cauza Calmanovici împotriva României

5/12/2018 cauza Calmanovici mpotriva Rom niei - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/cauza-calmanovici-impotriva-romaniei 1/9

Hotărârea CEDO din 1 iulie 2008 pronunţată în cauza Calmanovici împotriva României

Dreptul la libertate şi siguranţă; dreptul la un proces echitabil; dreptul la viaţă privată şide familie; dreptul de votÎn octombrie 2002, reclamantul Viorel Calmanovici, cetăţean român, a sesizat Curtea europeană

cu privire la încălcarea articolului 5(1) şi (3), 6, 8 din Convenţie şi art. 3 din Protocolul 1,considerând ilegală reţinerea şi arestarea sa, inechitatea procedurii penale desfăşurate împotrivasa şi încălcarea dreptului la viaţă privată şi familială, precum şi drepturilor electorale.

I. Scurt istoric al cauzeiA. Urmare a unui denunţ efectuat de C.J., cetăţean chinez, privind încercarea de luare de mită, procurorul a autorizat interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice şi supraveghereareclamantului şi a unui complice de către serviciile speciale, pentru o perioadă de 30 de zile cu posibilitatea prelungirii acesteia, conform art. 911 - 914 din Cpp. Perioada de referinţă este lunaiulie 2002, când reclamantul avea calitatea de ofiţer de poliţie. În aceeaşi lună complicele R.P.este anchetat şi arestat, moment la care procurorul dispune începerea urmăririi penale şi

împotriva reclamantului; acestea se petrec după ce s-a dispus autorizarea interceptărilor.B. La 2 august 2002, procurorul a pus în mişcare acţiunea penală împotriva reclamantului şi adispus arestarea preventivă a acestuia până la 31 august 2002, fiind acuzat de săvârşirea faptelor de corupţie pasivă şi sustragere de documente. Recursul împotriva arestării a fost în cele dinurmă respins de instanţele militare. De asemenea, reclamantul a invocat în apărarea sa o serie deexcepţii cu scopul de a fi pus în libertate, inclusiv excepţia de necompetenţă a instanţei militareîn condiţiile noii legislaţii care asimila poliţistul categoriei funcţionarilor publici. Acestea au fostrespinse şi mandatul de arestare prelungit, pe motiv că punerea în libertate a inculpaţilor prezentaun pericol la adresa ordinii publice. Curtea Supremă a statuat definitiv asupra excepţiei şi aadmis-o, arătând că potrivit noului cadru normativ competenţa de judecare revine instanţelor dedrept comun, iar nu instanţelor militare, dar a prelungit mandatul de arestare pe baza motivelor deja amintite. Instanţa de drept comun a constatat că menţinerea în stare de arest provizoriu areclamantului este ilegală începând cu octombrie 2002, perioada sesizării instanţei militare,deoarece detenţia stabilită de o jurisdicţie necompetentă este ilegală şi, deci, s-ar fi încălcatarticolul 5(1) din Convenţia europeană. Curtea Supremă a casat hotărârea pronunţată de instanţade drept comun şi a menţinut reclamantul în arest până la data de 18 martie 2003.C. Pe fond , prin rechizitoriul din septembrie 2002 procurorul de la Parchetul NaţionalAnticorupţie (PNA) a trimis în judecată pe reclamant şi pe R.P. pentru săvârşirea faptelor decorupţie pasivă şi sustragere de documente. În apărare, reclamantul a cerut să se anuleze actelede urmărire penală şi rechizitoriul , deoarece interceptarea telefonică a sa şi familiei sale şiînregistrările audio sunt ilegale. Tribunalul Bucureşti l-a condamnat la 5 ani închisoare pentrufaptele de care era acuzat, însă Curtea de Apel, căreia i se declinase în final cauza pentru a se pronunţa în primă instanţă, prin hotărârea din 18 martie 2003 l-a găsit nevinovat , considerând

