1

COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

Noţiune

Competenţa răspunde la întrebarea: din multitudinea de organe de stat ale justiţiei şi

din celelalte organe jurisdicţionale, care din ele au dreptul să soluţioneze litigii şi ce fel de

litigii?

În dreptul procesual civil competenţa este aptitudinea recunoscută de lege unei

instanţe judecătoreşti sau altui organ jurisdicţional de a judeca o anumită pricină, conform

normelor legale în vigoare.

Trebuie subliniat că reglementarea competenţei se raportează la instanţele

judecătoreşti sau alte organe cu caracter jurisdicţional, iar nu la judecătorii care intră în

compunerea completului de judecată.

Organe cu atribuț ii jurisdicţionale, altele decât instanţele judecătoreşti, sunt: Curtea

Constituţională (Legea nr. 47/1992), comisiile pentru protecţia copilului (Legea nr.

272/2004), comisiile pentru soluţionarea litigiilor în materie de invenţie şi mărci, arbitrajele,

birourile electorale ale secţiilor de votare şi comisiile electorale de circumscripţie, Direcţiile

Generale al Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor (în contestaţiile fiscale), comisiile de

contestaţii din cadrul Casei Naţionale de Pensii Publice (în materie de pensii - Legea nr.

263/2010), notarii, în materie succesorală şi în mateia desfacerii căsătoriei (Legea nr.

36/1995), diferite organe administrative, de exemplu, în materia actelor de stare civilă (Legea

nr. 119/1996, O.G. nr. 41/2003), în mateia desfacerii căsătoriei, în materia diferitelor legi

speciale etc.

Competenţa în materie civilă este reglementată în principal de Codul de procedură

civilă, de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, dar şi în Constituţie (principiile

generale), Legea nr. 47/1992 pentru organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Legea

nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, O.G. nr. 2/2001 privind contravenţiile ş.a.

Clasificarea normelor de competenţă

Noul Cod de procedură civilă, în clasificarea normelor de competenţă după caracterul

normei ce o reglementează păstrează vechea reglementare, cu completări, preluând

modificările aduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea

soluţionării proceselor.

În considerarea atât a multitudinii organelor judecătoreşti şi a celorlalte organe cu

activitate jurisdicţională, cât şi complexităţii şi varietăţii litigiilor cu caracter civil, doctrina

acceptă mai multe clasificări în funcţie de câteva criterii:

a) după apartenenţa organelor jurisdicţionale la acelaşi sistem sau la sisteme diferite,

clasificarea se face în: competenţă jurisdicţională şi competenţă generală.

b) competenţa jurisdicţională la rândul ei se defalcă, în funcţie de gradul instanţelor în:

competenţă materială şi competenţă teritorială.

c) după caracterul normei care reglementează competenţa, mai există competenţă relativă -

reglementată de norme dispozitive şi competenţă absolută reglementată prin norme

imperative; prin modificările aduse vechiului cod de Legea nr. 202/2010 şi apoi în NCPC se

vorbeşte de necompetenţă de ordine publică şi necompetenţă de ordine privată.

Astfel, în art. 129 NCPC se vorbeşte de necompetenţă de ordine publică şi

necompetenţă de ordine privată, arătându-se cazurile în care necompetenţa este de ordine

publică. Se consacră caracterul de ordine publică al necompetenţei materiale a instanţei,

alături de necompetenţa generală şi necompetenţa teritorială exclusivă.

Analiza tuturor acestor categorii de competenţă o vom face în succesiunea acestor

clasificări.

Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti

De principiu, înfăptuirea justiţiei este apanajul instanţelor judecătoreşti, aşa cum

statuează Constituţia şi Legea de organizare judiciară: instanţele judecătoreşti judecă

2

procesele privind raporturile juridice civile, între profesioniș ti, administrative, raporturile de

familie, de drept al muncii, de drept penal şi orice alte cauze pentru care legea nu prevede

competenţa altui organ jurisdicţional.

Cu alte cuvinte, competenţa generală în rezolvarea litigiilor aparţine instanţelor jude-

cătoreşti şi numai prin excepţie competenţa trece asupra altor organe jurisdicţionale.

Instanţele judecă toate pricinile de competenţa lor în toate gradele de jurisdicţie (fond,

apel, recurs), precum şi în căile extraordinare de atac.

