Tratamentul kinetoterapeutic în afecţiunile specifice atletismului

1

Planul lucrăriiCapitolul 1

I.1 ACTUALITATEA ŞI IMPORTANŢA STUDIULUI..........................5

I.2 SCURT ISTORIC AL KINETOTERAPIEI......................................6

2

CAPITOLUL I

3

I.1 ACTUALITATEA ŞI IMPORTANŢA STUDIULUI:

Kinetoterapia studiază motricitatea sub toate formele ei, în prim- plan fiind

relaţia dintre centrii de comandă şi transmitere a comenzii nervoase, şi cei ai

efectorului mio–artro-kinetic, deci ca ramură terapeutică, o importanţă deosebită în

activitatea de recuperare funcţională i se cuvine kinetoterapiei. Nu vom exclude însă

utilizarea simultană a altor metode terapeutice. Tratamentul prin mişcare poate da

rezultate surprinzatoare dacă este aplicat metodic şi perseverant administrat şi dozat

cu competenţă, dar poate fi dăunător când se comit erori privind indicaţiile, măsura şi

modul de aplicare . Deficienţele fizice sunt frecvent întâlnite in perioada de creştere, in

cazul practicării atletismului. Urmărirea atentă a stării segmentelor corporale este strict

necesară, având in vedere faptul că orice abatere de la normal la acest nivel atrage după sine

vicii de atitudine ale tuturor celorlalte segmente ale corpului.

Problema depistării deficienţelor fizice şi organice la atleţi se înscrie ca una dintre

problemele de cea mai mare importanţă care preocupă antrenorul. Aici vom observa

colaborarea dintrea antrenor şi kinetoterapeut.

Rolul kinetoterapeutului în contextul acestei acţiuni este, indiscutabil, determinant,

revenindu-i sarcina recuperării afecţiunilor specifice probelor atletice (împreună cu medicul

de specialitate).

Acţiunea de depistare trebuie realizată la fiecare control medical, care trebuie să

apară la intervale de timp bine stabilite.

Este necesară o primă diferenţiere a deficienţelor grave de cele mai uşoare, ştiut fiind

că recuperarea cazurilor mai avansate necesită a fi realizată în centre specializate şi

amenajate corespunzător.

Deficienţele fizice de gravitate mai redusă vor fi corectate în cadrul antrenamentelor.

Antrenorul, înainte de a fi militant pentru performanţele sportive, trebuie să fie factorul cel

mai activ care să contribuie la o creştere şi dezvoltare armonioasă a organismului atleţilor.

Practic, odată diagnosticul precizat, deficientul trebuie pus în cunoştinţă de cauză şi

lămurit ce mijloace profilactice şi terapeutice îi stau la îndemână în timpul activităţii sale

dacă corectarea se va face în cadrul antrenamentelor sau dacă este nevoie de recuperare,

intrând astfel în sfera de activitate a kinetoterapeutului.

4

Tratamentul de recuperare funcţională prin kinetoterapie are la bază corectarea

disfuncţiilor statice şi dinamice, care au ca urmări cel puţin diminuarea dezechilibrelor

presiunilor, având drept consecinţă reducerea şi îndepărtarea algiilor Kinetoterapia pe

lângă rolul sau curativ, influienţând o serie de verigi fiziopatologice, are deasemenea

acţiune preventivă, prin reeducarea staticii locale, tonificând şi decontracturând masele

musculare în cadrul unei reeducări posturale şi kinetice generale. Mijloacele existente

pentru aplicarea kinetoterapiei în patologia specifică atletismului sunt extrem de variate

dar pacientii din studiul au beneficiat de aproape toate mijloace asociate excluzând

hidroterapia.

I.2 ISTORICUL ASPECTULUI CE URMEAZĂ A FI STUDIAT

Kinetoterapia are istorie îndepărtată. Cu 800 de ani i.e.n., în India şi în China

s-a acordat importanţă posturilor şi mişcărilor.

La romani, s-a folosit pe scara largă gimnastica terapeutică, introdusă de către

Asclepiades din Brithynia în anul 921 i.e.n.

În anul 1864, suedezul Zander introduce în terapeutică mişcarea prin maşini

mecanice, iar în 1867 Lucas Championniere opune noţiunea de mobilizare celei de

imobilizare, afirmând că “mişcarea este viaţa”.

În secolul xx –lea îşi fac apariţia binecunoscutelor exerciţii ale lui Rudolph

Klapp pentru reeducarea scoliozelor. Tot în prima parte a secolului al xx-lea se concept

noi tehnici pentru reeducarea funcţională în special a mersului sechelarilor paraplegici.

Din această perioadă istoria kinetoterapiei a reţinut numele Wilhelminei Wright din

S.U.A., care printre altele, a perfectionat tehnica utilizarii membrelor superioare în timpul

mersului cu cârje la paraplegici.

Secolul al xx-lea acumulează treptat sisteme de kinetoterapie pentru diferite

segmente ale corpului sau boli. Klapp deschisese suita acelor sisteme care-i poartă

numele, continuată apoi de alţii cum ar fi:

- Ernest Codman din Boston, in 1934, alcătuieşte un întreg grupaj de exerciţii pentru

umăr;

5

- kinetoterapia din unele boli interne (digestive, respiratorii) este axată pe conceptul de

exerciţii ale lui Kohlrausch.

- în Anglia, prof.J.B.Mennel introduce tehnicile de manipulare articulară în kinetoterapia

modernă, separându-le de tehnica osteopatică.

- morbiditatea prin dureri lombare, mereu în creştere, determină apariţia unor metode

kinetoterapeutice specifice, cum sunt cele a lui Paul Williams.

Probabil că cel mai însemnat progres în acest secol sunt tehnicile de facilitare

neuromusculară, de care rămân legate totdeauna nume ca acelea ale lui Kabat, Knott,

Bobath, Rood etc.

Iată deci că istoricul kinetoterapiei se scrie mereu de milenii şi se va scrie

cu siguranţă şi în viitor, căci “mişcarea este viaţa”.

I.3 PRECIZAREA NOŢIUNILOR ÎNTÂLNITE IN TITLUL LUCRĂRII:

Traumatologia sportivă:

Practicarea sportului, chiar de la vârste fragede, este în continuă ascensiune, iar

numărul celor care iubesc sportul şi doresc realizarea de performanţe sportive cât mai

competitive pe plan internaţional au crescut foarte mult în ultimele decade ale secolului de

curând încheiat. În paralel, numărul sportivilor accidentaţi în timpul procesului de instruire şi

pregătire, precum şi în timpul competiţiilor sportive, au crescut şi ele îngrijorător de mult.

Majoritatea specialiştilor indică o strânsă interdependenţă între numărul şi felul

traumatismelor sportive şi caracteristicile fiecărei discipline sportive. Tipul de efort,

caracteristicile biomecanice, specificul regulamentului disciplinei respective, echipamentul şi

aparatura folosită, condiţiile de mediu şi organizatorice, sunt printer multiplele cause care fac

să varieze nu numai procentajul de traumatisme sportive, ci şi felul şi localizarea lor.

Prelucrarea satatistică a morbidităţii traumatologice a sportivilor români pe o perioadă

de 15 ani, cuprinsă între anii 1981-1996, precum şi observaţiile clinice şi para clinice, culese

6

din activitatea laboratorului de traumatologie şi recuperare al Institutului de Medicină

Sportivă din Bucureşti, oferă o serie de date.

După cum se poate observa şi din tabelul nr.1, sporturile cu cele mai numeroase

tarumatisme sportive au fost: fotbalul, 14,40%; handbalul 10,40%; rugbyul, 10,20%;

atletismul şi gimnastica câte 8,50%.

Sportul Nr.cazuri %

Fotbal 4688 14,4

Handbal 3395 10,4

Rugby 3280 10,2

Atletism 2769 8,5

Gimnastică 2765 8,5

Judo 2365 7,2

Box 1967 6,2

Tabelul nr.1

Patologia specifică probelor atletice:

Majoritatea aspectelor patologice, sunt legate de membrele superioare, centura

scapulară, lombară şi membrele inferioare, acestea reprezentând suportul anatomofuncţional

al efortului specific.

Traumatismele părţilor moi:

Leziunile musculare:

Sunt macrotraumatisme de origine interna produse de o contractie brusca a unui

muschi, in anumite situatii favorizante si predispozante.

7

Cauze predispozante :

- existenta unei spasmofilii

-  existenta unei circulatii sanguine locale deficitare

-   o serie de deficiente biologice, umorale, care tin uneori de un metabolism modificat ,

hipovitaminoze.

  Cauze favorizante :

- efortul brusc si violent fara o incalzire prealabila corecta, in conditiile unui climat rece si

umed.

Cludatus si Kirshberg au aratat ca forta musculara se reduce direct proportional cu

scaderea temperaturii si că schimbarile presiunii atmosferice modifica procesul de oxigenare

tisulara.

Alte cauze ar fi :

-scaderea elasticitatii musculare datorita produsilor de catabolism rezulatati din travaliul

muscular

   - antrenarea inegală a anumitor grupe musculare agoniste , in detrimentul grupelor

musculare antagoniste. Lipsa de sinergism intre muschii agonisti si antagonisti poate surveni

la începutul antrenamentului sau competitiei cand sportivul nu si-a facut o incalzire buna si

astfel nu s-a prestabilit coordonarea mşicărilor.

Acest lucru se poate intampla si la sfarsitul competitiei, cand efortul prelungit duce la

scaderea controlului nervos superior si coordonarii, ca si eficienta mecanismelor reflexelor

locale (muschi-articulatii - muschi)

- carente alimentare, conditii meteorologice deosebite;

- echipamnetul sportiv necorespunzator;

- proces de refacere nesatisfacator.

8

Clasificarea leziunilor musculare:

Dupa suprafata ei  leziunea musculara poate fi :- fibrilara (lezarea catorva fibre);

-  fasciculara (cand sunt interesate cateva fascicule ale muschiului);

-  fibrofasciculara (care reuneste unul-doua fascicule rupte);

- leziune totala ( cand leziunea intereseaza in buna parte sau in totalitate corpul muscular).

  Cele mai fecvente localizari sunt la nivelul muschilor membrelor inferioare, mai exact

la nivelul ischio-gambierilor, cvadricepsului femural, adductori ai coapsei, triceps sural.

Simpotomele care apar sunt :

- durerea vie cu caracter de arsura brusca ;

-  atitudine antalgica;

- prezenta unui punct dureros la palpare;

- tumefierea regiunii, echimoza locala;

- apartitia hematomului.

Semne patognomonice pentru ruptura totala :durere vie ca o taietura de cutit si

denivelarea muschiului pusa in evidenta prin palpare. Ecomiografia este metoda obiectiva de

punere a diagnosticului care poate preciza existenta leziunii musculare si intinderea ei.

  Tratament :- este foarte divers in raport cu gradul leziunii.

În primele 48 ore se recomanda crioterapia (comprese reci, aplicare de gheaţă),

calmante, medicatie miorelaxantă.

Dupa primele 48 ore se recomanda ecomiografia  si in functie de gravitatea leziunii

se recomanda repaus segmentar cu sau fara imobilizare gipsata. Se continua medicatia

antiflogistica si miorelaxanta 8- 10 zile. Medicatia trofostimulenta sui unguentele

antiinflamatoare vor fi introduse din ziua a 4-a.

9

Cu bune rezultate poate fi utilizata fizioterapia- laserterapia - diapuls. Manevrele de

masaj nu sunt recomandate in primele 15 zile !

In cazul rupturii totale musculare, sportivul va fi transportat la spital si supus

interventiei chirurgicale.

Apar foarte multe recidive atunci cand nu este respectata perioada de repaus, leziunile

in curs de cicatrizare rupandu-se, ceea ce duce la dublarea perioadei de inactivitate.

Miozitele:

Sunt afecţiuni cauzate de suprasolicitare, care afectează de cele mai multe ori mai mulţi

muşchi. Ele au un debut lent datorat unei solicitări severe unitare, care le deosebeşte de

leziunile musculare. Şi în cazul acestora, sediul afecţiunii îl reprezintă gupa musculară cea

mai supusă solicitărilor în sportul respectiv. Tabloul clinic este dominat de durerea instalată

lent, care câştigă în intensitate şi persită uneori şi după efort. La palpare, durerea este difuză

şi interesează zone mai întinse, asociată cu o creştere a temperatuirii locale, precum şi cu o

hipotonie sau uneori o contractură cu important rasunet funcţional. În formele cronice corpul

muscular este transfortmat în mare parte într-un cordon fibros, dureros, o adevărată cicatrice

musclară, care reduce considerabil elasticitatea şi contractilitatea muşchiului . Atutidinea în

aceste cazuri este de a institui în mod judicios un repaus segmentar, un tratament

medicamentos şi fizioterapeutic asemănător cazurilor de leziune musculară fibrilară .

Entezitele:

Sunt suferinţele zonei terminele musculodendinoase. Prin suprasolicitare se pot produce

microleziuni în porţiunea miotendinoasă sau tendoperiostală a formaţiunilor de inserţie.

Acestea se traduc prin durere, uneori un discret edem sau foarte discerete fenomene

inflamatorii. Tartamentul se axează pe masajul cu gheaţă în primele 48 de ore,

antiinflamatoare, sedative, laser-terapie şi ionizări cu novocaină, repaus segementar şi dacă

este necesară o cură recuperatrie balneofiziokinetoterapeutică.

10

Tendinitele:

Sunt afecţiuni ale tendonului, ce e exprimă clinic subiectiv prin durere ţi obiectiv prin

modificări de formă şi consistenţă. Boala poate surveni brusc, în urma unui trauamatism

iniţial sau lent în urma producerii unor modificări metebolice locale, printr-o suprasolicitare a

segmentului respectiv. De cele mai multe ori cele două cauze concură şi favorizează

afecţiunea în sensul că pe tendonul cu modificări histochimice preexistente, un tarumatism,

chiar minor, produce leziunea care paote ajunge la rupturi de diverse garde. Printre condiţiile

favorizante se pot enumera: tulburări circulatorii, deprinderile biomecanice greşite, tulburări

endocrine, greşeli metodice de pregătire, obosela, supraantrenamentul şi carenţele alimentare.

Prin inspecţie se pune în evidenţă o deformare sub forma unei tumefiacţii de diferite marimi.

Palparea decelează o zonă dură dureroasă, însoţită uneori de crepitaţii. Manevra de întindere

pasivă şi mai ales, activă a tendonului respectiv produce durere localizantă şi iradiantă.

De asemenea mişcarea activă de sens contrar a segmentului respectiv este uneori

foarte dureroasă, uneori imposibilă. Ecomiografia localizează şi precizează mărimea

leziunilor. Tratamentul diferă în funcţie de forma anatomo-clinică şi de stadiul evolutiv în

care a fost surprins sportivul. În general se recomandă masaje cu gheaţă în primele 48 de ore,

repaus segmentar (în unele cazuri chiar imobilizare gipsată în poziţie de relaxare a regiunii

pentru 10-15 zile) rontgenterapie, antiinflamatorii, trofostimulente, iar în perioada de

recuperare curenţi diadinamici şi solux.

Aponevrozita plantară:

Este determinată de suprasolicitarea acesteia care, suferind încărcări sau tensionări mari,

se poate rupe sau dezinsera parţial; eventualele cicatrici îi reduc calităţile funcţionale, iar

dacă înglobează terminaţii nervoase se instalează un sindrom dureros ce diminuă performanţa

sportivă.

Clinic afecţiunea se defineşte prin dureri şi noduli la nivelul aponevrozei palntare în

special pe partea internă. Atitudinea terapeutică consta în: masaj cu gheaţă 48 de ore, laser-

11

terapie, antiinflamatoare, miorelaxante şi menajare segmentară, chiar imibilizare gipsată,

pentru 7-10 zile.

Lombalgia de supresolicitare:

Apare în multe sporturi, cum ar fi: halterele, înotul(în special stilul fluture), canotaj,

popice, lupte. A fost izolată ca entitate, din marea clasă de suiferinţe lombare, ţinând seamă

de câteva caracteristici propii: apariţia durerilor legate strict de o suprasolicitare sau mai

multe solicitări însumate, durere bine localizată care se liniştete la repaus, durere a regiunii

lombare a cărei radiografii evidenţiază modificări osteoarticulare, congenitale sau câştigate.

Simptomatologia este simplă şi clară:dureri spontane sau provocate în zone mai

restrânse sau mai extinse, care nu sunt legate de schimbările meteorologice, iar radiografia şi

investigaţiile de laborator nu oferă date suplimentare. Modificările

morfologice(microlezionare) pot aparţine fibreleor musculare, inserţiilor musculare şi

microleziunilor multiplelor formaţiuni capsulare sau ligamentare.

Evoluţia prezină perioade de acutizare ritmate, mai eles de efortul fizic intens,

întrerupte de perioade de remersiune când efortul devine minim.

Tratamentul lombalgiilor prin solicitare constă într-un repaus segmentar de 5-7 zile,

aplicaţii locale cu unguiente miorelaxante şi antalgice, medicaţie decontarcturantă şi

antiinflamatoare şi proceduri fizioterapice cu efect sedativ şi decongestionant.

Traumatismele oaselor:

Apofizitele :

Sunt infalamaţii sau osteocondoze ale suprafeţei proeminenţelor osoase (apofize) pe

care se inseră un muschi sau un grup muscular. Acestea sunt frecvente în sport, la nivelul

apofizelor tibiale anterioare, rotulă, calcaneu (cele mai frecvente).

12

Apofizita tibială antero-superoară:

Este o pseudo apofiza produsa prin tractiuni repetate ale tendonului rotulian asupra

insertiei sale de pe nucleul de osificare anterosuperior al tibiei. Durerea locala, tumefierea

zonei cu deformare si imaginile radiologice caracteristice pot impune uneori imobilizarea in

atela gipsata pentru 10-14 zile. Repaus sportiv 6-12 luni

Inflamatie a apofizei tibiale anterioare (protuberanta situata chiar sub genunchi,

palpabila sub piele, pe care se insera tendonul rotulian), survenind in timpul cresterii.

Boala lui Osgood-Schlatter face parte dintre apofizitele de crestere. Afectiunea

debuteaza intre 10 si 15 ani prin dureri locale exacerbate la mers si la alergat.

Tratamentul constă în luarea de antiinflamatoare si in incetarea activitatii care se afla la

originea durerii (alergat, de exemplu) timp de mai multe luni, uneori un an. Daca, cu toate

acestea, durerile inca persista, se poate recurge la o imobilizare gipsata, timp de o luna sau

doua. Vindecarea se face fara sechele.

Piciorul dureros al alergătorilor:

Este o afectiune ce se instaleaza la nivelul metatarsienelor III si IV, datorate unor

microtraumatisme induse de fortele de flexie axiala, apare la alergatorii de fond. Se aplica

tratament antiinflamator, antialgic, laserterapie . Uneori durerea este indusa de o fractura de

stres la acest nivel, nediagnosticata la timp.

Pseudofractura de suprasolicitare tibiala anterioara:

Este o afectiune cauzata de efortul sportiv, se manifesta prin dureri locale, iar la

palparea crestei tibiala se simte o supradenivelare. Diagnosticul este strict radiologic. Cel mai

des apare la saritori si la alergatorii de garduri. Se impune repausul segmentar,

medicamantatie antiinflamatoare, antialgica, remineralizanta, trofostimulenta. Leziunile

meniscurilor, entorselor de genunchi sau glezna, durerile articulatiilor de pumn al

aruncatorilor de greutate, artrozele de gleznă sau genunchi sunt afecţiuni intâlnite de asemeni

frecvent. La vârste diferite din perioada pubertală, atunci când se face selecţia secundară pot

sa apară unele afecţiuni localizate mai ales la nivelul cartilajelor de creştere sau a nucleilor de

osificare.

13

Osteocondroza ischio-pubiana( boala Van Neck si Ondenberg):

Poate sa aparăla vârsta incheierii osificarii. Se manifestă prin dureri in regiunea

ischiatică. Un repaus de 1-2 luni permit revenirea la activitatea sportivului.

Maladia Sheurmann (hipercifoza juvenilă, osteocondroza vertebrală):

Descrisă de Scheuermann, în 1921, este o afecţiune vertebrală a adolecentului, al

cărei substrat anatomic este o leziune degenerativă a zonei de creştere

osteocartilaginoasă a platourilor corpurilor vertebrale, cu o dublă consecinţă: deformarea

corpurilor vertebrale şi constituirea de hernii discale intraspongioase în corpul vertebrelor

adiacente cu apariţia progresivă a unei cifoze.

Boala Scheuermann (fig.nr.1) trebuie deosebită de osteocondroza centrului

vertebral primar (vertebra plană calve) care afectează un singur corp vertebral cu

colaps al acestuia.