că principalele probe aduse de acuzare evocau contradicţii astfel că se va aplica principiul indubio pro reo. În principal, Curtea de Apel ţinea cont de faptul că pretinsul denunţător, cetăţeanchinez, nu recunoştea că ar fi făcut vreun denunţ. Fără a mai audia părţile, în recursul formulatde Parchet, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, prin hotărârea din 18 iunie 2004, a condamnat pereclamant la 3 ani şi 6 luni de închisoare, plus pedepse complementare şi accesorii conform cuarticolele 64 a) - c) şi 71 din Codul penal, fără însă a se pronunţa asupra ilegalităţii ascultărilor telefonice. De asemenea, complicele R.P. a fost condamnat la 2 ani de închisoare.D. De asemenea, fiind în închisoarea Jilava, reclamantul s-a plâns de faptul că nu şi-a putut



exercita drepturile sale electorale cu prilejul alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din anul2004. La data de 27 septembrie 2005 reclamantul a fost pus în libertate condiţionată, prinhotărâre judecătorească de punere în libertate de la data de 26 septembrie 2005, adică după aproape 16 ore de la data ordonată de instanţă.

II. În drept, au fost luate în discuţie următoarele prevederi:Articolele 136, 137, 148, 146, 143, 151, 155, 43(6), 197 (2) şi (3), 382 (3), 3856 (3), 3859, 913,914, 4081 din Codul de procedură penalăArticolele 64, 71 din Codul penalPrevederile legii nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, referitoare la suspendarea din funcţieRegulamentul de ordine interioară a Penitenciarului şi Protocolul dintre ministerul justiţiei şiministerul internelor, privind operaţiunile ce se desfăşoară pentru punerea în libertate a unei persoane.

III. A. Cu privire la încălcarea articolului 5(1) din Convenţia europeană1. Încălcarea acestui articol s-a pus sub două aspecte: deţinerea sa în stare privativă de libertate

de la 2 august 2002 la 19 noiembrie 2002 şi menţinerea sa în stare privativă de libertate după această dată .Curtea a apreciat că admisibilitatea cererii legată de deţinerea reclamantului în stare privativă delibertate de la 2 august 2002 la 19 noiembrie 2002 trebuie examinată sub mai multe aspecte, dincare unele au fost indicate corect de către reclamant, fiind considerate suficiente pentru a fideclarată admisibilă cererea.Analizând situaţia detenţiei reclamantului în perioada 2 la 31 august 2002, Curtea a reamintitcă termenii „legal” şi „potrivit căilor legale” care apar în articolul 5(1) din Convenţie au învedere legislaţia naţională şi stabilesc obligaţia de a se respecta atât normele de fond cât şinormele procedurale.Ca urmare, orice decizie luată de către jurisdicţiile interne în sfera de aplicare a articolului 5

trebuie să fie conformă cu exigenţele procedurale şi de fond stabilite de o lege preexistentă. Încauză, Curtea îşi pune întrebarea dacă punerea în stare de detenţie provizorie a reclamantului prin ordonanţă emisă de procuror la 2 august 2002 în temeiul articolului 148(h) din Cpp a fostefectuată potrivit căilor legale.Curtea a luat notă de faptul că ordonanţa emisă de către procuror la 2 august 2002, de arestare areclamantului, şi care cuprinde articolul 148(h) din Cpp, nu menţionează în nici un fel cumanume acesta ar avea posibilitatea de a împiedica ancheta desfăşurată, astfel că arestarea sa ar fimai degrabă dispusă în temeiul art. 148 lit. d din C.p.p. Cu toate acestea, procurorul caredispusese măsura a motivase că aceasta ar fi cauza pentru care a luat-o, însă a indicat un temeilegal greşit (lit. h în loc de lit. d).De aceea, nerespectarea de către procuror a căilor legale cu privire la punerea în stare de arest preventiv a reclamantului pentru perioada cuprinsă între 2 şi 31 august echivalează cu

încălcarea articolului 5(1)(c) din Convenţie.Analizând situaţia reclamantului în perioada de detenţie 21 septembrie la 19 noiembrie 2002,Curtea observă că pentru perioada de referinţă problema care se pune este de a şti dacă hotărârile judecătoreşti pronunţate la 19 septembrie, 7 octombrie şi 11 noiembrie 2002 de către Tribunalulmilitar Bucureşti constituie o bază legală pentru privarea de libertate a reclamantului, ţinând contde excepţia de necompetenţă ridicată de către acesta. În acest context, Curtea reaminteşte că, pentru a determina dacă articolul 5(1) al Convenţiei a fost respectat, este oportun să se facă odistincţie între titlul de detenţie în mod vădit nevalabil – spre exemplu acela care este emis de



