Cuprins

Cuprins____________________________________________________5

Regatul român, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea__________7

Marii clasici______________________________________________8

Direcţii, curente şi grupuri literare__________________________10

Critici, mentori şi reviste literare____________________________12

Personalităţile artistice____________________________________18Bibliografie___________________________________________20Texte de studiat_______________________________________20Întrebări_____________________________________________20

Mihai Eminescu____________________________________________21

Mitul geniului romantic autohton___________________________21Tânărul dotat excepţional, sortit din naştere la suferinţă__________23Creatorul unei opere nemuritoare___________________________28

Bibliografie___________________________________________33Texte de studiat_______________________________________33Întrebări_____________________________________________33

Unitatea tematică a operei_________________________________33Sentimentul naturii_______________________________________34Sentimentul religios______________________________________36Sentimentul iubirii_______________________________________38Sentimentul comuniunii universale__________________________42

Bibliografie___________________________________________________________49Texte de studiat________________________________________________________50Întrebări_____________________________________________________________50

Receptarea critică________________________________________51

Ediţiile critice ale operei eminesciene________________________58Bibliografie___________________________________________________________60Texte de studiat________________________________________________________60Întrebări_____________________________________________________________60

Ion L. Caragiale____________________________________________61

Comediografia, între clasicism, realism şi teatrul absurd________64

Filozofia moftului, parodie a vorbăriei fără conţinut____________71Bibliografie_____________________________________________________________76Texte de studiat__________________________________________________________77Întrebări________________________________________________________________77Test___________________________________________________________________77

Ioan Slavici________________________________________________77Utopia armoniei etnice în Transilvania în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea______________________________________77

5

Opera literară____________________________________________82Nuvelistica idilică şi realist-tragică__________________________83Romancierul____________________________________________90Texte de studiat__________________________________________________________99Bibliografie____________________________________________________________100Întrebări_______________________________________________________________100

Alexandru Macedonski, poetul sfâşiat de contradicţii_____________101Revista şi cenaclul „Literatorul”___________________________105

Identitate şi distincţie poetică______________________________106

Poezia psalmilor_________________________________________109

Nopţile_________________________________________________111

Poema rondelurilor______________________________________119Bibliografie____________________________________________________________123Texte de studiat_________________________________________________________123Întrebări_______________________________________________________________123

Scrisul feminin românesc____________________________________124

Evoluţia mişcării de emancipare feminină în România_________127

Apariţia şi evoluţia scrisului feminin românesc_______________128

Principalele reprezentante ale scrisului aristocratic___________130Dora d’Istria___________________________________________131Elena Văcărescu________________________________________133O ambasadoare a păcii şi o mesageră a României în lume_______135Martha Bibescu________________________________________137

Prietenii literare______________________________________140Papagalul verde______________________________________142Jurnal politic, 1939-1941_______________________________145

Scrisul feminin stimulat de redacţiile revistelor literare________147Scriitoarele „Convorbirilor literare”________________________147

Matilda Cugler_______________________________________147Veronica Micle_______________________________________147

Scriitoarele „Contemporanului”____________________________149Bibliografie__________________________________________________________149

Bibliografie_____________________________________________________6Texte literare_____________________________________________________________6

6

Regatul român, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea

Puterile unui popor, fie morale, fie materiale au în orice moment dat o cantitate mărginită [...]. Timpul, averea, tăria morală şi agerimea intelectuală ce le întrebuinţezi pentru o lucrare de prisos, necum pentru o lucrare greşită, sunt în veci pierdute pentru lucrarea cea trebuincioasă şi cea adevărată. Amândouă nu pot merge lângălaolaltă, tocmai fiindcă izvorul puterilor unei naţiuni nu este nesecat, ci este din fire mărginit [...]. Ai un bloc de marmură: dacă îl întrebuinţezi pentru o figură caricată, de unde să mai poţi sculpta o Minervă? (Titu Maiorescu, Prefaţă, Critice)

După abdicarea lui Al.I. Cuza şi aducerea pe tronul Principatelor

Române Unite a prinţului Carol de Hohenzollern de Sigmarigen, vlăstar

al ramurii catolice a familiei aristocratice domnitoare în Prusia, starea

economică, socială şi culturală a românilor a cunoscut un sens ascendent.

După o scurtă perioadă de instabilitate, dintre anii 1867-1872, domnia

prinţului Carol se consolidează, ajungând să fie recunoscut de marile

puteri occidentale, după 1881, drept regele României. Conform unor

statistici ale vremii, „Belgia estului” avea în oraşe doar 17, 6 % din

populaţie, restul locuind la sate în condiţii insalubre şi fără acces la

educaţia modernă. 700 000 de locuitori aveau altă etnie decât cea

românească, cu deosebire evrei şi ţigani. Partidele politice, liberal şi

conservator, organizate după 1870, încep să se succeadă la putere, după o

lungă prezenţă în prim-plan (18 ani) a Brătienilor (1870-1888). Dacă

finalul Războiului de Independenţă obligă România să cedeze Rusiei

ţariste sudul Basarabiei, redobândirea Dobrogei îi permite întărirea

activităţii comerciale la Marea Neagră şi crearea unei infrastructuri

adecvate: podul de la Cernavodă, porturile Constanţa şi Mangalia.

Petrolul şi cerealele, pe lângă neguţătoria tradiţională cu animale şi

cherestea, sunt principalele resurse ce asigură prosperitate ţării. În vreme

ce relaţiile de rudenie ale lui Carol I îl determină să încheie tratate cu

7

Germania şi Austro-Ungaria, afinităţile tradiţionale ale clasei politice

liberale româneşti se îndreaptă către Franţa şi Anglia. Stabilitatea politică

şi relativa prosperitate din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea

permit statului român să se intereseze şi de conaţionalii din teritorii sub

ocupaţie străină, precum cei din Basarabia, Bucovina, Transilvania, ori

cei din comunităţile de la sudul Dunării.

Se pot identifica două etape în viaţa culturală a românilor din

timpul domniei lui Carol I: o primă perioadă de aşezare şi de consolidare

a democraţiei parlamentare şi a monarhiei constituţionale, între anii 1866-

1881, coincidentă cu debutul şi consolidarea epocii „marilor clasici”, şi o

a doua etapă de afirmare a românităţii în contextul europenităţii central-

occidentale, marcată de apariţia unor creatori, cu vocaţie de precursori ai

direcţiilor culturale ale secolului XX.

Marii clasiciTermenul „clasic” a acumulat de-a lungul istoriei culturii

universale sensuri diferite. Semnificaţia de „scriitor de primă clasă” este

acceptată cel mai adesea, pentru ca în secolul al XVII-lea să i se atribuie

şi înţelesul de „exemplar”, „model literar”, „cel ce deţine primatul în

ierarhia valorilor artistice”. În Franţa aceluiaşi secol, clasicismul se

instituie drept un curent literar cu o doctrină strictă, concentrată pe o

structură artistică dominată de claritate şi concizie (regula celor trei

unităţi: de loc, de timp şi de personaje). În literatura română medievală,

epocile de sinteză culturală, coincidente cu personalităţile istoriei Ţărilor

Române, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, C. Brâncoveanu au fost adesea

calificate drept epoci „clasice”. Portretul lui Ştefan, schiţat de Grigore

Ureche, devine un model de caracterizare morală „clasică”, invazia

lăcustelor inserată de Miron Costin în Letopiseţul său, o primă mărturie a

virtuţilor descripţiei „clasice” în limba română, memoriile lui Mihai

Viteazul şi apelurile adresate capetelor încoronate ale Europei acelui timp

sunt dovezi ale unor excelenţe ale oratoriei „clasice” în cultura noastră.

8

Istoricii Evului Mediu românesc nu proclamă o estetică similară cu cea a

clasicismului francez din secolul al XVII-lea, dar recunosc forme

aparţinând barocului sau iluminismului în operele lui D. Cantemir sau în

letopiseţele muntene. Se constată adesea prezenţa unor forme şi idei

literare „clasice” atunci când se studiază paşoptismul, atribuindu-i-se lui

Grigore Alexandrescu ori lui I. Eliade Rădulescu un amalgam de forme şi

de idei literare aparţinând unor diverse curente, uneori antagonice. Cauza

aducerii la lumină a formelor şi ideilor clasicismului european în cultura

românească modernă din prima jumătate a secolului al XIX-lea se

datorează influenţei literaturii neogreceşti a acelui timp şi educaţiei după

principii neoclasice, de care au beneficiat creatorii paşoptişti. Se poate

susţine că în literatura română nu a existat un clasicism bine structurat

într-o mişcare literară, ci numai influenţe târzii în operele unor creatori

aparţinând unor epoci istorice diferite.

În istoria noastră literară sintagma „marii clasici” numeşte grupul

creatorilor, membri sau simpatizanţi ai Junimii, ale căror opere au fost

considerate modele literare autohtone. Mihai Eminescu, poetul, I.L.

Caragiale, comediograful, Ion Creangă, povestitorul şi Ioan Slavici,

romancierul şi nuvelistul, au devenit „coloanele” de susţinere ale esteticii

maioresciene, ce proclama valorile literare izvorâte din sol autohton, în

competiţie cu cele europene. Pentru Titu Maiorescu scopurile oficiale ale

Junimii au fost: cultivarea unui naţionalism în marginile adevărului,

răspândirea literaturii şi ştiinţei europene, aprecierea critică şi obiectivă a

operelor artistice, statuarea activităţii culturale drept un punct de întâlnire

pentru spiritualitatea românească. Din punctul de vedere filozofic, el era

adeptul teoriei evoluţioniste, al idealismului kantian şi schopenhauerian.

Ca stare de spirit, junimismul este academizant şi „clasic” (în sensul de

promovare a unui elitism universitar), cultivă oratoria ironică şi jovială,

spiritul critic şi respectul adevărului.

9

Junimiştii au definit „ideea naţională”, în limita standardelor

europene de evaluare într-un mediu cultural în formare. În studiul din

anul 1868, În contra direcţiei de astăzi din cultura română, T.

Maioreascu formulează, într-un registru polemic, o serie de principii,

atenţionând asupra manifestărilor spiritului public ce contraveneau

evoluţiei organice a civilizaţiei româneşti. Importul de forme culturale,

început printr-un impuls emoţional justificat (uimire şi admiraţie) se

transformase într-o „superficialitate fatală”. Exerciţiul critic al Junimii a

condus la proclamarea unei noi direcţii, după numai cinci ani de la studiul

maiorescian O cercetare critică asupra poeziei române (1867). În anul

1872, mentorul Junimii intuieşte valoarea unor noi voci literare, între care

cea mai spectaculoasă aparţine lui M. Eminescu. Marii creatori junimişti1

devin în următoarele două decenii „clasici”, unicate literare ridicate în

sfera universalităţii. Foarte diferiţi ca formaţie intelectuală şi în

producţiile lor literare, ei sunt uniţi de o înaltă conştiinţă estetică, de

rafinamentul scriiturii, de arhitectura savantă a textelor. Cum toţi sunt

autori de capodopere, ei au fost numiţi de majoritatea criticilor şi

istoricilor literari adevăraţii noştri „clasici”.

Direcţii, curente şi grupuri literareDupă anul 1885, „epoca lui Eminescu”, sau „epoca marilor

clasici” se încheie. „Tumultul” iscat de „Convorbirile literare” şi de

verdictele mentorului Junimii, T. Maiorescu, se domoleşte. O nouă

sinteză românească a cărei esenţă desăvârşită rămâne opera eminesciană

se împlinise. În civilizaţie, cu deosebire în literatură, românii ridicaseră în

spirit european un edificiu durabil cu bază naţională. Noua generaţie,

născută după 1860-1870, se afirmă în noul secol XX prin acceptarea sau

negarea conservatorismului maiorescian. Poporanismul (variantă

1 M. Ocinic, Clasicii, cap. Clasicii şi modelul cultural Junimist, Alma Mater, Sibiu, 2005, p. 4-10.

10

românească a neorealismului), sămănătorismul (variantă autohtonă a

neoromantismului) şi simbolismul îşi dispută scena literară încă de la

sfârşitul secolului romantic, coabitând cu epigonismul eminescian.

Simbolismul este un curent european ce consideră că poezia

trebuie să se apropie de muzică şi mai puţin de pictură. El combate

retorismul romantic şi descriptivismul parnasian şi contestă pretenţiile

realismului de a reflecta fidel lumea înconjurătoare. Arta, în opinia

simboliştilor, sugerează nuanţele subtile ale gândirii şi ale trăirilor

sufleteşti. Acest nou curent poetic se afirmă în Franţa anilor 1885-1890,

fiind anticipat de Charles Baudelaire (1821-1867) cu ale sale

Correspondences1. Stéphane Mallarmé considera că a numi un obiect

înseamnă a răpi trei sferturi din farmecul poemului, ce ar trebui să îl

dezvăluie, puţin câte puţin, numai pentru „a-l sugera”2.

În România, simbolismul este teoretizat de Al. Macedonski în

„Literatorul” şi de Ov. Densusianu în „Vieaţa nouă” şi cunoaşte două

etape: între anii 1880-1904 el se dezvoltă în cercul literar macedonskian,

ca o reacţie antiromantică şi antieminesciană, pentru ca între anii 1915-

1925 să se manifeste în jurul revistelor lui Ov. Densusianu, ca o mişcare

artistică de sine stătătoare, ai cărei reprezentanţi se bucură de succes de

1 Charles Baudelaire, Correspondences: „La Nature est un temple où de vivants piliers⁄ Laissent parfois sortir de confuses paroles; ⁄ L’homme y passe à travers des forêts de symboles ⁄Qui l’observent avec de regards familiers. ⁄⁄ Comme de longues échos qui de loin se confondent ⁄Dans une ténébreuse et profonde unité, ⁄Vaste comme la nuit et comme la clarté, ⁄Les parfums, les couleurs et les sons se répondent”. Varianta românească propusă de Al Philippide sună astfel: „Natura e un templu ai cărei stâlpi trăiesc ⁄Şi scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceaţă; ⁄ Prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă ⁄ Şi toate-l cercetează c-un ochi prietenesc. ⁄⁄ Ca nişte lungi ecouri unite-n depărtare ⁄ Într-un acord în care mari taine se ascund, ⁄ Ca noaptea sau lumina, adânc, fără hotare, ⁄ Parfum, culoare, sunet se-ngână şi-şi răspund”. Apud Charles Baudelaire, Les Fleurs du mal, ⁄ Florile răului, ediţie de Geo Dumitrescu, introducere şi cronologie de Vladimir Streinu, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968, p. 19.2 Poetica lui Stéphane Mallarmé (1842-1898) este materializată în volumele de versuri ale lui Arthur Rimbaud (1854-1891), Une Saison en enfer şi Paul Verlaine (1844-1896), Poèmes Saturniens. Muzica lui Wagner (1813-1883) şi filozofia lui Henri Bergson (1859-1941) intuiesc universalitatea mişcării simboliste. Acest curent este teoretizat de revistele „La Révue indépendente”, „La Révue Wagnerienne”, „La Wallonie”, între anii 1884-1886 şi de Jean Mauréas, autorul Manifestului Simbolismului, din anul 1886.

11

public şi de o receptare critică favorabilă. Trăsăturile simbolismului

european sunt lirismul profund şi gândirea analogică înfăţişată sub forma

sinesteziei1. Ele sunt ilustrate de Rimbaud în versurile: „A noir, E blanc,

U vert, O bleu”. Replica românească a versurilor poetului francez o aflăm

în opera lui Ion Minulescu:

Ne-am întâlnit în ţara care-al’datăManon Lescaut iubi pe Des Grieux.Într-un amurg de toamnă, ochestrală,În violet,În alb,În rozŞi-n bleu. (Romanţă fără muzică2)

Poezia devine o imagine a absolutului iar poetul este un vizionar.

Simbolul este un semn. Sugestia impune o altă teorie a limbajului poetic:

„A exprima inexprimabilul, a da formă lucrurilor informe printr-o fericită

corespondenţă de imagini şi sunete, şi prin toate acestea să faci să nască

frumosul pe care să-l dăruieşti contemporanilor tăi, ce poate fi mai

sublim?”. Poezia este muzică, poetica lui P. Verlaine formulând acest

deziderat: „De la musique avant tout chose ⁄De la musique encore et

toujours”. Simbolismul cultivă versul liber, eliberat de orice canoane

prozodice rigide. Tematica poeziei reflectă nemulţumirea faţă de

orânduirea burgheză şi faţă de consecinţele industrializării în oraşele

muncitoreşti: cetatea modernă este asemenea unei meduze, tentaculare,

natura ei este artificială, moartă, locuitorii lui sunt condamnaţi la o

singurătate tragică, salvarea se află în fuga imaginară spre ţinuturi

exotice, necunoscute.

Critici, mentori şi reviste literareTitu Maiorescu (1840-1917) s-a afirmat ca un opozant neobosit al

epocii culturale paşoptiste şi al „formelor fără fond”. După anul 1872, el

1 Sinestezia este o figură de stil ce sugerează un complex de senzaţii vizuale, auditive, olfactive, tactile şi gustative. 2 Ion Minulescu a inclus în Romanţe pentru mai târziu, publicat în anul 1908, mai multe poeme cu titlul Romanţe fără muzică.

12

revine la principalele direcţii ale romantismului autohton subliniind

nevoia de specializare şi de rigoare ştiinţifică. În Prefaţa volumului de

Critice, publicat în anul 1874, el formulează teza energiilor culturale

naţionale, fundamentate pe asimilarea creatoare a filozofiei clasice

germane, autorii săi preferaţi fiind Lessing, Herder, Schiller. În anul

1892, la a doua ediţie a celor trei volume de Critice, el îşi reafirmă

umanismul antropologic, adeziunea la istorism şi raţionalism (pentru

Herder limba unui popor este depozitara sufletului naţional), neagă

valoarea culturii claselor înalte şi atenţionează asupra abisului, din zi în zi

mai adânc, dintre intelectualitatea literată şi popor. În opinia lui singura

sursă reală de cultură naţională este ţăranul român. Mentorul Junimii

pledează pentru ortografia fonetică şi alfabetul latin, fiind împotriva

tezelor „puriste” şi „etimologizante” promovate de confraţii ardeleni. El

pledează pentru îmbogăţirea limbii cu neologisme şi condamnă

întrebuinţarea cuvintelor numai pentru plăcerea sunetului, „fără nici un

respect pentru acea parte a naturii omeneşti care se numeşte inteligenţă”1.

Constantin Dobrogeanu Gherea2 s-a afirmat în cultura noastră

după 1885, când publică în revista „Contemporanul” o suită de articole

menite a combate estetismul lui T. Maiorescu. După zece ani de prezenţă

publicistică în paginile revistei socialiste ieşene, el şi-a reorientat

preocupările în alte direcţii culturale. Studiile, risipite iniţial prin diverse

publicaţii socialiste, au fost adunate de autor după 1890 în mai multe

volume de Studii critice. Principalele domenii unde C.D. Gherea a avut

contribuţii inovatoarea sunt estetica şi critica literară. În opinia lui,

corespondentul lui homo faber, prototipul uman la societăţii burgheze,

este în plan spiritual homo aesteticus, omul de cultură salvându-se prin

opera sa de mecanicismul industrializării. Adept al determinismului, al

1 Titu Maiorescu, Beţia de cuvinte în Revista contimporană (Studiu de patologie literară), publicat în anul 1873, vol Critice, EPL, 1966, p. 151. 2 C. Dobrogeanu Gherea (Solomon Katz) (1855-1920), s-a născut în Ucraina şi a imigrat în România la vârsta de 20 de ani, în anul 1875, unde a dobândit cetăţenie peste 15 ani, în anul 1890.

13

istorismului, al primatului psihicului în faţa imaginaţiei şi a fanteziei

creatoare, el este încrezător în progresul umanităţii. Conceptele pe care le

defineşte şi le dezbate în opera sa publicistică sunt: etic, tendinţă, etnic,

influenţa mediului, rolul artei asupra socialului1. Pentru criticul ieşean

opera de artă este produsul psihicului omenesc iar estetica este

îngemănată cu filosofia. El disociază între arta creatoare şi „exerciţiu”,

opera fiind produsul celei dintâi. Frumosul unei lucrări de artă constă în

armonia formei cu fondul. Eticul este o realitate, în vreme ce esteticul

este o modalitate de reflectare a acestei realităţi. În polemica lui cu

doctrina maioresciană, el ajunge să definească noi concepte critice, şi

anume „tendenţionismul” şi „tezismul” în artă. C.D. Gherea afirmă că

„tendinţa trebuie să reiasă din situaţia şi din acţiunea însăşi, fără să fie

scoasă în evidenţă în mod expres” şi „poetul nu este ţinut să-i ofere de-a

gata cititorului rezolvarea istorică pe care viitorul o va da conflictelor

sociale zugrăvite de el”2. El consideră că „artă fără tendinţă n-a existat, nu

există şi nu va exista [...]”. Mai mult decât atât, „ideile şi tendinţele

sociale sunt chiar sângele cald şi hrănitor care nutreşte şi face vieţuitor

organismul numit artă. A spune că ideile şi tendinţele sociale sunt ceva cu

totul deosebit în artă, este tot aşa cum ai zice că sângele e ceva cu totul

străin de organismul omenesc [...]”. Concepţia lui estetică se opune atât

gratuităţii artei promovate de T. Maiorescu cât şi tezismului, deoarece

pentru criticul socialist opera de artă este „un univers viu”. Admirator al

creaţiei populare şi al generaţiei paşoptiste, el descoperă la contemporanii

de după 1880 o stare de pesimism şi de ignorare a vieţii cetăţeneşti3.

Consecinţele campaniei sale au consacrat mitul eminescian şi au intuit

epigonismul unor discipoli.

1 Zigu Ornea, Opera lui C. Dobrogeanu Gherea, Cap. I. Teoretician şi critic literar, Cartea Românească, 1983, p. 16-206.2 C.D. Gherea, Tendenţionismul şi tezismul în artă, (1887-1890), în vol. ....3 C.D. Gherea publică o serie de titluri pe această temă: Artişti cetăţeni, Artişti proletari intelectuali, (1894), Decepţionismul în literatura română (1887), Cauza pesimismului în literatură şi artă.

14

Un alt domeniu unde C.D. Gherea a avut o contribuţie originală

este critica literară. El o consideră un gen distinct slujit de un cretor, care

pe lângă talentul înnăscut şi intuiţie trebuie să posede şi o cultură solidă:

„În opera critică se răsfrânge şi se exprimă personalitatea criticului cu

temperamentul lui, convingerile, toată fizionomia lui morală şi

intelectuală”. Lui C.D. Gherea i se atribuie debutul criticii de detaliu,

aplicate asupra textului1, el formulând şi patru criterii de evaluare a

valorii estetice a unei opere: de unde vine opera, ce influenţă va avea, cât

de sigură şi de vastă va fi această influenţă, prin ce mijloace se adresează

cititorului. În opinia sa, arta este „natura văzută prin sufletul artistului” iar

critica este „arta văzută prin prisma criticului”. Stilul lui C.D. Gherea nu

are limpezimea de cristal a celui maiorescian şi nici inflexibilitatea rece şi

absolută a acestuia. Cum el a dobândit cunoştinţele de limba română abia

la vârsta tinereţii, scriitura sa are numeroase poticneli. Cu timpul însă

oralitatea, patosul pledoariilor, umorul bonom au adus un plus de

personalitate scrisului său, ce l-a impus unui auditoriu dispus a-i ierta

stângăciile în construcţia frazelor.

„Convorbiri literare”, în jurul cărora se adună începând cu 1867

inteligenţa ieşeană, se mută după 1885 la Bucureşti devenind o revistă cu

profil academic şi universitar. Publicaţia Junimii a promovat o critică

adevărată şi a luptat împotriva imposturii. Între anii 1867-1893 Iacob

Negruzzi a fost redactor responsabil şi director. Din 1893 până în 1895

revista a avut un comitet director aflat sub coordonarea lui I. Negruzzi.

Între anii 1907-1921 ea este condusă de Simion Mehedinţi, între anii

1921-1939 aflându-se sub conducerea lui Al. Tzigara Samurcaş. Din

1939 ea trece în grija lui I.E. Toroutiu. Revista a fost susţinută financiar

între anii 1867-1885 de junimişti, pentru ca după 1885 să fie încredinţată

Editurii Socec. Până în anul 1900 revista a fost preocupată în mod 1 C.D. Gherea îşi aplică metoda critică în numeroase studii, dintre care cele mai cunoscute sunt cele dedicate lui M. Eminescu pe care îl numeşte „un profet ce a creat şcoală” şi lui I.L. Caragiale ai cărui eroi sunt ”creaţiuni proprii, oameni nou-născuţi, cu individualitate proprie”.

15

preponderent de literatură, pentru ca după această dată să lase loc

activităţii istoriografice.

În opinia lui Mihai Dinu Sturdza1 Junimea a fost o grupare de

opoziţie politică, ascunsă sub aparenţe masonice, ce s-a impus în

conştiinţa publică ca un cenaclu destinat convorbirilor politice cu somităţi

locale ale burgheziei bogate, cu intelectualii de vază şi cu câţiva

funcţionari atraşi de perspectiva frecventării unui cerc. Aspectul public al

societăţii este boieresc, junimismul reprezentând o tentativă de prelungire

la nesfârşit a forţei sociale a moşierimii. Regulile masonice respectate de

junimişti sunt: atitudinea filantropică, democraţia ostentativă, banchetele

anuale. Junimea a susţinut material şi spiritual unele publicaţii din afara

graniţelor: „Concordia”, 1861-1870, „Aurora română”, 1863, devenită

„Familia” (1865-1880) în Pesta şi după 1880-1905 în Oradea, „Tribuna”

în Sibiu, 1884, „România jună” în Viena, 1882. În opoziţie cu Junimea şi

„Convorbiri literare” au fost gazetele lui B.P. Hasdeu: „Din Moldova”,

„Lumina”, „Aghiuţă”, „Satyrul”, „Traian” (din 1869), „Columna lui

Traian”, „Revista nouă” (1883). Alţi opozanţi ai Junimii sunt grupaţi în

jurul revistelor bucureştene „Transacţiuni literare şi ştiinţifice” (1872-

1873) şi „Revista contimporană” (1873-1876), ce devin ţinta pamfletelor

lui T. Maiorescu.

În Iaşi apare în anul 1881 „Contemporanul. Revistă ştiinţifică şi

literară”, editată de Cercul socialist, aflată sub direcţia lui Ioan Nădejde.

Ideologul literar al publicaţiei devine C.D. Gherea, începând cu anul 1885

până în 1897. Om cu o cultură occidental-europeană şi înţelegere

umanistă a vieţii şi a societăţii, el a influenţat critica noastră literară şi

sociologia. Revista a făcut cunoscute cititorilor săi descoperirile recente

din Europa Occidentală, a militat pentru emanciparea femeii şi a familiei,

pentru educaţia ţăranilor de la sate. Ea a pledat pentru un învăţământ

ştiinţific şi aplicat asupra nevoilor societăţii burgheze. Redactorii săi au

1 Mihai Dinu Sturdza, Junimea –societate secretă, Ethos, 1973, Paris.

16

demascat plagiatul şi impostura ştiinţifică, au încurajat traducerile. C.D.

Gherea avea înţelegerea sărăciei endemice în care se zbătea România

acelor vremuri, mărturisind în corespondenţa privată, asemenea

cronicarilor medievali: „Sărmanele şi nenorocitele noastre ţări mici şi

înapoiate, dar şi mai sărmani şi nefericiţi sunt acei oameni mari care se

nasc în aceste ţări mici”.

„Contemporanul” a publicat în paginile sale o suită de articole

semnate de C.D. Gherea, care a polemizat cu opiniile estetice

maioresciene. Disputa dintre cei doi oameni de cultură s-a aprins după

eliminarea piesei D’ale carnavalului de I.L. Caragiale de pe scena

Teatrului Naţional din Bucureşti. Articolul lui T. Maiorescu, Comediile

d-lui Caragiale, l-a nemulţumit pe criticul socialist şi i-a oferit prilejul de

a supune dezbaterii publice o serie de teme, precum autonomia şi

gratuitatea artei în opoziţie cu tendenţionismul implicit al fiecărui

„product” artistic, rostul artistului în cetate etc. Dacă publicistica de la

„Convorbiri literare” a sintetizat şi a definit o perioadă culturală ce îşi

încheia existenţa, „Contemporanul” deschide porţi către viitor, având

vocaţia de precursor al unor tendinţe şi direcţii noi în cultura română a

secolului XX. C. Stere (1893-1935), P. Bujor şi alţi publicişti fondează în

anul 1893, mai întâi la Iaşi şi apoi la Bucureşti gazeta „Evenimentul

literar”, devenită „Viaţa românească”, din anul 1906, coordonată literar

de G. Ibrăileanu.

În Bucureşti apare „Vieaţa” (1893-1896) sub patronajul lui V. A.

Urechea (istoric şi academician) şi Al Vlahuţă. „Adevărul” scoate un

supliment literar, „Adevărul literar”, sub patronajul lui A. Bacalbaşa, I.L.

Caragiale, I. Slavici şi G. Coşbuc editează între anii 1894-1896 revista

presămănătoristă „Vatra”, urmată de „Povestea vorbei”, „Foaia ilustrată”

şi „Pagini literare”. În anul 1880, Al Macedonski înfiinţează asociaţia şi

revista „Literatorul”, ce promovează o direcţie antieminesciană, implicit

antiromantică, în sincronie cu parnasianismul şi simbolismul occidental.

17

Revistele şi mişcările literare de la sfârşit de secol demonstrează

atât existenţa unei intelectualităţi umaniste, cu o înaltă pregătire

universitară, doritoare a se afirma într-o direcţie autohtonă, cât şi a unui

public instruit, capabil a înţelege şi împărtăşi noile direcţii culturale,

europene. De asemenea, se constată un transfer susţinut de idei şi de

forme literare între diferitele provincii istorice româneşti, Bucureştii

devenind un centru de iradiere culturală pentru spiritualitatea românească.

În Muntenia, viaţa culturală a capitalei este completată de cea a Craiovei,

în Moldova, Iaşii sunt concuraţi de Cernăuţi, Chişinău, Fălticeni,

Botoşani şi Bârlad, iar în Transilvania, la Sibiu şi Năsăud se afirmă

românitatea din comunităţile de la graniţele sudice şi nordice ale Imperiul

Austro-Ungar.

La sfârşitul secolului coexistă mai multe direcţii culturale, dintre care

enumerăm:

socialist-umanitară, de inspiraţie rusă, şi susţinută de inteligenţa

revoluţionară basarabeană ale cărei idealuri naţionale se

materializau în revolta socială şi în lupta pentru emanciparea

grupurilor defavorizate,

modernitatea de dreapta a conservatorilor junimişti, susţinătoare a

monarhiei constituţionale şi a civilizaţiei patriarhale, rurale,

simbolismul, în varianta lui franceză, teoretizat de revistele lui Al.

Macedonski şi Ov. Densusanu,

tradiţionaliştii neoromantici şi neorealişti aflaţi în grupările

sămănătoriste şi poporaniste de la începutul noului secol.

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, se afirmă folcloriştii, ce

continuă cercetările lui B.P. Hasdeu, susţinute de Junimea şi de

Academia Română. Între cei mai cunoscuţi sunt Petre Ispirescu, S. Florea

Marian, G. Dem. Teodorescu, I. Pop Reteganul, V.A. Urechia, D.

Stăncescu etc.

18

Personalităţile artistice Principalul poet al ultimelor trei decenii de secol romantic este M.

Eminescu, al cărui volum de Poezii, apărut în iarna anilor 1883-1884 din

grija lui T. Maiorescu, trezeşte interesul criticii literare. T. Maiorescu, în

anul 1872, C.D. Gherea, în anul 1882, N. Petraşcu, în anul 1892, exprimă

opinii critice favorabile şi proclamă versurile eminesciene modele de

urmat pentru noua generaţie. Valul de simpatie în favoarea omului

Eminescu, bolnav, determină ca încă din timpul vieţii acestuia creaţia lui

să devină o sursă de inspiraţie pentru unii dintre confraţi, Veronica Micle,

S. Bodnărescu, Al Vlahuţă inaugurând în cultura modernă epigonismul

eminescian.

Al. Macedonski, un spirit romantic cu entuziasme egalitar-

umanitare, este cel mai cunoscut opozant al poeticii eminesciene, un

contestatar subiectiv şi nedrept al valorii acesteia. Din dorinţa distanţării

de modelele Junimii, el exersează forme noi, parnasiene şi simboliste,

adunate în volumele din 1881, Poezii, 1895, Excelsior, 1897, Bronzes. În

direcţia inaugurată de poetul nopţilor şi al rondelurilor se înscrie şi Traian

Demetrescu, Şt. O. Iosif, George Murnu şi Duiliu Zamfirescu, care îşi

lansează volumele la sfârşit de secol.

George Coşbuc inaugurează a treia direcţie poetică a sfârşitului de

secolui al XIX-lea cu poeziile adunate în volumele di anii 1893, Balade şi

idile şi 1896, Fire de tort, poezia lui continuând lirismul civic paşoptist.

Ultimele decenii consacră proza modernă românească, atât în

formele ei scurte (schiţă, povestire, nuvelă şi roman) datorită

contribuţiilor unor autori precum I. Creangă, I. Slavici, I.L. Caragiale,

Duiliu Zamfirescu, Al Vlahuţă, B. Ştefănescu Delavrancea şi Al.

Macedonski, cât şi în formele ei romaneşti, graţie lui: Ioan Slavici

(Mara), Al Vlahuţă (Dan), Duiliu Zamfirescu (Viaţa la ţară).

Reprezentanţii generaţiei mature, G. Panu, C.A. Rosetti, I.E. Rădulescu,

I. Ghica, Al. Odobescu, B.P. Hasdeu publică acum pagini de

19

memorialistică, încercând să aducă în atenţia generaţiilor tinere faptele

prietenilor şi ale colegilor dispăruţi înainte de vreme.

Teatrul beneficiază până în anii ’90 de contribuţiile lui V.

Alecsandri (Sânziana şi Pepelea, Fântâna Blandusiei şi Ovidiu).

Comedia de moravuri şi farsa politică renasc după 1879 graţie lui I.L.

Caragiale, care îşi publică opera dramatică în două volume de Teatru,

1889-1892, prefaţate de T. Maiorescu. Alţi autori creează partituri

dramatice: Al. Macedonski (comedia Iadeş, 1880), V.G. Morţun (drama

istorică Ştefan Hudici, 1891), Ov. Densusianu (1899, drama Între două

lumi).

Critica literară este dominată de T Maiorescu şi C.D. Gherea. Un

exeget harnic ce se preocupă de studiul operelor marilor creatori

autohtoni a fost N. Petraşcu. În ultimii ani ai secolului îşi face debutul şi

Nicolae Iorga.

Sfârşitul de secol se distinge prin specializarea limbajului literar

românesc, diferitele discipline umaniste şi ştiinţifice consolidându-şi

propriile modalităţi de expresie verbală. În acelaşi timp, procesul de

instituţionalizare a culturii autohtone se desăvârşeşte în pofida „formelor

fără fond” reclamate de T. Maiorescu în studiile de filozofia culturii.

Fenomenul imitaţiei după modelul cultural francez se temperează şi

atenţia creatorilor noştri se îndreaptă spre modelul german, susţinut atât

de expansiunea economiei a Prusiei, cât şi de afinităţile lui Carol I cu

aristocraţia austriacă.

Bibliografie

1. Alexandrescu, Sorin, Privind înapoi modernitatea, Editura Univers, Bucureşti, 1999

2. Gherea, C. Dobrogeanu, Studii critice, EPL, 19563. Ghiţă, Simion, Titu Maiorescu şi filosofia europeană, Editura Porto-Franco.

Galaţi, 19954. Lovinescu, E., Titu Maiorescu, Editura Minerva, Bucureşti, 19725. Maiorescu, Titu, Critice, volumele I-II, Editura pentru Literatură, 19676. Maiorescu, Titu, Istoria contimporană a României, 1866-1900, Editura librăriei

Socec şi Co Societate Anonimă, Bucureşti, 1925 sau a doua ediţie intitulată Istoria

20

politică a României sub domnia lui Carol I, îngrijită de Stelian Neagoe, Humanitas, Bucureşti, 1994

7. Manolescu, Nicolae, Contradicţia lui Maiorescu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1970

8. Ocinic, Mirela, Clasicii, Editura Alma Mater, Sibiu, 20059. Ornea, Zigu, Opera lui C. Dobrogeanu Gherea, Cartea Românească, 198310. Vianu, Tudor, Cioculescu, Şerban, Streinu, Vladimir, Istoria literaturii române

moderne, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971

Texte de studiat

1. Carol I, Jurnal, vol I, 1881-1887, text îngrijit de Vasile Doncea, Polirom, 20072. C. Dobrogeanu Gherea, Asupra criticei metafizice şi ştiinţifice,

Tendenţionismul şi tezismul în artă, Critică şi literatură3. Titu Maiorescu, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867,

Direcţia nouă în poezia şi proza română, 1872, Comediile d-lui Caragiale, 1885, Eminescu şi poeziilelui, 1889, Oratori, retori şi limbuţi, 1902

4. Titu Maiorescu, Istoria contimporană a României, 1866-1900

Întrebări

1. Comentaţi unul dintre studiile maioresciene cu privire la starea literaturii române

2. Ce a reprezentat Junimea în cultura română?3. Ce semnificaţie a termenului clasic ilustrează situaţia creatorilor Junimii?4. Numiţi principalele publicaţii literare apărute în diverse centre culturale

româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. 5. Ce alte curente literare îşi pregătesc apariţia la sfârşitul secolului al XIX-lea?

Mihai Eminescu(1850-1889)

Mitul geniului romantic autohton

21

Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt rege ar fi putut să-l distingă? (T. Maiorescu)Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc […] cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român (N. Iorga)[…] prin Eminescu i-a fost dată poporului român o conştiinţă de cultură […]. Darul ce ni s-a făcut prin Eminescu ? A apărut în lumea noastră un om care a înţeles să fie om deplin. Cineva care n-a înţeles să fie al doilea. (C. Noica)

G. Călinescu atribuie paşoptiştilor meritul de a fi elaborat şi

difuzat fragmente din mitologia culturală autohtonă pentru a suplini

absenţa unei epopei antice sau medievale cu privirea la etnogeneză şi la

identitatea spirituală a poporului român. G. Asachi aduce la lumină mitul

etnogenezei, prin punerea în circulaţie a baladei Traian şi Dochia, I.E.

Rădulescu ilustrează mitul erotic în balada romantică Zburătorul iar V.

Alecsandri selectează în culegerea de Balade sau Cântece bătrâneşti

două fragmente: Mioriţa, dovada vieţii pastorale şi a transhumanţei pe

cele două maluri ale Dunării şi Mănăstirea Argeşului, unde se

exemplifică mitul jertfei pentru creaţie a meşterului Manole, obligat să

renunţe la cele lumeşti pentru a-şi înălţa edificiul, într-o lume şi timp

potrivnic capodoperelor durabile.

Criticul, graţie admiraţiei pentru poetul Junimii, consolidează el

însuşi, în prima jumătate a secolului XX, un nou mit cultural, cel al

tânărului geniu romantic, condamnat la dispariţie timpurie şi neînţeles de

contemporani. În lucrările dedicate vieţii1 şi operei lui Mihai Eminescu, el

consfinţea existenţa acestui mit în cultura română modernă, pus în

circulaţie mai întâi de T. Maiorescu, de contemporanii poetului (I.L.

Caragiale, I. Slavici, C.D. Gherea, ş.a.) de discipoli şi epigoni: Veronica

Micle, Al. Vlahuţă, Samson Botnărescu etc. În veacul XX, N. Iorga, G.

Ibrăileanu, D. Murăraşu, Perpessicius, T. Vianu, D. Popovici, C. Noica şi

1 G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, a fost publicată în anul 1932. Noi am apelat la ediţia publicată la EPL, Bucureşti, 1966. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, a fost publicată între anii 1932-1936. Am utilizat ediţia în 2 volume, publicată de EPL, Bucureşti, 1969.

22

mulţi alţii luminează pentru cititori sensurile ascunse ale operei

eminesciene. Criticilor şi istoricilor literari români li s-a asociat şi o serie

de cercetători străini, precum Rosa del Conte sau Amita Bhose etc. Poeţii

secolului XX s-au simţit obligaţi fie să-i urmeze exemplul, fie să-l

conteste, cum au procedat Tudor Arghezi apelând la estetica urâtului ori

Nichita Stănescu, cel care a construit o estetică a sentimentelor sugerate

şi încifrate, uneori ermetic, în simboluri.

Mitul eminescian, expresie a geniului creator românesc, înălţat

încă din timpul vieţii autorului şi desăvârşit în zilele noastre, s-a

fundamentat în jurul a două axe: viaţa omului cu lumini şi umbre (părinţii

şi familia, studiile, boala), marcată de setea de libertate, asumată în ciuda

consecinţelor neplăcute, dureroase, nerespectarea convenienţelor sociale

faţă de familie, şcoală, prieteni şi colegi, faţă de societatea românească

ale cărei slăbiciuni le-a identificat, condamnat şi iertat. A doua axă o

reprezintă opera, redescoperită şi reîntregită continuu: debutul reluat în

spaţii româneşti, diferite (Cernăuţi, Pesta, Iaşi), debutul în volum (1883 –

poezii antume, 1902 – creaţii postume, 1905 – publicistică, 1939–1999 –

opera integrală, cunoscută sub numele de ediţia critică Perpessicius).

Această redescoperire perpetuă se datorează exegeţilor şi îngrijitorilor de

ediţii din opera eminesciană. Aici se adaugă şi lucrările inspirate de omul

şi scriitorul Eminescu aparţinând unor domenii diverse, precum: literatură

(poezie, proză, dramaturgie), muzică, pictură, sculptură etc.

Tânărul dotat excepţional, sortit din naştere la suferinţă Familie şi educaţie

Pe linie paternă, Eminescu aparţine unei familii de români

bănăţeni, stabiliţi probabil din considerente confesionale pe la mijlocul

secolului al XVIII-lea în oraşul Blaj. Vasile Iminovici (1778-1844),

bunicul lui Eminescu, se stabileşte la Călineştii lui Cuparencu din Nordul

Bucovinei, sat bilingv de ruteni şi români, unde se căsătoreşte în anul

1805 cu Ioana Sărghie (1781-1844). Cei doi au opt copii, Gheorghe, tatăl

23

lui Eminescu fiind primul băiat şi al treilea născut. Educat în şcolile din

Blaj, este posibil ca bunicul să fi îmbrăţişat confesiunea unită, greco-

catolică, acţionând în spiritul ei atunci când şi-a trimis urmaşii la

învăţătură. Pe linie maternă, Eminescu este moldovean, Raluca-Rareşa

Juraşcu aparţinând unei familii vechi de mici boieri. Tatăl ei, Vasile

Juraşcu din Joldeşti se căsătorise cu Paraschiva Donţu, fiica unui cazac

exilat prin acele locuri, înconjurat de aureola unei vieţi aventuroase şi a

unei averi misterioase. Vasile Juraşcu a fost vechil, arendaş şi asesor la

judecătoria din Botoşani. El se născuse la Dolhasca şi a murit la Ipoteşti

în 1856. Raluca este cel mai mic dintre cei opt copii ai săi: patru dintre

aceştia, fraţii Costache şi Iancu şi surorile Fevronia şi Olimpia îmbrăcând

haina monahală şi retrăgându-se la mănăstirile bucovinene. Din căsătoria

lui Gheorghe Eminovici (1812-1884) cu Rareşa Juraşcu (1816-1876),

încheiată în anul 1840, s-au născut 11 copii: şapte băieţi, care se sting

relativ repede (Şerban la 33 de ani, Nicolae la 41 de ani, Iorgu la 29 de

ani, Ilie la 16 ani, Mihai la 39, Matei – singurul longeviv, la 73 de ani,

Vasile, sub 1 an). Băieţii au urmat toţi şcoli primare şi gimnaziale, în

Cernăuţi, pentru ca în funcţie de aspiraţii să-şi desăvârşească pregătirea în

medicină, drept, ştiinţe militare, inginerie, filozofie în diverse centre

universitare din: Bucureşti, Sibiu, Viena, Praga. Cele patru fete nu se ştie

a fi urmat vreo şcoală: Ruxandra moartă imediat după naştere, 1845,

Maria a trăit între 1848-1856, Aglaia, 1852-1900, căsătorită cu un

profesor ucrainean din Cernăuţi şi căreia tatăl îi oferă o dotă consistentă,

Harrieta, 1854-1889, infirmă.

Cel de-al cincilea băiat, Mihai, a copilărit în Botoşani iar din 1856

în Ipoteşti, unde tatăl luase în arendă o moşie. El a descoperit aici

frumuseţea unor codri seculari, lacuri şi izvoare, ondularea deal-vale.

Studiile le începe în Cernăuţi, unde descoperă pe profesorul Aron

Pumnul, cel care îi inspiră dragostea pentru limba, istoria şi literatura

românilor. Lui îi dedică poezia, La mormântul lui Aron Pumnul, inclusă

24

într-o culegere din 1866: Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti din

Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Aron Pumnul. Mihai

experimentează acum şi prima iubire pentru „frumoasa copilă”,

necunoscută, din Ipoteşti, dispărută prematur. Studiile efectuate în Viena

anilor 1869-1873 coincid cu recunoaşterea lui Iaşi. Pasiunea pentru

filozofie, pentru istoria veche şi medievală a românilor, prietenia cu I.

Slavici şi iubirea pentru V. Micle sunt experinţele de viaţă principale ale

etapei vieneze de studiu. În Berlin, Eminescu ajunge în anul 1873 la

insistenţele lui T. Maiorescu şi ale tatălui, care doreau să-l vadă ocupând

un post în învăţământul universitar. Cu studiile neîncheiate, Eminescu

revine în Iaşi, 1874, iar din 1876 la Bucureşti, unde ocupă diverse posturi

în administraţia culturală: bibliotecar la Universitatea din Iaşi, revizor

şcolar din 1875, redactor la „Curierul de Iaşi”, redactor la „Timpul” din

Bucureşti, din anul 1877. El a colaborat la Institutul Academic din Iaşi.

Ceea ce caracterizează pe tânărul Eminescu în etapa formării spirituale

este dragostea de carte, nevoia de informaţie enciclopedică şi academică,

pasiunea pentru gazetărie, respectul pentru şcoală (ilustrat de prieteniile

cu I. Slavici, I. Creangă, S. Bodnărescu, pedagogi cu vocaţie şi rezultate

profesionale deosebite). Viaţa sentimentală şi materială dezordonată nu l-

a privat de unele bucurii: prieteniile sincere ale lui T. Maiorescu, I.

Slavici, I. Creangă, I.L. Caragiale, respectul unor oficiali ai vremii (a fost

primit la Palat de Regina Elisabeta1), unele poeme i-au fost traduse şi

publicate în germană de Mite Kremnitz, începând cu anul 1882 etc.

