Prietenilor care cred că au trăit o viaţă întreagă alături de o persoană străină, că nu mai există nicio cale de întoarcere, că soarta le-a fost pecetluită şi acum a mai rămas doar o singură modalitate de eliberare din acest supliciu: m o a r t e a .

M | I | S | T | E | R| Ethriller psihologic

CEALALTĂ FEMEIE

Nicolae Cornescian

Cealaltă femeie

6

Nicolae Cornescian

7

1. Fugea. Supusă instinctului aproape animalic, aler-ga înspre deschizătura de lumină sângerie ce promitea iz-băvirea de tot acest calvar. „Doar să nu se întunece”, reuşea să gândească. „Doar să rezist”, rosti cuvintele de încurajare. Simţea cum pământul de sub picioarele sale devenea tot mai nesigur. Părea că respiră asemenea plămânilor aflaţi într-o avansată stare de regres. Avea senzaţia că arborii no-duroşi, ca nişte trupuri eliberate din închisorile întunericului, înaintând într-un ritm constant, o înconjurau din toate păr-ţile. Îi răsăreau în drum. Dar despre ce drum se putea vorbi aici, când ea nici măcar nu ştia încotro se îndreaptă? Nu era mai mult decât o jivină ce, simţind pericolul ori moartea imi-nentă, căuta ultimul refugiu. Şi această spăşenie, în cazul ei, era doar o pată de lumină rubicondă, zdrelită de împletitura crengilor cenuşii, mijind tocmai în locul în care, inevitabil, trebuia să se afle ieşirea din această pădure blestemată.

Cealaltă femeie

8

„Mai mult de zece minute”, gândi, simţind în aerul înecăcios un iz usturător, insuportabil. Doar să izbutească. Doar să nu se întunece. Însă ecourile tăioase, amintind su-netele produse de armele vânătorilor iscusiţi, nu conteneau cum şi-ar fi dorit. Dimpotrivă: acea simfonie macabră ampli-fica în mintea ei frica ce o purta înspre hatul nebuniei. Dar ea nu ceda. Era mult prea puternică şi mult prea deşteaptă ca să cedeze tocmai acum, acum, când până la lizieră îi rămânea puţin, foarte puţin. Dar, tocmai în clipa în care i s-a părut că totul era pe terminate, că vânătorul invizibil i-a pierdut ori-ce urmă ori, pur şi simplu, s-a lăsat păgubaş, tocmai în acea clipă nefastă a simţit cum ceva, ca o mână de lut, o înhăţase de păr. Probabil că nu a luat în calcul crengile crescute mult prea jos şi s-a lăsat amăgită de făgăduinţa eliberării, de acea poartă de ieşire din labirintul silvei, de o banală pată de lu-mină ce promitea un spaţiu liber, lipsit de copaci şi de cerga frunzelor putrede sub care, la orice pas, putea fi tăinuită vreo capcană ucigaşă. Acum nu mai fugea. Era în genunchi. Părul îi fuse-se întins precum o împletitură de liane sălbatice şi crescute între două tulpini scorojite. Sunetul… Un gând bizar i-a luminat mintea: tocmai aşa trebuia să se termine al treilea act din piesa la care lucra cu ardoare şi insistenţă. Sunetul… De când venise aici, în acest loc sălbatic, de când închiriase cabana bătrânului ei prieten, Karl Kaspid, de mai bine de trei săptămâni, noua operă la care lucra zi şi noapte avansa într-un mod neaşteptat de alert. Sunetul… Brusc a resimţit o durere insuportabilă, undeva la nivelul creştetului. Şi nimic,

absolut nimic nu o mai trăgea înapoi. Părul retezat în răs-timpul cât ţine şi o clipire din ochi, acum, asemenea mănun-chiului de mătase roşiatică, atârna de crengile ce spânzurau ca nişte braţe istovite. Şi totuşi, găsi puterea necesară şi privi în direcţia în care sunetul s-a stins pentru totdeauna. Un disc metalic, de mărimea unei farfurii, lucea înfipt în trunchiul bradului secular. Încă vibra, ori poate doar i se părea că acel obiect… Trepida şi copacul rănit, şi ceilalţi copaci. Covorul mâlos tremura aidoma pânzei de râu ce îşi grăbea cursul în-spre latifundiul beznei înfiorătoare. Simţea cum îi secau toa-te puterile. Se resemna cu gândul înfrângerii nesperate. În ciuda împotrivirii, în ciuda vrerii de a demonstra inamicului invizibil dârzenia caracterului de care dădea dovadă în mo-mentele hotărâtoare, ceda cu fiecare clipă scursă în favoarea vrăjmaşului. Aidoma îngerului modelat de nişte copii nepri-cepuţi din lut şi nisip umed, se prăvăli peste lojniţa crengilor, frunzelor uscate şi plantelor sălbatice, emanând un iz dulce-acrişor, ceva ce amintea alte depărtări, necunoscute, tărâ-muri de dincolo. Auzea. Încă auzea. Undeva prin apropiere un fâşâit decalat îi aminti zgomotul camionului, probabil, de mare tonaj. Auzi un scrâşnet scurt. A urmat ceva ca un strigăt disperat, o înjurătură şi o revărsare de suduiri suprimate de afluxul tăcerii mormântale. Ochii îi rămaseră deschişi. O si-luetă de om se profila acolo unde trebuia să se afle drumul forestier, un drum nesigur, plin de hârtoape, de buşteni şi cine ştie ce fel de obstacole scoase de braţele neostenite ale vântului tocmai din străfundurile silvei ce încă o ţinea în