către un tribunal în afara competenţei sale – şi titlurile de detenţie care sunt prima facie valide şieficace până la momentul la care ele sunt anulate de către o altă jurisdicţie internă .Astfel, ţinând cont că tribunalul militar nu era competent precum şi că nu a existat nici o altă decizie judiciară care să reprezinte baza legală a detenţiei în discuţie, Curtea a apreciat cădeţinerea reclamantului între 21 septembrie şi 19 noiembrie a încălcat exigenţele articolului 5(1)din Convenţie.2. Cu privire la deţinerea reclamantului timp de 16 ore la data de 27 septembrie 2005 , Curtea aconsiderat admisibilă cererea reclamantului de a se judeca în ce măsură această deţinere nu aadus atingere garanţiilor prevăzute de articolul 5(1) din Convenţie.Analizând pe fond, Curtea a constatat că la data de 20 septembrie 2005 instanţa naţionalăcompetentă a dispus punerea în libertate a reclamantului, iar la data de 26 septembrie 2005hotărârea instanţei a rămas definitivă şi executorie, astfel că reclamantul trebuia pus în libertatela această dată. Invocând motive de ordin administrativ, autorităţile l-au pus în libertate pereclamant abia la 27 septembrie, la orele 16,30. Curtea a apreciat că incumbă pentru autorităţiobligaţia de a face dovada unei diligenţe deosebite astfel încât să reducă la minimum timpulnecesar pentru punerea în libertate a reclamantului cu atât mai mult cu cât acesta petrecuse deja onoapte în plus în închisoare.

În cauză, Curtea a apreciat că durata detenţiei reclamantului la data de 27 septembrie nucorespunde cu o întârziere minimă inevitabilă pentru executarea unei hotărâri judecătoreştidefinitive prin care se ordona eliberarea sa. Detenţia în cauză, nici nu este justificată pe temeiulvreunuia dintre alineatele care stabilesc situaţii de excepţie, din articolul 5 al Convenţiei. Caurmare, a existat o încălcare a articolului 5(1) din Convenţie.

B. Cu privire la încălcarea articolului 5(3) din ConvenţieReclamantul s-a plâns că nu a beneficiat cu adevărat de dreptul la un magistrat abilitat cu funcţii judiciare după arestarea sa la data de 2 august 2002 precum şi că jurisdicţiile interne nu aumotivat necesitatea menţinerii sale în detenţie provizorie, referindu-se în special la perioadadesfăşurată până la 19 noiembrie 2002.

Constatând că cererea nu este nefondată, Curtea a găsit-o admisibilă şi a reamintit că obiectularticolului 5(3), care formează un tot împreună cu paragraful 1(c) a aceluiaşi articol, constă în aoferi indivizilor privaţi de libertatea lor o garanţie specială: o procedură judiciară care urmăreştesă asigure că nimeni nu este privat de libertatea sa. Curtea a apreciat că în cauză nu existau fapteconcrete care să dovedească riscul în cazul punerii în libertate a reclamantului şi fără să fieavute în vedere măsuri alternative care să fie alese în principal în funcţie de gravitatea faptelor comise şi neexaminarea situaţiei reclamantului în mod individual , autorităţile nu au furnizatmotive pertinente şi suficiente pentru a justifica necesitatea menţinerii în detenţie provizorie pe perioada de referinţă. În aceste circumstanţe, nu este necesar să mai fie cercetat dacă autorităţilenaţionale competente au dat dovadă de o diligenţă specială pentru derularea procedurii. Caurmare, a fost încălcat articolul 5(3) al Convenţiei.