1 Relaţia dintre Eminescu şi Carmen Sylva este învăluită în anecdotă. În epocă s-a zvonit că poetul a avut curajul să-i declare reginei că poezia ei este lipsită de valoare, fapt ce ar fi determinat ruperea relaţiilor cu Palatul Regal. Atenţionat de T. Maiorescu, cel ce intermediase audienţa, poetul ar fi replicat că el şi-a formulat opiniile despre poezia reginei şi nicidecum despre statul ei de primă-doamnă. Apud Gheorghe Eminovici, Amintiri de familie, în vol. Eminescu–înfăşurat în manta-mi... Memorialistică. Mărturiile contemporanilor, volum îngrijit de Cristina şi Victor Crăciun, Editura Litera. David, Chişinău, Bucureşti, 1999, p. 418-420.

25

Peregrinări

Peregrinările lui Eminescu în Provinciile Române şi în Europa

centrală şi sudică confirmă nevoia poetului romantic de orizonturi largi,

infinite. Abandonurile şcolare repetate se datorează faptului că el fusese

fascinat de spectacolele trupelor teatrale româneşti, aflate pentru prima

oară în tranzit şi prin Bucovina. Cu entuziasmul adolescentin al tânărului

român aflat într-un mediu lingvistic străin (german), ale cărui canoane îl

sufocă, Eminescu însoţeşte în Transilvania şi în Regat trupele teatrale

ambulante, descoperind spaţii de românitate, necunoscute pentru el. Când

ajunge în Ardeal, în vara anului 1866, el se recomandă a fi poet:

„Domnilor, eu sunt poet şi vreau să-mi adun material”. În Blaj, locul de

unde a „răsărit soarele românismului” în epoca modernă, el exclamă: „Te

salut, Romă mică! Îţi mulţumesc Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot

vedea!”. În 1867, adolescentul de 17 ani se afla în Giurgiu însoţind trupa

lui Iorgu Caragiale, pentru ca între 1867-1868 să fie în Bucureşti, secretar

în trupa lui Pascaly alături de care întreprinde un turneu în Transilvania.

Graţie acestor peregrinări, Eminescu ajunge să-i descopere pe românii din

diversele provincii istorice, cu tradiţiile, obiceiurile şi creaţia lor populară

şi să cunoască lumea teatrului românesc în intimitatea ei, problemele

repertoriului dramatic autohton şi tendinţele noi ale artei interpretative.

La 24 de ani, când revine în ţară şi renunţă la dorinţa de a-şi

încheia studiile universitare, Eminescu întâlnise trei personalităţi care l-au

influenţat în configurarea propriei spiritualităţi, adunând şi selectând idei

şi forme ale iluminismului ardelenesc, ale rafinamentului francez şi ale

romantismului istorist şi raţionalist german: transilvăneanul militant

pentru cauza românismului Aron Pumnul, actorul şi directorul de trupă

teatrală M. Pascaly, criticul şi esteticianul T. Maiorescu, a cărui nouă

direcţie în cultura română o ilustrează. El cunoscuse şi se împrietenise cu

câţiva dintre colegii de generaţie literară: I.L Caragiale şi I. Slavici,

26

experimentase iubirea în varianta tragic-romantică cu necunoscuta din

Ipoteşte şi cea senzual-cochetă cu Veronica Micle.

Romantismul a acreditat ideea că tânărul geniu este nefericit şi nu

poate ferici, la rândul lui, pe niciun muritor, el fiind incompatibil cu

lumea comună, efemeră. Numele de familie al poetului, propus de I.

Vulcan, redactorul revistei „Familia” din Pesta, sugerează o înrudire cu

latinescul emineo, -ere, verb al cărui echivalent în română este a se ridica

peste, a se distinge, a se vedea bine.

Elementele biografiei omului coincid cu mitul tânărului geniu:

viaţa scurtă, 33 de ani de luciditate şi şapte ani de rătăcire (numită

metaforic de către unul dintre tinerii lui prieteni ardeleni: Eminescu nu

mai avea privire), un fizic frumos, angelic.

I.L. Caragiale îl descrie pe tânărul Eminescu din anul 1868 astfel:

„Tânărul sosi. Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete

mari: o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari – la aceste ferestre ale

sufletului se vedea că cineva era înăuntru: un zâmbet blând şi adânc

melancolic. Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o icoană […]”1. I.

Negruzzi descoperă în 1870 la cafeneaua Troidl din Viena „[…] un tânăr

slab, palid, cu ochii vii şi visători totodată, cu părul negru, lung, ce-i

cobora aproape până la umeri, cu un zâmbet blând şi melancolic, cu

fruntea înaltă şi inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi şi cam roase

[…]”2. I. Slavici, descoperit de poet în Viena, notează: „Dar să cunoşti pe

Eminescu şi vei afla un om de felul în care natura nu produce decât în

momentele sale de preocupaţiune. Parcă n-a ştiut ce face când a făcut şi

părându-i rău mai apoi, începe a strica fapta sa. Eminescu este dintre acei

puţini oameni care nu sunt meniţi a vieţui în societate pentru că nu-şi află

semeni. Îndeobşte el este nesuferit pentru că ştie cine este el, ştie cum

1 I.L. Caragiale, În Nirvana, în vol. Eminescu-înfăşurat în manta-mi..., Editura Litera David, Chişinău, Bucureşti, 1999, p. 167.2 Iacob Negruzzi, Eminescu, vol. cit., p. 254.

27

sunt alţii, nu-i pasă de o lume, pe care trebe s-o dispreţuiască, şi stă ca o

carte deschisă înaintea tuturora […]”1.

Diversitatea şi originalitatea preocupărilor intelectuale (ocultism,

filosofie orientală – budism), precum şi nedreptăţile administrative

suportate din cauza invidiei unor contemporani (campanii de presă

denigratoare, procese civile penibile etc.) au atras simpatia unui public

dispus a revărsa asupra lui o compasiune generoasă. Nu în ultimul rând,

iubirile lui Eminescu au întreţinut interesul pentru persoana sa: relaţia cu

V. Micle, ambiţia ei de a deveni partenera lui de dialog poetic, insistenţa

fetelor ei de a perpetua legenda iubirii lor nefericite, comandând unui

literat de la începutul secolului XX (Octav Minar) să elaboreze o poveste

sentimentală pe baza poeziilor şi a corespondenţei intime. Secolul XX a

amplificat legenda iubirii lor nefericite: aveau aceeaşi vârstă, aceleaşi

preocupări literare, aceleaşi dorinţe. Veronica se stinge din viaţă la

mănăstirea Agapia, câteva luni după moartea lui Eminescu, lăsând

stareţei un jurnal cu ultimele ei viziuni de dincolo de viaţă. În anul 2000,

la 150 de ani de la naşterea lui Eminescu, s-a permis publicarea unui

volum de corespondenţă2 integrală alcătuită din manuscrise inedite,

aflate în SUA. În acelaşi registru este şi prietenia cu I. Creangă, pe care

Eminescu îl admiră, îl susţine să-şi publice opera şi îi certifică talentul

pedagogic. Corespondenţa humuleşteanului către bădia Mihai şi

dispariţia lui prematură, în 31 decembrie 1889, se adună într-un scenariu

ce conduce la concluzia că Eminescu a luat cu sine în cealaltă lume pe cei

pe care îi iubea cel mai mult.

Prin pregătirea intelectuală în şcolile germane (Cernăuţi, Viena şi

Berlin), prin preocupările şi destinul asemănător cu cel al lui Hőlderlin3

1 Ioan Slavici, Amintiri, Minerva, col. BPT, Bucureşti, 1994, p. 97. 2 XXX, Dulcea mea Doamnă-Eminul meu iubit, Corespondenţa dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle, Editura Polirom, Iaşi, 2000.3 Hőlderlin (1770-1843), autor al romanului Hyperion sau ermitul din Grecia, 1797 şi al poeziei La gurile Dunării. El supravieţuise din anul 1804 până în 1843 cu minţile rătăcite.

28

sau al lui Novalis1, Eminescu a fost inclus în galeria creatorilor, al căror

destin le este potrivnic în această lume şi, cărora, prin compensaţie, le

este menit să creeze o operă nemuritoare. Dispoziţia romantică

fundamentală a lui Eminescu este dorul mistic de moarte, înţeles ca o

eliberare spre infinit, ca o împingere la extrem a interiorităţii, o izolare a

eului ce aspiră la o comuniune fără limite. Asemenea romanticilor

germani el descoperă forţele subconştientului şi pe cele ale

inconştientului, visul, nostalgia, magicul, feericul şi fantomaticul,

magnetismul sufletului şi tainele miturilor, ascultă vocile naturii, atribuie

istoriei o nouă înţelegere şi recunoaşte individualitatea creatoare a

popoarelor: „Şi oare tot n-ai înţeles ⁄ Cum nu mi-i lumea dragă ⁄ Când cu

nimic nu m-am ales ⁄ Din viaţa mea întreagă ⁄⁄ Când al meu suflet mistuit ⁄

De chin şi de părere ⁄ A fost un trist, necontenit ⁄ Prilej pentru durere” (Şi

oare tot n-ai înţeles).

Creatorul unei opere nemuritoareVolumul de Poezii, publicat de T. Maiorescu în iarna anilor 1883-1884

Mitul tânărului geniu s-a conturat datorită imaginii de creator

nefericit, sugerate cititorilor în momentul declanşării bolii lui Eminescu.

Volumul de Poezii publicat de T. Maiorescu cuprinde o selecţie din

antumele poetului. De la cele 61 de poezii incluse în prima ediţie, se

ajunge la 75 în ultima ediţie, din anul 18942. Publicarea acestui prim-

volum din opera eminesciană, în anul când acesta fusese internat în

1 Novalis (1772-1801), fusese logodit cu Sophie von Khun, 1796, moartă la numai 15 ani, este autorul unor cântece religioase şi al romanului Heinrich von Ofterdingen, unde se ilustrează motivul literar al florii albastre.2 În 1883, T. Maiorescu selectase pentru primul volum eminescian trei poezii de iubire (Lasă-ţi lumea, Iubind în taină, Te duci), zece poeme filozofice (printre care Glossa, Odă [în metru antic], Mai am un singur dor cu cele patru variante ş.a.), patru poeme de inspiraţie populară (Ce te legeni, La mijloc de codru, Somnoroase păsărele, Peste vârfuri). Ulterior, el adaugă poemele: La steaua, De ce nu-mi vii, Kamadeva, Strigoii, Satira I, Doina, Sara pe deal, Dalila, Rugăciune. Criticul include şi trei arte poetice: Singurătate, Criticilor mei, Se bate miezul nopţii. El a operat o serie de modificări, contestate atât de autor, în momentele de luciditate, cât şi de criticii vremii, suprimând patru strofe din răspunsul Demiurgului (Luceafărul) şi dând celor cinci satire titlul de scrisori.

29

sanatoriu şi boala fusese confirmată, a născut un val de emoţie, astfel

încât icoana publicistului incisiv şi inteligent, din anii 1878-1883, de la

ziarul „Timpul” a fost concurată de imaginea poetului cu o soartă

nedreptă, nefericit şi cu minţile rătăcite. Campania iniţiată de prieteni în

vederea obţinerii de fonduri pentru plata spitalizării şi îngrijirii lui în

diverse sanatorii din ţară şi străinătate, menţine viu interesul tinerilor

literaţi pentru omul Eminescu.

Simpatia de care se bucură artistul în ultimii ani ai vieţii se

datorează şi celor trei arte poetice aşezate de îngrijitorul ediţiei din 1983-

1984 la început, mijloc şi final de volum. Poemul Singurătate deschide

volumul: „Cu perdele lăsate ⁄Şed la masa mea de brad ⁄Focul pâlpâie în

sobă ⁄Iară eu pe gânduri cad. ⁄⁄Stoluri, stoluri trec prin minte ⁄Dulci iluzii.

Amintiri⁄Ţârâiesc încet cu greeri ⁄Printre negre, vechi zidiri…⁄⁄Câteodată

… prea arare … ⁄A târziu când arde lampa ⁄Inima din loc îmi sare⁄ Când

aud cum sună cleampa … ⁄⁄Este Ea. Deşarta casă ⁄Dintr-o dată-mi pare

plină,⁄În privazul negru-al vieţi-mi ⁄E-o icoană de lumină ⁄⁄Şi mi-i ciudă

cum de vremea ⁄ Să mai treacă se îndură, ⁄Când eu stau şoptind cu

draga ⁄Mână-n mână. Gură-n gură”1.

În mijlocul volumului, T. Maiorescu inserează poezia Se bate

miezul nopţii, ce transmite un sentiment acut de melancolie, asumată

metafizic. Poema proiectează imaginea romanticului damnat şi nevoia

omenească de a împărtăşi plăcerile semenilor: „Se bate miezul nopţii în

clopotul de-aramă ⁄Şi somnul vameş vieţii nu vrea să-mi iee vamă ⁄Pe căi

bătute adesea vrea moartea să mă poarte, ⁄S-asamăn între laolaltă vieaţă şi

cu moarte; ⁄Şi cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă ⁄Căci între

1 Singurătate se înscrie în seria meditaţiilor romantice, iniţiate de Lamartine cu a sa L’Isolement, tradusă frecvent de romanticii paşoptişti, începând cu anul 1822. Meditaţie despre condiţia poeziei, ea este alcătuită din zece catrene cu versuri scurte, de câte 8-7 silabe, cu o rimă savantă, utilizând vocale deschise şi consoane dentale şi lichide. Printre temele şi motivele ilustrate în poemă sunt: antitezele viaţă-moarte, realitate-creaţia iluzorie. Cu o cromatică specifică universului liric eminescian, negru-alb gălbui, meditaţia propune imagini acustice, vizuale şi dinamice, personificări şi epitete simple sau compuse, inversiuni, construcţii lingvistice inedite. Poetul inserează cuvinte regionale cu iz arhaic precum cleampa ori privaz.

30

amândouă stă neclintita limbă”. În final, Criticilor mei acuză pe cei

incapabili a acorda que sunt Caesaris, caesari1: „Multe flori sunt, dar

puţine⁄ Rod în lume o să poarte⁄Toate bat la poarta vieţii⁄ Dar se scutur

multe moarte.⁄⁄E uşor a scrie versuri ⁄ Când nimic nu ai a spune⁄ Înşirând

cuvinte goale ⁄Ce din coadă au să sune […]”2.

Manuscrisele eminesciene

Predarea manuscriselor Academiei Române de către T. Maiorescu

în anul 1902, la cererea admiratorilor poetului, a readus în atenţie creaţia

acestuia şi din alte perspective decât cele oferite de volumul maiorescian.

În 1902 Nerva Hodoş şi Ilarie Chendi publică prima ediţie de creaţii

postume, iar în 1905 Ioan Scurtu primul volum de Scrieri politice şi

literare. Caietele eminesciene cu peste 15 000 de pagini devin o sursă

inepuizabilă de studii. Ediţia completă a operelor eminesciene, iniţiată în

anul 1939 de Academia Română şi încredinţată lui Perpessicius, se

finalizează abia în anul 1999 cu publicarea volumului al XVII-lea.

Publicarea3 operei integrale a identificat principalele etape4 ale creaţiei

eminesciene şi a deschis astfel noi perspective asupra operei,

evidenţiindu-i unitatea tematică şi diversitatea domeniilor de cunoaştere.

Într-o clasificare „şcolărească”, textele eminesciene aparţin mai multor

domenii: literatură de ficţiune (poezie, dramaturgie, proză, folclor),

ştiinţe (filozofie, estetică, filologie, sociologie, politică, lingvistică),

publicistică, texte non-ficţionale (corespondenţă, memorialistică). În

prezent, manuscrisele sunt copiate pe CD de Academia Română.

1 În traducere rom. Daţi Cezarului ceea ce este al Cezarului, apud Evanghelia lui Matei, XXII, 21.2 Toate versurile citate sunt preluate din volumul M. Eminescu, Opere, I, Poezii tipărite în timpul vieţii, ediţie de Perpessicius, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă regele Carol II, 1939.3 Volumele cuprind: I - III, poezia antumă, IV-V, poezia postumă, VI, creaţia de inspiraţie populară, VII, proza, VIII, dramaturgia şi dicţionarul de rime, IX-XIII, publicistica, XIV, traduceri filozofice, istorice şi ştiinţifice, XV, inedite, XVI, corespondenţa, XVII, biobibliografia.4 Între anii 1866-1869 Eminescu a elaborat 21 de titluri, între 1870-1872; 21 de titluri, 1873-1875; în anul 1876 a elaborat 41 de titluri; între anii 1877-1879, 41 de titluri; între 1880-1886, 25.

31

Trăsăturile stilului eminescian

Accesibilitatea aparentă a operei eminesciene, datorată atât

lexicului vechi şi popular, cât şi armoniilor sonore incantatorii a permis

publicului mediu instruit să o recepteze şi să o îndrăgească. Într-un studiu

statistic1 asupra vocabularului s-au numărat 4973 de cuvinte titlu, dintre

care 51,8 % sunt latine. Eminescu preferă cuvintele vechi, între care cel

mai des utilizate sunt: substantivele ochi, lume, viaţă, umbră, fată, lună,

noapte, suflet, vis, inimă, cer, cap, stea, floare, zi, om, lumină, adjectivele

dulce, alb, negru, verbele a zice, a iubi, a sta, adverbul încet.

La această aparentă înţelegere a expresiei eminesciene concură şi

imaginile sonore originale. Armoniile poetice sunt aproape imposibil de

tradus, G. Călinescu2 ajungând la concluzia că strofele Luceafărului fac o

„ţevărie complicată pentru ca seva să comunice peste tot cu aceeaşi

putere. Unitatea se înfăptuieşte muzical. Unele strofe tac, altele cântă, în

acord cu flautele unei orgi. La sfârşit răsună toate într-un ţipăt coral”.

Anatol Vieru3 surprinde mecanismul inefabil al raporturilor dintre

mesajul şi expresia sonoră a poemei Dorinţa. Versurile finale „Adormind

de armonia ⁄ Codrului bătut de gânduri, ⁄ Flori de tei deasupra noastră ⁄ Or

să cadă rânduri, rânduri” sunt numai aparent muzicale, înţelesul lor adânc

fiind potenţat de sonoritatea narcotică, incantatorie, ce face pe cititor să

alunece peste cuvinte, sensul poemei urmărindu-l până şi în somn, în vis.

„Cu flori de tei deasupra”, îmbătat de armonia codrului bătut de gânduri

şi înrobit de memoria ninsă a amintirilor tăcute, cititorul este vrăjit de

muzicalitatea versurilor.

Folclorul, sursă de inspiraţie şi model literar

1 Luiza Seche, Lexicul artistic eminescian în perspective statistice, în vol. Studii de limbă literară şi filologie, sub egida Institutului de lingvistică al Academiei RSR, sectorul de limbă literară şi filologie, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1969, p. 65-90.2 G. Călinescu, Istoria Literaturii române de la origini până azi, ed. a II-a, Minerva, Bucureşti, 1982, p. 475.3 Anatol Vieru, Adormind de armonia, rev. „Ramuri”, nr. 300, iunie, 1989.

32

Pasiunea pentru folclor i-a alimentat lui Eminescu într-o manieră

proprie creaţia, el ajungând să realizeze capodopere în stil folcloric: „[…]

cea mai mare însuşire a lui Eminescu este de a face poezii populare fără

să pastişeze şi cu idei culte […]. În doinele eminesciene iluziunea este

desăvârşită […]. Ideea este însă cultă”1. Cadrul spaţial al descrierilor

eminesciene este rural-patriarhal, dominat de o natură ideală alcătuită din

codru, tei, salcâm, trestii, izvoare, lac, lună, stele. Convins că în creaţia

populară descoperă spiritualitatea originală a neamului, poetul considera

folclorul un element diferenţiator, o expresie originală a raporturilor

dintre naţional şi universal, individual şi general.

În ediţia Perpessicius a operelor complete, textelor de inspiraţie

folclorică li s-au rezervat cel de-al VI-lea volum. Încă din anul 1871,

când a devenit membru al societăţii secrete Orientul, Eminescu a cules

folclor literar, cu deosebire în nordul Moldovei, în versuri (doine de

dragoste, dor, înstrăinare, cătănie, revoltă, haiducie, voinicie, codru,

ciobănie precum şi bocete, blesteme, cântece de petrecere, jocuri de copii,

strigături, balade – Cântecul lui Viţă Cătănuţă, Cântecul lui Doncilă –,

colinde, oraţii de nuntă) şi în proză (basmul Călin Nebunu, cules de la

maica Zenaida de la mănăstirea Agafton).

În opera eminesciană folclorul este sursă de inspiraţie pentru

basmul Făt-Frumos din lacrimă, 1870, poeziile Călin, file din poveste,

1876, Luceafărul, 1883, Făt-Frumos din tei, 1883, Povestea teiului,

1883, Doina, 1883, Revedere, Ce te legeni, 1878-1879, Mai am un singur

dor, 1878-1880, Somnoroase păsărele,1883, La mijloc de codru, 1883,

Lasă-ţi lumea, 1883, O rămâi, 1883, Fiind băiet păduri cutreieram,

postumă elaborată între anii 1877-1879. Temele reflectate sunt: opoziţia

om-natură din punctul de vedere la categoriei timp (Ce te legeni,

Revedere), alegoria moarte-nuntă (Mai am un singur dor), natura înfrăţită

cu omul (Povestea teiului, La mijloc de codru).

1 G. Călinescu, op. cit, p. 474.

33

Bibliografie

1. Eminescu, Mihai, Poesii, ediţie de Titu Maiorescu, Socec, Bucureşti, 18842. Caracostea, D, Scrieri alese, III, Arta cuvântului la Eminescu, Minerva,

Bucureşti, 19923. Călinescu, G, Viaţa lui Mihai Eminescu, EPL, Bucureşti, 19664. Călinescu, G, Opera lui Mihai Eminescu, 2 volume, EPL, Bucureşti 19695. Georgescu, N. Cercul strâmt. Arta de a trăi pe vremea lui Eminescu, Editura

Floare Albastră, 19956. Micle, Veronica, Dragoste şi poezie. Ale lui pentru mine, ale mele pentru

dânsul, 1889, volum de Octav Minar, reeditată de Editura Forum, 19927. Noica, Constantin, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii

româneşti, Eminescu, 19758. Petrescu, Ioana Em, Mihai Eminescu-poet tragic, Eminesciana, nr. 56,

Junimea, Iaşi, 19879. Piru, Al., Eminescu, azi, Editura Mondero, Bucureşti, 1993

Texte de studiat

1. Călinescu, G, Viaţa lui Mihai Eminescu2. Eminescu, Mihai, Poesii, ediţie de Titu Maiorescu, Socec, Bucureşti, 18843. Noica, Constantin, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii

româneşti,

Întrebări

1. Numiţi axele de constituire ale mitului tânărului geniu romantic românesc. 2. Care sunt principalele aspecte ale mitului tânărului excepţional, sortit din

naştere la suferinţă.3. Comentaţi aspectele principale ale operei eminesciene ce au permis

structurarea mitului cultural al omului de geniu.

Unitatea tematică a operei

Se afirmă adesea că opera lui Eminescu că aparţine romantismului.

Creatorul însuşi se proclamă partizan al acestui curent estetic ce a

dominat cultura europeană în prima parte a secolului al XIX-lea. De

asemenea, colegii de generaţie, artişti şi critici, l-au considerat un

34

romantic autentic datorită iubirii declarate faţă de antiteze.

Temperamentul şi caracterul omului corespund accepţiunii largi a

termenului romantic. El se dedică cu pasiune unor idealuri social-

umanitare, se lasă copleşit de sentimente puternice, proiectează opere

uriaşe, din care oferă, cu zgârcenie, contemporanilor doar câteva

fragmente, şlefuite de zeci de ori şi perfecte din punctul de vedere al

expresivităţii verbale.

Cititorul operei eminesciane observă aceleaşi teme şi motive atât

în textele de ficţiune literară, poezie, proză, dramaturgie, cât şi în

publicistică ori în operele teoretic-ştiinţifice. Sentimentul naturii, în

ipostaze romantice (terestră şi cosmică), iubirea (în cele două variante,

angelică şi demonică), raporturile individului cu Divinitatea, cu ceilalţi

semeni, istoria lumii şi cea naţională, omul superior în diverse

lîntruchipări (înţelept, savant sau poet, geniu, titan) sunt ilustrate în

poezii, proză ori dramaturgie, dezbătute în publicistică sau aprofundate în

opera teoretică.

Sentimentul naturiiTemă romantică prin excelenţă, sentimentul naturii1 este ilustrat în

opera eminesciană din perspectiva admiraţiei pentru creaţia populară

autohtonă. Eminescu2 amintea colegilor de generaţie cuvintele lui M.

Kogălniceanu din Introducţia la „Dacia literară”, anul 1840: „o adevărată

literatură trainică, care să ne placă nouă şi să fie originală pentru alţii nu

se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe

tradiţii, obiceiurile şi istoria lui. Tot ce-aţi produce în afară de geniu într-

adevăr naţional nu va avea valoare şi trăinicie nici pentru noi, nici pentru

străinătate [...]”.

1 Mihai Eminescu, Opere complete, vol I, Literatura populară, cu prefaţă de Ilarie Chendi, Bucureşti, Mihai Eminescu, Literatura populară comentată de D Murăraşu, Craiova, f. a., Mihai Eminescu, Opere, ediţia Perpessicius, vol. VI, 1963, Bucureşti.2 M. Eminescu, în „Timpul”, 8 mai 1880, apud Opere, Publicistică, 17 februarie-31 decembrie 1880, vol XI, Editura Academiei RSR, 1984, p. 162.

35

Sursele ataşamentului faţă de natură se regăsesc în evenimentele

copilăriei şi ale adolescenţei, în ucenicia intelectuală la şcolile germane.

Cadrul natural şi spiritual din Ipoteşti, transfigurat în opera lui, este

alcătuit din elemente terestre şi cosmice: codru, lac, isvor, stele, lună şi

luceferi, bucium, cerbi etc. În Fiind băiet păduri cutreieram poetul

imaginează raiul din basme al primei vârste, dominat de codrul secular,

cu miros adormitor, cu ramuri fremătătoare şi cu isvoare susurând. Luna

luminează câmpi acoperiţi de ceaţă argintie, ape în văpaie, răsunând de

bucium şi de foşnetul frunzelor la trecerea cetelor de cerbi. În acest decor

hipnotic al unei copilării idealizate, figurile auditive sunt preponderente:

apa isvorului sună încetişor, valurile au glas, buciumul cântă tainic,

frunzele uscate şi înaltul ierbii anunţă venirea cetelor de cerbi.

Spectacolul nocturn al codrului este cufundat într-o ceaţă argintie, cerul

sclipeşte iar văpaia se lasă peste ape: „Fiind băiet păduri cutreieram ⁄ Şi

mă culcam ades lângă isvor, ⁄Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam ⁄ S-

aud cum apa sună-ncetişor: ⁄Un freamăt lin trecea din ram în ram ⁄Şi un

miros venea adormitor. ⁄Astfel ades eu nopţi întregi am mas, ⁄ Blând

îngânat de-al valurilor glas. ⁄⁄ Răsare luna,-mi bate drept în faţă: ⁄ Un rai

din basme văd printre pleoape, ⁄ Pe câmpi un văl de argintie ceaţă, ⁄

Sclipiri pe cer, văpaie preste ape, ⁄ Un bucium cântă tainic, cu

dulceaţă, ⁄Sunând din ce în ce tot mai aproape ... ⁄ Pe frunze-uscate sau

prin naltul ierbii, ⁄Părea c-aud venind în cete cerbii ... ” (Fiind băiet

păduri cutreieram)1. În afara Ipoteştilor, Eminescu a cunoscut în timpul

peregrinărilor geografia provinciilor româneşti, unduirea deal-vale

imortalizată în balada Mioriţa de metafora „gurii de rai ⁄pe-o gură de

plai”.

Mai am un singur dor, supranumită de critici şi Mioriţa lui

Eminescu, a fost publicată de T. Maiorescu în volumul din 1883-1884,

cunoscându-se 40 de variante. Eminescu lucrase la acest poem între anii

1 M. Eminescu, Opere, Poezii postume, vol IV, ediţie critică de Perpessicius, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1952, p. 354-355.

36

1878-1880, iar prietenii îi cunoşteau truda. Petru Creţia datează poezia

din epoca în care poetul transpunea în româneşte Vârful cu dor al reginei

Elisabeta I. Poetul se inspiră însă din testamentul ciobanului mioritic,

înmormântarea în mijlocul naturii perpetuându-i prezenţa într-un spaţiu

cosmic şi terestru, cunoscut şi îndrăgit. Dacă Mioriţa sugerează un

sentiment de pace, de acceptare a condiţiei efemere a omului şi de respect

pentru ritualul funebru tradiţional, în Mai am un singur dor se invocă

moartea ca o mântuire, o eliberare de necazurile, dezamăgirile şi

suferinţele muritorilor. El nu pare preocupat de împlinirea unui ritual

funerar tradiţional, precum ciobanul moldovean, ci sugerează tristeţe,

melancolie şi împăcare, sentimente născute de trecerea vieţii şi apropierea

de moarte. Elegia este o poezie de idei ce exprimă sentimente de regret şi

durere. Alcătuită din 36 de versuri de şase silabe, grupate în trei strofe, ea

sugerează câteva antiteze: sicriu bogat⁄ pat din tinere ramuri, cer senin⁄

somnul lin. Poetul apelează la armonii imitative, cu deosebire la aliteraţia

s⁄z în descrierea toamnei, atunci când se aude cântul talăngii, glasul

frunzişului veşted, căderea cu zgomot a izvoarelor.

Sentimentul religiosRosa del Conte îl consideră pe Eminescu un geniu religios ce

înţelege funcţia culturală a bisericii, exprimând o mentalitate creştină

autohtonă şi un simţ cosmic al Divinităţii. Opera îi descoperă criticului

italian evoluţia religiozităţii poetului, pe parcursul scurtei sale vieţi. În

poemul Împărat şi proletar din anul 1874, inspirat din eşecul Comunei

din Paris, proletarul expune o concepţia ateistă, în spiritul Manifestului

Partidului Comunist, publicat de Marx în anul 1857: „Religia – o frază de

dânşii inventată ⁄Ca cu a ei putere să vă aplece în jug, ⁄Căci de-ar lipsi din

inimi speranţa de răsplată,⁄După ce amar muncirăţi mizeri viaţa toată,⁄Aţi

mai purta osânda ca vita de la plug?⁄⁄Cu umbre care nu sunt, v-a-ntunecat

vederea ⁄Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi ... ⁄ Nu! Moartea cu

viaţa a stins toată plăcerea – ⁄Cel ce astă lume a dus numai durerea ⁄Nimic

37

n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi”. În opoziţie cu aceste opinii

materialiste şi ateiste, cel de-al doilea personaj al poemului, Cezarul

(întruchipare imaginară a lui Napolean al III-lea) profesează o credinţă

fatalistă, pesimistă: „Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte, ⁄Că-n

urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi ⁄Oricât ai drege-n lume,

atunci te oboseşte ⁄ Eterna alergare ş-un gând te ademeneşte: ⁄Că vis al

morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi”. În Archaeus omul, rezultat al creaţiei

Spiritului Universal, este avid să afle răspunsuri la enigmele existenţiale.

În Ta twam asi, o meditaţie asupra condiţiei femeii, Eminescu se

inspiră din concepţia identităţii sufletului individual cu cel universal

(sugerată în Upanişade, în traducerea pusă în circulaţie de romantismul

german). Venera şi Madona, îngerul „căzut” şi cel din corurile Raiului

sunt feţe antinomice ale unei esenţe unice. Meditaţia, elaborată în anul

1879, îl face pe T. Vianu să afirme că poetul se recunoaşte pe sine, în

partea cea mai ascunsă a fiinţei lui. Cu o compoziţie amplă, alcătuită din

trei tablouri, meditaţia propune un simbol al femeii, în două ipostaze

antitetice. În primul tablou al meditaţiei, fiica unui rege recunoaşte în

mulţimea ce o adoră o figură identică sieşi, care o priveşte fără ură, fără

amor, fără păsare. Al doilea tablou se petrece într-o biserică, unde fiica

de rege înalţă rugăciuni, în vreme ce dublul său, nefericit în lumea

muritorilor, nu are curajul să se adreseze lui Dumnezeu1. Al treilea tablou

înfăţişează spectacolul morţii celor două femei. Fiica de rege are parte de

un ceremonial fastuos, iar fata păcătoasă este azvârlită într-o groapă

comună, urmând ca trupul să-i fie disecat de studenţii medicinişti într-o

lecţie de anatomie. Finalul poemului enunţă principiul identităţii

numerelor: „[...] şi cu toate astea-i semeni ⁄Ca şi lacrima şi roua. Parc-aţi

fi surori de gemeni ⁄ Două vieţi în două inimi, şi o singură femeie [...]”.

Trei ani mai târziu, într-un articol din „Timpul”, închinat

sărbătorilor de Paşti, Eminescu face demonstraţia înţelegerii tradiţionale a

1 Eminescu apelează adesea în opera lui la parabola vameşului şi a fariseului din Evanghelia lui Luca, cap. 18, verset 10 şi urm.

38

practicilor religioase: „[...] dar rămâne datina şi înţelesul ei sfânt, aşa cum

e de mult: şi de nu va sosi acea zi, din care să se înceapă veacul de aur al

adevărului şi al iubirii de oameni, totuşi e bine să se creadă în sosirea ei,

pentru ca să se bucure cei buni în ziua Învierii, când ne luminăm prin

sărbătoare şi ne primim unul pe altul şi zicem fraţi celor ce ne urăsc pe

noi şi iertăm pe toţi pentru Înviere, strigând: Christos a înviat!”.

Încredinţat în şansa purificării morale a omului de Paşti, el crede în

renaşterea lui Iisus, trimis pentru a mântui oamenii.

În anul 1878 Eminescu creează un ciclu de poezii inspirate din

calendarul religios autohton: Colinde, colinde, Învierea, Rugăciune,

Răsai asupra mea. Învierea este un cântec ce reconstituie momentul

resurecţiei lui Iisus Hristos şi împărtăşeşte emoţiile de care sunt cuprinşi

participanţii la ceremonialul radiţional. Rugăciune este un imn închinat

fecioarei Maria, alcătuit din două strofe de câte 12 versuri, cu o rimă

împerecheată şi monorimă, cu ritm trohaic. Refrenul slăveşte pe Maica

Fecioară: „Crăiasă alegându-te ⁄Îngenunchem rugându-te, ⁄Înalţă-ne, ne

mântuie ⁄ Din valul ce ne bântuie; ⁄ Fii scut de întărire ⁄ Şi zid de mântuire,

⁄ Privirea-ţi adorată ⁄Asupra-ne coboară, ⁄O, maică preacurată ⁄Şi pururea

fecioară ⁄Marie! ⁄⁄ Noi, ce din mila sfântului, ⁄Umbră facem

pământului; ⁄Rugamu-ne-ndurărilor ⁄ Luceafărului mărilor; ⁄Ascult-a

noastre plângeri; ⁄Regină peste îngeri, ⁄ Din neguri te arată, ⁄Lumină

dulce, clară, ⁄O, maică preacurată ⁄Şi pururea fecioară ⁄Marie!”. Sonetul

Răsai asupra mea este închinat Sfintei Fecioare, care înconjoară pe

oameni cu mila sa caldă şi îndurătoare: „Răsai asupra mea, lumină

lină, ⁄Ca-n visul meu ceresc d’odinioară, ⁄O, maică sfântă, pururea

fecioară, ⁄În noaptea gândurilor mele vină. ⁄⁄ Speranţa mea tu n-o lăsa să

moară ⁄ Deşi al meu e un noian de viaţă; ⁄ Privirea ta de milă caldă, plină, ⁄

Îndurătoare-asupra mea coboară. ⁄⁄ Străin de toţi, pierdut în

suferinţa ⁄Adâncă a nimicniciei mele, ⁄ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

39

⁄⁄ Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa ⁄ Şi reapari din cerul tău de stele. ⁄

Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”.

Sentimentul iubiriiÎncă din Antichitatea greco-romană, iubirea a constituit una dintre

temele favorite ale literaturii, legenda coborârii lui Orfeu în Infern pentru

a o regăsi pe Euridice, iubita lui, reprezentând simbolul legăturii

indisolubile dintre poet şi iubită, principala sa sursă de inspiraţie. Şi

legenda lui Pigmalion, îndrăgostit de propria sculptură, Galateea,

însufleţită de Afrodita la cererea sa, este un alt simbol antic al iubirii:

opera devine o condiţie existenţială pentru artist. La autorii creştini,

iubirea a căpătat şi alte reflectări: fie de plăcere efemeră, indispensabilă

sufletului omenesc, fie de adorare mistică şi o cale de cunoaştere, de

comunicare cu Divinitatea.

La începuturile ei, poezia românească a exersat tema iubirii, în

formele ilustrate în Biblie de cărţile Vechiului Testament: Cântarea

cântărilor şi Psalmii lui David. Abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea

iubirea, ca sentiment născut din atracţia pentru femeie, devine o temă

pentru poezia românească, cu deosebire în neoanacreonticele poeţilor din

familia Văcăreşti, în dedicaţiile şi „jelaniile din amor” ale lui C. Conachi,

în irmoasele şi în cântecele de lume ale lui A. Pann. Între paşoptişti, cel

mai inspirat poet al intimităţii este G. Alexandrescu, poezia lui ilustrând

iubirea drept un sentiment ce naşte speranţe, deziluzii, suferinţe. Colegii

lui de generaţie dedică iubirii poeme descărcate de sentimente şi emoţie,

consemnând în clişeele retoricii romantice aspecte ale chipului iubitei,

gesturi şi evenimente mondene, cochetăria saloanelor literare. Zburătorul

lui I.E. Rădulescu este o replică la această imagine convenţională a

sentimentului iubirii iar Florile Bosforului de D. Bolintineanu propun o

galerie de frumuseţi feminine, sechestrate în saraiurile Porţii Otomane,

obligate a se supune unei tradiţii religioase, inumane.

40

Culegerile de poezie populară, după 1850, descoperă o lirică

intimă inedită a ţărănimii, în care sentimentul de iubire expremă, delicat,

o profundă şi pudică emoţie. În lirica populară dorul este o stare inefabilă

şi o aspiraţie către un ideal.

Meritul lui Eminescu este de a fi sintetizat realizările liricii

româneşti de până la el, având ca model figurile romantismului european.

Sentimentul iubirii se împleteşte în creaţia eminesciană cu cel religios,

femeia ideală fiind adorată ca o icoană. Chipul iubitei este schiţat în linii

şi culori iconografice, bizantine, ce oferă şansa percepţiei celestului. Ea

este surprinsă în imagini contrarii: inocentă dar şi senzuală, sursă de

viaţă, de intensă trăire emoţională dar şi de imensă suferinţă şi

însingurare.G. Călinescu îl considera poetul nostru cel mai mare, în opera

lui regăsindu-se gravitatea erotică şi religia sexuală a poporului, sub

forma unei experienţe metafizice irepetabile. În Ce e amorul? poetul

defineşte iubirea astfel: „Ce e amorul? E un lung ⁄ Prilej pentru durere. ⁄

Căci mii de lacrimi nu-i ajung ⁄ Şi tot mai multe cere”. În definirea acestui

sentiment el împleteşte imagini antinomice: pe de o parte dor, dorinţă,

dulce văpaie, noroc sfânt, farmec sfânt, pe de altă parte un lung prilej de

durere, vecinică durere, lungi păreri de rău, amarul omenirii. Iubirea

este o experienţă fundamentală ce înnobilează moral, este o cale de

cunoaştere şi de autocunoaştere, o asumare a condiţiei de muritor, o

iluminare.

Vârstele iubirii eminesciene sunt adolescenţa şi tinereţea, care

conservă ingenuitatea copilăriei. În lexicul eminescian se găsesc trei

sinonime: copil (cu frecvenţa 122, ce surprinde înflorirea castă şi

plăpândă a feminităţii: faţă de copil, copil de suflet, copil de casă, frunte

de copil, viclean copil etc.), june şi tânăr.

Durata iubirii eminesciene este de regulă clipa: „Orice noroc ⁄Şi-

ntinde aripile ⁄Gonit de clipele ⁄Stării pe loc” (Stelele’n cer1). Norocul este

1 M. Eminescu, Opere, IV, Poezii postume, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1952, p. 378.

41

aşadar o divinitate a dragostei, înger şi demon laolaltă. „O clipă

suspendată de iubire” se opune, prin intensitatea sentimentului, „uitării

veşnice”. Celebrarea clipei de iubire îl plasează pe Eminescu în tradiţia

lui Horaţiu1. Între manuscrise s-au descoperit şi Câteva irmoase, ce se

cântă după masă. Cântece de lume din întâia jumătate a secolului2

descoperind o altă caracteristică a liricii lui erotice, asemănătoare

cântecelor de lume. În elegia Pe lângă plopii fără soţ poetul reproşează

iubitei că nu i-a oferit o „şoaptă de răspuns”, o „zi din viaţă”, o „oră”,

o„ rază dinadins”. Acelaşi senzualism neoanacreontic se descoperă în

versurile: „Căci a iubi fără să speri ⁄De-a fi iubit vreodată: ⁄E semnul

vecinicei dureri ⁄Ce cerul ţi-l arată” (Şi oare tot n-ai înţeles). Şi în

Despărţire răzbat ecouri ale cântecului de lume: „La ce simţirea crudă a

stinsului noroc⁄ Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc?⁄ Tot alte

unde-i sun-aceluiaşi pârâu: ⁄La ce statornicia părerilor de rău, ⁄Când prin

această lume să trecem ne e scris⁄ Ca visul unei umbre şi umbra unui

vis?”. Pierderea iubirii are drept cauză incapacitatea lumii de a ocroti

dragostea inocentă. Ea este fie o stare ce dezechilibrează sufletul,

instalând disperarea şi haosul, fie o stare de melancolie, de înţelegere

resemnată a incompatibilităţii dintre idealul iubirii şi manifestarea lui

concretă în lumea muritoare. În această ultimă versiune, iubirea devine un

„dor fără saţiu”, un refugiu în imaginar, în creaţie. Romanţa De ce nu-mi

vii exprimă regretul iubirii pierdute sub forma unei incantaţii inefabile

(realizată cu ajutorul aliteraţiei vocaleleor u ⁄i, î sau a consoanelor s ⁄t ⁄d, a

cumulului de verbe la imperativ). Poezia descrie de fapt un tablou din

natură din perspectiva sentimentului de regret: „Vezi, rândunele se

duc, ⁄Se scutur frunzele de nuc, ⁄S’aşează bruma peste vii – ⁄De ce nu-mi

vii, de ce nu-mi vii? ⁄⁄ [...] Târzie toamnă e acum, ⁄Se scutur frunzele pe

drum, ⁄Şi lanurile sunt pustii... ⁄De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? ”.1 Horaţiu, Ode, I, 11, 8, Carpe diem, quam minimum credula postero, în româneşte Bucură-te de ziua de azi şi nu te încrede zilei de mâine.2 Irmos, irmoase, termen de origine slavă, preluat din greacă, denumeşte o cântare religioasă în care primul vers indică motivul şi melodia celorlalte versuri.

42

Spaţiile unde se derulează episoadele de iubire sunt intime, fie

natura nepervertită de civilizaţia omului, fie camera de lucru. Când

iubirea este ilustrată într-un cadru exterior, ea are aspecte rustice,

identificabile în retorica romantică europeană dar şi în doina românească.

Peisajul include lacul, isvorul, luna, stelele, codrul, răchita, stânca,

prăpastia. Lumina este fosforescentă, argintie, mirosul florilor de tei

amplifică simţurile, sunetele de bucium ori de talangă intră în rezonanţă

cu bătăile inimilor îndrăgostiţilor. Cadrul interior, al camerei, corespunde

unei stări de reverie, de aşteptare, de melancolie: sunetele paşilor iubitei

sunt înăbuşiţi de covorul moale sau de faldurile rochiei lungi de mătase,

lumina este a lămpii sau a focului din sobă. Îndrăgostiţii se refugiază în

cameră în toamnele ploioase sau în iernile îngheţate (Singurătate, Atât de

fragedă, Afară-i toamnă).

Chipul iubitei are două ipostaze antagonice, de înger şi de demon.

Ca înger, iubita este o icoană de lumină în privazul negru al vieţii, pare

prea mult un înger, este un blond noroc al unui vis deşert, un idol scump

şi o dulce lumină. Ea este prototipul îngerilor din senin, este femeie între

stele şi stea între femei, este o copilă visătoare. În ipostaza demonică,

iubita are ochi mari, păr blond. Faţa ei este dulce, blândă iar uneori rece.

Ochii sunt întunecaţi, în profunzimile lor iubitul putându-şi citi întreaga

viaţă. Alteori ochii arată milă, dragoste sau durere. Gura are un smerit

surâs ori zâmbeşte stins, glasul rosteşte şoapte dulci, este izvor de

mângâiere sau din contră, el îngheaţă iubirea. Braţele sunt reci, de

marmoră, umerii de ninsoare, mâna este fină, părul lung cu blonde plete.

Trupul iubitei este graţios, se mişcă plutitor, unduitor, alene.

Gesturile ritualului iubirii se rezumă la o blândă strângere de

mână, la lacrimi fierbinţi, la cuvinte dulci şi la îmbrăţişări.

Momentele principale ale iubirii sunt: aşteptarea, chemarea,

întâlnirea şi nădejdea dragostei împlinite (spre exemplu în Sara pe deal,

Lasă-ţi lumea ta uitată, Crăiasa din poveşti, Dorinţa, Lacul, Povestea

43

codrului): „Vin cu mine, rătăceşte⁄ Pe cărări de cotituri⁄ Unde noaptea ne

trezeşte⁄ Glasul vechilor păduri⁄⁄ E-un miros de tei în crânguri⁄ Dulce-i

umbra de răchiţi⁄ Şi suntem atât de singuri⁄ Şi atât de fericiţi” (Lasă-ţi

lumea ta uitată). Îndepărtarea de iubită naşte durere, ca în poemele De

câte ori iubito ..., Despărţire, Odă (în metru antic), Ce e amorul?. Tema

iubirii are în lirica eminesciană forme diverse: portret (Atât de fragedă),

idilă (Dorinţa), eglogă (Floare albastră), pastorală (Sara pe deal),

scrisoare-satiră (Dalila), romanţă (Pe lângă plopii fără soţ), meditaţie

(Singurătate), basm versificat (Călin, file din poveste), sonet (Afară-i

toamnă).

Sentimentul comuniunii universale Filozof romantic, cu o pregătire teoretică raţionalistă, preocupat de

descifrarea mecanismelor universului şi de cauzele prezenţei omului pe

pământ, opera lui Eminescu se află sub cupola concepţiilor generaţiei

sale. El parcurge un drum al înţelegerii originii universului de la

reprezentările anticilor greci1, Pitagora şi Platon, conform cărora lumea

este o uriaşă sferă în armonie muzicală, unde Soarele este focul universal

şi sâmburele generator de viaţă, la reprezentările mecaniciste ale lui Kant

şi Laplace, pentru care centrul real al universului şi o orientare absolută în

lume (Galilei) nu există, universul este o sferă al cărei centru este

pretutindeni şi a cărei circumferinţă nu este nicăieri (Pascal). Demiurgul

este, conform modelului kantian, o inteligenţă mecanică, abstractă,

retrasă în interiorul Legii ce prezidează, implacabil, naşterea şi ruinarea

lumilor.

