Upload
marius-androne
View
226
Download
17
Embed Size (px)
DESCRIPTION
O "scurta" prezentare a acestei minunate carti.
Citation preview
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqw
Civilizaţia geto-dacilor
Prezentare carte
30.05.2014Androne Marius, Istorie, Anul I
Prezenta ediţie a cărţii „Civilizaţia geto-dacilor”, scrisă de Ion Horaţiu Crişan, a apărut în
anul 2008, la editura Dacica, Bucureşti, la iniţiativa Centrului de Cercetare în Dacologie, din
acelaşi oraş, finanţată de către Dan Romalo, în memoria autorului.
În Cuvânt Înainte se expune motivul pentru care autorul a scris această carte: acela de a
prezenta concluziile la care a ajuns după ce a cercetat descoperirile arheologice legate de
civilizaţia geto-dacilor, admiţând, într-adevăr, că există multe păreri contradictorii în domeniu.
Totuşi, nu consideră civilizaţia geto-dacilor a fi una periferică.
În primul capitol sunt prezentate începuturile geto-dacilor.. A cunoaşte măcar în linii mari
elemente legate de mileniul II î.Hr., protoistoria României, este dificil, însă civilizaţiile tracice au
lăsat urme, prin diversele culturi descoperite înainte şi în special după Al Doilea Război
Mondial.
Culturile descoperite fac parte din aşa-zisul bronz tracic, perioadă de stabilitate şi
prosperitate, datând în mileniul al II-lea î.Hr. Printre culturile datate în etapa timpurie a acestei
perioade (2000-1700 î.Hr.) se numără Zimnicea, Glina-Schneckenberg, Periam-Pecica, Otomani,
Nir, Monteoru şi Bogdăneşti.
Din etapa mijllocie (1700-1350/1300) avem culturile Glina, Tei, Verbicioara, Costişa,
Vatina-Gârla Mare, Zuto Brdo, Cruceni-Belgis, iar cele enumerate anterior s-au dezvoltat în
continuare. În partea de final a bronzului tracic culturile deja existenta se vor dezvolta, unele
populaţii migrând de pe teritoriul actual al României. Diverse artefacte descoperite în aceste arii
culturale dau de înţeles că poporul existent în acel teritoriu avea legături comerciale cu
civilizaţiile mediteranene, precum cea miceniană şi cea egipteană.
În urma tuturor descoperirilor arheologice, s-a constatat că de la începutul mileniului II
î.Hr., exista în întreaga zonă carpato-balcanică, în principal, un singur popor, ce va fi cunoscut
ulterior, din secolul VI î.Hr., sub numele de geto-daci.
În cel de-al doilea capitol al cărţii sunt prezentate menţionări ale geto-dacilor în operele
anticilor, primele dintre ele fiind datate din secolul V î.Hr., dar referindu-se la fapte de cu un
secol în urmă. Astfel, geto-dacii apar mai întâi în scrierile lui Herodot, apoi fiind cel puţin
menţionaţi de către numeroşi alţi autori antici, precum Tucidide, Caesar, Strabon sau Dio
Cassius.
De asemenea apar în diverse comedii ale unor autori precum Menandru. Se fac apoi
presupuneri cu privire la originea numelui de geţi, daci sau geto-daci, problema rămânând însă
nerezolvată. Totuşi, numele de geţi sau daci ar însemna în mai multe limbi vorbite în zonă „lup”,
ceea ce nu este numai un simbol dacic, fiind întâlnit şi la celţi. După cucerirea Daciei de către
romani, populaţia aflată sub stăpânire romană îşi va însuşi diverse elemente ale civilizaţiei
superioare, în timp ce, în lumea dacilor liberi, elementul autohton poate fi urmărit până undeva în
jurul secolului al VII-lea, când deja se poate vorbi despre poporul român.
În capitolul al treilea, autorul încearcă să plaseze pe hartă ţara geto-dacilor. Folsindu-se
de date oferite de antici, precum Strabon, Caesar, Agrippa, Ptolemaeus sau Plinius cel Bătrân.
Lucrarea lui Agrippa, intitulată „Comentariile geografice”, a fost însoţită şi de o hartă de mari
dimensiuni a lumii antice pe atunci cunoscute. Harta fusese alcătuită din ordinul lui Augustus,
însă nu a ajuns până la noi, cum nu au ajuns nici „Comentariile” lui Agrippa.
Totuşi, autorii antici au făcut trimiteri la acestea în lucrările lor. Geţii sau dacii au fost
prezentaţi în mai multe rânduri ca un popor numeros, care în vremea lui Alexandru cel Mare
putea să strângă în jur de 14000 de soldaţi. Numărul populaţiei geto-dacice a crescut de-a lungul
secolelor, estimându-se a fi ajuns la aproximativ două milioane, în vremea lui Burebista. Prin
urmare, afirmaţia lui Strabon, confrom căruia Burebista putea mobiliza în jur de 200000 de
luptători, nu era deloc exagerată, Vasile Pârvan considerând chiar că cifra era modestă. Datorită
faptului că numărul populaţiei geto-dacice era foarte mare pentru acea perioadă, dar şi a
recunoaşterii însuşirilor sale de către autorii antici, autorul consideră că ei au avut un cuvânt
important de spus în cadrul evenimentelor desfăşurate în această zonă.
În cel de-al patrulea capitol al cărţii sunt prezentate momente în care geto-dacii şi-au
făcut simţită prezenţa în Antichitate, implicându-se în diverse conflicte. Cea dintâi menţionare a
lor a fost făcută de Herodot, în cartea a IV-a a lucrării sale, când, din cauza faptului că, spre
deosebire de celelalte popoare tracice din regiune, ei s-au opus armatei persane condusă de
Darius, au fost numiţi „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci.”
Apoi, ei sunt menţionaţi şi de Tucidide, datorită implicării în Războiul Peloponesiac,
menţionându-se că în armata regelui odrisilor, aliat al Atenei, s-au aflat şi călăreţi geţi. Ulterior,
ei sunt prezentaţi a avea o armată numeroasă, de circa 14000 de oameni, în timpul lui Alexandru
cel Mare, care, cu o armată mai slabă numeric, reuşeşte să îi învingă. Totuşi, chiar şi regele
tribalilor, Syrmos, avea să trimită solie la Alexandru. Triburile libere de pe malurile Dunării,
devenite aliate cu marele împărat, se presupune că erau geto-dacii.
După ce a întreprins o acţiune militară împotriva sciţilor, guvernatorul Pontului numit de
Alexandru, Zopyrion, a fost înfrânt, iar armata sa de 30000 de oameni a fost omorâtă, împreună
cu el. După ce asediul său asupra Olbiei a eşuat, el şi armata sa au fost ucişi de geţi. Dar
expediţia se pare că a fost iniţiată de Alexandru însuşi, care dorea ca Marea Neagră să devină lac
în interiorul imperiului său. După moartea lui Alexandru cel Mare, presiunile macedonenilor
asupra tracilor cuceriţi au scăzut, iar aceştia s-au răsculat, reuşind să se elibereze.