Nicolae Cornescian

9

prizonieratul ei. Măcar de ar izbuti să strige după ajutor. De s-ar face auzită. De ar găsi forţa necesară. Nu era capabilă de asemenea efort. Abia de mai putea respira. Şi mai erau şi acele succesiuni de iluzii. Trepidările spaţiului perceptibil în-cetineau brusc, ca mai apoi să-şi reia acelaşi dans inconstant, să amestece totul într-un tablou haotic, brăzdat, pe alocuri, de mici pete de lucoare rubicondă. Şi tocmai în acele răni purulente, în semnele întipărite în locurile fixe, ea întreve-dea ultimele oaze de salvare. Cu simţurile rămase încă treze se agăţa de ele ca de nişte opaiţe în care se citea eliberarea mult dorită.Un gând promiţător i-a fulgerat mintea. Alături văzu o piatră de mărimea unei inimi. Izbuti să o ridice şi începu să lovească cu ea în trunchiul gorunului ce îi atingea umărul stâng. Spe-ra că se va face auzită, că, astfel, va da un semn de viaţă. Şi nici n-o mai interesa cine era omul de la marginea drumului, cum va reacţiona, găsind-o aici, ce va crede şi cât de uimit va fi, văzând ceea ce întâlneşti poate doar în coşmaruri. Lovea. Lovea necontenit. Actul întreprins începea să dea roade. Un lampas de umbră acoperi urma licărului de la lizieră. Ceva se mişca. Înainta înspre ea. Ezitant, dar se apropia.Văzu cum două mâini noduroase au apucat-o de încheieturi şi o târşâiau până la locul ce amintea un fel de groapă as-tupată cu macatul frunzelor moi şi revene; reci. Recunoştea acelaşi iz alterat. Se zbătea. Se împotrivea. Doar câteva cli-pe, ca mai apoi să alunece într-o stare confuză, de letargie totală. Se străduia să-şi amintească cum a ajuns în acel loc al terorii. Oricât de mult nu s-ar fi sforţat, nu găsea nimic

Cealaltă femeie

10

concis în tot acel hăţiş de fapte premergătoare momentului în care a înţeles că cineva se afla pe urmele ei. Din priviri îl căuta pe bănuitul asasin. Doar siluetele arborilor şi conurile umbrelor camuflau orice licăr ameninţător. Iar acum, acum s-a sfârşit totul. Era înhăţată şi învelită în pledul de nuanţa lutului. Purtată câţiva metri, fusese lăsată în apropierea roţii pe anvelopa căreia izbuti să citească: Bridgestone. Lăcrima.Cineva deschise trapa vehiculului. Apucând-o ca pe un su-gar de care s-a uitat pentru un timp, a ridicat-o şi a vârât-o înăuntru, într-un spaţiu anost, ticsit cu tot felul de cutii aco-perite cu nailon. Un miros năduşitor, ceva ce amintea lemnul putred ori fructele alterate, îi inducea stări sinonime anxie-tăţii. Îi venea să verse.- Apă! murmură aproape ininteligibil. Apă! Apă!Simţea cum prin păr, ori ceea ce rămase din podoaba capi-lară, îi curgea ceva rece şi plăcut mirositor. Presupunea că străinul turna acel lichid vâscos cu intenţia clară de a-i stârni dorinţele acute, cele mai neînsemnate râvne ce te menţin pe linia subzistenţei. Mişcându-şi uşor capul, apucă între buzele uscate câteva smocuri de păr. Dulce. Închise ochii. Dulce.- Dă-mi să beau! zise, dar nu primi niciun răspuns. Abia acum realiza că era aşezată pe o saltea îmbrăcată în muşama ca-fenie. Aflată în poziţie fetală, încerca să se liniştească. Un fel de pandativ, prins de tavanul metalic, clipoci de câteva ori, împroşcând dâre de lumină roşiatică. „Poate că era un semn clar”, gândi, înţelegând că bărbatul se îndepărtă. Poate că s-a înşelat în ceea ce privea identitatea străinului. Ceva îi spunea că cel ce o vâna şi străinul ce a smuls-o din ghearele