Romantismul european a dezvoltat modelul platonician, ca patrie

adoptivă a spiritului, misiunea eroului identificându-se cu devenirea.

Eminescu atribuie modelului cosmologic al Antichităţii greceşti câteva

motive romantice, precum gândirea divină, cântecul, dansul, lumina,

1 Pentru concepţia filozofică a poetului vezi şi P.P. Negulescu, Scrieri inedite, IV, Problema cosmologică, ediţie îngrijită de N. Gogoneaţă, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1977, p. 23-142.

44

revelate unor anumite personaje specifice, copilul şi bardul. Acest model

se reflectă în creaţia lirică din epoca universitară: Ondina, Eco,

Demonism, Într-o lume de neguri, Sara pe deal (fragment dintr-o

construcţie amplă, selectat de Maiorescu pentru ediţia din 1885 a

poeziilor eminesciene), Povestea magului călător în stele. Exemplificăm

tabloul schiţat în Sara pe deal: „Sara pe deal buciumul sună cu

jale,⁄Turmele-l urc’, stele le scapără’n cale, ⁄Apele plâng clar izvorând din

fântâne; ⁄Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine. ⁄⁄Luna pe cer trece-

aşa sfântă şi clară, ⁄Ochii tăi mari caută’n frunza cea rară, ⁄Stelele nasc

umezi pe bolta senină, ⁄Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e

plină.⁄⁄Nourii curg, raze-a lor şiruri despică, ⁄Streşine vechi casele’n lună

ridică, ⁄Scârţâie’n vânt cumpăna de la fântână,/Valea-i în fum, fluere

murmur’n stână [...]”.

Modelul cosmogonic kantian este ilustrat de Eminescu printr-un

sentiment intens al pierderii consubstanţialităţii fiinţă-univers, al pierderii

credinţei, al sentimentului de înstrăinare, ca rezultat al pierderii patriei

cosmice. Personajul central este acum demonul, cel ce se revoltă şi

regretă paradisul pierdut şi pentru care timpul este o sursă a răului

fundamental. Universul este alcătuit acum dintr-o pluralitate de lumi ce

izvorăsc şi mor perpetuu. Divinul este nefiinţă, „liniştea uitării”, adâncul

asemenea „uitării celei oarbe”. Gândirea umană este oglinda prin care

divinitatea informă ajunge să se înţeleagă pe sine. Optimismul viziunii

pitagoreice de la începutul creaţiei eminesciene cu pesimismul

schopenhauerian cararacteristic celei de-a doua etape se contopesc în

sensul final al operei, constituindu-se într-o conştiinţă tragică a existenţei

într-un univers în care zeii s-au refugiat în nefiinţă, dar condamnă lumea

să existe, făurindu-şi prin gândire chipul şi istoria. Modelul cosmogonic

kantian este ilustrat de Eminescu în poemele: Memento mori, Scrisoarea

I, Rugăciunea unui dac, Luceafărul.

45

Scrisoarea I este o construcţie lirică amplă, publicată în anul 1881

în „Convorbiri literare”, nr. XIV din 1 februarie, alcătuită dintr-o

succesiune de tablouri: un prolog sub forma unei meditaţii romantice pe

tema timpului ambivalent (cosmic şi uman), metafora lunii sub forma

unei invocaţii ample şi a unei descripţii largi, portretul bătrânului dascăl,

ilustrare a spiritului superior, atoatecunoscător, cele două tablouri

antinomice ale naşterii şi ale dispariţiei universului în viziunea

modestului cărturar, meditaţia asupra efemerităţii condiţiei umane,

monologul referitor la posteritate, meditaţia asupra condiţiei geniului,

reluarea simetrică a metaforei şi a invocaţiei iniţiale. Tabloul naşterii

lumii aduce în atenţie două momente, unul al eternei păci a celui

nepătruns, şi un al doilea, cel al mişcării ce separă muma de tată: „Pe

când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri, ⁄ Într-o clipă-l poartă

gândul îndărăt cu mii de veacuri,⁄La început, pe când fiinţă nu era, nici

nefiinţă, ⁄Pe când totul era lipsă de vieaţă şi voinţă, ⁄Când nu s-ascundea

nimica, deşi tot era ascuns ... ⁄Când pătruns de sine însuţi odihnea cel

nepătruns.⁄Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă? ⁄N-a fost lume

pricepută şi nici minte s-o priceapă, ⁄Căci era un întuneric ca o mare fără

o rază, ⁄Dar de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază. ⁄Umbra celor

nefăcute nu’ncepuse a se desface, ⁄Şi în sine împăcată odihnea eterna

pace! ... ⁄Dar deodat’un punct se mişcă ... cel dintâi şi singur. Iată-l ⁄Cum

din chaos face mumă, iară el devine tatăl ... ⁄Punctu-acela de mişcare,

mult mai slab ca boaba spumii, ⁄ E stăpânul fără margini peste marginile

lumii ...⁄De-atunci negura eternă se desface în fâşii, ⁄ De atunci răsare

lumea, lună, soare şi stihii ... ⁄De atunci şi până astăzi colonii de lumi

pierdute ⁄ Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute⁄ Şi în roiuri

luminoase izvorând din infinit, ⁄Sunt atrase în vieaţă de un dor nemărginit

[...] ”. În întunericul şi pacea primordială apare punctul de mişcare, poetul

descoperind aspiraţia către viaţă a universului în dorul românesc,

nemărginit.

46

Pentru Eminescu istoria reprezintă o posibilitate de înţelegere a

prezentului şi de prezicere a viitorului. El afirmă că dacă vrei viitorul a-l

cunoaşte, „te întoarce în trecut”. Asemenea oricărui romantic, şi pentru

el, timpul uman are trei vârste: mitic-legendară (a zeilor), istorică (a

eroilor) şi contemporană (a politicianismului liberal). Poetul reconstituie

istoria ca timp social al umanităţii, ca viaţă în cetate, ca succesiune de

civilizaţii, ca stare de ex-plicaţie a Divinităţii, faţă de care misia sau

vocaţia originară românească înseamnă Divinitatea în stare de im-plicaţie.

G. Vico considera că începuturile istoriei popoarelor aparţin mitologiei

lor. Eminescu, la rândul său, atribuie poporului român o mitologie

originală ce sublimează existenţa şi cultura indo-europenilor. Bun

cunoscător al operelor lui Homer, Horaţiu, Ovidiu, Platon şi Aristotel,

poetul schiţează un topos al Antichităţii, în care Olimpul este populat de

Venus, Okeanos (titan al oceanului), Diana, Dyonisos, Circe, Narcis etc.

În Memento mori1 el creează tablouri ample ale Greciei şi ale Romei

antice.

Eminescu aduce în prim-plan şi zeităţi indiene: Kamadeva (Eros)

şi Maya (zeiţa iluziei) în tablourile Asiei şi Iudeii din Panorama

deşertăciunilor. În Egipetul, zeul Nil este râul sfânt, Magul este omul

superior iar Memphis, cetatea ideală: „Marea-n fund clopote are care

sună-n orice noapte. ⁄ Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur

coapte⁄ Sub nisipul din pustie cufundat e un popor, ⁄ Ce cu-oraşele-i

deodată se trezeşte şi se duce. ⁄ Sus în curţile din Memphis, unde-n săli

lumina luce; ⁄ Ei petrec în vin şi-n chiot orice noapte pân’n zori”

(Egipetul). În tabloul intitulat Miază-noapte din Memento mori zeităţile

specifice pentru mitologia nordică plasată în Edda (Valhala) sunt Vuotan,

ondine-fiicele mării, Lohengrin etc.

1 Memento mori, Diorama sau Panorama deşertăciunilor, poem conceput în anii studenţiei vieneze, 1870-1872, din care Eminescu a publicat în timpul vieţii doar tabloul Egipetul, se constituie într-o succesiune de descripţii ale unor civilizaţii străvechi ale umanităţii: Asia, Egipetul, Iudeea, Grecia, Roma, Dochia, Miază-Noapte, Bastilia - Napoleon III.

47

Mitologia dacică s-a retras pe vârful muntelui Ceahlău, cunoscut

în literatura veche sub denumirea de Pion. Aici şi-a găsit adăpost

Zamolxe, uraganul cel bătrân, fost sclav şi discipol al lui Pitagora. În

opinia lui G. Ibrăileanu dacismului eminescian este o notă caracteristică,

el având intuiţia prezenţei în imaginarul colectiv românesc a amintirilor

străvechilor daci care au trăit cândva prin munţii şi văile noastre. Eroii lor

sunt Decebal şi fiica acestuia, Dochia. Spaţiul imaginat de Eminescu

descrie raiul românesc, în variantă folclorică: „Şi cu scorburi de tămâie, şi

cu prund de ambră de-aur, ⁄Insulele se înalţă cu dumbrăvile de

laur ⁄Zugrăvindu-se în fundul râului celui profund, ⁄Cât se pare că din una

şi aceeaşi rădăcină ⁄Un rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină⁄Alt rai s-

adânceşte mândru într-al fluviului fund.⁄Pulbere de-argint pe drumuri, pe-

a lor plaiuri verzi o ploaie [...]”. Peisajul ascunde metamorfoze: „Codrul

înaintea vrăjii – o cetate fu frumoasă ⁄A ei arcuri azi în ramuri, a ei stâlpi

îs trunchiuri groase,⁄A ei bolţi streşini de frunze arcuite-ntunecat [...]”

(Memento mori). Aici se află „raiul Daciei vechi, a eroilor

împărăţie ⁄Suflete mari, viteze ale eroilor Daciei,⁄După moarte vin în

roiuri luminoase (ce învie) ⁄Vin prin poarta răsăririi care-i poartă de la

rai” (Memento mori).

Eminescu evocă civilizaţiile străvechi ale umanităţii în stare de

fascinaţie-reverie. Mitologia, timpul sacru al umanităţii, era populată de

zei ce dialogau cu muritorii, iar lumea terestră şi cosmică nu se separaseră

încă. Ea este repovestită de poetul căruia i se revelează epoca de aur a

omenirii: „Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur, ⁄Când a nopţii

întunerec – înstelatul rege maur.–.⁄Lasă norii lui molatici înfoiaţi în pat

ceresc, ⁄ Iară luna argintie ca un palid dulce soare ⁄Vrăji aduce peste lume

printr-a stelelor ninsoare [...]” (Memento mori).

Dacă din istoria umanităţii, Eminescu a reţinut doar acele

civilizaţii întemeietoare de culturi, din istoria neamului său el a recreat

epoca dacică–mitică, cea medievală–eroică precum şi pe cea

48

contemporană–individualistă şi meschină. Poemul amplu Gemenii se

desfăşoară în jurul unei intrigi sentimentale: Sarmis descoperă că

Brigbelu, fratele geamăn, se căsătoreşte cu logodnica sa, Tomiris.

Mânios, el proferează un blestem inclus în cele din urmă în poemul

Rugăciunea unui dac1. Pentru N Iorga poemul este un blestem al unui

dac, nemilostiv cu sine însuşi, D Caracostea în Simbolurile lui Eminescu,

1939, îl consideră cea mai pesimistă dintre lucrările eminesciene.

Prăbuşirea tragică a idealurilor surpate din egoism îl conduce pe Sarmis

la blestem şi la pornirea de a nimici în el, prin suferinţă, setea de viaţă.

Mircea Djuvara apreciază că întreaga bucată Nirvana, cunoscută sub

numele de Rugăciunea unui dac, este „una dintre cele mai splendide

espresiuni care s-au întrupat vreodată, a moralei după care mântuirea stă

în durere, în umilinţă şi în cele din urmă în nefiinţă”. Alcătuită din două

părţi, poema cuprinde o cosmogonie şi un blestem cu o rugăminte unică,

„Dumnezeu să-ngăduie intrarea” poetului în „vecinicul repaos”: „Astfel

numai Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc ⁄ Că tu mi-ai dat în lume norocul să

trăiesc. ⁄ Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte plec, ⁄ Spre ură şi

blăstămuri aş vrea să te înduplec, ⁄ Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea

se curmă ⁄ Şi-n stingerea eternă, dispar fără de urmă!” (Rugăciunea unui

dac).

Eminescu aduce la lumină din epoca medievală chipul lui Mircea

cel Bătrân pentru a ilustra pe conducătorul de popoare a cărui nemurire

constă în jertfa pentru neam şi ţară, (Scrisoarea III), Alexandru cel Bun,

domn întregitor al Moldovei, întemeietor de cultură românească

(Sărmanul Dionis), Ştefan cel Mare, capabil a trezi energiile poporului

său şi a le aduna în favoarea luptei pentru neatârnare (Doina), Vlad

Ţepeş, voievodul demn, moral, justiţiar, iubitor de cinste şi adevăr

(Scrisoarea III). Şi din epoca apropiată vieţii sale Eminescu selectează

două figuri politice, atribuindu-le contururi legendar-eroice: Avram

1 Poemul Rugăciunea unui dac a fost publicat în „Convorbiri literare” împreună cu De câte ori, iubito şi Atât de fragedă, 1879, numărul din septembrie.

49

Iancu, tribunul luptător pentru drepturile românilor transilvăneni la 1848

şi Andrei Mureşanu, poetul al cărui cântec a sintetizat aspiraţiile

românilor din Ardeal. El atribuie şi Anului 1848 contururi legendare,

personificându-l într-un erou reprezentativ pentru misionarismul romantic

paşoptist. În romanul neterminat, Geniu pustiu, Eminescu atribuia

generaţiei sale caracteristicile naturilor catilinare. Cu o acţiune derulată

pe două planuri convergente, sentimental-erotic şi revoluţionar-eroic,

romanul evocă momente tragice din timpul confruntărilor maghiaro-

române ale Revoluţiei Ungare de la 1848: masacrarea populaţiei române,

civile, de către armatele ungare, batjocorirea clerului ortodox şi a

tinerelor române. Subintitulat romanul mizeriilor acestei generaţii,

naraţiunea este plasată în Bucureşti, Cluj, Munţii Apuseni. Toma Nour şi

prietenul său, Ioan (pictorul Rosenthal?), experimentează dragostea

nefericită (prin trădarea lui Poesis şi moartea Sofiei) şi hotărăsc a deveni

martiri ai neamului, înrolându-se în oştirea lui Avram Iancu. Conflictul

româno-ungar aduce în atenţie intelectualul român din Transilvania la

jumătatea secolului al XIX-lea, obligat să ia calea exilului dacă

supravieţuieşte teroarei imperiale. El îşi poate apăra idealurile în alte

spaţii geografice, jertfindu-şi tinereţea pe altarul valorilor şi al principiilor

umanitariste.

Eminescu a manifestat o admiraţie constantă pentru istoria

poporului său pe care a evocat-o nu numai în poezie şi proză, ci şi în

dramaturgie. Creaţia sa dramatică1, postumă şi risipită prin manuscrise

are o componentă istorică, ilustrând momente şi figuri din trecutul

naţional. Dramaturgul a fost adeptul formulei romantice, schiţând piese

unde se dezbat idei generoase. Proiectele teatrale, inspirate din istoria

românilor aduc în scenă momente din Antichitatea daco-romană

(Decebal), momente din medievalitatea eroică a Ţărilor Române

1 Creaţia dramatică eminesciană a fost dunate în volumul al VIII-lea al ediţiei Perpessicius, textele lui dramatice fiind oferite cititorilor de un grup de cercetători de la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, coordonat de Petru Creţia.

50

extracarpatice, Ţara Românească şi Moldova (Bogdan Dragoş, Alexandru

Lăpuşneanu). Autorul a fost preocupat de întemeierea spirituală a

poporului român şi de condiţia tragică a conducătorului de popoare mici.

În textele sale sunt sintetizate idealurile generaţiei paşoptiste, el

dovedindu-se un precursor al teatrului liric de idei din secolul XX, în

direcţia cultivată în epoca interbelică de Camil Petrescu, Ion Luca,

Bartolomeu Anania etc. Cea mai interesantă şi completă partitură

dramatică are în atenţie colonizarea daco-romană. În viziunea autorului,

cucerirea Daciei de către armata Romei justifică necesitatea înfrângerii

lui Decebal, determinând naşterea unui nou popor, cel al românilor, ce

sublimează energiile morale şi fizice ale strămoşilor daci şi romani.

Eminescu a proiectat şi o dramă istorică a întemeierii statului medieval

moldovenesc, unde Dragoş, Bogdan şi alţi eroi legendari au menirea de a

consolida o etnie ce îşi va croi loc în istoria modernă a Europei centrale şi

sud-estice. Textul dramatic dedicat celei de-a doua domnii a lui

Alexandru Lăpuşneanu reconfigurează şi înnobilează imaginea lui

morală: voievodul este un iubitor de ţară, conştient de tradiţia eroică a lui

Ştefan cel Mare pe care ar dori să o reinstaureze într-o Moldovă sfâşiată

de patimi şi ambiţii egoiste.

Bibliografie

Texte literare1. Mihai Eminescu, Poesii, Editura Socec &Comp., Bucureşti, 18842. Mihai Eminescu, Opere, volumele I-XIV, Editia Perpessicius, Editura

Academiei, 1935-1989, volumele I-V. Poezii antume şi postume, VI. Creaţia de inspiraţie populară, VII. Proza, VIII. Dramaturgie, IX-XIV. Publicistică

3. Mihai Eminescu, Opera dramatică, ediţie de D. Vatamaniuc, Vestala, Bucureşti, 2001

4. Dulcea mea Doamnă, Eminul meu iubit, Corespondenţă inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle, Scrisori din arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea, ediţie de Christina Zarifopol-Illias, Polirom, 2000

Monografii, studii critice1. Bhose, Amita, Eminescu, ediţie îngrijită de Mihai Dascăl şi Carmen Muşat

Coman, note de Mihai Dascăl, Mihai Dascăl editor, Bucureşti, 20012. Caracostea, D., Scrieri alese, vol III, Arta cuvântului la Eminescu, Editura

Minerva, Bucureşti, 19923. Dima, Al, Viziunea cosmică în poezia românească, Editura Junimea, Iaşi,

1982

51

4. Kremnitz, Mite, Amintiri fugare despre Eminescu, Editura Cartea Românească, 2000

5. Mănucă, Dan, Pelerinaj spre nefiinţă, Eseu asupra imaginarului poetic eminescian, Collegium, Polirom, Iaşi, 1999

6. Perpessicius, Eminesciana, tabel cronologic de Dumitru D. Panaitescu, BPT, Editura Minerva, Bucureşti, 1971

Texte de studiat

1. Mihai Eminescu, Opere, volumele I şi IV. Poezii antume şi postume, VI. Creaţia de inspiraţie populară, VII. Proza, VIII. Dramaturgie

2. Bhose, Amita, Eminescu, Mihai Dascăl editor, Bucureşti, 2001

Întrebări

1. Elaboraţi un eseu pe tema sentimentului naturii, selectând aspectele vieţii, educaţiei şi pasiunii pentru folclorul românesc, adeziunea la valorile şi principiile romantismului german. Se vor evidenţia motivele şi se vor ilustra operele în versuri şi proză, analizându-se, la alegere, unul dintre poemele Ce te legeni, Revedere, Mai am un singur dor.

2. Redactaţi un eseu pe tema sentimentului religios luând în discuţie aspectele legate de familie, educaţie, identitate romantică, etapele parcurse în decantarea acestui sentiment,. Se vor transcrie imaginile literare creştine ce v-au impresionat şi se va analiza un text, la alegere, dintre: Ta twam asi, Rugăciune, Răsai asupra mea.

3. Scrieţi un eseu pe tema sentimentului iubirii în creaţia eminesciană ilustrând imaginile specifice ale eroticii şi analizând un text poetic, la alegere: Atât de fragedă, De ce nu-mi vii, Afară-i toamnă ...

4. Compuneţi un eseu pe tema sentimentului comuniunii poetului cu universul având în atenţie tablourile naşterii şi al stingerii cosmice, imagini specifice ale descriptivismului romantic de natură metafizică, simbolurile celor trei vârste ale umanităţii – mitică, eroică şi secularizată – aşa cum se reflectă în Scrisoarea I şi Scrisoarea III.

Test1. Din ce poeme fac parte versurile: „O vin’, odorul meu nespus,⁄ Şi lumea ta o lasă;⁄Eu sunt luceafărul de sus,⁄Iar tu să-mi fii mireasă,⁄⁄ O vin’, în părul tău bălai,⁄ S-anin cununi de stele,⁄Pe-a mele ceriuri să răsai,⁄ Mai mândră decât ele.” ...............................................................................................................„De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet, ,⁄ Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări ... ,⁄ Pot să mai re’nviu luminos din el ca Pasărea Phonex?,⁄⁄ Piară-mi ochii tulburători din cale, ,⁄Vino iar în sân, nepăsare tristă, ,⁄ Ca să pot muri liniştit, pe mine,⁄ Mie redă-mă! ”................................................................................................................„Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă,⁄ Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi iee vamă.⁄ Pe căi bătute-adesea vrea moartea să mă poarte,⁄ S-asemăn între-olaltă viaţă şi cu moarte; ⁄ Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă,⁄ Căci între amândouă stă neclintita limbă”..................................................................................................................2. Numiţi cinci metafore eminesciene atribuite iubitei....................................................................................................................

52

3. Cum se numeau părinţii lui Mihai Eminescu? Unde şi când s-a născut poetul? În ce an a fost declarat bolnav şi în ce an a murit? Cum se numesc femeile ce au avut importanţă în viaţa şi în creaţia lui i Eminescu?

.............................................................................................................

Receptarea critică

Mihai Cimpoi, unul dintre exegeţii operei eminesciene din R.

Moldova, consideră că bibliografia dedicată lui Eminescu1 este cea mai

întinsă din întreg scrisul românesc, detaşându-se cu o lumină proprie,

cosmică şi constituindu-se, pe bună dreptate, într-o academie sau o

catedră naţională, deoarece reprezintă „spiritul total al neamului,

educatorul şi purtătorul destinelor româneşti în mileniul III”. În

bibliografia critică a operei şi vieţii lui se evidenţiază cele 60 de volume

din colecţia Eminesciana a Editurii Junimea din Iaşi, precum şi peste alte

400 de monografii şi studii. Opera lui a fost tradusă şi interpretată în

peste 64 de limbi (germană: Mite Kremnitz, franceză: Alain Guillermou,

1 Mihai Cimpoi, Studiu introductiv, vol. Eminescu - pe mine mie redă-mă, Contribuţii istorico-literare până la 1939, editura Litera. David, Chişinău, Republica Moldova, 1999, p. 5 -119.

53

italiană: Rosa del Conte, indiană: Amita Bhose etc.). Una dintre

interpretările recente ale operei eminesciene aparţine Svetlanei Paleologu

Matta, Eminescu şi abisul ontologic, din anul 1988.

La începutul receptării creaţiei eminesciene se află T. Maiorescu,

cel care în anul 1872 îl numea un poet în adevăratul sens al cuvântului,

iar în studiul publicat după moartea lui Eminescu, din anul 1889, nu se

sfia să anunţe că literatura română a veacului XX se va afla sub

strălucirea sa: „Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică

română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi forma

limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă

înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea

viitoare a veştmântului cugetării româneşti”1. La început de secol XX, G.

Ibrăileanu, discipol al lui C. Dobrogeanu Gherea, identifica un curent

Eminescu ca o realitate a literaturii naţionale: „Din toate acestea rezultă

că nu forma lui Eminescu a fost cauza influenţei lui, ba nici fondul, ci

forma şi fondul. Şi de altmintrelea nici nu putea fi altfel, pentru că, aşa

cum am mai spus, fond şi formă sunt abstracţii; în realitate sunt unul şi

acelaşi lucru, considerat din două puncte de vedere, şi în explicarea

procedurii eminescianismului am văzut că nu le putem separa”2. În

studiul Mihai Eminescu3, publicat în anul 1930, G. Ibrăileanu face

observaţii stilistice subtile cu privire la sonoritatea versurilor

eminesciene: „Ca şi muzica, poezia lui Eminescu scoate din enormul

inconştient stări nebănuite de suflet, pe care le lasă cu nelămuritul lor şi,

exprimând inexprimabilul, ne face cunoscut, în clipe de fulger, profundul

sufletului nostru. De aici senzaţia infinitului, a lucrului în sine, a voinţei

lui Schopenhauer, pe care ne-o dă poezia lui Eminescu”.

1 T. Maiorescu, Critice, EPL, 1966, studiul Eminescu şi poeziile lui (1889), p. 475.2 G. Ibrăileanu, Curentul eminescian, 1901, apud volumul Eminescu-pe mine mie redă-mă, Contribuţii istorico-literare până la 1939, ediţie cit., p. 193.3 G. Ibrăileanu, Curentul eminescian, 1901, apud volumul Eminescu-pe mine mie redă-mă, Contribuţii istorico-literare până la 1939, ediţie cit., p. 201.

54

E. Lovinescu a dedicat lui Eminescu două studii critice, unul la

începutul activităţii sale, în anul 1910, şi al doilea la vârsta maturităţii,

după ce în anul 1929 formulase opiniile referitoare la starea prozei

moderne. El analizează proza eminesciană şi ajunge la concluzia că

lirismul îi reduce valoarea artistică: „Proza lui Eminescu nu îndeplineşte,

aşadar, în genere, condiţiile creaţiei obiective, ci este fundamental lirică

şi, după cum vom vedea, supusă tuturor influenţelor romantismului

german al epocii, azi anacronic; ea nu îmbrăţişează lumea în realităţi, ci

ne fixează numai diferite stări sufleteşti subiective. Insuficienţa ei sub

raportul creaţiei obiective îi constituie însă meritul pentru cunoaşterea

personalităţii poetului, căci nu există un alt mare scriitor al nostru, la al

cărui laborios proces de formaţie să asistăm mai evident ca la Eminescu.

Nu numai ideile revin, se amplifică şi se fixează, ci şi formele literare,

imaginile, viziunile, cuvintele reapar în combinaţii tot mai izbutite, într-o

muncă de atelier vizibilă cititorului ca printr-un geam, pentru a găsi

expresia lor definitivă abia în operele de maturitate. În această precizare a

tiparelor prime, din care, printr-o serie de încercări succesive mai mult

sau mai puţin izbutite, a ieşit formula definitivă a sentimentaltăţii şi a

expresiei eminesciene, stă, prin urmare, adevărata importanţă a

nuvelisticii, ca şi a întregii literaturi de tinereţe a lui Eminescu”1. În

opinia lui E. Lovinescu proza oferă exemplul perfecţionismului, a

şlefuirii continue a temelor şi motivelor literare, a imaginilor şi a figurilor

artistice.

N. Iorga2 îl consideră pe Eminescu o expresie integrală a sufletului

românesc. În opinia sa nu generaţia de la „Convorbiri literare” a creat o

epocă nouă în istoria literaturii româneşti, ci opera lui ce l-a consacrat ca

poet naţional: „[...] schimbarea cea mare, care se întrupează în Eminescu

nu e un fenomen de viaţă artificială, teoretică, ce s-ar fi coborât într-o

1 E. Lovinescu, Importanţa studiului prozei lui Eminescu, 1929, vol. cit., p. 345.2 N. Iorga, Expresia integrală a sufletului românesc: Mihai Eminescu, 1929, vol. cit., p. 159-

268.

55

realitate disciplinată, ci avem a face cu una dintre acele mari mişcări care

iese din adâncul viu al unei naţiuni, din tot ce se poate conţine în prezent,

ca şi dintr-un foarte lung trecut. E unul din momentele acelea fericite, cu

unul dintre oamenii predestinaţi, care rezumă o literatură şi o îndreaptă,

aruncând puternice lumini către viitor, deschizând drumuri şi mai departe

generaţiilor care vor veni pe urmă”

Tudor Vianu considera lirica eminesciană o „băutură întăritoare

pentru societatea românească la sfârşitul veacului trecut. Căci deşi, îndată

după moartea poetului, s-a purtat câtva timp masca bardului dezamăgit,

reflectând la zădărnicia lumii, deprimante cu adevărat nu sunt decât

sugestiile care împuţinează în noi puterile vieţii. Cântecul care ne face să

simţim mai intens şi mai adânc, acela care fructifică terenul lăuntric este

un cântec binecuvântat. Eminescu a fost rapsodul unui astfel de cântec,

prin care el a eliberat în sufletul românesc o mare provizie de forţe vii şi

l-a făcut să anexeze întinse regiuni productive ale vieţii interioare”1.

Ion Pillat descoperă în creaţia lui Eminescu poezia pură, în vreme

ce D. Murăraşu îi cercetează specificul naţional: „Pentru Eminescu

misiunea neamului nostru nu e de-a avea supremaţie asupra altora, ci de-a

crea o stare de ordine şi o cultură. După Eminescu, preocuparea unei

naţiuni nu e numai asigurarea existenţei; existenţa trebuie să fie doar un

mijloc pentru crearea a ceva de seamă în domeniul intelectual. Nu numai

naţiunii, ci şi celorlalţi factori Eminescu le hotărăşte un scop moral. Statul

trebuie să fie un armonizator al intereselor, el trebuie să vegheze ca

pătura muncitoare să nu fie exploatată şi să se dezvolte din punct de

vedere material şi spiritual. Individul trebuie să se simtă solidar cu

totalitatea şi să renunţe la individualismul dăunător. Individul e dator să

contribuie la bunul mers al societăţii prin muncă fizică ori intelectuală.

Eminescu dezvoltă adeseori teoria socială a compensaţiei. În ce priveşte

încălcarea principiilor umanitare, el admite aceasta numai dacă naţiunea e

1 Tudor Vianu, Mihai Eminescu, vol. cit., p. 345.

56

în legitimă apărare. Naţionalismul lui Eminescu e lipsit de orgoliu agresiv

şi megaloman; există o etică a acestui naţionalism1”. Pompiliu

Constantinescu oferă o paralelă între imaginile lui Eros şi ale lui

Daimonion. D. Caracostea investighează simbolurile din opera

eminesciană iar Mihail Dragomirescu2 îl proclamă poet universal:

„Considerând că cei mai mari poeţi ai lumii se disting prin varietatea

armoniei, şi în fruntea tuturor punem pe Goethe, nu putem să nu vedem în

Eminescu un mare poet, nu numai naţional, dar şi universal”. G.

Călinescu îi dedica în epoca interbelică două monografii (una operei şi

alta vieţii), inaugurând o nouă ramură a exegezei naţionale,

eminescologia, ca ştiinţă despre destinul literaturii române. Între

susţinătorii idealului estetic eminescian, care au adus contribuţii esenţiale

pentru descoperirea sensurilor ascunse ale vieţii şi operei acestuia se

numără şi I. Scurtu, Ilarie Chendi etc. După 1940, criticii au descoperit

dimensiuni noi ale operei şi ale vieţii, între care: Al. Dima, V.Streinu, Ş.

Cioculescu, D. Popovici, Augustin Z. N. Pop, Zoe Dumitrescu

Buşulenga, George Munteanu, D. Vatamaniuc, Petru Creţia, C. Ciopraga,

Dan Mănucă ş.a.

Poeţii secolului XX s-au simţit obligaţi a recunoaşte supremaţia ui

Eminescu, lăsând mărturii ale admiraţiei lor: T. Arghezi, I. Pillat, Blaga,

V. Voiculescu, G. Bacovia, I. Barbu, E. Botta, I. Vinea, N. Stănescu, M.

Sorescu, G. Vieru.

În istoria receptării critice a operei sunt şi câteva momente de

invidie denigratoare. Încă din timpul vieţii, Al. Macedonski, coleg de

generaţie bucureştean, îi contesta valoarea poeziei. Competiţia dintre cele

două spirite artistice are cauze extraliterare: opţiuni politice şi sociale,

adeziuni partinice, origini şi educaţie diferite. Al. Macedonski are

inspiraţia nefericită de a publica în „Literatorul” o epigramă3 ce viza 1 D. Murăraşu, Privire sintetică asupra naţionalismului eminescian, vol. cit., p. 364.2 Mihail Dragomirescu, Eminescu–poet universal, vol. cit., p.414.3 Al. Macedonski, epigrama publicată în „Literatorul”: „Un X pretins poet, acum/ S-a dus pe cel mai falnic drum,/ L-am plânge dacă-n balamuc/ Destinul lui n-ar fi mai

57

boala lui Eminescu, chiar în momentul declanşării ei, fapt ce trezeşte un

val de contestare. Ostilitatea lumii literare este atât de vizibilă, încât

patronul „Literatorului” este obligat să părăsească România pentru o

vreme, încercând să se stabilească la Paris. Numai că nu are succesul

aşteptat în Franţa şi decide să revină printre ai lui, instrumentând alte

acţiuni denigratoare împotriva junimiştilor, I.L. Caragiale şi drama

Năpasta devenind ţinta unui atac înverşunat, menit a consfinţi un plagiat.

Dacă versurile epigramei publicate în „Literatorul” pot fi puse pe

seama lipsei de caracter a omului Al. Macedonski, între contemporanii lui

Eminescu se mai numără şi alţi contestari ai operei sale. Între aceştia se

află Alexandru Grama (1850-1896), preot la Blaj, cu studii de istoria

bisericii, cu pregătire filozofică superioară la Viena şi cu un doctorat în

teologie obţinut în vremea când şi Eminescu încerca, fără succes, să-şi

finalizeze studiile liceale. Articolul preotului a fost publicat în anul 1891

şi s-a dorit a fi un răspuns la volumele de Critice ale lui T. Maiorescu. Al.

Grama se străduieşte să-şi convingă cititorii că Eminescu nu a fost „un

geniu, cuprins de lumea ideală, ci un biet versificator tare de rând, tâmpit

pentru lumea asta prin natura sa, prin ocupaţiunile şi tendinţele sale şi

prin aerul social şi literar în care a trăit. De unde mult rău făcură mai cu

seamă tinerimii noastre acei care pe un atare om îl expun ca pe un geniu”.

Un alt contestar violent şi nedrept al lui Eminescu a fost Aron

Densusianu 1837-1900. Studiul lui asupra operei poetului, redactat în

anul 1884 şi publicat în anul 1894, este o revanşă târzie faţă de T.

Maiorescu, care în 1886 publicase În lături!, unde înfierase limba

cărturarilor români din Ardeal.

Cel mai recent caz de polemică antieminesciană a fost găzduit în

anul 1998 de revista „Dilema”, stipendiată de Fundaţia Culturală

Română. În numărul 265, devenit „celebru”, Eminescu este minimalizat,

iar opera lui defăimată, ironizată, bagatelizată. În polemica iscată de

bun,/ Căci până acum a fost năuc/ Şi nu e azi decât nebun”.

58

tinerii şi mai puţin tinerii ce-şi semnau textele în acel număr s-a înrolat

toată floarea criticii, încât „corul” lor a fost resimţit ca un atac la

spiritualitatea românească. Semnatarii şi-au găsit „gloria”, mai ales că

miza polemicii era de a distanţa opera şi viaţa poetului de calificativele

exagerate atribuite în epoca totalitară.

Cel care a deschis calea lui Eminescu în literatura română a fost

Iosif Vulcan, întâmpinându-l cu generozitate pe adolescentul îndrăgostit

de limba şi literatura română, din îndepărtata Bucovină şi oferindu-i

coloanele gazetei sale din Budapesta, „Familia”, în anul 1866. Poate nu

întâmplător prima teză de doctorat despre viaţa şi opera eminesciană a

fost susţinută tot la Pesta, în limba maghiară, de către tânărul de numai 27

de ani Elie Cristea (cunoscut sub numele de Miron Cristea, 1868-1939).

Autorul acestei prime exegeze a devenit în anul 1919 membru al

Academiei Române, iar din 17 aprilie 1925 primul Patriarh al Bisericii

Române Ortodoxe.

Mulţi contemporani şi-au consemnat amintirile despre omul

Eminescu sau opera acestuia. Între membrii familiei, surorile Aglaie şi

Harieta au lăsat câteva scrisori, iar cel mai mic dintre fraţi a redactat o

biografie a Eminovicilor, ce a lămurit o serie de confuzii transmise în anii

de după dispariţia poetului. Mai târziu, unul dintre nepoţii lui Eminescu,

Gheorghe (1895-1976), a elaborat un volum de amintiri de familie,

publicat sub titlul Profil eminescian, la Deva, în anul 1973, unde prezintă

întâlnirile poetului cu regina Elisabeta I, raporturile cu Al Macedonski

etc. Prietenii de la Junimea au întreţinut la rândul lor un adevărat cult

pentru poet, corectând imagini false induse de unii dintre biografii

ocazionali. Între aceşti, de menţionat sunt: I.L. Caragiale cu În Nirvana,

Două note şi Ironie, I. Slavici în Amintiri de la Junimea, I. Negruzzi cu

Amintiri de la Junimea, G. Panu cu Amintiri de la Junimea, Al. Vlahuţă

cu Amintiri despre Eminescu (în volumul În goana vieţii). Episoadele

sentimental-erotice au fost puse în circulaţie de cele câteva muze ale

59

poeziei eminesciene: Veronica Micle ale cărei fete au exploatat

corespondenţa dintre cei doi, Mite Kremnitz care a lăsat fiului ei „de

suflet”, Tzigara Samurcaş, o lungă scrisoare despre Eminescu şi o

povestire autobiografică semnată cu pseudonimul Allan, Cleopatra

Poenaru Lecca a oferit câteva interviuri. Şi generaţiile care nu l-au

cunoscut direct pe Eminescu au consemnat amintirile familiei lor despre

poet. Între aceştia amintim pe Ionel Teodoreanu care evocă întâlnirea

tatălui său, ca tânăr student, într-o cafenea din Iaşi cu poetul. Cei doi au

închinat un pahar cu vin de Cotnari, tatăl autorului Medelenilor declarând

că numai doi români sunt demni de o asemenea licoare: Ştefan cel Mare

şi Eminescu.

Ediţiile critice ale operei eminescieneNicolae Georgescu, unul dintre exegeţii actuali ai epocii Junimii, a

susţinut o teză de doctorat pe tema ediţiilor operei lui Eminescu. El

apreciază că în activitatea editorială se remarcă trei etape: momentul

Maiorescu, a cărui ediţie – considerată de lux – a întemeiat

eminescologia, momentul Perpessicius şi problemele filologice ale

transcrierii manuscriselor eminesciene, şi ceilalţi editori, mai mult sau

mai puţin competenţi, dar bine intenţionaţi, care au contribuit la difuzarea

creaţiei eminesciene: I. G. Morţun, A. D. Xenopol, Matei Eminescu, Ioan

Scurtu, A. C. Cuza, G. Adamescu, N. Iorga, G. Bogdan Duică, G. Murnu,

G. Ibrăileanu, C. Botez, M. Dragomirescu. Pentru Perpessicius principala

datorie este de a pune din nou opera în împrejurările ce au produs-o, iar

pentru P. Constantinescu datoria editorilor şi a criticilor este să facă din

această necropolă (cea a manuscriselor eminescine) o acropolă.

Finalizarea de către Academia Română a ediţiei critice de Opere,

inaugurată în anul 1936 cu volumul I de poezii antume şi încheiată în

anul 1999 cu volumul al XVII-lea, cuprinzând bibliografia eminesciană, a

redeşteptat interesul cititorilor pentru ediţiile anterioare. Dacă poezia

eminesciană a beneficiat de editori ambiţioşi, proza, publicistica şi

60

dramaturgia s-au aflat rar şi conjunctural în atenţia editorilor.

Dramaturgia a fost în general ignorată şi, din această cauză, minimalizată.

Abia după publicarea volumului al VIII-lea din Opere complete, Petru

Creţia şi D. Vatamaniuc au îngrijit ediţii ale textelor dramatice

eminesciene. Proza literară, cuprinsă în volumul al VII-lea al ediţiei

academice, publicat în anii ’70 ai secolului trecut, reţinuse anterior atenţia

unor editori precum E. Lovinescu, D. Murăraşu şi G. Călinescu. Acesta

din urmă şi-a susţinut teza de doctorat în litere cu o lucrare inspirată din

nuvela fantastică Avatarii Faraonului Tla, recompusă din pasaje

disparate, descoperite de critic în manuscrisele eminesciene.

Publicistica eminesciană, multă vreme interzisă de oficialii politici

ai diverselor regimuri, a fost inventariată de un colectiv coordonat de D.

Vatamaniuc în volumele IX-XIV de Opere complete. Al. Oprea a analizat

gazetăria eminescieană, iar D. Vatamaniuc a reeditat, după 1990,

articolele lui Eminescu, ordonându-le pe teme şi idei majore.

* *

*

Oricât de mult vom vorbi despre Eminescu şi opera lui nu vom

reuşi să ajungem la un sfârşit, deoarece timpul i-a conservat tinereţea şi i-

a consacrat nemurirea. Învăţăm şi memorăm versurile eminesciene în anii

copilăriei şi ai adolescenţei, le citim în linişte şi medităm asupra rostului

vieţii şi al lumii în tinereţe, suntem încântaţi de sonoritatea lor aromitoare

la vârsta maturităţii. Fără a apela la un discurs encomiastic, recunoaştem

că în cele mai tăinuite unghere ale sufletelor şi ale minţii noastre sunt

urme ale ideilor poetice şi ale figurilor artistice ale lui Eminescu şi că

permanenţa operei lui ne întăreşte convingerea că merită să trăim în

mijlocul unor conaţionali de care suntem adesea dezamăgiţi, ca şi marele

poet. După ce îl invocăm pe Vlad Ţepeş („Unde eşti tu Ţepeş Doamne

[...]”, Scrisoarea III) şi îi cerem lui Ştefan cel Mare să nu mai vegheze la

61

Putna (Ştefane, Măria Ta, ⁄Tu la Putna nu mai sta ,⁄Las’Arhimandritului ⁄

Toată grija schitului ⁄ Lasă grija Sfinţilor ⁄În seama părinţilor [...]”,

Doina), îl rugăm pe Mircea cel Bătrân să ne împrumute din demnitatea şi

dragostea lui de ţară (Scrisoarea III) ori blestemăm asemenea lui Sarmis,

când aflăm că până şi fraţii de sânge ne trădează (Rugăciunea unui Dac).

Uneori, copleşiţi de disperare, ne retragem ca şi poetul în mijlocul

pădurii, medităm pe malul unor lacuri albastre încărcate cu flori galbene

de nufăr, simţindu-ne copleşiţi de un singur „dor”, acela de a ne odihni în

pace lângă strămoşi. Poezia lui Eminescu ne face mai înţelepţi, ne

îmbogăţeşte sufleteşte şi ne cimentează apartenenţa la spiritualitatea

noastră. Creaţia lui nu ne lasă rătăcitori într-o lume unde omului i s-au

retezat rădăcinile şi i se contestă dreptul la fericire.

Bibliografie

1. Mihai Eminescu, Opere, ediţie iniţiată de Perpessicius, volumele I-XIV, Editura Academiei Române 2. XXX, Eminescu – înfăşurat în manta-mi. Memorialistică. Mărturiile contemporanilor, Ediţie de Cristiana Crăciun şi Victor Crăciun, Editura Litera. David, Chişinău. Bucureşti, 19993. XXX, Eminescu – Pe mine mie redă-mă, Contribuţii istorico-literare până la 1939, Ediţie de Cristiana Crăciun şi Victor Crăciun, Editura Litera. David, Chişinău. Bucureşti, 19994. N. Georgescu, Eminescu şi editorii lui, 2 volume, Editura Floare Albastră, Bucureşti, 2000

Texte de studiat

1. Eminescu, Gheorghe, Profil eminescian, Deva, 19732. Eminescu, Constelaţia Luceafărului. Sonetele. Scrisorile, editate şi comentate

de Petru Creţia, Humanitas, Bucureşti, 1994

62

Întrebări

1. Ce editură a iniţiat o colecţie dedicată receptării critice a operei eminesciene? Câte volume s-au tipărit în această colecţie?

2. Numiţi cinci traducători în limbi de circulaţie internaţională ai operei lui M. Eminescu.

3. Enumeraţi, în ordine cronologică, pe cei mai importanţi exegeţi ai operei eminesciene şi prezentaţi-le câte o opinie.

4. Ce poeţi au dedicat lui Eminescu pagini prin care îşi declarau admiraţia faţă de opera acestuia?

5. Numiţi principalele voci denigratoare ale operei lui şi explicaţi motivele atitudinii lor.

6. Cine, când şi unde a redactat prima teză de doctorat pe tema vieţii şi operei lui M Eminescu?

7. Care sunt cele trei momente din istoria editării operei lui M. Eminescu?8. În ce constă contribuţia editorială a lui Titu Maiorescu?9. Enumeraţi conţinutul celor 17 volume din seria de Opere complete cunoscută sub

numele lui Perpessicius. Ce alţi coordonatori ai ediţiei cunoaşteţi?10. Ce se întâmplă cu manuscrisele eminesciene astăzi?

Ion L. Caragiale1852-1912

Caragialii au fost o dinastie de oameni cu geniul râsului (Paul Zarifopol)

Născut, educat şi trăitor în România până în anul 1905, lui I.L.

Caragiale îi plăcea să se declare „un grec păcătos”, „o sămânţă de idriot”,

„veşnic doritor de alte orizonturi”, motivându-şi plăcerea de a parodia,

satiriza şi flagela pe conaţionali. Conştiinţa diferenţierii de origine şi de

spirit faţă de românii nord-dunăreni în mijlocul cărora vieţuia se

datorează bunicilor pe linie paternă, migraţi din spaţiul balcanic şi

63

stabiliţi în Bucureşti, odată cu familia domnitorului Caragea, ultimul

dintre conducătorii fanarioţi ai Ţării Româneşti (Valahia, la acea dată).

Numele familiei indică apartenenţa la suita domnitorului, de-ai lui

Caragea. Dacă existenţa bunicilor paterni este obscură, unchii lui şi chiar

tatăl s-au afirmat în teatrul românesc de la început de secol XIX.

Costache şi Iorgu Caragiali au fost actori, dramaturgi, patroni de trupe

private.

Luca, tatăl dramaturgului, părăseşte scena pentru a deveni

administratorul mănăstirii Mărgineni, din judeţul Prahova, închinată

mănăstirii Athos. Aici se naşte primul său copil, Ion Luca, ca urmare a

legăturii neoficializate în 1852 cu Elena Caraboa. Adorat de părinţi,

băiatul urmează şcoala primară la Ploieşti, instruindu-se cu „slovă

popească” şi „trăgând clopotele cu dragoste”, primii educatori fiindu-i

popa Marinică şi dascălul Haralambie. La Şcoala Domnească1 el a învăţat

româna cu profesorul Basil Drăgoşescu: „Să-i dea Dumnezeu odihnă

bună bravului nostru dascăl, neuitatului meu, domnul Basile Drăgoşescu!