C. Cu privire la încălcarea articolelor 6(1) şi (3) din Convenţie.Reclamantul s-a plâns de lipsa de echitate a procedurii penale desfăşurată înaintea Curţii

de Casaţie, cu motivarea ca, fara a-l audia sau a asculta martorii, aceasta l-a condamnat la data de18 iunie 2004 pe baza probelor considerate insuficiente şi contradictorii de Curtea de ApelBucureşti în hotărârea sa de eliberare pronunţată în primă instanţă şi, în principal, pe bazadenunţului făcut de C.J. fără asistenţa unui interpret. De altfel, Curtea de Casaţie nu a sancţionatnulitatea recursului înaintat de un alt Parchet decât PNA competent şi nu i-a aplicat



circumstanţele atenuante în momentul stabilirii pedepsei sale datorită refuzului său de a seautoînvinovăţi. Reclamantul invocă o încălcare a art. 6. alin. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie care, în partea sa relevantă, prevede următoarele:"1. Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (...) a cauzei sale, de catre o instanta(...) care va hotari (...) asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotrivasa. (...)3. Orice acuzat are, in special, dreptul (...)d) sa intrebe sau sa solicite audierea martorilor acuzarii si sa obtina citarea si audierea martorilor apararii in aceleasi conditii ca si martorii acuzarii (...)"A. Asupra admisibilitatii

Curtea constata ca aceasta parte a cererii nu este in mod vadit neintemeiata in sensul art.35 § 3 din Conventie. Pe de alta parte, Curtea constata ca aceasta nu este afectata de niciun altmotiv de inadmisibilitate. Prin urmare, o declara admisibila.

B. Asupra fondului

În ceea ce priveşte neaudierea reclamantului de către Curtea Supremă de Justiţie,Guvernul indică faptul că este conştient de jurisprudenţa Curţii de la cauza Constantinescu

împotriva României (nr. 28871/95, CEDH 2000-VIII) şi atrage atenţia asupra modificării CPP(paragraful 45 de mai sus). În ceea ce priveşte faptul că Curtea de Casaţie nu a audiat directmartorii acuzării şi ai apărării, Guvernul reţine că aceşti martori au fost audiaţi în primă instanţăşi că interesatul nu a solicitat Curţii de Casaţie să-i reaudieze şi consideră că condamnareareclamantului nu se baza în exclusivitate sau în mod hotărâtor pe aceste mărturii ci pe dosar înansamblul său.

Reclamantul face trimitere la Hotărârea Constantinescu indicată anterior şi menţioneazăcaracterul similar al plângerii întemeiată în cazul în speţă pe neaudierea de către Curtea deCasaţie, în măsura în care el invocase nevinovăţia sa şi fusese eliberat în primă instanţă. În ceeace priveşte faptul că Curtea de Casaţie l-a condamnat fără a audia martorii şi în special pe C.J.,care l-a denunţat, el se referă la cauza Ekbatani împotriva Suediei (Hotărârea din 26 mai 1988,

seria A nr. 134, pag. 14, paragraful 32), subliniind că instanţa care statuează în ultimă instanţăasupra chestiunilor de fapt şi de drept are obligaţia de a audia reclamantul. De altfel, reclamantulsusţine că a fost eliberat în primă instanţă, că termenul din data de 10 iunie 2004 a privit înexclusivitate admisibilitatea recursului Parchetului şi că Curţii de Casaţie îi revenea sarcina de arespecta cerinţele procesului echitabil şi de a proceda la o reaudiere a martorilor dacă decidea,după audierea respectivă, să caseze hotărârea de eliberare şi să pronunţe o decizie pe fondulcauzei, fără a trimite dosarul spre reexaminare în primă instanţă.

Curtea reaminteşte că a concluzionat deja că condamnarea unui acuzat pentru prima datăîn ultimă instanţă numai de o instanţă care, fără a-l audia, a examinat cauza în fapt şi în drept şi astudiat problema vinovăţiei sau nevinovăţiei interesatului care susţinea că nu a comis faptaconsiderată drept infracţiune penală, încalcă echitatea procedurii garantată de art. 6 alin. 1 din

Convenţie (a se vedea, printre altele, Ekbatani împotriva Suediei, Hotărârea din 26 mai 1988,seria A nr. 134, paragraful 32 ; Constantinescu, citată anterior, paragrafele 59-61 ; şi Mirceaîmpotriva României, nr. 41250/02, paragrafele 48 şi următoarele, 29 martie 2007).