Nicolae Cornescian

11

fiarei erau două persoane total diferite. Exista şi posibilitatea complicităţii. Dacă era vorba doar de o uneltire bine ticlui-tă şi dusă până la punctul plănuit cu meticulozitate, atunci sfârşitul ei era pe aproape. Dar de ce n-au ucis-o acolo, în tenebrele selbei? De ce n-au îngropat-o în locul imposibil de găsit vreodată? Pentru ce toată această şaradă? Nu avea nevoie de niciun răspuns, pentru că ştia cum acţionează ase-menea specimene. Pentru ei finalul nu reprezintă o izbândă certă. Nu! Frumuseţea scenariului constă în multitudinea succesiunilor nesperate, de fiecare dată inducând noi posi-bilităţi de ripostă. O puteau maltrata cât ar fi dorit. Şi când vedeau că se afla la un singur pas de moarte, o lăsau în pace.Cortina fusese trasă. Uşa culisantă se închise brusc. Au urmat câteva clipe de tăcere apăsătoare. Ştia ce va urma: maşina a demarat ca şi cum o jivină uriaşă, pe neaşteptate, ar fi luat-o la goană după ce, preţ de câteva minute bune, dormita în aş-teptarea atacului decisiv. Huruia totul. Trepida. I se părea că în acele momente trupul ei nu era altceva decât singurul or-gan viu ce făcea parte dintr-un mecanism pe cât de complex, pe atât de înfiorător. Plângea. Probabil că aşa începea actul de final. Cu acest ingambament ce trebuia repetat până la atingerea desăvârşirii.

2.

- Am găsit locul acesta, această casă, un spaţiu intim în care mă simt protejată de noianul privirilor zeflemitoare. Aici dăi-nuie o tăcere reconstituantă. Şi nici nu e nevoie de cuvintele

Cealaltă femeie

12

vanitoase, pentru că propriile gânduri îmi permit să înţeleg absolut totul. Îmi ajunge să te ştiu alături, ca să pot uita de mine, de acest monstru ce se teme să-şi părăsească vizuina, pentru a nu deveni doar un subiect de bâlci pe buzele oame-nilor necunoscuţi, asemenea păpuşii ieşite din uz şi abando-nate lângă un tomberon dintr-o piaţetă periferică. Dar tu mă suporţi. Încă mă suporţi. Pentru că tu nu ştii să-mi priveşti această faţă hidoasă. Vezi doar ochii în care se refractă un suflet chinuit. Şi pentru asta ţin să-ţi mulţumesc. Ştiu că su-feri. Suferi începând din acea clipă nefastă când, în puterea nopţii, într-un sfârşit de martie, uşa casei tale se deschise neaşteptat şi am apărut eu. Ca un înger izgonit din mirajul existenţei pământeşti. Ca o fiinţă străină ce te cunoaşte mult mai bine decât poţi să crezi. Te rog să nu-mi mai atingi mâi-nile, pentru că simt cum tremuri. Gesturile tale nu fac altce-va decât să accentueze durerea dată de imposibilitatea unei relaţii fireşti. Eu te-am iubit întotdeauna şi te voi iubi chiar şi în clipa în care vei ceda şi mă vei izgoni din această casă. Pentru că la un moment dat nu vei mai putea să mă ascunzi de ceilalţi, să te prefaci că totul e altfel decât apare în reali-tate, că masca s-a uzat şi trebuie aruncată.- Taci! am rugat-o. Nu mai gândi aşa. Nu observi că aceste idei îţi agravează şi mai mult starea în care te afli? Şi totuşi, supunându-mă îndemnului, am ascultat-o şi mi-am retras mâinile. Mi-am amintit noaptea de care pomenise. Tocmai când mă pregăteam să o sun a nu ştiu câta oară pe Helga, am auzit un scrâşnet penetrant. În faţa casei mele, trecând de borna N 76, a frânat vehiculul pe copertina căruia reuşisem

Nicolae Cornescian

13

să desluşesc un H imens, încadrat de un triunghi echilateral. Însemnului perceput îi urmau alte litere, ce nu le puteam înţelege, deoarece nu exista aproape niciun contrast între acele slove şi fondul pe care fuseseră imprimate. Atenţia îmi era acaparată de mişcările teatrale ale bărbatului coborât din cabina camionului. Omul ori, mai degrabă, doar o umbră de om a scos din interiorul imensei cutii de metal îmbrăcate până la trei sferturi din înălţimea laturii ce îmi era dat să o văd, a scos ceva ca un sac ori un manechin. Cu atenţie spori-tă, cuprins parcă de o frică incontrolabilă, a aşezat acea silu-etă stranie direct pe asfaltul reavăn. Evident că eram cuprins de o curiozitate firească. Şi tocmai în clipa în care m-am de-cis să ies, am auzit sunetul ce anunţa că am primit un nou mesaj. Pe ecranul laptopului au apărut câteva rânduri în care nu apărea nicio majusculă. Însă, ceea ce mi-a atras atenţia, a fost decalajul de aproximativ trei ore dintre momentul în care acele cuvinte au fost expediate şi secunda în care mi-au parvenit. „Eroare de reţea” mi-am zis. „… singurătatea ne face să înţelegem cu mult mai bine ceea ce suntem în fapt şi nu ceea ce ne credem, ce vrem să fim, să…”N-am să uit niciodată clipele imediat următoare. Uşa se des-chise brusc şi înăuntru, ca într-un vis din care nu ţi-e permis să evadezi, a intrat o femeie. În casa mea. În acea tăcere ce mă făcea să mă simt asemenea ostaticului ce-şi acceptă fa-talitatea.- Cred că plecarea mea te va izbăvi de multe neplăceri, zise ea, aducându-mă cu gândul în prezent.- Opreşte-te! i-am poruncit. N-ai să pleci nicăieri. Cel puţin