În trei ani m-a-nvăţat, cu litere străbune, româneasca toată câtă o ştiu

până-n ziua de azi, că mai mult, după el, nici n-am avut unde învăţa; şi

tare bine-mi prinde! Cum n-am fost bun la nimic, ce mă făceam, dacă nici

atâta nu ştiam, barem româneşte?”. I.L. Caragiale se confesează la

maturitate cu autoironie că încă de mic a avut tragere de inimă pentru

„[...] literatură, şi dacă aş fi avut noroc a fi înzestrat cu câtuşi de puţin

talent mi-aş da osteneala să covârşesc prin muncă şi răbdare de meşteşug

cinstit, lipsa de înzestrare”. Oraşul copilăriei şi al adolescenţei este

descris în culori antagonice. Satira scriitorului evidenţiază violenţa în

gesturi şi agresivitatea în vorbire a locuitorilor, modernitatea de suprafaţă

a arhitecturii ploieştene neputând masca mizeria seculară. În schiţa Grand

Hotel Victoria Română, personajul-narator, devorat de insecte, priveşte

de la fereastra camerei de hotel cum în plină noapte lucrătorii de la

1 I.L. Caragiale, Peste 50 de ani, Opere, I (Proză literară), Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 1358.

64

salubrizare prind câini şi se distrează lovindu-i cu bestialitate. El este

martor1 la agresarea unei femei chiar de către poliţiştii oraşului. Tabloul

sumbru al oraşului se modifică în Caut casă2, o proză memorialistică

publicată în 1899: „începe să mi se ridice la depărtata zare fata morgana.

Iat-o cât e de luminoasă! Bun şi neuitat adăpost! E casa lui Hagi Ilie

lumânărarul, de la Sf. Gheorghe din Ploieşti, unde am stat atâta vreme cu

chirie până să-mi completez studiile şi să-mi obţiu diploma de patru clase

primare la şcoala domnească. Cu cât mijesc ochii mai tare, cu atât bătrâna

mea prietină apare mai limpede între cei patru salcâmi venerabili ... Iată şi

liliecii .... Au înflorit a doua oară – semn de toamnă lungă .... Îmi trimet

de departe florile albe mirosul lor onest. Să ne apropiăm binişor şi să

intrăm în grădina care parcă n-are fund ... Uitaţi-vă departe până-n ulucile

cari d-abia se zăresc colo jos. Toată câmpia aceasta plină de bălării uriaşe

e curtea caselor [...]. Ia uitaţi-vă acum la casă. Ce mândru se ţuguiază

acoperişul cu şindrilă, acoperit spre miază-noapte cu muşchi verde moale

şi purtând în vârfu-i un urcior smălţuit care sclipeşte în soare ...”.

În 1868 I.L. Caragiale vine în Bucureşti pentru a urma şcoala de

declamaţie a unchiului său, Costache, unde i descoperă absenţa

aptitudinilor pentru actorie. Acum are ocazia să întâlnească pentru prima

dată pe Eminescu, sufleor în trupa lui Mihail Pascaly. El revine în

Ploieşti, la cererea tatălui, care l-ar fi dorit funcţionar la judecătoria

oraşului. Moartea timpurie a părintelui îl obligă pe tânărul Ion Luca să-şi

asume responsabilitatea întreţinerii mamei şi surorii.

Direcţiile profesionale pe care le-a urmat I.L Caragiale au

fost:publicistica3, literatura şi politica. Niciuna nu i-au adus satisfacţii

morale ori spor material în timpul vieţii. El a profesat gazetăria, într-o

1 I.L. Caragiale, Grand Hotel Victoria Română, ed. cit., p. 76-81.2 I.L. Caragiale, Caut casă, ed. cit., p. 286.3I.L. Caragiale colaborează la Timpul, 1878-1881, iar după 1895 la ziarele facţiunii politice conduse de George Panu, Ziua şi Epoca literară. Între anii 1899-1900 el publică schiţe şi momente comice în Universul lui L. Cazzavillan. Din exil, el devine colaborator la Adevărul, unde tipăreşte şi 10 000 de exemplare ale pamfletului 1907. Din primăvară, până-n toamnă.

65

paletă largă de registre: publicistica politică, indiferent de culoare,

publicistica satirică1 unde geniul său comic este inepuizabil, publicistica

de informare cotidiană şi culturală2. Un moment important îl reprezintă

activitatea desfăşurată la ziarul conservator „Timpul”, unde este adus de

Eminescu. Împreună cu ei s-a aflat şi I. Slavici, toţi trei transformând

redacţia într-o adevărată „academie” a literaţilor de geniu ai României

acelui timp. I.L. Caragiale, care se integrase în societatea Junimea din

Bucureşti şi era admirat de T. Maiorescu, redactează cele patru partituri

comice: O noapte furtunoasă, 1879, Conu Leonida faţă cu reacţiunea,

1880, O scrisoare pierdută, 1884, D-ale carnavalului, 1885. În anul

1889, el publică un volum de Teatru, iar în 1890 finalizează drama

realist-naturalistă Năpasta. Între manuscrise se află şi un proiect dramatic

nefinalizat, Titircă, Sotirescu et companie, unde sunt readuse în scenă

unele dintre personajele comediilor sale. După douăzeci de ani Jupân

Dumitrache este senator, Rică Venturiano este deputat în opoziţie şi

patron al gazetei „Alarma”, Spiridon este deputat, doctor în drept,

spotsman cu automobil şi cai de curse, Nae Ipingescu este prefect de

judeţ, Caţavencu este ministru etc.

Nu numai gazetăria, literatura sau politica l-au atras pe I.L.

Caragiale, ci şi micile afaceri. El a fost patronul unor restaurante,

preferând să ofere clienţilor săi o „bere bună, decât o literatură proastă”3.

Falimentele l-au determinat, până la urmă, să aştepte averea Momuloaiei,

o mătuşă pe linie maternă. Moartea surorii sale, în anul 1905, i-a grăbit

autoexilul, el părăsind România şi stabilindu-se cu familia în Berlin, de

1 În anii 1873-1874, I.L Caragiale editează revista satirică „Ghimpele”, împreună cu G. Dem. Teodorescu, în 1877 revista „Claponul” şi „Calendarul Claponului”, în anul 1893 editează împreună cu Anton Bacalbaşa revista Moftul român, revistă spiritistă, naţională, organ biebdomadar pentru răspândirea ştiinţelor oculte în Dacia traiană [...].2 În anul 1894, I.L. Caragiale fondează împreună cu I. Slavici şi G. Coşbuc revista „Vatra”.3 I.L. Caragiale are mai multe iniţiative: în 1894 înfiinţează Berăria Academică Bene Bibenti, în 1895 un restaurant în gara de la Buzău, iar în 1901 o Berărie cooperativă, Gambrinus, în Bucureşti.

66

unde scrie prietenilor de acasă: „Plânge-mă! În acest moment pun în gură

prima franzelă a exilului! Vă salut cu o foame îndrăcită, mânca-v-ar

nenea!”.

Comediografia, între clasicism, realism şi teatrul absurd

Comedia1 are un mare impact la public deoarece provoacă râsul

purificator. Ca spectacol de teatru, ea evidenţiază ridicolul, constând în

cusururi şi diformităţi fizice, păcatele sufletului şi ale trupului omenesc.

Râsul provocat de spectacolul comic are menirea să deştepte o atitudine

critică, de reprobare, de admonestare severă ori îngăduitoare. Viciile sunt

personificate în caractere şi măşti comice. Personajele comice preferate

sunt: bătrânul, baba, parazitul, sclavul dispreţuit, medicul incompetent

etc. Caracterele se construiesc cu ajutorul automatismelor şi al

stereotipiilor verbale. Reduse la scheme morale abstracte, ele au numai

funcţionalitate dramaturgică, aparţin clasei a treia, alcătuită din locuitorii

neinstruiţi ai oraşelor sau ai satelor. De regulă, o comedie ilustrează

opoziţia dintre civilizaţia satului şi cea a oraşului, dintre poporul necioplit

şi aristocraţia rafinată, dintre virtute şi viciu. În istoria dramaturgiei se

cunosc: comedia de intrigă (comedia erorilor) sau farsa, comedia de

caracter şi cea de moravuri colective sau individuale.

Rădăcinile comediografiei lui I.L. Caragiale se regăsesc în opera

dramatică a lui V. Alecsandri: Iaşii în carnaval din anul 1844 anunţă D-

ale carnavalului, din 1885, iar Clevetici ultrademagogul este părintele

literar al lui Caţavencu. Sursa internă de inspiraţie este completată cu cea

externă, cu deosebire comediografia franceză. Pentru dramaturgul Junimii

„Teatrul nu e un gen de artă, ci o artă de sine stătătoare, tot aşa de

deosebită de literatură, în general, şi în special, de poezie ca orişicare artă

[...]. Teatrul este o artă constructivă, al cărui material sunt conflictele

ivite între oameni din cauza caracterului şi patimilor lor”2. În anul 1899 el

1 Denumirea comediei derivă de la comos, sărbătoare şi trupă a lui Dyonisos şi de la comites, participanţii la o sărbătoare dyonisiacă.2 I.L Caragiale, Oare teatrul este literatură ?, Opere, II, ed. cit., p. 831.

67

declara în ziarul „Universul”, unde îşi publica schiţele şi momentele, că

nu scrie decât din „viaţa noastră şi pentru viaţa noastră”, căci alta nu

cunoaşte şi nu îl interesează. Replicile i-au fost inspirate de vorbăria

liberală a vremii: „Proclamarea redeşteptării noastre şi emanciparea

noastră politică a fost semnalul inaugurării celei mai teribile şi înjositoare

tiranii: tirania vorbei. Iată cine ne-a stăpânit o jumătate de veac cu ultima

cruzime – vorba, vorba umflată şi seacă”. Inspirat de lumea în care trăia,

el o caracterizează astfel: „Principii - fleacuri! Omenie-mofturi!

Chiverniseală - pricopseală şi ciupeală - acestea sunt principiile. Lipsa de

omenie şi de caracter, aceasta este pecetea timpului nostru. A nu gândi

nimic, a nu simţi nimic, a nu voi nimic în afară de chiverniseală personală

şi a nu te da în lături de la nimic ca să ajungi – iată maxima cea mai înaltă

a vieţii noastre publice”1.

Dramaturgia lui îmbină diverse tipuri de comedii (farsa, comediile

de caracter şi de moravuri). Între elementele generatoare de intrigă se

află: inversarea numărului 6 cu 9 în O noapte furtunoasă, o petrecere

zgomotoasă devenită în imaginaţia sclerozată a Conului Leonida o

revoluţie, pierderea unei scrisori de dragoste ajunge să impună în fruntea

listei numele candidatului pentru alegerile parlamentare într-un judeţ,

găsirea unui bilet unde se preciza o întâlnire amoroasă generează o goană

nebună a partenerilor, încurcaţi în iţele măştilor din D’ale carnavalului

etc. Scrisorile, bileţelele sau articolele din presa politică a vremii sunt

dovada instrucţiei superficiale a personajelor caragialene. Deosebit de

tiparele comediei clasice, caracterele sale au avut parte de educaţie,

numai că fie ea a fost realizată superficial (cu dascăli incompetenţi sau cu

manuale indescifrabile), fie coeficientul de inteligenţă a subiecţilor

educaţi este minim. În O noapte furtunoasă, scrisoarea lui Rică

Venturiano parodiază exprimarea sentimental-retorică şi instrucţia

superficială a expeditorului: „Angel radios! De când te-am văzut întâiaşi

1 I.L. Caragiale, Ultime cugetări, Opere, II, ed. cit., p. 823.

68

dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii [...]. Te iubesc la

nemurire. Je vous aime et vous adore; que prétendez vous encore? Inima-

mi palpită de amoare. Sunt într-o poziţiune pitorescă şi mizericordioasă şi

sufăr peste poate. O, da! Tu eşti aurora sublimă, care deschide bolta

azurie într-o adoraţiune poetică infinită de suspine misterioase, pline de

reverie şi inspiraţiune, care m-a făcut pentru ca să-ţi fac aici anexata

poezie:

Eşti un crin plin de candoare, eşti o fragilă zambilă,/ Eşti o roză

parfumată, eşti o tânără lalea!/ Un poet nebun şi tandru te adoră, ah!

Copilă! De a lui poziţiune turmentată fie-ţi milă;/ Te iubesc la nemurire şi

îţi dedic lira mea!, Al tău pentru o eternitate şi per toujours”1.

Nae Girimea, un alt bărbat îndrăgostit, bărbier şi dentist la nevoie,

locuitor al mahalalei bucureştene, fără pretenţii intelectuale, compune o

misivă către iubita lui, Didina: „Prea iubita mea angelă, s-a întâmplat un

caz de o comedie mare în chestia noastră prin respectivul tău Pampon şi o

individă! ... Trebuie să ne vedem deseară ca să-ţi spui cum curge în

defavor toată intriga asupra romanţului nostru, să juri că devine ca la

Teatru, pentru care nu cumva să lipseşti deseară de la bal cum ne-a fost

vorba. Trimite-l pe Pampon să joace conţina şi vino negreşit ... Al tău

adorant până la moarte... Nae”2.

Ştefan Tipătescu, prefectul bogat, educat şi îndrăgostit îi scrie lui

Zoe biletul ce declanşează conflictul piesei într-o manieră relativ concisă

şi inteligibilă, trădându-şi însă, adolescentin, pasiunea: „Scumpa mea

Zoe, venerabilul merge deseară la întrunire. Eu trebuie să stau acasă,

pentru că aştept depeşi de la Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată;

poate chiar să mă cheme ministru la telegraf. Nu mă aştepta, prin urmare,

şi vină tu la cocoşelul tău care te adoră, ca întotdeauna, şi te sărută de o

mie de ori, Fănică”3.

1 I.L. Caragiale, O noapte furtunoasă, Opere, II, ed. cit., 26.2 I.L. Caragiale, D’ale carnavalului, Opere, II, ed. cit., p. 279.3 I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută, Opere, II, ed. cit., p 114.

69

Femeile sunt mai puţin tentate să elaboreze misive, ele fiind în

schimb cititoare de romanţuri. Biletul Miţei, revoluţionara sangvinară de

la Ploieşti, către Nae Girimea este vulgar, pitoresc şi sincer: „Bibicule,

Mangafaua pleacă mâine miercuri la Ploieşti, rămâi singură şi ambetată;

sunt foarte rău bolnavă; vino, să-i tragem un chef ...”1.

Comediografia cuprinde puţine titluri, autorul fiind un Molière mai

leneş, cum îl etichetează B.P. Hasdeu. Personajele aparţin societăţii

româneşti de periferie, acolo unde „toţi oamenii sunt secături şi toate

secăturile sunt oameni mari”2, ilustrând convingerea dramaturgului că

„neamul acesta nu e numai un neam stricat, e numai nefăcut, nu e până

acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care

a mocnit cu junghetura frântă [...]”3. Evenimentele evocate în comedii se

petrec într-un timp contemporan cu al autorului şi coincid cu cel al

elaborării lor, astfel încât personajele, oricât de schematizate ar fi, sunt

participante la momentele istorice ale României: Revoluţia de la 1848,

Lovitura de la Palat ce l-a îndepărtat pe Al. I. Cuza şi a adus la putere pe

Carol I, Revoluţia de la Ploieşti a lui Candiano Popescu, Războiul de

Independenţă. În comediile şi în schiţele lui I.L. Caragiale, istoria este

evocată într-o paletă de nuanţe derizorii din convingerea naratorului că

oamenii şi locurile sunt incompatibile cu jertfa sinceră în favoarea unor

idealuri înalte, eroice. Evenimentele ce influenţează evoluţia statului şi a

societăţii române sunt percepute de personaje drept farse ale istoriei, unde

ei sunt simpli figuranţi, purtători de măşti diverse. Neaderenţa la

eroicitate a personajelor este în concordanţă cu definiţia comediografiei

clasice, ilustrând însă şi convingerea autorului că a „nu gândi nimic, a nu

voi nimic în afară de chiverniseală personală şi a nu te da în lături de la

nimic ca să ajungi, iată maxima cea mai înaltă a vieţii noastre publice”.

Personajele masculine ale comediilor se implică în politică din raţiuni 1 I.L. Caragiale, D’ale carnavalului, Opere, II, ed. cit., p 257.2 I.L. Caragiale, Ultime cugetări, Opere, I, ed. cit., p. 1506.3apud I.L. Caragiale, Despre lume, artă şi neamul românesc, ediţie de Dan C. Mihăilescu, Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 134.

70

strict egoiste, mercantile: Caţavencu pentru propria lui chiverniseală,

Tipătescu pentru a fi în preajma lui Zoe, Trahanache pentru a da un sens

bătrâneţii, Jupân Dumitrache pentru a-şi domina angajaţii şi prietenii etc.

Personajele feminine sunt ipostaze ale aceluiaşi prototip literar: ele sunt

experimentate, sentimentale, hrănite cu lecturi siropoase, nu au copii sau

obligaţii faţă de părinţi, acceptă adulterul ca alternativă la o căsătorie

încheiată din interes, ca o investiţie materială şi nicidecum din raţiuni

sentimentale.

Autorul a fixat în tipare universale unele dintre personajele

comice: încornoratul (Jupân Dumitrache, Zaharia Trahanache, Pampon şi

Crăcănel), femeia adulterină (Veta, Zoe, Miţa Baston şi Didina Mazu),

veşnicul îndrăgostit, în căutare de femei ale altor bărbaţi, filfizonul

(Chiriac, Tipătescu, Nae Girimea). El propune şi variantele moderne ale

acestor caractere clasice, selectându-le mai ales din viaţa politică.

Oamenii politici, zoon politikon, apar în două ipostaze: fie de fanfaron

politic, lichea atunci când este tânăr, decrepit dacă este bătrân (Rică

Venturiano, Caţavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Agamiţă Dandanache),

fie de cetăţean aiurit, pierdut în labirintul politic al oraşului (Catindatul

din D’ale carnavalului sau Cetăţeanul turmentat din O scrisoare

pierdută). Toţi oamenii politici sunt rătăciţi în cetate, ei neavând idealuri

sociale, umanitare ori culturale de pus în practică, dispunând de o

anumită bunăstare sau profesând meserii liberale (negustor, avocat,

gazetar, funcţionar, poliţist, ipistat).

Satira moravurilor familiei ilustrează adulterul, scleroza

sentimentală, căsătoria din interes material. Iubirea din afara căsătoriei

devine o aventură ce umple viaţa unei femei, plictisită de soţul vârstnic.

Adulterul ca modă se transformă într-o mascaradă sentimentală în D-ale

carnavalului, unde cuplurile Miţa Baston – Crăcănel (pe numele său

Telemac–Mache Răzăchescu) şi Didina – Pampon sunt dinamitate de

pasiunea celor două concubine pentru Nae Girimea, filfizonul obişnuit a

71

seduce femeia altuia. Crăcănel este bărbatul lipsit de virilitate, tradus a

opta oară, considerat de femeile pe care le întreţinea o „rublă ştearsă”, „o

mangafa”. Pampon, convins că femeile sunt cu „ochi alunecoşi şi inimă

zburdalnică”, se declară „turbat de gelozie”, are pentru Didina cel „mai

sacru amor”, pentru ea şi-a sacrificat „cariera de iubitor”, deoarece până a

cunoscut-o a fost tist de vardişti la Ploieşti. Între personajele feminine ale

comediografiei caragialene cea mai guralivă este Miţa Baston.

Îndrăgostită de „bibicul” Nae, ea încearcă să se răzbune pe acesta

considerându-se „tradusă” cu o „damă verde”. Ea poartă cu sine o sticlă

de „vitrion englezesc ce arde momentan, tot”. Amantul căruia îi fusese

întotdeauna „fidea” este ameninţat cu scandalul, deoarece ea este o „fiică

din popor”, „este violentă”, „republicană şi ploieşteancă”, o „cremenală”

şi îl avertizează pe „musiu Năică să nu umble cu mofturi”, „să nu fie

şarlatan”, „mizerabil”, „ infam”.

Moravurile vieţii politice sunt dezvăluite alegătorilor de presa

partidelor aflate la guvernare sau în opoziţie. Atât actorul, cât şi

spectatorul politic se rezumă la o retorică demagogică, la sloganuri, clişee

şi, adresări stereotipe, fără conţinut sau fără un mesaj concret,

constructiv. Ilustrative pentru lipsa de conţinut şi parodia gesturilor

demagogice sunt tiradele lui Caţavencu la adunarea electorală:

„Domnilor!... Onorabili concetăţeni!... Fraţilor!... Iertaţi-mă, fraţilor, dacă

sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare ... suindu-mă la această

tribună ... pentru a vă spune şi eu ... Ca orice român, ca orice fiu al ţării

sale ... în aceste momente solemne ... mă gândesc ... la ţărişoara mea ... la

România... la fericirea ei! ... La progresul ei !... La viitorul ei! [...]

Fraţilor, mi s-a făcut o imputare şi sunt mândru de aceasta1 ... O primesc!

Mă onorez a zice că o merit!... Mi s-a făcut imputarea că sunt foarte, că

sunt prea, că sunt ultra-progresist ... că sunt liber-schimbist ... că voi

72

progresul cu orice preţ. Da, da da, de trei ori da! Da! Voi progresul şi

nimic alt decât progresul: pe calea politică [...]”1.

Majoritatea personajelor comice se raportează la evenimentele

istoriei contemporane. Agamiţă Dandanache se laudă cu familia lui de la

1848, iar din perspectiva eternizării prezenţei lui în Parlamentul

României, Revoluţiei paşoptiste i se atribuie consecinţe devastatoare.

Lovitura de Palat din februarie 1866 revine în replicile Miţei,

„moştenitoarea sângelui martirilor de la 11 februarie”. Cetăţeanul

turmentat îl cunoscuse pe Conu Zaharia în vâltoarea aceloraşi momente

politice. Efemera mişcare revoluţionară ploieşteană este amintită în

replicile Conului Leonida, cel ce visează la o republică pe măsura

sclerozei sale. Vindicativa Miţa Baston, îl ameninţă pe Nae Girimea

astfel: „Năică, am să-ţi torn o revuluţie [...]”. Războiul de Independenţă îl

vizează pe Crăcănel, ajuns pe front din cauza unei deziluzii sentimentale

şi nicidecum din dragostea faţă de ţară. Un alt aspect al vieţii politice,

satirizat în comedii, îl reprezintă administraţia de stat. Astfel, multe

personaje masculine sunt funcţionari la stat, unii dintre ei neremuneraţi,

iar alţii primind salarii modeste (replica lui Pristanda este celebră:

„renumeraţie după buget mică”). Jupân Dumitrache este căpitan şi

sergent în garda civică, unde dovedeşte atitudine umorală şi brutalitate.

Tipătescu este un prefect care foloseşte poliţiştii în rezolvarea intereselor

sale (reţinere ilegală a duşmanilor personali, percheziţionarea fără mandat

judecătoresc a unor locuinţe private). Nae Ipingescu este ipistat iar Ghiţă

Pristanda este un poliţist corupt.

1 I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută, Opere, II, ed. cit., p189-190.

73

Filozofia moftului, parodie a vorbăriei fără conţinut A fost odată un băiat,/ O secătură, un stricat .../ Fraţi, mamă îl nesocoteau,/ Ba, uneori îl huiduiau,/ O viaţă l-au tot umilit/ Pân ce stricatul horopsit/ Din casa mă-sii a fugit .../ Într-un târziu şi-au amintit,/ De-acel bun de nimic, de-acel/ Fugar pribeag, de-acel mişel,/ Şi milă le-a venit de el .../ La ziua lui l-au cam iertat,/ Şi cu dulceţi l-au îndopat/ Pân’ ce stomacul şi-a stricat ...// După prea multă amară viaţă/ Nu fi lacom la dulceaţă. (I.L. Caragiale, Fabulă)

Termenul moft derivă din turcă şi înseamnă gratuit, ieftin,

minciună. În anul 1868 Eminescu definea moftul drept: „Cea mai comică

noţiune românească [...], antiteză neîmpăcată şi-n sine atât de ridicolă

dintre aparenţa exterioară şi fondul intern. Cel mai autentic şi mai comic

caracter e moftangiul. Tartuffe e moftangiu. Comica existenţă a

postulanţilor din Millo director consistă în aceea că sunt moftangii”. La

rândul lui, I.L. Caragiale propune o definiţie a moftului: „Bucurii şi

necazuri, merit şi infamie, sentimente, interese, convingere, politică,

ciumă, lingoare, difterită, sibaritism, viţuri distrugătoare, suferinţă,

mizerie, talent şi imbecilitate, eclipse de lună şi de minte, trecut, prezent,

viitor, toate, toate, cu un singur cuvânt le numim noi românii scurt:

moft”. Existenţa unei asemenea morale autohtone a creat şi caractere

comice specifice: moftangiul şi moftangioaica.

Moftangiul este anarhist, socialist, progresist, liberal, conservator

păcătuind de prea multă politică asumată doar la nivelul angajării verbale

(formale). Într-o societate aflată sub imperiul posibilului, cu o oligarhie

mutabilă, de perpetuă primeneală, accesibilă oricui prin nimereală, prin

loterie, prin aventură, moftangiul şi moftangioica „dacă nu gândesc şi nu

fac mult, cel puţin discută foarte mult”. Inspirat de cosmogoniile

eminesciene, I.L. Caragiale mărturisea că „am comparat totdeauna

fenomenele ce se numesc spirite omeneşti cu corpurile cereşti. Între unul

şi altul sunt prăpăstii chaotice; unul altuia, din colosale mase proprii de

74

lumină, nu-şi trimet decât o fâşie subţire de palide raze. Între un om şi

altul este adesea ca de la o stea la alta. Arde acolo un soare uriaş şi

dincolo altul [...]. Printre învârtitoarea pulbere de lumi, un colos de flăcări

d-abia zăreşte pe celălalt, ca o scânteie ce clipeşte pierdută, în negură fără

fund [...]. Ba câţi încă nu se mai zăresc de loc şi unul şi altul nici măcar

nu bănuiesc. Adesea tot aşa se pricep oamenii între ei şi pot înţelege unul

altuia sufletul”.

În anul 1874, I.L. Caragiale inserează în gazeta „Claponul”

exerciţii literare, ca răspunsuri la un imaginar Formular de procese

verbale poliţieneşti. Această ucenicie literară este continuată după 1898

când editează „Moftul român” împreună cu Anton Bacalbaşa, „revistă

spiritistă naţională, organ hebdomadar pentru răspândirea ştiinţelor oculte

în Dacia traiană”. Aici publică o serie de schiţe la rubrica Moftangii şi

Moftangioaice. Studii fizico-psihologice naţionale. Umoristul defineşte

moftangiul şi moftangioaica în principiu, apoi ilustrează cele două

fizionomii literare în ipostaze diverse. Între anii 1899-1900 I.L. Caragiale

publică în gazeta „Universul”, la cererea lui L. Cazzavillan, o suită de

schiţe, plătite cu 25 de lei bucata, incluse în volumul Momente şi schiţe,

publicat în anul 1901. Jurnalistul Ranetti i se adresează autorului cu

admiraţie, după apariţia volumului: „Nu momente, maestre, ci

monumente”. Autorul a înaintat volumul Academiei pentru a fi premiat

după ce, cel de Teatru îi fusese respins, câţiva ani mai înainte. Atribuirea

premiului academic unui alt autor i-a motivat şi mai mult dorinţa de a se

autoexila.

Volumul Momente şi schiţe a fost dedicat prietenului său

câmpinean, strălucitului maestru N. Grigorescu. Naratorul ilustrează

societatea românească în toate straturile ei: familia regală (25 de minute),

societatea înaltă (High life, Five o’clock), familia burgheză (Un om cu

noroc, Cadou, Diplomaţie, Mici economii), educaţia (Vizită, Domnul

Goe), şcoala (Triumful talentului, Lanţul slăbiciunilor), administraţia

75

(Urgent ..., Inspecţiune), justiţia, (Justiţie, Art. 214), politica internă

(Telegrame, Tempora), politica externă (Atmosferă încărcată,

Situaţiunea, Boris Sarafoff), presa (Reportaj, Ultima oră). Schiţele evocă

nu numai aspecte diverse ale societăţii româneşti de la sfârşirul secolului

al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, ci şi ocupaţiile, mentalitatea,

moravurile indivizilor ce alcătuiau lumea românească la acea dată (între

Războiul de Independenţă din anii 1877-1878 şi Războaiele balcanice din

anul 1913 românii trăiseră într-o relativă acalmie şi prosperitate).

Moftangii lui I.L. Caragiale se mută de două ori pe an, de Sfântul

Gheorghe şi de Sfântul Dimitrie (Caut casă, De închiriat), citesc în

jurnale fapte diverse (Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii), petrec

în comun sărbătorile creştine (La Moşi, La Paşti), se îngrijesc de

animalele de companie (Bubico), suportă canicula şi praful din Bucureşti

pe timpul verii (Caniculă), stau la taclale în cafenele, birturi, bodegi şi

restaurante (Amici). Dintre moftangii şi moftangioice se detaşează:

bucureşteanul pierde vară şi pseudospiritualul Mitică, prietenii

nedespărţiţi Lache şi Mache, studentul revoluţionar, devenit torţionar,

Coriolan Drăgănescu, cronicarul monden Edgar Bostandaki, amicul X,

Miţa Georgescu etc. Pentru autor „Lache şi Mache sunt tineri cu carte; ei

ştiu din toate câte nimic, aşa sunt adevăraţi enciclopedişti. Lache este

înalt la închipuire; Mache e adânc. Aşa dânşii iau parte cu mult succes la

toate discuţiile ce se ivesc la cafeneaua lor obişnuită: poezia, viitorul

industriei, neajunsurile sistemei constituţionale, progresele electricităţii,

microbii, Wagner, Darwin, Panama, Julie la Belle, spiritism, fachirism,

L’Exilée scl”1. Lui Mitică, un „simpatic parizian al Orientului”, i se

descoperă un sfârşit simbolic pentru lumea moftului caragialean. În

monologul 1 Aprilie, personajul este victima propriei farse (Mişu

Poltronul, înfricoşat, îl loveşte mortal cu bastonul). Conform lui Ş.

Cioculescu, personajul Mitică ar fi fost inspirat de Gheorghe Mateescu,

1 I.L. Caragiale, Lache şi Mache (nuvelă), Opere, I, ed. cit., p. 749.

76

patronul magazinului de coloniale Paradis, din Sinaia, de unde I.L.

Caragiale se aproviziona cu delicatese chiar şi în vremea exilului

berlinez. Dacă Mitică este victima propriilor glume, d-l Anghelache, din

schiţa Inspecţiune este victima propriilor temeri. Casier ireproşabil, el nu

mai fusese controlat de superiorii lui de mai bine de 11 ani. Numai că,

într-o zi, un coleg de breaslă îşi goleşte casieria şi fuge cu banii în

străinătate. Oficilităţile decid începerea unor controale severe.

Anghelache, după ce petrece cu prietenii la berărie, se duce la şosea şi se

spânzură. Atunci când fişetul îi este deschis se descoperă că nu lipsea nici

un bănuţ din gestiune şi că, nefericitul casier, îşi păstra acolo şi

economiile. Moartea lui Mitică provoacă durere şi regrete, cea a lui

Anghelache nedumerire, colegii mai tineri şi mai proşti întrebându-se „–

De ce? de ce, coane Anghelache?”. Naratorul, ironic, mărturisea

prietenilor că şi el se întreabă acelaşi lucru.

Moftangii sunt evocaţi în clipe de repaos, de petrecere a timpului

liber în compania amicilor. Ei nu ştiu să transforme momentele de odihnă

în forme de relaxare sufletească şi fizică şi nu dispun de resursele

materiale pentru a face acest lucru. Pauzele de plăcere se transformă într-

un calvar al orăşeanului modern. În D-l Goe, copilul răsfăţat terorizează

în trenul de la Ploieşti la Bucureşti familia, călătorii şi, în cele din urmă,

se torturează pe sine însuşi. În Tren de plăcere sfârşitul de săptămână

devine o continuă alergare pentru membrii familiei Georgescu, mai puţin

pentru d-na Miţa care colindă munţii noaptea în compania locotenentului

Mişu, a lăutarilor şi a muzicii lui Paderewski (nu „Pederaski”, cum îl

pronunţă cuconiţa îndrăgostită). Tânărul Lache, funcţionar comercial la

magazinul La trei struguri tricolori îşi petrece 24 de ore de „absolută

libertate” în schiţa La Paşti. În costum, încălţat în ghete noi cu bizeturi,

cu pălărie nouă el participă la slujba de înviere de la biserica Domniţa

Bălaşa, urcă apoi dealul Mitropoliei. Aici el simte că îl roade una dintre

ghete. Următoarele 18 ore el continuă plimbarea în oraş, vizionează un

77

spectacol de teatru, stă la un pahar de bere cu amicii. Împreună cu Mache,

şi el posesor al unei perechi de ghete noi ce îi provoacă aceleaşi suferinţe,

Lache vizitează pe Mitică Georgescu. Chinul celor doi tineri parodiază

sacrificiul lui Iisus Cristos. Cu dorinţa de a petrece sărbătoarea creştină în

acord cu ofertele lumii mondene (plimbări prin parcuri, vizionări de

spectacole, chefuri cu amicii la o berărie şi vizite la prieteni), Lache şi

Mache ajung să sufere, aşa cum suferise Iisus în săptămâna patimilor.

Între personajele momentelor se numără şi cele schiţate în Ultima

emisiune: D-l Iancu Bucătaru, coana Zamfira Muscalagioaica, D-l Tomiţă

Barabanciu. Fiinţe diforme, cu „tremurături”, „fără vedere” şi „fără

picioare”, cei trei tovarăşi au fost obligaţi de soartă să „ceară” (exprimare

„pudică” pentru „cerşetorie”). Cu un trecut înfricoşător, în pofida

aparentei lor resemnări, ei îşi primesc „medicamentele” de la ospătar:

rachiu de drojdii cu picături de pelin pentru Iancu B, ţuiculiţă pentru

coana Zamfira şi rachiu de izmă cu piper pentru d-l Tomiţă. Ei discută

despre iniţiativa Băncii Naţionale de a pune în circulaţie o nouă emisiune

monetară, de tinichea, semn de sărăcie a guvernului. Credinţa că ei se vor

îmbogăţi în urma unei asemenea decizii le este spulberată de preotul

Matache şi de paracliserul lui, intraţi pentru a-şi lua „cura” de tulburel.

Părintele prevesteşte un haos financiar iminent, în găletuşa lui cu apă

sfinţită neamaiadunându-se decât tinichele. I.L. Caragiale mărturisea că

trudise stilistic asupra acestei schiţe, primele paragrafe parodiind

naraţiunea de „mistere”: „La răspântia unei mahalale mărginaşe,

străluceşte de departe în fel de fel de feţe geamlâcul unei cârciume, razele

lămpii din tavan trecând prin clondire pline cu deosebite vopseli străvezii.

Afară e o vreme câinească; plouă ca prin sită şi bate vânt rece. Începe

iarna. A-nnoptat bine. Prin dâra de lumină, se vede o umbră înaintând cu

paşi grăbiţi, ferindu-se de băltoace, se apropie şi intră în cârciumă”1.

Identităţile personajelor sunt descoperite de autor cu o candoare

1 I.L. Caragiale, Ultima emisiune, Opere, I, ed. cit., p. 420.

78

sardonică, ele ascunzând biografiile unor oameni îngenuncheaţi de

propriile vicii. Iancu Bucătarul fusese un bucătar vestit căzut în patima

beţiei, coana Zamfira Muscalagioaica (muscal în turcă înseamnă naist, iar

în ucraineană birjă) era o curtezană de mahala, mutilată de soţul înşelat,

d.Tomiţă Barabanciu fusese toboşar municipal, devenit alcoolic. Cele trei

personaje poartă o conversaţie civilizată, calmă şi la zi, descoperind firele

tainice ce leagă membrii societăţii moderne, unii de alţii.

Personajele ce populează momentele şi schiţele sunt dominate de

plăcerea vorbei fără rost, a bârfei invidioase, a calomniei. Cuvintele le

acoperă sau le descoperă identităţi etnice, profesionale, sociale. Cel mai

adesea conversaţia lor are loc în jurul unei mese de birt, unde se consumă

licori ce le dezleagă limbile şi le întreţine o stare euforică. T. Vianu opina

că parodia verbală constituie celula germinativă a întregii arte a schiţelor

caragialene. Stilul indirect se concretizează în jocuri de cuvinte („pe câtă

vreme pe toţi oamenii de la putere îi tratăm cu ou şi cu oţet, pe bărbatul

nostru de stat îl maltratăm cu zahăr şi cu apă de trandafir”), cadenţe

rimate („sărut mâna, crudelei Grazielle”), echivocul şi absurdul lingvistic

(„cronicarul este şi el om, mai ales dacă e tânăr”). Momentele se

realizează sub formă de anecdotă, microscenetă, aforism monolog,

epistolă, telegramă. Ele pregătesc o tehnică şi instaurează o viziune

despre lume a autorului. Expresia lingvistică este alcătuită din paralelism,

concurenţă, opoziţie, discursuri, enumerare, variaţiuni, inversiuni,

contrarostire, stilizare, amplificare.

Bibliografie1. I.L. Caragiale, Opere, 4 volume, (I Proză literară, II Teatru, III Publicistică,

IV Corespondenţă), Univers enciclopedic, Bucureşti, 20002. I.L. Caragiale. Despre lume şi artă şi neamul românesc, ediţie de Dan C.

Mihăilescu, Humanitas, Bucureşti, 19943. Şerban Cioculescu, Caragialiana, Eminescu, Bucureşti, 19744. Mircea Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale, Cartea Românească,

Bucureşti, 19885. Paul Zarifopol, Publicul şi arta lui Caragiale, în vol. Pentru arta literară, vol

I, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997

79

Texte de studiat I.L. Caragiale, Teatru: O noapte furtunoasă, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, O scrisoare pierdută, D’ale carnavalului I.L. Caragiale, Momente şi schiţe (Bubico, D-l Goe, Bacalaureat, Tren de plăcere, Five o’clock, Caniculă, Inspecţiune, La Paşti, 1 Aprilie, Ultima emisiune)

Întrebări1. Cum se reflectă oraşul Ploieşti în opera lui I.L. Caragiale? Ilustraţi două

imagini antitetice (mizerie şi agresivitate versus patriarhalitate şi tradiţie), numiţi titurile principalelor opere unde este zugrăvit oraşul, exprimaţi-vă opinia în legătură cu aceste tablouri.

2. Prezentaţi pe scurt subiectele celor patru comedii ale lui I.L. Caragiale3. Comentaţi aspectele clasice şi realiste în arta construcţiei personajelor comice.4. Argumentaţi de ce comicul de limbaj este sursa principală de râs în

dramaturgie.

Ioan Slavici1848-1924

Utopia armoniei etnice în Transilvania în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea

Omul numai trupeşte se naşte, sufleteşte se plămădeşte potrivit cu împrejurările în care îşi petrece viaţa în timpul copilăriei şi-n al tinereţelor. (I.Slavici)

Autorul Marei este originar din Şiria, de lângă Arad, localitate

situată într-o zonă viticolă a Banatului unde au migrat de secole români

năpăstuiţi din Moldova1. Tatăl, Ioan Slavici, poreclit Sârbul era cojocar şi

avea rude la câmpie, în Arad şi în Pecica. Satul natal conserva în anii

copilăriei scriitorului urmele unei vechi cetăţi, antice şi medievale,

Vilagos (Luminoasă), avea judecătorie cercuală, găzduia târguri

1 Mama, Elena Borlea, fiica preotului din Maierat, se pare că îşi avea rădăcinile în preajma Pietrei Neamţului, strămoşii ei părăsindu-şi vetrele după preluarea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic şi după omorârea de către turci a domnitorului Moldovei, Grigore Ghica, ori de prin Oltenia, după retragerea austriecilor din Banatul sârbesc, după tragerea pe roată a lui Horia, Cloşca şi Crişan.

80

săptămânale şi târguri de ţară de două ori pe an, avea scaun protopopesc

şi şcoală capitală. Tot aici au capitulat oştirile maghiare conduse de Arhur

Gőrgey în faţa ruşilor, în 13 august 1849.

Satul, locuit de români, şvabi şi slovaci era populat de oameni

înstăriţi, înaintaţi în cultură, sfătoşi, fruntea frunţii1. Vilagosul fusese mai

întâi cetate dacică, apoi cetate romană, pentru ca în Evul Mediu să devină

un castel regal aparţinând lui Matei Corvinul fiind donat ulterior familiei

regale Brancovici, după cucerirea Serbiei de către turci. Consătenii lui I.

Slavici erau oameni cu inima deschisă, totdeauna voioşi şi doritori de

mese încărcate, oameni stăpâniţi de gândul că este bine să fii „om în

lumea lui Dumnezeu”. Aici convieţuiau maghiari, evrei, armeni, cehi şi

slovaci, iar românii nu trăiau împreună cu ceilalţi, ci alăturea, în bună

parte. Revoluţia de la 1848 a marcat viaţa sătenilor, generalul Bem

decimând populaţia (executând a zecea parte dintre românii loiali lui

Avram Iancu). În acele zile tulburi, intelectualii români se alăturaseră

revoluţionarilor maghiari, formulând aceleaşi revendicări, în vreme ce

populaţia neinstruită s-a solidarizat cu împăratul. Marile sărbători erau

cele religioase: vizita arhiepiscopului Aradului, Procopie Ivacicovici, prin

sat, pelerinajele la mănăstirea minoriţilor cu hramul Sfintei Fecioare

Maria, din Radna. Din anul 1860, Franz Iosif dăduse naţionalităţilor

dreptul să-şi folosească limba maternă în biserică, şcoală, administraţie şi

în adunările electorale. Această decizie permite lui I. Slavici să urmeze

studiile primare la şcoala confesională din sat, avându-l ca învăţător pe

Vasile Voştinar, cântăreţ al bisericii şi vânător vestit, având ca manual

Ceaslovul, scriind cu pene de gâscă adunate de pe câmp şi ascuţite de

dascăl. Cărţile erau aduse de la Sibiu: Călindare, Isopia, Leonat, Arghir şi

Elena, Alexandria, o gramatică româno-maghiară scrisă de învăţătorul

din Lipova, Moise Bota, gazeta Graiul românesc, o istorie a Romei, o

Biblie ilustrată, şi fascicule de istorie publicate de Al. Papiu-Ilarian.

1 I Slavici, Lumea prin care am trecut, ediţie de C. Mohanu, BPT, Minerva, Bucureşti, 1994, p.206.

81

Din anul 1859 elevul se desprinde de vatra natală, peregrinând prin

mai multe instituţii de învăţământ din Ardeal. El învaţă la gimnaziul

călugărilor minoriţi din Arad, unde se preda în maghiară şi germană. Aici

ar fi trebuit să repete clasa dacă tatăl nu cerea profesorilor reexaminarea

elevului timorat de noile programe şi norme pedagogice. În clasa a IV-a

el este elev extern la şcoala elementară, stând în gazdă la o şvăboaică

tânără şi frumoasă, măritată cu un pantofar maghiar. În anul 1865

adolescentul ajunge în Timişoara, unde studiază clasa a VI-a de gimnaziu

în limba germană. şi se întreţine dând meditaţii. Aici are ocazia să-l

întâlnească pe Al.I. Cuza, după îndepărtarea de pe tronul din Principate,

în drumul lui spre Europa Occidentală. Adolescentul studiază clasa a

VIII-a de gimnaziu ca elev privatist, perioadă când îl cunoaşte pe Avram

Iancu şi îşi susţine examenele de promovare a clasei a VIII-a la Satu

Mare, revenind acasă după o călătorie prin Ardeal, unde descoperă

unicitatea geografică şi sufletească a Ţării Moţilor.

În 1868 tânărul ajunge în Pesta pentru a se înscrie la Facultatea de

Drept a Universităţii maghiare. Aici el se familiarizează cu activitatea

Partidului Naţional Român, citeşte presa politică românească reprezentată

de gazetele „Federaţiunea” lui A Roman şi „Albina”, condusă de V.

Babeş. Bolnav şi lipsit de resurse materiale, I. Slavici revine în sat unde

se angajează scriitor la notarul din Cumlăuş, trăind în strânsă legătură cu

„lumea cea adevărată” şi unde vede, în fiecare zi, lucruri care îl ajută să

cunoască oamenii şi împrejurările „după adevărata lor fiinţă”. Între timp,

un prieten îl înscrie în semestrul al II-lea la Facultatea de Drept din

Viena. Obligat să se înroleze în armata imperială el are şansa de a face

armata doar un an de zile, fiind repartizat la cazarma din Viena, ceea ce îi

oferea posibilitatea să-şi continue studiile universitare. Între anii 1869-

1871 el îşi împlineşte stagiul militar într-un regiment slovac, împreună cu

tineri italieni, sârbi şi cehi. Acum îl întâlneşte pe Eminescu, de care îl va

lega o prietenie durabilă şi fertilă. I. Slavici este ales de tinerii studenţi

82

din Viena preşedintele asociaţiei România Jună şi îşi finalizează studiile

de istorie cu magna cum laudae. Îl cunoaşte la Viena şi pe Al.

Macedonski, aflat la studii, într-un pension privat. Eminescu îl îndeamnă

să aşternă pe hârtie în „româneasca de la Şiria” proiectele lui literare şi îl

prezintă lui I. Negruzzi, care îi solicită colaborarea la „Convorbiri

literare” cu o suită de articole despre condiţia românilor din Ardeal. Cu

ocazia manifestărilor oganizate la Putna, I. Slavici este ales preşedintele

serbării din partea Asociaţiei vieneze România jună. În acelaşi timp,

Junimea, la cererea lui Eminescu, îi acordă o bursă de zece galbeni pe

lună, pentru a-şi încheia studiile universitare. I. Slavici mărturiseşte că s-a

ghidat în aceşti ani după patru principii: iubirea de dreptate, iubirea de

adevăr, buna credinţă şi sinceritatea. În anul 1872 el revine în

Transilvania şi se angajează ca practicant la avocatul Mircea Stănescu din

Arad, acumulând experienţe dramatice de viaţă socială şi descoperind

mânia mulţimii dezlănţuite. El are dovada procesului de deznaţionalizare

a populaţiei româneşti din Ardeal, instrumentat de autorităţile

habsburgice în cârdăşie cu pătura avocăţească, locală. Moartea părinţilor

în anul 1873, îl determină să părăsească meleagurile natale. Mai întâi el

este arhivar la consistoriul greco-oriental din Oradea Mare, după care în

1874 încearcă să-şi continue studiile la Viena. Numai că se îmbolnăveşte

şi este internat în spital, ratând şansa de a se dedica învăţământului

superior. În luna noiembrie 1874 I. Slavici se află la Iaşi, ca redactor la

„Curierul de Iaşi”, şi locuieşte la Samson Botnărescu, director al Şcolii

normale de la Trei Ierarhi, împreună cu Eminescu şi Miron Pompiliu. Din

anul 1875 prozatorul se stabileşte în Bucureşti, ca profesor la liceul Matei

Basarab, apoi ca jurnalist la „Timpul”. Numit secretar al Comisiei

Hurmuzachi, aflată sub oblăduirea lui Carol I şi ale cărei documente erau

scrise în germană, latină, maghiară şi italiană, I. Slavici se dovedeşte un

cercetător harnic al Academiei Române. La cererea membrilor istorici ai

acestui înalt for ştiinţific şi de cultură românească, el împlineşte o serie de

83

activităţi editoriale şi pedagogice, printre care şi publicarea primei

versiuni a romanului istoric al lui N. Bălcescu, Românii subt Mihai-

Voievod Viteazul. Pasiunea pentru istorie, hărnicia în descifrarea

documentelor din arhiva Hurmuzachi determină primirea lui ca membru

corespondent al Academiei Române în anul 1882. Un an mai devreme, I.