După ce a examinat toate probele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră, asemeni părţilor, că situaţia în speţă este similară. Într-adevăr, prin decizia sa din 18 iunie 2004, Curtea deCasaţie a condamnat reclamantul, fără a-l audia, în condiţiile în care a analizat cauza în fapt şi îndrept şi a modificat hotărârea de eliberare pronunţată în primă instanţă de Curtea de ApelBucureşti. În această privinţă, pentru respectarea garanţiilor echităţii procedurii, Curtea de



Casaţie ar fi trebuit să-l audieze pe reclamant, prezent în timpul dezbaterilor, luând măsuri pozitive în acest scop, sau să se asigure, la nevoie, că renunţase la acest drept fără echivoc şi că oasemenea renunţare era înconjurată de garanţiile necesare şi nu era afectată de niciun interes public (a se vedea, mutatis mutandis, Constantinescu, citată anterior, paragraful 59 şi Bottenîmpotriva Norvegiei, Hotărârea din 9 februarie 1996, Culegere 1996-I, paragraful 53). Or, Curteareţine că Guvernul nu susţine că reclamantul a renunţat la dreptul său de a fi audiat personal. Maimult, felicitându-se pentru modificările aduse codului de procedură penală prezentate de Guvern,care impuneau instanţelor care statuau asupra recursului să audieze acuzatul într-o asemeneasituaţie, Curtea reţine că aceste modificări au intrat în vigoare la data de 6 septembrie 2006, adicădupă decizia pronunţată în această cauză de Curtea de Casaţie.

Prin urmare, Curtea consideră că, pe baza naturii chestiunilor pe care Curtea de Casaţietrebuia să le examineze, condamnarea reclamantului pronunţată fără a fi audiat personal şi, pelângă aceasta, după o hotărâre de eliberare pronunţată în primă instanţă, este contrară cerinţelor unui proces echitabil.

Prin urmare a avut loc încălcarea art. 6 alin.1 din Convenţie.

Ţinând cont de constatarea încălcării dreptului reclamantului la un proces echitabil,

Curtea consideră că nu este necesar să examineze în plus fondul altor capete de cerere invocatede interesat, care privesc întreaga procedură în faţa Curţii de Casaţie (a se vedea, printre altele,Mircea, citată anterior, paragraful 55 şi Muttilainen împotriva Finlandei, nr. 8358/02, paragraful28, 22 mai 2007).

D. Cu privire la încălcarea articolului 8 din Convenţia europeană.Reclamantul a susţinut încălcarea în repetate rânduri a dreptului său la respectarea vieţii

private şi de familie datorate interceptării convorbirilor sale telefonice şi supravegherii ilegale decătre serviciile speciale, suspendării sale din funcţia de ofiţer de poliţie şi faptului că in virtuteahotărârii din iunie 2004 a Curţii de Casaţie, i s-a interzis automat exerciţiul drepturilor părinteştiasupra copilului său minor pe perioada executării pedepsei.

1. Cu privire la încălcarea datorată interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice şi supravegherii sale de către serviciile speciale.

Curtea apreciază admisibilă cererea sub acest aspect. Interceptarea convorbirilor telefonice, înregistrarea datelor obţinute şi eventuala utilizare a acestora în cadrul procedurii penale desfăşurate împotriva reclamantului reprezintă o ingerinţa a autorităţii publice înexerciţiul dreptului garantat de articolul 8. In speţă, Curtea observă că părţile susţin ca bazalegală a ingerinţei o reprezintă articolele 911-914 din C.p.p., iar acestora le lipseşte caracterul previzibil, susţine reclamantul, şi mai ales, absenţa, la data faptelor, a garanţiilor suficienteîmpotriva arbitrarului.

Întrucât Curtea a analizat o parte din dispoziţiile în domeniul interceptărilor, atunci cânda soluţionat cauza Dumitru Popescu î. României, şi pentru că în acea cauză erau incidente şi

dispoziţiile Legii 51/1991, in speţa de fata nu se pune aceeaşi problema, astfel ca analizacondiţiei previzibilităţii se va face exclusiv în lumina art. 911-914 din Cpp, raportat la art. 8 (2)din Convenţie.

