De asemenea,

modul în care spaţiul social dedicat culturii (rolul şi misiunea creaţiei) s-a structurat,

împotriva oricărei forme de autoritate, împotriva oricărei tutele, face ca ideea constituirii

unei politici culturale să fie susţinută conform idealului său original, acela de a contribui

la dezvoltarea valorilor umane prin încurajarea creaţiei şi de a face din cultură un

instrument de înţelegere reciprocă şi de apropiere între diverse grupuri sociale.

Dreptul la cultură apare în cadrul mai larg al formării statului-naţiune în ţările

occidentale şi mişcării de democratizare din acest spaţiu. În cadrul Declaraţiei Drepturilor

Omului şi Cetăţeanului se afirmă principii precum, egalitatea politică şi socială a tuturor

cetăţenilor, respectul opiniilor şi al credinţelor, dar şi libertatea cuvântului şi a presei. Iar

dreptul la cultură este considerat ca venind în prelungirea drepturilor civice145, chiar dacă

conceptul de cultură este încă în mare măsură eterogen. Dreptul la cultură este proclamat

şi de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) ca „drept la viaţa culturală”146.

Chiar dacă dreptul la cultură este garantat la nivel internaţional, nu toate

constituţiile statelor membre UE îl recunosc ca atare. Motivul este acela că multe

constituţii au fost redactate într-o perioadă în care existenţa acestui drept nu era

recunoscută, iar modificările ulterioare nu au ţinut cont de apariţia şi dezvoltarea acestui

drept. De asemenea, în unele ţări, cultura nu este domeniu de competenţă al statului, fiind

reglementată la nivel regional sau local sau pur şi simplu revine se consideră că există în

legătură cu cultura doar responsabilităţi ale domeniului privat şi nu ale autorităţilor

statale. Această situaţie apare îndeosebi atunci când este vorba de o structură a statului de

tip federal (aşa cum este cazul Germaniei, unde asociaţiile culturale din anii 1960 şi 1970

şi-au dovedit eficienţa, dar şi în cazul belgian unde singurul domeniu ce revine

competenţei statului este acela cu privire la dreptul de autor). Am putea vorbi de o

tendinţă existentă în acest sens şi în ţările est-europene în anii 1990, dar cu o dezvoltare

mai accentuată în anii 2000.

144 Ibidem, p. 8.145 Alain RIOU, Le Droit de la culture et le droit à la culture, ESF, Paris, 1993, p. 231.146 Ibidem, p. 31.

85

Din constituţiile celor 27 de state membre găsim referinţe la cultură doar în 12

constituţii. Nu întotdeauna însă aceste referinţe privesc dreptul la cultură în forma sa cea

mai concretă, aceea de acces la cultură.

Dreptul la cultură este garantat în această formă doar în 5 constituţii: Constituţia

Republicii Cehe garantează „dreptul de acces la bogăţiile culturale”, în condiţiile legii

(art. 34). Constituţia Poloniei garantează „libertatea de a se bucura de produsele

culturale” (art. 73); Constituţia Portugaliei prevede că „fiecare are dreptul la cultură”;

statul nu este singurul care are obligaţia de a garanta acest drept, ci şi organizaţiile non –

guvernamentale („asociaţiile şi fundaţiile culturale, colectivităţile culturale, asociaţiile de

apărare a patrimoniului cultural, organizaţiile cetăţenilor şi alţi agenţi ai culturii”) cu care

statul trebuie să colaboreze (art. 73). Este dealtfel singura constituţie a statelor membre

UE care consideră că statul nu este singurul responsabil pentru asigurarea dreptului de

acces la cultură. Constituţia României garantează deasemenea în mod expres „accesul la

cultură”, printr-o modificare operată în 2003 (art. 33). Constituţia Slovaciei garantează tot

în condiţiile legii „accesul la bogăţia culturală” (art. 43). Observăm că garantarea acestui

drept este de dată recentă, cea mai veche referinţă fiind cea din Constituţia Portugaliei,

norma citată mai sus datând din 1976. Dată fiind această particularitate, este de presupus

că în viitor mai multe constituţii europene vor include dreptul de acces la cultură în

categoria drepturilor fundamentale.

Alte constituţii ale statelor membre UE nu se referă la acest drept dar au referinţe

la cultură, în general la protecţia patrimoniului cultural care este văzută ca fiind o

obligaţie exclusivă a statului. Astfel, Constituţia Bulgariei prevede că „statul sigură

conservarea tuturor monumentelor naţionale istorice şi culturale” (art. 23), Constituţia

Greciei include o prevedere similară („protecţia mediului cultural constituie o obligaţie a

statului – art. 24), iar potrivit Constituţiei Lituaniei statul susţine „obiectele de patrimoniu

cultural” dar şi „cultura” (art. 42).

Într-un singur caz garantarea la nivel constituţional a culturii este văzută în

corelaţie cu păstrarea identităţii culturale a naţiunilor care compun un stat: potrivit

Constituţiei Finlandei „autorităţile publice asigură nevoile culturale ale populaţiilor

vorbitoare de suedeză şi finlandeză pe baze egale” (art. 17).

86

Constituţia Letoniei priveşte cultura într-un mod oarecum asemănător cu cazul

Portugaliei, fiind bazată pe ideea că nu doar statul, ci şi cetăţenii şi societatea în

ansamblul ei au responsabilităţi constituţionale, diferenţa fiind aceea că aceste

responsabilităţi comune sunt necesare pentru a asigura protecţia „mediului cultural” (art.

43) şi nu a accesului la cultură.

Constituţia Suediei este singura constituţie a statelor membre UE care priveşte

dreptul la cultură ca parte a libertăţii de informare, garantată constituţional (art. 13).

Constituţia Maltei se rezumă la a face o referinţă extrem de generală din care

rezultă anumite obligaţii pentru stat în materia culturii, fără a menţiona care ar fi acestea

(„statul promovează dezvoltarea culturii” – art. 8).

Cele mai multe obligaţii care revin statului din punct de vedere constituţional în

materia culturii le regăsim în Constituţia României. Potrivit aceleiaşi prevederi citate,

„statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale,

stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii

contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume”. De

asemenea, se prevede că „libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a

accede la valorile culturii naţionale şi universale nu poate fi îngrădită”. Se remarcă faptul

că este singura constituţie care se referă la conceptul de „cultură naţională”, celelalte

constituţii ale statelor membre UE referindu-se doar la cultură în general.

Considerăm că promovarea dialogului intercultural în Europa poate fi făcută şi din

perspectiva generalizării dreptului de acces la cultură în constituţiile statelor membre UE.

Dialogul între culturi cărora li se acordă garanţii constituţionale ferme la nivel naţional se

poate dezvolta mult mai uşor decât în situaţia în care diferitele culturi ale Europei nu se

bucură de atenţia cuvenită din partea legiuitorului constituant.

La nivel european, abia odată cu Tratatul de la Maastricht este prevăzută

intervenţia Comunităţii Europene în domeniul culturii. Cu toate acestea, chiar şi în

Tratatul de la Roma existau mijloace pentru acţiuni în sectoare precise ale sferei

culturale, precum regimul fiscal al fundaţiilor culturale sau dreptul de autor; art. 36

prevede dreptul la cultură rezervat însă strict domeniului patrimonial. În decursul anilor

1980, pentru armonizarea pieţei interne, se iau un număr de decizii în ceea ce priveşte

preţul cărţii, drepturile audio-vizualului şi modul de impozitare al obiectelor de

87

antichitate. Cooperarea culturală inter-statală este prezentată drept dimensiunea cea mai

importantă a Comunităţilor Europene, în special în Actul Unic Europen (1987).

Tratatul de la Maastricht inovează prin aplicarea principiului subsidiarităţii şi a

codeciziei în domeniul culturii. Astfel, în articolul 128 consacrat culturii este specificat

faptul că noul sistem oferă posibilitatea miniştrilor culturii din statele membre, reuniţi la

nivelul Consiliului, să adopte măsuri de încurajare după ce în prealabil a prezentat

proiectele sale Parlamentului European, care participă la luarea deciziilor prin procedura

de codecizie, ca de asemenea şi Comitetul Regiunilor. Comisia Europeană are de

asemenea dreptul să propună recomandări care trebuie votate în unanimitate de către

Parlament şi de către Comitetul Regiunilor. Principiul subsidiarităţii aplicat domeniului

culturii a fost deseori considerat ca fiind o piedică în elaborarea unei politici culturale

comune. Cu toate acestea, s-a afirmat de asemenea intenţia de a crea structuri proprii

Uniunii, în conformitate cu aplicarea principiului subsidiarităţii şi de a contribui la

conştientizarea din partea statelor membre a importanţei acestui principiu în scopul

valorizării dimensiunii culturii în construcţia europeană pentru a evita orice blocaj la

nivelul deciziei. În articolul 128 se afirmă angajamentul Uniunii Europene în ceea ce

priveşte salvarea şi valorizarea patrimoniului cultural, cu accent pe diversitatea culturilor

naţionale şi regionale, în cadrul cooperării UE cu statele membre, cu posibilitatea

acordată Uniunii de a interveni în sectoare ale culturii precum: cunoaştere şi difuzarea

culturii şi a istoriei europene; conservarea şi salvarea patrimoniul cultural; schimburilor

culturale ne-comerciale; creaţia artistică, literară şi audio-vizuală. Un alt obiectiv al UE îl

constituie favorizarea cooperării cu state terţe şi cu organizaţii internaţionale competente

în domeniul culturii. Potrivit Tratatului de la Maastricht, pot fi verificate efectele pe care

alte decizii din alte domenii ale politicii comunitare le pot avea asupra culturii. Înţelegem

astfel că aspecte ale culturii apar în cadrul altor domenii de intervenţie ale UE fără însă a

se afirma necesitatea ca domeniul culturii trebuie protejat (sau măcar efectele posibile pe

care le poate suferi) de logici economice care pot avea un impact negativ asupra

funcţionării mecanismelor proprii. De remarcat afirmarea acestui angajament care

confirmă faptul că dimensiunea culturală nu beneficia încă la acea dată de un cadru

normativ special. În continuarea prevederilor articolului 128, într-o Declaraţie a Comisiei

88

Europene din 1992147 priorităţile în domeniul culturii sunt stabilite în conformitate cu

instituirea a două axe. Este vorba de o primă axă, „orizontală”, care implică cooperarea

cu experţi şi specialişti în domeniu, la nivel naţional sau regional pentru a favoriza

integrarea dimensiunii europene a culturii în politicile UE, dar şi în politicile statelor

membre; crearea de noi reţele interculturale; ameliorarea dialogului intercultural la nivel

naţional, regional şi local totodată cu accent pe diversitatea culturală; încurajarea creaţiei

artistice şi a dialogului între artişti; încurajarea traducerii pentru a facilita, întreţine şi crea

noi schimburi culturale. Cea de-a doua axă priveşte acţiunile specifice şi cele prioritate

din domeniul culturii: întocmirea unui document sau a unui program care să regrupeze

toate măsurile ce trebuie luate în vederea conservării şi salvării patrimoniului cultural;

elaborarea unui program în domeniul cărţii şi al lecturii.

Odată stabilite obiectivele, Comisia Europeană a adoptat programe destinate unor

sectoare culturale precise, care prevedeau criteriile şi modalităţile de selecţie a proiectelor

culturale, precum şi bugetele alocate în conformitate cu obiectivele ce urmau a fi

îndeplinite. Au fost adoptate câteva programe începând cu 1993 pe o durată de trei ani,

restructurate ulterior între 1995 şi 1996, cu scopul intensificării schimburilor culturale

între statele membre dar şi cu alte state nemembre, fiecare program având o aplicabilitate

într-unul din sectoare activităţilor culturale. Programul Kaléidoscope se aplică

domeniului creaţiei şi promovării ea cunoaşterii şi difuzării culturii şi a vieţii culturale a

popoarelor europene cu accent pe cooperarea inter-statală: pentru proiectele artistice şi

culturale derulate în parteneriat sau sub formă de reţele fiind vorba de parteneri din cel

puţin două state membre şi din cel puţin un stat nemembru; pentru proiectele de mare

anvergură este nevoie de parteneri din cel un stat nemembru şi din cel puţin trei state

membre. Programul Ariane se aplică domeniului de carte şi de lectură, dar şi celui

consacrat traducerii. Programul Raphaël este destinat domeniului salvării şi valorizării

patrimoniului cultural. Toate cele trei programe vor fi regrupate începând cu 1 ianuarie

2000 într-un singur program cadru, „Cultura 2000” (iniţial pe o perioadă de patru ani şi

ulterior prelungit până la finele lui 2006). Începând cu 1998, la iniţiativa Consiliului prin

adoptarea unei decizii cu privire la viitorul acţiunilor în domeniul culturii, Comisiei i se

147 „Das neue Kulturkonzept der Gemeinschaft”, Mitteilung der Kommission an den Rat, das Europäische

Parlament und den Wirtschafts und Sozialausschuß, Brüssel, 1992 in Pamela STICHT, op. cit., p. 54.

89

cere să studieze „posibilităţile elaborării unei abordări directe, globale şi transparente

pentru acţiunea culturală în cadrul Comunităţii” şi să prezinte propuneri care să ducă la

„instituirea unui instrument unic de programare şi de finanţare”148. Consultările iniţiate cu

privire la crearea unui Program Cadru în domeniul culturii - Comisia Europeană

organizează astfel la începutul lui 1998 Forumul Cultural al Uniunii Europene care

reuneşte reprezentanţi ai Parlamentului European, ai statelor membre, ai Comisiei, dar şi

organizaţii funcţionând în sectorul cultural149 -, dezbaterile cu privire la intervenţia

Comunităţii în materie de cultură, demonstrează diferenţele dintre politicile culturale

naţionale, dar şi dintre ideile cu privire la gradul de intervenţie recomandabil în domeniul

culturii.

Tratatul asupra funcţionării Uniunii, rezultat din modificarea TEC prin Tratatul de

Reformă va include la art. 6 prevederea potrivit căreia cultura intră în categoria

„acţiunilor de sprijinire, coordonare sau complementare acţiunii statelor membre”.

B. Moştenirea culturală europeană şi patrimoniul cultural european

Din primul paragraf al articolului 151 TUE, dedicat culturii, înţelegem că

acţiunile comunitare în domeniul culturii au ca obiect „culturile statelor membre” şi

„diversitatea (culturală) naţională şi regională”, dar şi „moştenirea culturală comună”:

„Comunitatea contribuie la răspândirea culturii statelor membre în respectul diversităţii lor

naţionale şi regionale, prin punerea în evidenţă a moştenirii culturale comune”.

Obiectivul primului Program Cadru elaborat în domeniul culturii, „Cultura 2000”

se înscrie în această problematică ca fundament al unei politici culturale la nivel

european: diversitate culturală naţională şi regională, dar şi moştenire culturală

comună150. Acestea din urmă sunt considerate deseori ca fiind baza pentru posibilitatea 148 OJ C 305, 7.10.1997, p. 1.149 Maria GĂINAR, art. cit., p. 72. 150 OJ L 63, 10.3.2000, paragraful 6, p. 1; Maria GĂINAR, art. cit., p. 78. Autoarea consideră că „marea

provocare a programului „Cultura 2000” pare să fie astfel punerea în aplicare a acestei idei fundamentale şi

90

definirii unei identităţii europene, aşa cum rezultă din Raportul Grupului de Reflecţie

asupra Dimensiunii Culturale şi Spirituale a Europei:

„Cultura europeană, spaţiul deschis mereu supus redefinirii, nu formează nici ea de la sine unitatea

europeană. Această unitate solicită o dimensiune politică şi deciziile care decurg din ea. Dar cultura

comună europeană e ceea ce dă politicii posibilitatea de a transforma Europa într-o entitate politică unitară” 151.

Ceea ce se poate spune cu siguranţă este că această diversitate culturală care

traduce o pluralitate a tradiţiilor naţionale, dar şi a unor tradiţii regionale, constituie una

dintre resursele cele mai importante ale Europei. Ea trebuie tratată ca o bogăţie în

contextul actual, acela al globalizării. Dar diversitatea culturală, ca trăsătură specifică a

Europei, nu se situează nicidecum în contradicţie cu o moştenire culturală comună la

nivel european. Dar nici diversitatea culturală europeană şi nici moştenirea culturală

comună nu pot fi puse pe deplin în valoare şi conservate în absenţa unei politici culturale

la nivel european, fără definirea termenilor ce stau la baza unei identităţi culturale

europene şi fără o instituţionalizare a schimburilor culturale europene în contextul

globalizării. Termenul de „moştenire culturală” din art. 151 TUE, reluat ca unul dintre

obiectivele programului „Cultura 2000”152, rămâne nedefinit în dreptul comunitar. În

cadrul programului „Cultura 2000”, termenul de „moştenire culturală comună” apare

pentru prima dată însoţit de o precizare; atunci când se pune problema conservării şi

salvării acesteia, ea trebuie să fie una de „importanţă europeană”153. Prin urmare, putem

afirma că „moştenirea culturală comună”, ca şi de asemenea „diversitatea lingvistică”,

a priori paradoxale” (traducerea noastră). 151 Kurt BIDENKOPF, Bronislaw GEREMEK, Krysztof MICHALSKI, op. cit. Aici „cultura”, în sensul său

larg, este considerată „temelia necesară fundamentării construcţiei politice” şi definită ca fiind acea

„societatea civilă europeană” aflată „în centrul identităţii politice”.152 OJ L 63, 10.3.2000, p. 3 : „le partage et la mise en valeur, au niveau européen, l’héritage culturel

commun d’importance européenne; la diffusion du savoir-faire et la promotion des bonnes pratiques en ce

qui concerne la conservation et la sauvegarde de cet héritage culturel”. 153 Maria GĂINAR, art. cit., p. 79. Autoarea afirmă că expresia “patrimoniu cultural de importanţă

europeană” este folosită în ideea creării unui sentiment de apartenenţă la acelaşi trecut.

91

tind a fi considerate valori comune europene154, chiar dacă nu sunt menţionate ca atare în

viitoarea formă a TUE, parte a Tratatului de Reformă.

Considerăm necesară definirea termenului de „moştenire culturală comună” în

dreptul comunitar, ca o măsură de clarificare a termenilor ce stau la baza unei viitoare

politici culturale europene. Unul dintre neajunsurile programului „Cultura 2000” este

tocmai sensul neclar al acestei „moşteniri culturale comune”, cu atât mai mult cu cât

sensul termenului de „cultură” folosit în cadrul programului este mult mai larg155.

Identitatea culturală europeană bazată pe o „moştenire culturală comună”156 în sensul larg

al împărtăşirii unui trecut comun, dar şi a pe diversităţii culturale şi lingvistice, nu poate

rămâne decât o utopie, un deziderat în lipsa definirii acestor termeni şi a constituirii lor în

valori comune europene. Identitatea europeană se defineşte în prezent doar pe baza

valorilor politice europene şi nu pe cele culturale: drepturile omului, valorile

democratice, valoarea vieţii umane, solidaritatea socială. Noţiunea de „identitate

europeană” apare în Tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa în cadrul dispoziţiilor

consacrate libertăţii, securităţii şi dreptului, ca şi în cadrul dispoziţiilor ce privesc politica

externă şi de securitate: identitatea europeană se defineşte în opoziţie cu state terţe şi

accentul cade pe „identitatea naţională” a statelor membre. Dimensiunea culturală nu

participă la definirea identităţii europene; în Declaraţia solemnă asupra Uniunii

Europene adoptată la Stuttgart în 1983157 în domeniul culturii se insistă pe cooperarea

154 Dominique POULOT, Le patrimoine culturel, une valeur commune de l’Europe, Relations

internationales, „Division et unité de l’Europe”, printemps 1993, no. 73, Institut Universitaire des Hautes

Etudes Internationales, Genève, pp. 43-62 in Maria GĂINAR, art. cit., p. 79. Patrimoniul cultural este aici

definit „ca ceea ce revendicăm ca fiind al nostru” şi, în virtutea concepţiei „perenităţii unui corpus de

tradiţii, de idei, de amintiri etc. legat de situri naturale şi de artefacte umane în sânul unei comunităţi”,

presupune o intervenţie atunci când este vorba de „a asigura conservarea şi inteligibilitatea” acestei

moşteniri.155 Remarcăm asocierea unor teme actuale precum mediul natural sau urban în manifestări ce au ca

preocupare principală discuţiile despre patrimoniul cultural. Vezi http://www.patrimoineculturel.com

despre Salonul Patrimoniului Cultural ce are loc la Paris între 8 şi 11 noiembrie 2007.156 Ca şi identitatea naţională, care presupune împărtăşirea, printre altele, a unui trecut comun. Cf. Anne-

Marie THIESSE, La création des identités nationales. Europe XVIIIe-XXe siècle, Seuil, Paris, 1999.157 http://www.franceurope.org/pdf/declaration_solennelle.pdf.

92

inter-statală în scopul afirmării şi valorizării „moştenirii culturale”158. În 1973, este

adoptată prima declaraţie cu privire la identitatea europeană comună culturilor naţionale

(nouă state membre la acea vreme), Declaraţia asupra identităţii europene; identitatea

europeană comună se construieşte pe baza „valorilor şi principiilor comune”, „concepţii

de viaţă” asemănătoare statelor membre, iar „orice naţiune europeană care împărtăşeşte

aceleaşi idealuri” este invitată „să participe la construcţia europeană”159.

Dezvoltarea unui „spaţiu cultural comun popoarelor Europei” prin evidenţierea

valorilor culturale drept „element cheie al identităţii lor şi al apartenenţei lor la o societate

fundamentată pe libertate, democraţie, toleranţă şi solidaritate” ar permite participarea

activă a cetăţenilor europeni. Dacă identitatea europeană se construieşte în strânsă

legătură cu principiile şi drepturile fundamentale menţionate în tratate şi în Carta

Drepturilor Fundamentale a UE, totuşi valorile culturale rămân slab definite şi, cu toată

importanţa acordată diversităţii şi exprimată în art. 22 al acestui ultim document –

„Uniunea respectă diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică” –, Carta are totuşi o

valoare simbolică câtă vreme nu se face o referire la acest text în cadrul tratatelor

existente160. Situaţia va fi însă diferită după intrarea în vigoare a Tratatului de Reformă.

Viitoarea formă a Tratatului asupra funcţionării Uniunii, rezultat al revizuirii TEC prin

Tratatul de Reformă, va include printre alte modificări şi prevederea potrivit căreia

„Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile stabilite în Carta Drepturilor

Fundamentale care va avea aceeaşi valoare ca şi Tratatele”. Aceasta înseamnă că, de la

data intrării în vigoare a Tratatului de Reformă, respectul datorat diversităţii culturale,

lingvistice şi religioase va avea aceeaşi valoare normativă ca şi celelalte prevederi ale

acestui Tratat.

Moştenirea culturală europeană sau cultura comună europeană îşi are fundamentul

în valorile şi principiile comune tuturor culturilor naţionale aparţinând Uniunii Europene.

Identitatea culturală europeană rămâne imposibil de definit şi doar simbolic afirmată. Ea

este totuşi considerată ca aflându-se la baza identităţii politice europene. Se evită totuşi

158 Maria GĂINAR, art. cit., p. 82.159 Parlement Européen, Bulletin 1973/74, no. 46/73, pp. 8-9 in Pamela STICHT, op. cit., p. 46.160 Cf. Dominique REYNIÉ, Bruno CAUTRÈS (dir.), L’Opinion européenne, Presses de la Fondation

Nationale des Sciences Politiques, Paris, 2001; de asemenea Radu CARP, Proiectul politic european – de

la valori la acţiune comună, op. cit., p. 10 şi pp. 66-68.

93

utilizarea termenului de „identitate” tocmai datorită specificului construcţiei europene,

existenţa trăsăturilor culturale comune aparţinând unei istorii comune, ca şi existenţa

diversităţii culturale.

A se recurge şi a aplica termenul de „patrimoniu cultural” definit de UNESCO nu

îşi mai găseşte justificarea atunci când este vorba de a contribui la identificarea unui

spaţiu cultural european. Sintagma „patrimoniu cultural european” circulă deja în

documentele oficiale161, necesitând în continuare un cadru normativ în dreptul comunitar.

Patrimoniul cultural european ar trebui însă să includă şi diversitatea lingvistică ca

bogăţie a Europei, astfel el ar putea avea ca punct de plecare definiţiile şi dispoziţiile

stabilite de UNESCO cu privire la patrimoniul cultural şi natural, dar şi cele care privesc

patrimoniul cultural imaterial162, ţinând cont de faptul că activitatea de cooperare cu

instituţii supranaţionale, precum UNESCO şi Consiliul Europei, a contribuit la

armonizarea politicilor naţionale în domeniul culturii. În programul „Cultura 2000”,

accentul este pus tocmai pe „valorizarea diversităţii culturale”, cu precizarea expresă că

se acordă „o atenţie deosebită salvgardării poziţiei culturilor minoritare şi a limbilor cu

circulaţie restrânsă în Europa”, fiind precizată şi colaborarea şi coordonarea acţiunilor

comunitare în domeniul culturii cu acţiunile organizaţiilor internaţionale cu competenţă

în domeniul culturii163.

Dacă programul „Cultura 2000” formează cadrul coordonării acţiunilor comune

ale statelor membre în domeniul culturii la nivel european pentru a contribui la

„dezvoltarea unui spaţiu cultural comun” european şi la „integrarea dimensiunii culturale

în politicile Comunităţii”164 în concordanţă cu „respectarea şi promovarea diversităţii

161 „Grecia şi Franţa sunt la originea unei iniţiative care are drept scop să propună o nouă viziune asupra

patrimoniului cultural european contribuind la constituirea unui Catalog al Monumentelor Patrimoniului

cultural european” (traducerea ne aparţine). Vezi http://www.canalacademie.com/Le-patrimoine-europeen-

revisite.html. 162 Vezi http://portal.unesco.org pentru definiţia „patrimoniului cultural mondial” şi pentru cea a

„patrimoniul cultural imaterial sau viu”. Mai precis, interesează din această perspectivă Convenţia privind

protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural (Paris, 16 noiembrie 1972), Convenţia pentru

salvgardarea patrimoniului cultural imaterial (Paris, 17 octombrie 2003), dar şi Convenţia asupra

protecţiei şi promovării diversităţii expresiilor culturale (Paris, 20 octombrie 2005).163 OJ L 63, art. 7, p. 3

94

culturilor sale”165, el nu exclude dialogul cultural cu alte culturi din statele nemembre ale

UE166. Pentru a evita orice formă de autarhie, politica culturală europeană trebuie să aibă

în vedere nu doar dezvoltarea dialogului intercultural european, dar şi favorizarea

schimburilor culturale cu alte ţări din afara UE.

C. Un Institut European al Culturii – eşecul unei idei originale

În 1995 a existat iniţiativa creării unui institut care să regrupeze toate institutele

naţionale de la Bruxelles urmând a fi semnată „Declaraţia de intenţie în vederea creării

unei case europene a culturii” de către toţi directorii institutelor naţionale în care se

acordă prioritate parteneriatului cu o consecinţă directă asupra autonomiei acestor

institute167. Iniţiativa regrupării în aceeaşi clădire (Place Plagey, Bruxelles) a institutelor

culturale naţionale a aparţinut preşedintelui Fundaţiei pentru Arte de la Bruxelles.

Instituţia creată a fost denumită Maison européenne de la Culture (Casa Europeană a

Culturii). În pofida rezervelor exprimate de directorii institutelor naţionale, cooperarea în

domeniul culturii şi-a demonstrat eficienţa, astfel că a apărut propunerea semnării unei

Carte de către toţi directorii în acord cu guvernele de provenienţă. Dar ceea ce urma să se

numească Déclaration d’intention en vue de la création d’une maison européenne de la

Culture nu a fost niciodată semnată. Eşecul oficializării unei asemenea iniţiative

promiţătoare nu a împiedicat continuarea şi aprofundarea cooperării dintre institutele 164 Decision no. 508/2000/EC of the European Parliament and of the Council establishing the Culture 2000

programme OJ L 63, 10.3.2000, paragraful 7, p. 1.165 Articolul 151, paragraful 4 TUE.166 OJ L 63, art. 7 : „Pays tiers et organisations internationales”, p. 3 şi p. 8 : „encourager la coopération

internationale en vue du développement de nouvelles technologies et de l’innovation dans les différents

domaines relevant du patrimoine culturel”; „encourager la coopération avec les pays tiers et les

organisations internationales compétentes”.167 Pamela STICHT, op. cit., pp. 109-111. Autoarea menţionează realizarea unui interviu cu directorul

Institutului Goethe din Bruxelles care i-a permis obţinerea unor informaţii în vederea evaluării

posibilităţilor de realizare ale unui asemenea proiect precum crearea Institutului European al Culturii.

95

culturale pe anumite proiecte, şi uneori în colaborare cu alţi parteneriat decât instituţiile

naţionale. Federarea institutelor culturale naţionale implica gestionarea unui fond comun,

conducerea urmând a fi asigurată prin rotaţie de unul dintre directorii institutelor

naţionale, conform principiului aplicat la nivelul Consiliului European, iar deciziile cu

privire la acţiunile şi manifestările fiind luate de reprezentanţii insitutelor culturale

naţionale în cadrul unor şedinţe comune. Trebuie menţionat însă că domeniile limbii şi al

informaţiei rămâneau însă în atribuţiile stricte ale institutelor culturale naţionale168.

Iniţiativa constituirii unei instituţii europene destinate culturii şi continuarea

cooperării strânse dintre anumite institute culturale naţionale (uneori chiar coabitarea

acestora)169 poate constitui baza pentru crearea viitorului Institut Cultural European care

ar trebui să reprezinte de asemenea cultura europeană în exterior având drept obiective

principale prezervarea diversităţii culturale şi lingvistice europene ca bogăţie a culturii

europene şi dialogul intercultural, creând astfel premisele pentru dezvoltarea unui spaţiu

cultural european170. Un progres în realizarea unui Institut European al Culturii îl

constituie stabilirea „unei mai cooperări între instituţiile culturale ale statelor membre ale

UE stabilite în ţări terţe, inclusiv institute culturale şi echivalentele sale în aceste ţări”

drept obiectiv în promovarea culturii171. Încă o dată, cultura este considerată din

perspectiva relaţiilor externe ale UE, câtă vreme o astfel de structură ar determina

stabilirea unor obiective şi acţiuni comune ar avea drept scop „promovarea Europei”172. În

Comunicarea Comisiei intitulată „O agendă europeană pentru cultură într-o lume

168 Ibidem, p. 110.169 Discuţie avută de Camelia Runceanu cu Vincent Dubois cu ocazia colocviului internaţional Pour un

espace européen de la production et de la circulation des produits culturels et scientifiques, organizat de

Reţeaua europeană ESSE (Pour un espace des sciences sociales européen) şi Centrul Marc Bloch, cu

sprijinul Comisiei Europene, Berlin, noiembrie 2007.170 Conform concluziei Raportului Grupului de Reflecţie asupra dimensiunii spirituale şi culturale a Europei

(analizat mai sus), un spaţiu comun cultural european există, deci cu atât mai probabilă punerea în comun a

unor iniţiative culturale ale institutelor culturale ale statelor membre, dar şi a altor organisme, „actori

culturali” sau „interlocutori reprezentativi în domeniu” din statele membre UE. 171 OJ C 287/2, 29.11.2007. 172 François ROCHE, La Crise des institutions nationals d’échanges culturels en Europe, L’Harmattan,

Paris, 1998.

96

globalizată”173 în cadrul secţiunii dedicate relaţiilor externe ale UE, se precizează că

iniţiativele recente ale Comisiei au în vedere „o cooperare cu şi între instituţiile culturale

ale statelor membre în scopul difuzării unor mesaje importante despre Europa, identitatea

sa şi experienţa sa cu privire la crearea unor modalităţi de comunicare între diferite

culturi”, ceea ce este presupune o diplomaţie culturală174, văzută ca o contribuţie a UE la

cultură175.

Programe comunitare, proiecte pilot, proiecte simbolice şi specifice, acţiuni

comune în domeniul culturii (sectorul informaţiei, comunicării şi al audio-vizualului,

incluse), toate acestea formează conţinutul unei viitoare politici culturale care însă nu

poate exista fără o coordonare eficientă a proiectelor comune în domeniul cultural care să

creeze efecte pe termen lung. Fără instituţii nu putem vorbi de o politică, fie ea şi în

domeniul culturii. Iar „favorizarea dialogului intercultural şi interacţiunea între societăţile

civile ale statelor membre”, înscrisă între obiectivele specifice ale agendei europene a

culturii, ar trebui avută în vedere nu doar ca „element indispensabil în relaţiile

internaţionale”, ci şi în perspectiva coordonării acţiunilor naţionale în domeniul culturii în

interiorul UE şi stabilirii bazelor pentru o politică culturală la nivel european.

Pentru a înţelege posibilitatea creării unei astfel de instituţii care ar coordona

activităţile culturale la nivel european, trebuie să existe în prealabil un cadru normativ

care să prevadă definirea clară a valorilor culturale comune, dar şi un set de obiective

culturale comune sau „partajate”176 la nivelul UE care să demonstreze existenţa, dincolo

de interesele naţionale, regionale sau locale, a unor interese comune în strictă legătură cu

evoluţiile sociale şi politice în contextului globalizării. Toate acestea ar duce la o

reevaluare a obiectivelor politicilor culturale naţionale şi mai departe, a rolului statului-

naţiune în domeniul culturii.173 Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, The European

Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, on a European agenda for culture in a

globalized world, COM (2007) 242 final, 10.5.2007.174 De remarcat apariţia termenului de „diplomaţie culturală”, deseori criticat ca fiind posibil de aplicat doar

în anumite condiţii, în funcţie de organismele care asigură politica culturala. Vezi François ROCHE, La

diplomatie culturelle dans les relations bilatérales, mars 2006, http://www.sens-public.org/article.php3?

id_article=235 175 COM (2007) 242 final, p. 7.176 COM (2007) 242 final, p. 6.

97

7. CONCLUZII

Primul capitol prezintă extensiv peisajul lingvistic contemporan, modalităţi de

protecţie a limbilor, provocarea pe care multilingvismul o adresează instituţiilor UE,

definirea normativă şi non-normativă a valorilor comune europene şi problemele generate

de echivalenţa lingvistică a termenilor folosiţi în documentele de bază ale UE în limbile

oficiale. Capitolul unu propune mai multe concluzii:

(a) definirea conceptului de identitate europeană este practic imposibilă în acest

moment, esenţa proiectului european fiind chiar respectul alterităţii.