Slavici publică primul volum de Novele din Popor, după ce se făcuse

cunoscut de publicul românesc prin studiile şi articolele în germană şi

română despre condiţia românilor din Ardeal. În anul 1884, el se

stabileşte la Sibiu, pentru a organiza gazeta Partidului Naţional Român,

„Tribuna”, în paginile căreia au publicat scriitori români din Arad,

Caransebeş, Năsăud, Macedonia, Epir. Pentru activitatea pro-românească

desfăşurată, el este întemniţat de autorităţile maghiare şi trimis în

închisoarea de la Vaţ. După acest episod neplăcut, el revine în Bucureşti,

unde i se acordă cetăţenia română în anul 1892.

Printre domeniile în care a profesat diverse meserii aducându-i

mari satisfacţii sufleteşti se numără: învăţământul, publicistica şi

literatura. I. Slavici mărturiseşte la sfârşit de viaţă, atunci când se simţea

„răzleţ”, „rămăşiţă a unei lumi care-ncetul cu încetul se stinge”, că viaţa

întreagă a fost „mai presus de orice, dascăl”. Între anii 1875-1914, el a

elaborat şi publicat manuale şcolare pentru studiul filozofiei, pedagogiei,

istoriei universale, gramaticii limbii române, abecedare (în colaborare cu

Al. Odobescu), a condus şi a organizat instituţii de învăţământ, precum

Azilul Elena Doamna şi Institutul Oteteleşanu al Academiei Române. Ca

jurnalist a fost redactor la „Timpul”, 1876, „Tribuna” din Sibiu, 1884–

1888, „Vatra”, 1894–1896, „Minerva”, 1908, „Ziua”, 1914, şi „Gazeta

Bucureştilor”, 1917. Scriitorul s-a format la îndemnul lui Eminescu

scriind sub înrâurirea acestuia la Viena şi Iaşi, în primii ani ai petrecerii la

Bucureşti, sub cea a lui T. Maiorescu iar mai în urmă nu a publicat decât

ceea ce citise mai înainte soţiei sale1.

1 I. Slavici a avut două căsătorii. În 1876 el se căsătoreşte cu o unguroaică, Catinca Szőke, iar în 1886 cu Elena Tănăsescu, învăţătoare cu studii pedagogice în Elveţia. Din

84

În final de viaţă, I. Slavici s-a manifestat ca un filohabsburg,

editând gazete în slujba ocupanţilor capitalei României în timpul Primului

Război Mondial. Mai mult decât atât, el a fost ostil unirii Transilvaniei cu

Regatul, declarând că: „N-au românii de dincolo ce să înveţe de la fraţii

lor de aici, şi să-i ferească Dumnezeu să nu ajungă în starea în care se află

azi aceştia”. Cu un respect neclintit pentru ordinea imperială, el considera

că Ardealul ar trebui să facă parte dintr-o confederaţie de naţiuni

conlocuitoare. Conservator şi naţionalist, el este închis la Văcăreşti,

alături de alţi intelectuali şi politicieni „colaboraţionişti”. Atitudinea lui a

născut o vie polemică în rândul ardelenilor luptători pentru unire, O.

Goga condamnându-i atitudinea antiunionistă într-un pamflet: „Nu-i simţi

în noaptea ta de jale,/Cum vin convoi întunecat,/Eroii scrisurilor tale/Şi ţi

se apropie de pat?//Vin popi cu barba sură,/ Ţărani cu chip

însângerat,/Vin să te blesteme din gură,/Vin să te-ntrebe de păcat.// Şi

spune-mi nu te-ncearcă oare,/Un vis cumplit, un vis urât;/Că mâna lor

răzbunătoare/ Te-a strânge într-o zi de gât? ”.

Opera literară

Scrierile lui I. Slavici acoperă mai multe domenii de activitate. În

afara operei literare de ficţiune, el a redactat şi o operă didactică ce

cuprinde manuale şcolare şi un eseu psiho-pedagogic, Educaţia, elaborat

între anii 1909-1923. Din publicistica sa, cele mai cunoscute sunt studiile

din anii 1892, 1893, 1910.

I. Slavici este primul scriitor ardelean a cărui operă se

fundamentează pe estetica maioresciană. În opinia lui I. Negoiţescu1, nu

numai „cosmopolitismul” îl apropie pe autorul Marei de valorile

bătrânului nostru continent, el înfăţişându-se acum ca un tipic

reprezentant al „duhului” Europei centrale, ci şi „provincialismul”, în

sensul bun şi de temei al cuvântului, dar mai cu seamă ideea despre om,

această ultimă căsătorie a avut şase copii.1 Ion Negoiţescu, Istoria literaturii române, vol. I, Minerva, Bucureşti, 1991, p. 116.

85

respectul înrădăcinat faţă de sine însuşi: „Nu din întâmplare el a fost

azvârlit în temniţă şi de ungurii a căror prietenie a dorit-o fără preget, şi

de românii lui, pe care i-a slujit exemplar făcând să rodească în Ardeal

atâtea din concepţiile sănătoase ale lui Maiorescu”. El s-a remarcat prin

adeziunea la un naţionalism prudent, militând pentru unitatea culturală

înaintea celei politice şi a manifestat admiraţie pentru Eminescu,

considerându-l întruchiparea conceptului schopenhauerian al geniului.

Nuvelistica idilică şi realist-tragicăContribuţia lui I. Slavici la dezvoltarea prozei româneşti constă în

nuvelistică, poveşti prelucrate după folclor şi romane. În domeniul

nuvelisticii, el a parcurs trei etape distincte. Prima etapă, pastoral-idilică,

oferă exemple morale în maniera unor scriitori occidentali, la modă în

acele timpuri: Gessner, Oliver Goldsmith, H. Zschőkke. În aceste nuvele

se schiţează modelul moral al omului întreprinzător, colonizator, capabil

a răsturna mentalităţi, obişnuinţe învechite şi păguboase, ca în: Budulea

Taichii, Popa Tanda, Scormon, La crucea din sat, Gura Satului. A doua

etapă a nuvelisticii prezintă confruntarea dintre mari pasiuni, precum în O

viaţă pierdută, Moara cu noroc, iar cea de-a treia etapă dezvoltă scene

morale, ilustrative (Pădureanca şi Comoara).

În secolul al XIX-lea nuvela ilustrează idila societală, „un

microcosmos compact, în mare măsură izolat de vasta lume din afară,

interferenţa lor tulburând calmul iniţial. Este o versiune stilizată a unei

realităţi ideale, croită după dimensiuni umane, o radiografie completă a

lumii [...] având o coerenţă internă şi o anume uniformitate a mediului

fizic, a tipurilor de sentimente, a structurii sociale şi a premiselor

intelectuale. Este o societate sigură şi protejată [...], în strânsă legătură cu

natura, fără a i se subordona sau a se identifica cu ea, urmărindu-i doar

ritmurile la scară umană. Nu se înregistrează diferenţe semnificative în ce

priveşte averea sau starea socială, dar nici nu e vorba de o egalitate

86

absolută, variaţia din interiorul microcosmosului fiind esenţială”1. Lumi

microcosmice se întâlnesc în nuvele din etapa de început. Tensiunile

dintre generaţii sau grupuri sociale se rezolvă în final, simplitatea fiind

caracteristică structurii lor narative.

În ansamblul prozei scurte2, nuvelele, schiţele şi povestirile,

numără aproape 100 de titluri. Succesul de critică şi de public a fost mare

încă din timpul vieţii autorului. După publicarea primei nuvele în

„Convorbiri literare”, în anul 1875, Mite Kremnitz a tradus în germană

unele dintre prozele scurte şi le-a publicat în străinătate. Nuvelele lui au

fost traduse şi în limba maghiară, franceză şi engleză. În proza scurtă I.

Slavici se dovedeşte a fi un realist, evocând un univers transilvănean

guvernat de legile moralei creştine, echilibrat material şi sufletesc, unde

prezenţa omului este armonioasă şi prosperă. Autorul crede în forţa

exemplului personal, având convingerea că rolul intelectualului român

din Ardeal este de a coloniza, de a modela spiritual, precum Mihai

Budulea, Huţu, din Budulea Taichii. De asemenea, iubirea are forţă

pozitivă depăşind orice convenţii sociale aduce fericire cuplului de tineri

ca în Gura satului sau Scormon. Eroinele feminine ale nuvelisticii sunt

frumoase, harnice şi se căsătoresc cu bărbatul ales de ele, independent de

dorinţele sau ambiţiile părinţilor sau de „gura satului”.

Popa Tanda, „un mărgăritar de nuvelă”, cum o numea T.

Maiorescu, a fost elaborată în perioada studenţiei vieneze şi definitivată

la Iaşi, în timpul şederii autorului în locuinţa lui Samson Bodnărescu de

la Trei Ierarhi. Ea este rezultatul experienţei personale acumulate în

vremea când viitorul prozator era angajat ca ajutor de notar şi valorifică

modele oferite de literatura germană a timpului. Părintele Trandafir este

1 Virgil Nemoianu, Micro-Armonia. Dezvoltarea şi utilizarea modelului idilic în literatură, p. 18.2Nuvelistica a fost publicată în volum începând cu anul 1881, reeditat între anii 1892-1896, în două volume, ediţia a treia în anul 1907, 2 volume. Din anul 1921, Slavici publică până în anul 1927 o nouă ediţie completă de nuvele, la Editura Cartea Românească, din Bucureşti.

87

un bărbat tenace, care refuză să fie înfrânt de obiceiurile rele ale

semenilor lui şi apelează la exemplul personal, la fapta omenească ce

poate schimba pământul şi poate metamorfoza sărăcia în prosperitate.

Fire voluntară şi slobodă în vorbire, părintele este trimis să-şi canonească

viaţa în Sărăceni, acolo unde oamenii au uitat că munca lor poate

transforma natura neprietenoasă într-o sursă de bunăstare şi de câştig

material şi sufletesc. Cu mâinile şi mintea sa, preotul îşi înalţă casa, sapă

şi însămânţează pământul, împleteşte funii şi rogojini, face comerţ. Mai

întâi apelează la schimbul natural de produse, apoi, rezultatele muncii

sale devin sursă de câştig bănesc, permiţându-i să procure produse ce

bucură şi înnobilează viaţa familiei sale. În acelaşi timp, părintele

Trandafir reface biserica, repară gardurile proprietăţilor sale şi ale obştii,

exemplul lui fiind urmat şi de săteni. După zeci de ani de muncă tenace,

Sărăcenii sunt de nerecunoscut, iar comunitatea păstorită de el devine un

reper al împlinirii personale şi colective. Din perspectiva idilei societale,

Popa Tanda este un text redus la ideea de exemplaritate, ce ilustrează

teza schimbării lumii graţie faptei, inspirată probabil din meliorismul

social al lui Confucius: „Universul creat prin faptă de Popa Tanda nu

există, de fapt, decât în lumea fictivă a cuvântului lui Slavici [...]. Pentru

a fi fost consecvent cu sine însuşi, autorul n-ar fi trebuit să scrie despre un

preot model, ci să devină el un înfăptuitor model”1.

Scormon este o a doua nuvelă publicată de I. Slavici tot în

„Convorbiri literare”, în anul 1875, titlul fiind sugerat autorului de

numele unui câine ce intermediază iubirea dintre doi tineri. Tema idilei

este comună cu cea a baladei populare Dolca, inserată de V. Alecsandri

în culegerea de Balade sau Cântece bâtrâneşti. Nuvelistul continuă seria

idilelor ţărăneşti, publicând La crucea din sat, o poveste de dragoste între

doi tineri, Ileana şi Bujor.

1 Magdalena Popa, Slavici, Cartea Românească, Bucureşti, 1977, p. 51.

88

Cu Gura satului I. Slavici cunoaşte succesul de public. Idila a fost

publicată în „Convorbiri literare” în anul 1879, după ce fusese citită în

şedinţele Junimii din casele lui T. Maiorescu din Bucureşti. Prozatorul a

acceptat observaţiile făcute de colegii de cenaclu, inclusiv pe cele ale lui

Al. Odobescu şi ale Mitei Kremnitz. Carmen Sylva i-a solicitat copia în

manuscris a idilei, pe care a păstrat-o între lucrările personale. Noutatea

naraţiunii constă în faptul că satul devine un personaj colectiv, asemenea

corului din tragedia antică, tehnică narativă reluată mai târziu de Zaharia

Stancu în Desculţ iar în urmă cu trei decenii şi de Ion Druţă în romanele

sale sociale, Povara bunătăţii noastre şi Biserica Albă. În această idilă

nuvelistul reproduce aspecte tradiţionale din ritualul peţitului în

comunităţile transilvane din cea de-a doua jumătate de secol al XIX-lea.

„Splendidul” Budulea Taichii, cum califică T. Maiorescu nuvela,

este publicat în „Convorbiri literare” în anul 1880 şi concide cu

preocupările morale ale naratorului. Protagonistul nuvelei, Mihai

Budulea, modelul intelectualului activ şi luminător de conştiinţe la sate,

este o sinteză a calităţilor tinerilor români din Transilvania, colegi de

generaţie. Cimpoieşul, tatăl lui Huţu, inaugurează galeria de ţărani

înţelepţi ai lui L. Rebreanu, M. Preda, I. Druţă ş.a. Dascălul Clăiţă,

mentorul lui Mihai Budulea, îl prefigurează pe Zaharia Herdelea,

învăţătorul din Pripas, copleşit de griji materiale, laş uneori şi colaborând

cu autorităţile străine în defavoarea românilor lui, dar omenos şi devotat

misiunii de luminător al copiilor. Naraţiunea ar fi putut fi un roman

balzacian, zugrăvind „marile energii reci”, în opinia lui G. Călinescu1.

În nuvele autorul adună în succesiune mai multe scene dialogate,

cu scopul de a le reprezenta, nu de a le povesti. Intriga este neobservabilă,

raporturile interumane specifice lumii rurale au o dinamică interesantă:

omul social se construieşte printr-un efort de integrare în parametri

morali şi comportamentali, codificaţi în înţelepciunea tradiţională şi

1 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent, ed. cit., p. 509.

89

meniţi să atenueze tensiunea, generată fie de simple dorinţe, fie de

pasiuni sau de patimi copleşitoare. Surâsul idilic atrage un lirism specific

realismului poporal. Universul rural din nuvele ilustrează stereotipii

comportamentale, cu funcţie integratoare, ordonatoare şi protectoare.

Intrat în tiparul tradiţional, personajul evită orice conflicte şi tensiuni

interioare. Cuvântul are eficienţă şi putere în universul ficţional.

Psihologia se reprezintă prin vorbire şi nu prin analiză. Iată pasajul

introductiv din Popa Tanda: „Pe părintele Trandafir să-l ţină Dumnezeu!

Este un om bun; a învăţat multă carte şi cântă mai frumos decât chiar

răposatul tatăl său. Dumnezeu să-l ierte! Şi totdeauna vorbeşte drept şi

cumpănit ca şi când ar citi din carte [...]. Mult s-a ostenit părintele

Trandafir în tinereţea lui. Şcolile cele mari nu se fac iac-aşa, mergând şi

venind. Omul sărac şi mai are, şi mai rabdă [...]. Minunat om ar fi

părintele Trandafir, dacă nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă,

cam aspru la judecată; prea de-a dreptul, prea verde făţiş”1. În nuvelistica

lui I. Slavici omul este încă stăpânul sufletului său dacă se supune

tradiţiei şi face din norma creştină o valoare individuală. Oralitatea este o

tehnică a picturii mediului rural, folosită atunci când în prim-plan apare

protagonistul, istorisirea fiiind o relatare din punctul lui de vedere.

Criticii descoperă în stilul lui I. Slavici exemple de realism poporal (N.

Iorga), realism ţărănesc (T. Vianu), realism etic (P. Marcea).

O viaţă pierdută este o nuvelă ce anunţă depăşirea de către autor a

fazei idilice, acţiunea nemaifiind plasată în Transilvania. Un tânăr

ardelean migrează în Regat şi reuşeşte să facă ceva avere în Bucureşti. Îşi

aduce o soţie tot din satul natal, iar rodul iubirii lor este o fată, Sevasta,

pe care o iubesc şi îi oferă posibilitatea să se instruiască şi să formeze în

mediul micii burghezii bucureştene. Moartea soţiei îl obligă pe moş

Mărin să se îngrijească de fata ale cărei deziluzii sentimentale nu le poate

alina. Sevasta îşi pune capăt zilelor, după ce tânărul ofiţer de care se

1 I. Slavici, Popa Tanda, Opere, I, Nuvele, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2001, p.5.

90

îndrăgosteşte o înşeală. Disperat, bătrânul pune foc casei şi părăseşte

Bucureştiul, „locul pierzaniei morale”, pentru a se întoarce acasă precum

fiul rătăcitor, tot atât de sărac şi de singur ca în urmă cu patru decenii,

păstrând ca amintire o căruţă, un cal şi o ladă de Braşov.

Capodopera creaţiei nuvelistice este Moara cu noroc, publicată

pentru prima dată în volumul de Novele din popor din anul 1881, dedicat

lui T. Maiorescu. Conform propriilor mărturisiri, scriitorul a valorificat

experienţele de viaţă de pe Valea Crişurilor, iar Lică Sămădăul este

inspirat de tipul bărbatului trăitor în lunca de pe şesul celor trei ape,

trupeş şi chipeş, îndrăzneţ şi năvalnic, cunoscut sub numele de luncan. G.

Călinescu o consideră „o nuvelă solidă, cu subiect de roman”1. Reîntors

în Sibiu, I. Slavici publică sub formă de foiletoane în mai multe numere

din „Tribuna” nuvela de amplă desfăşurare, Pădureanca. Textul fusese

prezentat în şedinţele Junimii bucureştene, înainte de plecarea autorului

în Transilvania, iar Simina este un personaj inspirat de propria verişoară

pe linie paternă, Ecaterina, căsătorită în Curtici cu Sofronie Gârbea, de

care se despărţise fiindcă era un „om moale”. Această nuvelă face

trecerea de la nuvelistica idilică la naraţiunea amplă.

În nuvelele din a doua şi a treia etapă a creaţiei lui I. Slavici,

personajele trăiesc drame datorate unor opţiuni individuale, generatoare

de suferinţe. De obicei, nuvela are acum un nucleu epic, structurat în jurul

unui personaj cu funcţie referenţială. Omul devine locul geometric al

părerii despre sine şi al părerii celorlalţi despre el. Personajele sunt

antrenate într-o succesiune de momente de criză ce transformă vinovăţia

în cheia de boltă a edificiului epic. În Moara cu noroc vina este difuză,

distribuită egal între Lică Sămădăul şi victimele lui: Ghiţă, Ana, Pintea

etc. În Pădureanca intriga este dezvoltată prin lovituri ale sorţii ce pun pe

Simina în situaţii conflictuale noi: moartea lui Neacşu şi a lui Iorgovan.

Pădureanca are o structură epică polarizată: Iorgovan reprezintă polul

1 G. Călinescu, op. cit., p. 509.

91

instabilităţii, Şofron pe cel al stabilităţii, iar Simina mediază între cei doi.

Toţi sunt antrenaţi în disputa instinct-conştiinţă, rolul prozatorului fiind

acela de a ilustra dificultatea unei opţiuni. Conflictul este generat de

opoziţia dintre norma colectivă şi voinţa individuală: în Moara cu noroc

disimularea şi vanitatea conduc spre neasumarea vinei şi tragedie, în

vreme ce în Pădureanca, conştientizarea şi asumarea vinovăţiei modifică

destinul eroinei, tragicul conducând la acceptarea pasiunii şi exercitarea

libertăţii de opţiune.

Accentul pe om şi condiţia lui conferă modernitate nuvelisticii lui

Slavici, nesezizată de contemporani. Ghiţă trăieşte intens drama opţiunii,

fiind mereu pus în faţa unor decizii grave. Mutarea la han rupe familia de

tradiţii, plasând-o într-un univers ale cărui reguli nu le cunoaşte. Acum

protagonistul descoperă conflictul născut în sufletul lui dintre iubirea de

familie şi patima acumulatoare de bani. Tensiunea este alimentată de

conflictul dintre Lică, bine integrat în spaţiul morii „cu noroc” şi Ghiţă,

un individ izolat, străin de acele locuri. Impunându-şi prin forţă

autoritatea, Sămădăul redefineşte epic nuvela. Cele mai bogate pagini de

analiză psihologică se datorează vieţii duble a protagonistului, după ce se

hotărăşte să îl ajute pe Pintea în a găsi probele care să-l arunce pe Lică în

închisoare. Finalul tragic, omorârea soţiei şi sinuciderea, îl definesc drept

un personaj înfrânt de mediu: „Ghiţă are un eu de care fuge şi unul

himeric pe care şi-l caută. Iată sciziunea lui adâncă, încărcată până la

urmă într-o vocaţie a marilor combinaţii care este metafora dihotomiei

sale lăuntrice şi prin asta a neputinţei sale funciare de a se autoconstrui în

vreun fel stimabil”1. Ghiţă este un personaj construit la limita dintre Lică,

„om al opţiunii scelerate” şi Pintea, „omul definitivei opţiuni justiţiare”.

Personajul eşuează fiindcă se cunoaşte precar pe sine şi nu reuşeşte să-şi

pună în acord sinele cu supra-eul ceea ce îl conduce la distrugerea

grupului din care face parte. Sensul moral al acestor două nuvele este

1 G. Munteanu, Slavici, necunoscutul, în Sub semnul lui Aristarc, p. 248.

92

ilustrat de crizele conştiinţei tragice. Analiza psihologică este realizată cu

mijloacele prozei obiective şi din perspectiva naratorului omniscient:

analiza comportamentală, confesiunea prin dialog, monologul interior. În

ultima etapă a creaţiei nuvelistice, autorul impune o sumă de precepte,

echilibrul dintre etic şi estetic se rupe, atenţia este concentrată pe vicii şi

virtuţi întrupate artificial în personaje schematice, neconvingătoare

artistic.

Romancierul I. Slavici este şi un povestitor pentru copii. El publică mai multe

poveşti, Zâna zorilor, Floriţa din Codru, Ileana cea şireată, Doi feţi cu

stea în frunte, Spaima zmeilor, Păcală în satul lui etc. El mărturiseşte că

întreaga lui copilărie a fost o poveste lungă şi frumoasă, cât a fost în casa

părinţilor a ascultat poveşti, cât a fost departe de ea a spus poveşti:

„povestea a fost fondul plăcerilor din copilărie”1. În creaţiile de inspiraţie

folclorică el nu a făcut ştiinţă, nu a vrut să studieze, ci să reproducă

gândirea poporului. Poveştile au fost adunate într-un volum, publicat la

Editura Minerva în anul 1908 şi reeditat între anii 1921-1923 la Editura

Cartea Românească în două volume.

Între meritele lui literare este şi acela de a fi scris unul dintre

primele noastre romane moderne, I. Slavici fiind considerat un

întemeietor al romanului social, de analiză. De-a lungul carierei de

prozator, el a publicat şapte romane. Mara a fost publicată sub formă de

foiletoane în anul 1896 şi în volum în anul 1906. Din bătrâni, un roman

istoric pentru care a primit premiul Academiei Române, a apărut între

anii 1902-1906, fiind structurat în două volume: I Luca, II Manea. În

1906, el publică romanul Corbei, în 1920 Din două lumi, 1922 Vântură-

Ţară, 1923 Cel din urmă armaş, unde se prezintă destinul unei familii

boiereşti din Muntenia, 1924 Din păcat în păcat. Romanele sale pot fi

1 I. Slavici, Lumea prin care am trecut, ed. cit., p. 210-211.

93

organizate în două mari grupe: romanele sociale (Mara, Din două lumi,

Cel din urmă armaş, Corbei) şi cele istorice (Din bătrâni, Manea şi

Vântură-Ţară).

N. Manolescu1 remarca dubla funcţie a naratorului prin

intermediul căruia vocile individuale, distincte, ale personajelor sunt, în

fiecare clipă, reunite într-o voce înţeleaptă ce putând fi a fiecăruia, este în

fond a tuturor şi a nimănui. Un exemplu de narator sintetic, descoperim

chiar la începutul primului capitol din Mara, Sărăcuţii mamei: „A rămas

Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei, dar era tânără şi

voinică şi harnică şi Dumnezeu a mai lăsat să aibă şi noroc”2.

Ca romancier, I. Slavici s-a afirmat destul de târziu, după o

îndelungată ucenicie în nuvelistică. Ultima etapă a prozei scurte, cea de

largă amplitudine conflictuală (Comoara, spre exemplu), coincide cu

debutul romanelor sale. De altfel, atunci când publică în foiletoanele

revistei literare „Vatra” textul Marei, el o subintitulează nuvelă, pentru ca

abia în anul 1906, cu ocazia reeditării în volum distinct la Editura

„Luceafărul”, să o numească roman. Ediţia era de 1200 de exemplare, în

anul 1906 vânzându-se doar 300 de exemplare, autorul fiind răsplătit cu

300 de coroane şi 50 de exemplare. A doua ediţie în volum a romanului s-

a realizat abia în anul 1925, trezind abia acum un interes pentru evaluarea

critică. La publicarea iniţială în revista „Vatra” din anul 1896, naraţiunea

este elogiată în publicistica românească din Ardeal şi Bucovina („Gazeta

Bucovinei”, „Tribuna”) şi contestată zgomotos de D. Zamfirescu, cel ce

publicase în acelaşi an Viaţa la ţară, primul volum din ciclul

Comăneştenilor. La ediţia în volum din anul 1906, romanul este primit

favorabil de N. Iorga şi Ov. Densusianu şi criticat de M. Dragomirescu,

care îi reproşează tendinţa moralizatoare. În anul 1925 critica devine mai

atentă şi subliniază rolul Marei în dezvoltarea romanului social românesc.

1 N. Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, I, Minerva, Bucureşti, 1980, p. 157.2 I. Slavici, Mara, Opere, VII, col. Scriitori români, Minerva, Bucureşti, 1973, p. 9.

94

O. Botez apreciază personajele, părându-i-se apropiate de cele ale

scriitoarei engleze G. Eliot. D. Karnabatt, care fusese închis la Văcăreşti

pentru colaboraţionismul cu trupele de ocupaţie germane din anii 1917-

1918 împreună cu I. Slavici, recunoaşte în Mara trăsături ale romanului

rus, cu deosebire creaţiile lui F.M. Dostoievski. În „Mişcarea literară”,

revistă condusă de L. Rebreanu, un critic onorabil, P. Constantinescu,

semnează un pamflet violent împotriva Marei. Cel care fixează în istoria

speciei opinia că romanul de debut al lui I. Slavici este una dintre cele

mai valoaroase creaţii ale începutului de drum este N. Iorga, într-un

studiu din anul 1934. G. Călinescu în 19371 realizează cea mai amplă

sinteză asupra scrisului lui I. Slavici şi consacră valoarea primului său

roman afirmând că: „Mara înfăţişează tipul comun al femeii mature de

peste munţi şi în genere al văduvei, întreprinzătoare şi aprige. Proporţia

aceea de zgârcenie şi afecţiune maternă, de hotărâre şi de sentiment al

slăbiciunii femeieşti e făcută cu artă deosebită”.

Titlul romanului este împrumutat de la eroina principală a primei

părţi, Mara fiind un nume consemnat în Vechiul Testament, cu

semnificaţia cea plină de amărăciune. Aşa cum preciza G. Călinescu,

Mara este romanul unui caracter puternic, al feminităţii învingătoare într-

o societate multiculturală, cu fericite raporturi de întrajutorare. Romanul

ilustrează destinul unei femei văduve care, în condiţiile unei societăţi

deschise şi stabile, reuşeşte prin muncă încăpăţânată să-şi crească cei doi

copii şi să le facă un rost în viaţă. Din punctul de vedere al compoziţiei,

romanul este structurat în 21 de capitole, intitulate sugestiv: Sărăcuţii

mamei, Datorii vechi, Greul Vieţii etc. Romanul derulează două fire

narative distincte. În prima parte se evocă lupta Marei Bârzovanu pentru

a depăşi lipsurile financiare şi pentru a-şi creşte copiii. După moartea

soţului, ea chiverniseşte mica ei moştenire alcătuită din două sute de

pruni, o vie şi o casă, dovedindu-se un „geniu” al negoţului. În fiecare

1 G. Călinescu, op. cit., p. 506-514.

95

săptămână, în dimineţile de marţi, joi şi sâmbătă, Mara duce marfă la

târg, pentru ca de Sfânta Maria să se afle printre negustorii din Radna, în

preajma mănăstirii minoriţilor. Prin muncă perseverentă şi investiţii

prudente, ea ajunge la o avere considerabilă, ce îi aduce prestigiu şi

respect printre concetăţeni.

Cea mai importantă avere a văduvei sunt cei doi copii: Persida şi

Trică, „sănătoşi, rumeni, voinici, plini de viaţă, frumoşi şi răi, dar

zdrenţăroşi şi desculţi, nepieptănaţi, nespălaţi şi obraznici”. Ocupată cu

negoţul, vânzând ce poate şi cumpărând ce găseşte, ea are credinţa că

„oameni de dai Doamne, numai din copii răi se fac”. Mara îşi trimite

copiii la învăţătură, cumpănind cu zgârcenie costurile educaţiei lor.

Persida este dată în grija maicii Aegidia, care îi reduce Marei aproape

toate costurile întreţinerii fetei printre călugăriţe, iar Trică ajunge ucenic

la cojocarul Bocioacă. Ea doreşte pentru copiii ei o viaţă mai uşoară,

visând-o pe Persida preoteasă iar pe Trică maistru cojocar. Ambiţiile ei

nu prea se împlinesc: Persida urmează chemarea inimii şi se căsătoreşte

cu Naţl, fiul unui măcelar vienez şi al unei şvăboaice, de altă confesiune

religioasă şi de altă naţionalite, iar Trică se înrolează în armata austriacă,

refuzând a fi scutit de obligaţiile militare. Cu toate acestea, ea rămâne

încredinţată că nimeni nu are copii ca ai ei, fiindu-le alături în momentele

dificile: îi iartă Persidei neascultarea şi dăruieşte copilului nou-născut o

sumă de bani, uită de acţiunile voluntare ale lui Trică, mândrindu-se cu

faptele lui de vitejie.

A doua aparte a romanului aduce în prim-plan pe Persida şi

eforturile ei de a consolida căsătoria cu Naţl Hubăr. Persida se dovedeşte

un adevărat „geniu” al căsniciei, ce înfruntă valurile vieţii, cu

încăpăţânarea moştenită de la mama sa. Fata Marei este curtată inţial de

preotul Pavel Codreanu, pe care îl refuză în favoarea lui Naţl. Tinerii fug

la Viena, pentru definitivarea pregătirii tânărului în meseria de măcelar.

Dorul de casa părintească îi obligă să revină la Lipova, unde deschid un

96

birt de a cărui bună funcţionare se ocupă fata Marei, Naţl iubind mai mult

întâlnirile şi discuţiile cu prietenii. Obligată să facă faţă obligaţiilor

materiale, Persida înfruntă singură greutăţile vieţii, descoperind şi

acceptând slăbiciunile bărbatului său. Familia Hubăr traversează o serie

de întâmplări nefericite. Hubăroaia se apropie sufleteşte de Persida,

pentru ca atunci când reconcilierea dintre părinţi şi copii părea definitivă,

Bandi, fiul oligofren, rezultat al unei legături nelegitime, să-şi omoare

tatăl. Viaţa lui Trică este mai puţin zbuciumată ca a Persidei: dintr-un

băiat dominat de sora mai mare, capabilă să înfrunte valurile vijelioase

ale Mureşului pentru a-i veni în ajutor, el ajunge un bărbat puternic,

încercat în războaie, şi un bun meseriaş.

Mara, personajul principal al romanului, este un tip literar de

referinţă. Ea este o văduvă, tânără, voinică, harnică, muiere mare şi

spătoasă, greoaie, cu obrajii spălaţi de ploaie, cu o concepţie fatalistă

despre viaţă: „Omul are data lui şi nici în bine, nici în rău nu poate să

scape de ea: ce ţi-e scris are neapărat să ţi se întâmple; voinţa lui

Dumnezeu nu o poate nimeni schimba”. Dragostea nelimitată pentru

copii o face să le ierte neascultarea. Când află că Persida a refuzat cererea

în căsătorie a lui Pavel Codreanu ea găseşte o justificare menită a nu-i

incrimina fata: „Nici nu era el om pentru fată ca Persida, pe unul ca

dânsul l-ar bate Persida în fiecare zi”.

Principalul scop al strădaniilor Marei este acela de a aduna în

fiecare zi câte trei bănuţi, pe care îi păstrează în trei ciorapi, mărturii ale

zestrei copiilor şi garanţie pentru o bătrâneţe liniştită. Pasiunea de a

depune zilnic bănuţii economisiţi o definesc pe Mara drept un tip literar

avar. Ca în cazul cronic al unor asemenea obsesii acumulative, ea ajunge

să-şi iubească banii, numărându-i şi privindu-i zilnic, amânând cedarea

lor copiilor, motivul iniţial al pasiunii ei tezaurizatoare. Sentimentul

matern o salvează de la dezumanizare, deoarece atunci când îşi vede

copiii strâmtoraţi ea le donează banii necesari, mărturisindu-le că sunt

97

moştenitorii unor averi considerabile. Convinşi însă de statutul mamei lor

de „femeie săracă”, ei nu îi iau în seamă ofertele şi lasă averea intactă.

Copiii Marei devin, asemenea tuturor colegilor lor, nişte

adolescenţi şi tineri care îşi caută rostul în lume. Persida devine

domnişoară înaltă, lată-n umeri, plină, rotundă şi subţirică, cu faţa ca luna

plină, „curată ca floarea de cireş”. Naratorul îi evocă experienţele

sentimentale şi frământările datorate atracţiei pentru Naţl Hubăr. Această

dragoste este evocată ca o fatalitate pe care cei doi tineri nu o pot

respinge: „Norocul nu umblă târâş, ci zboară pe aripi iuţi şi-ţi iese, când îi

vine rândul, fără de veste-n cale: degeaba fugi când el aleargă după tine;

norocul tău e numai al tău, şi chiar dacă nu l-ai cunoaşte tu pe el, te

cunoaşte el pe tine şi nu te părăseşte”1. În momentul reîntâlnirii cu Naţl,

la culesul viilor, Persida2 îşi descoperă sieşi sentimentele, într-un

monolog interior, cu inflexiuni dramatice: „Lucru neînţeles de mintea

omenească! Persida este fată cuminte şi pusese în gândul ei toate lucrurile

la cale: ochii ei erau duşi mereu după dânsul şi râdeau când se întâlneau

cu ai lui. Parcă-i era frate, parcă-i era copil, parcă-i era rupt din suflet,

atât de mult se bucura când îl vedea voios, vorbăreţ, şi inima i se

strânsese când el veni s-o poftească la joc. El juca atât de frumos, iară ea

nu ştia să joace valţul”. De altfel, fata Marei are conştiinţa propriei valori

şi nu se sperie de calea grea pe care o alege în viaţă: „Ştiu, întâmpină ea

zâmbind cu ironie. Sunt tânără, frumoasă şi deşteaptă: nu-mi mai lipseşte

decât inima uşoară pentru ca să-mi iau avânt”.

Persida reface destinul Marei, în alt timp şi în alte condiţii

materiale. Autenticitatea ei ca personaj se datorează hotărârii de a lupta

cu viaţa pentru a-i da un sens şi o valoare morală pentru sine. Principalele

ei trăsături morale sunt: hotărârea, dârzenia şi hărnicia. Ordinea

răspunderilor ei sunt diferite de ale mamei sale: datoria faţă de sine, faţă

de Mara şi Trică, apoi faţă de Naţl. Conştientă de destinul greu pe care şi-

1 I. Slavici, Mara, ed. cit., p. 100.2 Idem, p. 106.

98

l alesese singură, ea gândeşte: „O viaţă, zicea ea în gândul ei, una singură

are omul şi o nespusă durere ce te cuprinde când îţi dai seama că o petreci

şi pe aceasta chinuindu-te tu însuţi pe tine. Ah, sărac de sufletul meu”1.

După căsătorie, ea îşi identifică existenţa ca soţie şi ca mamă, devenind o

stăpână harnică şi aprigă a birtului luat în arendă.

Trică devine un tânăr aşezat şi sprinten, legat sufleteşte de Persida,

refuzând ajutorul Marei pentru a se salva de la încorporare. El participă la

bătălia de la Solferino din anul 1859, unde este rănit. Revenit printre ai

săi, el se căsătoreşte cu fata meşterului Bocioacă, şi se dedică meseriei de

cojocar.

Între personajele secundare ale romanului, un loc aparte ocupă

Naţl. Fiu al unei şvăboaice aşezate, „cam ţâfnoase şi cam neîngăduitoare”

şi al unui „vienez bălan, după înfăţişare prea tânăr [...] cu ceva uşuratic şi

ştrengăresc”, el îmbrăţişează meseria tatălui, de măcelar, deşi are pasiuni

intelectuale. Persida îi apare prima dată ca rezultat al unui miracol: „El

rămase uimit, cu inima încleştată şi cu ochii oarecum împăienjeniţi. Îi

părea că s-a surpat deodată ceva şi o mare nenorocire a căzut pe capul lui

[...]. Îi era frică de femeia ce stătea acolo sus în fereastră”. Fascinat mai

întâi de frumuseţea tinerei românce, el se lasă apoi dominat de voinţa ei.

Căsătoria lor traversează multe piedici, pe care Naţl le depăşeşte cu

dificultate, purtat de mână de Persida. Faţă de autoritatea din ce în ce mai

fermă a femeii, el are reacţii adverse, de supunere sau de răzvrătire

adolescentină. Iubirea lor, neagreată iniţial de părinţi, adună două etnii

diferite, de aceea furtunile pe care le înfruntă cuplul sunt depăşite numai

graţie iubirii sincere ce îi leagă.

I. Slavici este autorul unei naraţiuni sobre, de factură

tradiţionalistă unde se apelează la tehnicile romanului realist de

observaţie socială şi ale celui de analiză psihologică. Prin intriga pe care

o ilustrează, el poate fi considerat un roman al familiei. Subiectul se

1 Idem, p. 96.

99

dezvoltă cronologic, ramificându-se la un moment dat în două direcţii,

viaţa Marei şi viaţa Persidei. Naratorul este un martor neutru al

evenimentelor. Vocea lui se confundă cu cea a personajelor şi împrumută

ritmul gândurilor şi al acţiunii: „Sunt săraci, sărăcuţii, că n-au tată; e

săracă şi ea, c-a rămas văduvă cu doi copii; cui, Doamne, ar putea să-i

lase când se duce la târg? Cum ar putea dânsa să stea de dimineaţă până

seara fără să-i vadă? Cum, când e atât de bine să-i vezi? Umblă Mara prin

lume, aleargă sprintenă, se târguieşte şi se ceartă cu oamenii, se mai ia de

cap câteodată, plânge şi se plânge că a rămas văduvă şi apoi se uită

împrejur să-şi vadă copiii şi iar râde. Tot n-are nimeni copii ca mine! îşi

zice ea, şi nimeni nu poate s-o ştie mai bine decât dânsa”.1

Compoziţia romanului are o structură solidă, o asamblare aproape

arhitectonică de secvenţe şi scene nepermiţând nici o fisură în ansamblul

proiectat de narator. Fiecare capitol are o structură unitară, cu evenimente

înlănţuite cronologic. În primul capitol se indică locurile acţiunii, Radna,

Lipova, Arad. Timpul acţiunii urmează calendarul târgurilor, unde

protagonista romanului îşi derulează existenţa. Mara şi copiii ei sunt

destine generale, figuri ale familiei creştine, proiectate pe harta

Ardealului după 1850. Ocupaţiile aducătoare de profit şi de demnitate

umană ale comunităţii bănăţene sunt cele de cojocar, măcelar, hangiu,

negustor etc. Stările sufleteşti se nasc din sentimente general umane,

individuale sau colective, precum: iubire, ură, răzbunare, culpabilitate etc.

Aceeaşi temă şi acelaşi mediu urban (cel al vieţii meseriaşilor

capitalei) sunt evocate într-un alt roman, Din două lumi2. Aici

romancierul încearcă să surprindă superficialiatea sentimentală a unora

dintre locuitorii metropolei, ilustrând din perspective tragice, distanţa

dintre aristocraţie şi clasa mijlocie, reprezentată de micii întreprinzători,

producători şi comercianţi. Conflictul romanului descoperă diferenţele

1 Idem, p. 11.2 Romanul Din două lumi a fost publicat între anii 1908-1909 în ziarul „Minerva”, al cărui redactor era I. Slavici, fiind reeditat în volum în anul 1920.

100

dintre cele două lumi ale Bucureştilor: aristocraţii autentici sau falşi

(Vlaicu arendaşul, cel mai negativ personaj masculin din opera lui I.

Slavici, Văleanu, un tânăr de bani gata, cel care o înşală pe Fira şi în cele

din urmă este omorât de arendaş pentru a pune mâna pe averea coanei

Mariţa – mătuşa bogată a lui Văleanu, manipulată de arendaş, incapabilă

să-şi convingă nepotul să-i administreze averea, preotul Neagu, Palea şi

Tănase – feciorul ziarist al fierarului) şi oamenii autentici, pentru care

legea morală este unică şi de neignorat (Costache şi soţia lui Lina, Dinu şi

Marghioala, Ana lui Colac).

Familia lui Costache traversează două epoci: una patriarhală, unde

toţi angajaţii sunt trataţi ca nişte membri ai unei singure familii, în care

autoritatea deplină o are meşterul. În partea a doua se ilustrează

degradarea acestei existenţe tradiţionale, dispariţia părinţilor antrenând

ruinarea şi chiar dispariţia copiilor, incapabili să refuze tentaţiile

societăţii bucureştene, imorale. Dinu este calfă vreme de 11 ani la

Costache fierarul. Fecior de dascăl, el învăţase carte de la tatăl său.

Muncitor, cu braţe vânjoase, el lua drugii de fier de parcă erau din trestie

şi nu obosea niciodată. El o cunoscuse pe Fira de mică, o iubise încă de

atunci şi îi fusese alături de când îi murise tatăl. Atunci când aceasta

urmează să nască un copil al lui Văleanu, el se oferă să o ia în căsătorie.

El părăseşte casa pustie a fierarului, luând ca amintire un baros, şi

porneşte o nouă viaţă împreună cu Marghioala, cea care slujise cu aceeaşi

credinţă familia lui Costache. Dinu face parte din familia literară a lui

Şofron, personajul din Pădureanca. Dacă Fira este un personaj feminin

după tiparele romanţului sentimental, fratele ei Tănase este filfizonul, cel

ce aspiră la poziţii sociale, nemeritate. Graţie protecţiei unei femei, al

cărui bărbat se afla în ierarhia politică a vremii, Tănase ajunge gazetar,

etalând o diplomă falsă în Drept.

Celelalte romane ale lui I. Slavici sunt istorice, autorul inspirându-

se din bogata zestre a documentelor Hurmuzachi şi continuând direcţia

101

romanescă inaugurată de V.A. Urechea, 1856 Logofătul Batişte Veveli,

B.P. Hasdeu, 1864, Ursita, I.C. Drăgescu, Nopţi Carpatine. Romancierul

transilvănean proiectează o epopee, împlinită peste ani de M. Sadoveanu.

Publicat mai întâi în „Tribuna” din Sibiu, Din Bătrâni (vol. I, O

mărturisire şi Vol II, Manea) evocă epoca năvălirilor barbare. Corbei

apare tot sub formă de foileton în „Tribuna”, la Sibiu, fiind inspirat din

evenimentele Revoluţiei de la 1848 în Transilvania. Vântură-Ţară

publicat în „Revista tinerimii” are ca personaj central pe Petru Cercel,

fratele mai mare al lui Mihai Viteazul, personalitate culturală şi politică

de anvergură europeană. Din păcat în păcat, publicat în suplimentul

„Adevărul literar şi artistic”, ilustrează evenimentele din ajunul Unirii

Principatelor Române sub domnia lui Al.I. Cuza din Iaşi. Cel din urmă

armaş este o cronică a societăţii româneşti dintre anii 1875-1880,

interesantă mai degrabă pentru notaţiile memorialistului.

El şi-a încercat condeiul şi în dramaturgie elaborând drame şi

comedii1.

I. Slavici este autorul unor scrieri memorialistice menite a

transmite tinerilor propria viziune asupra epocii în care a trăit. El

mărturisea: „scriu despre oameni şi fapte numai un fel de impresii de

călătorie spuindu-le aşa cum mi s-au oglindit în suflet în trecerea mea

prin lumea asta”. Memorialistica2 aduce în atenţie figuri, fapte şi impresii

despre o lume de mult timp dispărută. Dacă Amintirile (1924) sunt

dedicate într-o proporţie covârşitoare lui Eminescu-omul, celorlalţi

Junimişti acordându-li-se un număr restrâns de pagini (I. Creangă, I.L

1 I. Slavici a scris Fata de birău, 1871, Toane sau vorbe de clacă, 1873, Polipul unchiului, 1886, Gaspar Graţiani, 1888, Bogdan-Vodă.2În 1888 I. Slavici publică Fapta omenească. Scrisori adresate unui om tânăr. În 1921 el inaugurează în literatura noastră memoriile spaţiului concentraţionar cu Închisorile mele, fiind continuat în această direcţie de C. Stere cu romanul În preajma revoluţiei, 1931-1936, iar la sfârşit de secol XX de Teohar Mihadaş, cu Steaua câinelui, N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Virgil Ierunca, Piteşti etc. În anul 1924 I. Slavici publică Amintiri despre Junimea şi principalii ei reprezentanţi, iar în 1930, apare postum Lumea prin care am trecut, o nostalgică rememorare a anilor copilăriei şi ai adolescenţei.

102

Caragiale), Lumea prin care am trecut reface un topos ideal al copilăriei

într-o Transilvanie definitiv pierdută. Structurată în trei părţi (Drumul în

care am umblat, Pe la şcoli, În lumea largă) cartea „vârstei de aur” este o

replică originală şi diferită ca tonalitate la Amintirile din copilărie ale

colegului humuleştean, dispărut înainte de vreme. Evocarea sacrificiilor

pe care adolescentul le face pentru a-şi definitiva studiile îi oferă prilejul

de a întâlni oameni providenţiali şi de a cunoaşte locuri, ce au marcat

prezenţa lui în această lume. Ca ziarist, I. Slavici şi-a dat toată silinţa să

spună ce gândeşte şi ce vor cei mulţi, şi adesea s-a întrebat dacă nu

greşeşte. Abia foarte târziu, el a descoperit că puţini oameni au

convingeri, şi că cei mai mulţi nu ştiu ce înseamnă a fi convins. Aceştia

au numai păreri, pe care le schimbă după împrejurări şi după impulsiuni

momentane. Confesiunea gazetarului îl situează în familia spirituală a lui

I.L. Caragiale, pictorul unei lumi româneşti superficiale, locuită de

moftangii şi moftangioaice.