Cealaltă femeie

14

până nu voi clarifica anumite aspecte. Ştiam că nu făcea altceva decât să-mi probeze credulitatea. Îmi testa răbdarea şi, graţie cuvintelor ce induceau compătimire, mă făcea să mă simt vinovat. Nu-şi amintea nimic, mai nimic din pro-priul trecut. De multe ori se abandona descrierilor nesigu-re. Prezenta faptele lipsite de tâlc. Expunerile ei mă uimeau tocmai prin abundenţa amănuntelor şi printr-o meticuloasă creionare a spaţiului ce îmi apărea destul de cunoscut. În cu-vintele ei, în felul în care le potrivea în anumite contexte, în pauzele dintre enunţuri ghiceam modul de gândire al soţiei mele. „Sunt doar nişte vise ceea ce încerc să-ţi prezint” zicea străina din casa mea.Helga nu mai dădea niciun semn de viaţă. Cred că a trecut mai bine de o lună de când s-a retras în cabana lui Karl. Acest edificiu, interiorul anost, zidurile igrasioase şi peticul de pă-mânt defrişat dimprejurul clădirii, „scuarul tăcerii” după spu-sele proprietarului, întotdeauna îmi induceau accentuatele stări de apatie şi repulsie. Cu alte cuvinte, îmi displăcea acel loc, acea pădure „plină de umbre” cum, deseori, în anii pre-cedenţi, în lunile de vară petrecute tocmai acolo, la mai bine de trei sute de kilometri de casa noastră, îi repetam Helgăi.Ziua îşi petrecea într-o încăpere lugubră de la catul superi-or. În orele dimineţii scria articole din domeniul pedagogiei. Colabora cu diversele publicaţii de specialitate, atât din ţară cât şi de peste hotare. Oarecum, această pasiune consider că o ajuta destul de mult în practicarea profesiei sale, cea de cadru didactic. Însă ceea ce mă impresiona cel mai mult era interesul ei pentru dramaturgie. Scria. Scria piese de teatru.

Nicolae Cornescian

15

Unele texte, cum era şi „Spaţiul din vid”, fuseseră puse în sce-nă. Ce-i drept, nu s-au bucurat de vreun succes de proporţii. Drepturile de autor au fost cedate anumitor trupe de actori de care, sincer să fiu, nu auzisem pomenindu-se vreodată la posturile de televiziune ori în publicaţiile literare. Se simţea dojenită când îi ziceam că sunt doar nişte amatori, că nu ar trebui să accepte toate propunerile doar pentru ca numele ei să figureze pe afişele postate în vitrinele magazinelor din oraşele de provincie. „Oricum, lumea nu va reţine numele autorului”, îi ziceam. „Şi chiar de vei fi prezentată la vreo pre-mieră a piesei, şi chiar de spectatorii te vor ovaţiona preţ de câteva minute, chiar de-ţi vor aclama numele, la ieşirea din sala de spectacol vei fi dată uitării. Să mai zicem că, ulterior, un spectator oarecare va încerca să-ţi caute scrierea în pain-gul internetului. Tu chiar crezi că va avea răbdare să o citeas-că până la capăt? Nici gând, draga mea! Iluzii şi atât!”. Ştiam că o indispuneau părerile mele, dar ea nu ştia că intenţia-mi era cât se poate de firească: voiam să o eliberez de povara solitudinii în care se afunda cu fiecare zi scursă din căsnicia noastră. Însă, la un moment dat, un apel telefonic, primit în urmă cu aproximativ trei luni, m-a făcut să-mi schimb păre-rea. Un regizor important, un nume de referinţă în arealul dramaturgiei naţionale, i-a propus să scrie un text în aceeaşi notă în care fusese conceput şi „Spaţiul din vid”. A insistat să dubleze ori chiar să tripleze numărul personajelor şi să în-tindă scenariul pe mai multe acte. Şi iată că tocmai din acel moment soţia mea, Helga, mi-a devenit întru totul străină. Din rarele discuţii pe care le purtam în ultimul timp, dedu-