În anumite domenii, legea acordă competenţă de soluţionare altor organe

jurisdicţionale în totalitate sau parţial - caz în care instanţele au competenţa de a controla

deciziile celorlalte organe jurisdicţionale ca de exemplu: în materie electorală,

contravenţională, fiscală, administrativă, a actelor de stare civilă, a actelor notariale.

Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti.

Odată stabilit că un litigiu este de competenţa generală a instanţelor judecătoreşti,

trebuie găsită şi instanţa judecătorească competentă în concret.

La această problemă răspunde competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti,

care foloseşte în acest scop cele două componente ale sale: competenţa materială care

delimitează competenţa instanţelor pe linie verticală în funcţie de gradul lor ierarhic

(judecătorie, tribunal, curte de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) şi competenţa

teritorială care stabileşte competenţa pe linie orizontală între instanţele de acelaşi grad dar din

circumscripţii teritoriale diferite.

COMPETENŢA MATERIALĂ - delimitează sfera activităţii instanţelor judecătoreşti

de grad diferit, pe linia lor ierarhică ori competenţa între instanţele de drept comun şi

instanţele speciale.

Cu alte cuvinte, competenţa materială (sau de atribuţiune) stabileşte felul atribuţiilor

jurisdicţionale pentru fiecare categorie de instanţe (competenţa materială funcţională),

precum şi litigiile ce intră în competenţa acestor instanţe, după obiectul, natura sau valoarea

respectivelor pricini (competenţa materială procesuală).

Sub imperiul vechiului cod, normele juridice care reglementează competenţa materială

a instanţelor judecătoreşti au format obiectul unor repetate modificări, intenţionându-se o cât

mai bună echilibrare a distribuirii competenţei între judecătorii, tribunale, curţi de apel şi

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Acest proces a început cu noul sistem judiciar inst ituit prin

Legea nr. 59/1993, a continuat cu modificările substanţiale aduse de O.U.G. nr. 138/2000, de

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, aprobată şi modificată prin Legea nr.

195/2004, O.U.G. nr. 65/2004, aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 493/2004, Legea nr.

219/2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 şi s-a încheiat cu Legea nr. 202/2010 privind

unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor şi de Legea nr. 71/20011 pentru

punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Cu soluţii anticipate de Legea nr. 202/2010, Noul Cod de procedură civilă regândeşte

competenț a materială ș i distribuirea acesteia între instanț e, propunând schimbări majore în

această materie. Scopul declarat este soluţionarea cu celeritate a procesului, previzibilitatea

procedurii judiciare şi asigurarea unei jurisprudenț e unitare.

Distribuirea competenţei materiale, regulile privitoare la prorogarea de competenţă

şi regimul juridic al excepţiei de necompetenţă sunt numai câteva din aspectele care au

beneficiat de intervenţia redactorilor noului cod, scopul declarat fiind fluidizarea şi

accelerarea procedurii judiciare.

Competenț a materială a instanț elor judecătoreș ti a fost cu adevărat reformată prin

noul cod, fiind restructurată între instanţe astfel încât să asigure o redistribuire a cauzelor pe

criterii ce răspund nevoilor actuale ale justiţiei civile, de a se accelera cursul judecăţii şi de a

realiza o practică unitară. Respectându-se acest scop propus chiar din faza initială a

proiectului, aşa cum se reţine chiar în tezele prealabile ale proiectului Codului de procedură

civilă, se urmăreşte reaşezarea competenţei materiale, astfel încât:

3

- judecătoriile să judece cauzele de valoare mică, de complexitate redusă, dar

frecvente în practică;

- tribunalele să devină instanţe cu plenitudine de competenţă pentru judecata în primă

instanţă;

- deplasarea competenţei în căile de atac (curţile de apel să judece în principal

apelurile, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să devină instanţă de recurs de drept comun,

putând astfel asigura o practică unitară la nivel national).

Competenţa materială a judecătorilor

Există mai multe judecătorii în fiecare judeţ. Ele judecă într-un complet format dintr-

un judecător.

Noul Cod de procedură civilă aduce noutăţi în ceea ce priveşte competenţa materială a

instanţelor judecătoreşti faţă de vechiul cod, propunând schimbări majore în această materie.