Bibliografie 1. Slavici, Ioan , Opere, vol. I-XIV, Editura Minerva, Bucureşti, 1967-19872. Slavici, Ioan , Opere, I-VII, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2001-20063. Manolescu, N., Arca lui Noe, vol. I, Minerva, 19814. Munteanu, George, Slavici, necunoscutul, în vol. Sub semnul lui Aristarc,

Eminescu, Bucureşti, 19755. Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici, Editura pentru literatură, Bucureşti, 19686. Nemoianu, Virgil, Macro-Armonia. Dezvoltarea şi utilitatea modelului idilic

în literatură, Polirom, Iaşi, 19967. Popescu, Magdalena, Slavici, Cartea Românească, Bucureşti, 19778. Todoran, Eugen, Realismul tragic în opera lui Ioan Slavici, Facla, Timişoara,

19739. Ungureanu, Cornel, Ioan Slavici, Editura Aula, Braşov, 200310. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, vol. I, Editura pentru literatură, col.

BPT, 1966

Texte de studiat Ioan Slavici: Moara cu noroc, Scormon, Budulea Taichii, Popa Tanda, Gura satului, Pădureanca, ComoaraIoan Slavici: Mara, Din două lumiIoan Slavici: Amintiri, Lumea prin care am trecut

103

Întrebări1. Prezentaţi într-o compoziţie de minimum o pagină şi jumătate aspectele

principale ale vieţii şi ale anilor de ucenicie intelectuală ai lui I. Slavici, valorificând lucrarea Lumea prin care am trecut.

2. Comentaţi filogermanismul şi antiunionismul lui Slavici afirmat după 1914.3. Realizaţi un eseu despre inovaţiile nuvelisticii, precizând: etapele de creaţie,

principalele titluri, conflictele principale, galeria de personaje, tehnicile narative.

4. Analizaţi, la alegere, o nuvelă din prima etapă de creaţie5. Analizaţi, la alegere, o nuvelă din a doua etapă de creaţie.6. Caracterizaţi personajul feminin Simina din Pădureanca.7. Argumentaţi că romanul lui Slavici din anul 1894 este realist şi social,

construit din două fire narative dedicate vieţii celor două personaje feminine: Mara şi Persida.

8. Prezentaţi subiectul unui roman, altul decât Mara.

Test1. Numiţi satul şi regiunea unde s-a născut I. Slavici şi indicaţi anii între care a

trăit prozatorul.2. Când, unde şi cu ce operă literară a debutat I. Slavici?3. Subliniaţi nuvelele aparţinând primei etape de creaţie, din următoarea

enumerare: Popa Tanda, Norocul, Hanul ciorilor, Scormon, O jertfă vieţii, Vatra părăsită, Gura satului, Spiru Călin, Budulea taichii.

4. Din ce nuvelă fac parte personajele Simina, Iorgovan şi Şofron?5. Enumeraţi personajele feminine din nuvela Moara cu noroc.6. Ce opinii formulează G. Călinescu despre Budulea taichii şi Moara cu noroc?7. Ce romane a publicat I. Slavici?

104

Alexandru Macedonski, poetul sfâşiat de contradicţii1854-1920

Egolatru, vindicativ, inaccesibil, purtând eterna mască fatală, adulator plin de ceremonie solemnă, în prada unei penurii purtate cu o mândrie rece, jignită, de aristocrat trecând de la exaltarea gravă a elogiilor, la strecurarea discretă a obiecţiilor, acesta este Alexandru Macedonski în ultimii ani ai vieţii sale. (Adrian Marino)

Alexandru Macedonski aparţine unei familii aristocrate din

Muntenia, ale cărui origini, pe linie paternă, sunt sud-dunărene. Tatăl, Al.

Macedonski (1816-1869), ofiţer format în Rusia ţaristă, ajunge general şi

ministru de război la începutul domniei lui Al.I. Cuza. În timpul

Revoluţiei paşoptiste, el s-a situat de partea domniei şi a regimului

regulamentar, manifestându-şi simpatiile filoruse. Căsătorit în anul 1848

cu Maria (Fisenţa Urdăreanu Brăiloiu) Pârâianu, descendentă dintr-o

familie de boieri olteni, având ca naşi de nuntă pe Anica şi Dimitrie

Bibescu, tatăl poetului a dispus de o înaltă poziţie în aristocraţia

autohtonă a vremii şi de o avere pe măsură. Cuplul a avut patru copii:

Caterina, cu studii pariziene, feministă şi iubitoare de literatură, Dimitrie,

cu studii liceale şi de matematici superioare la Paris a îmbrăţişat cariera

militară, Alexandru, poetul, şi Vladimir, cu studii de drept în Belgia şi

105

activitate politică în ţară. Cel de-al treilea copil, îndrăgit şi susţinut de

întreaga familie în proiectele sale literare este filofrancez, atât în opţiunile

sale poetice cât şi în cele social-culturale.

Născut la 14 martie 1854 în Bucureşti, cu o sănătate fragilă, poetul

şi-a petrecut prima copilărie la moşiile din Oltenia, Pometeşti şi

Adâncata. El rememorează1 cu încântare şi nostalgie acele momente: „A

fost o vreme când noaptea Paştelui era pentru copilul blond o poemă

mistică, un cântec făcut din senzaţiuni. Parfumul smirnei, sfeşnicele

înalte, lumânările de ceară, împodobite cu zambile viorii, norii amorfi ai

tămâiei răsărind de sub perdelele de purpură ale altarului, splendoarea

îmbrăcăminţii de mag asiatic, taina darurilor purtate pe cap sub

înfăţişarea sfântă a petecului de mătase trandafirat cu florării de aur;

sutele de ochi sclipitori ai flăcărilor roşii de deasupra cerei albe,

îngenuncherile evlavioase, icoanele cu ochi dulci şi lungi ale Maicei lui

Cristos aripau pe copilul blond ce a fost odinioară către întrezăriri de

aurore diamantii”. Băiatul admira uniforma strălucitoare a tatălui şi se

hrănea cu aspiraţii războinice. El a studiat cu profesori privaţi şi a urmat

cursurile pensionului din Craiova (unde era director francezul G.M.

Fontanin), de unde obţine un certificat de patru clase gimnaziale.

În adolescenţă a citit operele lui Al. Dumas, François R. de

Chateaubriand, Alphonse-Marie-Louis de Lamartine, Pierre-Jean de

Béranger, Pliniu cel Tânăr, Gottfried August Bürger etc. Dintre autorii

români, el prefera operele lui I E. Rădulescu şi împreună cu ceilalţi

liceeni plângea când citea pe D. Bolintineanu, cu deosebire romanul

Elena şi admira pe V. Alecsandri. După dispariţia timpurie a tatălui,

Alexandru peregrinează în Europa, iar în anul 1870 debutează cu o

poezie, Dorinţa poetului, în „Telegraful român”, gazeta Bisericii

Ortodoxe din Sibiu, coordonată de G. Baritiu. El publică o plachetă de

versuri, Prima verba, în anul 1872. Cariera de jurnalist îi evidenţiază

1 Alex. Macedonski, De pe culmea vieţii - Paşte, în Literatorul, 1892.

106

opţiunile antidinastice şi proliberale. Pentru retorica lui înflăcărată

gazetarul este închis la Văcăreşti, în anul 1875. Al. Macedonski părea la

acea vreme un tânăr „fermecător”, care îşi etala cu ostentaţie educaţia în

faţa cunoscuţilor: „avec des études en Italie, en Suisse et en France, et en

parlant courrament le français, l’italien et l’allemand”. El a publicat în

numeroase gazete politice: „Forţa morală”, „Oltul”, „Stindardul”,

„Vestea”, „Dunărea”, „Tarara”, „Streaja timpului”, „Naţionalul”,

„Lumina”, „Tribuna liberă”. Poetul a fondat revista „Literatorul”, în anul

1880 şi a patronat cenaclul acesteia care a devenit, cu deosebire la finalul

secolului al XIX-lea, un vector de opinie estetică şi critică pentru tinerii

literaţi bucureşteni. Al. Macedonski a ocupat, pentru scurtă vreme, unele

funcţii publice, fiind numit de liberalii ajunşi la putere subprefect de

Bolgrad şi de Silistra Nouă ori inspector de finanţe.

Poetul a fost un spirit polemic, ţinta atacurilor lui fiind cu

deosebire Junimea şi liderul ei, T. Maiorescu, pe care îl numea decentul

docent şi philosoful barbişon. Cele mai multe atacuri antijunimiste au fost

găzduite în gazetele „Oltul” şi „Revista contimporană”. În conferinţa

Mişcarea literară din cei din urmă zece ani, susţinută la Ateneu în anul

1878, el polemizează cu junimiştii, distanţându-se de aceştia mai ales din

anul 1883, după ce publică epigrama destinată lui Eminescu1. El nu l-a

uitat nici pe I.L. Caragiale, susţinând din umbră acuzaţia de plagiat adusă

dramei Năpasta. Dramaturgul îl persifla, la rândul lui, poreclindu-l

Contele de Geniadevski şi Alecuţă Mucea-Donski: „Iată-l Maestrul

Macedonski/ Cu ceata lui de nespălaţi,/ Lugubru azi cum se ridică/ Din

lumile celor uitaţi./ – Sărmane Trubadur-fosilă/ Cum moare glasu-ţi de

sibilă?”. O altă victimă a pamfletelor lui Al. Macedonski a fost V.

Alecsandri care s-a răzbunat imortalizându-l în Zoil, un poet invidios şi

intrigant, unul dintre personajele negative ale dramei Fântâna Blanduziei,

1 Epigrama ce a întinat imaginea poetului revoltat sună astfel: „Un X ... pretins poet,- acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum .../ L-aş plânge dacă-n balamuc/ Destinul său n-ar fi mai bun,/ Căci până ieri a fost năuc,/ Şi nu e azi decât nebun”.

107

pusă în scenă în anul 1884. Polemistul îi răspunde maliţios decanului de

vârstă al poeziei române de la acea dată: „Coprins de al gloriei nesaţiu,/

Albit de ani, dar tot copil,/ E lesne să mă faci Zoil,/ Când singur tu te faci

Horaţiu”.

Conflictul cu mentorul Junimii pare a se stinge în anul 1882.

Poetul citeşte în casa acestuia din Bucureşti Noaptea de decemvrie,

dedicându-i „cu înaltă stimă” şi un volum de Poesii. Numai că boala lui

Eminescu determină societatea bucureşteană să-l ostracizeze pe

pamfletarul insensibil la durerile colegilor de breaslă: „În socoteala

acestei epigrame nu s-a speculat numai nimicirea mea şi numai înălţarea

lui Eminescu. Mulţumită ei s-au ridicat microbii literari de azi. Bunăoară,

reputaţia lui Vlahuţă nu are altă sorginte. A fost un timp când era destul

să te declari apărător al lui Eminescu ca să fii proclamat poet sau

prozator”. Rondelul contimporanilor reia acest episod: „Aceşti

contemporani ai mei/Fac neîncetat acelaşi sport:/De treizeci de ani îmi tot

zic mort,/Tot mai pizmaşi şi mai mişei.//Strigoi, adesea-mi zic tot ei

–/Bătrân, în ultimul resort./Aceşti contemporani ai mei/Fac neîncetat

acelaşi sport”1. Nu numai junimiştii au fost ţinta atacurilor lui, ci şi

socialiştii lui C.D. Gherea, cu deosebire redactorii „Contemporanului”

din Iaşi, care nu îi iertau ambiţia de a se considera pontifex magnus al

poeziei sociale. Ignorând atacurile din Iaşi, el afirma că „cea mai mare

glorie la care poate atinge un om în mijlocul contemporanilor săi este să

fie calomniat”.

Nu numai moldovenii au fost ţinta atacurilor lui Al. Macedonski,

ci şi poeţii ardelelni: G. Coşbuc, I. Chendi, O. Goga. Fondatorul

„Literatorului” a fost susţinătorul din umbră al unor gazetari (N. Lazu)

care l-au acuzat de plagiat2 pe G. Coşbuc. Din vara anului 1883, discipolii

1 Al: Macedonski, Poema rondelurilor, Rondeluri pribege, Rondelul contimporanilor, în vol.....2 Pavel Balmuş, Fărădelegea îngăduinţei, Editura Arc, Chişinău, 2004. În acest volum, autorul propune o inedită istorie a plagiatului în literatura română. El enumeră pe C. Negruzzi cu schiţa umoristică Toderică, preluată de la Prosper Mérimée, A Donici cu

108

îl trădează, autorul epigramei antieminesciene fiind molestat în public.

Adversitatea generală îl determină să plece din ţară, stabilindu-se în

Franţa pentru următorii zece ani. În acest an poetul se căsătoreşte cu Ana

Rallet, reprezentantă a înaltei aristocraţii moldovene, înrudită cu marile

familii autohtone: Câmpineanu, Slătineanu. Ana Rallet (1861-1955) i-a

fost discipolă, secretară, colaboratoare, copiindu-i, ordonându-i şi

recuperându-i manuscrisele. Cei doi au avut cinci copii, înzestraţi cu

aptitudini artistice şi dedicaţi unor profesiuni literare, plastice şi teatrale1.

Revista şi cenaclul „Literatorul”Activitatea lui Al. Macedonski în cadrul revistei şi cenaclului

„Literatorul” a cunoscut trei momente mai importante: 1880-1883, 1897-

1904, 1913-1914. În ultima parte a existenţei cenaclului, deschis tinerimii

bucureştene, mentorul acestuia îşi propune opera pentru Premiul Nobel.

Noaptea de decemvrie este introdusă în manualul de Literatura română

pentru clasa a VI-a de gimnaziu din anul 1906, iar patru ani mai târziu,

M. Dragomirescu îl numeşte „cel mai însemnat poet al şcolii franceze din

epoca eminesciană”. T. Vianu apreciază că „poetul a realizat una dintre

cele mai complexe formule ale literaturii lirice”2 iar V. Streinu crede că

„toate tendinţele poetice coexistă în opera lui ca într-un haos germinativ

[...]. Romantismul, parnasianismul şi modernismul din ele lucrează

fabulele sale, traduse după I.A. Krâlov, G. Coşbuc care a transpus liber mai multe poeme de Heine, Hafiz, Anacreon, Lermontov, I.L Caragiale care ar fi tradus Năpasta după Puterea cuvântului de Lev Tolstoi, L. Blaga care ar fi plagiat pe Dan Botta, Al Piru care ar fi preluat studii de la G. Călinescu, G. Pascu, D. Popovici, N. Cartojan, E. Barbu care ar fi utilizat lucrările unor colegi de breaslă în Incognito şi Săptămâna nebunilor, I. Gheorghe care l-ar fi plagiat pe Lao Tse, Nae Ionescu, acuzat de a fi plagiat în opera sa metafizică.1 Copiii lui Al Macedonski şi ai Anei Rallet au avut destine oarecum exotice: George, dipărut prematur. Alexis, născut în 1885, a studiat artele plastice în Bucureşti, Italia şi Paris, s-a căsătorit cu o sud-americancă, stabilindu-se în Franţa în 1922 şi ulterior în Insulele Baleare, în anul 1930. Nikita, 1888-1933, cu ambiţii literare, chimist cu brevete de invenţii tehnice. Pavel, 1893-1946, cântăreţ de operă. Ana, 1895-1958, căsătorită cu poetul Mihail Celarianu. Constantin Hyacint, 1896-1956, actor la Oradea şi Bucureşti.2 Tudor Vianu, Poezia lui Al. Macedonsk, Opere, II, col. Scriitori români, Minerva, Bucureşti, p. 519 şi urm.

109

fiecare pe seama lui, unul în contra altuia, prin urmare toţi împotriva

sintezei lirice şi deci a impresiei lirice de totalitate”1. Anul 1910 este anul

reabilitării lui, iar din anul 1912 unii dintre tinerii poeţi bucureşteni aderă

la estetica lui: Ş. Petică, I. Pillat şi H. Furtună. Imaginea publică a

poetului are acum unele aspecte insolite: el poartă un baston cu inscripţia

Al. Macedonski, mareşal al literaturii române, degetele îi sunt

împodobite cu inele din camee autentice ori false, merge cu velocipedul,

stabilind unul dintre recordurile acelui timp (în 20 octombrie 1894 a

călătorit de la Bucureşti la Braşov şi retur în trei zile), este un spadasin de

temut şi un pasionat de jocul de loterie.

G. Ibrăileanu consideră că poetul a fost cineva: „Cine nu e nimic

nu face şcoală, nu stârneşte pasiuni pentru sau contra. În lumea noastră –

a noastră şi nu numai a noastră – în care toţi ceilalţi urmăresc cu

tenacitate şi dibăcie folosul material – un om care a căutat imagini şi rime

cincizeci de ani în şir, un om care şi-a pierdut vremea iniţiind în misterele

artei câteva generaţii de efebi ca mai apoi să-l părăsească, devenind

practici, pe când el rămânea să le predice altora – un asemenea om merită

nu numai toată stima dar, într-o anumită privinţă, toată admiraţia noastră.

Căci nu se pot arăta multe exemple de o aşa îndărătnică afirmare a

priorităţii spiritului asupra materiei, ca întreaga viaţă a acestui om”2.

Identitate şi distincţie poeticăIon Pillat îi defineşte astfel poezia: „Poezie parnasiană? – nu, e

prea vie, e prea clocotitoare, e prea tânără./ Poezie clasică? – nu, e prea

nuanţată, e prea muzicală./ Poezie simbolistă atunci? – nu, căci n-are

simbol./ Poezie, poezie pură? – Da, din belşug”3. Daniel Dumitriu4, după

1 Vladimir Streinu, Versificaţia modernă, EPL, 1966, p. 173 şi urm.2 G. Ibrăileanu, La moartea lui Al. Macedonski, în vol. Scriitori români şi străini, Iaşi, 1926, p. 161.3 Ion Pillat, Tradiţia şi literatură, Editura casa şcoalelor, Bucureşti, Bucureşti, 1943, p. 242.4 Daniel Dumitriu, Grădinile suspendate. Poezia lui Alexandru Macedonski, Junimea, Iaşi, 1988, p.

110

ce analizează cele patru ipostaze ale poeziei macedonskiene, eroică,

erotică, celestă şi himerică, este de părere că: „După ce Eminescu a

extras din lava romantismului cristalul cel mai de preţ, Macedonski

realizează acea operaţie absolut necesară de lichidare a cenuşii şi zgurii în

care au început să scurme căutătorii întârziaţi şi ridicoli. Unul dintre ei a

fost, până la un moment dat, Macedonski însuşi. Nu e de prisos să spun

ceea ce se ştie deja, anume că datorită lui marii poeţi ai secolului nostru s-

au desprins de mrejele eminescianismului asumându-şi, fiecare, destinul

irepetabil [...]. Marea poezie macedonskiană se adună şi se observă mai

greu poate şi din pricina faptului că reprezintă o sfidare a biografiei şi

asumarea integrală a grafiei eului poetic. Semn că ieşirea din romantism

într-adevăr s-a produs”.

Al. Macedonski a debutat cu poezie încă din anul 1870, în

„Telegraful român” din Sibiu. Primul volum publicat a fost tot de poezie

în 1872, Prima verba, urmat de volumul de Poezii dedicat lui T.

Maiorescu, din anul 1882. În 1895 el publică un al treilea volum de

poezie, Excelsior, urmat de o antologie în franceză, Bronzes, 1897. În

1912 apare volumul Flori sacre, pentru ca în anul morţii, 1920, să fie

editată Poema rondelurilor. Din creaţia lui poetică se remarcă trei cicluri:

Psalmii, incluşi în volumul Excelsior, Nopţile, risipite în volumele din

întreaga sa viaţă şi Rondelurile, elaborate în finalul vieţii. Între ultimele

versuri se află şi o meditaţie asupra bătrâneţii şi morţii: „Sub a soarelui

lumină,/Şoapte umblă prin grădină,/Fluturi zboară sub cais/Bătrâneţea e

un vis.//Apa cântă la fântână/Şi cu trestia se-ngână,/Iar sub soare sau sub

lună/Moartea este o minciună”1.

Lui îi revine meritul de a fi experimentat pentru prima oară în

literatura noastră versul liber, în Hinov, poezie publicată în anul 1888:

„Sfărâmături de urne – oriunde –/lespezi de marmoră mari/sub care zac

atâţi legionari,/iată Hinovul: în el se ascunde/potopul de secole ce-a

1 Al. Macedonski,

111

curs.//Călcând această ţărînă mută/văd ce nu vedeţi voi:/umbrele – acelor

eroi/ ai căror urmaşi suntem noi;/şi-stând în valea tăcută,/îmi râd de ritm/

şi de orice reguli îmi râd;/ritmul meu e zgomotul/ce-l fac cu zalele lor.// Îi

văd ... s-arată: sculatu-s-au toţi/ de sub pietre .../Trec – /Trec sute; iată-i:

de oţel le e coiful/lat era romanul în spete – ondulat/ avea părul; puternic

braţul./Roma veche întreagă/se-nşiră pe dinaintea mea:/Consuli/

proconsuli/ matroane, copile, libertăţi –/ Roma veche întreagă:/pontifeci,

apoi şi vestale/ flamini/ saturnale [...] ”1.

Al. Macedonski a fost un teoretician al poeziei moderniste, de

factură instrumentalist-simbolistă şi un partizan al anti-intelectualismului

şi al senzualismului liric. Articole de poetică au fost expuse cu prilejul

unor prelegeri susţinute la Ateneul Român sau au fost publicate în

„Literatorul” şi „Forţa morală”. Tehnica versurilor sale ilustrează inovaţii

diferenţiatoare, în anul 1880 el susţinând şi un Curs de analiză critică. În

acelaşi an el publică articolul Despre logica poeziei, un an mai târziu el

face observaţii Despre poemă, în 1892 defineşte Poezia viitorului, pentru

ca în 1899 să sintetizeze situaţia poeziei române în studiul În pragul

secolului. Poetica lui aspiră a se diferenţia de cea maioresciană, pe care o

consideră greoaie, de sorginte germană („poezia germană e frumoasă,

negreşit, un amestec de misticism şi de melancolie dulce, dar numai

mânuită de germani pentru germani”). Pentru teoreticianul noilor direcţii

spiritul literar românesc este o sinteză dintre cel latin şi cel oriental:

„suntem latini şi mărturisesc că nici o poezie nu-mi place mai mult ca

poezia latină, luminoasă, plină de flăcări în loc de raze, fără enigme de

dezlegat, energică şi francă”2. El elogiază generaţia paşoptistă,

apreciindu-i sinceritatea, patriotismul, unitatea de expresie:

„Romantismul paşoptiştilor a fost o şcoală ce învăţa bunătatea, adevărul

şi vibra de patriotism şi de iubirea aproapelui”. Poezia este „muzica

sufletului: scara alfabetică, considerată din acest punct de vedere,

1 Al Macedonski, Hinov, în vol. Poesii, 1882,2 Al Macedonski, În pragul secolului, ???

112

constituie adevărata scară muzicală şi arta versurilor nu este nici mai

mult, nici mai puţin decât arta muzicii”, ea este o „putere suverană,

tainică şi neschimbată, convingând prin însăşi esenţa ei divină, dominând

în toţi timpii şi peste toate inimile, fără ca cineva să-şi poată da seama de

modul ei de înrâurire” şi adună „toate coardele Harpei, toată inima, toate

patimile cereşti [...]. Surâs şi lacrimi, râs şi disperare, batjocură şi

blândeţe, luptă între bine şi rău, cerul plin de stele şi stradele pline de

noroi [...]. Ea se compune din tot ce s-a scris şi s-a făcut până acuma, bun

sau rău, şi se numea poema omenirii”.

Lui Al. Macedonski îi datorează simbolismul românesc actele de

stare civilă, el fiind primul teoretician al acestui curent occidental în

literatura noastră. În Poezia viitorului şi În pragul secolului el afirmă că

„poezia viitorului nu poate fi decât muzică şi imagine”, că simbolismul se

exprimă prin „imagini spre a da naştere cu ajutorul lor ideii”, că domeniul

poeziei este „departe de al cugetării, el este al imaginaţiei, al prezentării

de forme estetice cu armonia şi culorile lor”. Pentru el, instrumentalismul

este „un simbolism în care sunetele joacă rolul imaginilor” iar „domeniul

poeziei este departe de al cugetării, el aparţine imaginaţiei, al prezentării

de forme estetice cu armonia şi culorile lor”. Diferit de estetica

maioresciană, el consideră că „frumosul absolut este şi rămâne viaţa,

fiindcă viaţa este armonia absolută, simetria, libertatea desăvârşită, ca

ordine a tot ce este”.

Poezia psalmilor

În afară de Dosoftei şi de cărturarii ortodoxiei române care au

oferit variante ritmate şi rimate ale cărţii psalmilor, o serie de poeţi

moderni au apelat la versetele sacre pentru a transmite contemporanilor

frământările lor sufleteşti: M. Eminescu, Al. Macedonski, G. Coşbuc, O.

Goga, T. Arghezi1, V. Voiculescu, I. Alexandru etc.

1 În Cuvinte potrivite poetul a inclus nouă psalmi, în volumul Alte cuvinte potrivite de după 1940 el a creat şi alţi psalmi, numărul lor ajungând la 20, incluzând Psalmistul,

113

Psalmii macedonskieni sunt grupaţi într-o serie şi reprezintă o

prelucrare personală şi parţială a poemelor lui David, din Biblie. Ei

exprimă credinţa în Dumnezeu şi transmit convingerea că poetul este un

mesager divin care are parte de o experienţă nefericită între oameni,

precum cea a lui Iisus. Asemenea unui rege a cărui putere este

incompatibilă cu fericirea, el trudeşte în favoarea mântuirii omului, fără

însă a i se răsplăti jertfa. Poetul are o superioritate de esenţă divină.

Din punctul de vedere prozodic, Al. Macedonski apelează la

tehnica refrenului pentru a fixa ideea fiecărui psalm şi a conferi armonie

versurilor, afirmându-se ca un precursor al gândirismului interbelic, al

ortodoxismului profesat de N. Crainic. În postuma Noapte de august,

poetul se confesează: „Urcam pe culmea Prea Tăriei–eram pe sânul Prea

Tăriei/Şi noaptea se urca cu mine pe culmea veşnicei lumini [...]./Ştiam

că Dumnezeu e veşnic şi veşnic mă simţeam şi eu”1.

În Psalmii moderni, el se autodefineşte în raport cu Divinitatea şi

cu societatea contemporană. Cele 11 poeme propun o definiţie a

artistului: „Am fost un cântec care trece/ Şi sunt un cântec încetat” (I),

„Sunt ticălosul peste care/ Dacă se lasă o întristare/ De toţi se crede

prigonit” (III), „Duşmanii mei se înmulţesc/ Şi nedreptatea mă-nfăşoară

[...]/ Abia mai pot să mai trăiesc/ De cine n-am lăsat să moară,/ Aleargă

toţi şi mă-ngrozesc” (IV), „Şi-au zis – e singur – e pierdut:/ Asupra mea

se năpustiră [...]/ Onoarea mea o nimiciră,/ Am sângerat, dar am tăcut./

Mă înjosiră, mă loviră,/ Cu mici, cu mari mă răstigniră;/ Din inimă nu mi-

au lăsat/ Un singur colţ nesfâşiat”. (VI), „În lume nu este răsplată/

Dreptatea este blestemată/ Şi omul bun nesocotit” (VII), „Eram puternic

împărat:/ Prin sufletească poezie,/ Prin tinereţe, prin mândrie,/ Prin chip

de înger întrupat./ Mi se-mplinea orice dorinţă,/ Era o lege a mea voinţă;/

Psalmul de tinereţe, Psalmul de taină şi Psalmul mut. Şi alte creaţii argheziene sunt inspirate de sentimentul religios: Heruvim bonav, Binecuvântare, Icoană, Denie cu clopote, Interior de schit, Rugă de vecernie, Duhovnicească, Rugă de seară etc. Primii 18 psalmi au fost elaboraţi între anii 1922-1926.1 Al. Macedonski, Noapte de august,

114

Râdeam de orice duşmănie [...]/ Prin sufletească poezie,/ Domneam de

soartă ne’ncercat/ Eram puternic împărat” (VIII), „N-am în ceruri nici o

stea [...]/ Soarta mea e soartă rea/Am pierdut orice credinţă/ Înecată-n

suferinţă/ Am pierdut orice putere/ Nimicită de durere/ Fără scop trăiesc

în lume/ Nu mai sunt decât răbdare” (IX)1. Poetul apelează la refren

pentru a amplifica armonia versurilor. Adunate, refrenele psalmilor

compun la rândul lor o poemă de sine stătătoare: „Ah! Doamne rău m-ai

urgisit/ Ţărână suntem toţi ţărână/ Sunt un om ca orice om – iertare/ Ah!

Viaţa nu este uşoară/ Zburam pe aripi strălucite/ Dar, Doamne, nu te

biruiră./ Cât am trudit, cât am muncit./ Eram puternic împărat/ N-am în

ceruri nici o stea/ Doamne, toate sunt prin tine/ M-am uitat la fericiţi [...]

”.

Nopţile

Poezia romantică a impus cu deosebire două teme: noaptea2 şi

ruinele. Constantin-François Chasseboeuf, conte de Volney şi François

René de Chateaubriand le-au desăvârşit şi le-au conferit recunoaştere

europeană. Edward Young3, Novalis (Friedrich von Hardenberg) 4, Alfred

de Musset5 au dat consistenţă acestor teme, ce s-au reflectat şi în

1 Al. Macedonski, Psalmi moderni, ....2 Nox, Nyx este zeiţa nopţii în mitologia greacă, fiică a Haosului, soţia lui Erebos, patronul beznei infernale. Din unirea lui Nox cu Erebos au apărut: Aither (Eterul), Hemere (Lumina astrală, a zilei), Nemesis (zeiţa răzbunării), Eris (Zeiţa vrajbei) şi Thanatos (Zeul Morţii). Nox patronează somnul şi moartea, visele şi spaimele, duioşia şi înşelăciunea. Noaptea simbolizează gestaţia, conspiraţia, ce izbucnesc la lumina zilei ca manifestare a vieţii.3 E. Young scrie încă de la jumătatea secolului al XVIII ciclul Night Thoughts, noaptea fiind un spaţiu al meditaţiei neîngrădite, al visării, al melancoliei etc.4 Novalis creează Imnuri către noapte, unde noptea cu somnul şi visul reprezintă un triumf asupra timpului: „Dar fără timp e stăpânirea nopţii/ Şi veşnică durata somnului/ O, somnul sfânt!/ Nu ferici prea rar/ Pe binecuvântaţii nopţii/ În zilnica obida pământească”. Pentru poetul german viaţa este trecătoare, schimbătoare iar noaptea reprezintă împărăţia adevărului, a iubirii, a eternităţii. Noaptea este locul de refugiu şi un preludiu al morţii, binefăcătoare.5 Alfred de Musset este autorul a patru poeme pe tema nopţii, urmare a episodului de iubire cu George Sand, din anii 1834-1836: Noapte de mai, Noapte de decembrie, Noapte de august, Noapte de octombrie.

115

literaturile din centrul şi sudul Europei, în prima jumătate a secolului al

XIX-lea.

În Provinciile Române, „ruinele” şi „noaptea” au devenit teme

odată cu poeţii paşoptişti, I.E. Rădulescu (O noapte pe ruinurile

Târgoviştei, Zburătorul), G. Alexandrescu (Umbra lui Mircea. La Cozia),

D. Bolintineanu (O noapte pe morminte), V. Alecsandri (O noapte albă,

O noapte la ţară). Epoca „marilor clasici” a dezvoltat şi a desăvârşit

aceste teme graţie lui M. Eminescu (Misterele nopţii, Să fie sara-n

asfinţit). G. Coşbuc (Noapte de vară) şi L. Blaga (Izvorul nopţii) aduc un

plus de semnificaţie autohtonă imaginarului romantic din secolul al XIX-

lea, pentru ca ortodoxismul gândirist al lui V. Voiculescu (Noapte de

iarnă) să stilizeze temele şi să le asocieze imaginea creştină, specifică

secolului al XX-lea. M. Eliade îşi numeşte ultimul său roman Noaptea de

Sânziene, preluând titlul din proza interbelică a lui M. Sadoveanu.

Beneficiar al sintezei lirice eminesciene, Al. Macedonski

transpune în ciclul Nopţilor, redactate pe parcursul a mai bine de 20 de

ani, experienţa sa artistică şi de viaţă. Ciclul de 12 poeme1, iniţiat în anul

1879, cu Noapte de aprilie, a fost încheiat în 1901 cu Noapte de

decemvrie şi însumează meditaţii poetice, ilustrând câte un sentiment:

deznădejde (Noapte de ianuarie), iubire (Noapte de aprilie), jubilaţie

(Noapte de mai), moarte (Noapte de noiembrie), eşecul omului ce nu

abdică de la principii, refuzând orice compromisuri (Noaptea de

decemvrie).

Noaptea de ianuarie, publicată în volumul Excelsior din anul

1897, ilustrează „deznădejdea fioroasă” a eului poetic fiind alcătuită din

1În volumul de Poezii din anul 1882, Macedonski publică trei dintre nopţile sale: Noapte de aprilie, de septembrie şi de iunie. În volumul Excelsior din 1897 el oferă cititorilor încă şase nopţi: noiembrie, mai, martie, februarie, ianuarie, iulie, pentru ca în volumul Flori sacre din 1912, să adauge Noaptea de decemvrie, cea mai cunoscută şi recunoscută dintre poeziile acestui ciclu. Noaptea de august a fost publicată postum în volumul Cartea nestematelor, iar Noaptea de octombrie a văzut lumina tiparului abia în ediţia de Opere complete tipărită de Editura Minerva, după 1960. În afara celor 12 nopţi, Macedonski a mai publicat în „Literatorul”, între anii 1883-1892: Noaptea albă, Noaptea neagră, În noapte.

116

trei părţi: o satiră a societăţii contemporane, un tablou al condiţiei

poetului şi un îndemn la luptă pentru recunoaşterea adevăratelor valori

ale umanităţii. Poetul este asemenea lui Iacov1 cu o frunte „încoronată de

lacrimi”, viaţa lui pluteşte în derivă pe „marea de talazuri furtunoase”. El

se autodefineşte „un soare care-apune, un cântec care trece,/ O frunză

care zace pe-al vieţii negru lut” şi se întreabă cu tristeţe: „Ce mai caut eu

în lume dac-am dat tot ce-am avut?”. Finalul primei părţi condamnă

societatea contemporană2: „M-am născut în nişte zile când tâmpita

burghezime,/ Din tejghea făcând tribună, legiune de coţcari,/ Pune-o talpă

noroiasă pe popor şi boierime, [...]/ Zile când se-mparte ţara în călăi şi în

victime/ Şi când steagul libertăţii e purtat de cârciumari [...]”. Satira la

adresa contemporanilor continuă şi în tabloul al doilea al poemei: „O!

Dar voi, care prin viaţa ce pe buni şi răi adapă,/ Treceţi fără a lăsa urme

ca şi câinele prin apă,/ Graşi, pedanţi, burdufi de carte şi de-nvăţătură goi

–/ Bogătaşi ce cu piciorul daţi la inimi în gunoi,/ Parveniţi fără ruşine,

mizerabili ce la cârmă/ Faceţi salturi de paiaţe pe frânghie şi pe sârmă/ N-

am cu voi nici un amestec, căci în lume de-aţi trăit/ Este o satiră-ntreagă

faptul că v-aţi zămislit”. Poetul, un „suflet revoltat” ce se transformă după

moarte în „cer, parfum şi şoaptă”, recunoaşte că viaţa lui este o ciudată

comedie „Care-amestecă-mpreună şi dureri şi bucurie/ Punând lacrimi

lângă zâmbet, punând zâmbet lângă plâns”. În final, este schiţată

imaginea poetului angajat, care îndeamnă la luptă pentru recunoaşterea

adevăratelor valori ale sufletului omenesc. Refrenul poemei surprinde

această metamorfoză spectaculoasă: „Voi puteţi a mă-nţelege căci voi

singuri aţi trăit/ Este o poemă-ntreagă de a fi plâns şi suferit [...]// V-a fost

frig şi v-a fost foame, însă nu v-aţi umilit// Este o poemă-ntreagă să poţi

zice: am iubit// Sufletul e o poemă cu un cer nemărginit”. Ivirea zorilor

reînvie speranţa în victoria advăratelor valori ale vieţii: „Dar cum noaptea 1Iacov aparţine triadei de patriarhi din Vechiul Testament, el aflându-se alături de Avraam şi Isaac, în Împărăţia cerurilor.2 În Noaptea de ianuarie se recunosc intenţii similare cu cele eminesciene din Scrisoarea III şi cu cele caragialene din comediografie ori din prozele satirice.

117

stă să piară, ca prin visele adorate/ M-am simţit mai viu, mai tânăr, cu

durerile alinate,/ Ş-am zâmbit ... uitând veninul care-n suflet mi s-a

strâns”. Noaptea de februarie este o pledoarie pentru femeia decăzută,

victimă a unei societăţi egoiste, prost alcătuite.

Noapte de martie este închinată poetului damnat. Tonalitatea este

pesimistă: „Toţi îmi fură împotrivă într-acea fatală noapte/ Şi zdrobit de-

mpotrivire m-am născut şi am trăit”1. Copilul dorit, înfăşurat în dantele şi

plimbat cu dragoste din braţe în braţe, fraged ca un trandafir, pare a fi

fost blestemat: „Făceam parte din ocnaşii ce pe şubrede picioare/ Îşi

târăsc ale lor zile ca ghiulele obositoare”.

Noaptea de aprilie are ca temă majoră iubirea, ilustrată ca o

romanţă, cu refrenul: „Mai ţii oare minte, noaptea-n care ne-am iubit?/Un

moment! Şi-n el o viaţă de un secol am trăit? ”, „Doamna mea, dar. Mai

ţii minte? ... Eu nu uit nimic”.

Noaptea de mai exprimă dragostea de a trăi, setea de o viaţă

dedicată unor idealuri nobile. I. Negoiţescu2 aprecia că natura este pur şi

simplu frumoasă, odihnitoare, plăcută, căci demonul Frumosului rămâne

întotdeauna calm şi egal, limpede. Poemul este considerat o reflecţie

asupra avânturilor primite de poet de la natură. El se deschide printr-o

întrebare filozofică: „Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va

stinge/ Şi muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri?”3.

Compusă din patru tablouri, poema enumeră diverse idei

filozofice: omul examinează universul pentru a-i descoperi secretele

frumuseţii (I), nevrozele omeneşti nu întinează miracolul naturii

renăscute (II), retragerea în mijlocul naturii asigură pacea sufletească,

reconfortează (III), viaţa nefericită a poetului, refugiat în mijlocul unei

naturi ce îi redă speranţele (IV). În prima parte poetul afirmă că:

„Simţirea, ca şi bunătatea, deopotrivă pot să piară,/ Din inima

1 Al Macedonski, Noapte de martie, 2 Ion Negoiţescu, Istoria literaturii române, ed. cit., p. 156.3 Al. Macedonski, Noapte de mai,

118

îmbătrânită, din omul reajuns o fiară,/ Dar dintre flori şi dintre stele

nimica nu va fi clintit/ Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit”.

Noaptea feerică înnobilează sufletul omenesc: „Şi noaptea blondă ce se

culcă pe câmpeneşti virginităţi/ Este fiorul-mpreunării dintre natura

renăscută”. El îndeamnă la înfrăţire cu „natura renăscută”, „culmea

diamantatului abis”, „alba lună”, „câmpul plin de roze”, „limpezimile

albastre”, „apa clară”, „piatra lucie”. De asemenea, poema adună imagini

ale mineralului nestemat: „diamante”, „perle”, „agate”, „sidef”, „aur”,

„alabastru”, „bronz”, „ametiste”, „opale”. În afara pietrelor preţioase,

poetul apelează la parfumuri „de mai” şi la „poleieli mângâietoare”. În al

doilea tablou, eul liric se separă de nevrozele primăverii, refugiindu-se în

mijlocul naturii: „Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice

nevroze,/ E cerul încă plin de stele şi câmpul încă plin de roze,/ Şi până

astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit .../ Iubirea şi prietenia, dacă-au

ajuns zădărnicie,/ Şi dacă ura şi trădarea vor predomni în vecinicie .../

Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit!”. Trandafirul devine

simbolul central: aerul este îmbătat de „parfum de roze”, câmpul este încă

plin de „roze” etc. A treia parte a poemului reface un tablou al

Paradisului: „Columbe albe bat din aripi şi visurile vin grămadă”,

„Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale/ Cu Feţi Fumoşi culcaţi pe

iarbă izbindu-se cu portocale/ Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăşi

de in”. Natura renăscută regenerează sufletele şi le asigură veşnicia: „Aud

ce spune firul ierbii şi văd un cer de aripi plin,/ M-aşez privind în clarul

lunii sub transparenţa atmosferei/ Şi-n aeru-mbătat de roze sfidez

atingerea durerii”. Noaptea de mai vindecă nevroze, face ca orice durere

să înceteze şi ca poezia să vorbească. Versul refren, laitmotiv al poemei,

„Veniţi, privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit!”, sugerează eternitatea

cerească, privighetoarea fiind mesager al iubirii, al legăturii dintre moarte

şi iubire.

119

Noaptea de iunie omagiază pe Alfred de Musset, autorul nopţilor

deznădejdii şi ale suferinţei din iubire.

Noaptea de iulie este alcătuită din opt catrene şi deplânge curgerea

inexorabilă a timpului: „A-nceput să-mi fie dor de dulcea fericire/ Văd

că-mi trece tinereţea, văd că anii mi se duc,/ Şi mi-e sete de plăcere şi mi-

e sete de iubire,/ Încă umbrele visate nu se poate să le-apuc [...] ”,

„Numai aurul, el singur îmi lipseşte-n astă lume/ Numai el, dar fără

dânsul sunt un biet neputincios .../ Care suflet de-al meu suflet, care nume

de-al meu nume/ S-ar lipi să ia povara unui trai sărăcăcios? ”.

Noaptea de august este un poem neterminat, în continuarea

psalmilor: „Din taina sfântă a mişcării înţelegeam pe Dumnezeu,/ Căci o

trăiam în întregime trăind pe-a sufletului meu,/ Ghiceam în pulberea de

aştri nenumărate oşti de îngeri,/ Iar bucurii ce au să vie se desprindeau

din orice îngeri,/ Ştiam că Dumnezeu e veşnic şi veşnic mă simţeam şi

eu”.

Noaptea de septembrie se derulează sub forma dialogului dintre

Muză şi Poet, consacrat în Nopţile lui A. de Musset. Ea ilustrează poetica

macedonskiană: misiunea sfântă a poetului, creatorul este o harpă ce

cântă, cu sufletul înălţat pe o notă de armonie.

Noaptea de octombrie, neterminată şi publicată abia în 1967 în

volumul III de Opere complete, este un poem din 15 versuri închinate

furiei apei şi efectelor ei distrugătoare, poetul intuind sfârşitul de epocă

romantică şi o Apocalipsă iminentă.

Noapte de noiembrie, citită în casa lui Maiorescu în anul 1882, are

un moto extras din Samuel Garth: „A muri este a debarca pe un ţărm

liniştit/ Unde talazurile nu sunt izbite, unde furtunile nu vuiesc”. Poetul

mărturiseşte în „Literatorul”, anul III, nr. 3, că a scris această poemă după

ce a visat că a murit şi că a asistat la propriile funeralii. Inspirat de acest

vis, el nu a dormit trei nopţi până ce nu a reuşit să dea formă artistică

acestui coşmar: „deunăzi, către ziuă visasem că murisem/ Zăceam sub

120

crini şi roze, suflare nu aveam”. Prin moarte poetul se reintegrează în

mineral, eliminând orice suferinţă. Într-un al doilea plan satiric, al

poeziei, moartea este o formă de supravieţuire pentru oameni cu

profesiuni diverse, precum: ciocli, doctori, preoţi, dricari etc. Parada

mortuară reface un itinerar bucureştean. Înhumarea este schiţată în tuşe

naturaliste: „Alături cu coştiugul zăcea un sac de oase/ Era un Babel

groaznic de craniuri hidoase/ Pe care stau şuviţe de păr înţărânat”.

Imaginea descompunerii trupului sub acţiunea viermilor este barocă. În

vreme ce trupul se descompune, sufletul face o ultimă călătorie prin

lumea deja cunoscută, Florenţa, Roma, Neapoli, după care urcă scările

spre rai. Când cerul se deschide pentru intrarea sufletului, poetul se

trezeşte din vis: „Din visul meu de-o noapte un zgomot m-a trezit/ Eram

tot om, tot formă, tot lucru pipăit” 1.

Noaptea de decemvrie2 este o prelucrare a unei parabole publicate

de poet în gazeta „Românul”, numărul din 13 ianuarie, 1890, intitulată

Meka şi Meka, inspirată dintr-o legendă orientală. Poemul se deschide cu

evocarea creatorului într-o cameră neîncălzită, visând povestea prinţului

arab, plecat în pelerinaj la Meka, însoţit de o caravană impresionantă de

cămile şi sevitori, cu ambiţia de a traversa deşertul în linie dreaptă. Odată

cu şeicul pleacă spre Meka şi un cerşetor, care alege o cale ocolitoare,

lipsită de pericole. Caravana prinţului dispare în deşert, în vreme ce

cerşetorul ajunge la locul sfânt. Emirul aspiră la „Meka cerească”, la

„Meka cea mare”, precum Fata de împărat din poemul eminescian la

comuniunea cu Luceafărul. Poezia este structurată în patru tablouri.