Cealaltă femeie

16

ceam că între vorbele ei şi replicile personajelor din noul său text, acelaşi „Spaţiu din vid”, rescris şi regândit până la ul-timul amănunt, nu exista nicio diferenţă. Chiar şi accentul, pronunţia anumitor cuvinte, pauzele dintre fraze, „cezurile din respiraţie” – glumeam eu, absolut totul mă făcea să văd în această femeie, ce până mai ieri mi-a fost cel mai bun pri-eten, mă făcea să văd în ea acea persoană ce nu-şi mai găsea locul cuvenit în meandrele destinului meu.– Mă izolez ca să rezist, mi-a zis înainte de a se retrage în ca-bana lui Karl. M-a lăsat să răspund la înştiinţările şi apelurile redactorilor de la revistele de pedagogie, publicaţii cu care încetase orice fel de corespondenţă de când se apucase de noua ei operă.A plecat şi m-a rugat să nu încerc să o contactez. Mă liniştea, spunându-mi că în răstimpul dintre acte, în serile de repaus necesar îmi va telefona ori îmi va scrie de pe unul din contu-rile ei de e-mail. Şi-mi mai zicea să nu mă impacientez când voi observa că de la ultimul apel, să zicem, va trece mai mult de o săptămână. Cu siguranţă că în acea perioadă, în ace-le zile şi-n acele nopţi, va fi prinsă în vertijul creaţiei. Prin urmare, orice cuvânt venit din exterior ar putea denatura filonul firesc al subiectului abordat. Era clar că o înţelegeam destul de bine şi îi respectam toate doleanţele. Nici nu vă imaginaţi ce bucurii îmi stârneau rarele ei contacte din orele de nesomn. Ajungea să-i aud vocea şi trăiam impresia că îmi era prin preajmă. Abia acum, graţie acestui absenteism, re-cunoşteam însemnătatea sufletului ei în minuţioasa contu-rare a existenţei mele. Întrezăream tăria iubirii de nestăvilit,

Nicolae Cornescian

17

înţelegând, totodată, că trupurile noastre erau ca doi mag-neţi ce, pe măsură ce se îndepărtau unul de celălalt, aug-mentau forţa de atracţie. Abia acum, când între noi erau mai bine de trei sute de kilometri, iar în casa mea, sub acelaşi acoperiş, respiram acelaşi aer, alături de o femeie străină.- Mă simt urmărită, brusc, şirul gândurilor mi-a fost între-rupt de intervenţia nesperată a străinei. În timp ce căuta cuvintele potrivite pentru a relata cât mai bine ceea ce o ne-liniştea, cu degetul arătător bătea darabana în colţul mesei de brad. Frica i se citea şi în timbrul vocii, şi în refuzul de a mă privi în ochi când, în cele din urmă, a găsit forţa necesară şi s-a eliberat de povara temerii date de supoziţii create pe un temei veridic. - Un străin, zise mai apoi, în ultimele zile, cât timp eşti ple-cat, un străin dă târcoale acestei case. Apoi a tăcut pentru câteva secunde. A eliberat un oftat prelung, dându-mi de înţeles că aflase răspunsul şi fără intervenţia mea. Doar să nu-mi spui că l-ai angajat ca să mă păzească? s-a răstit ca şi cum s-ar fi trezit în faţa unei trădări de proporţii. Urletul era singura armă de care dispunea în acele momente. Un urlet disperat, ca o lamă de cuţit, ca o rază străbătând întunericul nopţii, spintecă tăcerea ce se lăsa peste împrejurimi.- Da! am minţit-o. Eu l-am angajat. Am vrut să te ştiu în si-guranţă. Nu mi-a permis să continui şirul explicaţiilor. Ca o himeră rănită în timpul somnului, s-a năpustit asupra mea, dar n-a izbutit să mă lovească pentru că, din instinct, printr-o mişcare bruscă, am apucat-o de încheietura mâinii ce pla-na înspre pieptul meu. Mi-am pierdut cumpătul. Abia când

Cealaltă femeie

18

icnetele ei începeau să-mi provoace un fel de repulsie, am înţeles că degetele mele aproape că se înfipseră în carnea palmei ei.- Lasă-mă! a strigat ea şi s-a dedat unui plâns de neoprit. Plângea asemenea copilului izbăvit de ultima posibilitate de apărare. A îngenuncheat. Şi-a înclinat capul precum cerşeto-rul ce, din cauza ruşinii faţă de propriul destin, refuză să fie privit drept în ochi. Nu-i mai puteam divulga adevărul. Nu m-ar fi crezut.- Bărbatul ce-mi păzeşte domeniul nu ştie de prezenţa ta, m-am confesat.Am văzut-o zâmbind. Apoi s-a scuzat pe motiv că nu luase în calcul şi această posibilitate. Credea că şi alţii, prietenii ori colegii mei, au aflat deja de prezenţa ei, de faptul că se ascundea în această casă. „… pentru că în urma acestei per-fidii îmi rămâne doar sinuciderea”, a terminat şirul destăinu-irilor. Am sărutat-o. Gustul buzelor ei avea ceva ce întâlneşti doar în cele mai frumoase vise. Asemenea senzaţii am mai trăit şi de alte dăţi, cu altcineva, aici, tot aici, în această casă. Ori poate că erau doar nişte supoziţii, nişte vreri zămislite în trecut şi care acum începeau să se împlinească. Nu! „Nu!” îmi ziceam. Nu-mi permiteam să mă pretez la tot felul de ardori neîmplinite, vise din trecut, idei adunate într-un creuzet ha-otic. În fond, nici nu mai ştiam unde anume sfârşea torentul imaginarului şi din ce punct începea realitatea. Amintirile nu mă puteau ajuta. Erau prea complexe şi destul de nesigure. Acum, în aceste momente, în prezenţa ei, trebuia să gândesc altfel. Să manifest o vădită stăpânire de sine şi să încerc să-i