Astfel, spre deosebire de vechea reglementare cuprinsă în art. 1 pct. 1, legiuitorul

renunţă la determinarea competenţei judecătoriilor prin excludere, fapt ce le atribuia

plenitudine de competenţă în primă instanţă şi optează pentru enumerarea categoriilor de

litigii pe care judecătoriile le judecă în primă instanţă. Această metodă de reglementare

conduce la concluzia că dispoziţiile respective trebuie interpretate restrictiv, nefiind posibilă

analogia pentru extinderea competenţei.

Conform reglementării cuprinse în art. 94 din noul cod, judecătoriile au o

competenț ă materială restrânsă la cauze de o mai mică importanț ă, procedându-se la

enumerarea limitativă a categoriilor de litigii pe care le judecă, în primă instanț ă

judecătoriile.

Conform art. 94 NCPC, judecătoriile judecă:

1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz,

neevaluabil în bani:

a) cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de

cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel.

În această categorie intră cereri privind filiaţia, legatura personală cu minorul, punerea

sub interdicţie, cererile privind nulitatea, anularea sau desfacerea căsătoriei etc.

b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii (de exemplu,

Legea nr. 119/1996);

c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau

spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privind raporturile

juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după

caz (de exemplu, Legea nr. 114/1996 a locuinţei, Legea nr. 230/20017 privind asociaţiile de

proprietari);

d) cererile de evacuare;

e) cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor,

dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate

prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească;

f) cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire;

g) cererile posesorii;

h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de

izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor

instanţe;

i) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare;

j) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent

de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;

2. abrogat prin O.U.G. nr. 4/2013; înainte de abrogare pct. 2 cuprindea în competenţa

judecătoriilor, în primă şi ultimă instanţă (adică nu putea fi atacate prin nicio cale de atac),

procesele şi cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000

4

lei inclusiv (aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale şi apoi abrogate înainte de

intrarea în vigoare a NCPC).

3. căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate

jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege (de

exemplu, plângeri în materia Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, împotriva încheierilor de

carte funciară - Legea nr. 7/1996);

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor (de exemplu, cereri de

abţinere/recuzare, asigurare de probe, îndreptarea, lămurirea, completarea hotărârii, contestaţii

la executare, căile extraordinare de atac de retractare împotriva propriilor hotărări - revizuirea

şi contestaţia în anulare, cereri cu valoare redusă - art. 1027 NCPC ş.a.).

Şi unele legi speciale atribuie judecătorilor competenţa de a soluţiona o serie de litigii:

- plângeri împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de îndeplinire a unui act notarial

(Legea nr. 36/1995);

- cererile de înscriere a asociaţiilor şi fundaţiilor (O.G. nr. 26/2000);

- în materie electorală;

- cererile în materie de publicitate imobiliară (Legea nr. 7/1996).

Anumite judecătorii au o competenţă complementară sau exclusivă, stabilită prin legi

speciale (Legea de organizare judiciară etc.), cum ar fi anumite judecătorii din Bucureşti,

pentru o serie de procese cu element de extraneitate.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 94 din noul cod, care enumeră, după ”materie şi

valoare” categoriile de litigii pe care le judecă, în primă instanţă, judecătoriile şi, îndeosebi,

din dispoziţiile cuprinse la pct. l lit. j, care statuează că judecătoriile judecă ”orice cereri

evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor,

profesionişti sau neprofesionişti”, concluzia este aceea că tendinţa noului cod este aceea de a

atribui plenitudine de competenţă în primă instanţă, tribunalelor, iar judecătoriile devin

instanţe de excepţie în materie civilă.

Judecătoriile vor avea o competenţă materială restrânsă la cauze de o mai mică

importanţă, chiar dacă, aparent, criteriul valoric ar putea însemna, încă, în actualele condiţii

economice, un număr mai mare de cauze al căror obiect are o valoare redusă. Tot în

competenţa judecătoriilor intră şi judecarea cererilor cu valoare redusă, care nu depăşeşte

suma de 10.000 lei, conform procedurii special reglementate de noul cod.