Drept minime garanţii, necesare pentru a se evita abuzurile, care trebuie să fie stabilite delege, din jurisprudenţa Curţii reies următoarele: definirea categoriilor de persoane susceptibile săfie puse sub ascultare judiciara, categoriile de infracţiuni pentru care se poate cere punerea subascultare judiciară; stabilirea unor limite cu privire la durata executării măsurii; condiţiile deîntocmire a procesului verbal de consemnare a ascultărilor telefonice; masurile de precauţie cetrebuie luate pentru comunicare, astfel încât înregistrarea să fie intactă şi completă, dacă se va



pune in final problema controlului efectuat de către un judecător sau de către apărare;circumstanţele in care se poate sau trebuie sa se opereze ştergerea sau distrugerea suporturilor înregistrărilor, in special atunci când nu au legătura sau după achitarea unei persoane. Este deasemenea recomandabil sa fie avute in vedere si alte garanţii, precum aceea ca măsura sa fieautorizata si punerea sa in aplicare sa fie controlata de o autoritate independenta, in special de unmagistrat.

Curtea a constatat si in cauza Dumitru Popescu ca, la data faptelor, statutul magistraţilor nu era independent astfel ca nici măsura interceptării care era la discreţia procurorului nu putea fiuna independenta, mai mult, la data faptelor, nu exista nici un control a priori asupra măsuriidispuse de către procuror, precum nici un control a posteriori, cu privire la temeinicia autorizării,efectuat de către un magistrat independent. De asemenea, Curtea a observat ca, in cauza,instanţele judecătoreşti nu s-au pronunţat cu privire la ilegalitatea ingerinţei. De asemenea,Curtea observa ca in autorizarea procurorului nu trebuie menţionate numerele de telefon pusesub ascultare, astfel ca lista lor apare doar in procesul verbal care se întocmeşte ulterior cu privire la interceptări. Astfel, autorizarea nu apare foarte clar precizata, atât timp cat priveşte punerea sub ascultare a telefoanelor reclamantului, a lui R.P. si C.J., dar ordonă punerea subascultare inclusiv a telefoanelor portabile a celor doi din urma. In plus, Cpp nu precizează

circumstanţele in care informaţiile obţinute pot fi şterse.Ca urmare, in lumina celor amintite se poate observa ca cadrul legislativ existent la data

faptelor nu îndeplineşte condiţiile minimale necesare pentru a evita abuzurile din parteaautorităţilor, astfel ca a fost încălcat articolul 8 al Convenţiei.

Cu privire la supravegherea efectuată de către serviciile speciale, Curtea a afirmat căviaţa privată este o noţiune largă care nu se pretează unei definiţii exhaustive. Această dispoziţie protejează, printre altele, dreptul la identitate şi la dezvoltare personală precum şi dreptul, pentrutoţi indivizii, de a întreţine legături cu semenii săi şi cu lumea exterioară. Există ca urmare ozona de interacţiune dintre individ şi alţii care, chiar şi într-un context public, poate să exprime„viaţa privată”.

Supravegherea faptelor şi acţiunilor unei persoane aflată într-un loc public prin mijlocirea

unui dispozitiv fotografic fără ca datele vizuale sa fie înregistrate nu constituie în sine o formă deingerinţă în viaţa privată. Dimpotrivă, culegerea sistematică a acelor date şi înregistrarea lor poate ridica probleme care privesc viaţa privată . În cauză Curtea a ţinut cont că înregistrarea deimagini privind pe reclamant a fost autorizată de către un procuror la data de 15 iulie 2002, iar parchetul a solicitat sprijinul serviciilor speciale pentru activitatea referită la datele de 22 şi 23iulie 2002, indicând numărul de înmatriculare al autovehiculului. Cu toate acestea, având învedere că nu au fost înregistrate imagini, reclamantul a susţinut că a existat o ingerinţa prinsimplul fapt că fusese supravegheat. Curtea a observat că nu a existat supraveghere în afaralocurilor accesibile publicului.

Curtea a respins acest capăt de cerere, apreciind ca supravegherea de către serviciilespeciale a reclamantului, in condiţiile in care nici nu au fost efectuate înregistrări video sau dealta natura iar supravegherea a fost efectuata pe termen scurt si in locuri publice, nu constituie o

ingerinţa in viaţa privată a individului.2. Cu privire la încălcarea datorată suspendării reclamantului din funcţia de ofiţer de poliţie.Curtea a reamintit că, astfel cum ea a judecat deja, conceptul de „viaţă privată” nu excludeteoretic activităţile profesionale sau comerciale, din moment ce cu prilejul acestor activităţiindivizii stabilesc un număr mare de legături cu lumea exterioară. De asemenea, în jurisprudenţasa a afirmat că refuzul de a angaja pe cineva într-o funcţie publică nu poate constitui temeiul uneiexcepţii întemeiate pe Convenţia europeană. Curtea a constatat că aplicantul s-a plâns desuspendarea sa din funcţia de ofiţer de poliţie pe perioada desfăşurării procedurii penale, fiind