Nicolae Cornescian

19

câştig încrederea. Voiam să vadă în mine tocmai acea per-soană în faţa căreia s-ar putea confesa fără să se gândească, chiar şi o clipă, că ar putea fi trădată.- Omul acela… încercam să-i explic. Şi pe moment am înţe-les că nu aveam cum să-l descriu, să mă leg de vârsta ori de aspectul fizic. Nu puteam, pentru că nu l-am văzut vreodată. … mi-a fost recomandat de un amic. Se mulţumeşte cu un onorariu destul de modest. Nu-mi cere sume exorbitante pentru serviciul prestat aşa cum făceau ceilalţi angajaţi, cei de dinainte. În fond, nu face nu ştiu ce. Zilnic picoteşte trei sau patru ore în faţa casei mele.- E un ins ciudat, a intervenit ea, izbăvindu-mă de alte de-scrieri fără de noimă. Azi, spre exemplu, preţ de mai bine de o oră mi s-a părut că nu s-a mişcat defel. Stătea acolo, în apropierea zăplazului şi privea înspre casă. Aveam senzaţia că vedea dincolo de pereţii ei, că îmi urmărea fiecare miş-care, că, vânându-mă, aştepta să ies, să deschid uşa şi să-i zic: „Sunt aici! Vino! Vino şi vezi că sunt eu, dacă asta vrei! Convinge-te!”.- Ignoră-l, o linişteam. Nu te mai apropia de geam. Nu tre-buie să ne expunem anumitor riscuri. Nu ştii când şi cum, din neatenţie, am putea fi descoperiţi: tu – pentru că locuieşti aici; eu – pentru că te ascund.Mă amăgeam. Undeva, în interiorul meu, un gând tainic do-rea tocmai contrariul. Voiam ca într-o zi oarecare uşa casei mele să se deschidă neaşteptat, să se ivească o persoană oarecare, un prieten apropiat sau o rudă îndepărtată, să se oprească în faţa ei şi, privind-o drept în ochi, după câteva

Cealaltă femeie

20

clipe de nesiguranţă, s-o întrebe: „Ce ai păţit, Helga?”„Helga?!” mă întrebam. Oare femeia din faţa mea era tocmai acel om ce până mai ieri îmi suporta toate capriciile? Ori, cel mai probabil, nu era altceva decât întruparea dorinţelor de nestăvilit, amestecate cu un soi de temere dată de absenţa contactelor din ultimele zile. Era destul de bizar, dar mi se părea că începeam să mă îndrăgostesc de străina din casa mea, pe când, în fapt, iubeam doar propriile iluzii, induse de absenţa soţiei. Nu puteam să-i spun „Helga”. Această femeie nu avea niciun nume. Ştiam că orice încercare de asociere ar fi spulberat misterul şi minciuna în care credeam cu insis-tenţă. În mintea mea, în acele zile, se ducea o luptă acerbă între ceea ce vroiam să fie adevărat (faptul că Helga nu-mi mai dădea niciun semn de viaţă pentru că, retrasă în caba-na bătrânului Karl, lucra la noua ei piesă de teatru) şi ceea ce devenea tot mai plauzibil: străina din casa mea, felul în care vorbea, respira ori tăcea, privirile ei, absolut totul con-tura nişte imagini difuze în spectrul cărora îmi recunoşteam propria soţie.- Bărbatul acela, interveni femeia, îmi pare cunoscut. L-am mai văzut, dar nu pot să-mi amintesc locul şi timpul. E ca un fel de umbră pe care o întâlneşti doar în vis, eşti conştient de prezenţa ei, însă, spre dimineaţă, oricât de mult nu ai dori să recompui visul, realitatea şterge orice părere. Jur că l-am văzut, accentuă.- Trebuie să te odihneşti, insistam. N-ar trebui să forţezi nota. Opiniile, amintirile, trecutul tău, tot ce ai avut, vei re-câştiga. Crede-mă! Dar mai presus de toate ar trebui să crezi

Nicolae Cornescian

21

în tine, în puterea ta. Vom răzbi. Împreună vom fi mult mai puternici decât toţi ceilalţi. Se părea că vorbeam în zadar. Ea nu mă asculta. Asperităţile mele şi dorinţa de a calma oare-cum apele tulburi în care ne afundam cu fiecare clipă trăită în plus, tot ce întreprindeam fără sorţi de izbândă se rezuma doar la nişte ipoteze fără temei şi vreun rezultat cert. Ea s-a apropiat de geam dorind parcă să revadă fiinţa imaginară şi să-mi demonstreze că acel bărbat există. În ochi i se citea mâhnirea şi furia. Vroia să-mi argumenteze că e în stare de mult mai multe decât îmi puteam imagina. Dar juca atât de teatral şi atât de fals, încât aproape că îmi venea să râd de nimicnicia ei. Ar fi vrut să simt frica ori, cel puţin, dispreţul şi apatia. Dar eu nu mă temeam de ea, pentru că ştiam, sim-ţeam că mă iubea. Iar persoana care te iubeşte, nu te poate răni. Un asemenea om suferă mai mult decât ne putem ima-gina. Duce o luptă constantă cu aparenţele date de cromati-ca mult prea intensă a realităţii percepute ori cu năzuinţele şi râvnele deşarte de a cuceri omul de alături. Nici măcar nu e conştient de faptul că imaginarul său nu se va întrupa chiar şi în realitatea imediat apropiată.Ea visa. În ultimele zile aveam senzaţia că între ceea ce vor-bea, ce dorea să fie adevărat şi ceea ce ne e dat să vedem nu-mai în vise, nu exista nicio diferenţă. Bărbatul inventat era o confirmare certă a fandărilor în care fusese prinsă.- Uite-l, izbucni. Hai să-l vezi!Într-adevăr, un om străin se apropia de casa mea. Distanţa şi lumina difuză nu-mi permiteau să-i discern trăsăturile feţei. Omul purta o mantelă lungă, de nuanţa cerului primăvăra-