Primele 28 de versuri descriu un peisaj hibernal al morţii, cu versuri

cheie, reluate obsedant: „Şi nici o scânteie în ochiul adormit,/ Şi luna-l

priveşte cu ochi oţelit”. Îngheţul din camera poetului trezeşte inspiraţia, îl

ajută să pătrundă în lumea fantasmelor, frigul iernii devenind căldura

1 Printr-o coincidenţă tainică, Al. Macedonski a murit în 24 noiembrie 1920, ceea ce ne facem să presupunem că Noaptea de noiembrie a fost un semn al destinului.2 Al. Macedonski, Noapte de decembrie,

121

toridă a deşertului pustiu, lipsit de viaţă. Versurile 29-84 descriu un

Orient mirific, exotic, strălucind de pietre preţioase: „Prin cer, petale de

roze plutesc/ Mătasea-nflorită mărită cu firul/ Nuanţe înalte de-argint şi

de aur,/ Şi jaruri de pietre cu flăcări de sori”. O suită de imagini vizuale şi

olfactive imaginează cetăţile orientale, opulente: „[...] Rai de grădini/

Argint de izvoare şi zare-aurită/ Bagdadul, poiana de roze şi crini/

Djamii-minarete – şi cer ce palpită”. Emirul are de toate, „e tânăr”, „e

farmec”, „e trăsnet”, „e zeu”, el are în tezaur „Movile înalte de-argint şi

de aur”. În ciuda atâtor daruri, el este atras de-o visare: „Spre Meka se

duce cu gândul mereu/ Şi-n faţa dorinţei – ce este – dispare –/ Şi el e

emirul, şi toate le are”. Aventura lui prin deşert în căutarea drumului

drept spre Meka, visul şi moartea lui sunt imagini simbolice ale omului

superior. Alegorie a conflictului dintre condiţia umană comună şi cea

celestă, Noaptea de decemvrie ilustrează drumul emirului ca pe un simbol

al setei de ideal, pentru a cărui împlinire trebuie să-ţi jertfeşti uneori

propria viaţă: „Spre Meka-l răpeşte credinţa – voinţa/ Din tălpi până-n

creştet îi cere fiinţa”. Călătoria spre Meka, ilustrată în versurile 85-127,

are două finalităţi posibile. Una aparţine cerşetorului, cel ce alege calea

ocolită dar sigură pentru împlinirea unui scop. Cea de-a doua elogiază pe

omul superior, ce alege drumul „de flăcări”, „de sânge”. Călătoria

emirului în deşert este şi un simbol al calvarului creaţiei, cauză şi scop a

existenţei artistului. Ea este dominată de culoarea roşie, semn cromatic al

tinereţii, al ardorii, al pasiunii, al secetei şi al focului: „morţii caravanei

zac în roşii movile”, „tot roşu de sânge peste tot, zarea e în flăcări” etc.

Emirul moare sub jarul pustiei, în vreme ce deşertul dogoritor al

Bagdadului redevine îngheţul din camera poetului. În antiteză cu jertfa

emirului, omul „mai slut ca iadul”, „zdrenţos şi pocit”, „hoit jalnic de

bube, de drum prăfuit”, „viclean la privire şi searbăd la faţă” ajunge în

cetatea sfântă Meka. Moartea emirului, lipsit de bucuria împlinirii

idealului său, emoţionează şi îndurerează.

122

Poema înalţă un imn suferinţei şi este o lamentaţie despre chinul

sufletesc al creatorului. Emirul este un învingător, în cele din urmă,

numai lui fiindu-i hărăzită o asemenea experienţă de viaţă. E. Lovinescu1

nota că Noaptea de decemvrie este singură poezie a lui Al. Macedonski

ce se ridică peste celelalte prin unitatea formei, prin unitatea ideii şi prin

bogăţia formei. Poetul simbolizează pe visătorul, pe artistul îndrăgostit de

un ideal pe care-l urmăreşte fără a-l ajunge vreodată. Simbolul este

susţinut cu vigoare, cu o risipă de icoane poetice şi cu o bogăţie de decor

oriental ce trec de simplitatea clasică, aparţinând unei poezii nobile,

frumoase, cam ostentative.

Al Macedonski dă glas inspiraţiei sale sub aripa neliniştită a zeiţei

Nopţii, ocrotitoare a somnului, a visului, a coşmarului. El adună în cele

12 poeme sentimente diferite, de la disperare, la jubilaţie şi satisfacţie

sufletească. Poetul combină tehnici specifice liricii şi epicii în versuri,

apelând la satiră, meditaţie filozofică, cântec de dragoste şi romanţă.

Satira ajută la exprimarea unor idei despre condiţia femeii, a geniului, a

burgheziei bucureştene contemporane autorului. În alte poeme el

inserează confesiuni îndurerate cu privire la propria soartă, la destinul

poeziei române, la condiţia omului superior într-o lume decăzută, lipsită

de credinţă şi de valori. O a treia suită de poeme transmite un mesaj: viaţa

oferită omului nu este decât şansa de a exista pe acest pământ, de a suferi

şi de a se pregăti pentru ceea ce există într-o altă lume, necunoscută.

Poema rondelurilor

1 E. Lovinescu, „Convorbiri literare”, nr. 10, 1912.

123

Poema rondelurilor1 a apărut postum, în anul 1927, la Editura

Casa şcoalelor, ce avea ca director la acea dată pe M. Dragomirescu şi

este dedicată unuia dintre discipoli, poetul Horia Furtună. Al.

Macedonski publicase în „Literatorul”, încă din anul 1919, câteva

rondeluri, ele fiind ordonate postum de soţia lui în cinci serii ce cuprind

54 de poeme2. Rondelurile pribege au ca temă viaţa sufletească a omului,

transferată obiectelor în mijlocul cărora îşi duce existenţa. Lucrurile

vorbesc, ele trăiesc şi povestesc tot ce sufletul uită. Inclus în această serie,

Rondelul lucrurilor ilustrează ideea că obiectele sunt depozitele unei

poetici inefabile şi oferă sugestii pentru inspiraţia artistică. Raporturile

misterioase dintre animat (om) şi inanimat (lucruri) împiedică uitarea

vieţii sufleteşti. Rondelul oraşului mic descrie provincia prosperă din

punct de vedere material, dar lipsită de viaţă culturală, cu străzi tăcute,

oameni proşti, dar cumsecade, cu un centru intim şi cochet, pierdut în

umbra unui parc discret. Această temă este exersată la acea dată, în tonuri

închise şi apăsătoare, de G. Bacovia. Rondelul de aur este un pastel:

1 Rondelul este o specie a liricii medievale?, impusă de Charles D’Orléans, reluată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de poeţii parnasieni, dintre care cei mai ataşaţi acestei forme prozodice sunt Théodore de Banville şi Marcel Rollinat. Théodore de Banville (1823-1891) este unul dintre poeţii prezenţi în prima culegere de versuri Le Parnasse Contemporain, publicată în 1866, unde se cultiva perfecţiunea formei poetice, de factură clasică şi antiromantică. El este autorul a 24 de rondeluri dedicate anotimpurilor, momentelor zilei, elementelor primordiale etc: Le jour, La nuit, Le printemps, L’été, L’automne, L’hiver, L’Eau, Le Feu, La tere, L’air, Le matin, Le midi, Le soir, La chasse, Le thé, Le café, Le vin etc. Marcel Rollinat (1846-1903) a fost supranumit poetul şi compozitorul fantasticului postromantic, făcând parte din ultima pleiadă de poeţi parnasieni. El s-a format sub aripa protectoare a lui George Sand, căreia îi dedică primul volum de versuri câmpeneşti, Dans les brandes (În iarba neagră, înaltă), 1877, alcătuit din rondeluri: Les gardeuses des boucs, Les petits taureaux, La mare aux grenouilles, La vache, Les dindons, Le liévre, Le petit coq etc. Următorul volum de poezii, Les névroses, 1882 este alcătuit din mai multe cicluri: Les âmes, Les luxures, Les spectres, Les ténébres. În ciclul Les âmes el aminteşte geniile dispărute prea devreme precum Chopin, Edgar Poe, în operele cărora sunt ilustrate dureri, suferinţe, muzică, plângeri şi parfumuri. Rollinat şi-a pus pe note versurile sale. În 1886 el publică volumul L’abîme iar în 1891 La nature, o culegere de versuri pentru copii.2 Cele cinci serii de rondeluri sunt ordonate astfel: Rondeluri pribege, 12 piese, scrise în anii războiului, începând cu anul 1916, Rondelurile celor patru vânturi, 10 titluri, redactate în anul 1919, Rondelurile rozelor, 10 piese, elaborate între anii 1916-1920, Rondelurile de ieri şi de azi, 2 piese, Rondelurile Senei, 10 piese, şi Rondelurile de porţelan, 10 piese, elaborate între anii anii 1919-1920.

124

„Căldură de aur topit/ Şi pulbere de-aur pe grâne/ Ciobani şi oi de aur la

stâne/ Şi aur pe flori risipit// În toţi şi în tot potopit/ El bate din aripi

păgâne/ Căldură de aur topit/ Şi pulbere de aur pe grâne// De-al soarelui

jar cotropit/ Pământul, sub vrajă, rămâne/ Şi orice femei se fac zâne./ Cu

suflet din flăcări topit/ Căldură de aur topit”1. Poemul realizează un joc de

sugestii poetice, născute din căldura soarelui (aur topit) ce transformă

totul în vrajă, basm, poveste. Rondelul lunii este o nocturnă, astrul nopţii

încununând poetul cu razele ei albe, din lumină argintată. Mirajul

peisajului este amplificat de sunetele cavalului ce răsună duios în noaptea

înstelată. Rondelul crinilor („În crini e beţia cea rară”) este un pastel

dedicat frumuseţii acestor flori regale. Crinii sunt albi, delicaţi,

subţiratici, iar potirele lor „au argint din a soarelui pară”. Ei conservă

emoţia trecută a poetului care mărturiseşte că „în moartele vremi mă

purtară pe aripi de rai”. Rondelurile pribege mai cuprind şi Rondelul

ţiganilor, Rondelul cercetaşilor, Rondelul plecării, Rondelul oraşului din

Indii, Rondelul contimporanilor. Rondelul meu este o artă poetică ce

numeşte suferinţa drept un izvor al inspiraţiei. Ura şi înverşunarea

obosesc, în vreme ce iubirea, iertarea şi uitarea înaripează condeiul

inspiraţiei: „Când am fost ură am fost mare,/ Dar, astăzi, cu desăvârşire/

Sunt mare, căci mă simt iubire,/ Sunt mare, căci mă simt uitare// Eşti

mare când n-ai îndurare,/ Dar te ridici sus de fire/ Când ţi-este inima

iubire,/ Când ţi-este sufletul iertare.// Ştiu: toate sunt o-ndurerare,/ Prin

viaţă trecem în neştire,/ Dar mângâierea e-n iubire,/ De-ar fi restriştea cât

de mare,/ Şi înălţarea e-n iertare”. În acest ciclu, Al. Macedonski propune

două arte poetice: Rondelul lucrurilor (lumea inanimată este sursa

sugestiilor inovatoare, neaşteptate) şi Rondelul meu (poezia înalţă numai

dacă rezultă din iubire, iertare, uitare). Sunt sugerate aspecte

autobiografice în Rondelul crinilor (nostalgia tinereţii), Rondelul plecării

(optimism) şi Rondelul contimporanilor (raporturile poetului cu ceilalţi

1 Al. Macedonaski, Rondelul de aur,

125

colegi de generaţie). Patru rondeluri sunt descrieri ale unor peisaje:

Rondelul de aur, Rondelul lunii, Rondelul oraşului mic şi Rondelul

oraşului din Indii.

A doua serie, Rondelurile celor patru vânturi, cuprinde o artă

poetică (Rondelul cupei de Murano), amintiri de viaţă sufletească

(Rondelul trecutului, Rondelul oglindei, Rondelul ctitorului), meditaţii

asupra condiţiei poetului (Rondelul privighetorii, Rondelul ajungerii la

cer, Rondelul coroanelor nepieritoare), alte teme poetice (Rondelul

orelor, Rondelul oraşului de altădată, Rondelul domniţei). Rondelul

cupei de Murano descrie un obiect de artă. Cupa nu e de aur, e „de raze/

E dătătoare de extaze/ Cu ea-n onoarea ta închin// În scânteierea de

topaze/ Cuprinde-al nemuririi vin// E artă pură, fără fraze/ E cerul tot şi

soare plin/ Talaze largi, după talaze/ E sufletescu-avânt deplin”1.

Rondelul privighetorii laudă păsărea „învietoare pentru orice searbezi

muritori”, şi care se află printre caişii în floare, ca „o albă sărbătoare

printre-ale pomilor ninsori”. Rondelul trecutului oferă panorama moşiilor

părinteşti din Oltenia, Pometeşti şi Adâncata: „Iarba pe tot şesul de cosit e

gata/ Apele-şi deşiră graiul ne’ntrecut/ Pentru viaţa de-astăzi mi-a sosit

răsplata:/ Copilandrul vesel din nou m-am făcut”.

Rondelurile rozelor este seria cea mai încărcată de sugestii

cromatice şi olfactive2. Rondelul rozelor ce mor este o artă poetică, florile

simbolizând muzele: „E vremea rozelor ce mor,/ Mor în grădini şi mor şi-

n mine/ Ş-au fost atât de viaţă pline,/ Şi azi se sting aşa uşor.// În tot, se

simte un fior./ O jale e în orişicine./ E vremea rozelor ce mor/ Mor în

grădini şi mor şi-n mine.// Pe sub amurgu-ntristător,/ Curg vălmăşaguri

de suspine,/ Şi-n marea noapte care vine/ Duioase pleacă fruntea lor .../ E

1 Al. Macedonski, Rondelul cupei de Murano, 2 Rondelurile rozelor cuprinde Rondelul rozelor ce mor, Rondelul lui Sadi, Rondelul rozelor din Cişmigiu, Rondelul marilor roze, Rondelul beat de roze, Rondelul cascadelor de roze, Rondelul privighetorii între roze, Rondelul rozelor de august, Rondelul rozei ce înfloreşte, Rondelul lui Sadi ieşind dintre roze.

126

vremea rozelor ce mor”3. Rondelul rozelor din Cişmegi consemnează un

extaz liric: „De flăcări, de aur, pembé4, argintate/ Nebună orgie de roze

oriunde,/ De bolţi agăţate, pe ziduri urcate/ Şi printre frunzişuri de pomi

ce le-ascunde.// Pe ritmuri persane în strofe-aşezate/ Melodic, coloarea,

coloarei răspunde .../ De flăcări, de aur, pembe, argintate,/ Nebună orgie

de roze oriunde.// Un neamţ a fost magul grădinii uitate/ Răpit fu de visul

cu tainice unde/ Şi dându-le viaţă ce-n suflet pătrunde,/ Lăsatu-le-a-n

urmă, în roze-nchegate/ De flăcări, de aur, pembé, argintate”. Seria

cuprinde rondeluri ce transmit sentimente contradictorii, încifrate în

simbolurile rozelor ce mor sau înfloresc, continuu. Poetului persan Sadi îi

sunt dedicate două rondeluri, ce descriu: grădina „beată de roze”,

cascadele „de roze”, pivighetoarea între „roze”, „rozele” de august.

Rondelurile rozelor de azi şi de ieri se inspiră din sentimentele

poetului. Rondelul rozelor de azi şi de ieri amintesc de „obştescul”

adăpost de la „un colţ de drum”. Poetul îşi deplânge soarta, considerându-

se născut în „ceasul cel mai prost”, „umbrit de rozele ce-au fost”. În

Rondelul nopţii argintate el îşi imaginează o casă de roze îmbrăcată, cu

extaz de parfume lăsate în suflet, locaş apărat de creditori.

Poet căruia destinul i-a hărăzit să propună direcţii artistice noi într-

un moment de sinteză clasică a literaturii române, Al. Macedonski

rămâne în Parnasul nostru prin vastitatea proiectelor şi prin numeroasele

creaţii în poezie, proză şi dramaturgie. Asemenea marilor creatori, el a

transformat propria viaţă într-o imagine fantastă, oferind lumii româneşti,

în general insensibilă la frumos, imaginea artistului căruia îi este dat să

fie mesagerul desfătării spirituale printre muritori. Alături de D.

Bolintineanu, în a cărui familie spirituală se înscrie, el inaugurează în

epoca modernă scrisul literaţilor sud-dunăreni, contestatari şi împătimiţi

de ideile şi credinţele lor. Personaje insolite şi incomode, ei nu s-au sfiit

3 Al. Macedonski,, Rondelul rozelor ce mor,4Turcescul pembé înseamnă roşu închis.

127

să-şi etaleze opiniile şi să-şi proclame libertatea de expresie, chiar dacă o

asemenea atitudine a antrenat eşecuri profesionale spectaculoase.

Bibliografie1.Alexandru Macedonski, Opere, 4 volume, ediţie îngrijită de Tudor Vianu, Fundaţia

Regală pentru Literatură şi Artă, 2.Alexandru Macedonski, Opere, ediţie îngrijită de Adrian Marino, Minerva,

Bucureşti, 19653.Mircea Anghelescu, Poemele Nopţilor, Editura Albatros, 19724.Marin Beşteliu, Al Macedonski şi complexul modernităţii, Scrisul românesc, 19845.Daniel Dumitriu, Grădinile suspendate, Junimea, Iaşi, 19886.E. Lovinescu, Critice, vol II, Editura Minerva, Bucureşti, 19797.Adrian Marino, Alexandru Macedonski, Viaţa, Editura Minerva, 19668.Ion Pillat, Alexandru Macedonski, Omul şi poetul, vol Tradiţie şi Literatură, Editura

Casa Şcoalelor, Bucureşti, 19439.Tudor Vianu, Scriitori români, Minerva, Bucureşti, 197010. Mihai Zamfir, Introducere în opera lui Alexandru Macedonski, Minerva,

Bucureşti, 1972

Texte de studiatOpera poetică: Hinov, Psalmii, Nopţile, Poema RondelurilorOpera în proză: Cartea de aur, nuvele şi memorialistică (Între coteţe, Nicu Dereanu, Cometa lui Odorescu, Pitarul, Căpitanul de poşte) şi romanul Thalassa

Întrebări1.În ce măsură originea aristocratică a lui Macedonski s-a reflectat în operă?2.Comentaţi influenţa revistei şi a cenaclului „Literatorul” în viaţa literară a

Bucureştiului la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea.3.Enumeraţi şi comentaţi pe scurt polemicile lui Macedonski 4.Cum înţelegeţi raportul dintre opera lui Macedonski şi cea a lui Eminescu?5.Comenataţi psalmii macedonskieni.6.În opinia voastră Nopţile lui Macedonski aparţin esteticii romantice?7.Comentaţi Noaptea de mai.8.Comentaţi Noaptea de decembrie.9.Care este structura Poemei rondelurilor?10. Comentaţi una dintre seriile Poemei rondelurilor.11. Care sunt trăsăturile prozei macedonskiene?12. Prezentaţi una dintre nuvele lui Al. Macedonski.

TestI. Din ce poem fac parte următoarele versuri macedonskiene:

128

1. „Prin cer, petale de roze plutesc/ Mătasea-nflorită mărită cu firul / Nuanţe înalte de-argint şi de aur,/ Şi jaruri de pietre cu flăcări de sori [...]”.

2. „Din taina sfântă a mişcării înţelegeam pe Dumnezeu,/ Căci o trăiam în întregime trăind pe-a sufletului meu,/ Ghiceam în pulberea de aştrii nenumărate oşti de îngeri,/ Iar bucurii ce au să vie se desprindeau din orice îngeri,/ Ştiam că Dumnezeu e veşnic şi veşnic mă simţeam şi eu”.

3. „Reînviază ca prin farmec idilele patriarcale/ Cu Feţi Fumoşi culcaţi pe iarbă izbindu-se cu portocale/ Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămăşi de in”.

4. „Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,/ E cerul încă plin de stele şi câmpul încă plin de roze,/ Şi până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit .../ Iubirea şi prietenia, dacă-au ajuns zădărnicie,/ Şi dacă ura şi trădarea vor predomni în vecinicie .../ Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit!”.

5. „M-am născut în nişte zile când tâmpita burghezime,/ Din tejghea făcând tribună, legiune de coţcari,/ Pune-o talpă noroiasă pe popor şi boierime, .../ Zile când se-mparte ţara în călăi şi în victime/ Şi când steagul libertăţii e purtat de cârciumari”.

II. Când, unde şi ce temă reflectă Thalassa?

129

Scrisul feminin românesc

Scrisul feminin românesc a devenit o realitate culturală la

jumătatea secolului al XIX-lea, urmare a ideologiei romantice, în

sincronie cu mişcarea europeană de emancipare feminină1, având la

început ca protagoniste pe aristocratele talentate şi răsfăţate2 ale epocii.

Descoperim, în acest caz, una dintre formele specifice de sincronizare a

spiritualităţii române la inovaţiile Occidentului. Feminismul, promovat de

socialiştii francezi, milita pentru emanciparea persoanelor defavorizate şi

pentru impunerea în literatură a scriitoarelor din medii proletare, fără o

educaţie sistematică, achiziţionată în copilărie şi adolescenţă. Stimulat

după 1848 de prezenţa femeii în viaţa politică şi culturală a Europei

occidentale şi a celei americane3, scrisul feminin din Principatele Române

este stimulat de protipendada franţuzită, sedusă de lecturile la modă,

precum şi de prezenţa unor scriitoare4 străine, care au ambiţia de a-şi

ilustra experienţa de viaţă românească, în creaţii poetice ori epice

1

? Se pare că termenul de feminism a fost folosit pentru prima dată de Charles Fourrier, în anul 1835.2 George Sand este cel mai cunoscut exemplu de scriitoare emancipată şi feministă, din prima jumătate a secolului al XIX-lea, care şi-a ascuns originea nobiliară şi sexul sub un pseudonim literar, îmbrăcăminte şi comportament masculin. 3 În anul 1848 la Convenţia pentru Drepturile Femeii desfăşurată în sala Seneca Falls din New York, la iniţiativa lui Elisabeth Cady Stanton s-a redactat şi adoptat The Declaration of Sentiment and Resolutions, unde se stipula egalitatea în faţa legii, dreptul la educaţie şi la muncă al femeii cu bărbatul. Atunci s-a solicitat pentru prima dată în lume dreptul la vot al femeii. Acest document era inspirat din Declaraţia drepturilor bărbatului şi ale cetăţeanului adoptată în august 1789 de Adunarea Naţională Franceză, ataşată ca preambul la Constituţia franceză din anul 1791. 4 Printre scriitoarele străine aflate în prima jumătate a veacului al XIX-lea în Principatele Române se numără Contesa Dash, autoarea romanului Mikael le Moldave, precum şi Prinţesa Aurélie Ghica, dintre ale cărei opere amintim cu deosebire romanul La Duchesse Cerni.

130

originale. Direcţia scrisului feminin aristocratic se dezvoltă de-a lungul

secolului al XIX-lea până la sfârşitul celui de-al Doilea Război

Mondial, şi datorită interesului celor două regine ale României, Carmen

Sylva şi Regina Maria.

Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, femeile talentate

din rândul burgheziei sau al clasei de mijloc şi-au făcut simţită prezenţa

în literatură, mai ales prin colaborările lor la revistele literare ieşene,

„Convorbiri literare”, „Contemporanul” ori „Viaţa românească”. Colegii

de redacţie, din curtoazie sau cu sinceritate, le măguleau cu recenzii sau

cronici favorabile atunci când publicau vreun volum de proză ori de

poezie, susţinându-le astfel iluzia că au câştigat recunoaşterea oficială a

criticii. În epoca interbelică, cenaclul Sburătorul din Bucureşti a susţinut

şi stimulat opera în proză a Hortensiei Papadat-Bengescu, după ce fusese

descoperită de G. Ibrăileanu, redactorul „Vieţii Româneşti” din Iaşi.

Prima antologie a scrisului feminin românesc se datorează unui

personaj interesant al Bucureştilor din prima jumătate de secol XX,

Mărgărita Miller Verghi1 iar Prefaţa este semnată de E. Lovinescu.

Primul volum este ordonat în trei capitole ce inventariază (note

biografice, prezentarea şi ilustrarea unor fragmente semnificative din

opere) scriitoarele care şi-au redactat opera în limbi străine (aristocratele:

Dora D’Istria, Carmen Sylva, Elena Văcărescu, Anna de Noilles, Martha

Bibescu, Regina Maria), precursoarele scrisului feminin modern (Elena

Hartulari, autoarea unei Istorii a vieţii mele de la anul 1810, Matilda

Cugler Poni, Maria Mavrodin Flechtenmacher, Veronica Micle, Sofia

Nădejde, Smara, Adela Xenopol, Constanţa Hodoş etc) şi prozatoarele-

poete (Elena Farago, Alice Călugăru, Constanţa Marino-Moscu, Claudia

Millian, H. P. Bengescu, Agatha Bacovia, Otilia Cazimir, Lucia Mantu,

Henriette Yvonne Stahl etc.). Volumul II, nepublicat, ar fi trebuit să

inventarieze 27 de poete-prozatoare, cinci conferenţiare (Alexandrina

1 Mărgărita Miller-Verghi şi Ecaterina Săndulescu, Evoluţia scrisului feminin în România, Bucovina, 1935.

131

Cantacuzino, Elena Bacaloglu, Calipso Botez, Alice Voinescu, Caterine

Cerchez), cinci ziariste-traducătoare (Ecaterina Racoviceanu, Floarea

Pârvulescu, Sanda Matei, Marghita, Colomia de Cimara – prima femeie

traducătoare din ebraică a Cântării Cântărilor).

După 1945, activitatea literară a femeilor a fost îngrădită doar de

dogmele regimului totalitar, fiecare deceniu impunând noi reprezentante

ale scrisului feminin. Printre şaizecişti se remarcă Ana Blandiana,

Gabriela Melinescu, Constanţa Buzea, Sânziana Pop şi Ileana Vulpescu,

şaptezeciştii adaugă pe Carolina Ilica şi Gabriela Adameşteanu,

optzeciştii pe Adriana Bittel, nouăzeciştii pe Simona Popescu.

O istorie a scrisului feminin românesc, după ce inventariază

autoarele reprezentative, identifică anumite epoci, descoperă teme

(femeia şi religia, femeile şi muzica, femeile şi familia, femeile şi

dragostea maternă) ori stiluri comune (epistolarul feminin şi povestirea)

ar trebui să răspundă la o serie de întrebări, şi anume: prin ce se

diferenţiază o scriitoare de colegii bărbaţi ai generaţiei sale (în timpul

vieţii şi în posteritate)?, de ce scrie o femeie?, ce trăsături are scriitura

ei?, stilul şi tema sunt specific feminine şi în ce fel ?.

Evoluţia mişcării de emancipare feminină în RomâniaÎn afara salonului junimist patronat la Bucureşti de T. Maiorescu,

în anii ’80-‘90 ai secolului al XIX-lea o femeie organiza, la rândul ei,

întâlniri ale boemei literare. Smaranda Gârbea1 (1857-1944), cunoscută

sub diminutivul de Smara (pseudonim atribuit, după mărturisirile ei, de

Eminescu însuşi) era originară din Târgovişte, dintr-o familie înrudită cu

G. Alexandrescu şi Al. Brătescu-Voineşti. Tatăl fusese alături de I.E.

Rădulescu în Revoluţia de la 1848. Smara a studiat la Şcoala Normală de

fete din Bucureşti şi a cochetat cu literatura după căsătoria cu profesorul

de limba română George O. Gârbea, primul traducător al Amintirilor din

1 Bârlea, Petre G, O româncă la Polul Nord. Pe urmele Smarandei Gheorghiu, editura Sport-Turism, 1988.

132

exil ale lui I.E. Rădulescu (Souvenirs d’un proscrit). După despărţirea de

primul soţ, ea se stabileşte în Bucureşti unde deschide un salon literar,

înaintea celui deschis de Mărgărita Verghi Miller. La serile ei literare au

participat personalităţile sfârşitului de secol: Eminescu şi Veronica Micle

(de care o lega o strânsă prietenie, schiţându-i prima biografie în anul

1892, Veronica Micle. Viaţa şi operele sale), I L Caragiale, D.

Zamfirescu, B. Ş. Delavrancea, B. Florescu, P. Ispirescu, D. Stăncescu.

Din anul 1883, Smara se mută la Ploieşti (recăsătorindu-se cu căpitanul

de geniu Petre Gheorghiu). Opera ei acoperă domenii diverse: poezie,

proză, dramaturgie, publicistică, memorii de călătorie, conferinţe

susţinute la Ateneu: Despre copiii orfani, 1893, Feciorii şi Fiicele

noastre, 1894, Inteligenţa femeii, 1896.

Feminismul românesc a avut şi o direcţie misionară şi umanitară,

fiind prezent în filiala românească a Crucii Roşii Internaţionale. O figură

marcantă o ilustrează Alexandrina Cantacuzino. În Primul Război

Mondial s-a evidenţiat Ecaterina Teodoroiu, Eroina de la Jiu, învăţătoare

într-un sat din Oltenia, continuând tradiţia româncelor curajoase, ce s-au

jertfit pentru ţară şi neam.

Prezenţa femeilor în învăţământul superior românesc devine o

realitate abia la începutul secolului al XX-lea1. Femeile ajung tot la

început de secol să ilustreze cariere de succes. Maria Trandafirescu,

prima femeie ce conduce o bancă, este aleasă Preşedinta Consiliului de

administraţie al Băncii Ţăranilor din Olt. Maria Cuţarida obţine

doctoratul în medicină şi profesează la Spitalul Fundeni din Bucureşti.

Elena Stoenescu Caragiani este prima femeie pilot iar Smaranda Brăescu

stabileşte primul record naţional la zborul cu paraşuta. Ella Negruzzi

1 În anul de învăţământ 1900-1901 frecventau secţiile de Drept 27 de fete faţă de 297 bărbaţi, la Litere erau 159 de fete faţă de 545 bărbaţi, la Ştiinţe exacte erau 18 fete faţă de 268 bărbaţi, la Medicină erau 25 de fete faţă de 487 bărbaţi. Din anul 1912 se semnalează şi prezenţa unor femei angajate în ministere (10 la Ministerul de Externe şi 70 în cel al Instrucţiunii Publice).

133

solicită intrarea în Baroul din Iaşi în anul 1914 şi obţine, abia după

război, acest drept.

Femeile îşi fac auzită vocea şi în Parlament. În anul 1917, 16

iunie, se citeşte în Parlamentul României un Apel unde se afirmă, printre

altele: „Orice om cu o cultură serioasă nu mai poate admite astăzi ca

femeia, care împărtăşeşte cu bărbatul toate greutăţile vieţii să nu aibă

consideraţia ce i se cuvine în faţa legii. Condiţia de inferioritate socială în

care e ţinută de legile de azi e şi nedreptă şi umilitoare”. Printre

semnatarele acestei petiţii se numărau: Cella Delavrancea, Maria

Moruzzi, Maria Onciul, Matilda Poni, Calipso Botez ş.a. Unele ajung

deputat în Parlamentul României, după 1918, precum dr. Eleonora

Lemeny Rozvan, nepoata lui Ioan Bran Pop de Lemeny, secretarul

Adunării de la Blaj, din 1848. În 1923 se inaugurează o Mică Înţelegere

Feminină, a cărei primă preşedintă a fost Alexandrina Cantacuzino.

Apariţia şi evoluţia scrisului feminin românescÎnceputurile scrisului feminin autohton, contemporan cu generaţia

paşoptistă, aparţine reprezentantelor înaltei aristocraţii. Ele reiau

itinerarul literaturii noastre culte din Epoca Medievală, când

reprezentanţii boierimii şi ai clerului înalt s-au simţit obligaţi să elaboreze

cărţi de valoare, pe măsura celor existente deja în ţările învecinate1.

Aristocratele autohtone, de la Dora D’Istria la Elena Văcărescu şi Martha

Bibescu, au sintetizat şi reactualizat literatura cultă şi populară.

Asemenea cărturarilor medievali, ele au scris în limbile străine, de

circulaţie internaţională, fiind preocupate a fi receptate mai mult peste

hotare, şi mai puţin la ele acasă.

În prima jumătate a veacului al XIX-lea, aristocratele erau

singurele care beneficiau de o bună educaţie umanistă şi de o solidă

1 În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea unele reprezentante ale aristocraţiei române, aparţinând diverselor familii ce s-au aflat la cârma Ţărilor Române mai ales în epoca fanariotă, au ajuns să domine prin inteligenţă, cultură, maniere şi talent curtea imperială de la Moscova. Între acestea amintim pe prinţesa Maria (1698-1744), fiica lui D. Cantemir şi pe Alexandra Rosetti, căsătorită Smirnova (1809-1882).

134

cunoaştere a limbilor clasice şi moderne, cu deosebire a celei franceze.

Moştenirea culturală, de familie, le susţinea pasiunea pentru lectură, ca o

formă plăcută şi utilă de petrecere a timpului. De la condiţia de cititoare

pasionate de literatură, unele au devenit mai întâi traducătoare şi uneori

scriitoare originale. Operele lor, redactate cel mai adesea în limba

franceză şi publicate în gazetele literare ale Europei occidentale, au

suscitat interesul nu numai pentru persoana lor, ci şi pentru ţara lor de

origine. La acest prestigiu literar a contribuit şi apartenenţa la aristocraţia

balcanică, încă la putere la acea dată, precum şi legăturile de familie cu

nobilimea occidental-europeană. Ele însele s-au considerat „mesagere”

ale spiritualităţii româneşti, iar scrierile le-au fost răsplătite cu premii

internaţionale. În opoziţie cu receptarea favorabilă a scrisului lor în afara

graniţelor, acasă ele au fost cel mai adesea ignorate de marele public,

dacă nu ironizate ori negate. Scrierile lor au fost resimţite ca inactuale, iar

imaginea feudală a României, reflectată în creaţiile lor, a stânjenit şi a

iritat. Mândre de originea lor aristocratică şi doritoare a ilustra Europei

occidentale imaginea unei românimi încă patriarhale, ele nu s-au integrat

evoluţiei interne, specifice, literaturii noastre moderne, de la lirismul

etnicist la obiectivismul modernist. Raporturile lor intime cu familia

regală, precum şi comportamentul uneori excentric1, afişat ostentativ, au

contribuit la lipsa de audienţă a scrisului lor în rândul românilor de acasă.

Dacă debutul scrisului feminin aristocratic este legitimat de

ideologia romantică, succesul european al operei Marthei Bibescu din

secolul al XX-lea se datorează şi contextului politic european, divizat de

ideologiile contrare, democratice şi totalitare ce măcinau Europa în a

doua jumătate a secolului trecut.

1 Adesea în conflict cu regulile conservatoare de familie sau cu puterea politică din ţară, aristocratele scriitoare au fost obligate a peregrina în afara graniţelor. Dacă Dora D’Istria şi-a impus un exil voluntar în Elveţia şi Italia recunoscând lipsa de comunicare cu elita politică şi culturală din România, Elena Văcărescu, răsfăţată în copilărie de regina Elisabeta I, este obligată să aleagă exilul după 1893, când căsătoria ei cu prinţul Ferdinand este declarată morganatică. În cazul Marthei Bibescu, exilul se impune după 1945, când este obligată să-şi părăsescă ţara.

135

Principalele reprezentante ale scrisului aristocraticÎntre scriitoarele cu o genealogie şi o cultură impresionantă, ale

căror opere reflectă tradiţiile unui neam străvechi şi cosmopolitismul unei

aristocraţii balcanice, se numără: Dora D’Istria, Elena Văcărescu şi

Martha Bibescu. Destinele lor aventuroase par a fi oarecum

asemănătoare, datorită prieteniei cu personalităţi1 culturale şi politice ale

timpului. Din punctul de vedere estetic, operele lor reflectă ideologiile

contemporane: romantismul avântat în cazul Dorei d’Istria, ale

parnasianismului şi ale simbolismului muzical pentru Elena Văcărescu,

ale existenţialismului şi autenticismului gidian la Martha Bibescu. Scrisul

lor nu este numai rezultatul unei vocaţii artistice, ci şi al unei misiuni

culturale, patriotice, ce descoperă lumii spiritualitatea românească.

Textele lor aparţin atât literaturii ficţionale (poezie, proză narativă şi

dramaturgie), cât şi celei nonficţionale (biografii literare, memorii

politice sau însemnări de călătorie). Stilul este subiectiv, de un lirism de

substanţă, încifrat de metafore şi de simboluri inspirate din folclorul,

mitologia şi istoria românească. El are forma unor confesiuni melancolice

despre o ţară străveche, tăinuită, într-o Europă încremenită în tipare

orientale, despre obiceiuri păgâne şi tradiţii creştine, despre oameni ce îşi

duc existenţa într-o patriarhalitate netulburată de frământările

existenţialiste şi individualiste ale lumii occidentale. Pe parcursul a peste

o sută de ani, scriitoarele aristocrate au întreţinut în lumea occidentală

1 Frumuseţea lor spirituală a fost acompaniată şi de o graţie tulburătoare ce le-a apropiat de marii scriitori ai secolului XX. Marcel Proust a fost cunoscut şi preţuit de Elena Văcărescu şi de Martha Bibescu. De asemenea, Antoine de Saint Exupéry, Paul Claudel, Jean Cocteau, Paul Valéry, Rainer Maria Rilke sunt câţiva dintre autorii secolului XX care au lăsat mărturii despre scriitoarele noastre aristocrate. Dacă Elena Văcărescu a avut relaţii de prietenie cu Nicolae Titulescu, susţinându-l în activitatea de consolidare a Ligii Naţiunilor, Martha Bibescu a avut prietenii, uneori zgomotoase, cu Nae Ionescu, Pamfil Şeicaru sau cu alţi reprezentanţi ai ideologiei de dreapta, care dominau scena politică a României interbelice.

136

iluzia apartenenţei la un popor străvechi fixat până la începutul celui de-al

Doilea Război Mondial într-o belle époque romantică şi superficială.

Dora d’Istria

Pseudonimul literar al Elenei Ghica1 (1828-1888), fiica banului

Mihalache Ghica şi a Catincăi Faca a cunoscut o largă recunoaştere

internaţională. Ea primeşte o educaţie temeinică, acumulând cunoştinţe

de greacă, latină, franceză, italiană, engleză şi germană. A urmat lecţii de

muzică, a practicat sporturi nobile precum: înot, echitaţie, scrimă. În anul

1841, când familia Elenei părăseşte ţara, rătăcind prin oraşele Europei

Centrale, ea uimea prin cunoştinţele sale literare. Elena Ghica a

manifestat simpatii pentru intelectualitatea paşoptistă, care i-a omagiat

harul poetic şi frumuseţea, precum I. E. Rădulescu şi C. Bolliac. După

căsătoria cu prinţul Alex. Koltzoff Massalski, Elena se stabileşte în Rusia,

între anii 1848-1855. Atitudinea voluntară şi libertatea de a-şi formula

opiniile au determinat autorităţile ţării adoptive să-i interzică şederea în

această nouă ţară, obligând-o să se stabilească în Elveţia, şi ulterior în

Florenţa, în „villa d’Istria”2.

Elena Ghica, cunoscută sub pseudonimul literar de Dora d’Istria3,

şi-a făcut cunoscută opera literară prin intermediul revistei Revue de deux

mondes, unde din anul 1859 publică studii despre tradiţiile şi credinţele

naţionalităţilor din Orientul Europei. Principalele lucrări sunt inspirate de

literatura şi religia popoarelor balcanice şi orientale, condiţia femeii,

călătoriile în spaţii exotice. Dora d’Istria a elaborat studii despre poezia

populară a popoarelor balcanice (albaneză, sârbă, macedoneană, română)

1 Tatăl aparţinea unei familii princiare, de origine albaneză (aromână?), stabilită în Ţările Române încă de prin anii 1650. Mama Elenei tradusese din limba franceză şi tipărise, în 1839, la Tipografia Colegiului Sfântul Sava din Bucureşti, cartea institutoarei J. L. Campan, Pentru educaţia copiilor.2 Pe piatra funerară se poate citi: „La principessa Elena Koltzof Massalski, 1828-1888, Albanese d’origine, Rumena di nascita, Fiorentine di elezione, nobilita e glorifica se stessa. Per excelse virtu d’animae d’ingegno nel nume europeo de Dora d’Istria”. 3 Pseudonimul Elenei Ghica este echivalent cu „dorul de la Istru”, denumirea grecească, a Dunării.

137

şi a lăsat portrete literare1 despre scriitorii români contemporani, precum

I.E. Rădulescu şi V. Alecsandri. În opinia sa, poezia populară, „icoană a

tradiţiilor şi a legendelor vechi, ale trecutului” şi fizionomia unui popor

evidenţiază trăsăturile morale caracteristice şi originea fiecărei naţii. Ea

glosa pe marginea sentimentului patriotic, astfel: „Dumnezeu să ne

ferească de patriotismul orbit. Ideea de patrie trebuie să se împace cu

ideea de omenire. Nu vieţuim în timpurile străvechi, când străin era

sinonim cu duşman. Azi nu mai există popor ales al lui Dumnezeu şi

toate au slăbiciunile, defectele şi viciile lor”. Observaţiile sale despre

religia2 popoarelor balcanice, raporturile românilor cu papalitatea, situaţia

Bisericii Ortodoxe în România, starea materială a mănăstirilor

Căldăruşani, Cernica, Văratec, Neamţ sunt pertinente. Ea a descris şi a

comentat starea religiei în Occident, intuindu-i criza de fond.

Cu privire la condiţia femeii3, Dora d’Istria a pledat pentru

respectarea demnităţii ei în familie şi societate. Jurnalele4 de călătorie

descriu itinerarii şi tradiţii pitoreşti, cu deosebire malurile Dunării şi

populaţiile ce şi-au împletit destinele cu cele ale marelui fluviu.

Încredinţată de originea noastră latină, ea preciza că românii sunt „fiii

uitaţi şi necunoscuţi ai veteranilor romani statorniciţi pe malurile

Dunării”, ilustrând poate pentru prima dată în literatura noastră modernă,

contradicţia dintre apartenenţa geografică la un popor situat în spaţiul

oriental şi dorinţa lui de a modela prezentul după tipare occidentale:

„Munca pentru mine nu e o necesitate fatală, un blestem ca’n Evul

Mediu, ci o lege salutară şi binefăcătoare, un principiu de sănătate

intelectuală, morală şi fizică. Funestei trândăvii orientale îi opun

activitatea sănătoasă a Occidentului, activitate care transformă universul”.

Opera Dorei d’Istria aparţine, prin problematică şi formă, literaturii

1 Dora d’Istria, Littérature Roumaine, 1857. 2 Idem, La vie monastère dans l’eglise orientale, 1855, Les Roumains et la papauté, 1856.3 Idem, Les Femmes en Orient, 2 volume, 1859.4 Idem, Un été au bord du Danube, 1861.

138

române de la mijlocul secolului al XIX-lea, ea fiind una dintre vocile

respectate ale timpului în Europa.

Elena Văcărescu

„Oamenii dispar, dar marile lor idei rămân”, profeţea

reprezentanta Văcăreştilor, la vestea dispariţiei lui N. Titulescu.

Descendentă a unei vechi familii aristocratice, prezentă în istoria

românească mai multe secole, Elena (1864-1947) s-a simţit responsabilă

faţă de testamentul strămoşului său, Ienăchiţă: „Urmaşilor mei

Văcăreşti/Las vouă moştenire/Creşterea limbii româneşti/Şi a patriei

cinstire”. Copilăria, adolescenţa şi tinereţea Elenei Văcărescu au cunoscut

lumini şi umbre. Dăruită cu o inteligenţă şi o sensibilitate aparte, ea a

beneficiat de simpatia şi sprijinul reginei României, Elisabeta I, a cărei

doamnă de onoare a fost în adolescenţă şi în tinereţe.

Aflată în preajma unor mari creatori francezi, ea şi-a descoperit

repede vocaţia artistică. A urmat cursurile de poezie ale lui Gaston Paris,

Ernest Renan, Sully Prudhomme, Leconte de Lisle, José Maria de

Hérédia, iar în 1885 a avut bucuria de a-l vizita pe Victor Hugo. Temele

preferate ale liricii sale sunt: dorul de ţară, admiraţia pentru Franţa, patria

adoptivă, chemările inimii tinere, sentimentul naturii. Principalele surse

de inspiraţie se regăsesc în poezia noastră populară: doinele de dragoste şi

cele de înstrăinare. Ea şi-a tipărit în Franţa, în anul 1886, primul volum

de poezii, Chants d’Aurore, premiat de Academia franceză. Cartea ce i-a

adus însă faimă literară, prin publicarea ei în mai multe limbi, este

Rapsodul Dâmboviţei1. Volumul cuprinde 140 de poeme şi este structurat

în două cicluri: Cântecele cobzarului şi Cântecele fusului. Conform

mărturisirilor poetei, aceste cântece, culese în copilărie din satele

judeţului Dâmboviţa, se datorează plăcerii ei de a asista la viaţa

semănătorilor şi a secerătorilor, pe care îi consideră „fraţii săi de suflet”.

1 Volumele de poezie, publicate de Elena Văcărescu, după anul 1896, sunt: L’Ame séreine, Lueurs et flammes, Le Jardin passionné, La Dormeuse évéillée.

139

Bocete, doine de iubire, descrieri de peisaje, animate de sufletul

locuitorilor meleagurilor dâmboviţene se contopesc într-un ritual tainic al

agricultorului român. Adesea ţara poetei este descrisă în imagini

patriarhale, mitologice: „Carpaţi sonori cu schituri visătoare/Din care

turma sunetelor cade,/Cerdacuri, luciul apei din urcioare/Pe stânci

panaşul albelor cascade.//Pe lângă culmi cărări se răsucesc,/Sunt fagi ce-

ntrec palate din Assur,/Iar ceţurile roze se-mpletesc,/Măreţii brazi fac

ziduri împrejur,//Durea lumina, ţară tăinuită,/La tine-n braţe cel mai mult

am plâns,/M-am vrut pentru vecie împietrită/Şi inima, de moarte, mi s-a

strâns” (Ţară de taină). În versurile Elenei Văcărescu imaginea României

este inspirată şi din textele religioase şi cronicile medievale, ea fiind

asemenea unui „pământ al durerii, al luminii şi al cutezanţei, aşezat ca o

piedică în faţa invaziilor asiatice şi ca un far protector al civilizaţiei şi

legilor româneşti”. Concepţia artistică se înrudeşte cu cea a lui L. Blaga,

I. Pillat, A. Maniu şi mai puţin cu a sămănătoriştilor din jurul lui Al.

Vlahuţă şi G. Coşbuc, colegii ei de generaţie.

Proza narativă a Elenei Văcărescu cuprinde câteva romane

sentimentale, inspirate din superstiţii şi din mitologia românească,

precum şi un număr impresionant de pagini memorialistice. Amor vincit,

publicat în anul 1908, a fost considerat de critica franceză o creaţie în

tradiţia romanelor Doamnei La Fayette (La Princesse de Montpensier).

Naraţiunea evocă povestea nefericită de dragoste a unei ţărăncuţe pentru

un bărbat aventurier, de altă condiţie intelectuală şi materială, într-o

manieră similară cu tema romantică a zburătorului. Romanciera acordă o

atenţie specială descrierii locurilor natale şi evidenţierii sentimentelor

profunde ale ţărăncii române, ce îşi asumă dragostea atât de sincer încât

alege moartea atunci când descoperă minciunile celui ce îi furase sufletul

şi îi batjocorise trupul. Un alt roman, Le Sortilège (Vraja), publicat în

anul 1911, este inspirat din mitologia românească. În afara prozei de

ficţiune, Elena Văcărescu a scris memorii, precum: Regi şi regine pe care

140

i-am cunoscut, Mémorial sur le mode mineur, Le Roman de ma vie.

Numeroase confesiuni şi medalioane sunt în continuare risipite în volume

ocazionale sau în reviste. Drepturile de autor ale întregii creaţii tipărite şi

în manuscris ale Elenei Văcărescu au fost atribuite Academiei Române,

ce nu a găsit încă fondurile şi persoana interesată a le aduna, corecta şi

tipări.