La câţiva ani după moartea împăratului are loc războiul dintre Dromichaites, regele geto-
dac, şi Lysimach, regele macedonenilor, în care cel dintâi are câştig de cauză. În primul război
dintre ei, fiul lui Lysimach a fost luat ostatic, însă eliberat şi trimis acasă cu daruri. În cel de-al
doilea, Lysimach însuşi cade ostatic, însă Dromichaites preferă să îl trateze cu respect, încheind
pace şi chiar o alianţă, printr-o căsătorie. Această căsătorie a avut loc între regele geto-dac şi
fiica lui Lysimach. Dromichaites reuşeşte chiar să obţină retrocedarea teritoriile de la sudul
Dunării, primind asigurări că macedonenii nu vor mai avea pretenţii asupra acestora. După
această dată (anul 292 î.Hr.) nu mai sunt menţionate conflicte între geto-daci şi macedoneni.
Următoarea mare forţă cu care geto-dacii s-au confruntat au fost celţii, în secolul III î.Hr.
Ei însă nu au pătruns în teritoriile dintre Carpaţi, Olt şi Dunăre sau în Moldova, datorită faptului
că în aceste zone existau formaţiuni politice geto-dacice puternice. Un alt neam cu care dacii vor
avea conflicte este cel al bastarnilor, de origine germanică, Burebista fiind cel care va reuşi să îi
alunge din Dacia până la urmă. Cea mai mare putere care şi-a făcut apariţia pe harta Europei
Antice a fost Roma. Printre statele cucerite în secolul al II-lea î.Hr. s-au numărat Macedonia şi
Grecia.
Burebista, marele rege dac din secolul I î.Hr., a fost prezentat în lucrările lui Strabon, care
scria şi despre organizarea armatei şi a statului, care a atins cea mai mare extindere teritorială din
istorie. Regele geto-dac a adoptat aceeaşi strategie de expansiune ca Filip al II-lea, tatăl lui
Alexandru cel Mare, asigurându-şi mai întâi frontiera nordică. Populaţia regatului ajunsese să
numere aproximativ două milioane de locuitori, armata fiind destul de numeroasă pentru a se
implica în problemele interne din Roma, în timpul războiului civil dintre Caesar şi Pompei.
În capitolul al cincilea, autorul prezintă şi face o analiză a evoluţiei statului geto-dac, de-a
lungul secolelor. În vremea lui Herodot, triburile geto-dacice erau scindate, însă, datorită unor
conducători străluciţi, precum Dromichaites, basileul care i-a ţinut piept lui Lysimach, sau
Rhemaxos, acestea au tins să se concentreze într-un singur stat, apogeul fiind atins în timpul
domniilor lui Burebista şi Decebal. Societatea era împărţită în comati, adică ţărani, fie fără
pământ, fie înstăriţi (acest lucru diferenţiindu-i de plebeii romani), şi pileati, nobilimea.
Preoţimea a obţinut din ce în ce mai multă putere, apogeul său ajungând în timpul
marelui preot Deceneu, când statul se afla, practic, sub „dublă regalitate.” Potrivit izvoarelor
istorice, până şi preoţimea părea să fie stratificată sub domnia lui Burebista. După Iordanes, s-ar
putea considera că toţi nobilii erau preoţi, în timp ce toţi ceilalţi geţi erau numiţi capillati. Se
presupune că Deceneu, care a realizat această stratificare, vârfurile preoţimii fiind formate din
pileaţi, iar majoritatea fiind formată din comaţi. Prin urmare, poate fi considerat că acei comati,
capillati, nu sunt oamenii de rând, ci o pătură privilegiată. Dio Cassius scrie că a presupus că acei
comaţi erau o pătură socială asemănătoare cu cea numită de Caesar equites.
Nu există izvoare din care să rezulte că societatea geto-dacică era sclavagistă. În unele
opere dramatice din Antichitate sunt prezenţi posibili sclavi geţi sau daci, asta neînsemnând că
societatea în sine era sclavagistă, ci că aparţineau unor alte personaje originare din alte state. La
fel mai este menţionată şi prezenţa unor liberţi în Dacia, însă nu este un argument concludent
pentru a ajunge la concluzia că existau sclavi.
În capitolul al şaselea este prezentat un moment de cotitură în istoria civilizaţiei geto-
dacilor: războaiele daco-romane. Conflictele existente între daci şi romani datează încă din scolul
al II-lea î.Hr., când, printre neamurile care atacau provinciile romane din Balcani se numărau şi
geto-dacii, conform spuselor lui Frontinus în lucrarea sa, „Stratagemele”. Dacii erau consideraţi
de către acesta „mulţi la număr”. Conflictele au continuat şi în secolul I î.Hr., când, în 72 va avea
loc un atac al dacilor. Dacii, prin conducătorul lor, Burebista, au intervenit apoi şi în războiul
civil din Roma, dintre Caesar şi Pompei, sprijinindu-l pe cel din urmă. Caesar îşi făcuse un
deziderat din cucerirea Daciei, însă nu a putut să îşi pună planul în aplicare. Ulterior, Augustus a
dorit să poarte un mare război împotriva dacilor, însă conflictele interne cu Marcus Antonius l-au
împiedicat să îşi pună planul în aplicare în 35 î.Hr. Cu toate acestea, în testamentul său a scris că
a reuşit să-i supună pe daci, evident o exagerare, după cum avea să spună Florus: „Dacia nu fu
atunci învinsă, ci numai îndepărtată şi amânantă primejdia.”
După moartea lui Caesar, dacii se vor amesteca în continuare în conflictele interne din
Roma, susţinând de obicei adversari ai puterii, cum ar fi Brutus, împotriva triumvirilor, şi
Marcius Antonius, împotriva lui Augustus.
Până la războaiele daco-romane de la începutul secolului al II-lea d.Hr. au avut loc
numeroase tatonări între cele două tabere, atât dacii, cât şi romanii pornind acţiuni militare. Surse
care atestă astfel de conflicte ne oferă Dio Cassius, care prezintă un atac al dacilor asupra
Pannoniei prin anii 10-9 î.Hr. şi asupra Moesiei, în anii 6-9 d.Hr., Iordanes, care prezintă atacuri
ale dacilor asupra Banatului, Olteniei şi Câmpiei Munteniei, şi Ovidius, care povesteşte cu lux de
amănunte atacuri ale dacilor asupra Dobrogei. Prin urmare, Augustus nu a reuşit să îi supună pe
daci, aşa cum mărturisea în testamentul său. Se pare că au existat conflicte şi după Augustus,
dintre care unele s-au soldat cu ocuparea Moesiei de către daci şi care i-au obligat pe unii
împăraţi, precum Vespasian, să încheie alianţe sau păci defavorabile, care prevedeau plata unor
tributuri în bunuri.