Cu privire la cererile de împărț eală judiciară în noul cod legiuitorul a menț inut în

competenţa judecătoriilor acete litigii, probabil dată fiind frecvenț a acestora în practică ș i

riscul încărcării instanț elor superioare.

Competenţa materială a tribunalului

Există un tribunal în fiecare judeţ, respectiv în municipiul Bucureşti.

Potrivit art. 95 NCPC, tribunalele judecă:

1. în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor

instanţe;

2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de

judecătorii în primă instanţă;

3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

Competenţa tribunalului în primă instanţă

Dacă judecătoriile au o competenț ă materială restrânsă la cauze de o mai mică

importanț ă, în cazul tribunalelor se prevade doar că în primă instanţă acestea judecă toate

cererile care nu sunt date în competenţa altor instanţe.

Prin această reglementare se consacră, fără dubiu, plenitudinea de competenț ă în

primă instanț ă a tribunalelor.

Deşi prin legea de punere în aplicare nu se mai menţionează expres, în materie

conflicte de muncă ș i asigurări sociale tribunalele sunt cele care judecă în primă instanţă,

această categorie de litigii neregăsindu-se printre cauzele enumerate limitativ în competenţa

5

judecătoriei (prevederi cu privire la competenţa tribunalului în această materie sunt cuprinse

în art. XXI din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor

judecătoreşti, cu referire la Legea dialogului social nr. 62/2011 şi în Legea nr. 168/1999).

Cererile în materie de contencios administrativ ș i fiscal sunt date în competenţa de

primă instanţă a curţilor de apel, dacă legile speciale prevăd o asemenea competenţă. Legea

contenciosului administrative nr. 554/2004, modificată de legea de punere în aplicare a noului

cod menţine împărţirea actuală a competenţei în această materie, în raport de emitentul actului

administrativ, însă se extinde competenţa tribunalelor prin modificarea valorii obiectului

cererilor.

Prin modificările aduse Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prin Legea

nr. 76/2012 şi prin modificarea unor legi speciale prin Legea nr. 2/2013, în materia

contenciosului administrativ, se atribuie în competenţa tribunalelor o serie de litigii care erau

judecate în primă instanţă de curţile de apel.

Art. 10 alin.1 are următorul cuprins: “litigiile privind actele administrative emise sau

încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite,

contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de lei se

soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative

emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite,

contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se

soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă

prin lege organică specială nu se prevede altfel.”

O serie de legi speciale stabilesc, în legătură cu competenţa în primă instanţă a

tribunalelor, atribuţii pentru judecător în procedura insolvenț ei (Legea nr. 85/2006 privind

insolvenț a).

În privinţa cererilor patrimoniale al căror obiect este evaluabil în bani, competenţa este

împărţită între judecătorii şi tribunale, după cum valoarea obiectului cererii este sub 200.000

lei sau peste această valoare, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti.

Întrucât noul Cod civil elimină diferenţierea dintre raporturile juridice civile şi cele

comerciale, determinată de calitatea persoanei, vorbind doar de raporturi între profesionişti,

este firesc ca şi noul Cod de procedură civilă să opereze cu aceleaşi concepte.

De asemenea, nefiind date în competenţa judecătoriilor, tribunalele judecă:

- cereri privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi

- cereri în materie de expropriere

- cereri în materie de proprietate intelectuală

- cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare

- cereri privind declararea judecătorească a morţii etc.

Competenţa tribunalului ca instanţă de apel

Ca urmare a deplasării competenț ei de primă instanț ă dinspre judecătorii spre

tribunal, acestea din urmă devin doar ca excepț ie, instanț e de apel, această competenţă

revenind, plenar, curț ilor de apel.

Însă şi tribunalele vor judeca numeroase litigii ca instanţă de apel, întrucât, faţă de

vechea reglementare, în privinţa apelului, NCPC aduce modificări majore.

Astfel, în multe cazuri apelul este singura cale de atac ordinară (nemaifiind urmat de

recurs), fiind eliminate situaţiile din vechea reglementare în care, în anumite cazuri, strict

prevăzute de lege, recursul era singura cale de atac de reformare. În cazurile în care potrivit

reglementării anterioare, se prevedea că hotărârile judecătoriei erau supuse numai recursului,

acestea vor fi supuse, de la data intrării în vigoare a NCPC, numai apelului (art. 7 din LPA).