(fig.nr.1)

14

Întâlnită la 20-30% din adolescenţi, boala este mai frecventă la baieţi (raport7/1)

şi are uneori caracter familial.

ETIOLOGIA MALADIEI SCHEUERMANN

Nu este bine precizată. Au fost încriminate: tulburări ale creşterii encondrale

limitate la coloana şi atribuite unor factori constituţionali, o dereglare hormonală, în

sensul unei întârzieri, particularităţii statico-dinamice, activatate musculatură deficitară,

etc.

MORFOPATOLOGIA

Localizarea cu predilecţie a bolii este la nivelul coloanei toracale superioară şi

medie, cu instalarea progresivă a unei cifoze, constituind "spatele rotund".

Mai rar boala interesează segmentul toracal inferior şi primele vertebre

lombare, cu ştergerea lordozei lombare fiziologice şi chiar cifoza lombară.

În placa de cartilaj a platoului vertebral se formează fisuri prin care ţesutul

discal, aflat sub presiune, pătrunde în corpul vertebral, producând fie hernii nucleare

intraspongioase sau retromarginale anterioare.

Dezechilibrarea coloanei produsă în urma acestor alterări va determina o

întindere a ligamentului galben şi a muşchilor paravertebrali şi apariţia durerii.

Herniile, situate de obicei anterior, produc o tulburare de creştere care afectează

partea anterioară a corpului(zona de creştere cea mai activă, rezultând în final

vertebrele cuneiforme.

Pătrunderea substanţei discale prin placa de cartilaj se poate dataora unei supra

încărcări execive impuse epifizitelor vertebrale ale unui adolescent, la care există

condiţii ereditare şi familiale.

15

Epifizita lombară se instalează aproape întotdeauna fără dureri, iar sechelele

sunt descoperite de obicei la adult, fie întâmplător cu ocazia unei radiografii efectuate

pentru un traumatim local, fie cu prilejul unei lombalgii de origine statică legată de

"inversiunea veretebrală"(deformarea cuneiformă a uneia sau mai multor corpuri

vertebrale lombare antrenează ştergerea sau convexitatea posterioară a segmentului

vertebral respectiv.

TABLOUL CLINIC

În desfăşurarea Maladiei Scheuermann au fost descrise trei stadii:

Stadiul 1, apare la vârsta cuprinsă între 8 si 10 ani; este stadiul "funcţional", fără dureri

şi limitarea mişcărilor. Se poate observa doar un spate ce-şi menţine mai greu poziţia,

fapt care poate sugera o boala Scheuermann incipientă. Nu este însă obligator ca din

acest stadiu să se dezvolte o veritabilă Maladie Scheuermann;

Stadiul 2, este stadiu "florid" cuprins de obicei Între 10 şi 16 ani, în care se constituie

insidios o redoare localizată dorsal, dorsolombar sau lombar, şi progresiv, toate

simptomele şi semnele clinice şi radiologice ale boli. Cifoza este parţial fixată şi

adesea dureroasă cu exarcerbări de oboseală în ortostatism prelungit sau căratul de

greutăţi; se dezvoltă şi se poate accentua până la încheierea procesului de creştere. În

circa 20% din cazuri, cifoza se însoţeşte de o uşoară asimetrie scolitică.Un număr mic

de bolnavi 5-20% au dureri ce se datoresc unei insuficiente miostatice şi probabil unei

suprasolicitări ligamentare. Uneori apar, când cifoza este dorsală, hiperlordoze lombare

şi cervicale cu caracter compensator şi cu dureri la palpare şi percuţia apofizelor

spinoase;

Stadiul 3, este unul tardiv, după vârsta de 18 ani, în care cifoza este de obicei fixată

şi nu mai poate fi corectată nici activ, nici pasiv şi mobilitatea segmentului respectiv

al coloanei devine limitată, durerile pot lipsi, iar tulburarile ce apar se datoresc

musculaturii insuficiente, unor enteropatii şi modificări degenerative ale ţesutului

braditrof, în special discal. Mai târziu, suferinţei bolnavului i se aplică la consultaţie

diverse diagnostice: lombalgie, insuficienţă miostatică, etc.

16

EXAMENE PARACLINICE.

Paramerii biochimici nu sunt modificaţi.

Examenul radiologic pune în evidenţă o serie de modificări.

În primul stadiu aspectul radiologic este normal. Modificările apar în stadiul

"florid", ca defecte în teritoriul treimii anterioare a corpului vertebral şi în special sunt

evidente aspectul cuneiform al corpului vertebrelor afectate şi cifoza localizată de

obicei dorsal şi mai rar dorsolombar. În acest stadiu se poate observa şi o scolioză

asociată.

(fig.nr.2)

În stadiul 3, la toate semnele tipice ale Maladiei Scheuermann se adaugă şi

modificări secundare de tip degenerativ, artrozic. Tipul şi garadul de distrucţie al

corpurilor vertebrale apar mai bine în radiografiile de detaliu.

Maladiile "libere" sunt considerate alteori ca o fractură parceleră a marginii

anterioare a platoului vertebral. Herniile intraspongioase sunt înconjurate de o zona de

osteoscleroză reacţională, hernia retromarginală fiind o varietate a acestora. Modificările

radiologice nu se corelează întotdeauna cu simptomatologia clinică.

17

EVOLUŢIA MALADIEI SCHEUERMANN

Evoluţia maladiei Scheuermann este lentă şi se termină odată cu creşterea, dar

cu preţul cifozei reziduale, complicată cu o artroză intervertebrală, adesea dureroasă şi

a unei statici defectuase.

PROGNOSTICUL

Prognosticul este în general favorabil; criteriile care fac prognosticul mai

rezervat este aparitiţa precoce a durerilor şi a semnelor de decompensare.

DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL.

Maladia Scheuermann trebuie diferenţiată de spondilartrite şi de insuficienţă

dorsală dureroasă întâlnită de obicei la femei între 18 şi 40 de ani, cu un maximum

la 30 de ani, în care intervine un factor profesional prin poziţie vicioasă şi interferenţa

unor factori statici, musculari, artrozici şi psihici.

Cifoza din boala Scheuermann ( rotundă, centrală) trebuie diferenţiată de cifoza

"înaltă" din SA şi de cifoza angulară. Modicări întinse ale corpurilor vertebrale de tip

Maladia Scheuermann pot sugera uneori tulburări sistematice, aşa-numitele disostoze

encondrale.

Umărul dureros al aruncătorilor :

Este o forma clinică particulară, cunoscută şi sub numele de periartrită dureroasă

simplă neanchilozantă. Această formă de PSH este consecinţa leziunilor degenerative (uneori

calcificate) ale tendoanelor celei de-a doua articulaţii, mai ales tendoanele supraspinosului şi

bicepsului.

18

Este forma clinică cea mai frecventă. Pacientul acuză dureri moderate în umăr când

se îmbracă, se piaptănă, sau când solicită membrul superior respectiv prin purtatea unor

greutăţi. Durerile pot stânjeni pacientul în timpul somnului, intensificându-se în anumite

poziţii.

Caracteristica acestei forme clinice este conservarea mobilităţii, rareori existând o

impotenţă funcţională datorită durerii.

În umărul dureros simplu la examenul obiectiv apreciem mobilitatea activă şi pasivă a

articulaţiei umărului şi zonele sau punctele dureroase. Executând noi înşine, sau punând pe

bolnav să efectueze mişcari de abductie, rotatie internă si externă, constatăm ca aceste

mişcări sunt posibile chiar dacă ele sunt efectuate cu o oarecare reţinere din partea

bolnavului, datorită durerilor. Practic punem bolnavul să efectueze o abducţie a braţului şi

antebraţului flectat în unghi drept, sp ducp mâna la ceafa şi la spate. Uneori mişcarea de

abducţie se face iniţial cu uşurinţă, dar când nu ajunge la un unghi de 45 de grade bolnavul se

opreşte din cauza durerii ; susţinând membrul superior, mişcarea poate fi continuă, este un

semn al resortului ce traduce existenţa unei leziuni a tendonului supraspinosului, care

producând o proeminenţă, intampina dificultăţi în trecerea prin defileul

interacromiotuberozitar. La palpare deosebim mai multe puncte dureroase, in funcţie de

formaţiunea anatomică predominantă lezată. Astfel, la bolnavii care au un semn al resortului

in timpul abducţiei găsim şi un punct subacromial (zona antero-externă), foarte sensibil la

inserţia supraspinosului pe marea tuberozitate humerală.

La alţi bolnavi distingem o zonă dureroasă pe faţa anterioară a umărului,

corespunzătoare tendonului bicepsului ; durerea se intensifică prin rotaţia externă forţată in

maini, braţul atârnând pe lângă corp ; in aceste leziuni ale tendonului mişcările bicepsului

sunt limitate, nu numai rotaţia externă ci şi abducţia.

EXAMENUL RADIOLOGIC :

Diagnosticul periartritei scapulo-humerale este un diagnostic clinic, examenul

radiologic neavând un aport esenţial din acest punct de vedere. Nu este mai putin adecvarat

că examenul radiologic trebuie efectuat oricărui bolnav cu periartrita scapulo-humerală ; ar fi

o mare greşeală să se inceapă un tratament şi să se efectueze infiltraţii oricărui bolnav cu

19

dureri ale umărului, înainte de a ne convinge, printr-un examen radiologic, de integritatea

extremităţilor humerale, lezând o artrita sau o artroza.

Aceasta integritate este necesară diagnosticului. În periartrita scapulo-humerală,

examenul radiologic pune in evidenţă calcifieri periarticulare ; efectuându-se clişee din mai

multe incidente cu penetranţa diferită, pot fi constatate calcifieri la 10-50% din bolnavi  ; mai

frecvent intâlnindu-se calcifierea tendonului supraspinosului, ce se observă imediat deasupra

marei tuberozităţi humerale. Aceste calcifieri sunt ovulare sau rotunde şi au un volum

variabil (unele sunt mici, altele sunt foarte voluminoase) ; ele nu au o semnificatie

fiziologică, putând fi asimptomatice, atâta timp cât nu sunt insoţite de procese inflamatoare.

EXAMENUL DE LABORATOR:

Principalele investigaţii paraclinice utile pentru diagnosticul fizic şi diferential ale

PSH sunt: examenul hematologic si testele de inflamaţii (VSH, fibrinogen, proteina C-

reactivă, electroforeza proteinelor serice), testele imunologice (testul Waller-Rose, testul

latexului pentru factorul reumatoid), examenul lichidului sinovial, biopsia musculară şi

osoasă, examenul radiologic (radiografia standard, tomografia, tomografia axială

computerizată, artrografia, artroscanerul), scintigrafia osoasă, electromiografia, artroscopia,

ecografia, rezonanţa magnetică nucleară.

DIAGNOSTIC POZITIV :

Diagnosticul pozitiv – în funcţie de “sindromul de împingere” şi “sindromul

supraspinosului”.

Clinic “sindromul de impingere” se caracterizează prin prezenţa unor dureri

recidivante la nivelul umărului, la subiecţi tineri, în special la cei care practică anumite

sportulri (aruncări).

Durerea are un debut relativ insidios, cu o creştere gradată în intensitate, accentuată

de activitate, are un punct maxim la regiunea anterolaterală a umărului, iradiază in braţ şi

exacerbează noaptea în somn la schimbarea poziţiei. Durerea este percepută la ridicarea

20

braţului mai ales in unghiurile 90-120° (ridicarea braţului deasupra capului). La examenul

fizic se constată o limitare a flexiei şi a rotaţiei interne.

Semnul “împingerii” este pozitiv: se imobilizează scapula si se ridică braţul in faţă si

in sus, pană deasupra capului; bolnavul resimte o durere imensă în momentul în care marea

tuberozitate a capului humeral vine in contact cu arcul coracoacromial (la ultimele 10 grade

ale ridicîrii pasive). Concomitent se poate auzi un discret zgomot sau se pot percepe

crepitaţii.

Durerea, determinată prin manevra de realizare a semnului “impingerii”, poate fi

evitată prin injectarea a 10 ml xilină 1%, imediat sub acromion, ceea ce confirmă

diagnosticul de “sindrom de impingere”.

Bolnavii cu sindrom de împingere prezintă dureri şi în timpul abducţiei pasive (la

90°) si rotatiei interne. La palpare se produce o durere relativ intensă cand se apasă marginea

anterioară a acromionului.

DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL :

Durerile umărului sunt determinate de 3 tipuri de afecţiuni:

afecţiuni ale structurilor umărului (in exclusivitate), de regula unilaterale;

afecţiuni ale umărului, în cadrul unor determinări poliarticulare, de regulă bilaterale;

afecţiuni ale unor organe situate la distanţă, durerea fiind resimţită la nivelul

umărului.

Primele două tipuri de suferinţe sunt determinate de leziuni intrinseci ale umarului,

iar cel de-al doilea tip de leziuni extrinseci.

În PSH durerea este generată de afectarea structurilor umărului.

Afectarea structurilor umărului – in exclusivitate – de regulă unilateră la, iîn afară

formelor clinice ale PSH: artroza glenohumerală, umărul “Milwaukec”, osteonecroza

aseptică a capului humeral, artrita septică, artrită tuberculoasă, tumorile primitive

(osteosarcomul, mielomul) sau secundare (metastazele osoase), distrofia simpatică reflexă,

traumatismele umărului, gută, pseudogută.

21

Afectarea umarului, in cadrul unor determinari poliarticulare: poliartrita reumatoidă,

spondilită anchilozantă (forma rizomelică), polimiozită, artrita psoriazică, fibrozita.

Afectarea unor organe situată la distanţa (dureri referate): nevralgia cervicobrahială

(discopatii cervicale), sindromul Pancoast-Tobias, afecăiuni biliare (litiaza) si afecţuni

cardiace (coronariene).

Cotul dureros al suliţaşilor:

Este o afecţiune dureroasă localizată la nivelul cotului specifică atleţilor. Proba în

care afecţiunea este întâlnită este aruncarea cu suliţa, de unde şi denumirea afecţiunii. Apare

după eforturi repetate şi violente cu cotul în extensie, iar mâna în supinaţie şi în înclinare

radială a pumnului.

Patologia acestui cot dureros se întâlneşte fie la locul de inserţie a tendoanelor pe

epicondil, fie la joncţiunea tendino-musculară, fie în tendonul însuşi.

Este vorba despre aşa-zisa tendinită cronică sau entesită cronică a cotului,

generatoare de epicondilalgii prezentă la suliţaşi.

Unii autori spun că este vorba de o inflamaţie cronică a periostului (periostită) la

nivelul inserţiei pe epicondil a tendonului al doilea.

În afară de această tendinită, durerile mai pot fi provocate de laxitatea capsulei

humero-radială prinsă de tasarea capului radiusului prin actiunea tendoanelor epicondiliene

asupra lui.

Pentru a aînţelege mai bine epicondilita, reamintim că ligamentul lateral extern se

întinde de la epicondil la ligamentul inelar iar dintre muşchii epicondilieni doar cel de-al

doilea radial are inserţii care corespund localizarii durerii, el inserându-se proximal pe

epicondil. Tendonul primului radial îl acoperă pe cel de-al doilea radial şi are o inserţie

diferită pe epicondil şi este uneori fuzionat sau anastomozat cu acesta.

În mecanismul de producere al cotului dureros al suliţaşului, trebuie ţinut seamă de

elementele tehnice ale probei. Priza suliţei se însoţeşte de o contractură continua a muşcilor

22

extensori ai pumnului şi a flexorilor degetelor mai ales la aruncarea cu elan redus, cînd,

braţul şi suliţa sunt retrase în spate, palma spre în sus. Articulaţia cotului sufera şi ea în tipul

executării aruncării, o solicitare brutală de extensie a antebarţului faţa de braţ.

Orice imperfecţiune a tehnicii de aruncare va accentua acestă solicitare, iar

surmenajul tendinos şi articular cât şi producerea de microtraumatisme repetate ,va duce în

final la acest sindrom dureros al cotului.

Deşi epicondilita este o afecţiune specifica suliţaşilor, ea este prezentă şi la jucătorii

de tenis , la muncitorii manuali care ridică greutăţi şi la cei care lucrează cu instrumente

perforatoare pneumatice etc.

PATOGENIE:

Tendonul celui de-al doilea radial se află sub corpul muscular al primului radial şi are

o implantare complexă:

supraarticulară epicondiliană superficială comună cu extensorul mâinii;

subarticulară profundă pe ligamentul inelar care are o structură nerigidă;

articulara pe capsulă.

Deşi transmiterea forţelor musculare este foarte diferită în fiecare strat după poziţia

cotului, rolul primordial revene extensiei cotului.

- În inserţia superficială, în tendonul conjunct, extensia cotului are drept efect transferul

forţei pe fibrele anterioare având în extremis ca efect sfâşierea lui.

- În inserţia profundă pe ligamentul inelar nu există schimbări în direcţia forţelor, iar

această structură fiind foarte rezistentă este ultima lezată.

- În straturile intermediale, extensia va favoriza alunecarea şi îndepartarea fibrelor.

Concepţia patogenică a unor autori se bazează pe pluristructurarea tendonului şi al

structurilor pe care se fixează, epicondil, capsulă, sinovială, ligamente care prezintă leziuni

degenerative şi reacţionale.

23

Astfel, leziunile descrise de ei sunt următoarele:

- alterarea vizibilă a structurii tendinoase fără discontinuitate în partea anterioară a tendonului

conjunct.

- lezarea în profunzime a celui de al doilea radial cu mici desinsrţii.

- cu multe desinserţii care formează un pseudochist.

- smulgere completă al celui de al doilea radial în afară de inserţia pe ligamentul inelar.

TABLOU CLINIC:

Prezenţa acestor leziuni este decelată prin durerea subiectivă şi obiectivă care este

maximă în patratul antero-inferior al epicondilului. Articulaţia se explorează de preferinţă în

partea posterioară a interliniului articular.

Semnele şi testele epicondiliene se adresează tendonului.

Testul închiderii dureroase a mâinii contra rezistenţei majore prin punerea în extensie

a cotului asociată cu supinaţie.

Testul extensiei cu împotrivire a pumnului şi extensie a cotului.

Asocierea extensiei cotului, pumnului şi mediusului.

Pentru aceasta se face următoarea manevră: kinetoterapeutul prinde cotul în flexie şi

pumnul cu cealată mână, iar cu policele se explorează regiunea laterală a cotului. Reacţia se

citeşte pe faţa pacientului.

Bolnavul întinde în faţă pumnul şi degetele şi se trage de medius. În această atitudine

va întinde cotul, antebraţul fiind în supinaţie. Testul este semnificativ leziunii terndinoase

dacă durerea creşte la fiecare etapă dintrre cele descrise mai sus şi este maximă în pătratul

antero-inferior al epicondilului.

O leziune articulară poate fi suspectată dacă se palpează cracmente şi semnul

resortului.

24

Compresiunea nervului radial la nivelul “arcadei lui FROHSE” între cele două capete

ale muşchiului scurtul supinator este tradusă printr-o durere difuză localizată pe marginea

radială a antebraţului şi are recrudescenţă nocturnă. Din nefericire nu prezintă nici un caracter

specific obiectiv, durerea fiind centrată pe epicondil. Studiul vitezei de conducere a nervului

radial permite comfirmarea diagnosticului.

EXAMENUL RADILOGIC:

Examenul radiologic este obligatoriu atât în epicondialgiile acute cât şi în cele

cronice. El are scopul de a descoperi modificări în structura osoasă a epicondiliului lateral

sau medial, capul radiusului precum şi în spaţiul articular dintre aceste două oase.

R.M.I-Tomodensitometria şi Ecografia sunt examinări recomandate în cazurile de

epicondilită rezistentă la tratament.

R.M.I ajută la diagnosticarea degenerescenţei primare a tendonului II radial şi la

decizia intervenţei chirurgicale. R.M.I corelată cu tratamentul chirurgical şi examenul

histologic poate stabili degenerarea tendonului şi gradul de uzură.

Elecromiografia este un examen complementar care demonstrează în cotul dureros al

suliţaşului o mare activitate a extensorilor pumnului şi muşchiul pronator în momentul

precedent zborului suliţei şi anume, cel de desprindere.

Artroscopia reprezintă în ultimii ani o metodă foarte bună de decelat prerzenţa

leziunilor osoase intraarticulare, a cartilajului articular, a franjurilor sinoviale şi acorpilor

străini. Tot cu ajutorul ei se paote executa o extirpare chirurgicală a franjurilor sinoviale,

sinovectomia cotului sau a eventualilor corpi străini.