(b) din punct de vedere strict normativ, diversitatea lingvistică nu face parte din

valorile comune europene, dar respectul acordat diversităţii lingvistice trebuie subliniat

prin măsuri având o intensitate egală cu cele prin care sunt garantate acele valori care

sunt considerate a fi valori comune europene.

(c) deşi mecanismul comunitar multilingv de comunicare instituţionalǎ este

complex, s-au dezvoltat proceduri care garantează calitatea traducerilor prin revizie,

verificare şi supraveghere rolul semnificativ în acest sens revenind mecanismului

continuu de formare şi informare a traducătorilor.

Capitolul doi prezintă forme de diseminare a multilingvismului în domeniile

educaţiei şi în sectorul audiovizual, trece în revistă aspecte legate de învăţarea limbilor în

învǎţǎmântul universitar şi preuniversitar, face referiri la raportul public – privat în

învăţarea limbilor şi prezintă rolul certificatelor de competenţă lingvistică pe piaţa muncii

europeană. Concluziile sunt următoarele:

(a) importanţa comunicǎrii în alte limbi pentru UE este dată de includerea ei

printre cele opt competenţe principale ale învăţării continue;

(b) în UE multilingvismul este promovat în mod direct, explicit, prin portalul

„Europa şi multilingvismul”, dar şi în mod indirect prin politici şi programe al căror scop

primar este altul, dar care nu se pot derula decât printr-o cunoaştere a mai multor limbi;

98

(c) există o reală şi evidentă lipsă de date asupra furnizorilor de servicii lingvistice

în România ceea ce impune iniţierea unui studiu pentru cunoaşterea situaţiei româneşti.

Acest studiu va contribui la adoptarea de strategii de dezvoltare la nivel naţional şi la

inserarea României în peisajul european, prin contribuţia la programele europene şi

facilitarea colaborǎrii dintre diverşii furnizori la nivel european;

(d) România, ca stat membru al UE, trebuie să fie aliniată la bunele practici din

domeniul multilingvismului prin generarea unui program pentru descrierea competenţelor

lingvistice pentru limba română ca limbă străină şi dezvoltarea/adoptarea unui certificat

recunoscut internaţional de competenţǎ lingvisticǎ.

Capitolul trei, Promovarea instituţională a multilingvismului, concluzionează că:

(a) multilingvismul este difuz în întreaga filozofie a construcţiei europene fiind

statuat ca pricipiu încă din 1954 în Convenţia Culturală Europeană a Consiliului Europei;

(b) modalităţile practice de promovare a multilingvismului în UE s-au dezvoltat în

timp pe cele trei paliere de utilizare ale termenului de multilingvism – la nivelul

cetǎţenilor, la nivel instituţional şi la nivel intra-instituţional.

Capitolul patru abordeazǎ Drepturile cetăţeanului european şi influenţa

multilingvismului propunând două concluzii:

(a) discriminarea lingvistică folosită pentru restricţionarea accesului pe piaţa

muncii într-un stat membru UE poate reprezenta o excepţie de la principiul tratamentului

egal;

(b) inexistenţa unei sfere publice europene duce la necunoaşterea şi dezinteresul

faţă de drepturile cetăţenilor europeni. Este prezentată propunerea Comisiei pentru o

comunicarea centrată pe cetăţean şi descentralizarea canalelor de comunicare între

cetăţean şi instituţiile UE.

Capitolul cinci, Promovarea dialogului intercultural în Uniunea Europeană,

oferǎ o sumarǎ trecere în revistǎ a dificultăţilor legate de definirea dialogului

intercultural, prezintǎ programele UE destinate promovării dialogului intercultural şi

analizeazǎ metode de promovare a dialogului inter-religios pe plan european, cu accent

pe relaţia între dialogul inter-religios şi cel intercultural. Concluziile propuse sunt:

(a) spaţiul cultural european comun se constituie într-o manieră dinamică în baza

unui dialog intercultural permanent între popoarele Europei;

99

(b) dezvoltarea spaţiului public european are loc nu printr-o omogenizare

lingvisticǎ, prin estomparea sau dispariţia unor tradiţii lingvistice în Europa, ci prin

crearea unor reţele între parteneri culturali din diferite ţări europene, a unor politici

editoriale menite să favorizeze publicaţii sau ediţii bilingve care să atenueze astfel

dominaţia textelor redactate în limba engleză;

(c) Uniunea Europeană promovează dialogul cu religiile prezente pe continentul

european, neavând însă competenţe în vederea promovării dialogului inter-religios;

(d) religiile acceptă implicarea Consiliului Europei în dialogul inter-religios mai

mult decât pe cea a UE, datorită faptului că intervenţia Consiliului Europei se rezumă la

instrumente de soft law, de influenţare, şi nu se acţionează prin stabilirea de norme

imperative sau politici publice în domeniu.

În capitolul şase, În direcţia unei politici europene a culturii ?, autorii subliniazǎ

modificǎrile apǎrute în lume prin dezvoltarea unei societăţi informaţionale. Se propune o

discuţie asupra definirii conceptelor de culturǎ, „moştenire culturală” şi a modalitǎţilor de

abordare ale politicilor de garantare ale dreptului la culturǎ în ţările membre. Capitolul

propune următoarele concluzii:

(a) diversitatea culturală europeanǎ reprezintǎ o pluralitate a tradiţiilor naţionale,

dar şi a unor tradiţii regionale, constituind una dintre resursele cele mai importante ale

Europei, care se cere tratată ca o bogăţie în contextul actual al globalizării;

(b) este necesară definirea conceptului de „moştenire culturală comună” în

dreptul comunitar ca o măsură de clarificare a termenilor ce stau la baza unei viitoare

politici culturale europene;

(c) în prezent valorile culturale rămân slab definite, cu valoare simbolicǎ, dar de

la data intrării în vigoare a Tratatului de Reformă respectul datorat diversităţii culturale,

lingvistice şi religioase va avea aceeaşi valoare normativă ca şi celelalte prevederi ale

acestui Tratat;

(d) deşi identitatea culturală europeană se află la baza identităţii politice europene,

ea rămâne imposibil de definit şi doar simbolic afirmată.

(e) încercarea de constituire a unui Institut European al Culturii a fost un eşec, dar

fără instituţii nu se poate vorbi de o politică nici măcar în domeniul culturii.

100

(f) este necesar un cadru normativ care să prevadă definirea clară a valorilor

culturale comune şi elaborarea unui set de obiective culturale la nivelul UE care să

demonstreze existenţa unor interese comune în strictă legătură cu evoluţiile sociale şi

politice în contextul globalizării.

8. RECOMANDĂRI

1. Pentru a promova mai bine diversitatea lingvistică în cadrul Uniunii Europene,

este necesară întărirea colaborării între instituţiile UE şi Biroul European pentru

Limbi mai puţin Utilizate (EBLUL - The European Bureau for Lesser-Used

Languages). Limbile minoritare şi/sau regionale se află în atenţia Consiliului

Europei, însă Uniunea Europeană va trebui să se implice mai mult în protecţia

acestor limbi, păstrând relaţia de complementaritate între cele două instituţii. O

modalitate concretă de colaborare între EBLUL şi instituţiile UE este realizarea

unui dicţionar al limbilor regionale şi/sau minoritare vorbite în statele membre UE,

precum şi instituţionalizarea acestui tip de colaborare.

2. Semnarea pe data de 10 octombrie 2007 a două acorduri între Republica Moldova

şi Comunitatea Europeană - Acordul privind facilitarea regimului de vize şi

Acordul privind readmisia persoanelor aflate în situaţia de şedere ilegală - a generat

reacţii diverse în România dar şi la nivelul Parlamentului European cu ocazia

discutării acestora, ca urmare a menţiunii că sunt încheiate şi în „limba

moldovenească”. Comisarului european pentru multilingvism i s-a reproşat faptul

că ar fi trebuit să combată recunoaşterea acestei limbi care este în realitate

101

inexistentă, în aşa fel încât menţiunea că respectivele acorduri sunt semnate în

limba română să fie suficientă. Lipsa unei asemenea reacţii este generată de faptul

că nu este foarte clar în prezent din punct de vedere normativ dacă în realitate

competenţa UE se rezumă la limbile oficiale ale statelor membre sau se extinde şi la

limbile statelor extra-comunitare, în măsura în care există acorduri bilaterale cu

aceste state în legătură cu care există obligaţia de a preciza ce fel de versiuni

lingvistice pot produce efecte juridice. Comisia Europeană ar trebui să reflecteze

mai aprofundat asupra raportului între limbile sale oficiale şi limbile statelor extra-

comunitare cu care are încheiate diferite tipuri de parteneriate şi mai ales asupra

formelor în care se concretizează acest raport, mai ales că multe dintre aceste limbi

ale statelor extra-comunitare sunt recunoscute drept limbi minoritare şi/sau

regionale de multe din statele membre UE. Recomandăm redactarea unui studiu

care să privească exclusiv această temă, comandat de Comisia Europeană, iar pe

baza acestui studiu să se definească ulterior o poziţie oficială a UE în această

problemă.

3. Este de aşteptat ca în următorii ani România, la fel ca şi alte state membre UE, să

cunoască o dinamică a numărului de străini care vor dori să studieze sau să lucreze

în organizaţii publice sau private aflate pe teritoriul său în cadrul cărora limba de

lucru este româna. Aceste persoane vor avea nevoie de cursuri moderne, interactive

de învăţare a limbii române, precum şi de teste de evaluare a competenţei de

comunicare în limba română. Ambele opţiuni se află încă într-o etapă incipientă.

Considerăm că este nevoie de dezvoltarea unei proceduri de evaluare a competenţei

lingvistice a străinilor care vorbesc sau doresc să înveţe limba română. Pentru

definirea acestei proceduri este necesar un efort inter-instituţional care să implice

atât ministerele interesate (MJ, MIRA, MECT, MCC), cât şi centrele universitare

care ar trebui să dedice mai multe eforturi în direcţia cercetării impactului

diversităţii lingvistice asupra pieţei muncii. Este deasemenea necesară definirea

elementelor care să fie subsumate unui certificat de competenţă lingvistică pentru

limba română. Acest deziderat este necesar atât din perspectiva alinierii României

la soluţiile de succes practicate în alte state membre UE, cât şi din perspectiva

102

alinierii la bunele practici existente pe plan internaţional care prevăd - în condiţiile

pieţei globale a capitalului şi a liberei circulaţii a forţei de muncă - existenţa unor

instrumente moderne de evaluare şi predare a unei limbi. Această recomandare este

valabilă şi pentru alte state membre UE care se află în căutarea unor soluţii pentru

evaluarea competenţei lingvistice a străinilor – atât resortisanţi comunitari, cât şi

extra-comunitari.

4. În condiţiile unei mobilităţi ridicate a cetăţenilor români în interiorul UE,

protecţia limbii române nu mai poate fi făcută prin mijloace exclusiv naţionale.

Prezenţa unor numeroase comunităţi de cetăţeni români în state membre UE

precum Spania sau Italia a dus la identificarea unor soluţii prin care limba română

să fie studiată şi în aceste ţări ca parte a curriculei şcolare. Studierea limbii române

la acest nivel nu va duce la separarea pe motive lingvistice a comunităţilor de

români de mediul lingvistic în care aceştia se află, ci va întări dialogul intercultural,

în măsura în care instrumentele de predare se vor dovedi cele adecvate. Soluţia

studierii unei limbi oficiale UE care nu este de circulaţie internaţională (cazul limbii

române dar nu numai) într-un alt stat membru UE este deocamdată într-o etapă

incipientă, nefiind definite mecanisme de intervenţie ale UE, ci exclusiv bilaterale

(acorduri între ministerele de resort). Considerăm că, odată cu amplificarea

fenomenului circulaţiei forţei de muncă pe teritoriul UE, instituţiile UE vor trebui

să găsească o formă prin care să faciliteze predarea unor cursuri de limbă maternă,

în paralel cu eforturile făcute de statele ai căror cetăţeni doresc acest lucru.

Intervenţia UE în acest domeniu va trebui să fie subsidiară acţiunii acestor state

membre, însă pentru punerea în aplicare a principiului subisidiarităţii în acest caz

este necesar un efort de reflecţie aprofundată.

5. Deşi învăţarea limbilor este în România o activitate cu rezultate pozitive, nu

există până în prezent un studiu ştiinţific integrat, accesibil, asupra situaţiei reale

din domeniu, cu identificarea clară a furnizorilor de servicii lingvistice, profilul

consumatorului şi, mai ales, potenţialul pieţei pentru aceste servicii. Această

constatare este valabilă dealtfel şi pentru alte state membre UE. Ţinând cont că

Grupul la nivel înalt în materie de multilingvism recomandă Comisiei Europene în

103

Raportul final să încurajeze crearea reţelelor locale/regionale pentru învăţarea

limbilor în statele membre, compuse dintr-o varietate de furnizori şi să sprijine

colaborarea acestora la nivel european, recomandăm elaborarea unui astfel de

studiu la nivel naţional pentru identificarea furnizorilor din România, ca parte a

unei evaluări mai ample a situaţiei existente pe plan european. Acest studiu

disponibil pe Internet şi în alte limbi ar oferi date despre România potenţialilor

parteneri furnizori de servicii lingvistice doritori a atrage România în proiecte de

parteneriat. Dintre aceste proiecte ar trebui să aibă prioritate la finanţare din

partea UE mai ales cele care pun accent pe metode de educaţie de tip edutainment.

6. Cea mai concretă formă, vizibilă pentru cetăţeanul european, prin care UE

promovează multilingvismul ca valoare comună europeană este dată de

recunoaşterea a 23 de limbi oficiale. Multilingvismul a stat la baza creării

Comunităţilor Europene prin faptul că, încă de la începutul construcţiei europene,

nu s-a adoptat varianta definirii şi impunerii unor limbi procedurale, de lucru, ca în

cazul altor organizaţii supranaţionale. Promovarea acestui atribut trebuie să stea şi

în continuare la baza oricărei acţiuni comune pe plan european care urmăreşte

respectarea diversităţii lingvistice. În prezent, gestionarea multilingvismului a

devenit din ce în ce mai dificilă şi mai costisitoare, activitatea de traducere şi de

interpretare angrenând un număr impresionant de funcţionari care activează în

cadrul instituţiilor UE. Pentru a face faţă acestei provocări, în multe situaţii este

preferată utilizarea limbilor procedurale, de lucru (engleza, franceza, germana).

Oficiali ai UE au subliniat paradoxul multingvismului la ora actuală : cu cât se

folosesc mai multe limbi în raporturile dintre instituţiile UE şi în relaţia acestor

instituţii cu cetăţenii, cu atât întregul proces devine mai dificil de gestionat şi mai

consumator de timp, ceea ce duce, în cele din urmă, la o dificultate reală de

promovare a multilingvismului. Linia de demarcaţie între eficienţă şi respectarea

diversităţii lingvistice în cadrul UE este dificil de trasat în acest moment. Este însă

imperativ necesar să se traseze o asemenea linie de demarcaţie. Pentru a ajunge la

acest rezultat, recomandăm o primă măsură care constă în demararea unui proces

de monitorizare iniţiat de Comisia Europeană care să stabilească situaţiile în care

104

recursul la limbile procedurale, de lucru este imperios necesar şi cazurile în care,

dimpotrivă, se impune o mai strictă respectare în practică a principiului egalităţii

tuturor celor 23 de limbi oficiale ale UE.

7. Problema multingvismului în Uniunea Europeană nu poate fi separată de cea a

dialogului intercultural, deoarece diversitatea lingvistică este strâns legată de cea a

culturilor. La rândul ei, diversitatea culturală din cadrul UE se află într-o puternică

corelaţie cu cea religioasă. Bogăţia moştenirii religioase europene a influenţat

pozitiv formarea culturilor naţionale europene, precum şi crearea unui spaţiu

comun cultural european. Preambulul Tratatului Uniunii Europene, în forma în

care este integrat în Tratatul de Reformă, confirmă aceste legături prin referinţa

deopotrivă la moştenirea culturală şi la cea religioasă a Europei. Recomandăm ca

relaţia între multilingvism, dialog intercultural şi dialog inter-religios să fie pusă în

valoare cu ocazia acţiunilor care vor marca anul 2008 drept An European al

Dialogului Intercultural, în condiţiile în care alte organizaţii pan-europene, cum ar

fi Consiliul Europei, au realizat importanţa promovării la parametri compatibili a

celor două tipuri de dialog. Faptul că prin Tratatul de Reformă dialogul între

religiile prezente pe continentul european şi UE va fi instituţionalizat trebuie să

genereze acţiuni concrete prin care legătura între dialogul intercultural, inter-

religios şi multilingvism să sporească în vizibilitate. Acţiunile UE şi cele ale

Consiliului Europei nu trebuie să se suprapună, ci este necesar să se adâncească

relaţia de complementarite existentă în prezent. Anul European al Dialogului

Intercultural nu trebuie să fie promovat prin acţiuni formale care să pună în prim

plan actori instituţionali cărora le lipseşte în fapt dispoziţia de a intra într-un dialog

real, ci trebuie să constituie o ocazie pentru a avea o reflecţie aprofundată asupra

originilor şi viitorului diversităţii culturale, lingvistice şi religioase în Europa.

8. Promovarea în spaţiul comunitar şi extra-comunitar a culturilor naţionale din

statele membre UE, precum şi a limbilor oficiale folosite în aceste state se face în

prezent prin intermediul institutelor culturale naţionale (British Council, Institutul

Cervantes, Institutul Goethe, Institutul Francez, Institutul Cultural Român, etc.).

Nu există o formă instituţională de promovare a tuturor limbilor oficiale UE prin

105

intermediul institutelor culturale. În condiţiile în care UE consideră cultura drept

domeniu de intervenţie, ceea ce înseamnă că statele membre UE au dreptul de a-şi

stabili propriile direcţii de promovare a culturii naţionale dar, în acelaşi timp, există

suficiente mijloace de acţiune la nivelul UE (cum ar fi de exemplu programul

Cultura 2000), considerăm că se impune definirea unei strategii comune europene

pentru a defini posibile atribuţii ale institutelor culturale naţionale care să fie

promovate în comun. Eşecul iniţiativei creării unui Institut European al Culturii nu

înseamnă că acest proiect nu trebuie să fie în continuare în atenţia celor care

gestionează culturile naţionale şi a responsabililor culturii din cadrul Comisiei

Europene. Pe viitor, orice iniţiativă trebuie să pornească de la concluzia exprimată

în Raportul Grupului de Reflecţie asupra dimensiunii spirituale şi culturale a

Europei care consideră că există un spaţiu comun cultural european. Pentru ca

acest spaţiu să aibă o conotaţie concretă pentru cetăţeanul european, iniţiative de

genul Institutului European al Culturii ar trebui să fie puse pe alte baze ca până

acum, pornindu-se de la necesitatea promovării în comun, la nivelul institutelor

culturale naţionale, a diversităţii lingvistice şi implicit a multilingvismului, urmând

ca de abia ulterior să se treacă la următoarea etapă (în funcţie de succesul eventual

al celei dintâi) : crearea instrumentelor pentru promovarea în interiorul şi în

exteriorul UE a acelor trăsături comune, europene ale culturilor naţionale.

106

BIBLIOGRAFIE

1. CĂRŢI ŞI ARTICOLE

Hannah ARENDT, La crise de la culture, Gallimard, Paris, 1972

Anthony ARNULL, The General Principles of EEC Law and the Individual, Leicester

University Press, Leicester, 1990

Teodor BACONSKY, Radu CARP, Ioan I. ICĂ jr., Anca MANOLESCU, Elena

ŞTEFOI, Bogdan TĂTARU – CAZABAN, Pentru un creştinism al noii Europe, seria

Boltzmann, vol. III, Humanitas, Bucureşti, 2007

Ulrich BECK (ed.), Politik in der Globalisierung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1998

Pierre BOURDIEU, Les conditions sociales de la circulation internationale des idées,

Actes de la recherche en sciences sociales, no. 145/2002

Radu CARP, Proiectul politic european – de la valori la acţiune comună, Editura

Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006

Radu CARP (ed.) Un suflet pentru Europa. Dimensiunea religioasă a unui proiect

politic, Editura Fundaţiei Anastasia, Bucureşti, 2005

Pierre - André CÔTÉ, Interprétation des lois, 2ème edition, Yvon Blais, Montréal, 1990

107

Pascal DELWIT, PHILIPPE POIRIER, Parlement puissant, électeurs absents? Les

élections européennes de juin 2004, Editions de l’Université de Bruxelles, Bruxelles,

2005

Vincent DUBOIS, La politique culturelle. Genèse d’une catégorie d’intervention

publique, Belin, Paris, 1999

Sandu FRUNZĂ (coord.), Paşi spre integrare. Religie şi drepturile omului în România,

Limes, Cluj – Napoca, 2004

Maria GĂINAR, ‘Culture 2000’, mise en place d’une politique culturelle, Romanian

Journal of European Affairs, vol. 7, no. 2/2007

Jürgen HABERMAS, Intolerance and Discrimination, I.CON, vol. 1, no.1/2003 (varianta

în limba franceză : De la tolérance religieuse aux droits culturels, Cités, 13, PUF, Paris,

2003)

Margot HORSPOOL, Over the rainbow: Languages and law in the future of the

European Union, Futures, vol. 38, no.2/March 2006

(réalisé par) Riva KASTORYANO, Laurent BOUVET, Christophe JAFFRELOT, Le

multiculturalisme au coeur. Entretien avec Michael Walzer, Critique internationale, no.

3/1999

Ansgar KLEIN et al (eds.) Bürgerschaft, Öffentlichkeit und Demokratie in Europa, Leske

& Budrich, Opladen, 2003

Koen LENAERTS, L’égalité de traitment en droit communuautaire: un principe unique

aux appearances multiples, Cahiers de droit européen, 1991

Koen LENAERTS, Piet VAN NUFFEL, Constitutional Law of the European Union, 2nd

edition, Sweet & Maxwell, London, 2005

Karl Johan LÖNNROTH, Translation practices in the Commission, CICEB conference –

Committee of the Regions, 21 September 2006,

http://ec.europa.eu/translation/reading/articles.pdf/20060921_ciceb-

translation_practices_en.pdf.

Karl Johan LÖNNROTH, From global to local: multilingualism in action,

http://ec.europa.eu/translation/reading/articles/pdf/20060919_commission_head_of_repre

sentations_en.pdf

108

Carol MYERS – SCOTTON, Duelling languages: Grammatical structures in

codeswitching, Oxford University Press, Oxford, 1993

Mariana NICOLAE, Training and development in transition: A Romanian Perspective,

vol. IATEFL TDTR 3, Whitstable, 1998

Dominique REYNIÉ, Bruno CAUTRÈS (dir.), L’opinion européenne, Presses de la

Fondation Nationale des Sciences Politiques, Paris, 2001

Peter RIETBERGEN, Europe - A Cultural History, 2nd edition, Routledge, London, 2006

Alain RIOU, Le droit de la culture et le droit à la culture, ESF, Paris, 1993

Gerhard ROBBERS (ed.), State and Church in the European Union, 2nd edition, Nomos,

Baden – Baden, 2005

François ROCHE, La Crise des institutions nationals d’échanges culturels en Europe,

L’Harmattan, Paris, 1998

Marius SALA, Ioana VINTILĂ RĂDULESCU, Limbile Europei, Editura Univers

Enciclopedic, Bucureşti, 2001

Gisèle SAPIRO (ss. la dir.), La Traduction comme vecteur des échanges culturels

internationaux. Circulation des livres de littérature et de sciences sociales et évolution de

la place de la France sur le marché mondial de l’édition (1980-2002), Rapport de

recherche, Centre de Sociologie Européenne (CNRS-EHESS), avec le concours du

Ministère de la recherche, Paris, 2007

Pamela STICHT, Culture européenne ou Europe des cultures ? Les enjeux actuels de la

politique culturelle en Europe, L’Harmattan, Paris, 2000

(ed.) Drăgan STOIANOVICI, Logica şi dreptul, Paideia, Bucureşti, 2006

(volum coordonat de) Miruna TĂTARU – CAZABAN, Teologie şi politică. De la Sfinţii

Părinţi la Europa unită, Anastasia, Bucureşti, 2004

Anne-Marie THIESSE, La création des identités nationales. Europe XVIIIe-XXe siècle,

Seuil, Paris, 1999

Loukas TSOUKALIS, Why we need a Globalization Adjustment Fund,

http://www.gov.uk/files/kfile/Loukas-final.pdf

Marianne VAN DE STEEG, Does a public sphere exist in the European Union? An

analysis of the content of the debate on the Haider case, European Journal of Political

Research, vol. 45, issue 4/June 2006

109

Immanuel WALLERSTEIN, Sistemul mondial modern, Meridiane, Bucureşti, 1992

2. RAPOARTE COMANDATE DE INSTITUŢIILE UE

Kurt BIDENKOPF, Bronislaw GEREMEK, Krysztof MICHALSKI, Concluding

Remarks on the Spiritual and Cultural Dimension of Europe, Vienna/Brussels, October

2004 (traducerea în limba română: Ce ţine Europa la un loc ? Dilema Veche, nr. 56, 11 –

17 februarie 2005)

Jenny BRADSHAW, Catherine KIRKUP, Inventory of Language Certification in

Europe, A Report to the European Commission, Directorate General for Education and

Culture, 2006, http://ec.europa.eu/education/policies/lang/doc/inventory.pdf

CILT (The National Centre for Languages)/InterAct International, ELAN - Effects on the

European Economy of Shortages of Foreign Language Skills in Enterprise)

http://ec.europa.eu/education/policies/lang/doc/elan-final-report_en.pdf

Jean-Claude BEACCO, Reviving Multilingual Education for Europe,

http://ec.europa.eu/education/policies/lang/policy/report/beacosum_en.pdf

High Level Group on Multilingualism, Final Report,

http://ec.europa.eu/education/policies/lang/doc/multireport_en.pdf

3. DOCUMENTE OFICIALE ALE INSTITUŢIILOR UE

Regulation no.1/1958 determining the languages to be used by the European Economic

Community, OJ P 17, 6.10.1958

110

Decision no. 508/2000/EC of the European Parliament and of the Council establishing

the Culture 2000 programme OJ L 63, 10.3.2000

Decision no. 1934/2000/EC of the European Parliament and of the Council of 17 July

2000 on the European Year of Languages 2001 OJ L 232, 14.9.2000

Recommendation no. 2006/962/EC of the European Parliament and of the Council on key

competences for lifelong learning, OJ L 394, 18.12.2006

Report from the Commission to the European Parliament and to the Council on granting

a derogation pursuant to Article 19 (2) of the EC Treaty, presented under Article 14 (3)

of Directive 93/109/EC on the right to vote and to stand as a candidate in elections to the

European Parliament, Brussels, COM (2003) 31 final, 27.01.2003

Commission working document, Report on the implementation of the Action Plan

„Promoting language learning and linguistic diversity”, Brussels, COM (2007) 554

final, 25.9.2007

Commission of the European Communities, European Governance. A White Paper,

Brussels, (2001) 428 final, 25.7.2001

Commission of the European Communities, White Paper on a European Communication

Policy, Brussels, COM (2006) 35 final, 1.2. 2006

European Commission, A Field Guide to the Main Languages of Europe,

http://ec.europa.eu/dgs/translation/bookshelf/2007_field_guide_en.pdf

European Commission, Translating for a Multilingual Community,

http://ec.europa.eu/dgs/translation/bookshelf/brochure_en.pdf

Communication from the Commission on the application of Directive 93/109/EC to the

June 1999 elections to the European Parliament – Right of Union citizens residing in a

Member State of which they are not nationals to vote and stand in elections to the

European Parliament, Brussels, COM (2000) 843 final, 18.12.2000

Communication from the Commission, Towards a reinforced culture of consultation and

dialogue – General Principles and minimum standards for consultation of interested

parties by the Commission, Brussels, COM (2002) 704 final, 11.12.2002

111

Communication from the Commission to the European Parliament and the Council on

measures taken by Member States to ensure participation of all citizens of the Union to

the 2004 elections to the European Parliament in an enlarged Union, Brussels, COM

(2003) 174 final, 8.4.2003

Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, The

European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, European

values in the globalised world – Contribution of the Commission to the October Meeting

of Heads of State and Government, Brussels, COM (2005) 525 final, 20.10.2005

Communication from the Commission to the Council, the European Parliament, the

European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions – A new

framework strategy for multilingualism, Brussels, COM (2005) 596 final, 22.11.2005

Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, The

European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions, on a

European agenda for culture in a globalized world, COM (2007) 242 final, 10.5.2007

Council of the European Union, Brussels European Council 21/22 June 2007 -

Presidency Conclusions, Brussels, 11177/07

DOCUMENTE OFICIALE ALE CONSILIULUI EUROPEI

Convenţia Culturală Europeană, Paris, 19.12.1954, ETS no. 18

Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare, Strasbourg, 5.12.1992, ETS no.

194

Rezoluţia nr. 2/69, An intensified Modern-Language Teaching Programme for Europe

Recomandarea nr. 814/1977, Modern languages in Europe

CONVENŢII UNESCO

Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural, Paris, 16

noiembrie 1972

Convenţia pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial, Paris, 17 octombrie

2003

112

Convenţia asupra protecţiei şi promovării diversităţii expresiilor culturale, Paris, 20

octombrie 2005

The European Institute of Romania

Project SPOS 2007 – Studies for strategies and policies

Study no. 6

MULTILINGUALISM AND INTERCULTURAL DIALOGUE

IN THE EUROPEAN UNION. A ROMANIAN PERSPECTIVE

Authors:

Radu CARP177 - study coordinatorManuela NEVACI178

Mariana NICOLAE179

177 Associate professor, SJD, Faculty of Political Sciences, University of Bucharest178 Junior researcher, Ph.D., The Linguistic Institute „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” of the Romanian Academy179 Associate professor, Ph.D., Faculty of International Business and Economics, the Bucharest Academy of Economic Studies

113

Camelia RUNCEANU180

Nicolae SARAMANDU181

Not to be circulated except within the group of interest.

No part of the opinions expressed in this material may be made public.

Bucharest

December 2007

CONTENTS

1. THE EFFECTS OF EU ENLARGEMENT ON LINGUISTIC AND

CULTURAL DIVERSITY

A. The European linguistic landscape – a presentation

B. Local, regional and national protection of languages in the European context.

Protection of regional and minority languages.

C. The official languages in the EU Member States. EU institutions and the

challenge of multilingualism – the case of the European Parliament

D. Standard and non-standard definition of common European values.

Interpretation of terms that designate common European values depending

on the linguistic context

E. Issues generated by the linguistic equivalence of terms used in official

languages in the basic EU documents

180 Ph.D. candidate, University of Bucharest / Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris181 Professor, Ph.D., Faculty of Arts, University of Bucharest; The Linguistic Institute „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” of the Romanian Academy

114

2. MULTILINGUALISM IN EUROPEAN CONTEXT

A. Definition of multilingualism

B. Multilingualism in education and the audio-visual sector

C. Learning languages in various education cycles (university, pre-university)

and professional formation/reconversion

D. Public – private relationship for language learning

E. The role of linguistic competence certificates on the European labour market

F. Promoting the Romanian language as study language in the EU Member

States

G. Outsourcing in multilingual contexts

3. INSTITUTIONAL PROMOTION OF MULTILINGUALISM

A. Methods of promoting multilingualism at European level

B. Means of promoting multilingualism in companies operating on the

European territory

C. Methods of promoting multilingualism in universities

D. Methods of promoting multilingualism in EU institutions

E. Expert groups in the field of multilingualism created by the European

Commission

4. EUROPEAN CITIZENS’ RIGHTS AND THE INFLUENCE OF

MULTILINGUALISM

A. Exercising European citizens’ rights in multilingual context: the right to elect

and run for office in local elections and for the European Parliament, the

right to address the European institutions and to receive an answer in own

language

115

B. Linguistic discrimination used for restricting access to the labour market in a

EU Member State – exception to the principle of equal treatment?

5. PROMOTING INTER-CULTURAL DIALOGUE IN THE EUROPEAN

UNION

A. Definition of inter-cultural dialogue

B. EU programmes dedicated to the promotion of inter-cultural dialogue

C. The relation between inter-cultural and inter-religious dialogue. Methods of

promoting inter-religious dialogue at European level

6. TOWARDS A EUROPEAN POLICY OF CULTURE?

A. Cultural policies and the right to culture in national and European context

B. European cultural heritage and European cultural patrimony

C. A European Institute of Culture – the failure of an original idea

7. RECOMMENDATIONS

8. CONCLUSIONS

116

1. THE EFFECTS OF EU ENLARGEMENT ON LINGUISTIC AND

CULTURAL DIVERSITY

A. The European linguistic landscape – a presentation

Linguistic diversity in Europe is a reality of everyday life – 27 Member States, 23

official languages and 60 minority languages; a great variety of regional and minority

languages, as well as the languages spoken by immigrant communities. The European

linguistic heritage is a resource that should be valued.

In terms of area, most states on the European continent are medium and small size

countries, the largest being, in this order, the Russian Federation, Ukraine, Turkey,

France and Spain, of which the Russian Federation and Turkey have a great share of their

territory in Asia. The European part of the Russian Federation accounts for one quarter of

its area and that of Turkey – only 3%.

Strictly speaking, the greatest majority of European languages belong, from the

point of view of their relatedness, to a single linguistic family: the large Indo-European

family, which account for 95% of the population of the geographic Europe. In a

restrained sense, this is what distinguishes Europe from the other continents (with the

exception of Australia), where there is a great number of language families.