Din dispoziţiile legale pe care le vom dezvolta în materia căilor de atac (art. 483 alin.

2 NCPC, în forma stabilită prin Legea nr. 2/2013, până la 1.01.2016), rezultă că tribunalul

judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în cazurile

enumerate de art. 94 pct. 1 lit. a-i şi j, precum şi împotriva celorlalte hotărâri pronunţate

6

de judecătorii, dacă nu există texte de lege care să prevadă că acestea nu se atacă cu apel sau

se atacă doar cu recurs.

În aceste litigii apelul este singura cale de atac ordinară, legea neprevăzând

posibilitatea atacării cu recurs a hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în aceste cazuri.

Competenţa tribunalului ca instanţă de recurs

Tribunalele judecă în recurs numai în anumite cazuri prevăzute de lege.

Este vorba de acele situaţii de ordin procesual, în care legea prevede expres recursul ca

fiind singura cale de atac, iar acesta este judecat de instanţa superioară celei care a pronunţat

hotărârea ce se atacă.

Astfel, se atacă cu recurs la instanţa superioară (în cazul nostru tribunalul, dacă

respectivele hotărâri sunt pronunţate de o judecătorie):

- hotărârea prin care se admite excepț ia de necompetenț ă ș i se respinge cererea ca

inadmisibilă ori ca nefiind de competenț a instanț elor române – art. 132 alin. 4;

- hotărârea prin care se constată renunț area la judecată (cu excepţia renunţării în faţa

Înaltei Curț i de Casaț ie ș i Justiț ie) – art. 406 alin. 6;

- hotărârea prin care se respinge cererea în fond ca urmare a renunț ării la dreptul

pretins – art. 410;

- hotărârea prin care se constată perimarea – art. 421 alin. 2;

- hotărârea dată în baza recunoaș terii pretenț iilor – art. 437 alin. 1;

- hotărârea care consființ eș te tranzacț ia – art. 440.

Competenţa tribunalului în alte cazuri:

- conflictele de competenţă între două judecătorii aflate în circumscripț ia sa, cereri de

abţinere/recuzare, îndreptarea, lămurirea, completarea hotărârii, contestaţii la titlu etc.

- o serie de dispoziţii legale, cuprinse în legi speciale, conferă tribunalelor competenţa

de a soluţiona anumite categorii de cauze: în materie electorală; cererile privind încetarea

grevei (Legea nr. 168/1999); cererile care izvorăsc dintr-un act sau fapt de concurenţă neloială

(Legea nr. 11/1991) ş.a.

Tribunalul Municipiului Bucureşti are competenţă specială în domeniul

înregistrării partidelor politice (Legea nr. 14/2003), în soluţionarea anumitor cereri în materie

electorală, precum şi în materie de proprietate intelectuală ş.a.

În materie fluvială şi maritimă, au competenţă specială Tribunalul Galaţi şi Tribunalul

Constanţa.

Competenţa materială a curţilor de apel

Există cincisprezece curţi de apel în România.

Curţile de apel judecă (art. 96):

1) în primă instanţă - cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal, potrivit

legii speciale (privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale,

precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale

acestora mai mari de 1.000.000 de lei).

Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi

judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi

accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele

administrativ-fiscale. În această materie singura cale de atac este recursul.

2) ca instanţă de apel - apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de

tribunale în primă instanţă.

Trebuie avute în vedere litigiile date în competenţa tribunalelor în primă instanţă şi în

privinţa cărora legea nu exclude calea de atac a apelului.

Astfel, potrivit dispoziţiilor legale, următoarele hotărâri pronunţate de tribunale în

primă instanţă nu sunt supuse recursului, ci doar apelului la curtea de apel:

- hotărârile pronunţate în cererile evaluabile în bani în valoare de peste 200.000 lei,

indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti

7

- hotărârile privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de

asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate

prin erori judiciare ş.a.

În aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date în apel, întrucât legea

prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

3) ca instanţe de recurs - în cazurile expres prevăzute de lege.

Un caz prevăzut expres de lege îl constituie recursul în materia contenciosului

administrativ, împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale.