TRATAMENTUL:

Tratamentul consta mai intai in punerea in repaus a cotului, prin intreruperea

eventuala a practicarii sportului respectiv timp de cel putin 15 zile; el cuprinde, de asemenea,

si aplicarea frecventa de gheata pe regiunea dureroasa (crioterapie) si prescrierea de

25

antiinflamatoare pe cale orala sau sub forma de pomada; masajele pot, de asemenea, sa

contribuie la diminuarea inflamarii. Daca durerea persista, infiltratiile locale de

corticosteroizi sunt necesare.

Reluarea activitatii sportive va trebui sa se faca treptat. In caz de recidiva, trebuie sa fie

avut in vedere un tratament chirurgical. in administrarea de injectii cu cortizon, insa efectul

acestora este de scurta durata. Tratamentul chirurgical se recomanda in mai putin de 10% din

cazuri si consta in extirparea partii tendonului muschiului afectat (scurt extensor radial).

I.4 ELEMENTE GENERALE DE ANATOMIE ŞI BIOMECANICĂ

I.4.1 Anatomia coloanei vertebrale:

Coloana vertebrală este cel mai important segment al aparatului locomotor. Este

elementul de suţinere şi dispune de un mare grad de mobilitate. De ea sunt legate

toate celelalte segmente care alcătuiesc trunchiul şi tot pe ea se inseră membrele

superioare şi inferioare.

Coloana vertebrală ne conferă simetria corpului şi direcţia de mişcare. Ea

înconjoară şi protejează sistemele noastre de comunicare şi face posibilă atât

mobilitatea, cât şi stabilitatea noastră, datorită suprapunerii a mai multor piese osoase

provenite din tubul cartilaginos original.

Segmentul complex, de o mare importanţă funcţională, coloana vertebrală - aşa

după cum arată sinteza sistematică a lui Reinberg - este alcătuită din 33 sau 34 de

segmente osoase, 334 de suprafeţe articulare, 24 de discuri, intervertebrale cu 730 de

puncte de inserţie. Asupra coloanei vertebrale acţionează nu mai puţin de 730 de

muşchi cu acţiune directă, la toate acestea trebuind adăugate formaţiunile nervoase

(somatice şi vegetative), vasculare,etc.

26

Scheletul coloanei vertebrale:

Coloana vertebrală este alcătuită din 33 sau 34 de piese osoase suprapuse,

numite vertebre. Vertebrele au o parte anterioară, denumită corp şi o parte posterioară,

denumită arc. Aceste două părţi închid între ele canalul vertebral.

Corpul vertebral este partea cea mai voluminoasă şi are forma unui cilindru scurt, care

prezintă două feţe (superioară şi inferioară) şi o circumferinţă. Cele două feţe ale

corpului vertebral sunt alcătuite dintr-o lamă de ţesut osos fibros, numită placa

terminală.

Arcul vertebral are o formă neregulată. Posterior şi median prezintă o apofiză

spinoasă, lateral doua apofize transverse şi deasupra şi dedesubt câte doua apofize

articulare (în total, patru apofize articulare dinspre vertical). Între apofiza spinoasă şi

apofizele articulare se găsesc lampele vertebrale. Porţiunile care leagă arcul vertebral se

numesc pediculi.

Coloana vertebrală se împarte în patru regiuni, fiecare dintre ele fiind alcătuită,

în mod normal, dintr-un număr fix de vertebre (fig.nr.3):

-regiunea cervicală :7 vertebre;

-regiunea dorsală :12 vertebre;

-regiunea lombară : 5vertebre;

-regiunea sacrococcigiană : 9 - 10 vertebre;

27

(fig.nr.3)

Vertebrele din fiecare regiune au caracteristici morfofuncţionale legate de

îndeplinirea celor doua funcţii importante ale coloanei vertebrale umane: funcţia de a

suporta greutatea capului, trunchiului şi a membrelor superioare şi funcţia de a asigura

o mobilitate suficientă.

Suprafeţele de sprijin ale corpurilor vertebrale cresc de la o vertebră la alta,

forma lor fiind determinată de solicitările dinamice. În regiunea cervicală şi în cea

lombară, diametrul tranversal al corpurilor vertebrale este proporţional mai mare decât

cel anteroposterior, ceea ce explică posibilitaţile mai mari ale acestor regiuni de a

realiza mişcările de flexie şi extensie.

Vertebrele dorsale au corpul rotund, canalul vertebral îngust şi circular, apofizele

spinoase mult înclinate înapoi. Apofizele tranverse prezintă la vârful lor, pe faţa

anterioară, o faţetă articulară pentru tuberozitatea coastei corespunzatoare.

28

(fig.nr.4)

Vertebrele lombare sunt cele mai voluminoase, au corpul uşor lăţit transversal,

apofizele spinoase dispuse orizontal, iar apofizele tranverse atrofiate. Văzut din profil,

corpul vertebrelor lombare este mai înalt la partea lui anterioară decât la cea

posterioră. În afara acestor caracteristici regionale, fiecare vertebră prezintă şi diferenţieri

morfofuncţionale individuale, rezultate din adaptare specifică de-a lungul evoluţiei

filogenetice.

ARTICULAŢIILE:

Între vertebre se realizează o serie de linii articulare, care se clasifică în:

articulaţiile corpurilor vertebrale (intersomatice), articulaţiile apofizelor articulare,

articulaţiile lamelor vertebrale, articulaţiile apofizelor tranverse.

Articulaţiile corpurilor vertebrale sunt amfiartroze perfecte.

Suprafeţele articulare sunt date de feţele superioare şi inferioare, uşor concave,

ale corpurilor vertebrale. Între aceste suprafeţe osoase se găsesc discurile intervetebrale.

Discurile intervertebrale sunt formaţiuni fibrocartilaginoase, constituite dintr-o

porţiune periferică fibroasă- inelul fibros - şi una centrală - nucleul pulos (fig.nr.5).

Inelul fibros periferic este alcătuit din lame de fibre conjunctive, care se inseră

profund pe zona compactă osoasă, continându-se cu fibrele colagene ale osului. Ele sunt

orientate oblic faţă de vertebre şi se încrucişează între ele.

29

(fig.nr.5)

Nucleul pulpos central este alcătuit dintr-o masă cu aspect gelatinos, este oval

ca o lentilă turtită şi este format dintr-un ţesut fibros foarte lax, infiltrat de lichid (75-

90%), din câteva celule asemănătoare condrocitelor şi din resturi de notocord.

Nucleul pulpos se comportă fizic ca un gel care pierde apa şi îşi diminua

fluiditatea în raport direct cu presiunea care se exercită asupra lui. Când gelul pierde

apa, se dezvolată în interiorul lui o forţă de inhibiţie care creşte proporţional cu

cantitea de apa pierdută, până când cele două forţe (presiunea exercitată şi forţa de

inhibiţie) se echilibrează.

În regiunea dorsală şi lombară, nucleul pulpos este aşezat la unirea treimii

mijlocii cu treimea posterioară, iar în regiunea cervicală ceva mai înainte, chiar la

unirea treimii anterioare cu treimea medie.

Vascularizaţia variază cu vârsta. La embrion, în ţesutul discului intervertebral -

superior şi inferior - pătrund prin lamele cartilaginoase câte 3 vase, care se obturează

odată cu vârsta, astfel că la terminarea creşterii, discul nu mai este vascularizat.

Prezenţa vaselor în discul adult este posibilă numai în condiţii patologice. Nutriţia

30

cartilajului se face prin inhibiţie, prin lamele terminale ale suprafeţelor articulare

vertebrale.

Rolul discurilor intervertebrale este multiplu :

a) contribuie, prin rezistenţa lor, la menţinerea curburilor coloanei;

b) favorizează, prin elasticitatea lor, revenirea la starea de echilibru după terminarea

mişcării;

c) transmit greutatea corpului în toate direcţiile diferitelor segmente ale coloanei;

d) armonizează şocurile sau presiunile la care este supus fiecare segment în mod

special în cursul mişcărilor sau eforturilor.

Menajarea discurilor intervertebrale faţă de solicitările inerente reprezintă o

obligativitate faţă de însuşi corpul nostru şi trebuie urmărită până şi în cursul luării

celor mai banale poziţii, cum ar fi de exemplu, statul pe scaun. Când speteaza este

înclinată înapoi, lordoza lombară normală dispare, articulaţia coxofemurală se extinde şi

solicitarea discurilor intervertebrale este mai împortantă. În mod corect se şade astfel

încât lordoza lombară să se menţină, ceea ce atrage o mai bună echilibrare a coloanei

vertebrale.

Desigur studiile se complică în timpul efectuării mişcărilor, dar menajarea

discurilor intervertebrale rămâne indispesabilă. Tehnica unui exerciţiu fizic este cu atât

mai corectă, cu cât respectă mai mult legile biomecanice de protecţie împotriva

solicitărilor discurilor intervertebrale. Un exemplu demonstrativ ni-l oferă tehnica corectă

de ridicare a halterelor, în cadrul căreia succesiunea poziţiilor se conformează

necesităţilor funcţionale de menajere a discurilor intervertebrale.

Aparatul ligamentar este alcătuit din doua ligamente (ligamentul vertebral comun

posterior şi ligamentul vertebral comun anterior), care formează două benzi ce se întind

pe toată lungimea coloanei vertebrale.

Ligamentele vertebrale, şi în special cel anterior, dispun de o intervenţie

alcătuită din trunchiuri nervoase amielinice, şi terminaţii nervoase. De aceea, atitudinea

31

de flexie este cea comună în majoritatea afecţiunilor coloanei, pentru că în această

poziţie, ligamentele se destind.

Articulaţiile apofizelor articulare sunt plane şi permit numai simpla alunecare a

suprafeţelor articulare una pe cealaltă.

a) Suprafeţele articulare sunt date de apofizele articulere. Suprafeţele articulare ale

corpului vertebral subiacent privesc oblic în sus şi înapoi, iar cele ale corpurilor

vertebrale supraiacent privesc oblic în jos şi îninte.

b) Aparatul capsuloligamentar este alcătuit dintr-o capsulă fibroasă subţire, întărită în

regiunea dorsală şi lombară printr-un ligament posterior.

c)Sinoviala este foarte laxă şi prezintă şi unele prelungiri.

Dacă nucleul pulpos joacă rolul unei bile pe care corpii vertebrali se pot

mişca, articulaţiile apofizelor articulare joacă rolul unor veritabile ghizi ale mişcărilor,

limitând deplasarea excesivă a vertebrelor. În poziţia stând, aceste articulaţii preiau 20%

din încărcatura vertebrala. Dar, în poziţia stând cu trunchiul înclinat înainte, ele nu mai

preiau nimic din încărcătura vertebrală, lăsând întreaga sarcină exclusiv discurilor

intervertebrale.

Articulaţiile apofizelor spinoase, ca şi lamele vertebrale, apofizele spinoase sunt

unite între ele prin două feluri de ligamente: ligamentele interspinoase şi ligamentul

supraspinos. Primele se găsesc între două apofize spinoase, iar ultimul este un cordon

ce se întinde pe tot lungul coloanei vertebrale. În regiunea cervicală, ligamentul

supraspinos deosebit de bine dezvoltat şi prin extremitatea lui proximala se inseră pe

protuberanţa occipitală externă; el este denumit ligamentul cervical posterior şi are

rolul să menţină pasiv capul şi gâtul , pentru a nu se flecta înainte.

Segmentul motor: la baza mobilităţii coloanei vertebrale se află ceea ce

Schmorl a denumit "segmentul motor" alcătuit din discul intervertebral şi ligamentele

acestuia, găurile de conjugare, articulaţiile interapofizare şi apofizele spinoase cu

ligamentele lor.

32

Segmentul motor poate fi împărţit într-un stâlp anterior şi unul posterior.

Stâlpul anterior este mai puţin mobil, mai solid, prezintă relativ rare inserţii musculare

şi constituie elementul principal de susţinere mecanică pasivă a coloanei. Stâlpul

posterior prezintă numeroase inserţii musculare şi reprezintă elementul principal motor

al coloanei vertebrale.

VASCULARIZAŢIA MĂDUVEI SPINĂRII:

Irigaţia măduvei spinării se realizează de o manieră cu totul aparte şi

cunoasterea ei este indispensabilă înţelegerii sindroamelor ischemice cu deficitelor lor

de neurologie grave, care pot să survină în urma diverselor afecţiuni. Măduva este

irigată de mai multe artere importante, care provin din arterele spinale anterioare şi

posterioare (ramuri ale arterei vertebrale şi ale arterei cerebeloase posterioare). Măduva

lombară este irigată de artere care provin din arterele sacrate laterale, iar măduva

dorsală este irigată de arterele cervicale şi lombare.

MUŞCHII:

Mişcările coloanei vertebrale sunt produse de un număr mare de muşchi, care

se inseră fie pe coloana, fie la distanţă de ea, cum sunt unii muşchi ai gâtului şi

muşchii abdominali.

Dintre muşchii gâtului amintim:

a) Muşchii scaleni se întind de la apofizele tranverse ale utimelor apofize

transverse ale ultimilor şase vertebre cervicale la primele doua coaste. Sunt trei muşchi

scaleni; anterior, mijlociu şi posterior. Muşchii scaleni înclină pe partea lor coloana

vertebrală cervicală şi sunt şi muşchi inspiratori.

b) Sternocleidomastoidianul se inseră proximal pe apofiza mastoidă a osului

temporal, iar distal se inseră prin două capete: unul manubriul sternal, şi celalalt pe

pătrimea internă a claviculei.

Sternocleidomastoidianul flecteză capul pe coloana, îl înclină pe partea lui şi îl rotează,

îndreptând bărbia pe patea opusă.

33

Muşchii paravertebrali sunt în număr de trei şi se găsesc pe faţa anterioară a

coloanei vertebrale:

a) Dreptul anterior al capului se inseră proximal pe osul occipital, înaintea

găurii occipitale; iar distal, pe tuberculii anteriori ai vertebrelor cervicale 3, 4, 5, şi 6.

Muşchiul este un flexor al capului pe coloana cervicală şi al primelor vertebre

cervicale pe celelalte.

b) Lungul gâtului se întinde de la tuberculul anterior al atlasului până la

corpurile vertebrale ale primelor trei vertebre dorsale; este flexor şi rotator al coloanei

vertebrale.

c) Micul drept anterior al capului se inseră proximal pe osul occipital, înaintea

găurii occipitale, iar distal, pe masele laterale şi pe apofizele transversale ale atlasului;

flectează capul pe coloana vertebrală.

Muşchii abdominali anterolaterali au un rol deosebit de împortant în statica şi

dinamica coloanei cervicale.

Se descriu: un muşchi lung -marele drept al abdomenului şi trei muschi laţi: marele

oblic, micul oblic şi transversul.

a) Marele drept al abdomenului perzintă proximal trei langhete: externă, mijlocie

şi internă.

Aceste trei langhete se unesc şi formează corpul muşchiului. Distal, muşchiul se inseră

pe marginea superioară a corpului pubisului. Marele drept al abdomenului coboară

coastele, flectează toracele pe bazin şi pe torace şi este solicitat în mişcările

abdomenului.

b) Micul oblic al abdomenului (oblicul intern) este situat sub marele oblic, dar

fasciculele lui sunt orientate invers faţă de ale acestuia. Se inseră distal pe treimea

externă a arcadei crurale, pe spina iliacă anterosuperioară, pe cele doua treimi

anterioare ale crestei iliace, iar prin aponevroza posterioară a micului oblic ajunge să

se insere pe apofizele transverse ale primei vertebre sacrate şi ale ultimelor vertebre

lombare. Acţiunea micului oblic este asemanatoare celei a marelui oblic; când se

34

contractă de o singură parte, rotează coloana vertebrală de partea muşchiului care se

contractă.

c) Marele oblic al abdomenului (oblic extern) este cel mai superficial muşchi lat

abdominal.

Se inseră proximal pe ultimele 7-8 coaste iar de aici se răspândeşte ca un mare

evantai, îndreptându-se în jos, înainte şi înăuntru. Marele oblic abdominal coboară

coastele (muşchi expirator), flectează toracele pe bazin şi este şi rotator al coloanei

vertebrale.

d) Transversul abdomenului este alcătuit din fascicule dispuse orizontal. Rolul

principal al transversului este de a comprima viscerele abdominale pe coloana

vertebrală. Secundar, acţionează ca muşchi expirator.

Muşchii lomboiliaci sunt consideraţi tot muşchii abdominali, deoarece închid posterior

cavitatea abdominală. Aceşti muşchii se întind între coloana lombară la osul iliac şi

sunt în număr de doi: pătratul lombelor şi psoasul iliac.

a) Pătratul lombelor este un muşchi plat, de forma pătrată, situat pe laturile

coloanei lombare. Este alcătuit din trei grupe de fascicule: iliocostale, iliotransversale şi

costotransversale. Pătratul lombelor este un coborator al utimei coaste, înclină coloana

lateral, de partea muşchiului care se contractă, şi înclină bazinul lateral pe torace.

(fig.nr.6.)

b) Psoasul iliac, situat în partea posterioară a abdomenului, în fosa iliacă internă

şi în partea anterioară a coloanei, este alcătuit din două porţiuni: psoasul şi iliacul.

35

Psoasul este fuziform şi se inseră proximal pe suprafeţele osoase ale unghiului

alcătuit din faţa laterală a corpilor vertebrali lombari cu apofizele lor transverse.

Corpul lui se îndreaptă în jos şi în afară şi se uneşte cu tendonul comun format atât

din psoas, cât şi din iliac.

Iliacul este dispus ca un evantai desfăşurat în fosa iliacă internă, pe care se

inseră proximal. Corpul lui se îngustează din ce în ce mai mult şi se inseră distal pe

tendonul comun, format din psoas şi iliac.

Psoasul iliac are acţiuni complexe: flectează coapsa pe bazin, coloana şi bazinul

pe coapsa, imprimă o uşoară mişcare de adducţie şi rotaţie externă şi o rataţie de

partea opusă muşchiului care se contractă, este flexor al trunchiului pe bazin.

Muşchii posteriori sunt reprezentaţi de numeroşi muşchi, de forme foarte

variate.

Cei mai importanţi :

a) Trapezul, cel mai superficial dintre muşchii spatelui, este lat şi are o formă

triunghiulară. Prin baza lui se inseră pe linia mediană, de la protuberanţa occipitală

externă, pe ligamentul cervical posterior şi pe apofizele spinoase ale vertebrelor

cervicale inferioare şi ale vertebrelor dorsale.

Prin vârful lui trapezul se inseră pe cele două oase ale centurii scapulare.

Trapezul mobilizează centura scapulară şi umărul, ridicându-le şi apropiind omoplatul

de coloană.

b) Romoidul este un muşchi lat şi subţire, se inseră median pe partea inferioară

a ligamentului cervical, pe proeminenţa şi pe apofizele spinoase ale primelor cinci

vertebre dorsale. Se îndreaptă oblic în jos şi în afară şi se inseră pe marginea

vertebrală a omoplatului.

Romboidul trage omoplatul înăuntru şi îl basculează, apropiind ârful omoplatului de

coloana, şi trage coloana de omoplat.

36

c) Marele dorsal este tot un muşchi plat şi triunghiular, dar prin baza lui se

inseră pe faţa externă a ultimelor patru coaste, pe apofizele spinoase ale ultimelor

vertebre dorsale şi ale vertebrelor lombare şi pe buza externă a crestei iliace.

Marele dorsal este adductor, proiector înapoi şi rotator înăuntru al braţului şi trage

trunchiul spre braţ.

(fig.nr.7)

d) Unghiularul se inseră proximal pe apofizele transverse ale primelor cinci vertebre

cervicale, iar distal pe unghiul superointern al omoplatului. Unghiularul trage omoplatul

înauntru şi în sus, şi înclină coloana cervicală de partea lui.

e) Micul dinţat posterosuperior este situat sub romboid, el se inseră proximal pe

apofizele spinoase C5-D3, se îndreaptă în jos şi în afară şi se inseră distal pe coastele

2-5. Este un muşchi inspirator.

37

f) Micul dinţat posteroinferior se inseră distal pe spinoasele D11-L3, se îndreptă

în sus şi în afară şi se inseră proximal pe ultimile patru coaste. Este tot un muşchi

inspitator.

(fig.nr.8)

g) Muşchii cefeii sunt în număr de opt: splenius, marele complex, micul

complex, transversul gâtului, marele oblic şi micul oblic posterior al gâtului.

Prin acţiunea lor combinată contribuie la efectuarea mişcările de extensie, de înclinaţie

laterală şi rotaţie a capului.

h) Muşchii spinali sunt în număr de trei: iliocostalul, lungul dorsal şi

spinotransversalul şi alcătuiesc la nivelul regiunii lombare inferioare, un corp comun

sacrospinalul.

Sunt muşchi extensori ai coloanei şi au rolul importat de a menţine echilibrul

intrinsec al coloanei vertebrale.