Ca şi cauze pentru cele două mari războaie daco-romane din 101-102 şi 105-106 se pot
număra şi conflictele din 87, respectiv 88-89 dintre cele două părţi. În 87, în urma unor atacuri
ale dacilor conduşi de Duras, asupra Moesiei, împăratul Domiţian trimite armată împotriva
acestora. Armata, condusă de Cornelius Fuscus, este înfrântă, iar acesta este omorât. Conflictul a
continuat, iar în anul 88, armata imperială, condusă de această dată de Tettius Iulianus, intră în
Dacia şi iese victorioasă, însă nu urcă spre Sarmisegetuza, preferând să meargă în Pannonia,
pentru a pedepsi neamurile care nu au vrut să îi ofere ajutor împotriva dacilor conduşi de
Decebal. După alte câteva luni de tatonări, se încheie aşa-zisa pace din 89, când Decebal devine
rege clientelar al Romei, primind atât bani, cât şi meşteri. Pacea aceasta însă nu a servit decât ca
armistiţiu, Decebal folosind birurile primite pentru a se înarma şi a îşi consida apărarea în
vederea unor eventuale atacuri. De aceea, în 98, împăratul roman Traian, proaspăt instalat pe
tronul Imperiului, dădu ordin să se înceapă pregătirile pentru un război împotriva dacilor. Acest
război a început trei ani mai târziu, în primăvara lui 101.
Romanii vor intra în Dacia cu destinaţia Sarmisegetuza şi vor obţine o serie de victorii
importante, însă odată cu venirea iernii, Decebal se aliază cu bastarnii şi roxolanii şi atacă
castrele romane. Ofensiva romanilor continuă, reuşind noi şi noi victorii, unele scrieri spunând că
ar fi fost luată ostatică sora lui Decebal. În urma acestor multe înfrângeri, Decebal se vede
obligat să încheie o pace cu romanii, indiferent cât de grea era. Această pace îl forţa să returneze
bunurile, armele şi inginerii primiţi după încheierea păcii din 89, însă regele dac nu va renunţa
definitiv la luptă.
Practic, această pace din 102 a fost gândită de ambele tabere ca un armistiţiu. Atât Traian,
cât şi Decebal aveau de gând să continue ulterior ofensiva. În sprijinul acestei afirmaţii stă faptul
că împăratul roman i-a dat ordin lui Apolodor din Damasc să construiască vestitul pod de la
Drobeta Turnu-Severin, peste Dunăre, în vreme ce regele dac a căutat să îşi repare şi întărească
vechile cetăţi şi să încheie alianţe cu dusmani ai romanilor, cel mai important dintre ei fiind
regele Partiei. Văzând acestea, Traian consideră că Decebal nu şi-a respectat partea de
înţelegerea prevăzută de pacea încheiată în 102, astfel începând al doilea război daco-roman.
Părăsit însă de foştii săi aliaţi, Decebal va căuta să încheie războiul cu romanii înainte ca
acesta să înceapă, asasinându-l pe Traian. Din cauza faptului că în vreme de război, se putea
ajunge uşor la împărat, Decebal a infiltrat oameni în tabăra romană cu scopul de a-l asasina pe
Traian. Planul însă a eşuat, după ce unul dintre nei a fost prins şi şi-a recunoscut fapta. De aici a
fost doar o chestiune de timp până când răboiul avea să fie tranşat. Ofensiva decisivă avea să
înceapă în primăvara lui 106.
Armata imperială a repurtat victorii peste victorii, ajungând până la asedierea
Sarmisegetuzei, pe care reuşesc să o cucerească, conform sculpturilor de pe Columna lui Traian.
Ca urmare a înfrângerii sale, Decebal se sinucide.
Totuşi, chiar dacă războaiele daco-romane s-au încheiat, conflictele au continuat alte
câteva sute de ani. Dacia, fiind provincie de graniţă, a trebuit să facă faţă atacurilor vecinilor,
precum dacii liberi, bastarnii şi roxolanii, costurile umane şi materiale pentru păstrarea acesteia
fiind din ce în ce mai mari. Din cauza presiunilor externe, dar şi a luptelor interne, trupele
romane se retrag din provincia Dacia în 271, în timpul împăratului Aurelian.
Ulterior, sub domnia lui Constantin cel Mare, o parte din fostele posesiuni romane de la
nord de Dunăre vor fi luate din nou sub stăpânire. Atacurile vecinilor însă au continuat, acestora
adăgându-li-se în secolul IV cele ale goţilor, iar din secolul V şi cele ale hunilor, puterea
imperiului scăzând simţitor.
Cetăţile dacice vor fi întărite în timpul domniei lui Iustinian, iar Dacia va rămâne în
hotarele Imperiului Roman de Răsărit până în anul 602, când împăratul Mauricius Tiberius va
decide părăsirea acestor teritorii, din cauza atacurilor avarilor şi slavilor.
În capitolul al şaptelea, autorul prezintă evoluţia aşezărilor şi fortificaţiilor geto-dacice.
Acestea s-au dezvoltat încă din prima jumătate a mileniului I î.Hr. O bună parte din staţiunile de
ceramică pictată de tip Cucuteni-Ariuşd au fost înconjurate cu valuri de pământ şi şanţuri de
apărare încă din neolitic, pe măsură ce timpul a trecut populaţia alegând să se aşeze pe înălţimi
din ce în ce mai mari, ocupându-se poziţii strategice. Se va apela nu doar la şanţuri şi valuri de
pământ înconjurate de palisade, ci se vor face şi ziduri din piatră brută. Toate cetăţile construite
în această perioadă a Hallstattului sunt centre ale unor triburi cunoscute în întreaga Europa.
Autorul dă şi exemple de cetăţi pentru a evidenţia evoluţia tipului de construcţie de-a
lungul timpului. De exemplu, la sfârşitul secolului al VI-lea î.Hr. sunt datate mai multe cetăţi de
pământ, cum ar fi cea de la Stânceşti, judeţul Botoşani, de dimensiuni grandioase. Cetăţi
asemănătoare datate chiar din secolele IV-III î.Hr. se găsesc şi în alte zone ale Daciei, ca
Basarabia, Muntenia şi Dobrogea. Geto-dacii au folosit, de asemenea, elemente greceşti, precum
zidurile cu două paramente de cărămidă nearsă, încă din secolele V-IV î.Hr., asemenea ziduri
fiind descoperite la cetatea de la Coţofenii-din-Dos (Dolj).. Dimnesiunile cetăţilor au crescut tot
mai multe, fortificaţiile dezvoltându-se din cauza pericolelor care înconjurau triburile geto-
dacice.