Cealaltă femeie

22

tic. Avea un mers ciudat. Părea că plutea. Ori poate că era doar efectul luminii.Ea nu-mi mai era alături. Întotdeauna se ascundea, când mă vizita vreun prieten, coleg sau chiar doamna Ana, uni-ca mea vecină, care se mutase în acest loc izolat, aflat între două oraşe prea puţin importante ca să fie menţionate şi aici, în urmă cu trei sau patru ani. Doamna Ana alesese acest loc „…pentru că aici dăinuie o tăcere întremătoare”, mi s-a confesat în seara de dinaintea plecării soţiei. „Aici amintirile sunt mai intense”, zise ea în timp ce, mai în glumă, mai în se-rios, Helga îi ceru să aibă grijă de mine cât timp va absenta. „Evident”, răspunse octogenara şi adăugă: „În săptămânile următoare îmi aştept nepoata. A promis că mă va vizita. Că va rămâne pentru o perioadă mai lungă. Sărmana de ea. A renunţat la serviciul ce îi mânca aproape tot timpul şi pentru care nu era plătită pe merit. Iar acum zice că simte nevoie de câteva luni de odihnă binemeritată. Lucra la cei de la Har-mony. Dar să lăsăm astea. Înţelegi că glumesc.” Helga zâmbi şi acel zâmbet mi-a rămas întipărit în memorie chiar şi în prezent. Un sunet strident mă aduse la realitate. Am coborât scările de marmură neagră şi, înainte de a deschide uşa de la intrare, cu atenţie sporită am scrutat antreul. Am privit în jur, convingându-mă că nu se vedea nimic din ceea ce ar fi trădat prezenţa străinei în casa mea: vreo eşarfă intens colo-rată, pantofii cu tocuri înalţi ori vreun alt accesoriu de acest fel. Şi, cum totul era curat, am deschis uşa, rămânând oare-cum surprins de ceea ce percepusem la prima vedere: un H violaceu imprimat pe haina bărbatului din faţa mea.

Nicolae Cornescian

23

- Mă numesc Mark Lainus, se prezentă străinul. Sunt repre-zentantul firmei ce se ocupă cu livrările anumitor produse, livrări ce impun o maximă siguranţă. Din motive subiective, nu vă pot oferi prea multe detalii referitoare la activitatea companiei noastre. Mă aflu aici dintr-un motiv simplu, dar care n-ar trebui să vă impacienteze.Omul vorbea mult prea mecanic. Cunoşteam această dicţie. Totul era mult prea oficial, iar cuvintele folosite făceau parte din vocabularul tuturor celor care activau la asemenea firme, cum era şi firma bărbatului din faţa mea.- Vă rog să intraţi, intervenisem când omul luă o pauză, gân-dindu-se, probabil, ce cuvinte ar putea folosi pentru a-mi expune cât mai concret ceea ce constituia scopul vizitei sale.- Nu! zise el. N-am să intru. Mulţumesc! Nu am timp de aşa ceva. Vreau să-mi spuneţi dacă aţi văzut cumva o femeie de treizeci – treizeci şi cinci de ani, plimbându-se pe aici, prin zonă. Ştiu că vă pare destul de bizară această întrebare, dar noi suntem obligaţi să scotocim fiecare ungher. Avem indi-cii clare că persoana de care vă vorbesc a dispărut tocmai în acest perimetru.- Nu! am intervenit hotărât. Nu am văzut nicio femeie. Aco-lo, am continuat cu aceeaşi fermitate, indicând înspre casa doamnei Ana, locuieşte o singură persoană. Are peste opt-zeci de ani. Cred că nu prezintă niciun interes în investigaţia dumneavoastră.- Dumneavoastră locuiţi singur?- Soţia nu e acasă.- Aha, murmură el ca şi cum ar fi înţeles câte ceva. Apoi a