117

The greatest role in the final linguistic situation in Europe is incumbent on the

migration of peoples that contributed to the fall of the Roman Empire, namely the

Germanic and Slav ones. The Indo-European family is the most important in the world,

the only one that spread on all continents in the modern era. It is also spoken in Asia

through indigenous languages, it is represented on other continents through “imported”

languages, it is spoken in Africa and Oceania especially as secondary languages. It

comprises about 150 languages, grouped in branches, of which some contain extinct

languages: the Italic language (represented mainly by Latin, at the origins of the Romanic

languages), the Iliric, the Traco-Dacian and so on. Among the Indo-European languages

currently spoken in Europe there are two languages of the Baltic branch – the Latvian and

the Lithuanian – and four of the Celtic branch: the Breton, the Gaelic in Scotland, the

Scottish, the Gaelic and the Irish. The languages of the Germanic branch, spoken in the

Western and Northern parts of the continent (to the East of the Rhine and to the North of

the Danube, as well as in the British isles and in Scandinavia) are reunited in the

following groups: Scandinavian/Septentrional (the Danish, Feroise, Islandic, Norwegian,

Swedish) and Occidental (the English, Frisone - including its varieties – German, Yiddish

– with a particular genesis and characteristics – Luxemburguese and Neerlandese/Dutch,

as the Flemish variant). The Romanic languages, spoken mainly in the South and West of

Europe, are reunited in the oriental group (including only the Romanian, the only

Romanic language in Eastern Europe, as an “island” of Latinity in a mainly “Slav” sea,

with its dialects South to the Danube – Aromanian, Megleno-Romanian and Istro-

Romanian), the Italo-Romanic group (the Corsican, Italian, Monegasque, Sard), the

Retoroman (the Friuline, Dolomitic-ladine, Romansh), the Galo-Romanic group (the

French and its dialects Oil, Occitan – including the Gascoigne – and the Franco-provence

speaks), the Ibero-Romanic group (the Portuguese and Spanish with their dialects, the

Gaelgue, the Iudeo-Spanish – with a special situation), the Catalane being a bridge-

language between the last two groups. The languages of the Slav branch, spoken mainly

in Southern and South-eastern Europe, are divided into three groups: the oriental one (the

Byelorussian, Russian – which spread out to Asia too and the Ukrainian), the Southern

one (the Bulgarian, Macedonian, Serbian, Croatian, Slovenian) and the Western one (the

Cashube, Czech, Polish, Slovac, Sorabe) and the Pomak, Rusyn and Ruthene.

118

The non-Indo-European languages of Europe are enclaves within the Indo-

European ones; beside a small number of “great” languages of culture, being state-

languages, most of them are spoken in the Russian Federation (especially in its Asian

part) by a small number of inhabitants, some of them almost extinct. Most of these

languages are part of the Uralic family, named after the Ural Mountains, where probably

a common language of origin had been spoken. The 20-30 languages in this family,

spread out mainly in Northern Europe and the North-western part of Asia are grouped in

two or three sub-branches: fino-ugric, samoede, possibly lap (or sub-ordinated to the

former one). In the fino-ugric branch are the Estonian, the Finnish, the Ingrian, the

Karelian the Komi(-permiak), the Komim(-zirian), the Liuda, Livonian, Hungarian,

Mansi, Mari, Mordvine, Ostiak, Ud-murt, Vesp etc., possibly the Laponian too, the Vota

being almost certainly extinct. The Samoed branch of the family is represented by the

Nenets and Selkup languages.

The Altaic family, spoken mainly in Asia and to a small extent in Europe, includes

some tens of languages, grouped in two main branches: the Western or Turkish one and

the Oriental one – the latter including the Mongolian and Tungus groups, as well as some

isolated languages. Languages of this family are spoken in States included in Europe such

as Turkish-Altaic, Azeri, Balkar, Bashkir, Chiuvash, Gagaouse, Hakash, Yakutian,

Karachai, Karaim, Kara kalpak, Kazakh, Kumar, Nougai, Sora, Tatare, Tatare of Crimea,

Tofalar, Turkish, Tu-vine, Uzbek; of the Mongolian group only the Buriat and the

Kalmuk, and of the Tungus group the Even, Evenki and Nanai languages182.

The approximately 40 Caucasian languages, spoken on the two slopes of the

Caucasus Mountains (situated between the Black Sea and the Caspian Sea, at the

geographic limit between Europe and Asia) are grouped in three or four families of

separate languages: Souther/Kartvelian (the Georgian, Laz, Mingrelian, Svan and Zan

languages), North-Western (the Abazine, Abkhaz, Cerkese and Ubah languages – the last

speaker of the latter died in 1992) and Nakh-Dageuestanese, grouping according to some

sources the Centre-North/(Vei) Nakh Caucasian (the Bats, Chechen and Ingush

languages) and the North-Eastern/Daguestanese families (about 26 languages: Agoul,

182 Marius SALA, Ioana VINTILĂ RĂDULESCU, Limbile Europei [The languages of Europe], Editura

Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001.

119

Achvach, Andi, Arci, Avar, Bag-valine, Bejitine, Boliq, Buduch, Chamaline, Darghine,

Chinalug, Hinug, Hunzib, Chvarshine, Krats, Lak, Lezghine, Rutul, Tab saran, Tin dine,

Tsahur, Tsez, Udine). The Caucasian languages are spoken in Azerbaijan, Georgia

(including the disputed territory of Abkhazia) and in the Russian Federation. Some don’t

have written form or relatively recently started being written (with the exception of the

Georgian language, there had been only sporadic attempts to write in these languages

before the 19th century). In the Soviet era, 11 Caucasian languages were granted the status

of literary languages, the right to issue publications in own writing and to have radio

broadcasting, but not to be used in education. All Caucasians in the former USSR are bi-

lingual or multi-lingual, beside one or more languages knowing also Russian.

The Bask is a non-Indo-European language of uncertain origin that are not included

in any linguistic family (though being close to other various languages, among which the

Caucasian ones).

The Paleosiberian languages may form a possible phylunt or represent only a

generic term, ,ore geographic than genealogic, including several families and isolated

languages spoken in Northern Asia (in the Russian Federation – on the Yenissey, on the

Tchiukotka Peninsula, in Kamcheatka and on Sakhalin Island) by the descendants of the

ancient inhabitants of Siberia (hence the name of the family). It contains languages

endangered by extinction, spoken by very few people (many of them bilingual; some

have abandoned their language for the Russian), none of them having official status;

several languages of the family are already extinct. The Paleosiberian languages, of

which we mention the Tchukot, Ghiliak, Ket and Koriak, don’t seem to be connected to

other language families, though they have been related to the Altaic and Sino-Tibetan

families; according to certain opinions, they would include the eschimo-aleuth family

(which includes languages considered Amerindian in a broad sense). Some centuries ago

they used to be spoken by many people and occupied a larger area but they had been

separated from each other by the Tungus and Turkic languages, becoming small enclaves.

There are phonetic and lexical differences between the male and female speak and

distinction between the language of the nomads and that of the sedentary inhabitants.

Of the Amer-Indian languages, the Eskimo of the eskimo-aleuth family is spoken in

Europe, its Greenland variant being called Greenlandese. Of the three big Amerindian

120

language families, only this one could belong to the big Euro-Asian family, related to

certain Paleosiberian languages and represented in Europe by the Maltese, the Cypriote

Arabic (the most important language of the branch as an immigrant language), the

Hebrew and the Aramaic – languages of cult – and the Syriac. As immigrant languages

are represented also the Lybic-Berber branches, to which belong the Berber and Cushitic,

including also the Somalese.

The Austrorai family, the Kam-tai branch, is represented in Europe as an immigrant

language through one of the two of its important languages the Laotian. The Austro-

Asian family, spoken exclusively in South-East Asia and containing 100-150 languages,

is represented in Europe exclusively through immigrant languages: two of the more

important of the Mon-Khmer – the Khmer and the Vietnamese.

The Austronesian family, formerly known as Malayo-Polynesian, has a

considerable diversity, and includes according to certain authors approximately 10% of

the world languages. Most of them (180-300) are spoken in Oceania where there are very

speakers. This family is represented in Southeast Asia by 1220-200 languages, with a

large number of speakers. The Austronesian family shows currently the largest

geographic extension in the world after the Indo-European family. Its internal

classification is still controversial: it is being traditionally divided into two or three

branches, of which the most important are the Indonesian (currently contested) and the

Oceanic one. The Indonesian (Western) branch has 200-250 languages, the most

important of which being the Javanese and Malayan (also the Indonesian variant), also

spoken in Europe but only as immigrant languages.

The Dravidian family is spread exclusively in Asia (in the South) and contains over

20 Preindo-European agglutinated languages that were pushed southwards by the Indo-

European languages of India which they used as substratum. Among the most important

is the Amil spoken also in Europe as immigrant language.

The Sino-Tibetan family spoken through autochthonous languages exclusively in

Asia (in the Centre and the Southeast) is the most important family of that continent and

the world’s second after the Indo-European one in terms of speakers; it contains 260-300

languages of which many are little known. The most important language of the family

spoken in Europe as immigrant language is the Chinese.

121

Of the 1050-1350 languages generically known as Negro-African are spoken in

Europe only as immigrant languages, especially certain ones belonging to the Nigerian-

Kordofanian family namely to the Nigerian-Congolese group: of the Atlantic Occidental

group, the Bambara, Dyula, Maninka, Soninke, Soso of the Mande group and so on.

It results from the above that almost all of the world’s language families are

currently represented in Europe, certainly to various extents, with the exception of the

Australian, Papua and Khoisan families.

From the typology point of view, most of the European languages belong to the two

main types of the morphological classification of languages. Consequently, the flexionary

languages of the Indo-European family prevail; of these, certain modern languages – for

instance the Romanic ones – are more analytical (expressing grammar values mostly with

prepositions, auxiliaries etc.) than the classic ones (the Latin, Greek), whereas other

languages kept their synthetic character (expressing grammar values mainly with

fusioning morphemes), such as the German – as compared to the English, the Russian

etc.

The Afro-Asian languages are flexionary, as well as the Indo-European ones. Their

main feature is the so-called tri-laterality – the skeleton of the word being a root

consisting in most cases of three consonants (the only ones written down); the grammar

values are expressed by internal flexion (vocal alternances). A number of languages are

agglutinated – each grammar value being expressed by an affix that is attached to the root

of words.

B. Local, regional and national protection of languages in European

context. Protection of regional and minority languages

The official language of a State is not identical with the national language – by

which in the current socio-linguistic and judicial terminology is designated, as opposed to

the current use, not the language of the whole nation living within a State but the

language of any nationality that is being legally recognized in the State in which its

122

members live. In this meaning, a state may have not only one but several national

languages.

As a matter of fact, in this terminology the word “language” has a meaning

somewhat different of the linguistic one, due mainly to the social functions the respective

idiom is endowed with and less to the position the linguists give to it in relation to other

close varieties – be these related idioms or varieties subordinated to the respective

language from the dialectologue’s point of view. The language, in this sense, may be an

idiom that the linguists consider just a variant of a language (e.g. the Bosnian) or

sometimes even a dialect or a speak (e.g. the Greenlandese).

Some languages may be protected only at local/regional level, permitted in

parliamentary debates or in court or may be “national languages”, the protection of which

is stipulated by special provisions, not officially adopted; in certain cases the quality of

official state language does not cover the same reality in all countries, especially in the

case of states that have more than one official language: the co-official languages of the

same State may be in principle on equal footing in terms of rights bestowed upon them or

may be hierarchised, having somewhat different roles, either in terms of functions, or

territorial coverage. In Belgium for instance, we have to deal with official languages at

regional level, not at country level as a whole; in Switzerland, the Romansh has a

somewhat different status of the other official languages; in Luxemburg, the various

languages are to a great extent specialized for certain functions and domains; in The

Netherlands, the Frizone is considered the second official language after the Neerlandese

etc. Therefore, the qualification of languages as official languages at State level or at

local/regional level should not be understood in an absolutistic way, only in an orienting

and relative way. Further more, the date when a certain idiom was granted the status of

official language in a certain state is not always specified and sometimes it has a relative

character, due inter alia to the fact that the notion of official language has varied in time.

There are 42 official or co-official languages in Europe (considering the Bosnian,

the Croat and the Serb as different official languages). A characteristic feature of the

European countries is that, despite the frequent historic changes or their recently

(re)gained autonomy, they are on the whole states of long-time tradition and the official

language is in the same time the language of the majority of the native population

123

(despite the forcible displacement of people with the aim to weaken the national native

element, the consequences of which being visible in the former Soviet republics). This

makes the difference between the European States and most states in Africa, America,

Australia and Oceania which have opted, out of various considerations, for an exogenous

official language, mainly the language or the former colonial powers.

A number of 12 of the official European languages have this status in several

independent States of Europe: the German in five States (Austria, Belgium, Switzerland,

Germany, Liechtenstein); the French in four States (Belgium, Switzerland, France,

Monaco); the English in three (Ireland, Malta, Great Britain and the un-autonomous

territory the Normand Isles) and the Croat in two states (Bosnia-Herzegovina, Croatia),

Greek (Cyprus, Greece), the Neerlandese/Dutch (Belgium in its Flemish variant, the

Netherlands), the Romanian (the Republic of Moldova - where it is also called Moldavian

-, Romania), Russian (Byelorussia, Russia), Serb (Bosnia-Herzegovina, Serbia), Swedish

(Finland, where it is currently “national”, Sweden), Turkish (Cyprus, Turkey).

There are 30 official languages in Europe, each in an independent country: the

Albanese, Armenian, Azeri, Belarus, Bosnian, Bulgarian, Catalane (in Andorra, where it

is also called Andorran), Czech, Croat, Danish (in Denmark, and also in the Faeroe

Islands and in Greenland), Estonian languages.

The minority and regional languages of Europe are:

The Pomeranian (pòmòrsczi jãsëk) is a group of the lehitic dialects that were

spoken in the Middle Ages on the territory of Pomerania between the Vistula and the

Oder rivers. Its close relatives are the Polab and Polish dialects. The Pomeranian is part

sub-group of the Western Slav languages known as “lehitic languages”. The cashubian

(spoken in the Pomerania Voivodship of Poland) and the Slovintchian (which

disappeared in the early 20th century) languages are in fact its dialects. The Polish and

Polab languages have also many common features. Distant relatives are other Western

Slav languages: the Slovac, Czech, Inferior and Superior Sorab languages. Meanwhile,

other Slav languages are related to the Polish language and can be understood to a certain

extent.

Beside the languages of Ireland, Spain and Great Britain, there are some other

regional languages spoken in the EU that are not officially recognized at EU level

124

(though in some cases they have official recognition in the Member States). Some of

them have more speakers than the less used official languages. The Frisone language

(Frysk or Frasch) is a Germanic language spoken by a small ethnic group in the North-

western part of Europe. The Frisian contains several dialects, which some linguists

consider separate languages. Most of its speakers live in the Frisia province (The

Netherlands) and in the Schleswig-Holstein land (Germany).

The Frisian is close to the Neerlandese and Danish languages. It is also closely

related to the English language, but the reciprocal degree of intelligibility between the

two is small.

The Mirandese has a distinct grammatical corpus (independent phonetics,

phonology, morphology and syntaxes) dating back to the period of the creation of

Portugal (the 12th century). Its roots can be found in the Latin spoken in the North of the

Iberian Peninsula (the Portuguese originated in the North-West). It is a well preserved

dialect of the ancient Leonese language of Northern Iberia, related today to the Asturian

language, which in turn is considered by many as a dialect of the Spanish language.

Currently, the Mirandese is being used more as a second language by some 15 000

individuals (though for some it still is a primary language) in the villages of the Miranda

de Douro municipality and in three villages of the Vimioso municipality, in an area of

484 km2 with ramifications in other villages of the Vimioso, Mogadouro, Macedo de

Cavaleiros and Bragança municipalities. There are three dialects: the “Normal

Mirandese”, the “Frontier Mirandese” and the “Sendinês Mirandese”. Most speakers

know Portuguese and even Spanish.

The Sard language (In Sard: limba sarda) is the main language spoken in

Sardinia, Italy and is considered to be the most conservative Romanic language.

Due to the history of this island, for thousands of years isolated from the continent

and only in recent years establishing better communication with it, certain characteristics

of the archaic vulgar Latin had been preserved, while in other areas they disappeared.

One of the characteristics of this language is the lack of words of Greek origin

that are present in all other Romanic languages. Moreover, there are many words in the

Sard language that are closer to the Romanian language than to the Latin or Italian,

though those two languages exerted their influence on the Sards for hundreds of years.

125

The Retoroman language is one of the four official languages of Switzerland as of

20 February 1938. The Retoroman language is part of the Retsian Romanic languages

together with the Friulian and the Ladin.

It is a Romanic language spoken by about 35.000 individuals in the Graubünden

canton and contains several very different dialects: Sursilvan, Sutsilvan, Surmiran, Puter

and Vallader.

A unified form of the language as standardized by the linguist Heinrich Schmied

in 1982 is called the “Rumantsch grischun”. Lia Rumantscha (The Romansh Ligue) is an

umbrella organization for all the Retoroman literary associations. But the standardized

language enjoys a rather low level of acceptance and, as a consequence, the speakers of

its various dialects address each other in German, which accelerates the decline of the

Retoroman dialects.

The Friuline or the Friulian language (furlan or affectionately called marilenghe

in Friulian, friuliano in Italian) is a Romanic language belonging to the family of

Rhetsian languages, spoken in the Region of Friuli-Venezia-Giulia in North-eastern Italy.

The Friulian has approximately 600.000 native speakers most of them speaking also

Italian. The Friulian is frequently called the Eastern Ladine, as the Ladine and the

Friulian are closely related.

Unlike the Ladine, spoken by fewer people (about 30.000) but very conservative,

the Friulian departed from its initial source and was subject to multiple influences from

the surrounding languages: German, Italian, Venetian and Slovene. Documents written in

Friulian in the 11th century and the Friulian literature, both poetry and prose, date back to

the early 1300. The 20th century witnessed an increasing interest for this Rhetsian

language which still continues.

The Ladine language (Ladine native name in Ladine language, Ladino, in Italian,

Ladinisch in German) is a Rhetsian language spoken in the Dolomite Mountains in Italy,

between the regions of Trentino-Alto Adige and Veneto. As a Rhetsian language it is

very close to the Swiss Retoroman and the Friulian. The Ladine spoken in the Fassa

Valley (in Ladine Val de Fascia, in Italian Val di Fassa) is further divided in two

subdivisions, “Cazét” spoken in the Northern half of the valley and “Brach” in its

Southern part. In Cazét water is “ega” and in Brach is “aga”.

126

The Ladine language is officially recognized as a minority language, having

certain official rights in the Trentino-South Tirol region, but does not have official status

in the Belluno province.

Among the Indo-European languages, the Celtic languages are the most related to

the Italic languages, forming the Celto-Italic branch.

The Breton language (in Britany: Brezhoneg) is a Celtic language spoken in the

North of France in the Britany Region (in French: Bretagner).

The European Bureau for Lesser-Used Languages – EBLUL – is a non-

government transnational organization cooperating closely with the EU, aiming at the

promotion of linguistic diversity in Europe with special attention given to the regional

and minority languages. EBLUL has offices in all 15 EU Member States prior to the 2004

and 2007 enlargements and in many States that joined recently. In the near future EBLUL

intends to open offices in all 27 EU Member States183. EBLUL protects the rights of the

46 million minority and regional language speakers in Europe. According to Markus

Varasin, Secretary General of the organization, “EBLUL will take care not only of the

speakers of endangered languages but also of the linguistic communities whose rights are

not respected, such as the Russians in Letonia”. As concerns other minority languages,

Varasin added: “a very important community is that of the Hungarians in Romania,

Slovenia and Slovakia. There are several languages of this kind, spoken by millions of

people. On the other hand, there are also other communities, such as that of the Sorbs,

very small communities or that of the Italians in Slovenia”184. On the whole, EBLUL

holds the view that where minority languages are concerned the situation in Eastern

Europe is not worse than that in Western Europe.

Within the Council of Europe the protection of regional and/or minority

languages is carried out through the European Charter of Regional or Minority

Languages185. Since 15 Member States have already ratified this Charter (Austria,

Cyprus, Czech Republic, Denmark, Finland, Germany, Luxemburg, Great Britain, The

Netherlands, Romania, Slovakia, Slovenia, Spain, Sweden, Hungary), presenting its

183 http://www.eblul.org.184 http://www.divers.ro.185 The European Charter of Regional or Minority Languages, Strasbourg, 5.12.1992, ETS No.194.

127

contents is important in the perspective of the protection of those languages by the EU.

The Charter was signed in 1992 and came into force in 1998.

The aim of the Charter is to improve the use (both in private and public life) of

regional and minority languages in the education systems, in court and in the media, to

allow for and to encourage the use of these languages in administrative and economic

contexts, as well as in social life, in cultural activities and in cross-border exchanges. The

Charter is based on the full respect of national sovereignty and of territorial integrity. The

relationship between the official or co-official languages and the regional or minority

ones is not seen as being antagonistic. The development of the former should not impede

on the knowledge and promotion of the latter. The Charter does not establish a list of

languages spoken in Europe that would match the concept of regional or minority

languages. However, the used terms are defined (Article 1). The expression “regional or

minority languages” means languages “traditionally used in a certain area of a state by

the citizens of that state, constituting a group numerically smaller than the rest of the

state’s population” or languages “different from the official language(s) of that state”.

This expression does not mean “dialects of the official language(s) of the state”. The

expression “area in which a regional or minority language is used” means, according to

the Charter, “the geographic area in which this language is the mode of expression of a

number of individuals that justifies the adoption of various measures of protection or

promotion” - those stipulated by the Charter. By the expression “non-territorial

languages” the Charter means “ languages used by the citizens of a state which are

different from the language(s) used by the rest of the state’s population that despite being

used on the state’s territory cannot be associated with a specific geographic area of its

territory”.

The objectives of the Charter are the following:

- to recognize regional and minority languages as the expression of the

cultural wealth of Europe;

- to respect regional and minority languages in the geographic area they

are spoken;

- to promote these languages through direct actions;

128

- to facilitate and encourage the use of these languages in written and oral

form, in public and private life;

- to learn these languages at as many levels of education as possible;

- to promote cross-border exchanges with a view to promoting these

languages;

- to ban all unjustified forms of distinction, exclusion, restraining and

preference linked to the use of these languages that may thwart or even

endanger their maintenance and development.

In November 2007 Romania ratified the European Charter of Regional and

Minority languages by Law no. 282/2007186.

According to the Charter each State has the obligation to specify in the law on

ratification each regional and minority language to which certain paragraphs of the

Charter are applicable, as selected in accordance with the rules established by it. In the

case of Romania these are the Bulgarian, Czech, Croate, German, Hungarian, Russian,

Serb, Slovak, Turk, Ucrainean languages.

In Sweden there are five languages recognized as minority languages: the Finnish,

Meänkieli, Sami, Romani and Yiddish languages.

C. The official languages in the EU Member States. EU institutions and

the challenge of multilingualism – the case of the European Parliament

There are single official languages and co-official languages (including de facto

ones, even if they are not specified as such in the Constitutions of the respective States);

in the category of official languages are also included the languages that hold this status

in non-autonomous territories dependent on European states.

Figures available from certain sources for the number of speakers in other states

than the states of origin are sometimes non-differentiated by languages, referring to a

186 M.Of. nr. 752/6.11.2007.

129

whole group, for instance to the Southern Slav languages (Denmark 39 000 speakers,

Germany 1 190 000 speakers, Sweden 116 000) or to the Serb-Croat.

The first Regulation adopted by the European Community in 1958 established the

German, French, Italian and Dutch as official languages of its institutions – the languages

of the founding states: Germany, Belgium, France, Italy, Luxemburg and the

Netherlands187.

With each enlargement of the European Community the languages of the new

Member States were integrated. In 1973 the English, Danish and Irish were added, the

latter only as “language of the treaties”, meaning that only the Treaty of Ireland’s

Adhesion and the fundamental texts referring to this State have been translated.

The next languages gaining the status of official languages had been the Greek in

1981, the Spanish and Portuguese in 1986, the Finnish and Swedish in 1995, the

Estonian, Hungarian, Latvian, Lithuanian, Maltese, Polish, Czech, Slovak, Slovene

languages in 2004.

As of 1st January 2007, after the joining of Romania and Bulgaria, the EU has 23

official languages by adding Romanian and Bulgarian. On the same date Irish became

official language.

The 23 official languages allow for 506 linguistic combinations, as each language

may be translated in another 22. To cope with this challenge, the European Parliament

has at its disposal complex services for interpretation, translation and checking of the

judicial texts. In addition, strict standards were adopted in order to guarantee the

efficiency of these services and to maintain the budget costs within reasonable limits.

As a rule, the translators translate texts of an original version in their mother

tongue. However, after the last enlargements and the increase of the possible linguistic

combinations, sometimes it became difficult to find the person mastering a certain

combination of languages, especially when it comes to languages less spread out at EU

level.

Therefore, to translate the texts drafted in those languages the European Parliament

created a “spindle” system, meaning the texts are firstly translated into the most used

187 Regulation no. 1/1958 determining the languages to be used by the European Economic Community,

OJP 17, 6.10.1968, p. 385.

130

languages (English, French or German). In the future other community languages

(Spanish, Italian and Polish) might become pivot languages.

The European Parliament has at its disposal:

a) translation services; they comprise about 700 translators whose task is to

translate in all official languages several categories of documents, among which:

- documents of the meetings during the sessions and of the parliamentary

commissions; agendas, draft reports, amendments, adopted reports,

opinions, resolutions, written and oral interpellations, minutes and

shorthand reports, briefings to the deputies etc.;

- documents of other political bodies, such as the mixed parliamentary

sessions joined by nationally elected individuals and from third countries;

- decisions of the European Ombudsman;

- communications to citizens and the Member States;

- decisions of the European Parliament’s internal bodies (the Bureau, the

Conference of Presidents, the College of quaestors).

b) interpreting services: the main task of the interpreters of the European

Parliament is to transmit with fidelity in all official languages and in real time the

speeches delivered by the deputies. There are interpreting services for all multilingual

meetings organized by the official bodies of the institution. While the task of translators

is to produce the various linguistic versions of written documents, the role of the

interpreters is to smoothen the proceedings of the meetings so as if all were speaking the

same language. The Interpreters Service of the European Parliament employs about 350

interpreting officers and may resort to a reserve pool of about 2.500 external interpreters

(auxiliary conference interpreters), who they resort to when in need.

The interpreting services are called upon especially for:

- the plenary sessions;

- the meetings of the parliamentary commissions, of the parliamentary

delegates and of the parity parliamentary meetings;

- meetings of the political groups;

- press conferences;

131

- meetings of the internal decision making bodies of the parliament (the

Bureau, the Conference of Presidents etc.).

During the plenary sessions when simultaneous interpretation is done into and from

all the official languages of the EU a number of 800 – 1000 interpreters are being

mobilized. For other meetings, interpretation is assured as a rule according to need.

In principle, each interpreter works from the source language towards his/her

mother tongue. However, as there are 506 possible linguistic combinations, it is not

always easy to find a person capable to interpret by using a certain combination of

languages. In this case, a relay system is used, namely interpreting from one language

into another passing through a third one - the pivot language.

c) legal text checking services. The legislation adopted by the European Parliament

addresses a number of about 500 million citizens; the legislation should be identical and

without any ambiguity in all languages. Checking the linguistic and legal quality of texts

is within the competence of the legal experts-linguists of the Parliament. The European

Parliament has at its disposal about 170 jurist-linguists having the task to ensure the

conformity of texts in all community languages. Their activity consists mainly of:

- checking the linguistic quality and the judicial conformity of the texts to be

adopted by the parliamentary commissions and subsequently in the plenary

sessions;

- checking and registering the presented amendments;

- informing on and assisting in all theoretical and practical issues related to

procedures, from the first draft of the texts to their adoption in plenary

sessions;

- preparing the election lists for the plenary session.

D. Standard and non-standard definition of common European values.

Interpretation of terms that designate common European values

depending on the linguistic context

132

The debates in the European Convention for the Future of Europe in 2002-2003

and later in the Intergovernmental Conference of 2004 were somewhat different from

those that took place each time when attempts were made to re-define the compromise

which enables the European construction. The new approach is mainly related not to

institutional matters or issues pertaining to the efficiency of communicating European

policies. The specific difference is related to the values around which the European

identity is being built, while the Treaty of the European Union (TEU) includes only

references to the “common values” of the EU without providing the list of those.

Obviously there is a political will to define such an identity. Without a European identity

endorsed by each of the actors in the community space, any political project aiming at

harmonizing the institutions of the European Union with the transnational realities is

doomed to failure. Any attempt to define European identity cannot provide a form that

would take into account the national, regional, religious and linguistic identities that

represent the unique character of a continent. The plurality of languages, cultures and

religions, in a continuous dialogue excluding any radical position, are obviously the

founding ground of the definition of a European identity. However, this plurality is the

factor that reduces the chances to reach a compromise: the inter-cultural and inter-

religious dialogue has often leads to conflicting situations. Currently it is impossible to

define a European identity since the respect of the difference is the very essence of the

European project.

A first step would be, as we mentioned, the definition of a common set of

endorsed values to outline a European identity. This attempt to list the values has already

taken place: according to the compromise reached during the Intergovernmental

Conference of 2004, the Treaty establishing a Constitution for Europe included (in

Article 2) a reference to the common European values. These are: respect of human

dignity, freedom, democracy, equality, the state of law, and the respect of human rights.

The same provision contains an additional specification: “these values are common to the

Member States in a society characterized by pluralism, tolerance, justice and non-

discrimination”188.188 For comments of the Article 2 of the Treaty establishing a Constitution for Europe, see Radu CARP,

Proiectul politic european – de la valori la acţiune comună [The European political project – from values

to common action], Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006, pp. 105-107.

133

The European Council of June 2007 decided to adopt a Reform Treaty that would

include amendments to the TEU and to the Treaty establishing the European Community

(TEC), the latter to be called the Treaty on the functioning of the Union189.

According to the Conclusions of this European Council, the compromise of 2004

for the definition of common European values will be maintained in the new form of the

TEU (Article 2), as revised by the Reform Treaty after its ratification by the EU Member

States. Moreover, at the same European Council it was decided that the new form of

Article 3 TEU should stipulate that the EU respects “cultural and linguistic diversity”.

Standardization of a list of common European values is not sufficient to conclude

that the new form of Article 2 TEU would lead to its endorsement by European citizens.

In this context it is worth mentioning that in spring 2002 the President of the European

Commission at that time, Romano Prodi, created a Reflection Group by the Commission

with the aim to formulate recommendations related to the cultural and spiritual dimension

of Europe. The Group was coordinated by Krysztof Michalski of the Institut für die

Wissenschaften von Menschen in Vienna and included cultural personalities from most

EU Member States having the most varied cultural and religious experiences. The Report

of this Group190 was published in October 2004, after a compromise reached on the text

of the Treaty establishing a Constitution for Europe. The Report pointed to the fact that

the definition of a list of common European values is not sufficient for strengthening the

European unity and the attempt to codify such a list is inevitably conflicting with the

great variety of significances – national, regional, ethnic, sectarian and social. One of the

conclusions of the Report was that “there is no fixed list of European values”. The Report

189 Council of the European Union, Brussels European Council 21/22 June 2007 – Presidency Conclusions,

Brussels, 11177/07, CONCL 2.190 Kurt BIDENKOPF, Bronislav GEREMEK, Krysztof MICHALSKI, Concluding Remarks on the

Spiritual and Cultural Dimension of Europe, Vienna/Brussels, October 2004; translation into Romanian of

this Report: Ce ţine Europa la un loc? [What keeps Europe alltogether?], Dilema veche nr. 56, 11-17

februarie 2005. For comments on this Report, see Cornelia GUŞĂ, Rolul valorilor culturale în fondarea

unei comunităţi politice europene [The role of the cultural values in the establishment of a European

political community], in Radu CARP (ed,) Un suflet pentru Europa. Dimensiunea religioasă a unui proiect

politic [A soul for Europe. The religious dimension of a political project], Editura Fundaţiei Anastasia,

Bucureşti, 2005, pp. 86-100.

134

did not deny the attempts to codify common European values but drew attention to the

limitations of such an approach.

On the other hand, the Report asserted that “there is no doubt that a European

cultural space does exist” but this space cannot be positively defined and delimited,

because European culture is not a fact but a process.

The conclusions of the Report could not be taken into account while the Treaty

establishing a Constitution for Europe was drafted. However, we cannot understand why

they were not taken into consideration in June 2007, when at the European Council the

entire standardized construction resulted from the compromise of 2004 was again brought

to the fore.

Coming back to the future form of Article 2 TEU, should we understand that the

society in discussion is the European one? Or it is just an ideal model of social

organisation, where the values in question enable the functioning of the institutions and

the solidarity of citizens? In our opinion, it is not by chance that this ambiguity has been

maintained. According to the logic of the future of the TEU that will be part of the

Reform Treaty, on one hand we have universal values that translate at European level the

democratic foundations of the Member States and on the other hand, pluralism, tolerance

etc., acting at national level. Do the latter have the same status of „values”? The answer

can be but affirmative, provided that this assertion be placed within a neutral text from a

normative point of view. However, if we take into account that we deal with a corpus of

norms of political-judicial value, the answer should be refined. At least some of the

words included in the second part of the future form of Article 2 TEU have a religious

component: pluralism, tolerance and solidarity.

As concerns the concept of tolerance and the possible interpretations associated to

it depending on one or another of the linguistic contexts, some remarks should be made.

According to Jürgen Habermas, the German term of Toleranz was borrowed from the

Latin and French in the 16th century in the period of religious wars. This term had a

meaning restrained to the tolerance towards other religious confessions. Only later in the

17th and 18th centuries tolerance gained a judicial connotation and less a religious one.

The religious origin of the term explains, according to Habermas, why the English

135

language makes a distinction between tolerance (as a form of behaviour) and toleration

(with judicial meaning)191.

To assert that concepts such as pluralism, tolerance or solidarity are part of the

category of common European values that enable the creation of a European identity

would have been a great risk: the risk to recognise the religious, particularly, Christian,

origin of certain concepts that define political action. Not to state them as such would

also have been a risk, that of dissatisfying certain States which bestow on religion a

significant role in public life. Finally, as was the case with the Preamble of the future

form of TEU, a compromise was chosen. But is this compromise, reflected in a formula

subject to multiple interpretations, the most suitable way to reach a European identity?

For the time being we can only formulate hazardous hypotheses.

In conclusion, it is difficult to establish a list of common European values in a

legal text accepted by all EU Member States, because there are differences in interpreting

the nature of these values in one or another of the national contexts, and in some cases

these differences are also determined by linguistic diversity. Taking into account these

limitations, how should Article 2 of the future form of TEU be interpreted so as to allow

for the implementation of these values when defining common European policies based

on these values? To answer this question, we should notice in the first place that no need

was felt to define the mentioned common values. The lack of definitions does not impede

on their interpretation. As a rule the language of a legal act is a combination of everyday

language and the specialized legal language. It does not mean that the terms used in the

treaty concerning the common European values might be interpreted by their common

meaning. Even in the absence of a legal definition of common European values, these

terms should be interpreted in relation with the context – the whole acquis

communautaire, because when it comes to a text of judicial value the meaning of words

is given by the legal context192. Interpreting in relation to the legal context may be done

by two specific methods: noscitur a sociis (the meaning of a term is revealed through its

191 Jürgen HABERMAS, Intolerance and discrimination, I. CON, vol. 1, no. 1, 2003, pp. 2-12 (French

language version: De la tolérance religieuse aux droits culturels, Cités, 13, PUF, Paris, 2003, pp. 147-170).192 Mark VAN HOECKE, Definiţiile legale şi interpretarea legii [Legal definitions and the interpretation

of law], in (ed) Dragan STOIANOVICI, Logica şi dreptul [The logic and the law], Paideia, Bucureşti,

2006, p. 106 and seq.