Astfel, în jurul secolelor II-I î.Hr. ajung să fie construite cetăţi folosindu-se tehnica cea
mai avnsată a vremii, respectiv cea greco-elenistică. Influenţa aceasta este vizibilă în planurile
mai multor cetăţi, cum ar fi Blidaru şi Piatra Roşie.
Pe lângă cetăţile fortificate s-au constituit şi aşa-zisele dave, dar şi alte aşezări. Acestea
au fost clasificate după forma de relief astfel: sate şi cătune în văi, aşezări situate pe promontori,
pe insule sau cursul unor ape, aşezări de munte răsfirate şi aşezări de munte compacte. În fiecare
exista un număr important de locuinţe. Geto-dacii locuiau în aşa-numitele semibordeie, însă
existau şi locuinţe mai mari, cu tendinţe de lux. Semibordeie se găsesc pînă în secolele IV-VII, în
marea aşezare de la Bratei şi aparţineau daco-romanilor.
În capitolul al optulea, autorul trece în revistă meşterii şi meşteşugurile geto-dacilor.
Aceştia cunoşteau meşteşugul bronzului şi al fierului, ca dovadă stând numeroasele cuptoare
descoperite pe teritoriul României. După stăpânirea meşteşugului bronzului, geto-dacii au trecut
la prelucrarea fierului în aceste cuptoare, o sarcină mult mai complicată, cele mai vechi piese de
fir datând din Hallstatt A1, secolul XII î.Hr. Există multe teorii privind originea metalurgiei atât
de timpurii a fierului, ajungându-se la concluzia că în Balcani exista încă din secolul al XI-lea
î.Hr. un centru metalurgic important ce nu depindea de cel asiatic.
Cuptoarele pentru redus minereurile feroase s-au găsit în estul Transilvaniei, în special în
bazinul Ciucului, zonă bogată în minereuri de fier. Au fost cercetate mai bine două cuptoare
descoperite la Doboşeni, comuna Brăduţ, judeţul Covasna.
În cadrul săpăturilor din anul 1976, de la Şercaia, judeţul Braşov, a fost descoperit un
cuptor ce a putut fi studiat. Tot în judeţul Braşov, la Copăcel, a fost descoperit în anul 1980 un
alt cuptor de redus minereu feros, asemănător cu cel de la Şercaia.
Printre zonele bogate în minereuri feroase se află cea de la Grădiştea de Munte, unde au
fost descoperite, pe lângă cuptoare de prelucrare a bronzului, şi diverse materiale care dovedesc
existenţa unor cuptoare de prelucrare a fierului.
În afara spaţiului carpatic, o zonă foarte importantă din care geto-dacii exploatau minereu
de fier era cea a Mehedinţiului de astăzi. La Cireşu, o localitate situată în apropiere de Drobeta
Turnu-Severin, săpăturile arheologice care au început în 1958 au dovedit existenţa unui puternic
centru de prelucrare a materialelor feroase, descoperindu-se nu mai puţin de paisprezece
cuptoare. Cu toate că descoperitorii presupuneau că erau cuptoare de redus minereu,
asemănătoare cu cele contemporane, mai plauzibil este că ele erau folosite doar la operaţii
preliminare.
Într-adevăr, cuptoarele erau utilizate doar în acţiuni preliminare prelucrării materialelor
feroase, acestea urmând a fi duse la diversele ateliere de pe teritoriul locuit de geto-daci. Astfel
de ateliere au fost descoperite la Băniţa, Costeşti, Cetăţeni, Grădiştea de Munte, Moigrad, Piatra-
Neamţ, Căpâlna, Pecica etc. Acestea erau nelipsite din aşezările importante.
Prelucrarea fierului a avut ca rezultat de la arme şi scuturi, până la obiecte de uz cotidian,
precum cuţite, furculiţe, frigări, crampoane. Au mai fost făurite şi piese de harnaşament, precum
zăbale şi pinteni, sau fiare de plug, folosind o tehnică importată de la tracii sudici, care o
importaseră, de asemenea, de la greci. Toate acestea au fost lucrate cu siguranţă de către
meşteşugari specializaţi.
Obiectele rezultate din prelucrarea fierului au ajutat la dezvoltarea pietrăriei. Pentru
prelucrarea pietrei se foloseau diverse unelte, precum dălţi, topoare, ciocane sau mistrii, foarte
asemănătoare cu cele utilizate în zilele noastre.
Printre meşteşuguri se numără bineînţeles şi cel al prelucrării metalelor preţioase, precum
aurul şi argintul. Exploatarea bogatelor zăcăminte din spaţiul intracarpatic s-a realizat prin
metode cum ar fi spălarea nisipurilor aurifere purtate de numeroasele ape din Banat, Munţii
Apuseni şi Maramureş.
Cu siguranţă au existat ateliere de prelucrare a metalelor preţioase pe teritoriul locuit de
geto-daci, lucru dovedit de existenţa a numeroase produse, mii de piese de aur descoperite pe
teritoriul fostei Dacii, cea mai veche fiind un inel de tâmplă descoperit la Ariuşd, într-o aşezare
eneolitică. Deseori, aurul era păstrat sub formă de lingouri, descoperindu-se numeroase astfel de
artefacte.
Poate meşteşugul cel mai răspândit al dacilor era olăritul, fiind descoperite de-a lungul
timpului un număr impresionant de cuptoare pentru fabricarea obiectelor de ceramică. Chiar şi în
zilele noastre, la Marginea, se foloseşte pentru fabricarea ceramicii negre o tehnologie a geto-
dacilor aparţinând culturii Horodiştea-Floreşti.
Concluzia care poate fi trasă din această enumerare a meşteşugurilor pe care geto-dacii le
stăpâneau este că se puteau compara din multe puncte de vedere cu marile civilizaţii ale
Antichităţii.
În capitolul al nouălea, autorul prezintă informaţii cu privire la importurile, comerţul şi
moneda geto-dacilor. Mărfurile străine au pătruns însă din secolul al VI-lea, când şi-au făcut
apariţia pe teritoriile locuite de aceştia obiecte greceşti. În aceeaşi perioadă au fost întemeiate
cetăţile greceşti, precum Histria, care devine un centru comercial puternic, aducând pe teritoriul
actual al României produse din alte centre importante, precum Milet, Cyzic, Atena, Corint etc.,
ulterior fiind întâlnite produse din Thassos, Rhodos,Cnidos, Cos şi Sinope.
Produsele vândute de greci erau uleiuri, vinuri, ceramică, podoabe, arme şi cumpărau în
special cereale, dar şi piei de animale, miere sau ceară. Transportul se realiza în special pe mare,
iar mărfurile erau de la cele mai uzuale, până la cele mai luxoase, descoperindu-se obiecte de
ceramică attică din cateogira pictată cu figuri roşii sau negre în culturi precum Tei, Militari,
Coţofeni, Bugeac, Cernavodă, Cenisala sau Frumuşiţa. Ulterior geto-dacii vor dezvolta relaţii
comerciale şi cu alte neamuri, descoperindu-se produse de origine romană şi celtică, datate din
timpul domniei lui Burebista.