Muşchii intertransversali şi muşchii interspinoşi sunt muşchi mici, subţiri,

patrulateri, care unesc apofizele transverse între ele şi apofizele spinioase între ele.

Primii înclină coloana lateral de partea lor, ceilalţi sunt extensori ai coloanei.

38

BIOMECANICA COLOANEI VERTEBRALE

Mişcările coloanei, indiferent de amplitudinea lor, sunt mişcări complexe, în care

intervin mai multe segmente vertebrale.

Ele se realizează prin cumularea uşoarelor deplasări ale corpurilor vertebrale,

care au loc la nivelul discurilor intervertebrale, precum şi la nivelul celorlalte articulaţii.

Aceste mişcări sunt limitate de rezistenţa ligamentelor, forma articulaţiilor intervertebrale

şi de gradul de compresibilitate a ţesutului fibrocartilaginos din care este compus discul.

Mişcarea de flexie ventrală:

În mişcarea de flexie, porţiunea anterioară a discurilor intervertebrale este

comprimată, în timp ce ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene,

ligamentele interspinoase, ligamentul interspinos, şi muşchii spatelui sunt puşi sub

tensiune.

În poziţia ortostatică, muşchii care iniţiază mişcarea de flexie sunt cei ai

peretelui abdominal, mai ales dreptul abdominal şi cei doi oblici, psoasul iliac, precum şi

muşchii subhioidieni şi sternocleidomastoidianul. Odată mişcarea iniţiată, grupul antagonist

al extensorilor coloanei intră în acţiune şi gradează flectarea trunchiului, învingând

forţele gravitaţional.

39

Denumirea Inserţie

Proximală Distală

Sternocleidomastoidian

Drept anterior

Mic drept anterior

Lungul gâtului

Apofiza mastoidă

Occipital

Occipital

Atlas

Stern- claviculă

Vertebre C3 -C7

Apofizele transverse ale atlasului

Vertebre D1 - D3

Marele drept abdominal

Marele oblic abdominal

Marele oblic abdominal

Cartilaje costale 5,6,7

Ultimele 7 -8 coaste

Ultimele 3- 5 coaste;

Linia albă; pubis

Corp pubis

Marginea externă a crestei iliace; spina iliacă anterosuperioară; pubis; linia albă

Arcada crurală; spina iliacă anterosuperioară; apofizele transverse lombosacrate

Psoas iliac Vertebre lombare; fosa iliacă internă

Micul trohanter

Tabel nr.2

Mişcarea de extensie

În mişcarea de extensie, porţiunile posterioare ale discurilor intervertebrale sunt

comprimate, în timp ce ligamentul vertebral comun anterior este pus sub

tensiune.Extensia este blocată în ultima fază de intrare în contact a apofizelor

articulare şi în ultima instanţă şi a apofizelor spinoase.

40

Denumirea

Inserţia

Proximală Distală

Spleniusul capului

Mare complex

Mic complex

Mare drept posterior al gâtului

Mare oblic posterior al gâtului

Mic oblic posterior al gâtului

Occipital,apofiza,mastoida,apofizele

Transverse ale atlasului si axisului

Ligament cervicalposterior, apofizele spinoase D1-D5

Iliocostal

Lung dorsal }Sacrospinal

Spinotransversal

Apofize spinoase,

Apofize transverse,

coaste

Baza sacrului

Interspinosi Apofiza spinoasă Apofiza spinoasă

Tabel. nr.3

Mişcarea de înclinare laterală:.

Muşchii care fac înclinarea laterală sunt: pătratul lombar, psoasul,

intertransversalii şi dreptul lateral al capului. Împreună produc o mişcare de înclinare

laterală pură. Contracţia unilaterală a grupului flexor poate provoca, de asemenea

mişcarea. Mai pot interveni şi muşchii şanţurilor vertebrale şi în special sistemul

transversospinos.

41

Denumirea Inserţia

Proximală Distală

Sternocleidomastoidian

Scaleni

Muşchii cefei care fac şi

extensie (transversalul gâtului)

Trapez

Apofiza mastoidă

Apofize transverse

cervicale

Protuberanţa occipitală

externă; apofize

spinoase

cervicodorsale

Stern-clavicula

Coasta1-2

Clavicula; acromion; spina omoplat

Mare oblic abdominal

Mic oblic abdominal

Ultimele 7-8 coaste

Ultimele 3-5 coaste;

linia albă; pubis

Marginea externă a crestei iliace: spina

iliacă anterosuperioară; pubis; linia albă

Arcada crurală; spina iliacă

anterosuperioară; apofize transverser

lombosacrate

Pătratul lombar

Psoas iliac

Coasta a 12-a; apofize

transverse L1-L5

Vertebre lombare; fosa

iliacă internă

Creasta iliacă

Mic trohanter

Intertransversali Apofiza transversă Apofiza transversă

Tabel.nr.4

42

Mişcarea de rotaţie:

Este maximă în regiunea cervicală, unde atinge 75°. Coloana dorsală se rotează

puţin şi numai dacă se înclină lateral. În coloana lombară mişcarea de răsucire se

execută când coloana este în extensie, mai ales în segmentul dorsolombar. Când

coloana este flectată, mişcarea de răsucire din segmentul lombar nu este posibilă.

Răsucirea se execută prin oblicii abdominali şi prin intercostali, care acţionează

folosind coastele drept pârghii. Ei sunt ajutaţi de sistemul spinotransvers al muşchilor

şanţurilor vertebrale.

Răsucirea de aceeaşi parte se datoreşte marelui dorsal, spleniusului, lungului

gâtului şi oblicului mic abdominal, în timp ce răsucirea de partea opusă se datoreşte

spinotransversului şi marelui oblic abdominal.

43

Denumirea Inserţia

Proximală Distală

a)Rotatori de partea muşchiului

Lungul gâtului

Mic oblic abdominal

Speniusul gâtului

Muşchii cefei

Atlas

Ultimele 3-5 coaste

Occipital; apofiza mastoidă;

apofizele transversale ale

atlasului şi axisului

Vertebrele D1-D3

Spina iliacă anterosuperioară;

apofize transverse lombosacrate

Ligamentul cervical posterior;

apofizele spinoase D1-D5

b)Rotatori de partea opusă

muşchiului

Sternocleidomastoidian

Trapez

Muşchii cefei

Mare oblic abdominal

Psoas iliac

Apofiza mastoidă

Protuberanţa occipitală;

apofize spinoase

cervicodorsale

Ultimele 7-8 coaste

Vertebre lombare; fosa

iliacă internă

Stern-clavicula

Clavicula;acromion; spina

omoplatului

Marginea externă a crestei iliace;

spina iliacă anterosuperioară;

pubis; linia albă

Micul trohanter

Tabel.nr.5

44

I.4.3 Elemente de anatomie a membrului superior:

Scheletul membrului superior

(ossa membri superioris):

Membrul superior este format din patru segmente: umăr, braţ, antebraţ şi mână.

Fiecare din aceste segmente prezintă cate un schelet osos. Asfel, la nivelul umărului se

descriu clavicula şi omoplatul; scheletul braţului este format din humerus; la nivelul

antebraţului se găsesc cubitusulul şi radiusul. Scheletul osos al mâinii este format din 27 oase

aşezate pe trei rânduri:

- 8 oase carpiene;

- 5 oase metacarpiene;

- 14 falange(2, 11, 12, 18, 20).

Clavicula (clavicula): este un os lung, pereche situat în poziţie transversală între extremitatea

superioară a sternului (anterior) şi omoplat (posterior).

Forma este asemănătoare cu un S italic căruia i se descriu două curburi: una internă

(cu concavitatea posterior) şi a doua externă (cu concavitatea anterior).

Clavicula este turtită şi în sens cranio-caudal ceea ce face ca osul să prezinte două feţe

(una superioară şi una inferioară), două margini (una anterioară şi una posterioară), două

extremităţi (una internă şi una externă).

Omoplatul (scapula): este un os lat, pereche, situat în partea superioară şi posterioară a

toracelui şi corespunde ca proiecţie de la primul spaţiu intercostal la cea de-a VII-a coastă.

Datorită formei de triunghi pe care o prezintă i se pot descrie două feţe (una anterioară

şi una posterioară), trei margini şi trei unghiuri.

Humerusul (humerus): este un os lung, pereche, care realizează singur scheletul braţului.

45

Extremitatea superioară a humerusului este formată din:

• capul humeral (capul humeri),

• gâtul humeral (collum anatomicum),

• marea tuberozitate humerală-trohanter (tuberculum majus),

• mica tuberozitate humerală-trohin (tuberculum minus),

• şanţul bicipital sau culisa bicipitală (sulcus intertubercularis).

Corpul humerusului (corpus humeri) are forma unei piramide triunghiulare torsionate

in axul lung, şi prezintă trei feţe distincte:

• faţa anterolaterală (facies anterior lateralis),

• faţa internă –antero-internă (facies anteriori medialis),

• faţa posterioară (facies posterior).

Extremitatea inferioară este turtită în sens antero-posterior şi recurbată in sens

anterior; este destinată articulării cu oasele antebraţului.pentru descriere prezintă:

• suprafaţa articulară formată din:

- capitul humeral (capitulum humeri),

- trohleea humerală (trohlea humeri),

- foseta supracondiliană sau radială (fossa radialis) situată deasupra condilului humeral şi

anterior,

- foseta coronoidiană (fossa coronoidea)

- fosa olecraniană (fossa olecrani),

- şanţul condilo-olecranian, intre trholeea şi condilul humeral.

• epicondiliul humeral (epycondilis lateralis);

• epitrohleea humerală (epycondilis medielis).

46

Cubitusul (ulna): este un os lung, pereche, poziţionat intern, la nivelul antebraţului. În

supinaţie este paralel cu radiusul.

Extremitatea superioară prezinta următoarele elemente anatomice:

• apofiza olecraniană (olecranon);

• marea cavitate sigmoidă (incisura trohlearis);

• mica cavitate sigmoidă (incisura radialis).

Corpul cubitusului (corpus ulnae) are o formă prismatică, mai voluminoasă în partea

superioară şi căruia i se pot descrie:

• faţa anterioară (facies anterior);

• faţa posterioară (facies posterior);

• faţa internă proeminentă;

• marginea externă, laterală sau interosoasă (margo interossea);

• marginea anterioară (margo anterior);

• marginea posterioară (margo posterior).

Extremitatea inferioară prezintă:

• capul cubitusului (caput ulnae);

• apofiza stiloidă cubitală (processus styloideus);

• şanţ posterior prin care trece tendonul muschiului cubital posterior.

Radiusul: este un os lung, pereche situat extern faţă de cubitus, la nivelul antebraţului.

Extremitatea superioară prezintă următoarele elemente anatomice:

• capul radiusului (caput radii) are formă cilindrică şi prezintă la randul său:

- faţa inferioară care se uneşte cu restul osului;

47

- faţa superioară articulară-cupuşoara radială;

- circumferinţa articulară pentru articularea cu mica cavitate sigmoidiană a cubitusului.

• gâtul anatomic (colum radii) care leagă capul de corpul radiusului;

• tuberozitatea bicipitală (tuberositate radii).

Corpul radiusului are formă de prismă triunghiulară:

• faţa anterioară;

• faţa posterioară;

• faţa extenră;

• marginea anterioară denumită şi rădăcina inferioară a tuberozitaţii bicipitale;

• marginea posterioară; marginea internă este ascuţiă şi de inserţie.

Extremitatea inferioară este voluminoasă şi are foma unei piramide patrularere:

• faţa superioară reprezintă vârful piramidei;

• faţa inferoară este vârful piramidei;

• faţa anterioară;

• faţa posterioară.

Scheletul mâinii –oasele carpiene (carpus):

Oasele carpiene sunt oase scurte in număr de 8 aşezate pe:

- un rand superior, antibrahial format din următoarele oase, dispuse din exterior spre interior:

scafoid, semilinar, piramidal, piziform;

- un rand inferior, metacarpian format din următoarele oase, dispuse din exterior spre interior:

trapez, trapezoid, osul mare, osul cu carlig.

În ansamblul aceste oase formeaza masivul carpian care are formă de patrulater cu

diametru mare transversal. Faţa posterioară, dorsală a acestuia este convexă în timp ce faţa

48

anterioară, palmară este concavă prezentând un şanţ longitudinal -şanţul carpian- prin care

trec tendoanele muşchilor flexori.

Oasele metacarpiene (ossa metacarpalia) sunt oase lungi,în număr de cinci şi

formează scheletul palmei.

Falangele (ossa digitorum manus) :

Falangele intră în construirea scheletului osos al fiecărui deget. Pentru police sunt

două falange în timp ce celelalte patru degete prezintă fiecare câte trei.

Denumirea falangelor se face pornind de la extremitatea metacarpului spre vârful

degetelor: falanga (prima), falangină (a doua) şi falangetă (a treia).

Descrierea anatomică a umărului

Centura scapulară leagă oasele membrului superior de scheletul trunchiului şi este

formată din: claviculă si omoplat.

Clavicula este un os lung, pereche în formă de S turtit, orientată transversal, situată în

regiunea anterosuperioară a toracelui, de o parte si de alta a manubriului sternal. Este formată

dintr-un corp şi douî extremităţi. Corpul claviculei: porţiunea medială este convexă anterior,

iar porţiunea laterală este convexă posterior. Extremitatea medială (sternală) este mai

voluminoasă şi prezintă o faţetă articulară pentru manubriul sternal. Extremitatea laterală

(acromială) turtită de sus in jos prezintă deasemenea o faţetă articulară, ovulară, pentru

articulaţia cu acromionul. Faţa superioară a claviculei este netedă. Faţa inferioară prezintă o

poţiune mijlocie, un sant longitudinal (şanţul subclavicular), în care se inseră muşchiul

subclavicular. Medial de acest şant, către extremitatea medială se află tuberozitatea costală,

pe care se inseră ligamentul costo-clavicular. Lateral de şanţ se găseşte tuberozitatea

coracoidă pe care se inseră ligamentele coraco-claviculare.

Omoplatul este un os pereche plat, de forma tringhiulară cu baza in sus, situat in

regiunea dorsocranială a toracelui. Prezintă de studiat două feţe, trei margini şi trei unghiuri

(cranial, caudal si lateral).

Faţa centrală este concavă. Acoperă spaţiul cuprins între coastele a doua şi a şaptea.

Pe ea se inseră muşchiul subscapular. Faţa dorsală, prezintă în partea superioară o lamă

49

osoasă numită spina omoplatului, care porneşte liberă (apofiza) deasupra unghiului lateral,

numită acromion. Acromionul prezintă o faţeta articulară pentru clavicula. Pe spină observăm

o mica suprafaţă triunghiulară – trigonul spinei şi un tubrecul – tu-berculul trapezului. Spina

împarte faţa dorsală a scapulei în două:

fosa supraspinoasa, in care se află mansonul supraspinos;

fosa subspinoasă, mai mare, ocupată de muşchiul subspinos.

Unghiul lateral al scapulei este voluminos. Prezintă o cavitate articulară – cavitate

glenoidă – pentru humerus. În centrul cavităţii găsim tuberculul intraglenoidian. Deasupra

unghiului lateral se află apofiza coracoidă, pe care se inseră muşchiul coracobrahial si

tendonul scurt al bicepsului. Marginea craniala a scapulei prezinta incizura scapulara prin

care trece nervul suprascapular.

– lateral (deltoidul)

– ventral (marele si micul pectoral, subclavicularul, coracobrahialul)

– dorsal (supra si subspinosul, marele si micul rotund, subscapularul).

Grupul lateral :

Deltoidul ocupa umarul ca un manson, avand originea in forma de potcoava pe

marginea craniala a scapulei si claviculei iar insertia sub fomă de V in treimea proximala a

humerusului.

Grupul ventral :

Marele pectoral are originea sub forma de evantai pe clavicula, partea respectiva a

sternului si primele 6 cartilagii costale, iar insertia pe baza laterala a santului bicipital al

humerusului.

Micul pectoral situat sub precedentul, are originea pe fata externa a coastelor 3, 4 si 5

iar insertia pe apofiza coracoida.

50

Subclavicularul – de aspect fuziform, are originea pe primul cartilaj costal, iar insertia

pe fata caudala a claviculei.

Coracobrahialul – are originea pe varful apofizei coracoide printr-un tendon comun

cu scurta portiune a bicepsului, iar insertia pe fata mediala a humerusului in treimea medie.

Grupul dorsal :

Supraspinosul – are originea in fosa supraspinoasa a scapulei iar insertia pe fata

craniala a marii tuperozitati humerale.

Subspinosul – are originea in fosa subspinoasa si pe spina scapulei, iar insertia pe fata

medie a marii tuberozitati humerale.

Marele rotund – are originea pe fata dorsala a scapulei, iar insertia pe baza mediala al

santului bicipital al humerusului.

Micul rotund – are originea pe fata dorsala a scapulei iar insertia pe marea

tuberozitate humerala.

Subscapularul – are originea sub forma de evantai in fosa scapulara, iar insertia pe

mica tuberozitate humerala.

Anatomia funcţională a cotului:

Prin cot se înţelege regiunea care cuprinde nu numai cele trei oase care alcătuiesc un

complex de articulaţii humero-radiale, humero-cubitale şi radio-cubitale superioare, dar şi

zona de trecere şi restructurare între braţ şi antebraţ.

Extremitatea inferioară a humerusului:

Este o zonă osoasă turtită dinaite- înapoi şi în acelaşi timp largită considerabil încât

diamertul tarnsversal al osului este de trei sau patru ori mai mare decât diametrul antero-

51

posterior. Mai mult, extremitatea inferioară a humerusului se recurbează dinapoi înaite în aşa

fel încât se aşează aproape în întregime înaintea planului transversal.

Destinată să se articuleze cu antebraţul, extremitatea inferioară a humerusului prezintă o

suprafaţă articulară şi puţin deasupra ei două proeminenţe supraarticulare pe care se inseră

muşchi şi ligamente.

Suprafaţa articulară:

Suprafaţa articulară este vastă şi accidentată şi corespunde radiusului şi cubitusului. Ea

este împarţită în două porţiuni externă şi internă, separate una de cealaltă printr-un şanţ

intermediar.

- porţiunea externă, numită condilul humerusului sau capitulul humeral, se prezintă sub forma

unei proeminenţe semisferice puţin turtită în sens transversal şi priveşte direct înainte. Se mai

numeşte micul cap al humerusului şi are un diametru antero-posterior în medie de 22 mm şi

unul transversal de 18 mm, el se articulează cu capul radiusului.

- porţiunea internă sau trohleia humerală are forma unui scripete şi se articulează cu marea

cavitate sigmoidă a cubitusului. Ea descrie aproximativ 3/4 sau 4/5 dintr-un cerc şi are două

margini şi un gât.

Gâtul este neted şi orientat în sens anteroposterior. El se îndreapătă oblic de jos în sus

şi dinăuntru înafara, oblicitate care este mai pronunţată în partea posterioară a gâtului decât în

cea anterioară.

Trohleia este limitată înapoi şi în sus printr-o cavitate numită foseta olecraniană unde

se aşează ciocul olecranului în timpun extensiei.

Foseta olecraniană şi foseta coronoidiană sunt separate una de cealaltă printr-o

membrană osoasă subţire, transparentă.

Trohleia şi condiluil humerusului sunt separate printr-un şanţ, cu direcţie verticală,

care corespunde pe schelet marginii cupuşoarei radiusului.

52

Proeminenţele supraarticulare:

Proeminenţele supraarticulare sunt două epifize situate deasupra suprafeţei articulare şi

pe care se inseră ligamente şi muşchi:

- proeminenţa externă, numită epicondil, pe care se inseră ligamentul lateral extern al

articulaţiei cotului şi 6 muşchi ai antebraţului numiţi muşchi epicondilieni (al doilea radial

extern, scurtul supinator, extensorul comun al degetelor, extensorul propriu al degetului mic,

cubitalul posterior şi anconeul);

- proeminenţa interna, numită epitrohleia, este turtită dinainte înapoi şi mult mai proeminentă

decât epicondiliul. Ea se continuă cu marginea internă a humerusului şi dă inserţie

ligamentului lateral intern al articulaţiei cotului precum şi celor 5 muşchi epitrohleeni (rotund

pronator, marele palmar, micul palmar , cubital anterior şi flexorul superficial al degetelor) .

Epitrohleia prezintă uneori pe faţa posterioară un mic şanţ cu direcţie verticală pentru

nervul cubital.

Extremitatea proximală a cubitusului:

La extremitatea superioară cubitusul prezintă anterioar o cavitate articulară în formă de

cârlig sau semilună, denumită mare cavitate sigmoidă a cubitusului.