136

association with other terms in a given legal context) and respectively ejusdem generis (a

particular application of the previous method; according to this method of interpretation,

the generally formulated meaning of the term which completes an enumeration is limited

to terms of the same kind as those which are part of the enumeration)193.

Another issue arising in relation with the attempts to standardise the common

European values and which is linked to the interpretation of these values in a broader

legal context is whether the enumeration used by the future form of Article 2 TEU is a

limiting one. There are no other official EU documents referring to other common

European values that those presented above, with a single exception. In a Communication

from the Commission in 2006194, which reiterates a Decision of the European Parliament

and of the Council concerning the European Year of Languages 2001195 it is specified that

“the respect for linguistic diversity is a fundamental value of the European Union”. This

exception is only apparent, as a Communication from the Commission is not part of the

legal context to which the provisions of Article 2 should be related in the future form of

TEU. Consequently, linguistic diversity is not part of the common European values, in

strict legal sense. It does not mean that the respect due to linguistic diversity should not

be guaranteed by measures of equal intensity as those which would guarantee the values

considered to be common European values.

E. Issues generated by the linguistic equivalence of terms used in official

languages in the basic EU documents

The effort of linguistic translation and adaptation of the European legislation into

the languages of Member States, beside the costs of financing and managing complex

193 For details on these two methos of interpretation see Pierre - André CÔTÉ, Interprétation des lois, 2ème

edition, Yvon Blais, Montréal, 1990, pp. 293-314.194 Communication from the Commission to the Council, the European Parliament, the European Economic

and Social Committee and the Committee of the Regions – A new framework strategy for multilingualism,

Brussels, COM (2005) 596 final, 22.11.2005.195 Decision no. 1934/2000/EC of the European Parliament and of the Council of 17 July 2000 on the

European Year of Languages 2001 OJ L 232, 14.9.2000.

137

procedures, encounters an immediate practical difficulty. Beyond the poli-semantism of

words in various languages, the translator faces also the different historic evolution, an

evolution stored in the connotative senses of the respective terms. Even the term

“Constitution” used in the Treaty establishing a Constitution for Europe that was

certainly not ratified due to cultural perceptions too, is a political concept differently

expressed in the Member States, depending upon the historic evolution of the respective

societies. The difficulties of translation and, hence, of interpretation of the common

European values are also linked to the fact that what was called European construction

represents a set of concepts in permanent evolution: “Europe keeps changing over time,

the European idea differing from one individual to the other, from one group to the

other”196.

The concept state of law is rendered in various ways in different languages: état

de droit, Rechtsstaatlichkeit, stati di diritto, but as rule-of-law in English, the translator of

European legislation needing not only linguistic abilities but judicial and historic

knowledge too, so as to integrate it in the judicial context in which it is used and which

obviously is different from one State to another. Thus the context may be a general legal

one, of penal law, of European law, with reference to defence policies but also to the

sources of law or to the concept of state, all of which requires from the translator to apply

sometimes complex cross references, a triangulation of the definitions in various sources,

to be sure that he/she is rendering the correct meaning intended by the original text. For

instance what in Romanian is “misiunea integrată a Uniunii Europene de sprijinire a

statului de drept în Irak” in French becomes “mission integrée “Etat de droit” de

l’Union Européenne pour l’Iraq”, in Italian “missione integrate dell’Unione europea

sullo stato di diritto per l’Iraq”, in German “integrierte Mission der Europäischen Union

zur Stűtzung der Rechtsstaalichkeit im Iraq”, relatively similar variants from linguistic

point of view but with different emphases, the English variant being very short:

“integrated rule-of-law in Iraq”197. The differences are due to the particular historic

development of the concept in the anglo-saxon world and in Europe. Thus, at general

level “rule of law” means that nobody, irrespective of being a government representative,

196 Peter RIETBERGEN, Europe – A Cultural History, 2nd edition, Routledge, London, 2006, p. XXIX.197 IATE ID: 836800, http://iate.europa.eu/iatediff/SearchByQueryResult.do.

138

private citizen or representative of a group of interests, is above the law and therefore

cannot prevail himself/herself of special privileges. In other words, the “rule of law”

clearly regulated in written public documents is opposed to the arbitrary whimsical “rule

of people”. In the European continental approach the principle of “rule of law” has been

frequently associated with the principle of state of law dominated by the German and

French legal thinking, while the modern Anglo-American approach implies separation of

powers, legal security, the principle of legitimate expectation and equality of all in front

of the law.

The difficulties in translating the texts of documents of the EU institutions are a

reality accepted and recognized as such by all stakeholders in this vital but very sensitive

domain of the multilingual community mechanism of communication. Procedures were

developed that guarantee the quality of translation through revision, checking and survey

and in particular through a continuous mechanism of training and information of the

translators. The consequence and unity in using the terminology is guaranteed by using

an advanced technology that contains the memory of translations performed in the entire

institutional system of the community and data bases containing the core terminology of

the EU. While the Directorate-General for Translation (DGT) utilises also on a large

scale external services for translation, the external collaborators are closely monitored

with a view to ensuring quality and are given an evaluation on the quality of the product

delivered. But the quality of translations is directly linked to the issue of correct drafting

of the source-text, which in most cases is the product of experts working in a language

different from their mother tongue. The documents prepared by any public authority

should be characterized by clarity and concision and by the use of an exact wording; in

order to avoid the drafting difficulties of experts in various fields of activity, as they do

not possess special linguistic or communication skills, the DGT has created a Drafting

Unit with the task to correct and edit the language of source-texts after direct negotiations

with the authors of the original text. Despite all these measures for assuring the quality of

translations, there are problems of rendering into the official languages the terms used by

the EU institutions, problems stemming naturally from the specificity of each language,

the different evolution of societies in each Member State, and the cultural profile of the

many groups that make up the population of the EU. In order to avoid translations that

139

are linguistically correct but detached from the natural everyday reality of the official

languages, the DGT created a mechanism for checking the quality of translations by the

so-called “localisation” test of the message198 through which the translators of the local

offices of the DGT maintain contact with the live, local language, collaborating with

universities and other institutions of training, in order to cope with the rapid development

of live languages, in evolution, reflecting in particular ways the excessive dynamics of

life under globalization. This test represents the extent to which the messages prepared by

the European institutions are understood by the local public of the Member States, the

test becoming a measure of the legitimacy, transparency and credibility of the European

project for the European citizens.

Another issue connected to the ones mentioned above is the use of the concept

“foreign language” in the European speaks. The EU is striving to standardize the way the

non-mother-tongues of citizens are called in the Member States, of what until recently

used to be called without negative connotation “foreign language”. It is obvious that

inside the EU at community level there could not be “foreign languages”, because all the

23 official languages have the same status, therefore the term “languages” is being used

according to the portal Languages and Europe199 (in French Les Langues de l’Europe)

which is translated into Romanian as Multilingvismul şi Europa200. The term limbi has in

se pejorative connotations, and its neutral value appears when used in the syntagm limbi

străine. Language learning and Language teaching (in French Apprentissage des

langues and Enseignement des langues) have as their Romanian equivalent on the portal

Invăţarea limbilor străine şi Predarea limbilor străine. If at the EU level the term

languages is constantly used when reference is made to persons, individual European

citizens or to mobilities, the syntagm foreign languages continues to be used when

describing key competences for lifelong learning201, where distinction is made between

communication in mother tongue and communication in foreign languages. It is worth

198 Karl Johan LŐNNROTH, Translation practices in the Commission, CICEB Conference – Committee of

the Regions, 21 September 2006.199 http://europa.eu/languages/en/home.200 Ibidem.201 Recommendation no. 2006/962/EC of the European Parliament and of the Council on key competences

for lifelong learning, OJ L 394, 18.12.2006.

140

noting that only the Romanian version keeps the syntagm foreign languages, the other

linguistic versions preferring a variant without the qualifying “foreign” which is

considered by certain persons as being unnatural within a community of Member States

having equal status official languages.

We consider that there is a gap between using in Romanian the term “languages”

in many official neutral contexts and other European languages, but the frequent use

makes it accepted as wee can also see from the Romanian version of the Report of the

High Level Group in matters of multilingualism, where we have both variants of use. It

can be seen in the example below202 that the same text has different nuances in variants

presented in different languages, the Romanian variant being less precise203 from a

stylistic point of view, though closer to the variant in French, albeit the language in

which the document had been drafted was English. A possible explanation is the fact that

the group of translators in Romanian language from the DGT has only started to adapt

themselves to the formal requirements of text drafting, without training sessions similar

to the translator teams from traditional languages, among which English and French are

also working languages and respectively languages for drafting the working documents

and, consequently, the specialists who work in the respective languages constantly

participate in sessions where they are instructed on how to draft and edit texts.

Instructing sessions are constantly organized for those who draft documents on ways of

text drafting and editing, which results in the production of a clearer more coherent initial

text, easier to translate in another languages.

Motivaţia este o cheie, dacă nu chiar cheia principală, pentru o bună stăpânire a limbilor străine. Motivaţia celor care învăţă o limbă străină este elementul decisiv, indispensabil pentru realizarea performanţelor dorite în contextul

Motivation is a key, if not the key, to successful language learning. Enhancing learner motivation is the crucial element in achieving the desired breakthrough in language learning across Europe. (29 words)

La motivation est une clef, voire la clef, d'un bon apprentissage des langues. Renforcer la motivation de l'apprenant est l'élément crucial pour réaliser la percée désirée de l'apprentissage des langues en Europe. (32 words)

202 Recommendation no. 2006/962/EC of the European Parliament and of the Council on key competences

for lifelong learning, OJ L 394, 18.12.2006.203 Cf. http://ec.europa.eu/education/policies/lang/doc/multishort_ro.pdf, p. 3

141

învăţării limbilor în spaţiul european. (38 words)

2. MULTILINGUALISM IN EUROPEAN CONTEXT

A. Definition of multilingualism

Multilingualism is defined in a restrained sense as the alternative use of several

languages; in a broad sense, the alternative use of several linguistic systems, irrespective

of their status: separate languages, dialects of the same language or even varieties of the

same idiom. Multilingualism is a consequence of linguistic contact. The term

multilingualism includes bilingualism and also tri-lingualism.

There are various typologies of multilingualism that take into consideration

various criteria – sociological, psychological and linguistic. The following distinctions

are frequent:

a) depending on the social scope of the phenomenon: social multilingualism

(collective) of an entire community; group multilingualism; individual

multilingualism;

b) depending on the genesis: successive (sequential) multilingualism – the

second language is learned after the fixation of the first one (after 3-4 years)

or late multilingualism – a distinction similar to the previous one but which

allows for the identification of sub-type by the age at which the second, the

third etc. language is learned. The multilingual speaker acquired at least one

language during childhood, the so-called first language learned without a

formal education. Children acquiring two languages at birth are called

simultaneous bilingual. Even in case of simultaneous bilingualism there is one

dominating language. As a rule this type of bilingualism appears in children

142

raised by bilingual parents in a predominantly monolingual environment or in

children raised by monolingual parents in countries where different languages

are spoken.

c) depending on the relationship of languages as reflected in use: compounded

multilingualism – languages are considered functionally similar, their units

being in a relationship of correspondence (the case of languages learned in

school). The speakers are usually fluent in two or more linguistic systems;

coordinated multilingualism – the languages are functionally separated,

considering that their units express partially or totally distinct significations

(one of the languages is being used in official situations: administration,

school etc., the other one in family, among friends etc.; e.g. the case of

Aromanians in Greece). The speakers use a different intonation and a different

pronunciation, associated with a different social behaviour;

d) depending on the degree of knowledge: symmetrical multilingualism – all

languages are known to the same extent (a rarely encountered situation);

asymmetrical multilingualism – there are differences in knowledge; receptor

multilingualism (passive) – one of the languages is understood, but not

spoken; written multilingualism – one of the languages is understood in

reading but not in hearing; technical multilingualism – one of the languages is

known only to the extent required by strict professional need;

e) depending on the political situation in a State or in a super-state community:

impersonal multilingualism – characteristic to the governance in a state with

monolingual citizens (the case of Belgium); personal multilingualism –

characteristic in a State where governance is monolingual but its citizens are

plurilingual; in this case, multilingualism may be: natural – resulting from a

mixed marriage, life in a frontier region or in an aloglot environment;

voluntary (promoting) – determined by the individual’s wish to get promoted

in a multilingual transnational society (the case of the European Union);

decreed (by concession) – based on the State authority but contrary to the

citizens wishes (the case of non-Hungarian minorities in Hungary before

World War One).

143

The study of multilingualism allows for the identification and description of the

mechanism and structural consequences of the contacts between languages.

Multilingualism induces the emergence of phenomena of interference at all levels of the

structures of idioms that are in contact, bringing about reorganizing processes of the

structural patterns. Albeit, usually, composed multilingualism is associated with

permeability to interferences, while the coordinated one is considered impervious,

interferences take place in both cases; within the process of formation of various

languages multilingualism and the phenomena of interference it determines have played

an important role.

Usually, multilinguals present code switching. The concept of code switching

designates the individual’s capacity to switch from a language to another, from a dialect

or style to other ones in the course of a verbal dialogue or, as Carol Myers-Scotton

formulated, in the course of the same conversation the bilinguals select certain forms

from the embedded language (EL) for the matrix language (ML)204.

One can assume that the bilingual/multilingual speaker may intuitively identify

matrix language as the one that allows mixing in elements belonging to another one (EL)

and meantime there is always the possibility of changes from ML to EL, depending on

various external factors either synchronic, during the same conversation, or diachronic,

resulting from a certain historic-political evolution of a community. The shift corresponds

to the endorsement of one or another of the identities motivated by various situations and

is considered a “stable” phenomenon in multilingual communities.

B. Dissemination forms of multilingualism: education, the audio-visual

sector

The permanent interest of the EU for the dissemination of multilingualism is most

clearly expressed by the European policies adopted and implemented over time. Thus, as

early as 1989 the first comprehensive programme LINGUA for promoting language

204 Carol MYERS – SCOTTON, Duelling languages: Grammatical structures in codeswitching, Oxford

University Press, Oxford, 1993.

144

learning and teaching was launched. Year 2001 was declared the European Year of

Languages, and at its end the European Commission was invited by the European

Parliament and by the Council to undertake further actions with a view to promoting

languages. In recent years, communication in other languages is included among the eight

main competences of lifelong learning 205. In 2002 a Working Group for languages was

created206, including officials responsible in the Member States for policies in the domain

of languages, a group having regular meetings for information exchange and definition of

good practices.

The Commission will continue to support Member States in their efforts to

enhance the quality of language teaching, to increase the number of taught languages and

to promote linguistically oriented schools. As concerns learning, additional actions are

necessary in order to increase awareness of the importance to learn several languages,

along with the initiatives of motivating students and adults to acquire languages through

informal learning, through means that reduces the pressure on formal learning and

meanwhile provides efficient alternatives for linguistic acquisitions. While most

measures recommended by the “Action Plan for promoting language learning and

linguistic diversity” initially concerned primary education and training of teachers who

would ensure the development of linguistic competences in other languages, currently

emphasis is put on adult language learning, on the enlargement of its scope, including

stakeholders from the business environment, on lifelong professional training and on the

informal learning of languages through the media and cultural activities207.

In the audio-visual field the EU has a specialized programme – MEDIA 2007208

that continues four other MEDIA programmes (MEDIA I, II, Plus and Training) having

as its objectives: to consolidate the audiovisual sector of the EU reflecting the European

205 Recommendation no. 2006/962/EC of the European Parliament and of the Council on key competences

for lifelong learning, op. cit.206 Within the programme Education and Training 2010,

http://ec.europa.eu/education/policies/lang/policy/expert_en.html.

207 Commission working document, Report on the implementation of the Action Plan “Promoting language

learning and linguistic diversity”, Brussels, COM (2007) 554 final, 25.9.2007.208 http://ec.europa.eu/information_society/media/docs/overview/media-en.pdf.

145

patrimony and cultural identity; to increase the circulation of audio-video products within

and beyond EU boundaries and to transform the European audiovisual sector in a

competitive one by facilitating access to financing and by utilizing digital technologies.

However, most probably the emblematic image of the EU in the audiovisual domain and

in disseminating multilingualism in Europe is the television channel EuroNews209.

EuroNews was created in 1993 but became the official channel of the European

Community in February 2005, broadcasting simultaneously in 7 languages (English,

French, German, Spanish, Portuguese and Russian) 24 hours daily and seven days

weekly. EuroNews reaches over 150 million households in 78 countries being watched

daily by 8 million people; it exceeds the audience of CNN and BBC and became the

reference channel for news from the EU. Both the MEDIA programme and EuroNews are

part of an indirect strategy but nonetheless efficient in promoting multilingualism through

the so-called informal methods of language learning and of getting aware of the European

cultural heritage. It is an important opening towards what the English call edutainment,

i.e. achieving education through entertainment, a means more and more used to motivate

people for language learning, for knowing other cultures, for the discovery of own

identity through knowing the cultural identity of others. Beside tourism, which in itself is

a driving force for the development of multilingualism, education through entertainment

seems to be one of the most powerful and efficient means of motivation, maybe also

because people feel the need of a non-formal learning method avoiding the strict and

inhibitive control of school. The use of Internet is part of the same type of strategies,

which on one hand may provide the necessary support for language learning through the

web-sites with pedagogical materials, the computerized learning activities on the Internet,

the instruction books or educational portals and, on the other hand, provides access to

YouTube adapted for the promotion of EU activities210 under the slogan Sharing the

sights and sounds of Europe.

Thus an interesting and also sensitive issue of the European linguistic diversity

enters the debate: where does the interest for the promotion of this diversity stop and

what is the role of the community institutions in the provision of linguistic services to

209 Cf.

http://ec.europa.eu/avservices/about/euronews_en.cfm.210 Cf. http://www.youtube.com/eutube.

146

citizens of non-Member States residing in the EU and whose mother tongue is not one of

the EU languages? How different should be the treatment of non-official EU languages?

The European Council recognizes the official languages that co-exist in certain countries

of the EU (the regional languages). The Member States may finance within certain limits

the provision of translation and interpretation services into these languages within the

European institutions. Therefore, out of practical considerations in the first place, all non-

official languages of the EU, including almost 40 regional languages are being treated at

the same level as the languages from outside the EU. There are a number of exceptions

for regional languages such as the Catalane, the Bask and the Galician, which have an

intermediate status through which citizens have the right to communicate with the EU

institutions in the respective languages, but the costs of communication are covered by

the Spanish Government with the translations it offers.

Another sensitive issue of dealing with linguistic diversity is the extent to which

the knowledge or the lack of knowledge of the official language becomes a barrier for the

resident whose mother tongue is not spoken in the Member States of the EU. In the

context of the multilingual European society it is difficult to make recommendations that

would cover all the actual situations. This aspect is mentioned and even stressed in the

Recommendation of the European Parliament and of the Council on key competences for

lifelong learning211, which notes, even if only in a footnote, that mother tongue is not

always an official language of a Member State and that the ability to communicate in an

official language is a pre-condition to ensure the individual’s full participation to society.

The same discussion is valid for learning other languages by persons living in bi-lingual

or multi-lingual families and communities in a Member State having an official language

which is different from their mother tongue. For these groups the competence to

communicate in a language should be understood rather as a competence to speak an

official language, and the necessity, motivation and social and/or economic reasons to

develop this competence for integration would be different from those when learning

another language to practice tourism or to obtain a job. The measures for solving these

211 Recommendation no. 2006/962/EC of the European Parliament and of the Council on key competences

for lifelong learning, op. cit.

147

kinds of situations are left with the Member State which would decide on the individual

approaches, according to its needs and specific circumstances.

C. Learning languages at various education levels (university, pre-

university) and professional formation/reconversion

Tackling languages within the education systems of the EU Member States has

always been considered important, but naturally there were particular ways in which their

learning had been present in the curricula of education institution. A Report of the

European Commission212 makes a synthesis of the situation in the EU Member States,

presenting the situation of the implementation of policies for language teaching as issued

from the action plan Promoting language learning and linguistic diversity 2004-2006.

The study reveals that, though language learning is compulsory in almost all countries

from increasingly lower ages, the variety of languages offered for study is, with some

exceptions, limited, the English being predictably in the first place. The most visible

progress was registered at the secondary education level, without reaching in all

institutions the objective of providing two languages. As concerns high education, this

does not represent the period when the students would significantly expand their

multilingual abilities in any of the countries included in the study. At adult education

level, which is the most developed sector of multilingual education, an efficient

structuring of concrete actions has not been reached yet, despite the significant funds

allocated and the concrete initiatives. The formal education, especially at tertiary level,

does not include coherent programmes of adult multilingual education, the study of a

language when effected being mostly limited to the English as the language that offers

the most chances for mobility and professional reconversion.

In Romania the study of languages was always officially encouraged, in particular

knowledge of several languages at advanced performance levels, and was a factor of

social prestige, a fact that could be explained mainly by the relative territorial defined

212 Commission working document, Report on the implementation of the Action Plan “Promoting language

learning and linguistic diversity”, op. cit.

148

character of the use of Romanian. Anyway, as early as 1965 a varied offer of language

learning had been introduced in the Romanian system of primary and secondary

education from age 8 (second degree) for the first language and from age 12 for the

second language (sixth degree); children and parents may choose between English,

German, French, Spanish and Russian languages, noting that the offer is larger in the

urban areas and especially in big cities. The English has been one of the most popular

languages, and its teaching in public schools was of the highest quality, with normal

variations from one school to another213. Over the period 1996-2005, in pre-university

education in Romania the offer for the first or second study language, for various

segments of school population, included: English, French, German, Russian, Spanish,

Italian, Greek, Japanese, Portuguese and Norwegian214, which stresses once more the

interest of both officials and students and parents for language study.

Multilingualism does not only mean the use and dissemination of working

languages of the EU but also represent, in particular in recent years, a strategy of

promotion of regional languages in Europe as a reaction to the European lay-people

perception of loosing their own cultural identity. As we mentioned, the European Charter

of Regional or Minority Languages, is currently ratified by 15 EU Member States, a fact

that resulted in a better representation of those languages in an area where previously

they were merely tolerated. However, the first generations of economic migrants in the

new host-country do not always wish to request education in their mother tongue, and

families do not always encourage multilingualism strongly enough. Despite the fact that

there are not sufficiently relevant data, we can mention the example of Romanian

communities in Spain, requesting and being granted an offer to learn their mother tongue,

an offer that was supported by the authorities in both states, Spain and respectively

Romania.

D. Public – private relationship for language learning213 Mariana NICOLAE, Training and development in transition: A Romanian Perspective, vol. IATEFL

TDTR 3, Whitstable, UK, 1998, p. 41.214 For statistical data that exceed the framework of this presentation see Anuarul Statistic 2005 [The

Statistical Yearbook 2005], chapter Education, http://www.insse.ro/cms/files/pdf/ro/cap8.pdf.

149

High demand for language speakers on the labour market in Romania and the

increased mobility of the labour force after 1989 resulted in significant changes in the

quality of language offers on the Romanian educational market. The chronic under-

funding of the Romanian education system triggered an important migration of language

teachers from education to other employers, usually in the business environment, leaving

a rather huge gap of qualified personnel, a gap which is being felt mostly in rural areas or

in less developed urban areas215. A general overview of the institutional offer in Romania

for language teaching reveals the following forms: in public and private pre-school

education (kindergarten; where language fees are paid by the parents); in state school

education, in state-schools with bi-lingual profile of intensive language learning; in

private lyceum education (the number of private high-schools increased significantly in

the recent years – from 8 in Romania, two in Bucharest in 1997 to about 13 in Bucharest

and over 50 at country level216), private schools created by companies, organisations,

embassies and foreign cultural institutes, private language schools. As concerns the

number of these schools, it is difficult to have a picture due to the lack of studies in the

domain, but taking into account the offer of courses appearing in advertisement channels,

it may be assumed that their number is very high.

Moreover, on the Romanian market one of the preferred ways of learning and

consolidating one’s language knowledge is still the 1x1 system, i.e. with a private

teacher.

215 „The crisis of teachers specialized in foreign languages continues. The number of teachers is tottaly

insufficient, not only at the level of Bucharest, but also at the level of the entire country” (statement of

Marian Banu, spokeperson of the Bucharest School Inspectorate,

http://www.gardianul.ro/2007/03/08/societate-c12/limba_straina_impusa_de_directorii_scolilor-

s91162.html); “A profound lack of teachers is at the level of foreign languages” (statement of Ladislau

Konya, Deputy General School Inspector,

http://www.gazetanord-vest.ro/arhiva/2007/iulie/25iul/index_files/actualitatea.htm).216 Mariana NICOLAE, Standards of Quality in Private Language Teaching – The Romanian Situation,

International Conference Private Language Education in Europe. Its contribution to the multilingual and

multicultural aspect of the European Union, Thessaloniki, Greece, 1997 and

http:/www.calificativ.ro/Informatii/utile/Lista_de_licee_particulare_autorizate_187.html.

150

Lack of data concerning providers of linguistic services in Romania, not only

language courses, is obvious. Even when they exist, they are fragmented, usually on

language and provider type, hampering the creation of a coherent overview on the

diversity of offers on the market. A study should be initiated which on one hand would

contribute to knowing the situation in Romania in order to adopt development strategies

at national level and, on the other hand, would contribute to Romania’s insertion in the

European landscape through European programmes and collaboration with various

European service providers.

E. The role of linguistic competence certificates on the European labour

market

Labour mobility on the European market and beyond requires an acute need for

transparency and transferability of professional skills and competences. Certification of

linguistic competences is an issue of great importance at individual level but also

sensitive at institutional and even national levels, the certification activity being an

important source of revenue for the providing institution. In Europe there are currently

about 300 certificates for 27 languages, with the exception of those within the framework

of national education systems217. The certificates were inventoried and described in 2006

in a study entitled Inventory of Language Certification in Europe, A Report to the

European Commission Directorate General for Education and Culture carried out by the

National Foundation for Educational Research in Great Britain

The European Commission had been invited to develop a European indicator of

linguistic competence (the European Indicator of Language Competence) using tests with

scores based on the scale of the Common European Framework of Reference for

217 Mariana NICOLAE, Standards of Quality in Private Language Teaching – The Romanian Situation,

international conference Private Language Education in Europe. Its contribution to the multilingual and

multicultural aspect of the European Union, Salonic, Greece, 1997 and

http:/www.calificativ.ro/Informatii/utile/Lista_de_licee_particulare_autorizate_187.html.

151

Languages – CEFRL. This Framework, together with ALTE218, represents an orientation

used to describe the progress of language learners, its main objective being to offer a

framework for evaluation methods applicable to all languages in Europe. CEFRL consists

of a six level scale for various linguistic abilities, divided in three major groups: the basic

user (A1-A2), the independent user (B1-B2) and the very good user (C1-C2). The six

levels of reference are largely accepted in the Member States as evaluation standard of

the linguistic competence of an individual.

The study on language competence certificates in Europe included 31 countries,

among which also non-member states that participated in the Socrates and Leonardo

programmes, revealing 37 national or regional languages with a potential to have

language competence certificates. These are certificates that are issued after evaluating

young people and adults from any country, not certificates that are issued to citizens as

national diplomas. Therefore, these are certificates developed to evaluate the language

competence of foreign individuals who enter a country and not those issued for language

exams in languages others than those learned as part of the education system of the

respective countries. Though Romania was among the countries included in the study, the

research team could not find any information on Romanian as a foreign language219.

We consider that we need a programme for the development of a procedure to

evaluate the language competence of foreigners who speak or wish to learn the Romanian

language and for the issuance of a language competence certificate for the Romanian

language as a foreign language. This is an ideal requirement, part of the integration

process of Romania in the EU and also in the perspective of international good practices

which require – under the terms of the global market of capital and labour force – the

existence of modern tools for evaluating and teaching a language but also from a

pragmatic point of view as a means of generating income. In the years to come, Romania

would presumably witness a growing number of foreign individuals who would wish to

study or work220 in organisations on its territory where the working language is

218 ALTE – The Association of Language Testers in Europe is an association with 31 institutional members,

representing 26 European languages.219 Jenny BRADSHAW, Catherine KIRKUP, op. cit., p. 10.220 It is estimated that currently there are 12.000 persons working in Romania with working permits, but the

deficit on the labour market is estimated at nearly 200.000 foreign workers

152

Romanian. They would need modern interactive courses of learning Romanian. There

still is a deficit on the Romanian market in both situations, albeit Romanian language

courses started to be prepared and published in greater number especially by foreign

publishers or private language schools. However, certification is still a wish despite the

great number of actors in universities, research institutes and private entities, who could

initiate study programmes, describe and prepare tests for the Romanian language.

Romania as a Member State of the EU should be in line with good practices in the field

of multilingualism and drafting language competences for the Romanian language as a

foreign language is hence an important condition.

F. Promoting Romanian language as study language in the EU Member

States

The successive enlargements of the European Union, the high mobility of citizens

and the globalization process have contributed to the emergence of new waves of

immigrants and increased the permutability of languages, cultures and confessions in the

EU. To cope with the challenges generated by the new realities it is necessary to develop

an intercultural dialogue with an important linguistic component, the language being the

most direct expression of every culture. Knowledge of languages is essential for the

intercultural dialogue and it can be acquired mainly through education.

Languages are in the focus of EU initiatives in encouraging education, because they

reflect the different European cultures and, in the same time, they offer the key for

understanding them. Promotion of languages in the European education systems is an

(http://www.romaniallibera.ro/a101826/val-de-muncitori-straini-in-romania.html);

(http://www.hotnews.ro/Arhiva_noiembrie_2007/articol_1086894/-.htm).

The entrepreneurs associations and the trade unions in building, the area most affected by lack of

personnel, are looking for solutions to solving this situation; the trade unions even created a sectoral

committee for migrant workers, so as the potential construction workers have legal working papers and

possibly be qualified in vocational schools. This clearly requires the opening of an important market of

qualified linguistic services and the creation of certificates for the Romanian language as a foreign

language, at various levels of language competence.

153

important aspect of this portfolio, declared the speaker of the European Commission Pia

Ahrenkilde Hansen221. Communication of EU institutions with the citizens they are

serving is an exclusively supra-national competence, and “according to the

Communication of the European Commission, adopted in November 2005, Member

States are recognized as having exclusive competence in the field of education, but they

are invited to comply with the so-called rule of the EU ‘one plus two’, by which the EU

recommends to the Member States to study another two languages in addition to mother

tongue”.

The ministers of education in Romania and Italy decided, by signing a common

Declaration of Intent,222 to valorise the strategic role of collaboration between the two

States in the field of education. It is of strategic importance due to the need to further the

European Union construction based on the reciprocal knowledge of its peoples. By this

Declaration, the two ministers considered that “it is desirable to subsequently develop, in

a bi-lateral framework, the perspectives of collaboration between the two countries,

especially stimulating the direct engagement of schools and students in any possible form

of contacts and exchange of experience”.

With reference to the framework of the European Union, it is opportune to

materialize any useful synergies towards the achievement of the Lisbon Strategy goals

and, in particular, that of promoting in the education systems the objectives related to a

more thorough reciprocal knowledge, this being a tool of education for democracy and

active citizenship that should be also present in multilanguage learning.

Therefore, it has been decided to gradually introduce, as of the academic year

2007-2008, Romanian language, culture and civilisation courses at all levels in Italy and

Spain where there are students of Romanian origin. This initiative fully coincides with

the orientation to promote in the Italian and Spanish school systems the full authentic

intercultural integration of students, irrespective of their origin.

The selection of teachers who will teach these courses has been done through

competition organized by the Ministry of Education, Research and Youth (MERY) and

the Institute of Romanian Language (IRL) in August 2007, in accordance with a

221 http://www.guv.ro/presa/integrare/afis-doc.php?idpresa=197.222 http:/www.edu.ro.

154

Methodology prepared by the MERY. The teachers selected at the competition signed a

contract of collaboration with MERY and IRL and they would be periodically evaluated

during the academic year by a Monitoring Committee. The teaching norm of a teacher

included in this programme is of 18 hours per week and a gross salary of 2.196 Euros.

MERY finances 32 full academic norms.

Romanian language hours will be available also for Italian and Spanish children who

wish to learn Romanian. The manuals will be provided by MERY; they will be special

ones, having a new programme to the intention of students studying abroad. The

Romanian minister of education, research and youth declared that in 2008 new manuals

will be edited so as to include basic notions of Romanian language, history and

geography.

The Ministry of Education and Science in Spain and the Ministry of Public

Instruction in Italy designated the education units into which these courses will be taught.

For the academic year 2007-2008 the courses will be organized in 31 Spanish localities

and in 3 Italian ones. In Italy the courses of Romanian language, culture and civilisation

will be held in school units in Rome (12 hours/week), Torino (18 hours /week), Padova

(8 hours/week), cities where there are numerous Romanians. In Spain, the courses of

Romanian language, culture and civilisation will be held in school units in Madrid (24

hours/week), Guadalajara (16 hours/week), Alcanar (8 hours/week), Leida (24

hours/week), Azunquena de Henares (6 hours/week), Mollerusa (8 hours/week).

The Spanish and Italian authorities provide classrooms and computers in the

respective school units and ensure training courses for the teachers selected by MERY

and IPL.

As per Annex to the Order of MERY no. 1303 of June 2007223 the programme of the

optional course Romanian language, culture and civilisation for Romanian students

learning in schools outside Romania’s borders was approved.

The programme intends to facilitate the contact of students with the Romanian

language, culture and civilisation with a view to exercising and improving

communication in their mother tongue, to getting acquainted with the important episodes

of Romanian history, to assimilating the values of Romanian culture and civilisation and

223 Ibidem.

155

to developing own identity in the context of European values. The major theme is related

to the formation of the Romanian people, from the perspective of both historical

information and popular mythology (popular or cult myths and legends). The interest for

the origin of the Romanian people is combined with the interest for their place of origin

or of their parents, as they would be able to discover from several perspectives through

projects developed during the school year.

In the domain of Romanian language, the programme intends to deal with correct

pronunciation and writing (having regard also to the similitude and the differences

between the Romanian and Italian, respectively Spanish languages). The programme also

has in view to tackle a number of themes of current and cultural interest. The perspective

of combining elements of traditional values or of the national patrimony with the

contemporary aspects of Romania would be aimed at in all programmes of the optional

course Romanian language, culture and civilisation.

The use of the programme may be extended to other countries in Europe where there

are Romanian student communities willing to attend this optional course.