Datorită dezvoltării tot mai mari a comerţului, geto-dacii şi-au dat seama că aveau nevoie
de o monedă proprie. Folosind monedele de largă circulaţie ale vremii ca şabloane, ei au preluat
elemente prezente pe acestea şi le-au combinat cu altele autohtone, rezultând astfel o monedă cu
totul nouă.
După unii cercetători, dacii ar fi învăţat arta monetăriei de la meşterii greci, însă cei
prezenţi în alte zone, precum cea intracarpatică, Banat şi Moldova, au confecţionat monezile
folosindu-se de aceeaşi tehnică grecească, învăţată de la celţi. Cele mai vechi monede, imitaţii
după cele din timpul lui Filip al II-lea, au fost datate din secolul al IV-lea î.Hr.
Monedele geto-dacice vor avea forme diferite de-a lungul secolelor. Majoritatea avea ca
prototip monedele din timpul lui Filip al II-lea, însă au existat şi altele care îşi aveau prototipul în
cele din timpul lui Alexandru cel Mare sau Filip al III-lea. Ulterior, monedele, până atunci făurite
din argint, vor fi produse din cupru, iar greutatea lor va scădea simţitor. De asemenea, au existat
pe piaţă şi monede din aur, cu legenda Koson. Nu se ştiu încă sigur orginile legendei sau ale
monezilor, însă cea mai verosimilă teorie este cea conform căreia acestea ar fi fost confecţionate
la un atelier monetar din inima Daciei.
În faza în care au apărut aceste monede de aur, dacii foloseau ca model pentru moneda
proprie denarul roman. Elementele prezente pe monede sunt combinate. Astfel, vulturul are
legătură cu spiritualitatea geto-dacilor, însă funcţionarii romani prezenţi nu îşi au locul, cel puţin
teoretic.
Importurile produselor străine şi monedele făurite de meşterii monetari geto-daci sunt
încă o dovadă a nivelului foarte ridicat de dezvoltare pe care îl atinsese civilizaţia geto-dacilor în
Antichitate.
În capitolul al zecelea ni se vorbeşte despre ţinuta şi vestimentaţia geto-dacilor, despre
care avem singurele informaţii de la Ovidiu. În ciuda faptului că acesta a dorit să prezinte într-o
lumină sumbră, numindu-i pe geto-daci netunşi, pletoşi şi bărboşi, acesta nu omite să dea de
înţeles că populaţia autohtonă se îngrijea, totuşi, şi îşi potrivea barba şi părul lung cu foarfecele.
Dacii se pare că purtau părul tuns scurt pe frunte şi la tâmple şi lung la spate, însă unii
dintre ei obişnuiau să poarte părul scurt pe tot capul. Unii apelau şi la coafura cu părul strâns în
vârful capului, deosebită de nodusul purtat de popoarele germanice. Barba era şi ea purtată de
bărbaţii daci, fiind lăsată fie mai lungă, fie mai scurtă, după cum se poate observa în sculpturile
de pe Columna lui Traian.
Pe acelaşi monument se găsesc sculptate femei cu capul acoperit şi cu o basma la ceafă.
Totuşi, pe monumentul de la Adamclisi, acestea au o coafură cu cărare pe mijloc, iar părul este
adus din faţă spre spate şi strâns într-un coc. În afară de această pieptănătură simplă, mai exista o
coadură cu cărare la mijloc şi părul împletit în două cosiţe lungi, după cum ne este prezentat
personajul feminin pe falera de argint de la Galice.
Acelaşi Ovidiu ne dă informaţii şi despre îmbrăcămintea geto-dacilor, printre hainele
menţionate de acesta numărându-se pieile de animale şi pantalonii cusuţi, în timpul iernii, iar pe
cap purtau o căciulă sau o glugă făcută din acelaşi material. Descoperirile arheologice însă arată
fruntaşi geto-daci îmbrăcaţi diferit de modul în care erau prezentaţi pe Columna lui Traian. De
exemplu, într-un mormânt descoperit în apropierea cetăţii dacice de la Cugir, defunctul purta pe
cap un coif de fier cu obrăzare puternice şi era îmbrăcat într-o armură împletită din sârmă de fier.
Cămaşa de zale îi ajungea până la genunchi şi era închisă cu ajutorul unei tije de fier împodobită
cu butoni de argint placaţi cu aur. Cu siguranţă acest mormânt data din secolul I î.Hr. a aparţinut
unui nobil dac. Ulterior au fost descoperite şi alte mormite în care defuncţii erau îmbrăcaţi într-
un fel asemănător, dovedindu-se clar că nu era vorba de o excepţie. O asemenea costumaţie era
rezervată exclusiv nobililor, oamenii de rând purtând haine obişnuite.
Bărbaţii de rând purtau o cămaşă din pânză groasă, despicată în părţi şi scoasă pentru
cioareci sau iţari. Totuşi, există şi alte genuri de cămăşi, precum cele despicate în părţi, cu creţuri
la mâneci şi poale, făcute dintr-o pânză mai subţire. Primii sunt înfăţişaţi pe Monumentul de la
Adamclisi, în timp ce cei din urmă apar pe Columna lui Traian.
Pantalonii purtaţi de geto-daci sunt de două feluri: cioarecii, lucraţi din stofă groasă de
lână, şi iţarii, lucraţi din pânză. Pe monumentele existente, toţi geto-dacii, indiferent dacă sunt
luptători sau civili, sunt îmbrăcaţi în acelaşi fel. Nobilii purtau peste armură o curea lată, iar pe
umeri purtau o pelerină.
Încălţămintea geto-dacilor este, în cele mai multe cazuri, inexistentă, majoritatea geto-
dacilor umblând desculţă. Totuşi, în unele sculpturi sunt prezentaţi geto-daci care purtau călţuni
sau călţuni cu ţugui. Călţunul are o tradiţie veche în aria noastră, fiind data încă din epoca
neolitică.
Despre îmbrăcămintea femeilor nu avem date scrise de la nimeni, nici chiar de la Ovidiu,
de aceea singurele izvoare pe care le avem sunt monumentele care s-au păstrat până în zilele
noastre. Cele mai multe dintre ele sunt prezentate purtând cămăşi cu încreţituri, altele poartă
cămăşi mai lungi, ii, fote costume din două piese. Vestimentaţia lor era destul de variată,
depinzând, în mod evident, şi de starea socială pe care o aveau.