Cealaltă femeie

24

continuat pe acelaşi ton oficial: - În cazul în care veţi observa vreo femeie ce corespunde descrierilor mele, vă rog să mă anunţaţi la acest număr de telefon. Şi-mi întinse o carte de vizită pe care fusese imprimat numele său şi un număr com-pus din zece cifre. Primele acorduri din Simfonia a V-a a lui Mahler m-au făcut să tresar. Era mobilul meu. Bărbatul schi-ţă un zâmbet laconic şi, înainte de a se retrage, a adăugat: „Probabil e soţia”.Din difuzorul aparatului se revărsa ceva ca o respiraţie în-tretăiată. Un sunet metalic a vibrat preţ de câteva secunde. Apoi totul fusese înecat într-o linişte apăsătoare.- Răspunde! şopteam. Răspunde! Auzeam foşnetul frunze-lor. Urma o succesiune de sunete ce le asociam cu izbiri de pietre, ori de lemn. Am închis ochii şi, din reverberaţiile ace-lor ecouri, am încercat să compun tabloul unei realităţi posi-bile. Nu mă mai interesa omul care tocmai mă vizitase, acel bărbat ce acum se urca în maşina parcată în dreptul bornei N 76. În mintea mea se ţesea paingul reprezentărilor macabre. Îmi imaginam zeci de scene, creionate parcă în cele mai reu-şite secvenţe ale scrierilor soţiei. Şi ea, chiar şi ea adora acest imaginar croit pe fundamentul funestului. Auzeam ecoul respiraţiei. Apoi, când apelantul necunoscut închise brusc, am simţit cum o mână rece mi-a atins umărul.- Sunt aici, zise străina din casa mea. Eu sunt. În ochii ei ci-team ceea ce mă străduiam să recâştig: liniştea propriei exis-tenţe. Omul, adăugă după o pauză de tăcere, omul acesta nu seamănă cu bărbatul ce dă târcoale casei tale cât timp eşti plecat. M-am înşelat. L-am confundat. Nu e acel bărbat.

Nicolae Cornescian

25

3.

Cortina fusese trasă. Nu mai exista nicio cale de ie-şire. Când maşina a demarat, a simţit o zdruncinătură puter-nică. Îi venea să verse. Vroia să strige după ajutor, dar înţe-legea că totul ar fi fost doar o risipă de timp şi de energie. Şi totuşi, a observat că uşa culisantă a camionului nu fusese trasă până la capăt. Între pereţii metalici exista o porţiune îngustă ce permitea luminii să pătrundă în interior. O lumină difuză, spelbă, de un rubiniu cadaveric. Sunetul devenea tot mai insuportabil. Şi în acel haos, în acel melanj de pâlpâiri confuze şi de zgomote asurzitoare, înţelegea cât de aproape poate fi uneori moartea. Ajunge să faci o mişcare greşită, să nu răspunzi antrenului salvator, să întârzii mai mult decât ţi se permite şi, tocmai în acea fracţiune de secundă, pricepi că ai pierdut totul, absolut totul. Nici măcar nu încerci să te împotriveşti, pentru că ştii, ştii că sforţările tale acum nu îşi mai au rostul. Totul e dat uitării. Se întunecă totul. Însă ea rezista. Înţelegea că, prinsă în prizonieratul acelor circumstanţe, în primul rând, trebuia să îndepărteze orice gând nefast. Dacă dorea să învingă, nu avea voie să gândească negativist. S-a liniştit şi chiar a îndrăznit să se ri-dice. Între două cutii învelite în nailon se clătina o pasăre de marmură neagră. Acea statuetă o mai văzuse într-o ilustra-tă primită cu ceva timp în urmă. Imaginea i-a parvenit prin poştă electronică, doar că nu reuşi să-şi amintească expedi-torul şi nici mesajul ce însoţea respectiva fotografie. Acelaşi

Cealaltă femeie

26

simbol hieratic. Aceleaşi aripi pregătite de zbor. Acum, însă, ca în mrejele vreunui vis din care nu ai cum să evadezi, avea senzaţia că obiectul fragil, căzând, se va risipi în mii de cio-buri tăioase. Tabloul îi apărea destul de impropriu. Ce căuta un asemenea obiect tocmai aici, în acest camion ce gonea spre necunoscut? De ar găsi vreun obiect metalic, gândi pe moment, poate ar reuşi să deschidă acea uşă blestemată. Astfel, când vehiculul ar încetini, cum avea senzaţia că se întâmpla uneori, tocmai în acele clipe, asumându-şi orice risc, ar sări din cuşca de metal ce o purta înspre o moarte sigură. Asta, în fapt, şi făcea. Nu-i rămânea altă soluţie. În semiîntunericul înecător scotocea în căutarea vreunui obiect dur. Şi iată că, tocmai în secundele în care maşina începea să încetinească (probabil urca vreo pantă abruptă), a dat de ceva ce, pipăind, i se părea a fi lanţ. S-a tras puţin într-o par-te pentru a permite luminii să-i confirme presupunerea. Da! Acum vedea, vedea destul de bine: era un lanţ ruginit. Pe deasupra, undeva, într-o depărtare incertă, se auzeau sire-nele maşinii de poliţie. I se părea? Nu! Şi-a oprit respiraţie şi aproape că a izbucnit în plâns când a realizat că totul era cât se poate de clar: era poliţia. Doar să izbutească. „Lanţul!”, gândea. „Poate mă va ajuta”. Privind zalele împletite aidoma lujerilor din care în copilărie făcea podoabe pentru păpuşi, în capătul opus văzu ceva negru. Ceva ca o blană. Ceva ce se mişca. Respira...................................................continuarea acestui text va fi disponibilă doar pe:

http://suspans.ro/

Nicolae Cornescian

27