Through this programme it is intended to support the affective links of these students

with Romania, their country of origin, so that at the end of the pre-university education

each graduate has an open cultural horizon, on which to rely in consolidating his/her oral

and written capacity of communication in Romanian language in order to gain direct

access to information on Romanian culture and civilisation.

Moreover, this programme wishes to increase the awareness of Romanian students of

their own national identity and of their integration in the European cultural space.

The objectives of the programme are:

- to cultivate the Romanian language as communication language in the

Romanian and European space and as part of the body of Romanic languages;

- to ensure the preservation of the phonetic features specific to the Romanian

language in oral communication and to eliminate possible contaminations

from the language of the adoption country;

- to ensure a correct and expressive written communication in Romanian in

order to grant direct access to information in the country of origin;

- to understand the fundamental values specific to the Romanian cultural space;

156

- to get acquainted with the essential moments of the national history and to

integrate them among the important events at European level;

- to correctly integrate Romanian values in the universe of general-human and

European values;

- to get acquainted with the Romanian national specificity and to ensure the

connexion with the defining elements of the adoption country’s culture.

Subsequently, the Government of Romania approved the MERY project on

teaching Romanian language, culture and civilisation by Government Decision no.

857/2007224. In this legal act it is emphasised that the project is a pilot one for academic

year 2007-2008 and that later, depending on the results obtained, to decide on its follow-

up.

Another way to promote Romanian language and culture can be achieved through

the Socrates and Leonardo programmes. These were the main programmes involved but

the programmes of localities twinning, on-line learning, of culture, for youth etc. have

had also a significant contribution.

G. The issue of outsourcing in multilingual context

The European Commission in a Communication entitled “European values in the

globalised world” of October 2005 proposed the creation of a Globalisation Adjustment

Fund225 complementary to the structural funds, specifically to the European Social Fund.

The initiative to create this Fund was initially made broadly explicit in the paper of

Loukas Tsoukalis special councillor of the President of the European Commission,

published in October 2005226 later being made official in December 2005 at the summit of

224 M. Of. No. 527/3.08.2007.225 Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, The European

Economic and Social Committee and the Committee of Regions, European values in the globalised world

– Contribution of the Commission to the October Meeting of Heads of State and Government, Brussels,

COM (2005) 525 final, 20.10.2005.226 Loukas TSOUKALIS, Why we need a Globalisation Adjustment Fund,

http://www.gov.uk/files/kfile/Loukas-final.pdf.

157

the European Council. 500 million Euros were allocated to this Fund with the aim to

compensate the negative effects incurred by employees delocalised each year (between

35.000 and 50.000 persons). The Fund became operational as of 1 January 2007. The

initiative of creating this Fund belongs to France, the country most afraid of the effects of

outsourcing. While we do not have studies and analyses on the various consequences of

the outsourcing phenomenon, we consider that supporting this Fund is a measure of

social solidarity, until further clear actions would be taken to support the idea of

multilingualism as a European way of existence.

France is the only Member State applying to the Fund and requesting 4 million Euros

for professional training of 1.000 workers fired from the Renault and Peugeot companies.

One would have expected more states to apply to the Fund. The low performances so

far cast doubt on the effects of globalisation on the EU. It seems that the dangers of

outsourcing outside the EU have been exaggerated. Therefore a new approach is needed

for the functioning mechanisms of the Fund, and its sources of funding. The amount

allocated to the Fund might be directed to supporting lifelong learning and vocational

training, in the first place, both being dependent upon the degree of language knowledge;

at the level of EU institutions a direct and functional link might be created between the

issues of multilingualism and outsourcing.

“Culture is both an economic factor and a social integration factor”227, therefore in a

multilingual context outsourcing cannot be considered as a mere outcome of globalisation

with negative effects in the states where massive lay-offs took place. Even if at a first

glance multilingualism would enhance the negative effects of globalisation, we consider

that they would not persist in the medium and long term and even now they seem to have

only positive effects in countries where the official language is not one of wide

circulation. In a multi-linguistic context as the European one where promoting cultural

and linguistic diversity is one of the main objectives of common actions in the cultural

field, outsourcing is one of the most frequent forms of mutual knowledge between

cultures and lifestyles in the EU Member States. We have in view the terms that

employees of company branches of developed EU countries carry out in other countries.

These terms sometimes involve learning another language or enhancing knowledge in the

227 OJ L 63, 10.03.2000, p. 1.

158

respective language, as well as contact with another work culture. If there is a risk

involved by the outsourcing phenomenon it is the monopoly of a unique language, the

English, both on the European labour market and in the European public space228.

3. INSTITUTIONAL PROMOTION OF MULTILINGUALISM

A. Methods of promoting multilingualism at European level

Multilingualism is one of the most dynamic concepts of the current EU speech

that guarantees cultural and linguistic diversity, equal treatment for peoples and

individuals of Europe, and to citizens and various entities the right to interact with the EU

in any of its official languages. Multilingualism is diffused throughout the entire

philosophy of the European construction and had been statutory, even so not under this

wording, since the 1954 European Cultural Convention of the Council of Europe229; today

there is even a branch of the European Commission which manages the complex issues of

communication at institutional and individual levels in an entity with 23 official

languages.

At first glance, the term multilingualism seems very clear in the narrower sense of

the EU context, being widely used in the media, documents and everyday language, being

the focus of rather emotional public debates, as are most issues related to language and

cultural identity; but pragmatically speaking the term has three levels of utilisation.

At the first level of use, multilingualism is the ability of EU citizens to

communicate among themselves. Responsibility for teaching and learning languages

228 See Bernard CASSEN, Revolta salariaţilor. Împotriva monopolului limbii engleze [The riot of

employees. Against the monopoly of English language], Le Monde diplomatique, Romanian version,

August 2007.229 European Cultural Convention, Paris, 19.12.1954, ETS no.18, Article 2, Resolution no. 2/69, An

intensified Modern-Language Teaching Programme for Europe, Recommendation no. 814/1977, Modern

languages in Europe, Communication from the Council, the European Parliament, the European Economic

and Social Committee and the Committee of the Regions – A new framework strategy for multilingualism,

op. cit.

159

stays with the education authorities of the Member States like the education policy in

which the Commission has no actual competences however it is the obligation of these

authorities to implement the initiative of the Commission supported by the Council

stipulating that all citizens should learn at least two languages beside their mother tongue.

The second level of use presumes the right of citizens and of EU stakeholders to

communicate with the European institutions, with a view to acknowledging their rights

and fulfilling their obligations. Finally, the third level is the intra-institutional one and

refers to the interaction within the EU institutions. In order to limit the costs related to

translations the Commission carries out its internal, routine, activities in the procedural

languages, English, French and German respectively, resorting to total multilingualism

only in its relationships with other EU institutions, with the Member States and with the

public at large. Karl-Johan Lönnroth, Director General of DGT stressed one of the

paradoxes of the attempt to grant equal chances to all official languages, on one hand,

and the need for a pragmatic approach of linguistic matters within the preparatory

activities, on the other hand: as more languages are used in the everyday routine

activities, the more lengthy and time-consuming the process, hampering actually the

promotion of multilingualism. This is why most texts translated within the DGT are done

to and from the three procedural languages – English, French and German – in which the

documents are drafted during the permanent activities of the Commission and only the

adopted legislation is translated in the official languages of the EU, which explains the

significant difference between the number of pages translated in and/or from the two

types of languages. Thus, in 2006 the DGT translated 1.541.518 pages of which,

depending on the source language, 72% of the original texts had been drafted in English,

14% in French and 2.7% in German. Taking into consideration the target language, the

percentage of texts drafted in each of the official languages is relatively equally

distributed for the non-procedural languages (approximately 50.000 pages per target

language), with the exception of English (about 185.000 pages), French (about 160.000

pages) and German (almost 145.000 pages) as procedural working languages within the

Commission230.

230 European Commission, Translating for a Multilingual Community, pp. 6-7,

http://ec.europa.eu/translation/bookshelf/brochure_en.pdf.

160

Multilingualism within the EU is promoted directly, explicitly, and in an indirect

way through policies and programmes that primarily have another aim, but cannot be

developed but on the presumption of knowing several languages. The direct promotion of

multilingualism is performed by political decision as materialized in the opening on 1st

January 2007 of the portfolio for multilingualism as a separate independent portfolio,

aiming to reflect the political dimension of the concept within the EU, with regard to the

importance of multilingualism in initial education, lifelong learning, job creation, justice,

freedom and security. Further, the direct promotion of multilingualism is carried out

through the elaboration and implementation of a coherent long term strategy for the new

domain that has been cut out of the portfolio for Education, training, culture and youth231

of the European Commission. For the direct promotion of multilingualism the European

Commission approved a global strategic framework on multilingualism referring to

language learning, to the relationship between knowing languages and the economy, and

also to the use of languages by citizens within the European institutions. This way is

stressed the horizontal nature of the concept multilingualism by its relevance for a large

array of policies, in particular those at the core of the Lisbon Strategy.

The EU institutions the most involved in the use and direct promotion of

multilingualism are the Directorate-General for Translations (DGT) and the Directorate-

General for Interpretation (DG Interpretation – formerly known as SCIC). The

Directorate General for Translations (DGT) is the largest public linguistic service in the

world including, after the enlargement of January 2007, approximately 2.500 persons of

which almost half work at the HQ of the Directorate in Luxemburg, the other half in

Brussels and about 50 persons in the local offices of DGT, with a production of

“classical” printed translations of about 15 million pages. The costs of an activity of this

size are very high and represent about 1% of the annual general budget of the EU

(according to figures of 2005).

Beside the traditional translation of documents, the DGT also provides services

based on the most recent technological developments such as web-translation, translating

machines, written or oral summaries, translation of short texts, of slogans, linguistic

consultancy, document drafting. The nature of translation and interpretation activity has

231 Cf. http:// ec.europa.eu/commission_barroso/figel/index_ro.htm.

161

radically changed over the last decade being almost completely computerized.

Meanwhile, document drafting within the Commission has very much changed: from

drafting 50% in French and 1/3 in English 15 years ago to the use of English with a share

of 70% and less than 20% of French.

The translation of European legislation in all official languages of the EU is only

apparently a strategy of encouraging the use of the languages of the Member States. In

fact, this is one of the most powerful driving forces promoting multilingualism, as it

represents a translation and adaptation effort of the European legislation at the level of

the Member States, for which specialist translators are recruited both at community and

local, national levels. The actual result of this policy has been a significant increase of

multilanguage speakers, on one hand, and the enhanced professionalism and

specialization of those offering this service, on the other hand. In Romania the translation

of the acquis communautaire is performed under the coordination of the Romanian

European Institute with the participation of a great number of translators, revisers,

terminologists and jurists who in a complex effort of cooperation and harmonisation are

expected to provide a product with the same quality and style as the original and,

meanwhile, with the unitary terminology of the Romanian language.

Another means of promoting multilingual dialogue at European level is

represented by the creation of field offices of the DGT for translation232 . The complex

character of translation activities, the need to be acquainted with the local situations of

the new Member States were the reasons for creating these field offices, and also the need

to recruit human resources of high quality both for the Member States and for DGT.

The relative scarcity of staff sufficiently well qualified to cope with the quantity

and especially the quality of translation flows as required by the multilingualism of

European institutions has lead to exploring the idea of creating a master’s program for

translators233. As of 2008 the European Commission will create a European masters

degree for translators in order to provide a more adequate framework for the development

of competences as diverse as possible, and to realize a synergy between the knowledge

fund and good practices that already exist in various European areas in the field of

232 http://ec.europa.eu/dgs/translation/external_relations/field_offices/maillist_en.htm#bucharest.233 http://ec.europa.eu/ dgs/translation/external_relations/universities/master_curriculum_en.pdf.

162

translation and interpretation. The EU is an important employer and a major player on the

European market of translations which justifies its interest for the training of translators

and for investing in this process.

Most likely one of the most visible ways of promoting multilingualism is the

portal “Europe and multilingualism” announcing that “the choice of the EU to officially

adopt multilingualism as a governing tool is unique in the world. For the EU, using the

language of its citizens is one of the factors contributing to its transparency, legitimacy

and efficiency”234. The portal provides essential and detailed information on the ways of

promoting European languages, with a clear structure on thematic fields: Linguistic

diversity, Learning languages, Teaching languages, Translation, Interpretation, Linguistic

technologies; on each thematic field one can find policies, activities, publications,

services and news provided by various relevant European institutions. On the other hand,

this portal represents a simple and clear way to communicate with the lay unsophisticated

citizen of the EU, feeling alienated by the European issues and not having a say in the

community decision making processes235.

Another direct way of promoting multilingualism is through the development of

projects that aim at researching and identifying certain essential aspects for teaching and

learning languages as a means of getting acquainted with and understanding European

cultures and, subsequently, accepting diversity not only politically and as a programme

but, especially, at the level of current, individual practice. These projects become visible

in conferences and/or web-sites where outcomes, debates etc. can be accessed. The

International Conference organized in Ljouwert/Leeuwarden (Fryslan, The Netherlands)

by the Research Centre Mercator on “The Future of European Policy towards

Multilingualism and Language Learning” between 21-23 November 2007 used a large

array of approaches: multilingual language learning policies, comparing education

models, developing European standards, the role of the Common European Reference

Framework, innovative strategies for language learning, sustainable development of

multilingualism, successful multilingual regions, promoting linguistic diversity and new

technologies for language learning.234 http://ec.europa.eu/languages/ro/home.235 Commission of the European Communities, White Paper on a European Communication Policy,

Brussels, COM (2006) 35 final, 1.2.2006.

163

An initiative of the same framework of actions aiming to support the direct

promotion of multilingualism is the project EMILL (European Minority Languages

Library)236 through which the Digibyb – the Digital Library of European Minority

Languages was built237, having as its goal to store and provide access to information

related to minority languages in Europe. The project has a follow-up on another level by

the development of a European framework for a digital library aiming to describe and

inventory minority languages, with emphasis on documents and data elaborated in major

European languages, preferably in English. The European library would rather contain

information on the respective languages not information in the respective languages, in

order to transcend the vicious circle of minority languages in their struggle to survive

despite the small number of speakers and the difficulties linked to the high cost of

promotion.

A major driving force of direct promotion of multilingualism is the high scope

and visibility project IATE238, an outcome of the collaboration between the European

Parliament, the Council of Europe. The European Commission, the European Court of

Justice, the Economic and Social Committee, the Committee of Regions, the European

Investment Bank, the Central European Bank and the Centre for translations, all of which

developed a unique data base for the entire terminology referring to the EU in all 23

official languages. This data base contains the Interactive Terminology for Europe and

combines the terminology data bases of individual institutions and bodies of the EU in a

unique data base with 8.7 million terms, 500.000 abbreviations and 100.000 phrases in all

23 official languages of the Union. The development of IATE presently freely and easily

accessible but used by the translation services of the EU as early as 2005 represents a

significant success in ensuring quality standards in the written communication of EU

institutions and bodies, meanwhile guaranteeing the coherence and reliability of

terminologies in producing clear and unambiguous texts, that would ensure the validity

236 Cf. http://www.emill.org/en.237 For more information see: http:/www.dbfrysk.org/en.238 IATE: http://iate.europa.eu, Interactive Terminology for Europe. The overall costs for developing IATE

between 1999 and 2003 were of 1.41 million Euros, and the annual cost of maintenance for year 2007 is of

627.000 Euro covered by the budgets of all institutions and bodies participating in the EU.

164

and transparency of the legislative process and of the efficient communication with EU

citizens.

As a multilingual database IATE enables the user to search a specific term in a

source language and to find the corresponding terms in one or several target languages.

The volume of content for each language is varying, depending mainly on the period of

time in which each language became official language of the EU, but in the long term the

IATE administrators aim at reaching the same content value for all official languages.

The indirect ways to promote multilingualism are those through which policies

and actions are proposed for the development of areas where the differences between the

EU and its competitors, the USA in the first place, are perceived as being important. The

Internet is one of the major engines in developing multilingualism at global level, through

the visibility it grants to minority languages and cultures, on one hand, and by

strengthening the status of the English language as the contemporary lingua franca, on

the other hand. The degree of access and use of information technology (IT) within the

EU is rather low as compared to the USA, for instance, with dramatic regional

differences239. The development of the European Higher Education Area (EHEA)240 by

2010, established as a priority of the Bologna process for creating the synergy of research

and teaching in European universities and not the uniformity of the higher education

systems, is one of the main driving forces in promoting and disseminating

multilingualism. Meanwhile, knowledge society241 and the 7th Framework Programme242

are other very efficient vectors of indirect promotion of multilingualism.

B. Methods of promoting multilingualism in companies operating on the

European territory

239 The degree of IT penetration was 54.2% for 267.458.327 users in September 2007, cf.

http://www.internetworldstats.com/europa.htm.240 For more data on the conclusions and recommendations of the European University Association – EUA

– see the thematic seminar Strengthening Higher Education and Research in South East Europe: Priorities

for Regional and European Cooperation,

http://www.eua.be/fileadmin/user_upload/files/EUA1_documents/SEE_Statement_Vienna_030306_Final.1

141985288957.pdf.241 Cf. http://ec.europa.eu/employment_social/knowledge_society/index_e.htm.242 Cf. http://cordis.europa.eu/fp7/home_en.html.

165

Undoubtedly one of the essential driving forces for disseminating multilingualism

was and still is the field of economy, especially the domain of commerce.

Internationalisation of markets is a more and more obvious challenge not only for the big

economic players who anyway dispose of material and human resources to cope with it,

but mainly for the small and medium size ones who strive to provide goods and services

to the whole world. Adapting the products to the demands of the local markets and to the

consumers’ profile in specific areas may sometimes be the shibboleth of the adapting

capacity and flexibility of the respective company and therefore for its survival capacity.

Language is the major working tool in this scenario, as communicating in local language

is being considered by most internationalized companies as a major factor for success.

Multilingualism is therefore considered essential in guaranteeing success, being

meanwhile a good business enabling the development of extremely profitable market

niches.

The conclusion of a study initiated by the EU243 on researching the ways in which

small European companies might increase exports using a more proactive strategy for

multilingual communication suggests that there is a substantial potential of international

development for small companies in Europe provided they invest more in foreign

language learning and they develop more competitive linguistic strategies. From a sample

of about 2.000 exporting companies participating in the study, 11% declared that they

have lost at least one business opportunity due to an identified communication barrier.

The average loss per company over a period of three years had been of 325.000 Euros.

This finding is significant not only in terms of the companies turnover, but especially in

terms of economic growth and job creation, having in view that in Europe small and

medium size enterprises provide 67% of the total number of jobs in the private sector,

respectively about 75 million jobs, and in 2004 SMEs accounted for 58% of the total

243 The ELAN study – Effects on the European Economy of Shortages of Foreign Language Skills in

Enterprise – commissioned by the EU and carried out by CILT (National Centre for Language in the

United Kingdom) in collaboration with InterAct International and an international team of researchers

provides a practical analysis of the way languages are being used in SMEs in the EU and of the effects of

this use on business performances (http://ec.europa.eu/education/policies/lang/doc/elan-final-

report_en.pdf).

166

turnover of enterprises at the EU-25 level. Obviously, even a small improvement of their

performance in terms of exports would have a tremendous impact on economic growth

and number of jobs. A quarter of the Romanian enterprises that were subjected to this

study estimated having lost businesses due to the lack of language competences.

This is how multilingualism undergoes a significant evolution, from a concept

with overall education value to a riving force of economic development in a sophisticated

economy with an important service sector and an opening up to the global market.

The analysis of the results of the research emphasizes the existence of a direct

correlation between language competences and successful exports, revealing four factors

in managing language competences with impact on successful exports: the existence of a

language strategy in the company, use of native speakers, recruitment of staff with

linguistic skills and use of translators and interpreters. These strategies are recommended

by the researchers as leading, when applied, to significant results in the entire European

economy.

Multilingualism is an industry in itself and creates a great number of jobs. The

same study showed that even so English keeps holding the first place as “lingua franca”

in international trade, there is a more and more wide demand for other languages. While

one quarter of the interviewed companies have expressed the need to improve their

knowledge in English language, a similar share expressed the need to expand knowledge

in German and French languages, and Spanish and Russian also hold an important pace

among the priorities. Numerous enterprises – especially the big ones – emphasized their

interest for non-European languages, such as Chinese, Arab and Urdu, due to the fact that

they try to enter non-European markets. There are areas where the lingua franca function

is overtaken by other languages, as for instance the Russian in several parts of Eastern

Europe, the French in certain areas of Africa and the Spanish in Latin America244. The

emergence of the Russian language in continuous development is related to the increasing

244 At the level of lay-citizen in the Western Member States of the EU there is a perception that in Romania,

being a former communist country, Russian is being spoken as the main foreign language. Actually,

Russian is presently a rather scarce language in Romania from the point of view of professional

translators/interpreters and this situation is obvious in the economy in particular. For historic considerations

related to the teaching/learning of foreign languages in Romania see Mariana NICOLAE, Training and

development in transition: a Romanian Perspective, op. cit., p. 42.

167

demand on the European linguistic market and a natural phenomenon due to the

evolution of economic relations with the Russian Federation. The importance of

relationships with this country, the fourth commercial partner of the EU, is stressed by

the summit EU – Russian Federation of October 2007245. It is therefore to be expected

that the need of specialized personnel in business-Russian would constantly grow in all

EU Member States in the next years, inclusively in Romania, and the traditional

providers of specialists in the domain should include this consideration in their strategic

development plan.

The study stressed an intuitive finding that most successful companies have used

in their strategies to accede to international markets: the fact that long term partnerships

in business depend on the establishment and the development of mutual relations between

the parties involved, relations that cannot be established without a good cultural and

linguistic knowledge of the target area246. Proceeding from this finding, many big

companies emphasized the need to operate in languages other than the European ones,

such as Chinese, Arab and Urdu, because on one hand these companies strive to expand

on markets outside Europe and, on the other hand, labour force migration and search for

new sales markets for the Asian economies, introduce changes in the European linguistic

landscape with languages that where not long ago considered exotic.

In a speech delivered in Bucharest on 22 June 2007 at a conference organized by

the European Institute of Romania and the Office of the European Commission in

Romania, Leonard Orban, European Commissioner for multilingualism stated when

referring to the promotion of multilingualism in companies: “Multilingualism may

support our competitivity and job creation. It represents a fundamental tool for social

cohesion and inter-cultural dialogue, and creates an area for political dialogue at

European level”247.

At the conference “Business languages and intercultural skills”248 held in Brussels

on 21 September 2007 it was shown that, though the English language will keep its role

of lingua franca in the international commercial environment, additional language skills

245 Cf. http://ec.europa.eu/commission_barroso/president/focus/eu_russia_102007/index_en.htm.246 Cf. http://ec.europa.eu/education/policies/lang/doc/elansum_en.pdf.247 Leonard ORBAN, Multilingualism – a fundamental value of the European Union, http://www.ier.ro.248 http://ec.europa.eu/dgs/education_culture/businesslanguages/index_e.html.

168

combined with intercultural skills may provide a competitive advantage. On this occasion

a “Business forum for multilingualism” was launched that would examine the way in

which multilingualism might be operationally used so as to maximize the achievements

of enterprises. This Forum will be chaired by Etienne Davignon, chairman of the Board

Brussels Airlines. The business forum will include CEOs of companies operating in the

EU. They would identify the way in which companies might use language management

operationally as part of their effort to maximize economic performance.

According to a study carried out in Great Britain, the number of persons around

the world learning English would reach approximately 2 billion in the next 10-15 years.

Contrary to the conventional wisdom this is actually bad news for the monolingual

English speakers. A previous study carried out by CILT on the impact of linguistic skills

on the economy of Great Britain showed that British companies register the same volume

of exports to Denmark with a population of 5 million inhabitants as to Central and South

America with a total population of 390 million inhabitants.

C. Methods of promoting multilingualism in universities

The creation of higher education area in Europe has been and is an essential

driving force for the dissemination of multilingualism in Europe, especially through the

mobility programmes for students SOCRATES – ERASMUS, the mobility programmes

for various categories of university academics249, the research programmes within the

European area of research in particular through the Framework programmes, currently

the FP7250.

ERASMUS251 is the EU programme for higher education through which

transnational cooperation between universities is encouraged with a view to enhancing

the quality and to stressing the European dimension of tertiary education through

increased mobility, transparency, full academic recognition of studies and skills, of BA 249 The Marie Curie Programme for the mobility of young researchers,

http://cordis.europa.eu/home_en.html.250 Cf. http://cordis.europa.eu/era/.251 Cf. http://ec.europa.eu/education/programmes/llp/erasmus/erasmus_en.html.

169

and Masters programmes on the whole territory of the EU. As a programme focused on

international mobility, both for students and academics, ERASMUS is one of the main

driving forces for the promotion of multilingualism in universities. The scope of the

ERASMUS programme is impressive if we consider that since its launch in 1987 1.2

million students benefited of the mobility grants provided by the programme, and at

present 2,199 higher education institutions of 31 countries are included in it. As of 2007,

ERASMUS became an integral part of lifelong learning252.

D. Methods of promoting multilingualism in EU institutions

The multilingualism portfolio has a significant horizontal dimension, acting in

close relation with other policies or direction of actions of the EU, such as culture,

education, communication, social policy, labour, justice, freedom and security etc.,

having a thorough contribution to the elaboration and outlining of EU policies, its

benefits becoming immediately visible in particular at individual level. Meanwhile the

benefits of multilingualism are obvious at institutional level too, in such a complex

construction as the European Union.

The promotion of multilingualism in EU institutions is achieved mainly through

two general directorates: the Directorate-General for Translations (DGT) and the

Directorate-General for Interpretation (DGI). The DGI is the interpretation and

conference organising service of the European Commission, i.e. the service most directly

involved in the current activities of the EU, providing interpreters for about 11,000

meetings annually, being the biggest interpreting service of the world. Therefore, the

mission of DGI is to enable multilingual communication as a core element of the

community decision making process, by ensuring qualitative interpreting services;

providing efficient services for conference organization which also include provision of

technical assistance and management of modern infrastructure for conferences, as well as

252 Cf. http://ec.europa.eu/dgs/education_culture/publ/pdf/ll-learning/europe_en.pdf.

170

participation in the implementation of the new strategy of the Commission for

multilingualism253.

The DGI has at its disposal the technical means for completing its mission of high

performance that include multilingual information technologies, such as multilingual

chats, web casting that enable to follow at distance the conference proceedings in any of

the languages that are simultaneously interpreted in the conference room. Multilingual

chats are organized by the European Commission in order for political personalities to

interact with European citizens on the Internet through a chat programme. These

strategies aiming to increase the transparency of the Commission’s activities are meant to

provide access for European citizens to the political debates that are of interest for them

and, on the other hand, are ways of inter-institutional communication for an increased

efficiency of communication at European institutional level.

E. Expert groups in the field of multilingualism created by the

European Commission

For a better understanding of the role of multilingualism in the EU, the European

Commission created by its Decision of 20 September 2006 a High Level Group on

Multilingualism254. This Group includes 11 experts: Barbara Cassin (Centre national de

Recherche Scientifique, Paris), Abraham de Swaan (University of Amsterdam), Rita

Franceschini (Rector, Free University of Bozen – Bolzano), Branislav Hochel (University

Comenius, Bratislava), Hanna Komorowska (University of Warsaw), Wolfgang

Mackiewicz (Free University Berlin), Isabella Moore (Director – The National Centre for

Languages, CILT), Barbara Moser-Mercer (University of Geneva), Josep Palomero

(Vice-president of the Academia Valenciana de la Llengua), Ineta Savickiene (University

Vytautas Magnus, Lituania), Jaana Sormunen (YLE, Finnland).253 http://scic.cec.eu.int/jcms/j_8/pagin-de-pornire.254 High Level Group on Multilingualism. Its creation had been announced for the first time in 2005 in

Communication A new framework strategy for multilingualism (op. cit.). It stresses the actual importance of

the concept for the European construction and the European Commission’s concern to constantly and

coherently promote multilingualism.

171

The creation of such ad hoc groups to provide consultancy to the Commission is a

frequent practice (see the case BEPA, analyzed below and that of the Reflection Group

on the Cultural and Spiritual Dimension of Europe we referred to extensively).

The outcome of the Groups activity was a Report published in 2007255.

Among the recommendations of the Group are the following:

- Learning languages has an intercultural value; this activity generates benefits

for the individual and also for the society as a whole;

- It is necessary to launch information campaigns at local, regional levels and at

the EU Member States level in order to stress the role of language learning;

- Language learning should be included in the recreation activities just as

sports;

- Efforts should be deployed to attract adults in the language learning process;

- The media might motivate large scale language learning through methods

going beyond formal education methods (edutainment); the Finnish example

may be useful for other EU Member States too;

- Television programmes with dubbing may be very useful tools for an efficient

language learning;

- The revival of interest for regional languages in Europe shows that languages

may be learned when there is a strong motivation;

- The Commission should encourage the creation of local and regional networks

for language learning in the EU Member States;

- Emigrants should be encouraged to learn the language of the EU State on the

territory of which they are in order to become mediators between various

cultures;

- The decision to finance the translation of European literary works by the

Commission through the programme Culture 2007 will have a beneficial

effect on promoting multilingualism;

- The EU should create an award to be granted to the best literary or non-

literary translations;

255 High Level Group on Multilingualism, Final Report,

http://ec.europa.eu/education/policies/lang/doc/multireport_en.pdf.

172

- Commission should investigate the possibility to use the European Social

Fund and the Structural and Cohesion Funds in supporting language learning;

- The Commission, preferably in collaboration with the European Parliament

and the Council, should issue a European certificate to small and medium size

enterprises that were successful exporters due to the use of several languages

and through intercultural management policies, also promoting

multilingualism among their employees;

- The Commission should encourage and support the development of

European/international programmes that would offer qualifications in

translation and interpretation.

Taking into account the complexity of the issues under debate, after the

publication of the Report the Commission deemed necessary to create another group of

experts in multilingualism. The first meeting of this second group took place on 29 June

2007 and was presided over by Commissioner Leonard Orban. The Group is expected to

elaborate proposals and recommendations on the ways languages might support

intercultural dialogue. The group should provide counselling on the contribution to the

coming European Year of Intercultural Dialogue 2008. The group consists of 11

personalities: Amin Maalouf, president (writer, Lebanon), Jens Christian Grondahl

(writer, Denmark), Tullio de Mauro (linguist, Italy), JUtta Limbach (chairperson of the

Goethe Institute, Germany), Jan Sokol (philosopher, Czech Republic), David Green

(former director of the British Council, Great Britain), Jacques de Decker (writer,

journalist, standing secretary of the Académie Royale de langue et de literature

françaises de Belgique, Belgium), Sandra Pralong (communication expert, Romania),

Jorge Semprun (writer, Spain), Tahar Ben Jelloun (writer and poet, Morocco) and

Eduardo Lourenço (writer, philosopher, Portugal).

In accordance with its mandate, the contribution of the group will consists of:

- Debating the way in which language may facilitate access to other cultures

and might contribute to the development of a European society based on

integration;

173

- Identifying ways to support intercultural dialogue in Europe, taking into

account the ethical dimension of a multicultural society;

- Proposing communication strategies for the development potential of

language learning and the combination of languages and cultures, in the

perspective of the coming European Year of intercultural dialogue 2008.

It was established that the Group will meet three times during 2007. The

conclusions of those meetings are going to be communicated in the framework of a

public event that will take place in year 2008.

Analyzing the mandate of the Group, it could be noticed that the Commission

holds the view that there are two categories of issues in discussion for which the Group

should provide solutions. The first category is related to the necessity of a better

understanding of the role multilingualism may have in European integration. With

reference to this category, the terminology that is being used might create confusions: we

talk about “intercultural dialogue” but also about “multicultural society”. A more precise

terminology is required, because multiculturalism256 is the equivalent neither of

intercultural dialogue, nor of multilingualism.

This clarification is all the more necessary as concepts “circulate without their

context”257, and according to the document258 proposed by the “The church and society”

256 Multiculturalism refers to a diversity of identities, to an identity based policy (identity politics). The term

is based on the concept of “cultural pluralism”, developed by Horace Kallen (for the first time in his paper

Democracy versus the Melting-Pot, published in 1915 in The Nation, later used in the book Culture and

democracy in the United States: Studies in the Groups Psychology of the American People, published in

1924 (reprinted 1970, Anro Press, New York) and John Dewey, redefined in the 1980s in American

context, in an “immigrant country” which is not a “nation-state” but a “state of nationalities” and

designating “a stronger pluralism, which could lead to a certain cultural separation”. See (réalisé par) Riva

KASTORYANO, Laurent BOUVET, Christophe JAFFRELOT, Le multiculturalisme au Coeur. Entretien

avec Michel Walzer, Critique internationale, no. 3, printemps 1999, in particular pp. 55-57.257 See Pierre BOURDIEU, Les conditions sociales de la circulation internationale des idées, Actes de la

recherche en sciences sociales, no. 145/2002.258 CSC/CCME response to the Council of Europe White paper consultation on Intercultural Dialogue

http://www.cec-kek.org/pdf/CSC-CCMERResponseCoEIntercultural.pdf.

174

Commission of KEK and the Churches’ Commission for Migrants in Europe (CCME)259,

drafted as a reaction to the proposals of the Council of Europe that organized during year

2007 a number of public consultations in order to adopt a White Paper on intercultural

dialogue, “various concepts have different connotations in different cultures and

languages”260. In the light of the considerations related to the use of the term

“multicultural society” – “understood rather as a description of a social reality, as a social

phenomenon” – of “the problems associated to the term […] that in many cases involved

a political programme”, preference is given for an alternative vision on society in

European context, for terms such as “transcultural” society or “intercultural” society261.

Therefore, the term “diversity” is considered more appropriate for the type of society

based on equality, and “intercultural” is a vision aiming to demonstrate that individuals

and cultures are in a dynamic process in which changes occur by the meeting of those262.

This confirms the point of view of Immanuel Wallerstein according to whom cultural and

religious identities are not homogenous, but are the result of exchanges and interactions

at various levels, pre-existent long before the emergence of globalization and of the end

of the Cold War263. More than just managing diversity, we should deal with facilitating

and promoting dialogue in a society that aims to creating equal opportunities for an active

and large participation in the public sphere. Currently we witness a gradually diminishing

process of diversity at global level, as dominant forms are being adopted (traditions,

259 Churches’ Commission for Migrants in Europe (CCME) was created in 1964 with the aim to ensuring

assistance to emigrants by the churches on the European continent. 260 CSC/CCME response to the Council of Europe White paper consultation on Intercultural Dialogue, op.

cit. p. 5.261 Ibidem, p. 2.262 Ibidem.263 Immanuel WALLERSTEIN, Sistemul mondial modern [The modern social system], Meridiane,

Bucureşti, 1992.