Conform legii curţile de apel nu judecă recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de

tribunale în apel (şi de judecătorii în primă instanţă), deoarece în aceste cazuri legea nu

prevede şi calea de atac a recursului, ci doar a apelului.

De asemenea, curţile de apel judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de

tribunale în acele situaţii de ordin procesual, în care legea prevede expres recursul ca fiind

singura cale de atac, iar acesta este judecat de instanţa superioară celei care a pronunţat

hotărârea ce se atacă.

Astfel, se atacă cu recurs la instanţa superioară (în cazul nostru curtea de apel, dacă

respectivele hotărâri sunt pronunţate de un tribunal):

- hotărârea prin care se admite excepț ia de necompetenț ă ș i se respinge cererea ca

inadmisibilă ori ca nefiind de competenț a instanț elor române – art. 132 alin. 4;

- hotărârea prin care se constată renunț area la judecată (cu excepţia renunţării în faţa

Înaltei Curț i de Casaț ie ș i Justiț ie) – art. 406 alin. 6;

- hotărârea prin care se respinge cererea în fond ca urmare a renunț ării la dreptul

pretins – art. 410;

- hotărârea prin care se constată perimarea – art. 421 alin. 2;

- hotărârea dată în baza recunoaș terii pretenț iilor – art. 437 alin. 1;

- hotărârea care consființ eș te tranzacț ia – art. 440.

4) în alte materii stabilite prin lege, cum ar fi: conflictele de competenţă între două

instanţe din subordinea aceleiaşi curţi de apel, cererile de revizuire sau contestaţiile în anulare

îndreptate împotriva propriilor hotărări etc.

Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Î.C.C.J.) judecă (art. 97 NCPC):

1) recursurile declarate împotriva hotărărilor curţilor de apel, precum şi a altor

hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Cel mai important efect al redistribuirii competenț ei între instanţe îl reprezintă

atribuirea competenț ei de drept comun în materia recursului Înaltei Curț i de Casaţie şi

Justiţie (posibilitatea ca în cauzele mai importante recursul să ajungă în faţa instanţei

supreme). Astfel, aceasta îşi poate îndeplini, firesc, funcţia de unificare a practicii la nivelul

întregii ț ări prin judecarea recursurilor.

Î.C.C.J. judecă recursurile formulate împotriva:

- hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, în materie de contencios

administrativ;

- hotărârilor pronunţate în apel de curţile de apel (şi de tribunale în primă instanţă),

când legea deschide şi calea de atac a recursului, adică, de exemplu, în cereri evaluabile în

bani în valoare de peste 1.000.000 lei (conform art. 483 alin. 2, în forma valabilă până la

1.01.2016, stabilită de Legea nr. 2/2013);

- hotărârilor prin care o curte de apel ia act de renunț area la drept, date de o curte de

apel în baza recunoaș terii pretenț iilor etc.

2) recursurile în interesul legii;

3) cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor

probleme de drept;

4) alte cereri atribuite prin lege, cum ar fi:

- anumite conflicte de competenţă dintre instanţe;

8

- cererile de strămutare a pricinilor;

- delegarea instanţei;

- contestaţiile în anulare şi revizuirile contra propriilor hotărări ş.a.

Art. 19-25 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară se referă, de

asemenea, la competenţa I.C.C.J.

În cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie funcţionează Completul pentru soluţionarea

recursului în interesul legii, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi 4

complete de 5 judecători.

Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile

de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate

împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi

atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă, de regulă, în complet de trei judecători.

Completele de 5 judecători soluţionează recursurile şi cererile în cauzele judecate în

primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi judecă şi alte cauze date

în competenţa lor prin lege, precum şi ca instanţă disciplinară.

Secţiile Unite judecă soluţionează sesizările privind schimbarea jurisprudenţei proprii

ș i sesizează Curtea Constituţională pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de

promulgare.

Schimbările majore în materia competenţei vizează acordarea plenitudinii de

competenţă tribunalelor, în primă instanţă, curţilor de apel ca insatnţe de apel şi instanţei

supreme ca instanţă de recurs.

Mai mult, pe lângă acest efect important dat schimbarea competenț ei materiale, o

soluț ie novatoare promovată de noul cod o reprezintă posibilitatea Înaltei Curț i de Casaț ie

ș i Justiț ie de a pronunț a hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept.