cercetat pentru corupţie pasivă. Cu toate acestea, ea reaminteşte că orice procedură penală presupune anumite efecte asupra vieţii private şi de familie a individului dar care nu încalcăarticolul 8 al Convenţiei atât timp cât acestea nu trec dincolo de consecinţele fireşti şi inevitabilece se produc în situaţii similare. Curtea a apreciat ca este inevitabilă restrângerea unor drepturiatunci când s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva unei persoane pentru săvârşirea unor fapte incompatibile chiar cu profesia sa. În acest context, problematica suspendării din funcţiade ofiţer nici măcar nu intră în sfera articolului 8(2) a Convenţiei europene .3. Cu privire la interzicerea drepturilor sale părinteşti pe asupra copilului său minor pe perioada executării pedepsei.

Având în vedere interzicerea automata a drepturilor părinteşti, în temeiul art. 64 şi 71C.p., Curtea reaminteşte că aplicarea unei asemenea măsuri prin efectul legii, fără un control din partea unui tribunal în funcţie de categoria de infracţiuni şi în funcţie de interesul minorului nucorespunde exigenţei primordiale de a satisface interesul minorului şi de a atinge un scoplegitim, precum şi protecţiei sănătăţii, a moralei sau în scopul educării minorului. Având învedere că infracţiunile pentru care este acuzat reclamantul nu aveau nici o legătura cu relaţia sa părinteasca cu copilul, Curtea a concluzionat ca a fost încălcat articolul 8.

E. Cu privire la încălcarea articolului 3 din Protocolul 1 la Convenţie.Reclamantul s-a plâns că nu a avut posibilitatea de a vota cu prilejul alegerilor

parlamentare şi prezidenţiale din 2004 datorită faptului că condamnarea sa cu executare avea ca pedeapsă accesorie interdicţia dreptului la vot.

Curtea a apreciat că susţinerea reclamantului nu este nefondată, astfel că a apreciatcererea sa ca fiind admisibilă.

Curtea a observat că nu este o chestiune controversată faptul că interdicţia de a vota,născută într-o manieră automată prin efectul articolelor 64(a) şi 71 din codul penal, ca urmare acondamnării penale a reclamantului de către Curtea de Apel în 18 iunie 2004, constituie oingerinţă în dreptul garantat de articolul 3 din Protocolul 1, iar această măsură este „prevăzută delege”. Curtea şi-a afirmat îndoiala cu privire la eficienţa de a recurge la interdicţia de a vota, în

raport cu scopurile precizate de către Guvern, totodată aceasta apreciază cu scopurile amintite nuar trebui calificate incompatibile cu dreptul garantat de articolul 3. Urmărind criteriul proporţionalităţii interferenţei, Curtea reaminteşte că a mai statuat în alte cauze că restricţiiletotale ale dreptului de a vota pentru toţi condamnaţii care execută pedepse, care se aplică în modautomat acestora, indiferent de durata pedepsei lor şi independent de natura sau gravitateaîncălcării pe care aceştia au săvârşit-o şi independent de situaţia lor personală, depăşeşte limiteleunei aprecieri rezonabile, astfel că este incompatibilă cu articolul 3 din Protocolul 1. Examinândelementele relevante, Curtea a apreciat că Guvernul nu a prezentat, în fapt, nici un argument caresă conducă la o concluzie diferită în acest caz. Curtea observă că articolele 64(a) şi 71 din Codul penal se aplică într-o manieră automată odată cu judecarea definitivă a unui inculpat şi aplicarea pedepsei executorii, fără a se ţine cont de natura şi gravitatea încălcării sau de situaţia personalăa interesatului. Se admite, aşa cum a făcut-o Curtea în alte cauze, că articolul 3 din P. 1, care