175

languages etc.); even if diversity would be visible at certain levels264, “diversity is seen as

a challenge” and is presented in the phrase “unity in diversity”265.

The same document offers explanations for the terms included in the concept

“cultural diversity” and in that of “intercultural dialogue”. “Dialogue” in its various

forms and in various contexts (symbolic, academic, spiritual etc.) is defined as a process

in which individuals and cultures meet, based on mutual respect266, to discover both

similarities and differences. What makes dialogue different from any other form of

interaction is the possibility given to each of the participants in the dialogue to get to

know each other, creating the premise for self-reflection (“he/she might also change the

perception of the other, as well as of himself/herself”)267. In the “intercultural dialogue”

the focus of interest is “the culture of the other as well as the own culture”, with the

specification that any dialogue may be considered “intercultural”. We understand that it

is a broad definition of culture, considered a “dynamic concept” which includes aspects

such as life styles, working habits etc. It is to be stressed that when defining the concept

of “culture” various approaches of sociologists, anthropologists have to be taken into

account, as well as those elaborated in “cultural studies”. Intercultural dialogue is

considered in its “most universal” form which includes but goes well beyond the strictly

intellectual dialogue.

The second category the Group has to give answers to is the emergence of a

communication strategy related to the concrete actions of the Commission for

multilingualism, starting from the assumption that the European Year of intercultural

dialogue should have multilingualism in its focus. In the future, for each category of

issues, distinct consulting groups should be created. As the actual composition of the

264 Cf. Gisèle SAPIRO (ss. la dir.), La traduction comme vecteur des échanges culturels internationaux.

Circulation des livres de littérature et de sciences sociales et évolution de la place de la France sur le

marché mondial de l’édition (1980-2002) Rapport de recherche, Centre de Sociologie Européenne (CNRS-

EHESS) avec le concours du Ministère de la recherche, Paris, 2007.265 CSC/CCME response to the Council of Europe White paper consultation on Intercultural Dialogue, op.

cit., pp. 4 and 7.266 The preference for the notion „respect”, implying acknowledgement of the other, instead of

„tolerance”.267 Jan FIGEL, Developing a culture of cooperation in Europe: the role of the Churches, 3rd European

Ecumenical Assembly, Sibiu, September 2007, http://www.eea.org.

176

Group reflects, persons with competences in multilingualism but also in communication

were included. There is a striking discrepancy of shares between the first and the second

category of persons, a fact that would relegate communication strategy as a secondary

objective of the Group’s activity.

The Group has been formed at the initiative of the European Commissioner for

multilingualism Leonard Orban, but on the other hand Commissioner Jan Figel has

declared that the initiative of the European Year of intercultural dialogue is his and he

intends to contribute to it268.

As concerns the mandate of the Group, it is to be seen whether it would function

after the closure of the European Year of intercultural dialogue. The definition of its

mandate does not include the conclusions reached by the first Group of experts. The

currently acting Group would be bound by those conclusions or could refute them? The

answer is but affirmative in the absence of explicit references to the contrary.

Among the objectives of this Group the issue of inter-religious dialogue is not

mentioned – the importance of it being recognized by the European Commission – as the

European Council intends to devise its own strategy for the European Year of

intercultural dialogue, based on the links between the intercultural and inter-religious

dialogue.

In the mandate of the Group there is a mention on “the ethical dimension of a

multicultural society”. By the way this objective is formulated one can assume that it is

related to the European multicultural society and not to a certain multicultural society in

the EU Member States. What is meant by “ethical dimension”? Is it about identifying

some standards that would allow the functioning of such a society, the absence of which

resulting in the impossibility of reaching this objective? On the assumption that it is

difficult to define ethical standards for a society, the mission of the Group will be a very

difficult one when endeavouring to reach this objective of its mandate.

4. EUROPEAN CITIZENS RIGHTS AND THE INFLUENCE OF

MULTILINGUALISM

268 Jan FIGEL, Developing a culture of cooperation in Europe: the role of the Churches, 3rd European

ecumenical Assembly, Sibiu, 6 September 2007, http://www.eea.org.

177

A. Exercising European citizens rights in multingual context: the

right to elect and to stand in to local elections and to the

European Parliament, the right to address the EU institutions and

to receive reply in own language

Each citizen of the EU has the right to vote and to stand as a candidate in elections to

the European Parliament and at the local elections in the EU Member State of his

residence under the same terms as all citizens of that State. These rights are part of the

concept of European citizenship included for the first time in the Maastricht Treaty of

1992 (Article 8b). They are also mentioned in Article 39 of the EU Charter of

Fundamental Rights, solemnly proclaimed at the European Council of Nice in 2000,

integrated in the second part of the Treaty establishing a Constitution for Europe.

As of the enforcement date of the Reform Treaty, the rights mentioned above will be

included in the Charter of Fundamental Rights, both documents having the same judicial

force.

The terms of exercising the right to vote and stand as a candidate in elections to the

European Parliament for EU citizens with residence in another member State are defined

in Directive 93/109/EC269. According to this Directive, EU citizens may exercise their

right in the Member State of origin or in the Member State of residence. By opting for the

place of exercising these rights in one State, they loose the possibility to exercise the

same rights in another State. Therefore, Member States should exchange information

about citizens wishing to exercise their right to vote for the European Parliament in

another State than the State of origin. According to the principle of equal treatment, EU

citizens wishing to exercise their right to vote for the European Parliament in a State of

which they are not nationals should benefit of the same rights as the citizens of that State

and implicitly of full participation in the political life of the State of residence, including

the right to join a party in the State of residence or to create a party in the State of

residence270. However, these rights are not guaranteed at the same level in all Member

States. The Directive requests EU Member States to inform “in due time and due course” 269 OJ L 329, 30.12.1993.

178

about the way they could exercise the rights they have. A Member State has to comply

with this obligation and provide the same information for residents as for its own

citizens271.

Article 14 of Directive 93/109/EC allows for derogation from the principle of equal

treatment in case of specific problems in a State. For instance, in case the non-national

residents’ share exceeds 20% of the total population of a State, that State might require a

minimum term of residence for granting the right for residents.

The only Member State being granted such an derogation was Luxemburg, where the

right of non-national residents to vote at the elections for the European Parliament was

subject to a minimum 5 years of residence during the last 6 years preceding the

registration on the voting lists. Luxemburg applies this derogation since 1979272, the date

of the first elections for the European Parliament. At present, the share of EU citizens

from another State of origin in compliance with the terms to be registered on the voting

lists for the European Parliamentary elections is of 32.93% out of the total EU residents

in Luxemburg, according to the last Census of 2001273.

Nationals in Luxemburg are automatically registered on the voting lists for the

European Parliament, but registration of residents from EU Member States is subject to

an agreement of will. Luxemburg applies adequately Directive 93/109/EC providing

information on elections for the European Parliament in French, German, Portuguese and

Italian. At the 2004 elections for the European Parliament and at the communal elections

of 2005 the Luxemburg Government deployed a vast campaign for informing community

residents on their voting rights. As a result of this campaign, 11,680 community residents

270 Communication from the Commission on the application of Directive 93/109/EC to the June 1999

elections to the European Parliament – Right of Union citizens in a Member State of which they are not

nationals to stand in elections to the European Parliament, Brussels, COM (2000) 843 final, 18.12.2000.271 Ibidem.272 Law of 25 February 1979 on direct election of representatives of the Great Duchy of Luxemburg in the

European Parliament; this law was amended By Law of 28 January 1994 as a result of Directive

93/109/EC.273 Report from the Commission to the European Parliament and to the Council on granting a derogation

pursuant to Article 19 (2) of the EC Treaty, presented under Article 14 (3) of Directive 93/109/EC on the

right to vote and to stand as a candidate in elections to the European Parliament, Brussels, COM (2003)

31 final, 27.01.2003.

179

were registered on the voting lists, accounting for a 19% increase as compared to the

previous elections in 1999274.

The system practiced in Luxemburg may be an example for the way in which

community residents in an EU Member State can practice the rights they are granted by

European citizenship in a multilingual context. It is foreseeable that in the near future

other EU Member States will be confronted with problems similar to those in Luxemburg

and would have to initiate information campaigns in the languages spoken by residents.

This assumption is based on the tendencies registered from one election to the next. Thus,

at the elections of 1999 to the European Parliament the participation rate of citizens in a

State in which they are not nationals had been of 9%, an increase from 4.9% in 1994. In

all Member States, with the exception of Germany (where Directive 93/109/EC has not

been applied) the number of non-national residents has increased275. At the 2004 elections

to the European Parliament the number of non-national residents further increased,

mainly as a consequence of the EU enlargement with 10 new Member States, reaching

about 1 million. Before these elections the Commission considered that “a substantial

effort of information “is needed in the Member States on the possibilities of exercising

the right to vote at the European parliamentary elections276. Moreover, the Commission

considers that in addition to its own estimations of 2000, Member States should utilize a

“system of letters addressed directly to citizens with voting right”. The Commission

considers also that these States should provide information on the elections to the

European Parliament whenever residents come in contact with local or national

authorities. These States should facilitate the registration of residents on the voting lists

by simply sending out by mail forms to be filled in.

274 Philippe POIRIER, Les élections européennes au Luxembourg, in Pascal DELWIT, Philippe POIRIER,

Parlement puissant, électeurs absents ? Les élections européennes de juin 2004, Editions de l’Université de

Bruxelles, Bruxelles, 2005, p.132 and seq.275 Communication from the Commission on the application of Directive 93/109/EC to the June 1999

elections to the European Parliament, op. cit. 276 Communication from the Commission to the European Parliament and the Council on measures taken

by the Member States to ensure participation of all citizens of the Union to the 2004 elections to the

European Parliament of an enlarged Union, Brussels, COM (2003) 174 final, 8.4.2003.

180

In the White Paper on a European Communication Policy of 2006277, the European

Commission proceeds from the finding that there is a communication deficit between the

EU and the citizens. According to this document, communication is focused on

conveying to citizens what is the EU; no attention has been paid to the points of view

expressed by the citizens. By this White Paper the Commission proposed a new

approach: communication focusing on the citizen and decentralisation of communication

channels between citizens and EU institutions. The declared aim is to create a European

public sphere, since at present the public sphere in which political life takes place in

Europe has more of a national dimension than a European one.

The lack of a European public sphere, a fact due among other reasons to linguistic

diversity, was noticed by the specialised literature before being officially recognized by

the European Commission. It was stated that “there is no European political infrastructure

[…] there is no public debate at European level on possible alternative European

policies”278. Another author alleges to the contrary that there is a public sphere at EU

level but it is made up of a multitude of national public spheres279. According to another

point of view280 the emergence of a European public sphere is constrained by the pre-

eminence of the national character in the media and by the great variety of linguistic and

political identities that exist in Europe. Empirical research conducted on the assumption

that linguistic diversity hampers the emergence of a European public sphere281 confirmed

the validity of this perspective.

According to the 2006 White Paper of the Commission, EU citizens might learn about

issues related to politics through the national education systems and through the national,

regional or local communication means. The media are mainly national due to language

277 Commission of the European Communities, White Paper on a European Communication Policy, op. cit.278 Fritz SCHARPF, Demokratie in der transnationale politik, in Ulrich BECK (ed.), Politik in der

Globalisierung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1998, p. 232.279 Marianne VAN DE STEEG, Does a public sphere exist in the European Union? An analysis of the

content of the debate on the Haider case, European Journal of Political Research, vol. 45, issue 4/June

2006, p. 610.280 Hans Jürgen ABROMEIT, Möglichkeiten und Ausgestaltung einer europäischen Demokratie, in Ansgar

KLEIN et al. (eds.) Bürgerschaft, Offentlichkeit und Demokratie in Europa, Leske & Budrich, Opladen,

2003, pp. 40-41.281 Marianne VAN DE STEEG, op.cit. pp. 609-634.

181

barriers. European citizens have few places at their disposal where to discuss issues of

common interest. The White Paper identifies certain solutions that would create

favourable pre-conditions for the emergence of a European public sphere; the issue of

citizens from another Member State exercising their voting right in the State of residence

is not being mentioned. However, it is obvious that the low rate of participation of this

category of European citizens is due to the existence of a language barrier too, and the

most efficient way to increase their participation rate, as demonstrated by the example of

Luxemburg, is to inform on their rights in the language of their State of origin. At

present, many non-national citizens are not registered on the voting lists, despite the

recommendations of the Commission to simplify the procedures. From those on the

voting lists only a few exercise their right to vote, because the electoral campaign is

going on in the respective State’s language; political parties build election campaigns on

national issues rather than European ones, even in countries where there is a high share of

resident population as compared to the total population; this explains the low interest of

residents to participate in the election at the European Parliament. Beside information in

languages known by the residents, other specific measures are necessary to eliminate

language barriers, such as printing ballots in those languages, encouraging the

development and diversification of means of information on the European Parliament in

several languages by subsidies granted for this purpose by the Commission and the

European Parliament, etc.

B. Linguistic discrimination used for restricting access to the labour

market in a EU Member State – exception to the principle of equal

treatment?

182

The principle of equal treatment is one of the basic principles of EC law282. The

principle is included in the treaties, but only as exposition of the objective of eliminating

inequalities between sexes (Article 3, para. 2 TEC) and of banning discrimination by

nationality (Article 12 TEC). The most elaborate form of the principle is integrated in the

EU Charter of Fundamental Rights. According to this principle, individuals being in the

same situation should be treated similarly.

The EC Court of Justice has extended the banned discrimination forms in the

community law despite the lack of an explicit provision in the treaties, stipulating that

“banning of discrimination […] is a specific form of the general principle of equality

which is one of the fundamental principles of EEC Law and according to which similar

situations cannot be treated in different ways, except when differentiation is objectively

justifiable”283.

This principle is also applied where access to a job on the territory of EU Member

States is concerned. Therefore, any citizen has the right to deploy a profit making activity

in another Member State under the same terms as the citizens of that State, this being a

concrete form of banning discrimination by nationality.

Access to the labour market in a Member State cannot be restricted by quotas or

by imposing discriminating conditions. According to the acquis communautaire only one

discrimination is permitted: knowledge of the language of the State in which a job is

requested. This exception to the principle of non-discrimination is admissible in

accordance with Article 53 of Directive 2005/36/EC on recognition of professional

skills284: “individuals benefiting of the recognition of professional skills should possess

knowledge of the languages necessary for practicing the profession in the host Member

State” (on the territory of which they wish to be employed).

282 See Anthony ARNULL, The general principles of EEC Law and the Individual, Leicester University

Press, Leicester, 1990; Koen LENAERTS, L’égalité de traiment en droit communautaire: un principe

unique aux apparences multiples, Cahiers de droit européen, 1991, pp. 3-41; Koen LENAERTS, Piet VAN

NUFFEL, Constitutional law of the European Union, 2nd edition, Sweet and Maxwell, London, 2005, p.

123 and seq.283 Cases 117/76 and 16/77 Ruckdeschel, E.C.R. 1753, para. 7.284 OJ L 255, 30.09.2005.

183

However, this provision does not tally with the EU Charter of Fundamental

Rights. According to the Charter “Any discrimination based on any ground such as […]

language […] shall be prohibited” (Article 21), and according to Article 22: “The Union

shall respect cultural, religious and linguistic diversity”. It is for the first time that in a

text with value of official document linguistic discrimination between EU citizens is

expressly banned. There is no mention of possible exceptions to this principle. Due to the

fact that as of the enforcement of the Reform Treaty the Charter will have the same

judicial value as the founding EU treaties, there would be contradiction between the

provisions of the Charter that ban any form of linguistic discrimination and the provisions

of Directive 2005/36/EC that allow Member States to subject access to a job to the

knowledge of the language of the State where the job is. Due to the hierarchy of EU legal

acts, the provisions of the Charter will prevail over the provisions of the Directive

2005/36/EC.

The rights to vote and to stand in as a candidate at local elections and at the

European Parliament are rights integrated in the concept of European citizenship. Due to

the linguistic diversity of the European Union, these rights are increasingly exercised in a

multilingual context, a fact that required the definition of specific solutions by the EU

institutions. There exist another right subsumed to European citizenship, which unlike the

ones mentioned above, is a direct form of respecting EU linguistic diversity: to address

EU institutions in all official languages of the EU and to receive answer in the language

in which the request was drafted. This right has been included in TEC (Article 21) by the

Amsterdam Treaty and included in the EU Charter of Fundamental Rights (Article 41,

para. 4).

5. PROMOTING INTERCULTURAL DIALOGUE IN THE

EUROPEAN UNION

A. Definition of intercultural dialogue

184

There is no official definition of the intercultural dialogue accepted at the

European Union’s level, though the EU makes use of this phrase in its documents. The

only way to reveal the significance of this phrase is to resort to the definitions of

intercultural dialogue given by the partner organisations of the Council of Europe or the

UNESCO, organisations that do not use either a definition of intercultural dialogue in

their official documents.

A first definition is given by the International Association of Universities – IAU –

founded in 1950 and reuniting universities from 150 countries and a partner of UNESCO.

IAU considers that the idea of intercultural dialogue stems from the “premise of

recognising the differences and multiplicities of the world we live in”. These differences

exist not only inside each culture but also in the relations between cultures. For IAU,

intercultural dialogue is “a process which encourages the identification of the limits that

define individuals and that makes them to interact by overcoming these limits and even

by questioning them”. This definition is given by the IAU in order to stress the idea that

the perspective of intercultural dialogue may be enhanced by granting a more important

role to universities. Intercultural dialogue may be promoted by the teaching materials, the

teaching methods and by turning to account students’ abilities285.

Another definition is given in the Compendium of Cultural Policies and Trends in

Europe, a network of information exchange on measures and tools in the field of cultural

policies and cultural trends. It is an initiative of the Council of Europe and the ERICarts

(European Institute for Comparative Cultural Research) a non-profit organisation

supporting research centres in Europe. According to the Compendium of Cultural

Policies and Trends in Europe intercultural dialogue is “a process involving an open

exchange of points of view, in mutual respect, between individuals and groups of

different cultural origins”. The aims of the intercultural dialogue are: developing an

understanding of different points of view and practices, increasing participation, ensuring

equality; strengthening creative abilities. The measures to be taken for reaching these

objectives are, according to the Compendium “strategic instruments that promote cultural

diversity as the outcome of social interaction”. The Compendium of Cultural Policies

285 http://www.unesco.org/iau/id/index.html.

185

and Trends in Europe considers that intercultural dialogue at national level should

“involve public and private cultural initiatives which would bring together individuals

and groups belonging to immigrant communities and to the majority population, with a

view to including them in a process of multi-direction communication”286.

We also find a definition of intercultural dialogue in a document quoted above287

as proposed by the “Church and Society” Commission of KEK and the Commission of

Churches for Migrants in Europe (CCME), drafted as a reaction to the proposals of the

Council of Europe which organised through year 2007 a series of public consultations

before the adoption of the White Paper on intercultural dialogue. According to KEK and

CCME intercultural dialogue is “a form of dialogue where the stake and the subject is the

own culture and the culture of others”. The terms that enable this kind of dialogue are

“opening up to the other and the wish to listen and share ideas”. The main characteristics

of a successful intercultural dialogue are “respect, trust, equality, cultural curiosity and

capacity for change”. The degree of success of the intercultural dialogue also depends on

the existing relationships between the participants and the atmosphere of the dialogue,

which should be of mutual trust. According to KEK and CCME, intercultural dialogue

between participants sharing the same values is important but so is between those not

sharing common values, the latter form of dialogue being essential in conflict solving.

B. EU programmes dedicated to the promotion of intercultural dialogue

The first Framework Programme of the European Community for culture is a

follow-up to the programmes Kaleidoscope, Ariane and Raphael, including the objectives

286 http://www.culturalpolicies.net/web/intercultural-dialogue.php.287 CSC/CCME response to the Council of Europe White Paper consultation on Intercultural Dialogue, op.

cit. pp. 6-7.

186

of those programmes288, and is an attempt to “rationalise” community actions in the

domain of culture and to “explicitly integrate culture in the community actions and

policies289. However, the requirement of coherence and rationalisation presupposes a

definition of the concept culture that would in turn define a cultural policy. It is the

extension of the concept of culture that would contribute to the innovation brought about

by this programme as compared to the previous cultural actions. Culture is not merely the

“educated culture” or “high culture”, it is no more conceived of as a mere “subsidiary

activity, but as a driving force for the society, a factor of creativity, of vitality, of

dialogue and cohesion”. As a follow-up to the changes that occurred at national level in

the 1980s in defining and adopting cultural policies, there is a broader view on culture

involving recognition of cultural diversity and the necessity of communication and

exchange between social groups290.

“Culture 2000” is the first programme aiming to enlarge the cultural dimension of

the European Construction by creating “ a unique tool of orientation and funding for

cultural cooperation”291 at European level. However, culture does not represent as yet a

category of community action but only one of the dimensions of the European

construction. As it is stipulated in Decision 508/2000/EC of the European Parliament and

of the Council of 14 February 2000 on the Programme “Culture 2000”, the latter

represents a first stage towards the development of a European policy in culture292. The

ultimate aim of the ideas on which the development of a framework programme for

culture at European level is conceived is to contribute to the “integration of the cultural

288 On the cultural dimension of the European construction, on the statute of culture at European level

before the adoption of the Programme “Culture 2000” and on the groundworks of this programme, see

Maria GĂINAR, ‘Culture 2000’, mise en place d’une politique culturelle, Romanian Journal of European

Affairs, vol. 7, no. 2/2007, pp. 75-83.289 COM (1998) 266 final, p. 5.290 Henri GIORDAN, Démocratie culturelle et droit à la différence, Documentation française, Paris, 1982

in Vincent DUBOIS, La politique culturelle. Genèse d’une categorie d’intervention publique, Berlin, Paris,

1999, p. 280.291 OJ L 63, 10.3.2000. p. 2. At that time in the EU countries and the candidate countries of Central and

Eastern Europe, Cyprus and other countries that signed association or cooperation agreements in the

domain of culture.292 OJ L 63, 10.3.2000. p. 2, para. 10.

187

dimension in community policies, in accordance with Article 151 para. 4 of the Treaty

(TEC)”293 through means provided by the domestic policies of countries and “in

accordance with the principles of subsidiarity and proportionality stated in Article 5 of

the Treaty”294. Therefore, competences for implementing “Culture 2000” and other

culture related “programmes and community actions” stay with the European

Commission but “in cooperation with Member States”295, with the possibility to include

“complementary projects financed by other community programmes”. However, one

should not overlook the fact that the subsidiarity principle “involves also a form of

public-private partnership” that “not exclusively belongs to the private sphere”296.

It is our understanding that the crucial importance attached to the development of

a “diverse and open common cultural area for Europe’s peoples” is a direct consequence

of the European legislative framework in which the cultural actions take place, as the

success of a common action in culture depends on the implementation of new ways of

actions in cultural cooperation – by a vertical approach, in which the three cultural

sectors benefit of separate actions according to their specificity, and by a horizontal

approach aiming to initiate actions that concern various cultural sectors or to support

cultural actions with the contribution of other community programmes or policies. The

three cultural domains mentioned in the “Culture 2000” programme contribute to the

understanding of the scope of a cultural policy at European level: a first sector is related

to the performing arts and visual arts, architecture and also to the culture for children or

arts in unconventional spaces; another cultural domain is related to publishing, reading

and translating; the third domain is concerned with the cultural patrimony “of European

importance, including the intellectual and non-intellectual patrimony”. Despite the fact

that different cultural domains are recognised according to the means they are expressed

by and to the cultural actors involved in each of the sectors in close relation with their

293 OJ L 63, 10.3.2000. p. 1.294 In accordance with Article 5 TEU, competences of the Community are being developed in areas where

the objectives of the intended actions may more efficiently be achieved at community level. See OJ C 321,

29.12.2006, p. 46. 295 OJ L 63, 10.3.2000, p.3. 296 Radu CARP, Proiectul politic european – de la valori la acţiune comună [The European political

project – from values to common action], op. cit., p. 92.

188

degree of institutionalisation, a certain convergence may be noted in the way the three

cultural sectors are being promoted: cooperation between the various cultural actors

(individuals and institutions); “a policy of dialogue” and exchanges with other world

cultures; training, perfecting and facilitating the mobility of those engaged in a certain

cultural domain; encouraging creation in a broad sense as a means of social integration;

granting access for the public at large to various forms of culture297. As concerns cultural

actions for publishing and translation, mutual knowledge of literary productions (cultural)

and of the history of Europe’s peoples are encouraged298, by support granted to translation

activities of literary works and reference books, in particular in European languages of a

lesser circulation or belonging to the minority cultures in Europe299.

It is not by chance that emphasis is being put on the development and valorisation

of a “common cultural area”, the existence of which had been recognised as early as

1992300: “valorisation of the cultural area common to Europeans by emphasising the

common cultural characteristics; respect and promotion of cultural diversity; creativity as

a source of sustainable development within the common cultural area”301. By valorisation

of the common European cultural area it is understood that the objectives of the

programme “Culture 2000” are related to “favouring cooperation between creations,

cultural actors, private and public developers, cultural networks and other partners, as

well as between cultural institutions of the Member States and of other states”. Therefore,

the development of a common cultural area, the main goal of the programme, represents

both the necessary context and the condition to achieve the objectives of the programme,

such as: “promoting cultural dialogue and mutual knowledge of the cultures and of the

history of Europe’s peoples”, “promoting creation, transnational dissemination of culture

and mobility of artists, creators […], and of works, with emphasis on young people,

socially disadvantaged individuals and cultural diversity”, “valorisation of cultural

diversity and development of new forms of cultural expression”, “sharing and valorising

at European level the common cultural heritage of European importance […]

297 OJ L 63, 10.3.2000, Annex II, p. 8.298 OJ L 63, 10.3.2000, p. 2 and p. 8.299 OJ L 63, 10.3.2000, p. 1.300 See Maria GĂINAR, art.cit., p. 75.301 COM (1998) 266 final, p. 11.

189

preservation and safeguard of this cultural heritage”, “taking into account the role of

culture in socio-economic development”, “promoting intercultural dialogue and mutual

exchange between European and non-European cultures”, explicit recognition of culture

as an economic factor and as a factor of social integration and citizenship”, “improving

access to culture and participation of the greatest possible number of EU citizens to

culture”302. Stating the social role of culture is closely related to valorising cultural

diversity. The social vocation of the cultural project is reflected in actions aiming to

enlarge and facilitate access to culture (and to cultural institutions), and by including in

the cultural area the less visible social groups. By its objectives and proposed actions the

“Culture 2000” programme reconciles “democratisation of culture” (access for a large

public to institutions and works, to the so-called “high culture”) and “cultural

democracy”303 (recognition and promotion of cultural diversity).

In order to reach these objectives, the Programme proposes three types of cultural

actions: “specific, innovative and/or experimental” actions, related to events or projects

developed “in partnership or as networks” and which include the representatives of

several Member States (at least three); multi-annual, structured actions “within

transnational cultural cooperation agreements” involving cultural actors from at least five

states establishing a sustainable cooperation; cultural events with “a European or

international dimension” aiming to valorise cultural diversity and to contribute to the

strengthening of intercultural and international dialogue304”.

The novelty of the programme “Culture 2000” consists in matching the actions

with the specificity of cultural activities they are applied to and in integrating other forms

of cultural expressions than the traditional ones. Multi-annual cooperation between the

cultural operators of the various Member States is the most suitable means for valorising

cultural diversity and multilingualism, for disseminating ideas in the European space and

for the development of intercultural dialogue. This way cultural operators from various

Member States and different national cultural institutions may develop, by virtue of the

support given by the European Community, transnational networks or intercultural

302 OJ L 63, 10.3.2000, pp. 2-3.303 In COM (1998) 266 final, p. 5 it is stipulated that “each citizen of Europe should have the right to accede

to culture and to express their creativity”.304 OJ L 63, 10.3.2000, pp. 5-6.

190

relationships at least as important as the collaboration between the national cultural

institutions or the framework provided by the cooperation between the European

Community and other institutions such as the Council of Europe or the UNESCO305.

Projects developed over a sufficiently lengthy period of time bringing together culture

professionals from several Member States may promote multilingualism by using at least

two European languages, one of which used in the passive mode. Such a measure could

be favoured when evaluating and supporting this kind of projects carried out by cultural

partners of several Member States and using as many European languages as possible

even though in a passive way; then the intercultural dialogue would focus not only on an

exchange of idea but also on exchange between various linguistic traditions. Our

understanding is that the European cultural area is based on common traditions, ideals

and aspirations306, “common cultural characteristics, respect and promotion of cultural

diversity, creativity”307; however is takes shape in a dynamic way through a permanent

intercultural dialogue between Europe’s peoples in the framework of cooperation among

“cultural bodies and operators and cultural institutions in the Member States”308. If the

development of a European public space might involve the risk of linguistic

homogenisation throughout Europe, of diminution or disappearance of certain linguistic

traditions, it might be countered or at least alleviated by creating networks between

cultural partners in different European countries or by a publishing policy that would

favour bilingual publications; this way texts conceived in a national, minority or regional

language would have increased chances to be recognised beyond the space they primarily

address. We could hope that such a publishing policy supported by cultural community

programmes of cooperation between different Member States might alleviate the

domination of texts drafted in English within the European publications.

305 Jacques RIGAUD, Europe Horizon Culture, Revue du Marché commun, no. 376, mars 1994 in Pamela

STICHT, Culture européenne ou Europe de cultures ? Les enjeux actuels de la politique culturelle en

Europe, L’Harmattan, Paris, 2000, pp. 60-61.306 Kurt BIDENKOPF, Bronislaw GEREMEK, Krysztof MICHALSKI, op. cit. 307 COM (1998), 266 final, p. 11.308 Ibidem, p. 5.

191

C. The relation between cultural and inter-religious dialogue. Methods

for promoting inter-religious dialogue at European level

The issue of multilingualism in Europe cannot be separated from the issue of

intercultural dialogue, as linguistic diversity is closely related to that of cultures, being

one of the means of producing/creating cultural diversity309. European cultural diversity is

strongly linked to the religious one, on the assumption that the wealth of European

religious heritage has had a positive influence on the formation of European Cultures, and

religion today is an important part of those cultures. There is a close link between religion

and culture: religion is part of the culture, and culture exerts its influence on religious

expressions310. For this reason there is an indisputable religious dimension to the

intercultural dialogue.

The Preamble of the future form of the TEU confirms the link between religion

and culture by inserting a reference to the cultural and religious heritage of Europe. The

two heritages cannot be separated; a single reference to the cultural heritage would not

have been sufficient.

The dialogue between religions present in the European space has a lengthy

tradition. The European Union could not ignore this dialogue and not treat religious cults

as partners, whose consultation is necessary in all actions of the European institutions.

For this reason the Treaty establishing a Constitution for Europe stipulated in Article I-52

that the dialogue between the EU and the religions shall be “open, transparent and

regular”, a provision which will be included in the future form of the Treaty as part of the

Reform Treaty311. Taking into account that we talk about a norm that is not yet enforced,

309 Cf. Gisèle Sapiro in the international colloquium Pour un espace européen de la production et de la

circulation des produits culturels et scientifiques, organised by the European Network ESSE (Pour un

espace des sciences sociales européennes) and the Marc Bloch Centre, with the support of the European

Commission, Berlin, November 2007.310 CSC/CME response to the Council of Europe White Paper on Intercultural Dialogue, op. cit., pp. 6-7.311 For comments on Article I-52 see: Radu CARP, Controverse teologico-politice în cadrul Uniunii

Europene [Theologico-political controversies within the European Union] in (volume coordinated by)

Miruna TĂTARU – CAZABAN, Teologie şi politică. De la Sfinţii Părinţi la Europa unită [Theology and

politics. From the founding fathers to the united Europe], Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 298; Gerhard

192

the question is whether this dialogue already exists and which its actual forms of

manifestation are.

At the level of the European Commission there exists a Bureau of European

Policy Advisers (BEPA)312 an ad-hic group which provides expertise to the President of

the Commission and to different services of the Commission. The current President of the

European Commission integrated the former Group of Policy Advisers (GOPA) in

BEPA. One of the activities of GOPA is that of providing expertise concerning the

implications of the dialogue between religions and the EU. This line of action is not

considered a priority for the present BEPA. We think that there should be a distinct group

of experts within BEPA dealing with the issue of religion in Europe, starting by the

positive results related to religion of the former GOPA and the necessity to give a

concrete shape to a formalised dialogue as in Article I-52.

This provision represents the most novel and comprehensive reference to the

dialogue between the EU and religions. Its origin may be found not only in the debates of

the European Convention on the Future of Europe of 2002-2003 or in the

Intergovernmental Conference of 2004. The first official document in which religions had

been treated as partners of dialogue of the EU institutions was the White Paper on

European Governance, launched by the European Commission in 2001313. According to

the White Paper the concept of European governance makes reference mostly to the

creation and guarantee of a general framework of consultation between EU institutions

and the civil society, among which with religions. The White Paper stated: “society plays

an important role in enabling citizens to express their concerns and in providing the

services they need. Churches and religious communities bring a specific contribution”.

After the publication of the White Paper, the Commission published a

communication in which it stated the principles underpinning the relations between the

Commission and its partners of dialogue and consultation314. Even if it is generally

recognised that at European level there is no definition of the phrase “organisations of the

ROBBERS (ed.), State and Church in the European Union, 2nd edition, Nomos, Baden – Baden, 2005, p.

586.312 Data on BEPA may be found at http://ec.europa.eu/dgs/policy_advisers/index_en.htm.313 Commission of the European Communities, European Governance, A White Paper, Brussels (2001) 428

final, 25.7.2001.

193

civil society”, the document gives a number of examples of such organisations, among

which the “religious communities”.

Beside the religious cults recognised in each EU Member State, there are at

European level certain religious organisations involved in various forms of dialogue with

the EU institutions. The most important are: the Conference of European Churches

(KEK) that includes several Christian Churches (Anglican, Protestant, Orthodox, certain

Catholic confessions – except the Roman-Catholic); COMECE – the Commission of the

Bishops’ Conferences of the European Community reuniting the Roman-Catholic

episcopates within the EU space. Beside their affiliation to KEK and COMECE, certain

Churches deemed necessary to have an intensified dialogue with the EU institutions,

sending to Brussels their own representatives. Therefore, there is a Mission of the

Evangelical Church of Germany, Representation of the Church of Greece (as of 1998), of

the Orthodox Church of Romania (from 2006) and a Standing Bureau of the Ecumenical

Patriarchy (from 1995). Beside COMECE, the Roman-Catholic Church acts in its

dialogue with the EU institutions through the organisation Caritas Europa with an office

in Brussels. Not only the Christian Churches have established dialogue with the EU

institutions but organisations representing the Judaic and Muslim religions have also a

concrete presence in Brussels: the Judaic Information Centre, the Rabbinic European

Centre, the European Council of the Jewish Communities, the League for Mutual Help of

the Muslim Associations of Europe, the Forum of European Muslim Youth and Students

etc.315.