Determinarea competenţei după valoarea obiectului cererii

Noul Cod de procedură civilă propune soluț ii cu privire la o serie de situaț ii

speciale în care s-a pus problema determinării competenț ei după valoarea obiectului.

Se instituie regula conform căreia competenţa se determină după valoarea obiectului

cererii arătată în capătul principal de cerere.

Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere dobânzile, penalităţile, fructele sau

alte asemenea venituri ori cheltuieli cerute ca accesorii pretenţiei principale, scadente ori

ajunse la scadenţă în cursul judecăţii. De asemenea, nu se vor avea în vedere nici prestaţiile

periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii.

În caz de contestaţie însă, valoarea se stabileşte după înscrisurile prezentate şi

explicaţiile date de părţi.

Aceste dispoziț ii trebuie privite corelat cu cele cuprinse în art. 105: ”instanţa potrivit

dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să

judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii

aceluiaşi obiect".

Pornind de la o serie de probleme jurisprudenț iale noul Cod de procedură civilă

reglementează ș i situaț ia în care reclamantul sesizează instanț a cu mai multe capete

principale de cerere întemeiate pe cauze diferite. În acest caz competenţa se stabileşte în

raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenţii în parte. Dacă unul

dintre capetele de cerere este de competenţa altei instanţe, instanţa sesizată va dispune

disjungerea şi îşi va declina în mod corespunzător competenţa.

În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori

având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse

judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanț a competentă să le soluţioneze

se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad

mai înalt.

9

În cazul coparticipării procesuale, dacă mai mulţi reclamanţi, prin aceeaşi cerere de

chemare în judecată, formulează pretenţii proprii împotriva aceluiaşi pârât, invocând raporturi

juridice distincte şi neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună,

determinarea instanţei competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori

obiectului fiecărei pretenţii în parte. La fel se procedează şi atunci când unul sau mai mulţi

reclamanţi formulează, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, pretenţii împotriva mai

multor pârâţi, invocând raporturi juridice distincte şi fără legătură între ele.

Dispoziț ii speciale sunt consacrate determinării competenț ei după valoare în cazul

cererilor privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act juridic ș i cererilor privind

constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă

nu se solicită şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, precum şi cererilor privind

constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.

În aceste situaț ii competenț a se stabileș te tot după criteriul valoric, în raport de

valoarea obiectului actului juridic. Este astfel integrată în reglementarea noului soluț ia

statuată printr-o decizie în interesul legii, care a pus capăt disputelor din doctrină ș i practică

privitoare la criteriile de determinare a competenț ei în cazul acestei categorii de litigii. Mai

mult, problema s-a tranș at ș i în privinț a modului de stabilire a taxelor de timbru, similar

cererilor evaluabile în bani.

O serie de dispoziț ii din noul cod stabilesc criteriile de determinare a competenț ei

în cazuri speciale, cum ar fi cererea de plată partială (valoarea cererii se socoteşte după partea

pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă), cererile privind prestaț ii succesive (valoarea

prestaţiei anuale datorate), cererile având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi

reale asupra unui imobil (valoarea se determină în funcţie de valoarea impozabilă) sau cererile

în materie de moştenire (competenţa se determină fără scăderea sarcinilor sau datoriilor

moştenirii).

COMPETENŢA TERITORIALĂ- delimitează sfera instanţelor judecătoreşti de grad

egal, dar cu raze teritoriale diferite, respectiv o delimitare pe orizontală.

În privinţa regulilor de determinare a competentei teritoriale noul Cod de procedură

civilă menţine aceleaşi soluţii din vechea reglementare.

Competenţa teritorială este:

- de drept comun;

- alternativă sau facultativă;

- exclusivă sau excepţională.

NCPC introduce o nouă categorie, aceea a consumatorului, a cărui calitate procesuală,

activă sau pasivă, a determinat instituirea unor reguli speciale de competenţă. Un caz de

competenţă exclusivă priveste cererile formulate de un întreprinzător sau alt profesionist

împotriva unui consumator, iar un nou caz de competenţă alternativă este dat de instanţa

domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii

absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat

cu un întreprinzător ori alt profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor

produse consumatorilor.