Marea cavitate sigmoidă:

Marea cavitate sigmoidă este destinată să se articuleze cu trohleia humerusului. În

mijloc ea prezintă o ieşitură longitudinală, nescuţită şi care corespunde gâtului trohleei. De

fiecare parte a acestei ieşituri se află două faţete , internă şi externă, care se înclină una spre

alta şi corespunde celor două versante, intren şi extren –ale treohlei.

53

Olecranul şi apofiza coronoidă:

Anatomic extremitatea superioară acubitusului este consrtuită din două apofize

voluminoase, una posterioară şi superiară cu direcţie verticală (olecranul) şi alta anterioară şi

infrerioară cui direcţie orizontală (apofiza coronoidă).

olecrenul are forma unei prisme cu baza partunghiulară şi prezintă următoarele regiuni:

- o bază foarte largă care face corp cu osul ;

- un varf în formă de cioc, ciocul olecranului;

- o faţa anterioară, articulară care face parte din marea cavitate sigmoidă;

- o faţă posterioară când plană când convexă pe care se inseră muşchiul triceps;

- o fată internă pe care se inseră un fascicul al ligamentului lateral intern al articulaţiei

cotului;

- o faţă externă pe care se inseră fasciculele superioare ale anconeului.

Pe părţile laterale ale olecranului se mai inseră şi câteva fascicole ale muşchilor vast

intern şi vast extern.

Apofiza coronoidă prezintă:

O bază largă care se confundă cu corpul osului, un vârf numit ciocul apofizei

coronoide, o faţa superioară articulară care face parte din marea cavitate sigmoidă, o faţă

inferioară rugoasă pe care se inseră muschiul brahial anterior, o margine internă pe care se

inseră fasciculul anterior al ligamentului lateral intern al cotului, o margine exteră unde se

inseră exremitatea anterioară a ligamentului inelar şi fascicului interior al ligamentului lateral

extern al cotului. La baza apofizei coronoide se gaseste un tubercul rugos, numit tuberculul

subcoronoidian, pe care se inseră ligamentul Weitbrecht.

54

Mica cavitae sigmoidă este articulară şi se etaleză între apofiza coronoidă şi olecran.

Ea se articulează cu cupusoara radiusului şi se continuă cu marea cavitate sigmoidă. Sub ea

se află o mică suprafaţă rugoasă pe care se inseră muşchiul scurtul supinator.

Extremitatea superioară a radiusului:

Prezintă o parte voluminoasă şi rotundă numită capul radiusului. El este turtit în sens

vertical şi are forma unui segment de cilindru cu diametrul de 20-22 mm şi înalt de 8-10 mm.

Faţa inferioară se sudează cu restul osului, iar faţa superioară este liberă şi are o

depresiune sub formă de cupolă sau cavitate glenoidă a radiusului. Este puţin mai întinsă în

sens anteroposterior decât în sens transversal şi corespunde condilului humeral.

Înconjură capului radiusului, regulat circular este puţin mai sus în jumătatea internă

decât în jumătatea lui externă. În cea mai mare parte a întinderii sale (înaite, înăuntru şi

înapoi) capul radiusului prezintă o a a II-a faţetă articulară care corespunde micii cavităţi

sigmoide a cubitusului şi este semilunară şi concavă în afară. Capul

radiusului se aşează pe o porţiune restânsă cilindrică, de 10-12 mm înălţime numită col. Axul

său este puţin oblic de sus în jos şi din afară înauntru, formând astfel cu corpul osului un

unghi obtuz deschis în afară.

Imediat sub col, la partea anterointernă a osului, se ridică o ieşitură ovoidă cu marele

ax vertical, numită tuberozitatea bicipitală, pe care se inseră tendonul inferior al bicepsului.

Biomecanica membrului superior:

La nivelul membrului superior analiza biomecanică se realizeaza în raport cu

elementele anatomice constitutive: centura scapulară şi membrul superior liber.

55

Articulaţia sternoclaviculară :

Este o articulaţie în şa. Suprafeţele osoase care participă la realizarea articulaţiei sunt

acoperite de un fibrocartilaj hialin şi sunt reprezentate:

• din partea sternului marginea laterala a manubriului sternal,

• din partea claviculei extremitatea proximală a osului.

Pentru realizarea congruenţei între suprafeţele articulare există un disc articular.

Capsula articulară prezintă în partea anterioară şi posterioară o srtuctură mai rezistentă.

Stratul intern al capsulei articulare (sinoviala) respectă compartimentarea internă a

articulaţiei. La exterioarul capsulei există, ca mijloc de întarire articulară, dispuse

ligamentele:

• sternoclavicular anterior; • interclavicular;

• sternoclavicular posterior; • costoclavicular.

Articulaţia acromioclaviculară:

Este de tip plan realizată între extremitatea distală, usor convexa a claviculei si o

suprafaţa convcava acromiala. Discul fibro cartilaginos dintre suprafeţele articulare separă

complet cavitatea articulară în două compartimente. Articulaţia este întarită de ligamentele

acromioclaviculare superioare.

Sindemoza coracoclaviculară:

Este o articulaţie de tip fix între faţa inferioară a claviculei şi procesul coracoid al

omoplatului. Este consolidată de ligamentul coraco clavicular format din doua fascicule:

trapezoid si conoid. Prezenta celor două ligamente disipeaza greutatea membrului superior

mai mult spre clavicula şi mai puţin spre acromion şi în acelaşi timp limitează mişcările

dintre omoplat si clavicula.

56

Ligamentele proprii ale omoplatului sunt:

-ligamentul coracoacromial, coracoidian si cel triunghiular care are rol protector pentru

musculatura adiacentă.

Miscarile centurii scapulare:

Miscarile de ridicare si coborare a claviculei se realizează in jurul unui ax orizontal si

sagital. Prin forma anatomica, torsionata a claviculei in timpul miscrilor cele doua extremitati

realizează deplasari de tip invers, concomitent. In miscarea de ridicare extremitatea distala a

claviculei se ridica, îin timp ce cea sternala coboara. Deplasarea in sus a claviculei este de

trei-sase cm ceea ce corespunde unui unghi cu orizontala de 8-10°

Musculatura care ridica umarul:

• fasciculul mijlociu din muschiul trapez,

• capatul clavicular din muschiul sterno-cleido-mastoidian,

• muschiul ridicatorul omoplatului.

Factorii limitativi ai miscarii de ridicare a centurii scapulare sunt:

• coasta I

• ligamentul sternoclavicular anterior si posterior,

• ligamentul interclavicular.

Miscarea de coborare se realizează prin deplasarea în jos a extremitatii distale a

claviculei concomitent constatandu-se si o ridicare a extremitatii proximale. Clavicula poate

cobora cu 4-8 cm ceea ce corespunde unui unghi cu orizontală de 30-40°. Miscarea este

realizată indirect prin tracţiune pe humerus însoţită de contracţia muşchilor: mare şi mic

pectoral, mare dorsal, deltoid, subscapular, ridicător al unghiului omoplatului. Mişcarea poate

fi realizată şi în sens pasiv cand urmează unei mişcari active de ridicare, prin acţiunea

factorilor gravitaţionali.

57

Factorii care pot limita miscările sunt: ligamentul costo -clavicular şi ligamentul

sternoclavicular anterior.

Mişcarea de proiecţie anterioară este realizată prin participare a muşchilor sterno-

cleido-mastoidian, mare dinţat, mare şi mic pectoral, daca braţul participă activ la mişcare-

mare dorsal când ia punct fix pe inserţia de origine.

În proiecţia posterioară cu valoare tot de 4-5cm extremitatea distala claviculară se

orientează posterior în timp ce cea sternală alunecă uşor anterior. Musculatura cu care se

poate realiza mişcarea este reprezentată de: muşchiul trapez, sterno-cleido-mastoidian,

romboid, mare dorsal.

Mişcarea de circumducţie este o mişcare sumată de ridicare, proiecţie anterioară,

proiecţie posterioară. Mişcarea de circumducţie este realizată concomitent de cele doua

extremităţi ale claviculei: la cea interna amplitudinea este mai mică, la cea externa mai mare

şi de sens invers cu cea internă.

Mişcările omoplatului:

Datorita unor particularităţi anatomice omoplatul pentru mişcarea de ridicare

presupune îndepărtarea marginii vertebrale a omoplatului de apofizele spinoase

vertebrale.Muşchii care realizează aceasta mişcare sunt: fasciculul superior din trapez,

ridicătorul unghiului omoplatului si micul si marele romboid.

Miscarea de coborare presupune apropierea unghiului inferior al omoplatului de

coloana vertebrala.

Muschii pentru miscarea de coborare de la nivelul omoplatului sunt:

- fasciculul inferior din muschiul trapez ,complexul muschilor romboizi, marele dintat si

marele dorsal.

Bascularea cu rotaţie este mişcarea în care unghiul supero-extern al omoplatului se

ridică si se îndreapta anterior concomitent cu îndepartarea unghiului inferior al omoplatului

58

fata de linia mediana a coloanei vertebrale. Muşchii care participa la mişcare sunt muschiul

trapez si marele dinaţat.

Biomecanica umărului :

Este o articulaţie sferiodala multiaxiala. Suprafetele osoase sunt: capul humeral si

cavitatea glenoidiana.

Abducţia este mişcarea prin care membrul superior liber se departează de corp .

Musculatura abductoare este reprezentată de muşchiul supraspinos, muşchiul deltoid şi lunga

porţiune din bicepsul brahial.

Adductia este miscrea de sens invers abductiei. Musculatura efectoare este formata

din: in principal subscpular, subspinos, mic si mare rotund, mare pectoral, mare dorsal.

Accesorii sunt: deltoidul, coracobrahialul, scurta portiune a bicepsului brahial, lunga portiune

a biscepsului brahial.

Proiectia inainte (anteductia) si proiectia inapoi (retroductia) sunt realizate in jurul axei

transversale ce trece prin centrul marelui trohanter si prin centrul cavitatii glenoidiene.

Musculatura anteductoare: mare pectoral, deltoid, biceps brahial si supraspinos. Musculatura

retroductoare: fasciculele posterioare ale muschiului deltoid, marele rotund, marele dorsal si

marele pectoral.

Rotaţia interna mai este asimilată şi cu noţiunea de pronaţie deoarece poate să se

realizele concomitent cu pronaţia braţului. Musculatura pentru rotaţia interna: subscapular,

mare pectoral, mare rotund, mare dorsal si biceps brahial.

Rotaţia externa (supinaţia) este realizată de urmatorii muschi: subspinos, mic rotund si

fasciculul posterior din deltoid.

Biomecanica articulaţiei cotului:

Articulaţia cotului este o articulaţie complexă din punct de vedere anatomic, existând

practic 3 articulaţii înglobate într-o singură capsulă articulară:humero-cubitală, humero-

radială, humero-cubitală proximală.

59

Articulaţia humero-radială şi humero-cubitală:

Miscările efectuate din această articulaţie sunt:

- mişcarea de flexie,

- mişcarea de extensie.

Flexia :este mişcarea prin care cele două feţe anterioare ale antebraţului şi braţului se

apropie una faţă de cealaltă. În timpul mişcării cubitusul execută şi o rotaţie axială de 5°

înainte.

Musculatura efectoare este formată din:bicepsul brahial, brahialul anterior, brahioradialisul,

epitrohleeni.

Extensia: este mişcarea de îndepartare a celor două feţe anterioare ale braţului şi

antebraţului una faţa de cealaltă, ajungând ca braţul şi antebraţul să fie unul în prelungirea

celuilalt.

Musculatura efectoare este: tricepsul brahial (în principal), anconeul şi musculatura

epicondiliană (secundar). Un factor important esta şi forţa gravitatională.

Mişcările din articulaţia cotului :

Pronaţia se prezintă ca încrucişarea anterioară între radius şi cubitus astfel încăt radiusul

să ajungă median.

Musculatura pronatoare: în principal rotundul pronator şi accesori muşchiul primul radial

extern, mare palmar, brahioradialul.

Supinaţia este mişcarea prin care are loc orientarea palmei spre în afară. Musculatura

supinatoare : scurt supinator brahioradialul, extensor propiu al indexului, bicepsul brahial şi

lungul extensor al policelui.

Biomecaniaca articulaţiilor mâinii:

60

În regiunea anatomică a mâinii sunt descrise mai multe articulaţii care, dinspre regiunea

distală a oaselor antebraţului spre falangele distale, sunt reprezentate de:

- articulaţia radiocarpiană;

- articulaţiile carpometacarpiene;

- articulaţiile metacarpofalangiene;

- articulaţiile interfalagiene.

Articulaţia radiocarpiană:

Mişcările ce pot fi efectuate din această articulaţie sunt de flexie-extensie, abducţie-

adducţie şi circumducţie.

Mişcarea de flexie se realizează cu muşchii: flexori ai carpului şi degetelor, lungul abductor

al policelui.

Extensia este efectuată de muşchii extensori ai carpului şi ai degetelor.

Abducţia-adducţia presupune contracţia concomitentă a flexorului şi extensorului ulnar al

carpului; intrarea în contracţie a musculaturii flexoare şi extensoare radială a carpului.

Articulaţiile carpometacarpiene:

În aceste articulaţii au loc mişcări de alunecare care sunt mai ample la ultimile două

carpiene. Mişcările sunt abducţia-adducţia şi flexia-extensia.

Articulaţiile metacarpofalagiene: sunt de tip condilian permiţând mişcări de flexie-extensie,

răsfirarea-apropierea degetelor.

Articulaţiile interfalagiene: sunt trohleartroze la nivelul cărora se execută mişcări de flexie-

extensie în jurul axului transversal care trece prin trohleea falangelor.

Fiecare din degetele de la membrele superioare are contribuţia sa în fucţionabilitatea

mâinii.

61

Policele este cel mai inportant:circa 60% din funcţionalitatea mâinii este asigurată de

către acesta.

Indexul este unul dintre principalii stabilizatori ai prehensiunii fiind în acelaşi timp şi

degetul direcţional apucării obiectelor.indexul are cea mai mare sensibilitate, mai ales pe

margiea laterală a falagei distale.

Mediusul este implicat in prehensiune mai ales dacă este vorba de obiecte cu greutate

mare sau în situaţiile în care se schimbă punctul de sprijin (poziţia de atârnat).

Inelarul este adjuvant al mediusului şi al indexului în acte motorii şi în situaţii de

sensibilităţi senzitive.

Auricularul participă le mişcările de prehensiune, este adjuvant al indexului în

direcţionarea obiectelor apucate.

62

CAPITOLUL II

63

II.1. IPOTEZA CERCETĂRII :

Date fiind sechelele posttraumatice cum ar fi pierderea mobilităţii articulare, scăderea

forţei musculare prin atrofierea muşchilor, pierderea stabilităţii, abilităţii şi a mişcărilor

controlate, factori determinanţi în activitatea sportivilor, lucrarea îşi propune să argumenteze

următoarele ipoteze:

- când este momentul să se intervină prin tratamentul kinetoterapeutic al acestora;

- dacă mijloacele şi procedeele selectate şi aplicate după principii metodologice sunt eficiente

şi în cât timp vor reuşi să combată aceste sechele.

- în ce masură tratamentul kinetoterapeutic aplicat precoce odată cu apariţia primelor

algii sau dezalinieri vertebrale vor opri evoluţia deformărilor vertebrale;

- dacă mijloacele şi procedeele selectate şi aplicate în cadrul programelor

kinetoterapeutice reuşesc să obţină o redresare a cifozei dorsale şi înlătura algiile

vertebrale;

- dacă recomandările privind exercţiile de conştientizare a posturii corecte a corpului

în cadrul activităţilor zilnice şi-au adus un real aport de recuperarea funcţională a

afecţiunii vertebrale; .

II.2. MOTIVAŢIA ALEGERII TEMEI:

Practicarea sportului, chiar de la vârste fragede, este în continuă ascensiune, iar

numărul celor care iubesc sportul şi doresc realizarea de performanţe sportive cât mai

competitive au crescut foarte mult în ultimele decade ale secolului de curând încheiat.

Atletismul este unul dintre sporturile cele mai populare, însă în cadrul probele sale

cum ar fi: săriturile, aruncările, alergarile etc., apar solicitări importante la nivelul anumitor

segmente corporale.

Maladia Scheuermann este o afecţiune extrem de rar întâlnită la sportivi mai ales la

cei care practică săritura în lungime, însă, trebuie ţinut seama că este vorba de sportivi tineri,

aflaţi în perioada de creştere.

64

Am ales acestă lucrare în scopul găsirii unor modalităţi de aplicare precoce şi

sistematică a mijloacelor şi procedeelor kinetoterapeutice prin care s-a urmărit

recuperare cât mai rapidă a sporivilor pentru reluarea activităţilpr precedente.

II.3. SCOPUL ŞI OBIECTIVELE STUDIULUI:

Lucrarea de faţă se înscrie pe linia orientării generele a kinetoterapieie moderne si

anume kinetoterapia de recuperare, care constituie cea de-a treia treaptă , alături de

kinetoterapia profilactică şi kinetoterapia de corectare.

„Recuperarea funcţională are ca obiectiv fundamental nu numai restabilirea în stare

anterioară a pacientului, ci şi dezvoltarea la maxim a funcţiilor sale fizice şi mentale, pentru a

compensa pierderile din capacitatea de muncă şi pentru o integrare socială

corespunzătoare”(comform O.M.S).

În cazul lucrării de faţă accentul se pune pe recuperarea tinerilor sportivi, pentru

continuarae activităţilor sportive, spre o viitoare performanţă.

În acest scop, obiectivele cercetării au fost:

- evidenţierea disfuncţionalităţilor prin examinarea funţională şi radiologică a

subiecţilor aflaţi în studiu;

- identificarea şi selectarea celor mai adecvate metode, procedee, mijloacelor

asociate, şi tehnici ce pot optimiza procesul recuperator în funcţie de particularităţile

subiectului privind: vârsta, starea de boală şi posibilităţile fizice ale acestuia;

- structura programelor kinetoterapeutice pe etape în funcţie de evaluările şi

reacţiile subiecţilor.

65

II.4. METODE DE CERCETARE UTILIZATE ÎN STUDIU:

Pentru a desfăşura o activitate corectivă în condiţii bune, trebuie respectate anumite

reguli:

- cunoştinţe de specialitate deosebite ale celui care va desfăşura activitatea;

- alegerea cadrului optim în care se va desfăşura activitatea;

- strângerea de informaţii cu privire la respectivii subiecţi.

Acestea le-am realizat prin:

• Metoda documentării teoretice

Cercetarea ştiinţifică este un proces care vizează descoperirea noului pornind de la

cunoaşterea cât mai deplină a realului existent şi a experienţei anterioare.

În scopul culegerii cât mai multor informaţii în legătură cu tema tratată, am consultat

bibliografia anexată lucrării, întocmind fişe bibliografice al căror conţinut l-am folosit în

lucrare sau l-am consultat ori de câte ori a fost necesar.

• Metode anchetei

Metoda anchetei face parte din metodele cercetării complexe, ocupând un loc

important în obţinerea datelor, informaţiilor necesare pentru cunoaşterea subiecţilor în

dinamica evoluţiei lor, a condiţiilor care au generat afecţiunea şi sechelele aferente acesteia,

pentru cunoaşterea elementelor de genetică ce pot da, pe baza corelaţiilor, un tablou cât mai

complex asupra aspectelor obiective şi subiective legate de subiecţi şi perspectiva evoluţiei

acestora în timp.

• Metoda observaţiei

Observaţia, ca metodă de investigaţie, reprezintă contemplarea intenţionată a unui

fenomen, obiect, proces sau document, în vederea cunoaşterii ştiinţifice a acestuia, prin

înregistrarea şi prelucrarea datelor obţinute.

66

II.5. TESTE ŞI MĂSURĂTORI EFECTUATE:

Goniometrie normală:

Evaluarea amplitudinii mişcării trebuie să aprecieze atât mişcarea pasivă cât şi cea

activă. De obicei, mişcarea pasivă este mai mare ca cea activă (tabelul nr.6şi nr.7).

Valorile normale ale amplitudinilor mişcării articulaţiei cotului:

Tipul de mişcare Mişcare activă Mişcare pasivă

Flexia 0˚ - 135˚ 150˚

Supinaţia 0˚ - 80˚ 90˚

Pronaţia 0˚ - 80˚ 90˚

Tabelul nr.6

Valorile normale ale amplitudinilor mişcării articulaţiei umărului:

Tipul de mişcare Mişcare activă Mişcare pasivă

Flexie 0˚-170˚ 0˚-180˚

Extensie 0˚- 60˚ 0˚- 70˚

Abducţie 0˚-170˚ 0˚-180˚

Abducţie orizontală 0˚- 40˚ 0˚- 45˚

Adducţie orizontală 0˚-130˚ 0˚-140˚

Rotaţie internă 0˚- 70˚ 0˚- 90˚

Rotaţie externă 0˚ - 90˚ 0˚- 90˚

Tabelul nr.7

67

Fiecare tip de mişcare are coeficxienţi funcţionali de mobilitate, elementari, care prin

sumare determină un coeficient global funcţional (tabelul nr. 3 si nr.4).