KEK together with the Council of the Bishops’ Conferences (CCEE) reuniting the

Roman-Catholic Bishops’ Conferences in the European States (not only the EU Member

States) have up to now organized three European Ecumenical Assemblies: Basel 1989,

Graz 1997, Sibiu 2007. In 2001 KEK and CCEE adopted in Strasburg the document

314 Communication from the Commission, Towards a reinforced culture of consultation and dialogue –

General Principles and minimum standards for consultation of interested parties by the Commission,

Brussels, COM (2002) 704 final, 11.12.2002.315 All these religious organisations are analyzed in detail in Teodor BACONSKY, Radu CARP, Ioan I.

ICĂ jr., Anca MANOLESCU, Elena ŞTEFOI, Bogdan TĂTARU – CAZABAN, Pentru un creştinism al

noii Europe [For a Christianity of the New Europe], Boltzmann series, vol. III, Humanitas, Bucureşti,

2007, p. 305 and seq.

194

“Charta Oecumenica – principles of action for a consolidated cooperation between

Churches in Europe316.

The European Commission gives more and more consideration to the importance

of the European Ecumenical Assemblies. The President of the European Commission

José Manuel Barroso, and the European commissioners for Education, Training, Culture

and Youth (Jan Figel) and for Multilingualism (Leonard Orban) who participated at the

Assembly in Sibiu underlined in their speeches the role of religion in promoting

intercultural dialogue at European level. The close link between religion and

intercultural dialogue might better be valorised in the future. Other pan-European

organisations are already aware of the importance of this desideratum. As we mentioned,

the Council of Europe organized throughout year 2007 a series of public consultations on

intercultural dialogue, with a view of adopting a White Paper on the issue, and religious

organisations of European vocation were also involved in the consultations.

The European Union promotes dialogue with the religions present on the

European continent but does not have competences in promoting inter-religious dialogue.

The latter is promoted by the religious organisations with which the EU sustains a

dialogue. However, in practice, it is difficult to delineate the dialogue of the EU with

religions from the inter-religious dialogue, in order to find out where the limits of the EU

interventions are317. Anyway, it is easier to establish the demarcation line in the case of

the EU than in that of the Council of Europe. Religions are more ready to accept the

involvement of the Council of Europe than of the EU in inter-religious dialogue; the

reason is that the interventions of the Council of Europe are reduced to soft law tools and

do not involve the establishment of imperative norms or public policies in the domain.

316 The text of the Charta Oecumenica may be consulted on the web site of KEK (http://www.cec-kek.org).

For comments on Charta Oecumenica in Romanian see Ioan – Vasile LEB, Reflecţii privind Constituţia

Europeană şi Charta Ecumenică [Reflections on the European Constitution and the Charta Ecumenica] , in

Sandu FRUNZĂ (coord.) Paşi spre integrare. Religie şi drepturile omului în România [Steps towards

integration. Religion and human rights in Romania], Limes, Cluj-Napoca, 2004, p. 107 and seq.317 Point of view presented by Michael Weninger (former counselor of the President of the European

Commission and former director of GOPA) and Dieter Heidtmann (KEK) in discussions with Radu Carp at

the international conference Die Kirchen und die politische Kultur Europas. Őkumenische perspektiven,

organized by the Institut für Sozialtehnik, Universität Wien, 23-24 November 2007.

195

We consider that in preparing for the European Year of Intercultural Dialogue

2008 the European Commission should establish stronger relations with religious

organisations that are recognised as dialogue partners of the EU institutions. The way the

Council of Europe tackles relationship between intercultural and inter-religious dialogue

may be a source of inspiration. The future construction of this relationship is affected by

a single constraint: the actions of the EU and the Council should not overlap, while the

present relation of complementarity should become stronger.

6. TOWARDS A EUROPEAN POLICY OF CULTURE?

A. Cultural policies and the right to culture in national and European

context. EU programmes for culture

The development of capitalism brought about a change in the relation to culture as

object and cultural practices; new values of the mass society318 induce the redefinition of

the culture concept. The emergence and development of the information society

(telecommunication and media), the increasing role of television (of image and sound)

involving uniformity, might be countered by the promotion of cultural diversity and of an

intercultural dialogue with access to other cultural forms and manifestations than those

characteristic for television.

It may be stated that the delay with which various types of actions in culture were

debated and developed at European level may be understood considering the ways in

which these types of public interventions have emerged at national level. Cultural policy

in France is one of the main references in the domain and one of the first cultural policies

developed in Europe, but also one of the cultural policies that aroused most criticisms due

to the important intervention of the state; one of the few studies analyzing the conditions

in which culture becomes a category of public intervention may be the basis for

understanding the idea of a common European cultural project. Before defining a certain

type or types of actions in culture and in order to reach a definition of “cultural policy”, it 318 See Hannah ARENDT, La crise de la culture, Gallimard, Paris, 1972.

196

is necessary to define the concept of “culture”319. The very subject matter of the

intervention is questionable and varies depending on national history and on the

administrative and political system of each State: Kulturpolitik in German designates “a

set of artistic, educational, sports and entertainment activities”; French cultural policy has

a strong social dimension and supports public cultural ecumenism; Italian cultural policy

is that of “public goods” aiming to preserve the cultural patrimony, culture not being a

unified domain of public action; British cultural policy together with other “cultural

industries”; Belgian cultural policy structured around linguistic concerns320, etc.

Meanwhile, the way in which the social space dedicated to culture has been structured

(the role and mission of creation) against any form of authority, any patronage, is

reflected by the idea of developing a cultural policy in accordance with its original ideal,

that is to contribute to the development of human values by encouraging creation and

transforming culture in a tool of mutual understanding by bringing together various social

groups.

Right to culture emerges in the broader framework of the formation of State-

nations in Western countries and of the democratic movements in that space. The

Declaration of Individual’s and Citizen’s Rights states principles such as political and

social equality of all citizens, respect for opinions and faiths, and freedom of speech and

press. Right to culture is considered as deriving from civic rights321, even if the concept of

culture is grossly heterogeneous. Right to culture is proclaimed also in the Universal

Declaration of Human Rights (1948) as “right to cultural life”322.

Even if right to culture is guaranteed at international level, not all EU Member

States recognise it as such. The reason behind it is that many constitutions had been

drafted in a period when the existence of this right was not recognised, and later

amendments did not take into account the mergence and development of this right.

Moreover, in certain countries culture is not a domain of state competence, being

regulated at regional or local level and competences lie with the private sector and not

with the authorities. This is mostly the case in states with federal structures (as is the case

319 Vincent DUBOIS, op. cit., p. 227.320 Ibidem, p. 8. 321 Alain RIOU, Le droit de la culture et le droit à la culture, ESF, Paris, 1993, p. 231.322 Ibidem, p. 31.

197

of Germany where the cultural associations of the 1960s and 1970s proved to be efficient,

and also the case of Belgium where the only domain of state competence is that of

copyright). We might also detect similar trends in East European countries in the 1990s

with more emphasis in the 2000s.

Of the 27 constitutions of the Member States we can find references to culture

only in 12. These references do not always relate to the right to culture in its most

concrete form i.e. access to culture.

Right to culture is guaranteed in this form only in 5 constitutions: the Constitution

of the Czech Republic guarantees “right of access to cultural wealth” as by law (Article

34); the Constitution of Poland grants “freedom to enjoy cultural products” (Article 73);

the Constitution of Portugal stipulates that “each individual has right to culture”; the State

is not the only one obligated to guarantee this right but non-government organisations too

(“cultural associations and foundations, cultural communities, associations for the

preservation of cultural patrimony, citizens organizations and other cultural agents of

culture”) with which the State should cooperate (Article 73). This is the only constitution

of an EU Member State which considers that the State in not the sole responsible in

ensuring right to culture. The Constitution of Romania guarantees also explicitly “access

to culture” by an amendment introduced in 2003 (Article 33). The Constitution of

Slovakia guarantees also as by law “access to cultural wealth” (Article 43). We could

notice that the guarantee of this right is a rather recent provision, the earliest reference

being made in the Constitution of Portugal in 1976. Due to this fact, one can assume that

in the future more European Constitutions would include right of access to culture among

the fundamental rights.

Other constitutions of EU Member States contain no references to this right but to

culture, as a rule to the protection of the cultural patrimony which is seen as the exclusive

obligation of the State. The Constitution of Bulgaria, for instance, stipulates that “the

state ensures preservation of all national historic and cultural monuments” (Article 23);

the Constitution of Greece includes a similar provision (“the protection of the cultural

environment is an obligation of the State – Article 24), and according to the Constitution

of Lithuania the State supports “objects of the patrimony” but not “culture” (Article 42).

198

There is one case in which guaranteeing culture at constitutional level is seen in

correlation with the preservation of cultural identity of the nations that compose a state:

according to the Constitution of Finland “public authorities ensure the cultural needs of

Swedish speaking and Finnish speaking populations on equal basis” (Article 17).

The Constitution of Latvia considers culture in a way somewhat similar to that of

Portugal, based on the idea that not only the State but the citizens and the society in its

whole have constitutional responsibilities; the difference is that these common

responsibilities are needed to ensure the protection of the “cultural environment” (Article

43) and not access to culture.

The Constitution of Sweden is the only one that regards right to culture as part of

the freedom of information as guaranteed constitutionally (Article 13).

The Constitution of Malta is limited to a very general reference to certain

obligations of the State in culture, without naming them (the State promotes the

development of culture” – Article 8).

The greatest number of obligations assumed constitutionally by the State with

reference to culture can be found in the Constitution of Romania. According to the

already quoted reference, “the State should ensure the preservation of spiritual identity,

protection and conservation of cultural heritage, development of contemporary creativity,

promotion of cultural and artistic values of Romania in the world”. It is also stipulated

that “the freedom of the individual to develop his spirituality and to have access to

national and universal cultural values cannot be restricted”. It is to be noted that this is

the only constitution making reference to “national culture”; the other constitutions of the

EU Member States referring to culture in general.

We consider that promoting intercultural dialogue in Europe may also be pursued

by generalising the right of access to culture in the constitutions of the EU Member

States. The dialogue between cultures that are granted firm constitutional guarantees at

national level may more easily develop than in the situation in which the different

cultures of Europe are not given the proper attention by the constitutional legislator.

At European level, the intervention of the European Community had been only

stipulated when the Maastricht Treaty was drafted. However, even in the Treaty of Rome

there were means for action in well defined sectors of culture, such as the fiscal regime of

199

cultural foundations or the copyright; Article 36 stipulates right to culture but strictly

reserved to the domain of patrimony. During the 1980s, with a view to harmonising the

internal market, a number of decisions had been adopted related to book process, audio-

visual rights and taxation of antiquities. Inter-state cooperation is declared as the most

important dimension of the European Communities, in particular in the Unique European

Act (1987).

The Maastricht Treaty introduced an innovation by applying the principle of

subsidiarity and co-decision in the field of culture. Article 128 dedicated to culture

specifies that the new system provides the opportunity for the ministers of culture in the

Member States, within the framework of the Council, to adopt measures of

encouragement after presenting their projects to the European Parliament as participant in

the co-decision and to the Committee of Regions. The European Commission has also the

right to propose recommendations to be voted in unanimity by the Parliament and the

Committee of Regions. Applying the principle of subsidiarity to culture has been often

considered as an obstacle when elaborating common cultural policies. Nevertheless, the

intention to create own structures of the Union for culture in accordance with the

principle of subsidiarity has been also expressed, in order to raise the awareness of

Member States as to the importance of this principle, to valorise the cultural dimension of

the European construction and to avoid any hindrance in decision making. Article 128

states the commitment of the European Union to safeguard and valorise the cultural

patrimony, with emphasis on the diversity of national and regional cultures, within the

cooperation of the EU with the Member States, granting the Union the opportunity to

intervene in certain sectors of culture, such as: knowledge and dissemination of European

history; preservation and safeguard of cultural patrimony; non-commercial cultural

exchanges; artistic, literary and audio-visual creation. Another objective of the EU is

related to facilitating cooperation with third states and with competent international

cultural organisations. According to the Maastricht Treaty, the effects on culture of other

decisions in certain domains of community policies may also be checked. We understand,

therefore, that aspects of culture emerge in other intervention domains of the EU without

stating the necessity to protect the domain of culture (or at least the possible effects that

could be incurred) from the economic logic with negative impact on its own functioning

200

mechanisms. It is noteworthy that this commitment confirms the fact that at the time the

cultural dimension did not possess a special framework of norms. A Declaration of the

European Commission in 1992323 completes the provisions of Article 128 by establishing

the priorities in culture according to two axes. The first axis, the “horizontal”, means

cooperation with experts and specialists in the domain at national or regional level aiming

to facilitate integration of the European dimension of culture in EU policies and in that of

the Member States; to create new intercultural networks; to enhance intercultural

dialogue at national, regional and local level, with emphasis on cultural diversity; to

encourage translations in order to facilitate, maintain and create new cultural exchanges.

The second axis is related to specific and priority actions in culture: drafting a document

or of a programme including all necessary measures for the conservation and safeguard

of the cultural patrimony; drafting a programme for publishing and reading.

After establishing the objectives, the European Commission adopted programmes

dedicated to precise cultural sectors with selection and eligibility criteria of cultural

projects, and allotted budgets in accordance with the objectives to be achieved. Starting

in year 1993 a number of three-year programmes have been adopted, subsequently

restructured in 1995 and 1996, aiming to enhance cultural exchanges between Member

States and with other non-Member States, each programme dedicated to a specific sector

of cultural activities. The Kaléidoscope programme is applied in the domain of creation,

promotion of knowledge and dissemination of culture and cultural life of European

peoples, with emphasis on inter-states cooperation: partners from at least two Member

States and one from a non-Member State are required for artistic or cultural projects

developed in partnership or as networks; for large projects partners from at least one non-

Member State and from at least three Member States. The Ariane programme is dedicated

to the domains of publishing and reading, and also translation. The Raphael programme

is applied to safeguard and valorise cultural patrimony. All three programmes were

regrouped as of January 2000 in a single framework programme “Culture 2000” (initially

for a period of four years, later extended up to the end of year 2006). As of 1998, at the

initiative of the Council which adopted a decision on the future of actions in culture, the

323 “Das neue Kulturkonzept der Gemeinschaft”, Mitteilung der Kommission an den Rat, das Europaische

Parlament und den Wirtschafts und Sozialausschuss, Brussels, 1992 in Pamela STICHT, op. cit., p. 54.

201

Commission is requested to study the “possibilities to develop a direct, global and

transparent approach for cultural action within the Community” and to resent proposals

leading to the “institution of a single programming and financing tool”324. The

consultations initiated on the creation of a Framework Programme on culture – the

European Commission organised in early 1998 a Cultural Forum of the European Union

which brought together representatives of the European Parliament, of the Member

States, of the Commission and also of organisations of the cultural sector325 – the debates

on the intervention of the Community in cultural issues, bear witness to the differences

between national cultural policies, and between ideas related to the recommended degree

of intervention in culture.

The Treaty on the functioning of the Union as resulting of the amendment to TEC

by the Reform Treaty will include in Article 6 the provision by which culture is part of

the category “actions of support, coordination and complementary to the actions of

Member States”.

B. European cultural heritage and European cultural patrimony

From the first paragraph of Article 151 of TEU dedicated to culture we

understand that EU actions in the field of culture deal with “cultures of the Member

States”, “national and regional (cultural) diversity” and “common cultural heritage”:

„The Community shall contribute to the flowering of the cultures of the Member States, while

respecting their national and regional diversity and at the same time bringing the common cultural

heritage to the fore”.

The objective of the first Framework Programme for culture “Culture 2000” is

integrated in the above framework as a basis for a cultural policy at European level:

national and regional diversity and the common cultural heritage326. The latter are often

324 OJ L 305, 7.10.1997, p. 1.325 Maria GĂINAR, art. cit., p. 72.326 OJ L 63, 10.3.2000, paragraph 6, p. 1; Maria GĂINAR, art. cit., p. 78. The author considers that “the

great challenge of the “Culture 2000” programme seems to be the implementation of this fundamental and

a priori paradoxical idea” (our translation).

202

considered as an opportunity to define European identity as resulting from the Report of

the Reflection Group on the Cultural and Spiritual Dimension of Europe:

“European culture, a space always prone to re-definition, does not by itself create European unity. This unity requires a political dimension and decisions there from. But common European culture is what gives policy the opportunity to transform Europe in a unitary political entity”327.

What could be with certainty asserted is that cultural diversity reflecting the

plurality of national traditions and of certain regional traditions is one of the most

important resources of Europe. In the present context of globalisation it should be tackled

as a wealth. But cultural diversity as a specific feature of Europe is in no way opposed to

the common cultural heritage at European level. But neither European cultural diversity

nor common cultural heritage could be fully valorised and preserved without a cultural

policy at European level, without defining the terms which underpin European cultural

identity and without institutionalising European cultural exchanges in the context of

globalisation. The term “cultural heritage” in Article 151 TEU included in the

programme “Culture 2000” as one of its objectives328 is still not defined in the community

law. Within the programme “Culture 2000” the term “common cultural heritage” is for

the first time accompanied by a specification; the issue of its preservation and

conservation should be one of “European importance”329. Therefore, we may assert that

“common cultural heritage’ as well as “linguistic diversity” tends to be considered as

327 Kurt BIDENKOPF, Bronislav GEREMEK, Krysztof MICHALSKI, op. cit. Here „culture” in a broad

sense is considered „the necessary foundation to substantiate political construction” and defined as the

„European civil society” which is „at the core of political identity”.328 OJ L 63, 10.3.2000, p. 3: „Le partage de la mise en valeur au niveau européen, l’héritage culturel

commun d’importance européenne; la diffusion du savoir-faire et la promotion des bonnes pratiques en ce

qui concerne la conservation et la sauvegarde de cet héritage culturel”.329 Maria GĂINAR, art. cit. p. 79. The author states that the phrase „cultural patrimony of European

importance” is used with a view to creating a feeling of belonging to the same past.

203

common European values330 even if they are not mentioned as such in TEU as part of the

Reform Treaty.

We deem necessary to define the term “common cultural heritage” in the

community law, as a measure for clarifying the terminology which would underpin a

future European cultural policy. One of the shortcomings of the programme “Culture

2000” is just the unclear meaning of this “common cultural heritage”, all the more so as

the meaning of the term “culture” used in the programme is broader331. European cultural

identity based on a “common cultural heritage”332 in the broad sense of sharing a common

past and also on cultural and linguistic diversity can remain but a utopia, a desideratum, if

those terms are not defined and are not included in a set of common European values.

European identity is currently defined only on the basis of European political values and

not on the cultural ones: individual rights, democratic values, value of human life, social

solidarity. The notion of “European identity” was included in the Maastricht, Amsterdam

and Nice Treaties within the provisions dedicated to freedom, security and justice, and in

the framework of provisions related to foreign policy and security policy: European

identity is defined as opposed to third countries and the emphasis is put on “national

identity” of the Member States. The cultural dimension does not participate to the

definition of European identity; the Solemn Declaration on the European Union adopted

in Stuttgart in 1983333 on culture emphasises inter-state cooperation for asserting and

valorising “cultural heritage”334. In 1973 the first declaration on the common European

330 Dominique POULOT, Le patrimoine culturel, une valeur commune de l’Europe, Relations

internationales, „Division et unité de l’Europe”, printemps 1993, no. 73, Institut Universitaire des Hautes

Etudes Internationales, Genève, pp. 43-62 in Maria GĂINAR, art.cit., p. 79. The cultural patrimony is

defined here as „what we claim as being ours” and by virtue of the conception of the „perenity of a corpus

of traditions, ideas, memories etc. linked to natural sites and human artefacts within a community”, implies

an intervention when it comes to „ensuring the preservation and lisibility” of this heritage.331 We note the association of current themes such as natural and urban environment in events concerned

mainly with the cultural patrimony. See http://www.patrimoineculturel.com on the Showroom of the

Cultural Patrimony that took place in Paris between 8-11 November 2007.332 Just as national identity, which implies sharing, among other things, a common past. Cf. Anne-Marie

THIESSE, La création des identités nationales. Europe XVIIIe-XXe siècle, Seuil, Paris, 1999.333 http://www.franceurope.org/pdf/declaration_solennelle.pdf.334 Maria GĂINAR, art. cit., p. 82.

204

identity of national cultures (at the time by nine Member States), the Declaration on

European identity, was adopted; European common identity should be built upon

“common values and principles”, similar “lifestyles” in Member States, and “any

European nation which shares these ideals” is invited “to participate in the European

construction”335.

The development of a “common cultural space of Europe’s peoples” by

emphasising cultural values as “key elements of their identity and their belonging to a

society based on freedom, democracy, tolerance and solidarity” would allow the active

participation a European citizens. Even so European identity is being built in close

relation with the fundamental principles and rights mentioned in the treaties and in the

EU Charter of Fundamental Rights, cultural values are weekly defined and despite the

emphasis put on the importance of diversity and expressed in Article 22 of the latter

document – “the Union respects cultural, religious and linguistic diversity”; the Charter

has a symbolic value, as long as no reference is made to this text in the existing treaties336.

The situation would be different after the Reform Treaty would come into force. The

future form of the Treaty on the functioning of the Union, resulting from the revision of

TEC by the Reform Treaty, will include among other changes the provision by which

“the Union recognises the rights, freedoms and principles set out in the Charter of

Fundamental Rights of the European Union of 7 December 2000, which shall have the

same legal value as the Treaties”.

The European cultural heritage or the common European culture is grounded in

the values and principles common to all national cultures within the European Union. It

is, however, impossible to define European cultural identity; it can only symbolically be

stated. Yet, it is considered as one of the fundaments of European political identity.

However, the use of term “identity” is being avoided, in particular due to the specificity

of the European construction, to the existence of common cultural features, of a common

history and to the existence of cultural diversity.

335 Parlement Européen, Bulletin 1973/74, no. 46/73, pp. 8-9 in Pamela STICHT, op. cit., p. 46.336 Cf. Dominique REYNIE, Bruno CAUTRES (dir.), L’Opinion européenne, Presse de la Fondation

Nationale des Sciences Politiques, Paris, 2001; also Radu CARP, Proiectul politic european – de la valori

la acţiune comună [The European political project – from values to common action], op. cit., p. 10 and pp.

66-68.

205

It is not justifiable anymore to resort to and apply the term “cultural patrimony”

defined by UNESCO when speaking about the contribution to the definition of a

European cultural space. The phrase “European cultural patrimony” is already circulating

in official documents337, further needing a community law framework. However, the

European cultural patrimony should include also linguistic diversity as a wealth of

Europe and in doing so it could start from the definitions and provisions established by

UNESCO for natural and cultural patrimony and from those related to non-material

cultural patrimony338, taking into account that cooperation with supra-national institutions

such as UNESCO and the Council of Europe contributed to the harmonisation of national

policies on culture. In the programme “Culture 2000” particular emphasis was put on

“valorising cultural diversity” with the express mention that “a special attention should be

given to safeguarding the position of minority cultures and languages with a limited

circulation in Europe”, and to the collaboration and coordination of cultural actions with

the actions of international organisations of culture339.

The programme “Culture 2000” creates the framework for the coordination of the

common actions of the Member States in culture at European level in order to contribute

to the “development of a common European cultural space” and to the “integration of the

cultural dimension into Community policies”340 in accordance with “the respect and

promotion of the diversity of its cultures”341; however, it does not exclude cultural

dialogue with other cultures in the non-member states of the EU342. In order to avoid any

form of autarchy, European cultural policy should have in view not only to develop

337 “Greece and France are at the origin of an initiative aiming to propose a new vision on the European

cultural patrimony, contributing to the development of a Catalogue of Monuments of the European Cultural

Patrimony” (our translation). See http://.canalacademie.com/Le-patrimoin-europeen-revisite.html.338 See http://portal.unesco.org for the definition of „world cultural heritage” and for „imaterial or living

cultural heritage”. To be more precise, in this perspective, of interest are Convention on the world cultural

and natural heritage (Paris, 16 November 1972), Convention on the safeguard of non-material cultural

heritage (Paris, October 2003) and Convention on the protection and promotion of the diversity of cultural

expressions (Paris, 20 October 2005).339 OJ L 63, Article 7, p. 3.340 Decision no. 508/2000/EC of the European Parliament and of the Council establishing the Culture 2000

programme OJ L 63, 10.3.2000, paragraph 7, p. 1.341 Article 151, paragraph 4 TEU.

206

European intercultural dialogue but also to facilitate cultural exchanges with countries

outside the EU.

C. A European Institute of Culture – the failure of an original idea

In 1995 there had been an initiative aiming to bring together all national institutes

in Brussels, a “Declaration of intent for the creation of a European house of culture” with

the intention to be signed by all the directors of national institutes, partnership being of

priority with direct consequence on the autonomy of these institutes343. The initiative to

regroup in the same building (Place Plagey, Brussels) the national cultural institutions

belonged to the president of the Foundation for Arts in Brussels. The institution created

has been named Maison Européenne de la Culture (European House of Culture). Despite

the reluctance expressed by the directors of the national institutes, cooperation in culture

proved efficient; this is how the proposal to sign a Charter by all directors with the

agreement of their respective Governments came to the fore. But what should have been

a “Declaration of intent for the creation of a European house of culture” was never

signed. The failure to formalise such a promising initiative did not thwart the

continuation and strengthening of the cooperation between the cultural institutions on

certain projects and occasionally in collaboration with other partners than the national

institutes. The federation of the national cultural institutes would have involved managing

a common budget, and a rotating leadership by one of the directors of the national

institutes, similar to the principle applied by the Council of Europe, the decisions

concerning actions and events being made by the representatives of the national cultural

342 OJ L 63, Article 7: „Pays tiers et organisations internationales”, p. 3 and p. 8: „encourager la coopération

internationale en vue du développement de nouvelles technologies et de l’innovation dans les différents

domaines relevant du patrimoine culturel”; „encourager la coopération avec les pays tiers et les

organisations internationales compétentes”.343 Pamela STICHT, op. cit., pp. 109-111. The author mentions an interview given by the director of the

Goethe Institut in Brussels, which enabled her to obtain information for evaluating the possibilities to

implement a project such as the creation of a European Institute for Culture.

207

institutions in common meetings. It should be mentioned that the domains of language

and information would have stayed with the national cultural institutions344.

The initiative to create a European institution for culture and the continuation of

close cooperation between certain national cultural institutions (sometimes even their

cohabitation)345 may represent the basis for the creation of a future European Cultural

Institute which would represent European culture outside Europe, having as its objectives

the preservation of European cultural and linguistic diversity as wealth of the European

culture and of the intercultural dialogue; it would also be the premise for the development

of a European cultural space346. A progress in creating a European Institute for Culture is

the development of “cooperation between the cultural institutes of the EU Member States

established in third countries, including the cultural institutes and their equivalents in

those countries”347. Once more, culture is viewed in the perspective of the external

relations of the EU, as long as such a structure would establish common objectives and

actions aiming “to promote Europe”348. In the Communication from the Commission

entitled “A European agenda for culture in a globalised world”349, in the section dedicated

to the external relations of the EU, it is stated that the recent initiatives of the

Commission pursue “a cooperation with and between the cultural institutions of the

Member States, with a view to disseminating important messages about Europe, its

identity and experience in creating means of communication between different cultures”, 344 Ibidem, p. 110.345 Discussion of Camelia Runceanu with Vincent Dubois at the international colloquia Pour un éspace

européen de la production et de la circulation des produits culturels et scientifiques, organised by the

European Network ESSE (Pour un espace des sciences sociales européen) and the Centre Marc Bloch with

the support of the European Commission, Berlin, November 2007.346 According to the conclusion of the Report of the Reflection Group on the spiritual and cultural

dimension of Europe (analised above), there exists a European cultural space, therefore it is all the more

likely to bring together the cultural initiatives of cultural institutions in the Member States and also other

bodies, „cultural actors” or „representative discussion partners in the domain” from the EU Member States.347 OJ L 287/2, 29.11.2007.348 François ROCHE, La crise des institutions nationales d’échanges culturels en Europe, L’Harmattan,

Paris, 1998.349 Communication from the Commission to the European Parliament, the Council, The European

Economic and Social Committee and the Committee of Regions, on a European agenda for culture in a

globalised world, COM (2007) final, 10.5.2007.

208

which is the pre-condition of a cultural diplomacy350 as contribution of the EU to

culture351.

Community programmes, pilot projects, symbolic and specific projects, common

actions in culture (including information, communication and audio-visual sectors), all

these are the contents of a future cultural policy; however, it cannot exist without an

efficient coordination of common cultural project with long term effects. Without

institutions we could not talk about policy, not even a cultural one. Therefore,

“facilitating intercultural dialogue and interaction between the civil societies of Member

States” – one of the specific objectives of the European agenda of culture – should be

taken into consideration not only as “an indispensable element in international relations”

but also in the perspective of coordinating national actions in culture within the EU and

of establishing the fundament of a cultural policy at European level.

In order to understand the possibility to create such an institution coordinating

cultural activities at European level, a prior framework of norms should be created,

including a clear definition of common cultural values and a set of common cultural

objectives or “shares” at EU level, demonstrating the existence, beyond national, regional

or local interests, of common interests closely related to the political and social evolution

in the context of globalisation. All the above would induce the re-evaluation of national

cultural policies and the role of nation-state in culture.

7. CONCLUSIONS

The first chapter presents extensively the contemporary linguistic landscape,

ways of protecting languages, the challenge addressed by multilingualism to the EU

institutions, normative and non-normative definition of common European values and

350 We should note the emergence of the term „cultural diplomacy” often critised because it could be used

only under certain terms, depending on the bodies dealing with cultural policy. See François ROCHE, La

diplomatie culturelle dans les relations bilatérales, mars 2006, http://www.sen-public.org/article.php3?

id_article=235.351 COM (2007) 242 final, p. 7.

209

issues generated by the linguistic equivalence of terms used in official languages in basic

EU documents. Chapter one proposes several conclusions:

(a) at present, it is practically impossible to define the concept of European

identity, the very essence of the European project being the respect of difference.

(b) from a strictly normative point of view, linguistic diversity is not part of the

common European values, but the respect of linguistic diversity should be stressed by

measures of the same intensity as those that guarantee the values considered to be

common European values.

(c) despite the complexity of the multilingual institutional communication

mechanism, procedures were developed that guarantee the quality of translations by

revision, checking and supervising, the mechanism of continuous training and

information of translators playing a significant role in this process.

Chapter two presents forms of dissemination of multilingualism in education and

the audio-visual sector, reviewing aspects related to language learning in pre-university

and university education, references being made to the relation public – private in

language learning and stressing the role of language competence certificates on the

European labour market. The conclusions are the following:

(a) the importance for the EU of communicating in other languages is due to its

inclusion among the eight main competences of lifelong learning;

(b) within the EU, multilingualism is promoted directly, explicitly, through the

portal “Europe and multilingualism” and also indirectly through policies and programmes

that have other primary objectives, but cannot be developed without knowledge of

several languages;

(c) in Romania there is a real and evident lack of data on linguistic service

providers, a situation requiring the initiation of a study on the Romanian situation; the

study would contribute to the adoption of a development strategy at national level and to

the integration of Romania in the European landscape, in European programmes and

facilitate collaboration between various providers at European level.

(d) Romanian as an EU Member State should be in line with the good practices in

multilingualism by generating a programme describing language competences for

210

Romanian as a foreign language and developing/adopting an internationally recognised

language competence certificate.

Chapter three, Institutional promotion of multilingualism, reached the following

conclusions:

(a) multilingualism is diffused through the entire philosophy of the European

construction, having been stated as a principle as early as 1954 in the European Cultural

Convention of the Council of Europe;

(b) practical ways to promote multilingualism in the EU were developed over the

years on three levels on which the term multilingualism is being used –citizens’ level,

institutional level and intra-institutional level.

Chapter four tackles the rights of the European citizen and the influence of

multilingualism, proposing two conclusions:

(a) linguistic discrimination used in a Member State to restrict access to the labour

market may represent an exception to the principle of equal treatment;

(b) the lack of a European public sphere leads to the lack of knowledge and lack

of interest for European citizens rights. The proposal of the Commission for a citizen

centred communication and decentralisation of communication channels between citizens

and EU institutions is presented.

Chapter five, Promoting intercultural dialogue in the European Union, provides

a brief review of the difficulties linked to the definition of intercultural dialogue, presents

EU programmes dedicated to intercultural dialogue and analyses methods to promote

inter-religious dialogue at European level, with emphasis on the relationship between the

intercultural dialogue and the inter-religious one. The proposed conclusions are:

(a) the common cultural European space is developing in a dynamic way on the

basis of a permanent intercultural dialogue between Europe’s peoples;

(b) the development of a common cultural European space is unfolding not by

linguistic homogenisation, by the blurring or extinction of linguistic traditions in Europe

but through the creation of networks between cultural partners from different European

states, through publishing policies aiming to favour publications or bi-lingual editions

that would alleviate the domination of texts published in English language;

211

(c) the European Union promotes dialogue with the religions present on the

European continent without having competences to promote inter-religious dialogue;

(d) the religions are more inclined to accept the involvement of the Council of

Europe in inter-religious dialogue than that of the EU, due to the fact that in its

interventions the Council of Europe uses soft law tools of influence and does not act by

establishing imperative norms or public policies in the domain.

In chapter six, Towards a European policy of culture?, the authors stress the

changes that have occurred in the world by the development of the information society. A

discussion for the definition of the concepts “culture” and “cultural heritage” is proposed,

and on the ways to address the policies that guarantee right to culture in the Member

States. The chapter proposes the following conclusions:

(a) European cultural diversity represents the plurality of national traditions, and

also of certain regional traditions, being one of the most important resources of Europe

that has to be treated as a wealth in the present context of globalisation;

(b) it is necessary to define in the community law the concept of “cultural

heritage”, as a means to clarify the terms that underpin a future European cultural policy;

(c) presently, cultural values are loosely and rather symbolically defined but,

when the Reform Treaty would come into force, respect due to cultural, linguistic and

religious diversity would have the same normative value as the provisions of the Treaty;

(d) though European cultural identity underpins European political identity, it is

still impossible to define it and is only symbolically stated as yet;

(e) the attempt to create a European Institute of Culture has been a failure, but

without institutions no policy can be devised, not even in culture;

(f) it is necessary to have a normative framework that would stipulate a clear

definition of common cultural values and would formulate a set of cultural objectives at

the level of the EU, demonstrating the existence of common interests closely related to

the social and political evolutions in the context of globalisation.