garantează dreptul individului de a influenţa componenţa corpului legislativ, nu exclude posibilitatea restrângerii drepturilor electorale, unui individ care, spre exemplu, a comis graveabuzuri în exerciţiul funcţiei sale publice sau a cărui conduită pune în pericol supremaţia legiisau democraţia. Cu toate acestea nu ar trebui să se recurgă prea uşor la măsura drastică de ainterzice dreptul la vot unei persoane; în plus, principiul proporţionalităţii necesită existenţaunei legături logice şi suficiente între sancţiune, pe de o parte şi conduita şi situaţia persoaneiatinse, pe de altă parte. Curtea ia notă, în această privinţă, de faptul recomandarea Comisiei de laVeneţia care afirmă că suprimarea drepturilor politice trebuie pronunţată de către un tribunal



printr-o decizie specifică , deoarece un tribunal independent care aplică o procedurăcontradictorie reprezintă o garanţie solidă împotriva arbitrarului. Cu toate acestea, în cauză,Curtea observă că judecătorii Curţii de Casaţie, în hotărârea din 18 iunie 2004, au făcut aplicareaarticolului 71 coroborat cu articolul 64 din Codul penal, aplicare care era prevăzută de lege, fărăînsă a se aprecia asupra scopului legitim şi asupra proporţionalităţii interdicţiei dreptului de avota a reclamantului în raport cu scopul în cauză. Dacă o asemenea interdicţie nu avea drept scopşi finalitate să excludă în cauză, din start, comiterea unei infracţiuni de către un funcţionar public, Curtea nu poate accepta având în vedere împrejurările acestei cauze, şi în special prevederile dreptului intern, caracterul automatic şi nediferenţiat al interdicţiei în absenţa oricăruiexamen privind proporţionalitatea din partea unui tribunal intern pe motiv că nu avea competenţade a se pronunţa cu privire la acest aspect.Pentru aceste motive, Curtea a constatat că a fost încălcat articolul 3 din Protocolul 1.

F. Celelalte cereri ale reclamantului nu au fost găsite admisibile sau întemeiate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5 alin. 1 dinConvenţie datorită detenţiei reclamantului de la 2 la 31 august 2002, de la 21 septembrie la 19noiembrie 2002 şi timp de 16 ore în ziua de 27 septembrie 2005, pe art. 5 alin. 3 deoareceinteresatul nu a fost adus « de îndată » în faţa unui magistrat şi menţinerea sa în detenţie până la11 noiembrie 2002, pe art. 6 alin. 1 şi 3 şi pe art. 8 din Convenţie, datorită punerii sub ascultare aconvorbirilor telefonice ale reclamantului şi interzicerii drepturilor sale părinteşti, precum şi peart. 3 din Protocolul nr. 1, şi inadmisibilă pentru rest ;

2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art.5 alin. 1 din Convenţie ;

3. hotărăşte că a avut loc încălcarea art.5 alin. 3 din Convenţie datorită menţinerii reclamantului

în detenţie până la data de 11 noiembrie 2002 ;4. hotărăşte că nu trebuie examinat pe fond capătul de cerere întemeiat pe art. 5 alin. 3 dinConvenţie, potrivit căruia reclamantul nu a fost adus « de îndată » în faţa unui magistrat ;

5. hotărăşte că a avut loc încălcarea art.6 alin. 1 din Convenţie deoarece Curtea de Casaţie nu aaudiat reclamantul în persoană ;

6. hotărăşte că nu va examina pe fond celelalte capete de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 şi 3din Convenţie ;

7. hotărăşte că a avut loc încălcarea art.8 din Convenţie datorită punerii sub ascultare aconvorbirilor telefonice ale reclamantului şi interzicerii drepturilor sale părinteşti ;

8. hotărăşte că a avut loc încălcarea art.3 din Protocolul nr.1 ;

9. hotărăşte :

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămâneriidefinitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie, sumele următoare, care vor va fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii :

i) 12.000 euro (douăsprezece mii euro), la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cutitlu de impozit, pentru prejudiciul moral ;



ii) 3.000 euro (trei mii euro), la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată de reclamant cutitlu de impozit, pentru costuri şi cheltuieli, din care 888,74 euro (optsute optzeci şi opt euro şişaptezeci şi patru cenţi) se vor plăti direct avocatei sale ;

b) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, sumava fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de

credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.

10. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.

Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 1 iulie 2008, în temeiul art.77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

Documents

cauza Calmanovici împotriva României