În tabelul următor (tab nr.4)sunt înregistraţi coeficienţii funcţionali pentru articulaţia

cotului.

Pentru a afla coeficientul funcţional de mobilitate, se înmuşlţeşte cifra gasită la

goniometrie cu coeficientul respectiv al sectorului de mişcare articulară.

Exemplu: flexia unui cot este 50˚(pornind de la poziţia 0˚) – coeficientul funcţional

va fi: 50x0,6 = 30; un alt sold cu flexum de 35˚, are o flexie (de la acest nivel în sus) tot de

50˚ - ceficientul funcţional va fi : 50 x 0,4 = 20, ceea ce înseamnă că acest cot, comparativ cu

primul, are un deficit funcţional de 33%.

Mişcarea Sectorul de mişcare Coeficientul

Flexie 0˚ - 90˚

90˚ -130˚

130˚-140˚

0,4

0,2

0,1

Abducţie 0˚ - 45˚

45˚- 90˚

90˚ - 180˚

0,3

0,2

0,1

Rotaţie internă

Rotaţie externă

Retropulsie

Indiferent de sector

0,1

Tabelul nr. 8

Mişcarea Sectorul de mişcare Coeficientul

68

Flexie 0˚- 20˚

20˚ - 80˚

80˚-100˚

>100˚

0,4

0,6

0,9

0,4

Supinaţie 0˚- 30˚

30˚- 60˚

0,4

0,2

Pronaţie 0˚- 30˚

30˚- 60˚

60˚- 90˚

0,4

0,2

0,1

Tabelul nr. 9

Testarea forţei musculare:

Amintim că definim forţa musculară ca fiind: „capacitatea sistemului neuromuscular

de a învinge o rezistenţă prin contracţie musculară” sau „tensiunea pe care o dezvoltă un

muschi când se contractă ”.

Teoretic se poate presupune că există o forţă maximă obsolută pe care însă niciodată

nu o vom putea testa. Noi testăm forţa maximă relativă, adică forţa dintr-un anumit moment.

Testingul muscular (tabelul nr.10):

69

Grad Calificativ Forţă Anduranţă

5 Normală Realizează mişcare completă contra gravitaţiei şi a unei rezistente puternice.

Se pot realiza toate activităţile curente fără sa obosească (activitate curentă= activităţi zilnice obisnuite cu excepţia muncilor grele).

4 Bună Idem, dar rezistenţa este moderată.

3+ Moderată cu + Idem, dar rezistenţa este uşoară.

Anduranţă limitată; oboseala apare repede.

3 Moderată Mişcare completă contra gravitaţiei.

Nu poate executa decât parţial activităţile curente. Mersul practic nu este posibil.

3- Moderată cu - Miscarea este posibilă contra gravitaţiei doar 50% din amplitudine.

Idem, dar mai accentuat .

2+ Slabă cu + Mişcarea antigravitaţională sub 50 % din amplitudine.

Se pot executa unele activităţi curente doar cu asistenţă mecanică.

2 Slabă Mişcare completă dar cu gravitaţia exclusă.

2 - Slabă cu - Mişcare parţială în condiţii de excludere a gravitaţiei .

Nu se pote performa nici o activitate curentă. Dependenţă totală.

1 Schiţată Nu există mişcare, dar se pote simţi contracţie la nivelul tendonului.

0 zero Nu există contracţie

Tabelul nr.10

70

CAPITOLUL III

71

III.1 LOCUL DESFĂŞURĂRII ACTIVITĂŢII:

Locul de unde am preluat cazuistica şi unde s-a desfăşurat tratamentul recuperator

a fost în Ambulatoriului de Specialitate Roman, sala de kinetoterapie.

MATERIALE NECESARE:

Condiţiile Ambulatoriului de Specialitate Roman sunt:

-săli de kinetoterapie, electroterapie şi masaj

Sala de kinetoterapie este dotată cu:

- bănci de gimnastică, scripeţi, plansete de melacart pentru uşurarea mişcării, mingi

medicinale de cauciuc, gantere, benzi elastice, flexori, spaliere, săculeţi de nisip, aparatura

pentru dezvoltarea forţei musculare..

Pentru examinarea şi evaluarea pacienţilor s-a folosit următoarea dotare:

- cadran somatoscopic, taliometrul, cântar, bandă metrică, nivela, raportor, riglă, fir cu

plumb, goniometru.

Mijloace auxiliare:

1.MASAJUL:

Masajul este o combinatie de manipulatii, de prelucrari mecanice multlipe, aplicate

sistematic asupra organismului, cu mana sau cu aparate special construite, in scopuri

terapeutice sau igienice. Aceste prelucrari, care se executa in majoritatea cazurilor cu ajutorul

mainilor (manipulatii), constau din diferite forme de neteziri, apasari, framantari, stoarceri,

frictiuni, vibratii, scuturari sau lovituri usosare sau puternice, numite manevre de masaj.

Masajul trebuie adaptat la caracteristica anatomica a regiunii, evolutia bolii, starea generala a

bolnavului, sexul, varsta si starea psihica a acestuia.

72

2. ELECTROTERAPIA 

1. Curentul galvanic: este un mijloc clasic şi fidel de sedare a durerilor. Electrodul pozitiv are

o acţiune sedativă locală, ca şi curenţii descendenţi şi curenţi ascendenţi aplicaţi contralateral

duc la o creştere a pragului de sensibilitate.

      Galvanizarea poate să utilizeze concomitent şi introducerea de ioni cu acţiune antalgică

(ionoforeză transversală cu novocaină, aconidină sau revulsiv cu histamină). 

2. Curentul diadinamic: se prescrie în aplicaţii transversale sau longitudinale: o perioadă

lungă, de 4 minute (are efect sedativ), difazat fix 4 minute ambele, 1 dată pe zi. Se

recomandă 10-14 şedinţe.

         Diatermia acţionează asupra ţesuturilor în profunzime, prin căldura pe care o produc

curenţii de înaltă frecvenţă, ca urmare a rezistenţei pe care o opun ţesuturile la trecerea

energiei electrice. Căldura astfel produsă are un efect analgetic. 

3. Curentul faradic

      Se indică faradizarea cu periuţa sau cu ruloul, plimbate pe regiunea dureroasă pudrată cu

talc, legate de electrodul negativ, curentul fiind tetanizat.

      Aceste proceduri sunt bine receptate şi tolerate de pacienţi pentru starea de bine pe care o

degajă şi modul în care, corectând dezechilibrul, se îmbunătăţeşte funcţionalitatea. 

4. Ultrasunetele sunt utilizate în consolidarea fracturilor, datorită efectului de “masaj

mecanic”, tisular, profund, fiind indicat pentru durere, inflamaţie, mobilitate. 

5. Razele infraroşii se pot aplica prin două metode: lămpile de tip Solux şi băile de lumină.

Efectul principal al acestor raze se bazează pe căldura pe care o produc. Ele străbat pînă la

cîţiva centimetri în profunzime, acţionînd atît asupra ţesutului conjunctiv, cît şi asupra

glandelor şi metabolismului general. Ele provoacă totodată şi o vasodialataţie la nivelul

plexului venos. 

73

PROGRAMUL DE KINETOTERAPIE:

Programul kinetoterapeutic ce se efectuează este, în general de durată, de la mai

multe luni la câţiva ani, în raport cu vârsta şi afecţiunile prezentate, şi va fi reluat în

caz de reuşită. De asemenea urmărirea subiectului tratat va fi făcută continu, iar la

copii până la sfarşitul perioadei de creştere.

III.2 Subiecţii, durata şi etapele tratamentului:

Analiza cazului nr. 1- MALADIA SCHEUERMANN:

Pacientul P. C., în vârstă de 15 ani, elev al Liceului cu program Sportiv Roman,

secţia atletism, s-a prezentat pe data de 10.09.2007 la Ambulatoriul de Specialitate Roman,

secţia Fizioterapie în urma recomandării antrenorului său.

După investigaţii a fost diagnosticat cu Maladia Scheuermann. ,stadiul 2, zona

dorsală, cifoscolioză dorsolombară sinistroconvexă.

Diagnosticul a plecat de la o presupusă cifoscolioza. Trebuie precizat faptul că

pacientul a practicat atletisnul de la vîrsta de 12 ani, proba atletică pe care s-a pus accentul

fiind săritura în lungime, lucru favorizant evoluţiei bolii, datorită compresiunilor si

suprasolicitărilor repetate de la nivelul ligamentelor vertebreale şi a vertebrelor.

Programul recuperator a fost format din tratamentul kinetoterapeutic propiuzis şi

mijloacele asociate.

Ca mijloace asociate s-au folosit masajul şi electroterapia (ionizari cu novocaină)

pentru combaterea durerii uşoare cu care pacientul s-a prezentat.

Medicaţia are un rol foarte important în evoliţia bolii.acestea au fodt cu scop

74

decontracturant, antialgic şi antiinflamtor.

Fiind o forma mai puţin accentuată a acestei maladii exerciţiile cuprinse în programul

de kinetoterapie au fost exerciţii specifice pentru asuplizare coloanei vertebrale şi exerciţii

pentru tonifierea acesteia, precum şi exerciţii de respiraţie, relaxare şi exerciţii de

automatizare a poziţiei corecte a spatelui.

Însă kinetoterapia dubuta în primă fază cu exerciţii de posturare iar apoi cu cele de

mers pentru o încălzire specifică tratamentului.

În urma tratamentului aplicat, pe lângă dispariţia durerilor din zona dorso-

lombară s-a observat şi înbunatăţirea poziţiei coloanei vertebrale.

FIŞĂ TRATAMENT NR.1

Nume: P.C.

Sex: M

Vârsta: 15 ANI

Diagnostic: MALADIA SCHEUERMANN, zona dorsală, cifoscolioză dorsolombară

sinistroconvexă

Data intrării în tratament: 20 septembrie 2007

Data ieşirii din tratament: 15 mai 2008

Profesie: elev

Tratament asociat: masaj electroterapie şi medicaţie antiinflamatoare şi decontracturantă

(Ketonal, Movalis, Midocalm etc).

Data intrării în

Data ieşirii din tratament

75

E xamen

tratament 20-09-2007

15-05-2008

COLOANA VETEBRALĂ

(mărimea curburilor în

cm)

PLAN

SAGITAL

C7 5, 46 50

Dorsal 0 0

Lombar 5,43 49

Sacrat 0 0

SPATE Bazin N N

E

X

A

M

I

N

Ă

R

I

A

N

T

R

O

P

O

M

E

T

R

I

C

E

Dr. 80 80

Stg. 80 80

Talia 175 176

Bustul 84 86

Greutatea 74 75,5

Elasticitatea

pulmonară

4 7

Genunc

hi

Dr. - -

Stg. - -

Glezne Dr. - -

Stg. - -

Picior Dr. - -

Stg. - -

MIJLOACE ASOCIATE MasajElectroterapieMedicaţie

+ +

Tabel.nr.11

Programul de kinetoterapie

76

Tratamentul terapeutic s-a efectuat în 3 etape:

I etapă - a constat în luarea la cunostinţă a defectelor posturale, reeducarea

poturală şi asuplizarea practicată în scop corector. Această primă etapă a durat 5-8

şedinţe, însotiţe de relaxare şi învăţarea pacientului de a păstra poziţiile corecte în

activităţile zilnice.

EXERCIŢIILE DE POSTURARE

Noţiunea de postură este concretizată prin impunerea în scop terapeutic a unei

atitudini corective. Ca urmare a acestei atitudini impuse la care sunt supuse articulţiile

şi muşchii în cauză, se dobândeşte în final o amplitudine articulară corespunzatoare şi

se modelează retracţiile musculo-tendinoase. Deci posturile asigură realizarea a două

obiective: unul sedativ şi celalalt morfologic.

Subiectul va lua cunoştinţă de deficitul sau postural şi a corecţiilor necesare,

fie la oglindă cu trei feţe, ce permite să fie văzut profilul fără rotaţia capului sau a

trunchiului, fie în ortostatism cu spatele pe un plan vertical

1.În faţa oglinzii: redresarea activă a segmentelor corpului executate atât din faţă

cât şi din profil.

2. În faţa oglinzii: în ortostatism, cu mâinile împreunate pe creştetul capului,

toracele şi lomba drepte: se realizează întinderea în ax contra uşoarei presiuni date de

mâini; se merge prin camera în aceeaşi poziţie; coatele sunt trase spre înapoi, dar fără

să determine creşterea lordozei.

3. Poziţia iniţială: din ortostatism cu corecţie locală, cu asocierea corecţiilor

întregii coloane şi menţinerea acestora cu purtarea unui săculeţ pe cap.

Mobilizare: cu menţinerea săculeţului pe cap, se efectuează exerciţii: extensie pe

vârfuri şi semiflexia membrelor inferioare.

4. Din aceeaşi poziţie de mai sus, se menţine greutatea pe cap, în timp ce se

efectuează unele exerciţii mai generale: mers cu greutatea pe cap – normal, pe călcâie,

pe vârfuri; braţelor li se lasă libertatea de mişcare; ridicarea verticală a braţelor, cu

77

haltere; se menţine corecţia în poziţie aplecat înainte.

5. Poziţia iniţială: în ortostatism, lângă un spalir, cu călcâiele la o distanţă de 12-

15 cm, se apleacă corpul spre înapoi, până când ceafa şi spatele se spijină de scara

fixă; lomba aplatizată; se flectează genunchii, alunecând în jos cu corpul pe spalier,

apoi genunchii se extind şi trunchiul urcă mereu păstrând contactul cu scara. Se

înclină corpul înainte “pe glezne “, până se ajunge la verticală şi menţinând poziţia

dreaptă de pe spalier, se merge prin cameră.

Exercitiul se repetă dar cu mâinile la ceafă şi coatele trase înapoi.

6. Aceeaşi poziţie în ortostatism, cu spatele la spalier, se efectuează retroversia

bazinului, genunchii uşor flectaţi la începutul exerciţiului spre a avantaja retroversia,

apoi întinşi. Urmează extensia axială şi retropulsia capului şi a gâtului, la care se

asociază fixarea scapulară şi ridicarea la verticală a unui braţ, apoi a ambelor braţe.

7.Poziţia iniţială: şezând cu picioarele încrucişate (poziţia mahomedană), cu

mâinile înspre coapse, coloana dorsală şi lombară se menţin drepte:

-se flectează capul (bărbia în piept), apoi se revine la poziţia verticală cu

întinderea axială.

-idem, dar în flexie se trece direct în extensie, apoi în verticală;

- flectarea capului înainte, apoi flexie – extensie, pe planul de 45° stâng, apoi

drept. După fiecare mişcare se trece prin poziţia verticală, cu întindere în ax;

- Circumducţie a capului- mişcare lentă.

EXERCIŢIILE DE MERS:

1. Mers cu respiraţie, ducând mâinile prin îninte sus şi coborându-le prin

lateral.

2. Mers cu o minge medicinală pe cap, susţinută din lateral, cu ridicarea câte

unui genunchi la piept.

3. Mers cu ducerea braţelor prin înainte sus, cu arcuire, având

un baston apucat de capete.

4. Mers pe vârf cu paşi mici, cu un baston la spate peste omoplaţi, ţinut între

coate.

5. Mers cu mâinile la ceafă cu ducerea câte unui genunchi la piept

78

6. Cu bastonul apucat de capete ţinut la ceafă, mers cu ducerea unui genunchi

la piept.

Fig.9

II etap ă – este etapa corectivă. În această etapă un rol important îl ocupă asuplizarea şi

tonifierea musculară caracteristică deviaţiilor, fiind în măsură să menţină corecţia. Se

trece la tonifierea generalizată a musculaturii trunchiului şi a membrelor. Programul de

kinetoterapie învăţat la sală se continuă şi la domiciliu.

.

ASUPLIZĂRI ALE COLOANEI DORSALE:

Exerciţiile pentru asuplizarea coloanei sunt urmatoarele: (au fost ezecutate în ordinea

descrisă, în cadrul fiecărei şedinţe de kinetoterapie, din a II- atapă a recuperării).

1. Poziţie iniţială: stând cu spatele la scara fixă apucă şipca cât poate de sus

păstrând contactul cu solul, dar depărtându - se la o jumatate de pas de scara fixă;

kinetoterapeutul se plasează între scara fixă şi spatele pacientului, priza :o mână pe

coloana vertebrală în regiunea dorsală medie, contrapriza : cuprinde cu antebraţele

bazin, degetele pe cresta iliacă opusă.

Acţiune: priza execută presiuni pe faţa dorsală de jos în sus, iar contrapriza

exercită o presiune pe orizontală asupra bazinului.

79

2. Poziţie iniţială: patrupedă, alunecarea în înainte, coapsele verticale, braţele

întinse înainte, mâinile la sol, trunchiul mult înclinat înainte, permitându-se maximum de

acţiune la D6-D8.

Mobilizare: mişcări active de împingere a pieptului pe sol pe o expiraţie

relaxată.

Fig.10

3. Poziţie iniţială: patrupedă, braţele flectate, coapsele înapoia verticalei, capul şi

gâtul în corecţie: se împinge pieptul spre sol, în timpul expiraţiei, şi revenire cu

inspir.

4. Poziţie iniţială: pe genunchi cu şezuta pe călcâie, braţele sprijinite pe un

taburet: ducerea pieptului în jos, cu arcuiri ale spatelui.

5. Poziţie iniţială: decubit dorsal, genunchii flectaţi, picioarele cu plantele pe

perete, cu sau fără pernă aşezată la vârful cifozei.

Mobilizare: mişcare toracovertebrală efectuată de către kinetoterapeut pe

expiraţii relaxate.

6. Poziţie iniţială: decubit dorsal, genunchii flectaţi, picioarele la zid, braţele de-a

lungul corpului cu haltere de 1-2 kg în mâini, menţinându-se corecţiile făcute.

Mobilizare: ducerea braţelor înainte, apoi vertical în prelungirea trunchiului în

inspir; se revine în expir.

Dificultatea exerciţiului va creşte prin aplicarea unui saculeţ cu nisip la nivelul

vârfului cifotic.

7. Poziţie iniţială: decubit dorsal pe un plan înclinat, execută tracţiuni cu

căpăstrul Glissou al regiunii cervico-dorsale.

8. Banca de gimnastică, este sprijinită la un capăt de sipca a şasea a a

spalierului. Pacientul în decubit dorsal, prinde cu mâinile sipca de care aceasta este

sprijinită. Se efectuează contracţie izometrică pentru câteva secunde şi apoi se revine

80

pentru relaxare.

EXERCIŢII DE TONIFIERE:

Tonifierea musculaturii dorsale este deosebit de importantă, mergând mână în mână

cu fixarea scapulară. Se începe cu activitatea de redresare a coloanei dorsale şi se

continuă cu tonifierea musculaturii scapulare.

Exerciţiile se vor executa din decubit ventral, decubit dorsal, din aşezat şi din

ortostatism, dozare şi gradarea lor fiind aceeaşi la fiecare exerciţiu (3x8).

1. Poziţe iniţială: şezând pe un scaun: aplecarea trunchiului înainte cu extensia

spatelui şi ducerea braţelor îndoite la umăr, coatele lipite de trunchi, izometrie 5-10

secunde.

2. Poziţie iniţială: decubit ventral pe o masă cu mâinile prinse de marginea acesteia,

picioarele în afara suprafeţei de sprijin se execută ridicarea picioarelor până la

orizontală şi menţinerea poziţiei 5- 10 secunde.

Fig.11

3. Poziţie iniţială: decubit ventral, cu mâinile prinse la nivelul feselor, se efectuează

adducţia puternică a scapulelor; menţinerea poziţiei, apoi revenire cu relaxare.

4.Din decubit ventral cu o minge medicinală sub abdomen, cu câte o ganteră în

fiecare mână: extensia trunchiului cu ducerea braţelor oblic sus cu inspiraţie , revenire

cu expiraţie.

81

Fig.12

5. Poziţie iniţială: decubit ventral, cu o minge medicinală sub abdomen, braţele în

lateral, coatele flectate, cu câte o greutate în fiecare mână: se face extensia coatelor.-

6.Poziţie iniţială: culcat dorsal pe banca de gimnastică, cu genunchii îndoiti. De la

nivelul pieptului se face extensia braţelor ce ţin un baston de capete apucat.

Kinetoterapeutul poate ajuta la menţinerea genunchilor îndoiţi.

7.Poziţie iniţială: culcat dorsal, cu genunchii îndoiţi la piept, în lungul unuei bănci

de gimnastică : târâre prin tracţiune simultană sau alternative a braţelor la capătul

celalalt al băncii. Între repetări se execută exerciţii de respiraţie.