Pe cap, femeile purtau o bentiţă sau umblau cu capul dezgolit, în timp ce în picioare
umblau cel mai adesea fără încălţări, iar în timpul iernii purtau, la fel ca bărbaţii, călţuni de pâslă
şi opinci de piele.
În capitolul al unsprezecelea, autorul ne prezintă descoperiri arheologice cu privire la
riturile şi ritualurile de înmormântare la geto-daci. Bazându-ne şi pe cele scrise de Herodot în
opera sa, „Istorii”, aflăm că tracii expun trei zile cadavrul, timp în care sunt sacrificate fel de fel
de animale, iar mortul este jelit. Răposatul este înmormântat fie prin îngropare, fie prin
incineraţie. Urmează apoi ridicarea unei movile şi organizarea unor întreceri sportive, cele mai
importante recompense aparţinând câştigătorilor la lupte.
Este confirmat mitul conform căruia dacii, asemenea tuturor tracilor, erau trişti la
naşterea unui copil şi se bucurau la înmormântări, când sunt jertfite animale şi se organizează
banchete. Alte surse, precum Pomponius Mela, ne spun că înmormântările la traci se sărbătoreau
prin dans şi joc. Conform lui Herodot, înainte de înmormântare are loc şi o perioadă de jale, însă
aceasta este, cel mai probabil, în cazul nobililor. Se poate presupune că toate obiceiurile descrise
de aceşti autori antici erau practicate şi de geto-daci.
Cercetările arheologice au scos la iveală faptul că cel mai răspândit mod de înmormântare
la geto-daci era cel al incineraţiei, tradiţie care s-a transmis de la dacii vechi şi s-a păstrat chiar şi
în perioada Daciei Romane.
Cele mai vechi incineraţii datate pe teritoriul României au avut loc la începutul primei
epoci a fierului, după cum a fost descoperit în situri precum Bobda, Lăpuş, Fratelia (spaţiul
intracarpatic). În unele zone se făceau tumuli, adică peste rămăşiţele rezultate după incineraţie se
ridica o movilă. La necropola de la Ferigele au fost cercetaţi nu mai puţin de 149 de tumuli, care
ne dau detalii despre evoluţia riturilor funerare. Cele mai vechi morminte sunt cele cu resturile
depuse pe sol, în timp ce cele mai noi sunt cele cu urnă acoperită.
Începând cu secolul al V-lea î.Hr., cele mai multe morminte geto-dacice vor fi de
incineraţie plane, rit care se va menţoine până în secolul VI d.Hr. Pe lângă acestea se mai
întâlnesc morminte în care resturile funerare au fost depuse în gropi de alte forme.
După cum am precizat mai înainte, autorul scrie că au existat şi morminte de înhumaţie,
19 dintre acestea fiind descoperite în urma săpăturilor de la Brad. Printre cei înmormântaţi s-au
numărat şase oameni maturi, unii aşezaţi în poziţie chircită, doi dintre ei erau puşi într-o singură
groapă şi uniţi în zona picioarelor; în alte gropi au fost descoperite doar craniul sau maxilarul. De
asemenea, au fost găsite şi mormite de copii: trei în poziţie chircită şi zece întinse.
Ca şi în alte zone din lume, mormintele geto-dacilor nu au fost scutite de jafuri, cel de la
Agighiol fiind jefuit de două ori: mai întâi în Antichitate şi apoi în 1931. Din secolul al IV-lea
î.Hr., mormintele tumulare vor aparţine războinicilor care au avut o poziţie socială importantă.
Unele aveau şi un inventar bogat, cel de la Agighiol numărându-se printre acestea.
Construcţii funerare de mari şi foarte mari dimensiuni s-au descoperit la Svestari,
Zimnicea, Băiceni, Penetu, Cugir (mormânt princiar foarte bogat şi bine cercetat, datorită
faptului că a fost descoperit în urma unor săpături sistematice), Popeşti (unde tumulii au fost
foarte bine cercetaţi), Lăceni (data din timpul erei noastre).
Pentru a realiza incineraţiile erau necesare cuptoare, unul dintre ele fiind menţionat la
Ostrovul Şimian, aproximativ din secolul I d.Hr. Observaţiile în ceea ce îl priveşte nu au fost
foarte concludente, motiv pentru care valoarea şi caracterul descoperirii rămân incerte.
Printre riturile şi ritualurile funerare geto-dacice se mai număra, pe lângă sacrificarea a
diverse animale, cum am văzut la începutul capitolului, chiar şi sacrificarea uneia dintre soţiile
bărbatului. Ritualurile sunt, deci, foarte variate.
După incineraţie, urnele puteau fi acoperite cu diverse obiecte, precum capacele sau
strachinile, sau lăsate cu gura deschisă. La Muzeul din Şimleu Silvaniei a avut loc o întâmplare
controversată, fiind aduse mai multe brăţări de argint, aur şi alte podoabe ce se presupunea că ar
fi fost descoperite în morminte. Ulterior s-a dovedit că avestea fuseseră descoperite de un ungur
pe nume Bode Josef, care a prezentat cercetătorilor locul unde le descoperise îngropate. Cu
adevărat, ele aparţinuseră unor morminte.
O perioadă din care nu avem necropole geto-dacice este cea de maximă dezvoltare, una
din impotezele acestei situaţii fiind o schimbare a ritului funerar, alegându-se astfel o incineraţie
care să nu lase urme, prin împrăştierea cenuşei, o metodă comună celţilor. Totuşi, aceasta a venit
cel mai probabil pe baza modificării credinţelor religioase, a generalizării zamolxianismului. O
lipsă a necropolelor se observă în secolele IV-II î.Hr. şi la celţii din vestul şi centrul Europei, însă
cel mai probabil situaţia este cauzată de lipsa unor cercetări în profunzime.
Capitolul al doisprezecelea al cărţii tratează o problemă foarte controversată în legătură
cu civilizaţia geto-dacică – scrierea. Aflăm de la Claudius Aelianus în operele sale, că Androtion
considera că tracii nu cunoşteau scrierea. Autorul acestor opere însă se îndoia că e adevărat,
având în vedere că tot trac a fost şi Orfeu. Este foarte posibil ca tracii să nu fi avut un alfabet
propriu, alegând să utilizeze un alfabet răspândit, respectiv cel grecesc. Acestor presupuneri sunt
susţinute de descoperirea unor tăbliţe, urne sau alte artefacte care au scrise pe ele folosindu-se
alfabetul grecesc, cuvinte într-o limbă intraductibilă. Cercetătorii au considerat că acea limbă ar
putea să fie limba tracică. Totuşi, multe dintre cuvintele scrise pe aceste artefacte par să fie nume
proprii de persoane, localităţi sau râuri. Judecând după faptul că unele dintre aceste descoperiri
au fost făcute atât în apropierea, cât şi pe teritoriul României, se poate considera că şi geto-dacii
au făcut acest lucru.