O ambasadoare a păcii şi o mesageră a României în lume

Suntem aici nu numai ca reprezentanţi ai guvernelor noastre, pe care le servim cu credinţă dar şi în calitate de reprezentanţi ai marelui popor internaţional al păcii. (Elena Văcărescu)     

 „Cu toate ca fusesem obligată, datorită unor circumstanţe

nefericite din viaţa mea, de a trăi departe de România, inima mea nu a

încetat nici un minut de a bate pentru ea. Toată activitatea mea de

aproape o jumătate de secol a fost consacrată intereselor poporului nostru,

cautând a apropia raporturile dintre Franţa si România, Franţa care a fost

pentru mine o a doua patrie si unde, fericit, numele meu este şi va ramâne

simbolul celor două popoare pe care le glorific". Personalitate culturală

de talie europeană, Elena Văcărescu şi-a legat numele de activitatea unor

prestigioase instituţii şi organisme internaţionale ale păcii. În 1921,

Adunarea Ligii Naţiunilor de la Geneva cere Consiliului său să aleagă, la

iniţiativa Elenei Văcărescu, o Comisie pentru cooperarea intelectuală

internaţională, International Commission of Intelectual Cooperation.

Scriitoarea româncă s-a numărat printre membrii fondatori ai Societăţii

Naţiunilor, semnătura sa aflându-se pe actul de constituire a cărui copie a

fost încastrată în fundaţia Palatului din Geneva. La 21 septembrie 1921,

în faţa ministrului Tache Ionescu, Elena Văcărescu depune jurământul:

„Jur credinţă Regelui, supunere Constituţiunei şi legilor poporului român;

jur de a păstra cu sfinţenie secretul lucrărilor şi îndatoririlor ce mi se vor

încredinţa în serviciul Ministerului Afacerilor Străine". Ea va deveni

secretară la Liga Naţiunilor din Geneva, apoi ataşat special de presă,

141

consilier cultural pe lângă Legaţia Română de la Paris. Va ocupa şi

funcţia de Secretar general al delegaţiei României la Societatea Naţiunilor

de la Geneva, participând ca delegat al guvernului român la sesiunile

anuale ale acestui for internaţional, în perioada dintre cele două războaie

mondiale. Începând cu 1945, la sfârşitul celui de-al Doilea Război

Mondial, Elena Văcărescu reprezintă România la Institutul Internaţional

al Cooperarii Intelectuale de la Paris, ale cărui atribuţii au fost preluate de

UNESCO. Promovarea ideii păcii pe care o considera ca una dintre

„ideile supreme în numele căreia delegaţii se reunesc la Geneva", a

călăuzit-o pe tot parcursul vieţii.  Deseori sublinia importanta Comisiei de

Cooperare Intelectuală (1922) şi a Institutului Internaţional al Cooperarii

Internaţionale fondat in 1924 la Paris. Principalele direcţii de acţiune ale

acestor organisme aveau drept scop cunoaşterea şi apropierea între

popoare: coordonarea cercetării ştiinţifice, organizarea unor congrese de

artă populară, traducerea unor cărţi publicate în limbi mai puţin

cunoscute. Ea declara în anul 1932 intr-un discurs la Societatea

Naţiunilor: „Suntem aici nu numai ca reprezentanţi ai guvernelor noastre,

pe care le servim cu credinţă, dar şi în calitate de reprezentanţi ai marelui

popor internaţional al păcii. În numele său vă recomand politica spiritului

[...]". Elena Văcărescu a fost preocupată şi de soluţionarea problemelor

socio-umanitare, manifestând interes pentru protecţia copilului şi a

tineretului. Referitor la acest domeniu, ea îi scria în 1933 lui N. Titulescu,

ministrul Afacerilor Externe: „Aceasta problemă a protecţiei copilului şi a

tineretului mă preocupă în cel mai înalt grad. Aceştia din urmă trăiesc în

mijlocul unor imense dificultăţi, din care criza financiară este cea mai

importantă". Câţiva ani mai târziu, în 1934, la aniversarea unui deceniu

de la introducerea în Programul Societăţii Naţiunilor a problemelor de

protecţie a copiilor şi a tineretului, Elena Văcărescu prezintă pe larg

activitatea comisiei. Delegate din Anglia şi Franţa au felicitat în primul

rând România, iar ca recunoaştere a meritelor deosebite, ambasadoarea

142

româncă este aleasă în funcţia de vicepreşedinte.  Interesante şi în acelaşi

timp bogate în informaţii, actuale şi astăzi, sunt discursurile şi rapoartele

diplomatice despre eforturile făcute în cadrul comitetului care se ocupa

cu combaterea traficului cu femei şi de copii, a traficului de droguri.

Relevând aspectele acestei munci, ea remarca în 1933: „[...] ne vom găsi

în aproape toate domeniile vieţii prin apariţia unei noi moralităţi, mai

vaste, mai strălucitoare, mai active, mai eficientă decât cea veche".

Departe de ţară, ea a urmărit în permanenţă răspândirea în publicul

francez a cunoştinţelor despre România, sprijinind pe toate căile idealul

politic şi cultural afirmat de Societatea Naţiunilor: „În amândouă aceste

direcţiuni, activitatea mea s-a inspirat din credinţa că numele şi prezenţa

ţării noastre în străinătate trebuiesc manifestate în cât mai multe

împrejurări cu putinţă." (Cazierul 77, 1921, litera V, nr. 36, Arhiva

MAE).

Martha Bibescu

Asemenea Dorei d’Istria sau Elenei Văcărescu, şi Martha Bibescu

(1888-1973) a aparţinut unei familii aristocratice cu largi ramificaţii

balcanice1. Biografia Marthei2 se identifică cu cea a aristocraţiei

europene, petrecută în luxul celor două palate din ţară, Mogoşoaia şi

Posada, şi la reşedinţa pariziană din Ile de la Cité. De asemenea, însuşirile

fizice şi inteligenţa rafinată i-au facilitat apropierea de oamenii iluştri ai

1 Martha Bibescu, aparţinea, după tată, Ioan N. Lahovary (1848-1915) fost preşedinte al Senatului, ministru al României la Paris, ministru de Externe al României, unei familii de boieri întreprinzători care numai în două generaţii se afirmaseră în prim-planul vieţii politice. Pe linie maternă, descendenţa ei aristocratică impresionează: Smaranda Ema Mavrocordat era strănepoata lui Constantin-Vodă Mavrocordat (1711-1769), domn al Ţărilor Române, cărturar invidiat pentru biblioteca sa. Căsătoria din anul 1901, la vârsta de 16 ani, cu George Valentin Bibescu, 1879-1941, a cărui mamă, prinţesa de Riquet Caraman Chimay, fostă soţie a prinţului de Beauffremont, aparţinea aristocraţiei franceze, i-a deschis Marthei Bibescu porţile către nobilimea europeană. Prin familia soţului a devenit verişoară cu Elena Văcărescu şi Anna de Noilles şi a pătruns în intimitatea lumii literare franceze. Tot datorită soţului său, pasionat aviator, preşedinte al Federaţiei Aeronautice Internaţionale (FAI), ea a colindat lumea. 2 Martha Bibescu a semnat unele dintre creaţiile sale, cu deosebire biografiile istorice romanţate dedicate unor femei celebre, sub pseudonimul Lucile Décaux.

143

timpului1. După moartea soţului, din anul 1941, şi mai ales după

instaurarea regimului sovietizat de la Bucureşti, ea s-a exilat la Paris,

unde a dus o existenţă modestă2, până la sfârşitul vieţii3. Spre deosebire

de cele două scriitoare aristocrate, predecesoare, opera şi mai ales viaţa

aventuroasă a Marthei Bibescu a inspirat mai mulţi memorialişti, din

Franţa şi SUA4, care i-au dedicat monografii pasionante. Ca şi scriitoarea

romantică Dora d’Istria şi Martha Bibescu s-a afirmat numai ca

prozatoare. Observatoare atentă a lumii în care a trăit şi comentatoare a

evenimentelor zilnice, ea a creat o operă impresionantă prin numărul

titlurilor şi diversitatea tematică. Cel mai des, a apelat la ficţiunea literară

de factură biografică5. Imaginarele ei biografii istorice6 i-au adus succes

şi profit material, una dintre acestea devenind scenariul unui film7

francez, de succes. A redactat note de călătorie8, evocări literare şi

1 Confidenta unor importanţi oameni politici interbelici, Martha Bibescu a servit interesele României înlesnind comunicarea dintre politicieni români cu cei din Germania, Franţa, Italia şi Londra. Dintre cele mai cunoscute legături spirituale ale Marthei cu oameni de cultură şi politicieni ai timpului se numără cele cu prinţul moştenitor al Germaniei, cu Lordul Thomson, cu prinţul de Beauvau-Craon, cu omul politic Réné Jouvenel. Din anul 1963, ea devine consilieră a preşedintelui Franţei, Charles de Gaulle, pentru probleme româneşti.2 Martha Bibescu este aleasă membră a Academiei Regale de Limba şi literatura Franceză a Belgiei în anul 1945, iar în 1954, i se decernează premiul Academiei franceze şi Crucea Legiunii de onoare. Locul ei în Academie va fi tribuit lui Mircea Eliade, după 1973. 3 Martha Bibescu a murit la Paris, în anul 1973. A fost înhumată în cavoul soacrei sale din Menars, pe piatra funerară fiindu-i săpat un epitaf modest: „Marthe Bibesco, écrivain français”. 4 Între biografii Martei Bibescu enumerăm: Christine Sutherland, Seamus Heanez, Derek Walcott, autorii ultimullui best seller din 1996, Enchantress: Marte Bibesco and her World. 5 Romanele şi povestirile Marthei Bibescu sunt: 1923, Izvor, le pays des saules (Izvor, ţara sălciilor); 1924, Le Perroquet vert (Papagalul verde); 1927, Cathérine-Paris; 1935, Egalité (Egalitate); 1928, La Turquoise. 6 Biografiile istorice ale Marthei Bibescu sunt: 1912, Alexandre Asiatique (Alexandru Asiaticul); 1928, Quatre portraits (Patru portrete); 1936, Un tendre amour de Napoleon: Marie Walewska (O dragoste tandră a lui Napoleon); 1956, Churchill ou le courage (Churchill sau curajul); 1957, Elisabeth II.7 În anul 1938, Martha Bibescu a publicat la Editura Gallimard romanul Katia ou le démon bleu du tsar Alexandre (Katia sau demonul albastru al ţarului Alexandru), semnat cu pseudonimul Lucile Decaux. Cartea a fost ecranizată în Franţa, beneficiind de o distribuţie de excepţie: Danielle Darieux şi John Loder.8 Impresiile de călătorie ale Marthei Bibescu sunt: 1908, Les huit paradis (Cele opt paradisuri), note de drum din Persia, volum premiat de Academia Franceză în 1909;

144

memoriale1 în care şi-a consemnat momentele pasionante de viaţă. A scris

articole despre modă, eseuri pe teme diverse, a îngrijit şi prefaţat

corespondenţele şi volumele autobiografice ale prietenilor săi,

personalităţi artistice şi politice din secolul al XX-lea. Din opera

beletristică au fost traduse în română numai romanele Izvor, ţara

sălciilor, Papagalul Verde, Katia, demonul albastru, iar din opera

diaristică câteva zeci de pagini din Jurnalul politic. Alte scrieri au fost

traduse, parţial, în română, şi anume: La bal cu Marcel Proust,

Corespondenţa cu Paul Claudel, O fiică necunoscută a lui Napoleon.

Dacă Izvor, ţara sălciilor este o naraţiune lirică, în tradiţia Dorei

d’Istria şi a Elenei Văcărescu, iar Katia, demonul albastru este un roman

sentimental după reţeta comercială a perioadei interbelice, Papagalul

verde este o scriere originală, de maturitate, cu o structură compoziţională

complexă şi un mesaj inedit. El consfinţeşte dispariţia aristocraţiei, în

accepţiune tradiţională şi eforturile ei de adaptare la lumea modernă.

Papagalul verde (1924) deschide în literatura română seria naraţiunilor

pe acestă temă, ilustrată anecdotic şi ironic şi de C. Gane în Trecute vieţi

de doamne şi domniţe, de Petru Dumitriu sub forma romanului fluviu în

Cronica de familie şi de G. Călinescu în Scrinul negru. Cu o compoziţie

complexă şi cu o naraţiune desfăşurată pe mai multe planuri, Papagalul

verde proclamă dispariţia aristocraţiei din scena politică şi morală a

Europei. În planul istoric al naraţiunii este evocată încercarea unor nobili

1929, Jour d’Egypte, (Ziua Egiptului); 1930, Pages de Bukovine et de Transylvanie (Pagini din Bucovina şi Transilvania).1 Evocările literare şi memorialele Marthei Bibescu sunt: 1925, Une visite à la Bachellerie (O vizită la Bachellerie); 1928, Au bal avec Marcel Proust (La bal cu Marcel Proust); 1929, La maison du bon Dieu (Casa bunului Dumnezeu); 1946, In Memoriam: l’abbé Mugnier et Lady Leslie (In memoriam: abatele Mugnier şi Lady Leslie); 1947, Rome enfin retrouvée (Roma în sfârşit regăsită); 1951/1955/1957, La vie d’une amitié: ma correspondence avec l’abbé Mugnier (Povestea unei prietenii: corespondenţa mea cu abatele Mugnier), 3 volume; 1953, Théodora où le cadeau de Dieu (Teodora sau darul lui Dumnezeu); 1960/1967, La nymphe Europe, (Nimfa Europa) şi Où tombe le foudre (Unde cade trăsnetul).

145

conspiratori de a salva de la moarte pe ţarul Rusiei, închis în Siberia de

către bolşevici. În planul psihologic este ilustrată starea de confuzie a

nobilimii ruse, obligată a se stabili în Europa occidentală, după Revoluţia

proletară din octombrie 1917. Ei aduc în noile reşedinţe vechi păcate şi

obişnuinţe, nereuşind să evadeze din cuşca mentalităţii feudale.

Prietenii literare

Admiraţia Martei Bibescu pentru Marcel Proust a fost stârnită de

raporturile privilegiate, intime, ale verilor soţului ei cu marele scriitor

francez. Antoine Bibescu l-a cunoscut pe Proust în salonul parizian al

mamei sale, în jurul anului 1900. Prozatorul francez fusese invitat la vila

Bassaraba a Brâncovenilor, unde cunoscuse toată aristocraţia Bibeştilor şi

a Brâncovenilor, cu ramurile lor româneşti, greceşti, franţuzeşti şi fusese

sedus de şarmul fizic şi intelectual al lui Antoine Bibescu1. Prima

întâlnire cu Proust, spectator la Operă, i-a lăsat Martei o impresie

macabră: „Cu trupul pierdut într-o haină de blană vastă, părea că venise

cu propriul sicriu". Fără plăcere şi chiar cu oarecare repulsie, ea acceptă

să vorbească o clipă cu el: „Tot în acea epocă, noi, câţiva prieteni şi

Proust, am făcut călătorii să vedem bisericile şi monumentele care îi

plăceau. Nu aveai de ce să te temi că nu ar fi gata dis-de-dimineată, căci

rămânea treaz de seara. Am fost şi la Laon, la Coucy. În ciuda crizelor de

sufocare şi a oboselii, a urcat chiar şi pe platforma marelui turn, pe care îl

doborâseră germanii. Imi amintesc că urca sprijinit de braţul lui Bertrand

de Fénélon, care, pentru a-l încuraja, cânta cu voce înceată Minunea din

Vinerea Mare. Era, într-adevăr, Vinerea Mare. Il văd şi acum pe Marcel,

atent, în faţa bisericii din Senlis, ascultându-l pe prinţul Emanuel

1 Admiraţia aristocratului român faţă de prozatorul francez l-a transformat într-un înfocat promotor al operei acestuia pe lângă diverse edituri şi publicaţii literare. El a recomandat Editurii NRF să publice opera proustiană încă din anul 1912. După o carieră diplomatică la Paris, Antoine este numit secretar de legaţie la Londra, în 1904. El se căsătoreşte în 1919 şi are o fată Priscilla în 1920. A fost numit ambasador la Washington din 1921.

146

Bibescu". Martha a locuit într-un mic apartament din cartierul Saint-

Honoré, unde îşi invita prietenii la masă. Unii veneau pe neaşteptate, cum

a fost regele Ferdinand al României. Veneau Grasset, editorul ei, abatele

Mugnier, Louis Jouvet, scriitori, diplomaţi. Femeie înzestrată de natură,

răsfăţată de viaţă, dar şi mult încercată, îi plăcea să se impună şi să

rămână impunătoare, refuzând a mai fi o femeie-floare, cea care

încântase pe Kronprinz şi pe Beauvau. Ea s-a metamorfozat într-un

personaj al cărui talent, relaţii şi ştiinţă, fără a mai vorbi de iscusinţă,

făceau din ea o femeie pe care o ascultai cu mai multă atenţie decât o

priveai. O vizită la prinţesă, la prova insulei Saint-Louis, încadrată de

Sena, era o aventură. Salonul său era aproape o grădină, în care dintre

superbe flacoane de cristal apărea o floare de câmp. Pe pereţi erau

tablouri foarte frumoase: la intrare, două tablouri mari de Boucher, un

Carpeaux reprezentând-o pe prinţesa Caraman-Chimay. Era greu în acea

simfonie în alb să-ţi imaginezi sutana roasă a abatelui Mugnier ori pe

Paul Claudel, cel lat în spate, citind pentru prima dată din piesa lui Ioana

d'Arc pe rug. Reuniunile se limitau la un număr restrâns de persoane.

Totul era liniştit, propice să primească lumea politică şi intelectuală.

Prinţul Bibescu numea aceste recepţii „ora preoţilor budişti". Apăreau

aici Philippe Berthelot, Paléologue, Joseph Reinach, Proust, Mauriac,

Barrès şi Anna de Noailles. Bibeştii îşi permiteau din ce în ce mai greu

aceste recepţii, în ciuda fabricii de ciment de la Comarnic ce, repusă în

funcţie, a adus profituri apreciabile până la următorul război. Ceea ce nu

i-a împiedicat să aibă mereu probleme cu banii şi sfârşituri de lună

dificile. Gusturile fastuoase ale Marthei, excentricităţile lui George îi

făceau mereu să cheltuiască peste veniturile obişnuite. Când a izbucnit

războiul, în ciuda manifestărilor de ură oarbă, Martha, ridicându-se

deasupra formelor înguste de naţionalism, a vrut sa rămână fidelă

indivizilor, indiferent de tabăra în care se aflau. In 1914, fiind la Paris, a

primit vizita marchizului de Breteuil, trimis de Delcassé, ministrul

147

Afacerilor Externe, care îi propune să-i vorbească: „Poate veţi reuşi să-l

convingeţi. Nu vrea să înţeleagă nimic şi repetă cu încăpăţânare: ţările

balcanice, ne trebuie ori toate ori niciuna". Martha a avut mereu solicitări

asemănătoare. Joseph Reinach îi dedica astfel ultima carte: „Prinţesei

Bibescu, fiica României, ca să meargă alături de noi".

Papagalul verde

Publicat la Paris în anul 1924, când Martha Bibescu avea 38 de

ani, Papagalul verde1 este un roman al vieţii unei femei, cu origini

aristocratice, înlănţuită de legături de familie puternice ce o împiedică să

se bucure de viaţă. Romanul este elaborat în anul când debutează legătura

sentimentală a autoarei cu René de Jouvenel, ziarist şi politician socialist

radical. Romanul evocă despărţirea eroinei principale de casta căreia îi

aparţinea din naştere, şi denunţă bizareriile unei lumi, condamnate la

dispariţie de mult timp şi a cărei ambiţie de a supravieţui istoriei

potrivnice are costuri uriaşe morale şi materiale. Papagalul verde este un

simbol al libertăţii de alegere a căilor de supravieţuire de către o tânără

femeie aflată într-o lume închisă, guvernată de norme rigide şi aglomerată

de fantomele trecutului. Eroina romanului, sufocată de mediul familial

ostil vieţii, îşi concentrează dorinţele asupra unui papagal exotic, interzis

de familie, din raţiuni sanitare. Obiect al unei dorinţe aproape patologice,

papagalul reprezintă în fapt experienţa trecerii de la copilărie la pubertate

a unei tinere introvertite, incapabilă să comunice cu o mamă excentrică şi

cu un tată insensibil la frământările sufleteşti ale celor cinci fiice.

Naraţiunea evocă viaţa unei familii de aristocraţi ruşi, exilaţi la începutul

secolului XX pe ţărmul Mării Mediterane, la Biarritz, din cauza unui

blestem. Cuplul de aristocraţi ruşi renaşte în mediul francez tradiţiile de

la moşia Gacina. Acţiunea romanului se derulează aşadar în primii ani ai

secolului al XX-lea, până în preajma anului 1918. Spaţiul geografic în 1 Martha Bibescu, Papagalul verde, roman, traducere, prefaţă şi tabel cronologic de Constantin Popescu, Biblioteca pentru toţi, 1998, Editura Minerva, Bucureşti.

148

care se deplasează personajele este destul de vast: Franţa, Rusia, ţările din

nordul Europei etc. Personajul principal al naraţiunii este penultima fiică

a familiei de ruşi naturalizaţi în Franţa, cea care descoperă blestemul ce îi

condamnase la moarte, boală şi însingurare pe membrii familiei sale.

Cauza acestuia era o dragoste incestuoasă dintre doi fraţi, care cu decenii

în urmă reeditaseră în spaţiul rusesc poveştile romantice de dragoste ale

eroilor lui Chateaubriand, Byron sau Meredith. Despărţiţi şi obligaţi a trăi

separaţi, fratele şi sora incestuoasă avuseseră un destin tragic: Alexandru

Dolgorukin se împuşcase, refuzând să accepte că sora lui s-a căsătorit cu

altcineva. Maria Sergheevna, supranumită şi Trandafirul1 din Sankt

Petersburg, trăise alături de soţul ei la o moşie în Crimeea, născuse un

copil, pentru ca la aflarea veştii că fratelel ei murise să îşi piardă minţile.

Ea trăise până la o vârstă venerabilă cu minţile rătăcite, aducând pe lume

şi alţi trei copii. Din vlăstarele acestei femei nefericite se iviseră şi

părinţii eroinei, stigmatul iubirii interzise a strămoşilor urmărind pe toţi

cei născuţi din această filiaţie incestuoasă. Explicaţia finală pe care o

oferă eroina este originală: cei doi fraţi care s-au iubit cu decenii în urmă

aparţineau unor rădăcini diferite, sudice şi nordice, ce s-au contopit cu

secole în urmă în sângele familiei sale, reapărând la lumină peste

generaţii cu aceeaşi dorinţă iniţială de uniune. O asemenea teorie explică

faptul că dragostea celor doi tineri nu a fost sensibilă la nici un fel de

constrângeri, urmându-şi calea spre o nouă reuniune a rădăcinilor

divergente revărsate în spiţa familiei. O oglindire a unui asemenea mit

erotic în creaţia populară este balada fantastică a soarelui şi a lunii, astre

ce s-au întâlnit şi iubit, faptă pentru care părinţii i-au blestemat să nu se

poată întâlni niciodată: „Soarele şi luna ⁄Erau frate şi soră,⁄Ardeau de

dragoste, ⁄De o dragoste arzătoare, ⁄În ciuda tatălui şi a mamei lor, ⁄De o

dragoste arzătoare [...]”. Firul narativ al vieţii unei tinere aristocrate,

1 Trandafirii erau florile preferate ale Maretei Bibescu. În parcul de la castelul de la Mogoşoaia ea avea o multitudine de plante, renumite prin frumuseţea şi diversitatea lor.

149

căreia i se refuză libertatea de a-şi alege calea în viaţă, se împleteşte cu

unul aventuros, pe fundalul istoric al Primului Război Mondial. Moartea

neaşteptată a tatălui o obligă pe eroină să-i continue acţiunile menite a

salva pe ţarul Rusiei, închis de bolşevici la Tobolsk. Ea ajută pe un tânăr

(frate vitreg, cum descoperă în cele din urmă) să traverseze mai multe ţări

occidental-europene, pentru a ajunge în Siberia să salveze familia ţarului

Rusiei. Fantezist din punctul de vedere al adevărului istoric, romanul

interesează prin analiza stărilor sufleteşti pe care le traversează eroina.

Familia ei ascunde o tragedie, cauză a tuturor necazurilor generaţiilor

ulterioare. Incestul strămoşilor este retrăit în diverse ipostaze. Mai întâi în

povestea fratelui eroinei, Saşa, mort copil, şi renăscut în fiul nelegitim al

tatălui cu o altă femeie, Felix, cel trimis să salveze pe ţarul Rusiei. Mai

apoi în povestea surorii mai mici, Marie, o copie cu zece ani mai tânără a

eroinei, care retrăieşte toate experienţele sufleteşti ale personajului

narator, ajungând în cele din urmă să se sinucidă. Singura şansă a eroinei

de a supravieţui blestemului ce plana asupra familiei sale şi, căruia îi

căzuseră victime părinţii şi cele patru surori ale sale, este de a se retrage

într-o mănăstire din sudul Indiei şi de a ajuta pe cei aflaţi în suferinţă.

Romanul este alcătuit din trei părţi1 în care se evocă succesiv copilăria

eroinei, şi despărţirea definitivă de iubire, copilăria surorii mai mici,

Marie, şi experienţele sufleteşti traversate de aceasta în timpul Primului

Război Mondial, istoria lui Felix, fratele care înfruntă blestemul familiei

la modul eroic, preluând obligaţiile împovărătoare ale numelui

aristocratic. Evenimentele descoperă un fundal istoric agitat, dominat de

contestarea şi condamnarea aristocraţiei europene: încremenită în reguli

anacronice, cu familii măcinate de grave tulburări mintale. Într-o Europă

ce îşi schimbă violent valorile, canavaua epică a romanului este dedicată

1 Partea întâi a romanului Papagalul verde, de Martha Bibescu, este alcătuită din cinci capitole: Saşa, Văd papgalul verde, Marele eveniment, Totul sau nimic, Cum iţi revii din toate. Partea a doua: Singurătatea de la Anglet, Unde apare Marie, Două surori asemănătoare, Marie vede şi ea papagalul verde, Renellino. Partea a treia: Ciuboţica cucului, Povestea lui Apheridon şi Astarte, O soră.

150

la modul simbolic unui papagal verde, păsăre exotică încarcerată în

colivii spre amuzamentul copiilor sau al adulţilor excentrici. Asemenea

bietului papagal eroina este închisă într-o lume ce se străduieşte să

supravieţuiască în ciuda verdictului istoriei, conservându-şi frumuseţea

exotică şi misterul unei lumi interzise modernităţii.

Jurnal politic, 1939-1941

Perioada cea mai dureroasă din istoria României este consemnată

de Martha Bibescu în jurnalul1 salvat din mâinile Gărzii de Fier, ce i-a

confiscat, în urma unei percheziţii, arhiva de familie. În paginile acestuia

autoarea notează toate misiunile politice pe care le-a îndeplinit în doi ani

de viaţă. Partizană a valorilor europene, în tradiţia celor consfinţite de

cultura franceză şi engleză, Martha Bibescu este circumspectă cu

perspectivele Germaniei naziste de a da un nou curs, durabil, istoriei

europene. Inteligenţa, cultura, experienţa de viaţă, recunoaşterea

intereselor de familie şi de neam îi permit să accepte cu luciditate

teroarea istoriei şi să se adapteze la o viaţă nu tocmai comodă. Conştientă

că Germania s-a dovedit neloială cu România amputându-i teritorii pe

care le-a cedat vecinilor, că Turcia îşi urmăreşte cu încăpăţânare interese

personale, indiferent de problemele ţărilor Europei, că Polonia este

victima infatuării propriilor conducători, că Rusia reprezintă un stat

credibil, ce va înclina balanţa finală a conflagraţiei mondiale, ea se

expune la pericole pentru a înlesni conducătorilor României din acea

perioadă a lua decizii favorabile ţării şi poporului român. În afara

observaţiilor morale cu privire la personalităţile pe care le cunoaşte,

Martha face referiri interesante cu privire la firea tradiţională a românilor.

Ea are prilejul să remarce că datorită educaţiei întipărite adânc în sufletul

românesc de către iluminişti, românilor nu le plac grofii, latifundiari

străini şi aroganţi, pe care ardelenii au avut ghinionul să-i suporte mai 1 Martha Bibescu, Jurnal politic, 1939-1941, studiu introductiv, selecţie, note şi traducere de Cristian Popişteanu şi Nicolae Minei, Editura Politică, Bucureşti, 1979.

151

multe secole. De asemenea, românii nu îşi iubesc regii deoarece

sentimentul dinastic le-a fost smuls din suflete în timpul domniilor

fanariote, ce au sărăcit şi umilit mai multe generaţii de români,

compromiţând şi distrugând aristocraţia indigenă şi loială intereselor

româneşti.

* *

*

Un orgoliu de castă este ilustrat în tematica, motivele literare şi în

stilul cosmopolit al scriturii aristocratelor române. Responsabilitatea

numelui moştenit ori străvechile răni sufleteşti nevindecate de mai multe

generaţii sunt adesea temele lor preferate. Scriitoarele aristocrate

demonstrează sau denunţă unele utopii social-politice şi elogiază gesturile

umanitare. Sărăcia lumii şi nefericiţii generaţiei lor le preocupă sincer şi

operele lor denunţă iniţiative şi gesturi nobile. Marca fundamentală a

stilului lor îl constituie măreţia: expresia lingvistică străină nu exclude

introducerea unor sintagme româneşti, detalierea şi prezentarea unor

credinţe şi superstiţii autohtone. Elitist, nuanţat şi precis, scrisul lor

comunică idei şi înfăţişează, cu naturaleţe, sentimente dintre cele mai

complexe. Cel mai adesea ele apelează la o voce narativă,

atotcunoscătoare ori martoră la evenimentele narate, în care timpul se reia

şi se redefineşte pe o axă în care trecutul, prezentul şi viitorul se

contopesc. Eroinele principale sunt surprinse de la primii ani ai copilăriei

şi ai adolescenţei, vârste la care sunt dominante experienţele educative şi

intelectuale, până la anii tinereţii şi maturităţii, cu nenumărate eşecuri

erotice şi cu infinite căutări ale partenerului ideal. În prozele şi poeziile

acestor autoare nu se întâlnesc scene de viaţă ori expresii vulgare şi

triviale, conflictele fie şi tragice nu nasc revolte iraţionale, ca şi cum

zecile de generaţii pe care ele le venerează le-ar fi transmis credinţa că

152

viaţa îşi urmează cursul în ciuda revoltelor şi că singura atitudine

convenabilă este aceea de a-ţi accepta şi întâmpina destinul, deoarece

altul nu îţi mai este dat să trăieşti.

Scrisul feminin stimulat de redacţiile revistelor literare

Scriitoarele „Convorbirilor literare”

Matilda Cugler

Fiica unui arhitect german şi al Matildei Hefner, de origine cehă,

naturalizaţi în Moldova, Matilda Cugler (1851/3-1931) scrie versuri,

proză şi dramaturgie şi are o susţinută prezenţă literară în revistele

vremii. Cunoscătoare a mai multor limbi şi a mai multor culturi europene,

cu o educaţie aleasă, ea debutează cu poezia Unei tinere fete, publicată în

„Convorbiri literare”, 1867, revistă la care colaborează până în 1893.

Recolta poetică de tinereţe o adună într-un volum tipărit în 1874, Poezii.

Recenzată cu simpatie de T. Maiorescu care descoperă în lirica ei

sentimentală noua direcţie în poezia română, promovată de Junimea, ea

reprezintă în opinia lui T. Vianu grupul poeţilor erotici şi ai cântecului de

lume, în care se recunosc ecouri din lirica romantică germană, din poezia

neoanacreontică a lui C. Conachi şi din lirica populară. La vârsta

maturităţii a scris proză (Fata stolerului, 1884, Sfântul Nicolae, 1885) şi

dramaturgie, Un tutor, 1881.

Veronica Micle

Numele Veronicăi Micle(1850-1889), originară din Năsăud, a căpătat

strălucire după ce a fost asociat cu cel al lui Eminescu. Fără tată, cu

mama moaşă în Iaşi, dotată cu o inteligenţă şi ambiţie de parvenire

excepţională, ea se căsătoreşte în 1866 cu universitarul Ştefan Micle,

împreună cu care are două fete, Virginica şi Valeria. După moartea

soţului, în anul 1879, ea încearcă să devină soţia lui Eminescu de care o

153

leagă o pătimaşă iubire. Legăturile sufleteşti cu marele poet se răsfrâng şi

asupra creaţiei sale poetice.

Moartea ei, survenită la sfârşitul anului 1889, la mănăstirea

Văratec, amintirile stareţei Fevronia Sârb despre ultimele momente au

contribuit la crearea şi

răspândirea legendei iubirii dintre Eminescu şi Veronica. În 1904, la

cererea fiicelor poetei, Octav Minar publică volumul Dragoste şi poezie

unde inserează corespondenţa intimă dintre cei doi amanţi. Volumul

cuprinde dialogul poetic dintre cei doi autori, inspirat de sentimentul lor

de dragoste. Se consfinţea acum o legendă de dragoste românească, în

tradiţia celei occidental europene a lui Tristan şi Isolda. În secolul XX,

Cezar Petrescu (Luceafărul) şi E. Lovinescu (Bălăuca) au romanţat în

naraţiuni ample acest episod erotic, iar în anul 2000 s-a publicat o nouă

variantă a corespondenţei1 dintre cei doi iubiţi, exhaustivă, pe baza

documentelor aflate la urmaşii fetelor Veronicăi, stabiliţi în S.U.A. Opera

a fost adunată într-un volum de Poezii, publicat în 1887. Ultimele sale

creaţii au fost consemnate într-un album lăsat stareţei de la Văratec. Ca

poetă, ea a debutat în anul 1872 în revista „Noul curier român” a lui

Teodor Codrescu. A colaborat la „Columna lui Traian” a lui B.P. Hasdeu

din anul 1874, iar la „Convorbiri literare” ale Junimii din 1876.

Pentru G. Călinescu, ea este primul epigon al lui Eminescu, boală

ce contaminează următoarele generaţii tinere de poeţi.

Eu către dânsul

Aş cânta mereu iubireaŞi pe ploaie şi pe soareŞi pe maluri de izvoare,Aş cânta c-aşa mi-e fireaIubitoare.

Şi în crânguri fermecateŞi pe câmpuri de flori pline,Şi-n pădurile virgine,

1 Dulcea mea Doamnă, Eminul meu iubit, Corespondenţă inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle, Scrisori din arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea, ediţie îngrijită, transcriere, note şi prefaţă de Christina Zarifopol Illias, Polirom, 2000.

154

Aş cânta iubiri curateŞi senine.

Vin, iubite, împreunăVom cânta cu drag iubirea.Vino, când adoarme firea,Să găsim sub clar de lună Fericirea!

Pe ceruri

Pe ceruri luna se iveşte,Eu o privesc cu-n ochi uimit,Iar gândul meu te urmăreştePe drumu-n care te-ai pornit.

Drumeţ eşti tu, ca ea pribeagăE viaţa şi ce-n lume sunt.Abia o clipă de ne leagăIubirea pe acest pământ.

Pe tine şi pe mândra lunăAş vrea din mers să vă oprescŞi în extaz ca o nebunăUn veac întreg să vă privesc!

Luminează-n ceruri luna

Luminează-n ceruri luna, Doarme luna pe pământ,Iară eu ca-n totdeauna Îţi trimit tristul mei gând.

Aş voi să-ţi pot trimite Dulce dorul de demultCând în ceasuri liniştiteTaina nopţilor ascult.

Dar destinul care duceRostul vieţii pământeştiA pus dragostei o cruce,Capăt jelei sufleteşti!

De aceea când văd lunaLumea asta luminând,Ţie eu întodeaunaÎţi trimit tristul meu gând.

Scriitoarele „Contemporanului”

Ca şi la „Convorbiri literare”, în celelalte publicaţii culturale româneşti

din a doua jumătate a secolului al XIX-lea publică scriitoare care preiau

în operele lor tezele literare promovate de liderii estetici ai respectivelor

publicaţii. În „Contemporanul” se afirmă Sofia Nădejde, 1858-1947, o

prozatoare preocupată a educa şi a forma judecăţi morale sănătoase, ce a

publicat mai multe nuvele şi romane inspirate din viaţa micii burghezii de

provincie. În romanul Robia banului este ilustrată boala lumii capitaliste,

goana după bani. În Părinţi şi copii se evocă viaţa unei familii de

intelectuali de provincie. Întâmplările unui tânăr în Moldova, Rusia şi

Japonia este un roman de aventuri, în stilul Jules Verne.

155

Bibliografie

1. Bibescu, Martha; Jurnal politic, 1939-1941, studiu introductiv, selecţie, note şi traducere de Cristian Popişteanu şi Nicolae Minei, Editura Politică, Bucureşti, 1979

2. Bibescu, Martha Papagalul verde, roman, traducere, prefaţă şi tabel cronologic de Constantin Popescu, Biblioteca pentru toţi, 1998, Editura Minerva, Bucureşti

3. Disbach, Ghislain de; La Princese Bibesco, la derniere orchidée, 19864. Scheffer Robert, Orient regal: cinci ani la curtea României, cuvânt înainte de

Pamfil Şeicaru; traducere de Rodica Pânzaru, Editura Saeculum I.O., Vestala, Bucureşti, 1997

5. Sutherland, Christine; Seamus Heaney, Derek Walcott: Enchantress, Martha Bibescu and Her World, New York, 1997

6. Turcu Ion, Hélène Vacaresco - une grande européenne, édition soignée et avant-propos par Constantin I. Turcu, Bucarest, Editions de la Fondation Culturelle Roumaine, 1996

7. Văcărescu, Elena, Scrieri alese, ediţie de Ion Stăvăruş, Editura Minerva, Bucureşti, 1975 

8. Văcărescu, Elena, Hoinari în ţara zânelor, traducere, prefaţă, antologie şi note de Ileana Scipione, Editura Retromond-Eli, Bucuresti, 1991

9. Văcărescu, Elena, Memorii, selecţie şi traducere din limba franceză de Aneta şi Ion Stăvăruş, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989 

Texte de studiat

1. Elena Văcărescu, Rapsodul Dâmboviţei, Amor vincit2. Marta Bibescu, Papagalul verde, Izvor, ţara sălciilor

Întrebări

1. Când s-a născut scrisul feminin românesc?2. Ce reprezentante ale scrisului aristocratic aţi studiat? Numiţi principalele lor

domenii de activitate literară, enumeraţi câte două titluri de opere.3. Ce opinii aveţi despre reprezentantele scrisului burghez, despre autoarelor

care au gravitat în jurul unor cenacluri şi reviste literare? Exemplificaţi.

Bibliografie

Texte literare

1. Bibescu, Martha; Jurnal politic, 1939-1941, studiu introductiv, selecţie, note şi traducere de Cristian Popişteanu şi Nicolae Minei, Editura Politică, Bucureşti, 1979

2. Bibescu, Martha, Papagalul verde, roman, traducere, prefaţă şi tabel cronologic de Constantin Popescu, Biblioteca pentru toţi, 1998, Editura Minerva, Bucureşti

3. Caragiale, I. Luca, Opere, vol. I-VII, Editura Fundaţiilor Regale pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1930-1942

156

4. Caragiale, I. Luca, Opere, vol. I-IV, ESPLA, 1959-19645. Caragiale, I. Luca, Opere, vol. I-IV, (I. Proză literară, II. Teatru,

III. Nuvele, povestiri, amintiri, versuri, parodii, varia, IV. Publicistică, Academia română şi Editura Univers enciclopedic, col. Opere fundamentale, Bucureşti, 2000

6. Carol I, Jurnal, vol. I, 1881-1887, text îngrijit de Vasile Doncea, Polirom, Iaşi, 2007

7. Eminescu, Mihai, Poesii, Editura Socesu &Comp., Bucureşti, 1884

8. Eminescu, Mihai, Opere, volumele I-XIV, editia Perpessicius, Editura Academiei, 1935-1989, volumele I-V. Poezii antume şi postume, VI. Creaţia de inspiraţie populară, VII. Proza, VIII. Dramaturgie, IX-XIV. Publicistică

9. Eminescu, Mihai, Opera dramatică, ediţie îngrijită de D. Vatamaniuc, Editura Vestala, Bucureşti, 2001

10. Macedonski, Alexandru, Opere, 4 volume, ediţie îngrijită de Tudor Vianu, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă,

11. Macedonski, Alexandru, Opere, ediţie îngrijită de Adrian Marino, Editura Minerva, Bucureşti, 1965

12. Maiorescu, Titu, Critice, volumele I-II, Editura pentru Literatură, 1967

13. Maiorescu, Titu, Istoria contimporană a României, 1866-1900, Editura librăriei Socec şi Co Societate Anonimă, Bucureşti, 1925

14. Ioan Slavici, Opere, vol. I-XIV, Editura Minerva, Bucureşti, 1967-1987

15. Văcărescu, Elena, Scrieri alese, ediţie de Ion Stăvăruş, Minerva, Bucureşti, 1975 

16. Văcărescu, Elena, Hoinari în ţara zânelor, traducere, prefaţă, antologie şi note de Ileana Scipione, Editura Retromond-Eli, Bucuresti, 1991

17. Văcărescu, Elena, Memorii, selecţie şi traducere din limba franceză de Aneta şi Ion Stăvăruş, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989 

18. XXX, Dulcea mea Doamnă, Eminul meu iubit, Corespondenţă inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle, Scrisori din arhiva familiei Graziella şi Vasile Grigorcea, ediţie îngrijită de Christina Zarifopol-Illias, Polirom, 2000

Texte critice

1. Alexandrescu, Sorin, Privind înapoi modernitatea, Editura Univers, Bucureşti, 1999

2. Anghelescu, Mircea, Poemele Nopţilor, Editura Albatros, 19723. Beşteliu, Marin, Al. Macedonski şi complexul modernităţii, Scrisul

românesc, 1984

157

4. Bhose, Amita, Eminescu, ediţie îngrijită de Mihai Dascăl şi Carmen Muşat Coman, Note de Mihai Dascăl, Mihai Dascăl editor, Bucureşti, 2001

5. Caracostea, D., Scrieri alese, vol III, Arta cuvântului la Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1992

6. Călinescu, G, Viaţa lui Mihai Eminescu, EPL, Bucureşti, 19667. Călinescu, G, Opera lui Mihai Eminescu, 2 volume, EPL,

Bucureşti 19698. Cioculescu, Şerban, Caragialiana, Eminescu, Bucureşti, 19749. Dima, Al, Viziunea cosmică în poezia românească, Editura

Junimea, Iaşi, 198210. Disbach, Ghislain de, La Princese Bibesco, la derniere orchidée,

198611. Dumitriu, Daniel, Grădinile suspendate, Junimea , Iaşi, 198812. George, Al., Caragiale, Editura Fundaţiei Culturale Române,

Bucureşti, 199613. Georgescu, N., Eminescu şi editorii lui, 2 volume, Editura Floare

Albastră, Bucureşti, 200014. Ghiţă, Simion, Titu Maiorescu şi filosofia europeană, Porto-

Franco, Galaţi, 199515. Iorgulescu, Mircea, Eseu despre lumea lui Caragiale, Cartea

Românească, Bucureşti, 198816. Lovinescu, E., Critice, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 197917. Lovinescu, E., Titu Maiorescu, Editura Minerva, Bucureşti, 197218. Manolescu, Nicolae, Contradicţia lui Maiorescu, Editura Cartea

Românească, Bucureşti, 197019. Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, vol. I-III, Minerva, 198120. Marcea, Pompiliu, Ioan Slavici, Editura pentru literatură,

Bucureşti, 196821. Marino, Adrian, Alexandru Macedonski, Viaţa, Editura Minerva,

196622. Mănucă, Dan, Pelerinaj spre nefiinţă, Eseu asupra imaginarului

poetic eminescian, Collegium, Polirom, Iaşi, 199923. Munteanu, George, Hyperion. 1. Viaţa lui Eminescu, Minerva,

Bucureşti, 197324. Munteanu, George, Slavici, necunoscutul, în vol. Sub semnul lui

Aristarc, Eminescu, Bucureşti, 197525. Noica, Constantin, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al

culturii româneşti, Eminescu, 197526. Nemoianu, Virgil, Macro-Armonia. Dezvoltarea şi utilitatea

modelului idilic în literatură, Poilirom, Iaşi, 199627. Ocinic, Mirela, Clasicii, Editura Alma Mater, Sibiu, 200528. Perpessicius, Eminesciana, tabel cronologic de Dumitru D.

Panaitescu, BPT, Editura Minerva, Bucureşti, 1971

158

29. Petrescu, Ioana Em, Mihai Eminescu-poet tragic, col. Eminesciana, nr. 56, Junimea, Iaşi, 1987

30. Pillat, Ion, Alexandru Macedonski, Omul şi poetul, vol. Tradiţie şi Literatură, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943

31. Piru, Al. Eminescu, azi, Editura Mondero, Bucureşti, 199332. Popescu, Magdalena, Slavici, Cartea Românească, Bucureşti, 197733. Scheffer Robert, Orient regal: cinci ani la curtea României,

cuvânt înainte de Pamfil Şeicaru, traducere de Rodica Pânzaru, Editura Saeculum I.O., Vestala, Bucureşti, 1997, 192 p., Colecţia Indiscret

34. Sutherland, Christine, Seamus Heaney, Derek Walcott: Enchantress, Martha Bibescu and Her World, New York, 1997

35. Steinhardt, N., Secretul scrisorii pierdute, în Cartea împărtăşirii, Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995

36. Todoran, Eugen, Realismul tragic în opera lui Ioan Slavici, Facla, Timişoara, 1973

37. Tomuş, Mircea, Opera lui I.L. Caragiale, Minerva, Bucureşti, 1977

38. Turcu Ion, Hélène Vacaresco - une grande européenne, édition soignée et avant-propos par Constantin I. Turcu, Bucarest, Editions de la Fondation Culturelle Roumaine, 1996, 195 p.

39. Cornel Ungureanu, Ioan Slavici, Editura Aula, Braşov, 200340. Vianu, Tudor, Scriitori români, Minerva, Bucureşti, 197041. Zamfir, Mihai, Introducere în opera lui Al. Macedonski, Minerva,

Bucureşti, 197242. Zarifopol, Paul, Publicul şi arta lui Caragiale, în vol. Pentru arta

literară, vol I, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997

43. Kremnitz, Mite, Amintiri fugare despre Eminescu, Cartea Românească, 2000

44. XXX, Eminescu-înfăşurat în manta-mi. Memorialistică. Mărturiile contemporanilor, ediţie de Cristiana Crăciun şi Victor Crăciun, Editura Litera. David, Chişinău.Bucureşti, 1999

45. XXX, Eminescu Pe mine mie redă-mă, Contribuţii istorico-literare până la 1939, ediţie de Cristiana Crăciun şi Victor Crăciun, Editura Litera. David, Chişinău.Bucureşti, 1999

Dicţionare şi istorii literare

46. Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a îngrijită de Al. Piru, Minerva, Bucureşti, 1982

47. Negoiţescu, I, Istoria literaturii române, I, 1800-1945, Minerva, Bucureşti, 1991

159

48. Vianu, Tudor, Cioculescu, Şerban, Streinu, Vladimir, Istoria literaturii române moderne, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971

49. XXX, Dicţionarul cronologic al romanului românesc de la origini până la 1989, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004

160

144