Kinetoterapeutul poate ajuta la menţinerea bastonului.

8.Poziţie iniţială: şezând pe banca de gimnastică şi având un baston de-a lungul

coloanei vertebrale, prins la un capăt de bancă iar de celalalt capăt pacientul îl apuca

cu ambele mâini, (braţele îndoite la nivelul cefei). Se execută uşoare extensii ale

coatelor şi implicit a trunchiului, menţinând contactul coloanei cu bastonul.

EXERCIŢII RESPIRATORII:

Exerciţiile respiratorii sunt importante deoarece interesează o mare parte a

regiunii cervico-dorso-lombară.

Exerciţiile privind reeducarea respiratorie cuprind atât exerciţii de reeducare a

actului respirator, de asuplizare toracică precum şi de dezvoltare toracică şi

funcţională.

1. Recunoaşterea şi controlul timpilor respiratorii: inspirul, marcând începutul

exerciţiului, expirul oprirea lui.

2. Studiul expiraţiei în poziţie ortostatică corijată, cu spatele la perete. Se execută

82

o inspiraţie liberă, apoi se expiră lent, relaxat, prelungită printr-o contracţie

abdominală progresivă, cu retracţia localizată, spre regiunea pubiană.

3. Studiul respiraţiei abdominale şi coastele superioare. Din poziţie de decubit

dorsal, genunchii flectaţi, bazinul basculat, picioarele cu plantele pe sol. Se face

o expiraţie liberă, urmată de o respiraţie toracală, abdomenul rezistând umflării

exagerate.

4. Poziţie iniţială: culcat dorsal cu genunchii îndoiţi, bazinul basculat, o mână pe

torace, cealaltă pe abdomen. Se respiră linistit, amplu, sesizând diferitele

deficienţe: respiraţie nazală insuficientă, imobilitate toracică în regiunea înaltă sau

joasă, respiraţie eventual numai abdominala.

5. Poziţie iniţială: decubit ventral pe sol sau la marginea unei mese, cu o pernă

abdominală şi se va efectua o inspiraţie ampla predominant toracică, şi o

expiraţie lentă, relaxantă, în timp ce kinetoterapeutul apasă coastele cu presiuni

lente pe unghiile posterioare ale acestora şi articulaţiile costovertebrale.

6. Poziţie iniţială: culcat dorsal cu picioarele întinse şi sprijinite pe un scaunel:

săltarea uşoară a picioarelor de pe scaunel menţinându-le în aer 5- 10 secunde

şi expiraţie, revenire cu sprijinirea lor pe scaunel şi pauza cu inspiraţie.

7. Inspiraţie amplă, expiraţie prelungită. Se inspiră amplu, pacientul controlând

manual mişcarea normală a cutiei taracice; se expiră profound, prelungit, cu

contracţia şi retractia musculaturii abdominale.

8. Exerciţii de apnee. Apneea în inspiraţie, apneea în expiraţie. Se va ţine seama

de starea cardiovasculară a subiectului.

9. Poziţia aşezat, corijată, lărgirea unui hemitorace prin extensie laterală lentă pe o

inspiraţie profundă. Pacientul trebuie să simtă lărgirea hemitoracelui, respirând

numai pe nară de partea respective.

EXERCIŢII DE CONŞTIENTIZARE A POSTURII COLOANEI:

Kinetoterapia trebuie să lase locul programului de kinetoprofilaxie secundară, de

prevenire a recidivelor, program ce poartă denumirea de şcoala spatelui(“school back”)

83

1. Poziţie iniţială: în ortostatism la spalier, cu calcâiele la 25-30 centimetri

distanţă de sacra fixa, apoi apropiindu-le treptat.

2. În ortostatism: o mână, cu palma în sus la nivelul pubelui; a doua, cu palma

în jos, la nivelul xifoidului se exersează scurtarea şi mărirea distanţei dintre cele două

mâini.

3. Poziţie iniţială: în ortostatism flectarea la 90° a trunchiului; Mobilizare: se

execută rotări spre înapoi a braţelor.

4. Poziţie iniţială: în ortostatism se execută genuflexiuni cu spatele sprijinit pe

sacara fixă.

5. Poziţie iniţială: din şezând, cu sprijin pe mâini la spate: se execută lordozări

şi delordozări.

6. Poziţie iniţială: în şezând: ridicarea braţelor spre orizontală, apoi spre zenit,

ridicarea coapselor, abducerea lor.

7. Din poziţia patrupedă se execută extensii alternative ale braţelor.

III etapa – este etapa de consolidare şi readaptare. Aceasta este etapa în care se

tinde să se fizeze rezultatele obţinute până acum.

Analiza cazului nr.2-cotul dureros al suliţaşilor:

Pacientul C.G în vărstă de 16 ani, elev al Liceului cu program Sportiv Roman secţia

atletism s-a prezentat la Ambulatoriul de Specialitate Roman, secţia Fizioterapie deoarece

acuza dureri la nivelul cotului membrului superior drept. În urma anamnezei am aflat că

practică atletismul, mai exact aruncare suliţei, de la vărsta de 14 ani. Durerea survenise în

urma unei competiţii în care pacientul a suprasolicitat articulaţia cotului. Investigaţiile

medicale şi anume : radiografia şi a testele speciale pentru cot, au concretiza diagnosticul:

epicondilită.

Prezentarea la specialişti fiind precoce mobilitatea articulară s-a păstrat primul

obiectiv al tratamentului recuperator fiind combaterea durerii. Tratamentul consta mai în

prescrierea de medicaţie antiinflamatoare şi antialgică,iar apoi în punerea în repaus a cotului,

84

prin întreruperea eventuala a practicarii sportului timp 15 zile; el cuprinde, de asemenea, si

aplicarea frecventa de gheaţă pe regiunea dureroasă (crioterapie) si prescrierea de

antiinflamatoare pe cale orală. Am aplicat masaj local,sperând de asemenea, sa contribuie la

diminuarea inflamarii însă durerea a persistat, infiltratiile locale de corticosteroizi fiind

necesare.

Dupa combaterea durerii am intervenit cu tratamentul kinetoterapeutic. În cadrul

acestuia, principalele obiective au fost: refacerea forţei musculare şi refacerea stabilităţii,

mişcării controlate şi abilităţii.

Refacerea forţei musculare pierdute pe parcursul repausului inpus, s-a produs prin

efectuarea de exerciţii de tonifiere a musculaturii flexoare, musculaturii extensoare şi

musculaturii pronatoare.

În urma tratamentului recuperator efectuat, pe lângă dispariţia durerii s-a observat şi

creştere a forţei musculare de la nivelul membrelor de la 3+ (cotul drept) la normal (5, în acea

scala de la 0-5) superioare fapt datorat exerciţiilor de forţa ce s-au executat simetric.

Stabilitatea şi abilitatea mişcărilor membrelor superioare au ajuns la acelaşi nivel la care

elevul fusese înainte de apariţia durerii, lucru foatre important pentru un sportiv.

FIŞĂ TRATAMENT NR.2

Nume: C.G

Sex: M

Vârsta: 16 ANI

Diagnostic: Epicondilită ( Cotul dureros al suliţaşilor), membrul superior drept.

Data intrării în tratament: 18 aprilie 2008

Data ieşirii din tratament: 10 mai 2008

Profesie: elev

Tratament asociat: masaj şi electroterapie(infiltraţii locale de corticoizi), tratamentul

medicamentos (Ketonal, Diclofenac, piroxicalm etc)

85

Testarea Gradul Calificativ Forţă

Iniţială (18.04.08) 3+ Moderată cu+ Realizează mişcare completă contra

gravitaţiei dar rezistenţa este uşoară.

Intermediară (01.05.08) 4 Bună Realizează mişcare completă contra

gravitaţiei, dar rezistenţa este moderată.

Finală (10.05.08) 5 Normală Realizează mişcare completă contra

gravitaţiei şi a unei rezistente puternice.

Tabel.nr.12

Tratamentul kinetoterapeutic:

Refacerea forţei musculare:

Tonifierea musculaturii flexoare:

86

Musculatura flexoare este aşezată înaintea planului frontal al mişcării de flexie –extensie.

Flexorii sunt monoarticulari (brahialul şi brahioradialul) şi biarticulari (bicepsul brahial care

are şi rolul de stabilizator al umărului). Ca muşchi accesori sunt consideraţi epitrohleenii

(rotundul pronator, cei doi palmari, flexorul comul superficial al degetelor şi cubitalul

anterior).

Exerciţiul 1- pacientul în decubit dorsal, cu SH şi cotul extinse, antebraţul supinat, mâna

extinsă: prize pe braţ şi pe palmă, prin care kinetoterapeutul se opune triplei flexii.

Exerciţiul 2- în şezând, cu antebraţul supinat şi sprijinit pe masă: prize pe faţa anterioară a

braţului şi pe cea a antebraţului, subiectul începe exerciţiul prin flexia SH, apoi continuă cu

cea a cotului contra rezistenţei opuse de kinetoterapeut (exerciţiul proximo-distal).

Exerciţiul 3- în decubit dorsal, cu braţul în abducţie orizontală, cotul extins, antebraţul

supinat: prizele, pe braţ şi pe palmă, se opun flexiei mâinii şi adducţiei orizontale a braţului,

concomitent se flectează cotul (exerciţiul disto-proximal şi proximo-distal).

Exerciţiul 4- pacientul în şezând sau în ortostatism, cu braţul la trunchi, cotul extins, în mâna

supinată o ganteră: se execută flexia cotului şi a umărului- revenire lentă (contracţie

excentrică),

Exerciţiul 5- în şezând, cu braţul fixat în semiflexie: se fac tracţiuni ale unei greutăţi trecute

pe un scripete şi reveniri lente, ca în fig. 13.

Fig.13

Exerciţiul 6 (pentru biceps)- din decubit dorsal, cu cotul întins în supinaţie , braţul înafara

mesei în extensie: cu o mână,. kinetoterapeutul încearcă să menţină cotul extins şi să proneze

87

antebraţul, iar cu cealaltă, facând priză pe braţ, sa-l menţină extins, subiectul va axecuta

flexia cotului cu efort de supinaţie, iar la nivelul SH o flexie a braţului, blocată însă de

kinetoterapeut (izometrie)- deci braţul rămâne fixat în extensie, pentru a nu se produce

scurtarea bicepsului la acest nivel.

Exerciţiul 7 (pentru brahialul anterior)- din şezând cu faţa la masă, braţul flectat, cotul pe

masă şi uşor flectat, antebraţul supinat (înălţimea mesei determină unghiul de flexie a

braţului): priza unică pe pumn încearcă să menţină cotul extins şi supinat subiectul execută o

flexie cu pronaţie a antebraţului- braţul rămâne fix, flectat, ceea ce elimină parţial forţa

bicepsului, pronarea scoţând de asemenea din acţiune bicepsul.

Exerciţiul 8- (pentru brahialul anterior)- Pacientul în decubit dorsal, cu cotul întins; prin

pritele arătate în figură, kenetoterapeutul se opune flexiei cotului făcute concomitent cu

pronaţia antebraţului- braţul nu trebuie extins.

Exerciţiul 9- (pentru brahioradial) şezând în faţa mesei, cu cotul uşor flectat pe masă, SH

flectată, antebraţul în poziţie neutră, cu policele spre zenit: kinetoterapeutul aplică priză spre

antebraţ, rezistând la încercarea de flexie a acestuia.

Exerciţiul 10-( pentru brahioradial)- decubit ventral cu membrul superior atârnat spre podea,

antebraţul în pozitie neutră, cu o ganteră în mână: se execută flexia cotului.

Tonifiere musculaturii extensoare:

Extensia antebraţului este realizată doar de tricepsul brahial (lunga porţiune este

biarticulară, iar vastul intern şi cel extern sunt nomoarticulari) şi anconeu.

Exerciţiul 1- în decubit dorsal, cu SH, C si P flectate, antebraţul în supinaţie:priză posterioară

pe braţ şi pe dosul mâinii; subiectul execută extensia degetelor, pumnului, cotului şi a

umărului; flexia iniţială a SH solicită lunga porţiune a tricepsului( facilitare proximo-distală),

iar solicitarea extensorilor mâinii este o facilitare disto-proximală.

Următoarele exerciţii se folosesc pentru antrenarea musculaturii slabe:

88

Exerciţiul 2- în şezând, cu membrul superior pe lângă trunchi, antrebraţul supinat: priză unică

pe faţa posterioară a braţului; subiectul face extensia degetelor şi a pumnului, apoi extensia

SH cu opoziţie-extensorii cotului intră în contracţie izometrică.

Exerciţiul 3- pacientul în decubit ventral, cu braţul în abducţie orizontală şi rotaţie externă,

antebraţul în supinaţie cotul flectat: se execută extensia antigravitaţie.

Exerciţiul 4- în decubit contralateral; membrul superior afectat are toate articulaţiile flectate,

iar antebraţul supinat şi în sprijin pe o placă sau : se execută extensia acapulo humerală a

cotului, şi a mâinii.

Exerciţiul 5- subiectul în decubit dorsal, cu braţul adus orizontal peste torace, cotul flectat,

antebraţul supinat: kinetoterapeutul aplică o priză pe braţ si o alta pe marginea cubitală a

mâinii; pacientul execută simultan abducţia orizontală a braţului, cu extensia cotului şi

ţnclinarea cubitală a mâinii.

Exerciţiul 6- pacientul în decubit dorsa, cu SH abdusă şi rotată intern, cotul flectat, antebraţul

pronat: priză pe braţ şi pe mână; subiectul execută o adducţie a antebraţului cu extensia

cotului – mişcări la care se opune kinetoterapeutul.

Exerciţiul 7- pacientul în decubit dorsal, cu braţul la trunchi,; cotul în flexie completă,

antebraţul în pronaţie, cu o halteră în mână, care va fi dusă spre zenit, prin flexia SH şi

extensia cotului tonifierea musculaturii supinatoare: muşchii principali sunt scurtul supinator

şi tricepsul brahial; muşchii accesori sunt brahioradialul şi epicondilienii.

Tonifierea musculaturii supinatoare

Exerciţiul 1- pacientul în sezând, cu braţul la orizontală (flectat sau abdus) în rotaţie internă

maximă, cotul extins, antebraţul maxim pronat: “priza în brăţară” aplicată pe braţ îl menţine

rotat intern, priză pe pumn- mâna menţinând pronaţia; pacientul execută rotaţia externă a SH,

urmaţă de suăpinaţia antebraţului.

Exerciţiul 2- pacientul în ortostatism, cu membrul superior atârnând pe lângă corp, cu braţul

în rotaţie internă, antebraţul în poziţie neutră: priză dublă “în brăţară”, aplicată de către

kinetoterapeut pe braţ, în treimea distală, menţine rotaţia; pacientul face rotaţia externă de

braţ, continuând cu supinaţia.

89

Exerciţiul 3- în decubit dorsal, cu membrul superior afectat in afara mesei, cu SH în extensie-

adducţie-rotaţie internă, cotul extins, antebraţ pronat: kinetoterapeutul aplică priză pe braţ şi

pe mână; pacientul execută din membrul superior o mişcare de flexie-adbucţie-rotaţie externă

(din SH)- supinaţie (palma este dusă spre zenit) contra rezistentei opuse de către

kinetoterapeut.

Exerciţiul 4- din şezând, cu prizele ca in fig.14 pacientul execută o adducţie de braţ cu o

supinaţie a antebraţului, kinetoterapeutul opunând rezistenţă.

Fig.14

Exerciţiul 5- în decubit dorsal, cu braţul în abducţie orizontală şi rotaţie internă, cotul în

extensie, antebraţul pronat: prize pe faţa inferioară a braţului şi pe palmă-pumn; subiectul

execută o adducţie-flexie-rotaţie externă din SH şi o flexie supinaţie a cotului.

Exerciţiul 6- în şezând, cu cotul flectat pe masă. Kinetoterapeutul aplică priza pe faţa dorsală

a mâinii şi pe antebraţ; pacientul execută o extensie a degetelor, a pumnului (kinetoterapeutul

se opune uşor), apoi a cotului, concomitent cu supinaţia .

Exerciţiul 7- în decubit dorsal, cu membrul superioar ridicat la verticală prin flexia SH,

antebraţul pronat: priză “în brăţară” pe treimea distală a antebraţului şi pumn; pacientul

execută supinaţia asociată rotaţiei externe SH- bicepsul intră foarte puţin în joc.

Tonifiere musculaturii pronatoare.

90

Muschii principali : pătratul pronator şi rotundul pronator. Muşchi accesorii: marele palmar,

flexori comuni (superficiali) ai degetelor si poate accesorii cotului.

Exerciţiul 1- pacientul în decubit dorsal, cu braţul în flexie-abducţie-rotaţie externă, cotul

întins, antebraţul supinat: se execută o mişcare ce conduce mâna spre cotul opus, realizându-

se o adducţie-extensie-rotaţie internă din SH şi supinaţia antebraţului; prin prizele de pe braţ

şi mână, kinetoterapeutul opune rezistenţă.

Exerciţiul 2- pacientul în decubit dorsal, cu braţul pe lângă corp şi în rotaţie externă, cotul

extins, antebraţul supinat: execută o rotaţie internă dinSH concomitent cu pronaţia ; cu

prizele de pe braţ şi mână kinetoterapeutul opune rezistenţă.

Exerciţiul 3- în decubit dorsal, cu braţul în adducţie-rotaţie externă, cotul întins, antebraţul

supinat, mâna la nivelul hemibazinului opus, :kinetoterapeutul opune rezistenţă prin prizele

aplicate pe faţa dorsală a braţilui şi palmă; pacientul încearcă să execute contra opziţiei o

mişcare de abducţie-extensie din SH , flexia cotului, cu pronaţia antebraţului (mâna se duce

spre pectoralul homolateral).

Exerciţiul 4 – pacientul în şezând, cu antebraţul supinat, în sprijin pe o masă, pumnul şi

degetele întinse : kinetoterapeutul face prize pe antebraţ şi palmă (cu indexul şi mediusul),

pacientul execută o flexie a degetelor, pumnului şi cotului, concomitent cu pronaţia .

Exerciţiul 5- în decubit dorsal, cu braţul pe lângă trunchi, cotul întins, antebraţul supinat:

priză unică la nivelul pumn-mână, opunându-se fleziei cotului, rotundul pronator este activat.

Refacerea stabilităţii, mişcării controlate şi abilităţii:

Exerciţii pentru flexori:

Exerciţiul 1- pacientul în şezând, cu membrele superioare întionse orizontal înaite, coatele

întinse, mâinile cu degetele întrepatrunse: apropie mâinile de torace, îndepărtând coatele –

mişcare contrată de kinetoterapeut.

91

Exerciţiul 2- pacientul în ortostatism, cu faţa la spalier, apucă bara cu mâinile: cu membrul

superior sănătos execută o împingere puternică în bara spalierului; automat se produce şi o

contracţie a flexorilor cotului opus(afectat).

Exerciţiul 3- în decubit dorsal, pacientul se opune deplasării genuchilor spre stânga, luând

punct fix cu mâna dreaptă în palma kinetoterapeutului, realizând deci contracţie izometrică a

flexorilor cotului.

Exerciţiul 4-din decubit dorsal, cu cotul flectat şi genuchi flectaţi, braţele usor flectate,

antebraţele pronate sau supinate: mâinile apucă o bară fixă ; kinetoterapeutul aplică pe frunte

o presiune în jos, subiectul încearcă sa-şi ridice capul şi umerii de pe masă, luându-şi puncte

fixe în mâini.

Exerciţii pentru extensori:

Exerciţiul 1- pacientul cu spatele la 30 cm de parete, cu membrul superior afectat

sprijinându-se cu palma de perete (cotele moderat flectate), cu cel opus flectat, cotul flectat,

antebraţul pronat, mâna deschisă, pumnul extins: kinetoterapeutul exercită pe această mână,

ca un tampon, o presiune spre posterior; pentru echilibrare, intră în acţiune extensorii cotului

membrului superior care se sprijină de perete.

Exerciţiul 2- în decubit dorsal, cu SH şi cotul flectate, în mâini cu o halteră, care trebuie

împinsă spre zenit.

Exerciţiul 3- pacientul în ortostatism, între două bare paralele, la o înălţime convenabilă,

încăt apucându-le cu mâinile coatele să fie flectate: se ridică apoi capul prin extensia

coatelor.

Exerciţiul 4-din şezut, cu genuchii întinşi, corpul pe spate, sprijinit pe membrele superioare,

care sunt extinse, cu coatele uşor flectate, subiectul ridică bazinul spre extensia CF, ceea ce

activează musculatura extensoare a coatelor.