Geto-dacii cunoşteau scrisul încă din secolul VI î.Hr., iniţial fiind ceva rezervat strict
clasei superioare. Printre cei care cunoşteau scrisul se numărau cu siguranţi şi preoţii, iar, în
timpul apogeului civilizaţiei geto-dacice, scrisul a fost cu siguranţă stăpânit şi de negustorii care
aveau interese comerciale atât în lumea romană, cât şi în lumea greacă.
Pe teritoriul României au fost descoperite artefacte cu inscripţii scrise folosindu-se
alfabetul latin, cea mai cunoscută fiind cea de la Dealul Grădiştei, din 1954, unde s-au putut
deosebi cuvintele „Decebalus per Scorilo”. Nu se ştie exact ce înseamnă această inscripţie. Unii
cercetători au presupus că ar însemna „Decebal, fiul lui Scorilo”, alţii că ar însemna „Decebal (a
realizat) prin Scorilo.” Problema rămâne încă deschisă.
Totuşi, un lucru rezultă cu siguranţă din argumentele de ordin arheologic aduse la
cunoştinţă în acest capitol: geto-dacii, în ciuda faptului că nu ne-au ajuns opere literare scrise în
limba lor, au cunoscut scrisul, chiar şi fără să aibă un alfabet propriu. Prin urmare, aceasta este
încă o dovadă a nivelului foarte înalt atins de geto-daci.
Capitolul al treisprezecelea ne aduce la cunoştinţă numeroasele preocupări ştiinţifice ale
geto-dacilor, aceştia având importante cunoştinţe în domenii precum medicina, astronomia,
filosofia, logica, morala, botanica şi fizica. Nimic nu este însă sigur, în lipsa unor date concrete
putând fi făcute nişte simple speculaţii sau interpretări. Cei mai învăţaţi dintre daci erau cu
siguranţă preoţii, care aveau preocupări în aceste domenii.
Medicina practicată de preoţii geto-daci depăşise cu mult starea primitivă, folosindu-se,
pe lângă vrăji şi practici mistice, elemente terapeutice adevărate, dovadă în acest sens stând
descoperirea la Dealul Grădiştei a unei truse medicale din care făceau parte o pensetă din bronz,
o tabletă medicamentoasă din cenuşa unui vulcan, un bisturiu şi borcănaşe pentru alifii. Este
foarte posibil care medicii-preoţi geto-daci să fi avut legături atât cu lumea greacă, cât şi cu cea
egipteană, după cum se poate deduce din scrierile lui Strabon. În aceeaşi măsură există
posibilitatea ca preoţii geto-daci să fi intrat în contact şi cu druizii celţi, care aveau de asemenea
preocupări legate de magie şi medicină. Două instrumente medicale de bronz, scalpellum, au fost
descoperite la Ocniţa. În aşezarea de la Poiana s-a descoperit un schelet al cărui craniu a fost
trepanat, bolnava supravieţuind mult timp după aceea, lucru care poate însemna că preoţii-medici
geto-daci puteau realiza mai multe tipuri de intervenţii chirurgicale. Femeile nu primeau ajutor la
naştere, iar bebeluşii erau înfăşaţi după cum este prezentat pe Columna lui Traian. Geto-dacii
cunoşteau un număr impresionant de plante de leac, dar şi otrăvuri de esenţă vegetală sau
animală, după cum aflăm de la Dio Cassius.
Au fost descoperite dovezi ale preocupărilor geto-dacilor pentru procurarea apei potabile
şi evacuarea celei reziduale, printr-un număr important de fântâni şi cisterne. Se poate considera
că geto-dacii ţineau la igiena apei potabile, judecând după faptul că fântânile descoperite de
arheologi erau acoperite cu ţiglă sau măcar aveau semne că ar fi fost acoperite. Cisternele cu apă
se aflau în apropierea fiecărei cetăţi geto-dacice în care apa potabilă era mai greu accesibilă,
precum Costeşti sau Piatra Roşie. La Sarmisegetuza s-a descoperit chiar şi un canal subteran.
Preocupările legate de astronomie ale geto-dacilor reies din existenţa sanctuarului de la
Sarmisegetuza. O vreme s-a considerat că preoţii geto-daci făceau calcule pentru a stabili un
calendar, însă acestea rămân doar nişte presupuneri matematice. Calculele lor astronomice nu au
avut ca rezultat un calendar, însă preocupările au existat, iar cei care s-au ocupat de acestea au
fost doar un număr restrâns de oameni.
Filosofia este poate cea mai atestată preocupare, datorită apariţiei lui Zamolxis în operele
anticilor ca sclav sau discipol al lui Pitagora. Unele presupuneri spun că ar fi fost chiar invers,
însă nu este cazul să detaliem. Cert este că Zamolxis şi preoţii geto-daci, în frunte cu Deceneu,
au avut un interes ridicat pentru filosofia pitagoreică şi au popularizat-o.
Interesul pentru ştiinţele naturii duce şi la dezvoltarea gândirii logice. Iordanes scrie că
Deceneu i-a învăţat pe geto-daci să trăiască după legile naturii şi chiar să studieze plantele în
scop terapeutic. O altă posibilă dovadă a nivelului înalt al gândirii geto-dacilor este apreicerea pe
care o primesc Zamolxis şi Deceneu în „Cronica ducilor de Normandia.”
În cel de-al paisprezecelea capitol autorul ne prezintă realizările artistice ale geto-dacilor.
În cadrul mormântului de la Svestari, realizarea artistică a celor 10 cariatide e de calitate redusă,
în general dând impresia de stângăcie artistică. Fresca de pe peretele de nord este deosebit de
interesantă, în centrul ei găsindu-se o figură feminină ce înaintează pe un podium înalt. Acesta şi
alte elemente ne dovedesc faptul că avem de-a face cu un monument elenistic deosebit de
important, Nu se ştie în ce măsură fresca de la Svestari reprezintă ceva propriu geţilor.
Geto-dacii au dezvoltat o plastică mică pentru care au folosit ca materie primă lutul. În
aşezarea de la Cârlomăneşti, din judeţul Buzău, unde se pare că a existat şi un atelier, s-a
descoperit cea mai reprezentativă plastică mică. Aşezarea, un important centru cu
multiple funcţionalităţi, se înscrie în rândul celor protourbane de tip dava şi a fost datată
între mijlocul secolelor II şi I î.Hr.
Nu prea avem statuete antropomorfe naturalist redate, însă cele stilizate ce
înfăţişează oameni sau animale sunt numeroase. Figurinele antropomorfe stilizate au fost
datate începând cu secolul III î.Hr. şi până în secolul II d.Hr.