8. RECOMMENDATIONS

212

1. For a better promotion of linguistic diversity within the European Union it is

necessary to strengthen collaboration between EU institutions and the European

Bureau for Lesser-Used Languages (EBLUL). Minority and/or regional languages

are in the focus of the Council of Europe, but the European Union should get more

involved in protecting these languages, keeping the complementary relation between

the two institutions. A concrete way of collaboration between EBLUL and European

institutions would be the creation of a dictionary of regional and/or minority

languages spoken in the EU Member States, and the institutionalisation of this

collaboration.

2. The signing on 10 October 2007 of two agreements between the Republic of

Moldova and the European Community – Agreement on facilitating visa conditions

and Agreement on re-admission of individuals with illegal residence – generated

diverse reactions in Romania and also at the level of the European Parliament

during the debates, due to the mention that the documents were drafted in

“Moldovan language”. The European commissioner for multilingualism was

remonstrated for not combating the recognition of this language which in fact does

not exist; the mention that the respective agreements were signed in Romanian

would have been sufficient. Lack of such a reaction is generated by the fact that at

present it is not sufficiently clear from a normative point of view whether the

competences of the EU actually refer to the official languages of the Member States

or reaches out to the extra-community states too, as far as there are bilateral

agreements with those states with the obligation to specify which kind of linguistic

versions should have judicial effects. The European Commission should reflect on

the relationship between its official languages and the languages of extra-community

states with which it established various types of partnerships and on forms taken by

these relations, especially knowing that some of the languages of extra-community

states are recognised as minority and/or regional languages by many EU Member

States. We recommend the elaboration of a study exclusively dedicated to this issue,

commissioned by the European Commission, a study that would underpin the

subsequent definition of an official position of the EU in the matter.

213

3. It is to be expected that in the coming years Romania, as many other EU Member

States, would face a growing number of foreign nationals wishing to learn or to

work on its territory in public or private organisations in which Romanian is the

working language. These individuals will need modern, interactive courses for

learning Romanian language, and evaluation tests of their competence of

communication in Romanian. Both options are still in an early phase. We consider

that it is necessary to develop a procedure for the evaluation of language

competence of foreign nationals who speak or want to learn Romanian. In order to

define this procedure an inter-institutional effort is needed that would involve the

interested ministries (Ministry of Justice, Ministry of Internal Affairs and Reform

of the Administration, Ministry of Education, Research and Youth, Ministry of

Culture and Religious Affairs), as well as university centres, the latter dedicating

more efforts to study the impact of linguistic diversity on the labour market. It is

also necessary to define the elements subsumed to a certificate of language

competence for Romanian language. This desideratum is necessary both in the

perspective of assimilating the successful solutions practiced in other EU Member

States, and in the perspective of being in line with good practices on international

level, which require – in terms of a global market and freedom of movement of

labour force – the development of modern tools of evaluation and language

teaching. This recommendation is valid for other EU Member States too in search of

solutions for evaluating the language competence of foreign nationals – both within

and outside the Community.

4. Considering the high mobility of Romanian citizens within the EU, the protection

of the Romanian language cannot be pursued by exclusively national means. The

existence of numerous communities of Romanian citizens in EU Member States,

such as Spain or Italy, resulted in the identification of solutions through which

Romanian language would be studied in those countries as part of the school

curriculum. The study of Romanian language at that level would not result in

linguistically separating Romanian communities from the linguistic environment in

214

which they live, but would strengthen intercultural dialogue, if the teaching tools

will prove adequate. The solution to study an official EU language which is not of

international use (the case of Romanian, but not only) in another EU Member State

is in an early stage as yet; EU intervention mechanisms not being yet defined, there

are only bilateral agreements (between the responsible ministries). We consider that

as labour force movements on the EU territory would expand, EU institutions

should find a means through which to facilitate teaching courses in mother tongue,

in parallel with efforts made by their States of provenance. The intervention of the

EU in this issue should be subsidiary to the action of those Member States, but for

the implementation of the principle of subsidiarity in this case an effort of deep

reflection is needed.

5. Although language learning in Romania is an activity yielding positive results,

there is no integrated, scientific, accessible study as yet on the actual situation,

clearly identifying the linguistic service providers, the profile of the consumer and,

in particular, the potential of the market for this type of services. This finding is also

valid for other EU Member States. Taking into account that the High level Group

for Multilingualism recommended to the European Commission in its Final Report

to encourage the creation in the Member States of local/regional language learning

networks consisting of a variety of providers and sustain their collaboration at

European level, we recommend the preparation of such a study at national level, to

identify providers in Romania as part of a broader evaluation of the existing

situation at European level. The study made accessible on the Internet also in other

languages would provide data on Romania to potential language service providers

willing to attract Romania in project partnerships. Among these projects, priority to

the EU financement should be given for projects that emphasise education through

edutainment.

6. The most concrete and visible form of education for the European citizen by

which the EU promotes multilingualism as a common European value is the

recognition of 23 official languages. Multilingualism had been at the basis of the

215

creation of the European Communities, due to the fact that at the very beginning of

the European construction the alternative of a defined and obligatory procedural

working language was not adopted, as was the case with other supra-national

organisations. The promotion of this attribute should further stay at the basis of all

common actions at European level in the respect of linguistic diversity. At present,

managing multilingualism has become more and more difficult and costly, the

translation and interpretation activities involving an impressive number of

employees working within the EU institutions. To cope with this challenge, use of

procedural working languages has precedence in many situations (English, French,

German). EU officials stressed today’s paradox of multilingualism: the greater the

number of languages used in the relations between EU institutions and in the

relations of those institutions with citizens, the more difficult and time consuming

becomes the management of the whole process, which ultimately results in the real

difficulty to promote multilingualism. Presently, it is difficult to draw the separation

line between efficiency and respect of linguistic diversity within the EU. However, it

is imperiously necessary to draw such a line of demarcation. To reach a result, we

recommend as a first measure, that the European Commission initiate a monitoring

process establishing the situations in which resorting to procedural working

languages is absolutely necessary and the cases in which the strict respect in practice

of the equality of all 23 official languages of the EU is mandatory.

7. The issue of multilingualism in the European Union cannot be separated from

that of intercultural dialogue, for linguistic diversity is closely linked to that of

cultures. In turn, cultural diversity within the EU has strong correlation with the

religious one. The wealth of European religious heritage has had a positive influence

on the development of European national cultures, and on the creation of a common

European cultural space. The preamble of the Treaty of the European Union, in the

form integrated in the Reform Treaty, confirms these links by referring both to the

cultural heritage and the religious heritage of Europe. We recommend that the

relationship between multilingualism, intercultural dialogue and inter-religious

dialogue be valorised on the occasions that will mark year 2008 as the European

216

Year of Intercultural Dialogue, noting that other pan-European organisations such

as the Council of Europe, are aware of the importance of promoting both types of

dialogue at compatible parameters. The fact that by the Reform Treaty dialogue

between the religions present on the European continent and the EU will be

institutionalised should generate concrete actions through which the link between

intercultural dialogue, inter-religious dialogue and multilingualism would gain more

visibility. The actions of the EU and of the Council of Europe should not overlap

each other, but the existing complementarities should be strengthened. The

European Year of Intercultural Dialogue should not be promoted by formal actions

bringing to the fore institutional actors with no appetite to be engaged in a real

dialogue, but should be an occasion for a deeper reflection on the origins and future

of cultural, linguistic and religious diversity in Europe.

8. Promotion in the community and extra-community spaces of the national cultures

of EU Member States, as well as of the official languages used in those States is

performed at present by the national cultural institutions (the British Council, the

Cervantes Institute, the Goethe Institute, the French Institute, the Romanian

Cultural Institute, etc.). There is no institutional form to promote all official

languages of the EU by cultural institutes. The EU considers culture as being an

intervention domain, meaning that EU Member States have the right to establish

their own promotion lines for their national cultures; meanwhile, at EU level there

are sufficient means of action (such as the programme Culture 2000). We consider

that it is necessary to define a common European strategy, establishing the possible

competences of the national cultural institutions and promoting them in common.

The failure of the initiative to create a European Institute of Culture does not mean

that the project should not be in the attention of those who manage national cultures

and of those responsible for culture within the European Commission. In the future

all initiatives should proceed from the conclusion expressed in the Report of the

Reflection Group on the spiritual and cultural dimension of Europe, which

considers that there exists a common European cultural space. To give for the

European citizen a concrete connotation to this space, initiatives such as a European

217

Institute of Culture should be founded on grounds differing from the former ones,

starting from the need to promote in common, at the level of national cultural

institutes, linguistic diversity and implicitly multilingualism; only later should they

proceed to the next stage (depending on the possible success of stage one): creating

the tools for the promotion within and beyond the EU the common European

features of national cultures.

Multilingvism şi dialog intercultural în Uniunea Europeană. O

viziune românească

- rezumat -

Studiul Multilingvism şi dialog intercultural în Uniunea Europeană. O viziune

românească propune o viziune interdisciplinară asupra temei de cercetare abordate

dinspre domeniile de activitate ale autorilor, respectiv ştiinţe politice, lingvistică şi

comunicare de afaceri, fiind unul din primele studii academice asupra multilingvismului

în România ca stat membru al UE.

Studiul abordează aspectele majore ale cercetării structurându-se în următoarele

capitole: prezentarea efectelor extinderii Uniunii Europene asupra diversităţii lingvistice

218

şi culturale în capitolul unu, o discuţie asupra multilingvismului în context european în

capitolul doi, în capitolul trei o prezentare sintetică a promovării instituţionale a

multilingvismului în UE, în capitolul patru analizarea unor aspecte legate de drepturile

cetăţeanului european şi influenţa multilingvismului asupra lor, promovarea dialogului

intercultural în UE în capitolul cinci şi se încheie cu o întrebare referitoare la existenţa

unei direcţii în vederea lansării unei politici europene a culturii în capitolul şase, întrebare

care îşi găseşte parţial răspunsul în interiorul capitolului respectiv, dar şi în recomandările

pe care autorii le fac.

Primul capitol prezintă extensiv peisajul lingvistic contemporan subliniind că în

Europa sunt reprezentate în prezent, în grade diferite, aproape toate familiile de limbi de

pe glob, cu excepţia familiilor australiană, papua şi khoisană. De asemenea, capitolul unu

face distincţia între limba oficială de stat şi limba naţională prin care se desemnează

limba oricărei naţionalităţi al cărei uz este recunoscut legal în statul în care trăiesc

membrii săi, în această accepţie un stat putând avea mai multe limbi naţionale.

Modul de protecţie locală, regională şi naţională a limbilor este prezentat prin

activităţile unei organizaţii non-guvernamentale transnaţionale, Biroul European pentru

Limbi mai puţin Utilizate, dar şi prin prevederile Consiliului Europei, reglementate prin

Carta Europeană a Limbilor Regionale sau Minoritare. Instituţiile UE şi provocarea

multilingvismului – cazul Parlamentului European, definirea normativă şi non-normativă

a valorilor comune europene şi interpretarea termenilor care desemnează valorile comune

europene în funcţie de contextul lingvistic, precum şi problemele generate de echivalenţa

lingvistică a termenilor folosiţi în documentele de bază ale UE în limbile oficiale sunt

aspecte prezentate pe larg în capitolul unu al studiului. Este încercată şi o definire a

conceptului de identitate europeană, dar complexitatea situaţiilor implicate face

imposibilă definirea unei identităţi europene la acest moment, considerându-se că

respectul alterităţii este chiar esenţa proiectului european.

Autorii demonstrează că, din punct de vedere strict normativ, diversitatea

lingvistică nu face parte din valorile comune europene, recomandând însă ca respectul

acordat diversităţii lingvistice să fie garantat prin măsuri având o intensitate egală cu cele

prin care sunt garantate acele valori care sunt considerate a fi valori comune europene.

219

Tot în capitolul unu autorii trec în revistă dificultăţile de traducere ale textelor

documentelor instituţiilor UE şi prezintă mecanismul comunitar multilingv de

comunicare instituţională. S-au dezvoltat proceduri care garantează calitatea traducerilor

prin revizie, verificare şi supraveghere şi printr-un mecanism continuu de formare şi

informare a traducătorilor.

După definirea multilingvismului în prima parte a capitolului doi, se prezintă

forme de diseminare a multilingvismului în domeniile educaţiei şi în sectorul audiovizual,

se trec în revistă aspecte legate de învăţarea limbilor în învăţământul universitar şi

preuniversitar, se fac referiri la raportul public – privat în învăţarea limbilor şi se prezintă

rolul certificatelor de competenţă lingvistică pe piaţa muncii europeană subliniindu-se că

importanţa comunicării în alte limbi este inclusă printre cele opt competenţe principale

ale învăţării continue. Grupul de lucru pentru limbi, înfiinţat încă din 2002 în cadrul

programului Education and Training 2010, reuneşte oficialităţi responsabile pentru

politicile din domeniul limbilor în statele membre şi se întâlneşte regulat pentru a

schimba informaţii şi defini bune practici. Autorii evidenţiază faptul că în UE

multilingvismul este promovat în mod direct, explicit, prin portalul „Europa şi

multilingvismul”, dar şi în mod indirect prin politici şi programe al căror scop primar este

altul, dar care nu se pot derula decât printr-o cunoaştere a mai multor limbi. Printre

strategiile indirecte de promovare a multilingvismului prin edutainment sunt programele

MEDIA şi postul de televiziune EuroNews.

Tot în capitolul doi sunt analizate modalităţi de promovare a limbii române ca

limbă de studiu în statele membre UE şi se concluzionează că există o reală şi evidentă

lipsă de date asupra furnizorilor de servicii lingvistice în România, iar atunci când există,

ele sunt fragmentate împiedicând formarea unei imagini coerente, de ansamblu, cu privire

la diversitatea ofertelor de pe piaţă. Autorii recomandă iniţierea unui studiu care ar

contribui atât la cunoaşterea situaţiei româneşti în vederea adoptării de strategii de

dezvoltare la nivel naţional cât şi la inserarea României în peisajul european, prin

contribuţia la programele europene şi facilitarea colaborării dintre diverşii furnizori la

nivel european. România, ca stat membru al UE trebuie să fie aliniată la bunele practici

din domeniul multilingvismului şi existenţa descrierii competenţelor lingvistice pentru

limba română ca limbă străină şi, prin urmare, dezvoltarea/adoptarea unui certificat

220

recunoscut internaţional de competenţă lingvistică, este o condiţie importantă în acest

sens.

Autorii abordează problema delocalizărilor în context multilingvistic discutând şi

analizând înfiinţarea Fondului de Adaptare la Globalizare, complementar fondurilor

structurale, mai precis Fondului Social European.

În capitolul trei, Promovarea instituţională a multilingvismului, se prezintă

metode de promovare a dialogului multilingvistic pe plan european subliniindu-se că

multilingvismul este difuz în întreaga filozofie a construcţiei europene şi este statuat ca

pricipiu încă din 1954 în Convenţia Culturală Europeană a Consiliului Europei,

modalităţi de promovare a multilingvismului în întreprinderile care operează pe teritoriul

UE, metode de promovare a multilingvismului în universităţi şi în instituţiile UE precum

şi aspecte legate de grupurile de experţi în domeniul multilingvismului înfiinţate de

Comisia Europeană. Autorii discută şi prezintă cele trei paliere de utilizare ale termenului

de multilingvism – la nivelul cetăţenilor, la nivel instituţional şi la nivel intra-

instituţional.

Capitolul patru abordează Drepturile cetăţeanului european şi influenţa

multilingvismului, prin analizarea şi discutarea exercitării drepturilor de a alege şi de a fi

ales la alegerile locale şi pentru Parlamentul European, dându-se ca exemplu sistemul

practicat în Luxemburg pentru felul în care rezidenţii comunitari într-un stat membru UE

îşi pot exercita într-un context multilingvistic drepturile conferite prin cetăţenia

europeană şi campaniile de informare în limbile vorbite de aceşti rezidenţi iniţiate de ţara

gazdă, dreptul cetăţeanului european de a se adresa instituţiilor UE şi de a primi răspuns

în limba proprie. Este discutat un aspect interesant al principiului tratamentului egal, fiind

semnalat faptul că discriminarea lingvistică folosită pentru restricţionarea accesului pe

piaţa muncii într-un stat membru UE poate fi o excepţie de la acest principiu. De

asemenea, autorii discută existenţa şi exercitarea acestor drepturi pe fundalul existenţei

sau mai degrabă al inexistenţei unei sfere publice europene care ar trebui să faciliteze

preocupări faţă de dimensiunile europene şi mai puţin îngust naţionale ale problematicilor

dezbătute. Este prezentată propunerea Comisiei pentru o comunicarea centrată pe

cetăţean şi descentralizarea canalelor de comunicare între cetăţean şi instituţiile UE.

221

Capitolul cinci, Promovarea dialogului intercultural în Uniunea Europeană,

oferă o sumară trecere în revistă a dificultăţilor legate de definirea dialogului

intercultural, prezintă programele UE destinate promovării dialogului intercultural şi

analizează metode de promovare a dialogului inter-religios pe plan european, cu accent

pe relaţia între dialogul inter-religios şi cel intercultural.

Autorii trec în revistă programul cadru „Cultura 2000” cu cele trei domenii

principale de acţiune: (a) artele spectacolului şi artele vizuale, arhitectura, cultura

destinată copiilor sau artele în spaţii neconvenţionale, (b) cartea, lectura şi traducerea şi

(c) patrimoniul cultural de importanţă europeană, inclusiv patrimoniul intelectual şi non-

intelectual, subliniind faptul că în pofida acestui instrument unic de orientare şi de

finanţare pentru cooperarea culturală la nivel european, cultura nu se constituie încă drept

categorie a acţiunii comunitare, ci doar ca una dintre dimensiunile construcţiei europene,

reprezentând o primă etapă către instituirea unei politici europene în domeniul culturii.

Concluzia care se propune este că spaţiul cultural european comun are la bază tradiţiile,

idealurile şi aspiraţiile comune, respectul şi promovarea diversităţii culturale, creativitate,

constituindu-se într-o manieră dinamică în baza unui dialog intercultural permanent între

popoarele Europei. Autorii propun o abordare care priveşte dezvoltarea spaţiului public

european prin care se speră nu o omogenizare lingvistică, estomparea sau dispariţia unor

tradiţii lingvistice în Europa, ci crearea unor reţele între parteneri culturali din diferite ţări

europene, a unor politici editoriale care să favorizeze publicaţii sau ediţii bilingve prin

care să se promoveze opere concepute într-o limbă naţională, minoritară sau regională

care ar avea şansa de a fi cunoscute şi eventual recunoscute în afara spaţiului căruia li se

adresează în primă instanţă, atenuând astfel dominaţia textelor redactate în limba engleză

în sfera publicaţiilor cu circulaţie europeană.

În abordarea analizei modului de promovare a dialogului inter-religios pe plan

european se subliniază că Uniunea Europeană promovează dialogul cu religiile prezente

pe continentul european, neavând însă competenţe în vederea promovării dialogului inter-

religios. Autorii remarcă faptul că religiile acceptă implicarea Consiliului Europei în

dialogul inter-religios mai mult decât pe cea a UE, explicând acest lucru prin faptul că

intervenţia Consiliului Europei se rezumă la instrumente de soft law, de influenţare, şi nu

se acţionează prin stabilirea de norme imperative sau politici publice în domeniu. Autorii

222

recomandă ca, în vederea Anului European al Dialogului Intercultural 2008, Comisia

Europeană să aibă o relaţie mai strânsă cu organizaţiile religioase care sunt recunoscute

ca parteneri de dialog ai instituţiilor UE, cu atenţia necesară pentru ca acţiunile UE şi cele

ale Consiliului Europei să nu se suprapună, ci să se adâncească relaţia de

complementaritate existentă în prezent.

În capitolul şase, În direcţia unei politici europene a culturii ?, autorii subliniază

modificările apărute în lume prin dezvoltarea unei societăţi informaţionale care poate

duce la uniformizare prin concentrarea publicului, dar şi a decidenţilor, asupra

televiziunii, şi subliniază rolul pozitiv al promovării diversităţii culturale şi a unui dialog

intercultural cu acces la alte forme şi manifestări culturale decât acelea caracteristice

acestui mediu de comunicare în masă. Se propune o discuţie asupra definirii conceptului

de cultură, „moştenire culturală” şi a modalităţilor de abordare ale politicilor de

garantare ale dreptului la cultură în ţările membre, subliniindu-se că diversitatea culturală

europeană reprezintă o pluralitate a tradiţiilor naţionale, dar şi a unor tradiţii regionale,

constituind una dintre resursele cele mai importante ale Europei, care se cere tratată ca o

bogăţie în contextul actual al globalizării. Autorii consideră necesară definirea

conceptului de „moştenire culturală comună” în dreptul comunitar ca o măsură de

clarificare a termenilor ce stau la baza unei viitoare politici culturale europene. După o

analiză a statutului dimensiunii culturale în definirea identităţii europene, autorii

concluzionează că valorile culturale rămân în prezent slab definite, cu valoare simbolică,

cu menţiunea însă că de la data intrării în vigoare a Tratatului de Reformă, respectul

datorat diversităţii culturale, lingvistice şi religioase va avea aceeaşi valoare normativă ca

şi celelalte prevederi ale acestui Tratat. Concluzia capitolului este că deşi identitatea

culturală europeană se află la baza identităţii politice europene, ea rămâne imposibil de

definit şi doar simbolic afirmată. În privinţa constituirii unui Institut European al Culturii,

autorii studiului prezintă dificultăţile unei astfel de construcţii instituţionale şi eşecul

acestei idei, atrăgând, însă, atenţia asupra faptului că fără instituţii nu se poate vorbi de o

politică nici măcar în domeniul culturii şi recomandând crearea unui cadru normativ care

să prevadă definirea clară a valorilor culturale comune şi elaborarea unui set de obiective

culturale comune sau „partajate” la nivelul UE care să demonstreze existenţa, dincolo de

223

interesele naţionale, regionale sau locale, a unor interese comune în strictă legătură cu

evoluţiile sociale şi politice în contextului globalizării.

Studiul se încheie prin formularea a 8 recomandări cu privire la: întărirea

colaborării între instituţiile UE şi Biroul European pentru Limbi mai puţin Utilizate;

raportul între limbile oficiale UE şi cele extra-comunitare, mai ales cele care au statut de

limbi regionale şi/sau minoritare; definirea unor proceduri de evaluare a competenţei

lingvistice a străinilor care vorbesc sau doresc să înveţe limba română (recomandare

valabilă şi pentru alte state membre UE aflate în situaţii similare); promovarea limbii

române ca limbă de studiu în statele membre UE în care trăiesc importante comunităţi

româneşti (recomandare care, la nivel european, se traduce prin necesitatea de a defini

forme prin care instituţiile UE să faciliteze, pe baza principiului subsidiarităţii, predarea

limbilor materne pe teritoriul altor state membre în care se găsesc un număr important de

vorbitori ai acestor limbi); necesitatatea elaborării unui studiu care să pună în evidenţă

furnizorii de servicii lingvistice, atât în România, cât şi în alte state membre UE, precum

şi necesitatea de a pune accent pe metode de educaţie de tip edutainment; demararea unui

proces de monitorizare iniţiat de Comisia Europeană care să stabilească situaţiile în care

recursul la limbile de lucru se impune cu necesitate şi cazurile în care se impune

respectarea strictă a principiului egalităţii limbilor oficiale; relaţia dintre multilingvism,

dialog intercultural şi inter-religios care ar trebui să fie pusă în valoare cu ocazia Anului

European al Dialogului Intercultural 2008; continuarea iniţiativelor de punere în valoare a

spaţiului comun cultural european de genul Institutului European al Culturii, pornindu-se

de la promovarea multilingvismului în interiorul şi în exteriorul UE prin intermediul unor

acţiuni comune ale institutelor culturale naţionale.

224

Multilingualism and intercultural dialogue in the European Union.

A Romanian perspective

- summary -

The study Multilingualism and intercultural dialogue in the European Union. A

Romanian perspective proposes an interdisciplinary vision of the research approached

from the fields of activity of the authors, political science, linguistic and business

communication respectively, and is one of the first academic studies on multilingualism

in Romania as an EU Member State.

The study tackles the major aspects of the research structured in the following

chapters: presentation of the EU enlargement on linguistic and cultural diversity in

225

chapter one, a discussion on multilingualism in European context in chapter two, in

chapter three a synthetic presentation of the institutional promotion of multilingualism in

the EU, in chapter four an analysis of certain issues related to the European citizens’

rights and the influence of multilingualism thereupon, promoting intercultural dialogue in

chapter five and comes to an end by asking the question as to whether there is a direction

towards launching a European cultural policy in chapter six, a question that finds a partial

answer within the respective chapter and in the recommendations made by the authors.

The first chapter presents extensively the contemporary linguistic landscape,

stressing that at present in Europe are represented, to various degrees, almost all language

families of the world, with the exception of the Australian, Papua and Khoisan families.

Meantime, chapter one distinguishes between official state-language and national

language as the language of each nationality having legal status in the State its members

reside; in this acceptation a state might have several national languages.

Ways of protecting local, regional and national languages is being presented by

the activities of a transnational non-government organisation, the European Bureau of

Lesser-Used Languages, and also through the provisions of the Council of Europe, as

regulated in the European Charter of Regional or Minority Languages. EU institutions

and the challenge of multilingualism – the case of the European Parliament, the

normative and non-normative definition of common European values and interpretation

of terms designating common European values depending on the linguistic context, as

well as the problems generated by the equivalence of terms used in EU basic documents

in the official languages, are extensively presented in chapter one of the study. There is

also an attempt to define the concept of European identity, but the complexity of

situations involved makes it impossible to define at present a European identity,

considering that the respect of alterity is the very essence of the European project.

The authors demonstrate that, from a strictly normative point of view, linguistic

diversity is not part of the common European values and recommend that the respect of

linguistic diversity be guaranteed by measures of equal intensity as the values considered

to be common European values.

In chapter one the authors also review the difficulties linked to the translation of

the documents of EU institutions and present the multilingual community mechanism of

226

institutional communication. Procedures have been developed that guarantee the quality

of translations through revision, checking and supervising and through a permanent

mechanism of training and informing of translators.

After having defined multilingualism in the first part of chapter two, forms of

dissemination of multilingualism in education and in the audio-visual sector are

presented, issues related to language learning in university and pre-university education

are being reviewed, references are made to the relation public-private in language

learning and the role of language competence certificates is presented, emphasising that

the importance to communicate in other languages is included in the eight major

competences of lifelong learning. The Working Group for languages, established in 2002

within the programme Education and Training 2010, brings together officials responsible

for language policies in Member States and holds regular meetings to exchange

information and define good practices. The authors point out that multilingualism in the

EU is directly and explicitly promoted through the portal “Europe and multilingualism”,

and also indirectly through policies and programmes with other primary aims but that can

be developed only if knowing several languages. Among the indirect strategies of

promoting multilingualism through edutainment are the programmes MEDIA and the

Euronews TV channel.

Chapter two also contains an analysis of the ways to promote Romanian language

as a study language in the EU Member States and draws the conclusion that there is an

actual and obvious lack of data on linguistic service providers in Romania and, when they

exist, are fragmented and hamper the development of a coherent general image of the

diversity of offers on the market. The authors recommend the initiation of a study that

would contribute both to reveal the Romanian situation with a view to adopting a

development strategy at national level and to integrating Romania in the European

landscape, by its contribution to the European programmes and by facilitating

collaboration between various providers at European level. Romania as an EU Member

State should be in line with good practices in multilingualism; an important pre-condition

would be the description of linguistic competences for the Romanian language as a

foreign language and from there the development/adoption of an internationally

recognized language competence certificate.

227

The authors tackle the issue of outsourcing in multilingual context, discussing and

analysing the development of the Adjustment Fund for Globalisation, complementary to

the structural funds, in particular to the European Social Fund.

In chapter three, Institutional promotion of multilingualism, methods of

promoting multilingual dialogue at European level are presented, stressing that

multilingualism is diffused throughout the whole philosophy of the European

construction and has been one of the statutory principles of the European Cultural

Convention of the Council of Europe in 1954; ways of promoting multilingualism in

enterprises operating on EU territory, methods of promoting multilingualism in

universities and in EU institutions, as well as aspects linked to the groups of experts in

multilingualism created by the European Commission. The authors discuss and present

the three levels of use of the term multilingualism – at citizens’ level, at institutional level

and at intra-institutional level.

Chapter four tackles European citizens rights and the influence of multilingualism

by analyzing and discussing the rights to vote and to stand as a candidate at local

elections and at the European Parliament; the system practised in Luxemburg is presented

as an example of the way in which community residents in an EU Member State can

exercise, in a multilingual context, the rights bestowed on them by European citizenship,

with information campaigns in languages spoken by the residents initiated by the host

country, the right of the European citizen to address EU institutions and to receive the

answer in his/her own language. An interesting issue related to the principle of equal

treatment is pointed out, namely the fact that using linguistic discrimination to restrict

access to the labour market of an EU Member State may be an exception to the principle.

Meanwhile, the authors discuss that the existence and practice of these rights in the

framework, or rather lack of a framework, of a European public sphere that should

facilitate granting European dimensions, as against the narrower national ones, to the

issues under debate. The proposal of the Commission for a citizen centred

communication is presented, and for decentralizing the communication channels between

the citizen and EU institutions.

Chapter five, Promoting intercultural dialogue in the European Union, offers a

short review of the difficulties linked to the definition of intercultural dialogue, presents

228

EU programmes dedicated to the promotion of intercultural dialogue and analyses

methods of promoting inter-religious dialogue at European level, with emphasis on the

relation between inter-religious and intercultural dialogue.

The authors present a review of the programme “Culture 2000” with its three

main fields of action: (a) performing arts and visual arts, architecture, culture for children

and arts in unconventional spaces, (b) printing, reading and translating and (c) cultural

patrimony of European importance, including intellectual and non-intellectual patrimony,

stressing the fact that, despite this unique tool of guidance and financing cultural

cooperation at European level, culture has not yet become a category of community

action, just one of the dimensions of the European construction, a first phase towards the

institution of a European policy for culture. The proposed conclusion is that a common

European cultural space has at its foundations the common traditions, ideals and

aspirations, respect and promotion of cultural diversity, creativity, forming in a dynamic

way the basis for a permanent intercultural dialogue between Europe’s peoples. The

authors propose an approach concerning the development of a European public space by

which, not linguistic homogenisation, blurring or extinction of certain linguistic

traditions, but hopefully creation of networks of cultural partners from various European

countries would be created; publishing policies facilitating publications or bi-lingual

editions to promote works conceived in a national, minority or regional language would

get a chance to be known or possibly recognised beyond the space they address in the

first place, alleviating this way the dominance of English texts in the domain of

publications throughout Europe.

When analysing the way inter-religious dialogue is being promoted at European

level, it is emphasised that the European Union promotes dialogue with religions present

on the European continent, without having competences to promote inter-religious

dialogue. The authors note that religions are more inclined to accept the involvement of

the Council of Europe in inter-religious dialogue than that of the EU; this is due to the

fact that the intervention of the Council of Europe is limited to soft law tools of influence

and does not imply the establishment of imperative norms or public policies in the

domain. The authors recommend to the European Commission, in view of the European

Year of Intercultural Dialogue 2008, to strengthen its relations with the religious

229

organisations recognised as dialogue partners of the EU institutions, paying due attention

to avoid the overlapping of EU actions and those of the Council of Europe and to further

deepen the existing relations of complementarity.

In chapter six, Towards a European policy for culture?, the authors emphasise the

changes that occurred in the world by the development of an information society, which

could lead to uniformity by concentrating on television both the public and the decision

makers; they stress the positive role in promoting cultural diversity and intercultural

dialogue through access to cultural forms and manifestations that differ from the ones

characteristic for that mass-media. A discussion is being proposed on the definition of the

concept culture, “cultural heritage” and on the ways to tackle the right to culture in the

Member States, stressing that European cultural diversity is made of the plurality of

national traditions and also of regional traditions, being one of the most important

resources of Europe and as such needing to be treated as a wealth in the present context

of globalisation. The authors consider that it is necessary to define the concept “cultural

heritage” in community law, as a measure towards the clarification of terms underpinning

a future European cultural policy. After analysing the status of cultural dimension in the

definition of a European identity, the authors conclude that cultural values are weakly,

just symbolically defined as yet, noting that after the enforcement of the Reform Treaty,

respect due to cultural, linguistic and religious diversity would have the same normative

value as the other provisions of the Treaty. The conclusion of the chapter is that while

European cultural identity stays at the foundations of European political identity, it

cannot possibly be defined just symbolically asserted. As concerns the creation of a

European Institute for Culture, the authors of the study present the difficulties of such an

institutional construction and the failure of the idea, meanwhile drawing attention to the

fact that without institutions there is no policy, not even in culture; they recommend the

creation of a normative framework clearly stipulating common cultural values and the

development of a set of common or “shared” objectives at European level that would

demonstrate common interests closely linked to social and political developments in the

context of globalisation, reaching beyond national, regional or local interests.

The study comes to an end by formulating eight recommendations : to strengthen

collaboration between EU institutions and the European Bureau for Lesser-Used

230

Languages; to establish the relation between official EU languages and the extra-

community ones, in particular those having regional and/or minority status; to define

evaluation procedures of language competence for foreign nationals speaking or wishing

to learn Romanian (a recommendation valid for other EU Member States in similar

situations); to promote Romanian as a study language in EU Member States where

significant Romanian communities live (a recommendation that at European level means

defining institutional forms which would facilitate, on the principle of subsidiarity, the

teaching of mother tongues on the territory of other Member States where there is an

important number of individuals speaking those languages); the necessity to have a study

to identify linguistic service providers both in Romania and in other Member States, and

the necessity to emphasise education methods such as edutainment, to start a monitoring

process initiated by the European Commission in order to establish the situations in

which resorting to the working languages is a necessity and the cases in which strict

respect of the principle of equal treatment of official languages is mandatory; the

relations between multilingualism, intercultural dialogue and inter-religious dialogue to

be valorised in the European Year of Intercultural Dialogue 2008; to continue the

initiatives of valorisation of the common European cultural space, such as the European

Institute for Culture, starting with the promotion of multilingualism within and outside

the EU through common actions of the national cultural institutes.

231