Exerciţiul 5- pacientul, în decubit dorsal, cu braţele ridicate pe lângă cap, în mâimi cu un

baston: execută întinderea coatelor, cu sau fără opoziţia kinetoterapeutului.

Exerciţii pentru supinatori:

92

Exerciţiul 1- pacientul, cu braţele în abducţie orizontală, ţine un mâini un inel de cauciuc sau

un arc: cu mâna sănătoasă execută o pronaţie, realizând din inelul respectiv un “8”, ceea ce

solicită supăinatorii mâinii opuse.

Exerciţiul 2- se prinde cu mâinile un baston, mâna dreaptă executând o supinaţie, iar cea

stângă o pronaţie.

Exerciţii pentru pronatori:

Exerciţiul 1- pacientul, cu coatele flectate la trunchi, cu antebraţele supinate, ţine în mâini

capetele unui resort de oţel: execută simultam pronaţia celor două mâini.

Exerciţiul 2- utilizând o greutate pe un scripete prins cu două mâniele, se realizează pronaţii

ca la exerciţiul 1.

Analiza cazului nr.3- umărul dureros al aruncătorilor:

Pacientul C.N, în vârstă de 17, elev la Liceul cu program Sportiv Roman, secţia

atletism, s-a prezentat la Ambulatoriul de Specialitate Roman, secţia Fizioterapie, cu durere

la nivelul umărului drept.

În urma testelor (printre ele numărându-se testul”împingerii”) s-a pus diagnosticul de

umăr dureros simplu, fază incipientă în PSH (Periartrită dureroasă simplă neanchilozantă).

Această afecţiune se datorează microtraumatismelor repetate de la nivelul articulaţiei

umărului, microtarumatisme aparute in urma tehnicii de aruncare defectuase , pacientul fiind

practicant al aruncării ciocanului.

Recomandările iniţiale au fost : încetare oricărui tip de antrenament, cu punerea in

repaus a articulaţiei scapulohumerale. Apoi s-a administrat medicaţia decontracturantă şi

antiinflamatoare (locală şi generală).

Pentru combaterea durerii şi inflamaţiei s-a folosit electroterapia şi medicaţia .

Tratamentul kinetoterapeutic s-a axat pe refacerea forţei musculare şi refacerea

stabilităţii, mişcării controlate şi abilităţii membrului superior.

93

Trebuie menţionat că înaintea oricărei şedinţe de kinetoterapie pacientului i s-a făcut

masaj cu unguente cu miscari uşoare de netezire.

La testarea iniţială a forţei , pacientul avea gradul de forţă 3-(scala de 0-5-testingul

muscular) , acest lucru cauzat de durere. După tratamentele aplicate contra algiilor s-a mai

câştigat un grad şi s-a ajuns la 3. După un interval de 10 zile de la începerea programului de

kinetoterapie s-a mai câştigat încă un grad, ca ulterior , la testul final să se constate că a ajuns

la normal.

Tratamentul de recuperare aplicat pe o perioadă de 24 de zile nu numai că a combătut

durerea şi a adus membrul superior la funcţionabilitatea normală, prin redobândirea forţei,

dar a dus la stabilitatea şi abilitatea funcţională anterioară.

FIŞĂ TRATAMENT NR.3

Nume: C.N

Sex: M

Vârsta: 17 ANI

Diagnostic: Periartrită dureroasă simplă neanchilozantă (umărul dureros al aruncătorului)

Data intrării în tratament: 10 martie 2008

Data ieşirii din tratament: 02 aprilie 2008

Profesie: elev

Tratament asociat: electroterapie (curenţi diadinamici, interferential, ultrasunete), medicaţie

decontracturantă şi antiinflamatoare, unguente aplicate cu manevre de netezire (Diclofenac,

Artrotec, Movalis, Midocalm etc).

Testarea Gradul Calificativ Forţă

Iniţială (10.03.08) 3- Moderată cu - Miscarea este posibilă contra

gravitaţiei doar 50% din

amplitudine

După tratamentul

antalgic (20.03.08)

3 Moderată Realizează mişcare completă

contra gravitaţie

94

Final (02.04.08) 5 Normală Realizează mişcare completă

contra gravitaţiei şi a unei

rezistente puternice.

Tabel.nr.1

Tratamentul kinetoterapeutic:

Refacerea forţei musculare:

Exerciţiul 1- pacientul în şezînd, cu membrul superior de-a lungul corpului în rotaţie

externă şi antebraţul supinat: kinetoterapeutul face priză pe faţa anterioară a umărului şi pa

faţa dorsală a mâinii, executând contrarezistenţe; pacientul în ordine, execută extensia

pumnului, extensia membrului superior şi antepulsia umărului; extensia braţului se

efectuează pentru a bloca scapula tracţionată posterior de deltoid şi lunga porţiune a

tricepsului; în acest timp micul pectoral se contractă pentru a menţine apofiza coracoidă;

împingerea înainte a umărului realizează contracţia concentrică a micului pectoral – forţa lui

va depinde de acţiunea extensorilor umărului.

Exerciţiul 2 – pacientul în pozitia şezând, cu braţul pe lângă corp, antebraţul flectat la

40° şi mâna supinată: kinetoterapeutul cu mâna stângă acroşează umărul pacientului, iar

propriul antebraţ este în contact cu faţa posterioară a braţului pacientului; cealaltă mână

prinde palma bolnavului; kinetoterapeutul contrează anteducţia umărului, extensia

concomitentă a braţului şi încercarea de flexie a cotului.

Exerciţiul 3 – decubit lateral cu braţul alungit şi cotul flectat: kinetoterapeutul prinde

între mâini umărul pacientului executând o presiune spre posterior, la care acesta se opune

împingând înainte umărul.

Exerciţiul 4 – pacientul în decubit dorsal cu membrul superior pe lângă corp, cotul

extins, mâna în supinaţie: kinetoterapeutul face o priză pe faţa anterioară a treimii distale a

antebraţului şi o a doua pe palma pacientului; pacientul execută flexia degetelor – flexia

pumnului – flexia cotului – flexia scapulo-humeralei, până ce braţul trece pe lângă cap – tot

timpul se opune o rezistenţă; dacă mâna este pronată, lanţul de mişcare va fi: extensia

95

degetelor – extensia pumnului etc. ( priza kinetoterapeutlui pe faţa dorsală a mâinii); dacă

antebraţul este în poziţie intermediară de prono-supinaţie, lanţul de mişcare va fi: înclinare

laterală – flexia cotului etc.

Exerciţiul 5 – din şezând, cu braţul pe lângă corp, cotul flextat la 90°, mâna închisă:

kinetoterapeutul face priză pe faţa anterioară a antebraţului şi prinde în pumn mâna închisă a

pacientului; atesta execută o extensie de cot, asociată cu pronaţia antebraţului, concomitent

cu flexia scapulo-humerală – kinetoterapeutul opune rezistenţă.

Exerciţiul 6– în decubit dorsal, cu membrul superior întins pe lângă corp:

kinetoterapeutul la capul pacientului, face priză pe braţ – faţa anterointernă – şi pe palmă;

subiectul execută flexia cu adducţie în SH, ducând braţul spre contactul cu faţa.

Exerciţiul 7 – pacientul în decubit lateral cu braţul abdus la 90° ( la verticală), cotul

flectat la 90° şi mâna în pronaţie: kinetoterapeutul face prize ca în fig.15, pacientul executând

rotaţia internă.

Fig.15

Exerciţiul 9 – subientul în decubit lateral, cu membrul superior în abducţie la verticală cu

cotul extins: cu o mână, kinetoterapeutul se opune adducţiei membrului superior, iar cu

cealaltă acroşează marginea spinală scapulară trăgând-o spre în afară, pacientul opunându-se.

(fig.16)

96

Fig.16

Exerciţiul 10 – pacientul în decubit dorsal, cu braţul în flexie maximă şi uşoară abducţie,

cotul semiflextat şi mâna pronată: kinetoterapeutul plasat ca în fig.17 se opune cu o mână

flexiei simultane a pumnului şi cotului iar cu cealaltă retroducţia umărului.

Fig.17

97

Refacerea stabilităţii, mişcării controlate şi abilităţii

Exerciţiul 1 – pacientul în decubit ventral, cu membrul superior pe lângă corp, ţine în mâini

capetele unei corzi care trece peste un scripete mobil, prins de o altă coardă trecută peste un

scripete fix şi terminată cu o contragreutate: se execută extensia simultană simetrică a

membrului superior bilateral, mobilizând greutatea – umerii vor fi împinşi anterior.

Exerciţiul 2 – subiectul în decubit dorsal, cu braţele în abducţie, coatele flectate, antebraţele

paralele, în mâini cu un baston care stă pe abdomen: executând o rotaţie internă, presează

bastonul pe abdomen – umerii basculează anterior.

Exerciţiul 3 – pacientul în şezând cu membrele superioare ridicate la verticală:

kinetoterapeutul face prize pe pumni, trăgând înapoi şi dezechilibrând corpul posterior;

subiectul se luptă pentru menţinerea echilibrului.

Exerciţiul 4 – pacientul în decubit dorsal, cu braţele la trunchi, coatele flectate, antebraţele la

verticală: prize cu rezistenţă pe cele două tălpi: se solicită pacientului să preseze pe cele două

tălpi, iar în acest moment kinetoterapeutul saltă corpul pacientului– este un exerciţiu disto –

axial – distal

Exerciţiul 5 – în şezând cu ambele membre superioare în abducţie; kinetoterapeutul se opune

la adducţia membrului superior sănătos şi la abducţia membrului superior afectat: contracţia

adductorilor se realizează pentru a creea un punct fix trunchiului, pentru a permite travaliul

adductorilor opuşi .

Exercişiul 6 – în şezând cu membrul inferior atârnat, membrul sănătos cu cotul flectat şi

mâna pe abdomen, membrul superior afectat liber: kinetoterapeutul trage trunchiul

pacientului spre partea sănătoasă, dezechilibrându-l;

.

98

CAPITOLUL IV

99

IV.1. Analiza rezultatelor ( iniţiale şi finale) :

Analiza rezultatelor cazului nr.1 (Maladia Sheuermann):

E xamen

Data intrării în

tratament 20-09-2007

Data ieşirii din tratament 15-05-2008

COLOANA VETEBRALĂ

(mărimea curburilor în

cm)

PLAN

SAGITAL

C7 5, 46 50

Dorsal 0 0

Lombar 5,43 4,90

Sacrat 0 0

SPATE Bazin N N

E

X

A

M

I

N

Ă

R

I

A

N

T

R

O

P

O

M

E

T

R

I

C

E

Dr. 80 80

Stg. 80 80

Talia 175 176

Bustul 84 86

Greutatea 74 75,5

Elasticitatea

pulmonară

4 7

Genunc

hi

Dr. - -

Stg. - -

Glezne Dr. - -

Stg. - -

Picior Dr. - -

Stg. - -

MIJLOACE ASOCIATE MasajElectroterapieMedicaţie

+ +

Tabel nr.14

100

Grafic nr.1

Dupa cum se vede atât în tabel cât şi în grafic, în acest caz rezultatele au fost

favorabile, gradele curburilor micşorându-se considerabil.

Intr-o perioadă de aproape nouă luni, in care tratamentul kinetoterapeutic a fost

aplicat zilnic avem următoarele rezultate:

- zona cervicală reprezentată de vertebra c7 valoare iniţială a fost 5,46cm iar

cea finală de 5cm;

- zona lombară iniţial am înregistrat 5,43cm, iar final 4,90cm.

Astfel un progres considerabil a avut si elasticitate pulmonare care, de la o valoare

de 4cm a ajuns la 7cm.

101

Analiza rezultatelor cazului nr.2 (cotul dureros suliţaşului):

Testarea Gradul Calificativ Forţă

Iniţială (10.03.08) 3 Moderată Miscarea este posibilă contra

gravitaţiei doar 50% din

amplitudine

După tratamentul

antalgic (20.03.08)

4 Moderată Realizează mişcare completă

contra gravitaţie

Final (02.04.08) 5 Normală Realizează mişcare completă

contra gravitaţiei şi a unei

rezistente puternice.

Tabel nr.15

0

1

2

3

4

5

1

TESTING MUSCULAR COT

INITIALA 18.04.2008

INTERMEDIARA01.05.2008

FINALA 10.05.2008

Graficul nr.2

102

Rezultatele tratamentului kinetoterapeutic al acestui caz se pot observa din datele date

de table şi de grafic. Testările forţei musculare au fost făcute în trei etape :

- etapa iniţială reprezentată de data de 10.03.08, unde forţaera la valoare 3, adică moderată,;

- etapa intermediară 20.03.08, unde valoarea forţei musculare ajunsese deja la 4;

- etapa finală 02.04.08, când forţa musculară a atins valoarea de normalitate 5.

Toate acestea în funcţie de tabelul forţei musculare 0-5.

Analiza rezultatelor cazului nr.3 (umărul dureros al aruncătorilor):

Testarea Gradul Calificativ Forţă

Iniţială (18.04.08) 3+ Moderată cu+ Realizează mişcare completă contra

gravitaţiei dar rezistenţa este uşoară.

Intermediară (01.05.08) 4 Bună Realizează mişcare completă contra

gravitaţiei, dar rezistenţa este moderată.

Finală (10.05.08) 5 Normală Realizează mişcare completă contra

gravitaţiei şi a unei rezistente puternice.

Tabel nr.16

103

0

1

2

3

4

5

1

TESTING MUSCULAR UMAR

INITIALA 10.03.2008

INTERMEDIARA20.03.2008

FINALA 02.04.2008

Graficul nr.3

Valorile testingului muscular pe scara 0-5 din cazul nr 3 se pot observa in grafic ul nr

3 şi tabelul nr . Valorile înregistrate sunt următoarele:

- iniţial, la data de 10.03.2008 forţa musculară a membrului afectat era de 3+;

- la data de 20.03,2008 forta musculara a atins 4:

- la testarea finală de la sfârşitul tratamentului s-a inregistrat o forţă de 5, adică o forţă

normală.

104

IV.2. RECOMANDĂRI:

Pe lângă programul de recuperare prin kinetoterapie, fiecărui pacient i-am

recomandat şi mijloacele asociate kinetoterapiei adică: împachetarea cu parafină şi

electroterapie (curentul diadinamic, curentul faradic, ultrasunetele, razele infraroşii).

În cadrul programului de recuperare pacientul a primit un program de reguli ale

posturii şi a fost învăţat ca exerciţiile din sala de kinetoterapie să fie executate şi acasă,

pentru menţinerea rezultatelor obţinute prin tratamentul recuperator. Părinţii şi antrenorul

acestuia au fost sfătuituiţi să-i sprijine şi să-l controleze pentru a preveni unele

accidente.

Viaţa nu poate fi concepută fără ingestia substanţelor nutritive pe seama cărora

se desfăşoară procesele vitale, alimentele trebuie considerate ca fiind sursa principală de

energie.

Alimentaţia este cel mai important factor de mediu care poate influienţa

organismul, pozitiv sau negativ, de aceea pentru menţinerea sănătăţii şi satisfacerea

nevoilor energetice, plastice trebuie să cuprindă elementele care o alcătuiesc (proteine,

lipide, glucide, săruri minerale, vitamine, apă şi fibre vegetale).

În scopul protecţiei şi refacerii cartilajului i s-au administrat condroprotectoare

obţinute din extracte de cartilaj şi măduvă osoasă. Ele au scopul de a normaliza şi a stimula

metabolismul perturbat al cartilajului.  

105

IV.3 CONCLUZII:

1.Din activitatea specialiştilor şi din literatura de specialitate reiese că deficienţele se

pot corecta cu uşurinţă prin folosirea exerciţiului fizic adaptat, localizat la segmentul

interesat.

2. Din multitudinea posibilităţilor de combinare a diferitelor tipuri de exerciţii se pot

alcătui programe de kinetoterapie în scop profilactic dar şi corectiv pentru membrele

superioare sau pentru oricare alt segment, pentru corpul în întregime.

3. În aplicarea exrciţiilor, atât în programele de kinetoterapie practicate în instituţii

(şcolare sau spitale, policlinici) cât şi la domiciliu, trebuie respectate regulile metodice în

privinţa individualizării efortului, dar şi cele de formarea a deprinderilor motrice corecte (de

la uşor la greu, de la cunoscut la necunoscut, de la simplu la complex).

4. Penrtu realizarea obiectivelor propuse, kinetoterapeutul trebuie să fie foarte bine

pregătit, să cunoască aspecte legate de postura corectă şi incorectă a corpului uman, tehnicile

de investigaţie ale aparatului locomotor şi să aibă cunoştinţe bune de psihopedagogie.

106

BIBLIOGRAFIE:

1. Albu Constantin, Vlad Tiberiu- Leonard , Albu Adriana- “Kinetoterapia Pasivă”-

Editura Polirom, 2004.

2. Antonescu D.,Obrascu C., Oveza A. – “Corectarea coloanei vertebrale” – Editura

Medicală- Bucureşti, , 1993.

3.Andrei Demeter -„Fiziologia sporturilor”- Edit. Stadion- Bucureşti, 1972.

4. Baciu Clement – “Anatomia funcţională şi biomecanică aparatului locomotor”- Editura

Bucureşti, 1972.

5. Bălteanu V – “Corectarea deficienţelor fizice în şcoală”- Editura Altius Academy-

Iaşi 2000.

6. Bălteanu V –“ Îndrumar practic de kinetoterapie”- Editura “Univ. Al. I.Cuza “- Iaşi,

1997.

7. Bălteanu V – “Profilaxia şi terapia deficienţelor fizice în şcoală”- Editura Univ. “Al.

I.Cuza “- Iaşi ,1999.

8. Bălteanu V – “Posibilităţi actuale de corectare a deficienţelor fizice ale coloanei

vertebrale la elevi”- Zilele Univ. Al. I.Cuza “- Iaşi ,1996.

9. Birtolon S –“Exerciţiul fizic şi coloana vertebrală”- Editura Sport Turism- Bucuresti,

1978.

10. Bratu I. – “Gimnastica pentru prevenirea şi corectarea deficienţelor fizice”- Editura

Sport - Turism- Bucureşti, 1977.

11. Burghele N., Faur M.- “Traumatismele cotului.complicaţii şi tratament”- Editura

Medicală- Bucureşti, 1997.

12. Drosescu P. – “Igiena şi Controlul Medical în Sport”- Editura Tehnopress- Iaşi,

2005.

13. Dumitru D.- “Ghid de reeducare funcţională “-Editura Sport - Turism- Bucureşti, 1981.

107

14. Dumitru D.- “Reeducarea funcţională în afecţiunile coloanei vertebrale”- Editura

Sport –Turism-Bucureşti, 1984.

15. Fiedler P. – Metodica educaţiei fizice şi sportive, Editura Univ. “Al.I. Cuza”, Iaşi,

1994.

16. Filipescu D –“Curs de kinetoterapie “- Univ. de Medicină şi Farmacie “Gr.T.Popa”-

Iaşi, 1995.

17.Iaroslav Kiss- „Fiziokinetoterapia şi recuperarea medicala in afecţiunile aparatului

locomotor”- Edit.Medicala- Bucuresti,1999.

19. Mândruşca E., Peteanu M., Barnea M.-“ Anatomia Fiziologia şi Igiena Omului”

Editura Didactică Şi Pedagogică – Bucureşti, 1990.

20.Mioara Banciu- „Balneofizioterapie clinica şi de recuperare”-vol.II,Edit.Mirton-

Timişoara,1998.

21. Popescu R. –“ Educaţia fizică şi sportul în pregătirea studenţilor”-Editura Didactică

şi Pedagogică -R.A.- Bucureşti, 1995.

22. Sbenghe T. – “Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei”- Editura Medicală-

Bucureşti 1999.

23. Sbenghe T. –“Kinetologia profilactică, terapeutică şi de recuperare”-Editura Medicală

– Bucureşti, 1987.

24. Şdic l. – “Kinetoterapia în recuperarea algiilor de statică vertebrală”- Editura

Medicală- Bucureşti, 1982.

25. Vlad T. -“Curs de cultură fizică medicală”- Editura Univ. Al. I.Cuza “- Iaşi ,1973.

26. Vlad T., Topa E., Roman B. – “Caiet documentar- Bazele teoretice ale

kinezioterapiei, Evaluarea neuromioartrokinetică, Evaluarea funcţională

cardiorespiratorie”- Editura Omnia- Iaşi, 1992.

27. Zoltan P.- “Kinetoterapia în recuperarea funcţională postraumatică a aparatului

locomotor”- Editura Universităţii din Oradea-Oradea ,2001.

108

27. http://facultate.regielive.ro/cursuri/medicina/diformitatile_coloanei-32536.html

28.http://www.sfatulmedicului.ro/Dictionar_medical/

apofizita_tibiala_anterioara_de_crestere_8920.html

29. www.dorighforyourself.com.

109