Cel mai mult virtuţile artistice ale creatorilor geto-daci s-au manifestat în domeniul
orfevrăriei, cele mai multe podoabe purtate de femei, bărbaţi, preoţi sau laici fiind
adevărate opere de artă. Un exemplu de astfel de podoabă este o diademă filigranată, ce a
fost descoperită în 1984, la Buneşti, fiind fără îndoială un produs elenistic, o dovadă în
plus că lumea geto-dacică era inclusă în cea elenistică.
Una dintre cele mai populare podoabe ale geto-dacilor era fibula, un ateliere de
bijutier unde erau produse fiind descoperit la Tăşad (comuna Drăgeşti, jueţul Bihor).
Fibule au fost descoperite la Coteşti şi Fitioneşti, în judeţul Vrancea. Alte podoabe
răspândite au fost mărgelele şi perlele, un tezaur important fiind descoperit la Kavin.
O atenţie deosebită este acordată de către autor asupra tezaurelor de vase de argint
descoperite la Rogozen, în Bulgaria, şi Sâncrăieni, judeţul Harghita. Aparent, aestea erau
doar nişte servicii de băut, însă autorul consideră această ipoteză total eronată, spunând
despre acestea că sunt nişte opere de artă. Este evident că influenţele exterioare şi-au spus
cuvântul de-a lungul timpului, în arta geto-dacă făcându-se simţite influenţa greacă,
persană, scitică.
Nişte artefacte artistice deosebit de interesante sunt cnemidele de argint de la
Agighiol, una dintre ele înfăţişând un bărbat, iar cealaltă înfăţişând o femeie. Pe obrăzarul
stâng al coifului de la Agighiol se găsea un călăreţ. Pe partea dreaptă a cnemidei (1), cea
masculină, se găsesc ca şi ornamente un călăreţ care se luptă cu un şarpe şi un bărbat
care, stând pe scaun, ţine într-o mână un corn şi în cealaltă un vultur. Pe obrăzarul drept
al coifului de aur de la Băileni este prezentat un bărbat înconjurat de cinci animale,
printre ele numărându-se un şarpe încolăcit, un ţap şi un vultur. Pe un medalion de lut
descoperit în sanctuarul I de la Grădiştea de Munte este prezent un chip de femeie,
element întâlnit în mai multe rânduri în operele de artă dacice.
La Ocniţa a fost descoperită o mască de bronz ce prezintă în chip naturalist figura
unui bărbat fără barbă şi fără mustaţă. Această piesă este cu siguranţă un import, fiind
produsă într-un atelier gallo-roman, unde asemenea măşti se găsesc începând cu secolele
III-II î.Hr. şi până în secolele III-IV d.Hr. Acolo, aceste măşti de bronz reprezentau
divinităţi.
Au mai fost descoperite alte piese fascinante, precum un scut de paradă cu înveliş
de fier, la Piatra Roşie, un coif de aur la Poiana-Coţofeneşti, o placă de centură la Popeşti,
dar cele mai frumoase sunt placa de la Polovragi, vasele carpice cu torţile modelate în
formă de ursuleţi, un fragment de vas elenistic descoperit la Bucureşti, bolurile decorate
cu motive în relief şi vasele cu simboluri solare, de la cultura Suciu de Sus.
Ceramica geto-dacică reprezintă o creaţie originală, avându-şi originile în fondul
local hallstattian. Influenţa sa este prezentă în numeroase culturi, printre cele mai noi
fiind Sântana de Mureş-Cerneahov, din secolul IV, dar şi a culturii Ipoteşti-Cândeşti, din
secolele VI-VII, care are legături şi cu ceramica romană.
În capitolul al cincisprezecelea al cărţii ne sunt prezentate sanctuarele şi locurile
de cult ale dacilor. Cel mai vechi sanctuar pe care îl cunoaştem de pe teritoriul ţării
noastre, care este şi cel mai vechi din Europa, a fost descoperit la Parţa, în judeţul Timiş,
pe parcurs descoperindu-se şi alte locuri de cult, printre care templul-megaron de la
Sălacea, din judeţul Bihor. Sanctuarele aveau diverse forme, cele mai răspândite fiind
cele patrulatere şi rotunde. În ciuda faptului că acum sanctuarele geto-dacilor sunt sub
cerul liber, nu înseamnă că aşa au şi fost construite, în Grecia şi Roma templele fiind tot
timpul acoperite.
Despre religia geto-dacilor, cel mai vechi document în care este menţionată fiind
„Istoriile” lui Herodot. Este posibil ca nu cu mult timp înainte de perioada vieţii
„părintelui istoriei” dacii să-şi fi antropomorfizat zeităţile, primele reprezentări cu chip
uman ale Marelui Zeu sau ale Marii Zeiţe datând din secolele V-IV î.Hr. şi în special din
a doua jumătate a secolului IV î.Hr., tendinţa continuând şi în veacurile următoare.
Despre religia geto-dacilor din perioada anterioară antropomorfizării nu se cunosc prea
multe, fiind descoperite doar câteva simboluri şi practici de cult ce se referă la o
divinitate urano-solară, ce va lua mai târziu chipul Marelui Zeu. Cu siguranţă că
mitologia geto-dacilor a mai numărat şi alte zeităţi greu de identificat, din lipsa izvoarelor
istorice. Dar religia lor nu este deosebită de cele dimprejur. Aceasta avea în centru un
Mare Zeu de natură urano-solară şi o Mare Zeiţă de natură chtonian-agrară. Dar o
importanţă foarte mare a avut-o doctrina zamolxiană, care propăvăduia credinţa în
nemurirea sufletului, obţinută prin practici misterice de tip iniţiatic.
În încheiere, autorul oferă concluziile la care a ajuns după punerea cap la cap a
tuturor descoperirilor arheologice. Pe teritoriul României s-au descoperit izvoare
arheologice care ar atesta faptul că aici ar fi fost prelucrat pentru prima dată cuprul. Un
pionierat în multe domenii a reprezentat acest popor care va ajunge a fi cunoscut sub
numele de geto-dac. Izvoarele sunt puţine şi interpretabile, însă nu poate fi negată
importanţa acestui popor în peisajul Antichităţii europene, când s-au implicat politic şi
militar în diverse conflicte mai mult sau mai puţin vestite. În final, evoluţia
evenimentelor i-a adus în situaţia de a pierde războaiele cu Traian, procesul de
romanizare fiind intensificat şi ducând la formarea mai întâi a daco-romanilor şi apoi a
poporului român.
În opinia mea, cartea aceasta, în ciuda trecerii în revistă a tuturor descoperirilor
arheologice cu privire la civilizaţia geto-dacilor, conţine şi multe exagerări, destul
argumente bazându-se pe simple ipoteze şi nu pe surse concrete. Presupunerile, chiar
dacă ar putea să reprezinte o realitate, nu pot fi considerate o certitudine într-o lucrare
ştiinţifică. Importanţa geto-dacilor în epocă sunt de părere că a fost însemnată, contribuţia
lor spunându-şi cuvântul pe scena politică internaţională.