Un caz inedit de competenţă facultativă este determinat de calitatea de judecător,

procuror, asistent judiciar sau grefier a părţii.

Competenţa teritorială de drept comun - constituie regula în materie.

Este reglementată de art. 107 NCPC care stabileşte că cererea de chemare în judecată

se va introduce la instanţa competentă material în a cărei circumscripţie se află domiciliul sau

sediul pârâtului - în cazul persoanei juridice (actor sequitur forum rei).

Justificarea acestei reguli constă în mai multe aspecte:

- pârâtul de bucură de o ”prezumţie de nevinovăţie” conform căreia el nu datorează

nimic reclamantului şi nu trebuie obligat să se deplaseze el la instanţa domiciliului

reclamantului;

10

- în acţiunile reale se prezumă pănă la o hotărâre contrară că pârâtul deţinător sau

posesor al bunului litigios este şi proprietarul acestui bun;

- se evită tracasarea pârâtului de către reclamantul de rea-credinţă.

În continuare, regula comportă o serie de nuanţări.

Dacă domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului este necunoscut, cererea se introduce la

instanţa în a cărei circumscripţie se află reşedinţa sau reprezentanţa acestuia, iar dacă nu are nici

reşedinţa ori reprezentanţa cunoscută, cererea se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie

reclamantul îşi are domiciliul/sediul sau, în lipsa acestora, reşedinţa/reprezentanţa.

Pentru a se ajunge la această soluţie cu caracter de excepţie, reclamantul trebuie să

dovedească faptul că a depus toate diligenţele pentru a afla domiciliul sau reşedinţa pârâtului.

Dacă domiciliu/sediu se află în străinătate problema instanţei competente se rezolvă

prin aplicarea regulilor de drept internaţional privat.

Cererea de chemare în judecată împotriva unei asociaţii, societăţi sau altei entităţi fără

personalitate juridică, constituită potrivit legii, se poate introduce la instanţa competentă pentru

persoana căreia, potrivit înţelegerii dintre membri, i s-a încredinţat conducerea sau admi-

nistrarea acesteia.

Potrivit noului Cod civil (art. 87), domiciliul unei persoane fizice este acolo unde

aceasta declară că îşi are locuinţa principală, iar reşedinţa este în locul unde se află locuinţa

secundară.

Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire, aceasta putând

avea şi sediu/sedii secundare.

În general, dovada domiciliului se face prin menţiunile din cartea de identitate,

instituindu-se o prezumţie că domiciliul este cel declarat în aceasta.

În mod obişnuit, în dreptul procesual civil, prin domiciliu se înţelege domiciliul în fapt

unde partea locuieşte efectiv şi stabil, chiar dacă nu sunt întrunite toate condiţiile legale

formale pentru îndeplinirea caracterului de domiciliu al locuinţei respective.

Competenţa teritorială obişnuită sau de drept comun se stabileşte luând în considerare

domiciliul pârâtului la momentul depunerii cereri de chemare în judecată. Schimbarea

domiciliului pe perioada procesului nu poate influenţa competenţa teritorială a instanţei iniţial

învestite. Instanţa rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul

îşi schimbă domiciliul sau sediul.

Legea prevede şi cazuri cu caracter de excepţie de la competenţa teritorială obişnuită,

cazuri grupate în celelalte două mari categorii de competenţă teritorială: competenţa

alternativă sau facultativă şi competenţa exclusivă sau excepţională.

Competenţa teritorială alternativă sau facultativă Acest tip de competenţă presupune că două sau mai multe instanţe de acelaşi grad sunt

deopotrivă competente să judece o anumită pricină. Între aceste instanţe se plasează şi instanţa

normal competent teritorial, alături de alta/altele anume prevăzute de lege.

Potrivit art. 116, reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă

competente.

Reclamantul are facultatea de a alege, în aceste cazuri, între instanţa de drept comun şi

instanţa/instanţele prevăzute alternativ de lege, fără ca pârâtul (sau instanţa) să se poată opune

(prin invocarea, cu succes, a excepţiei de necompetenţă).

Însă, din momentul în care reclamantul a ales instanţa şi a sesizat-o, acesta nu mai

poate revenii asupra alegerii făcute.

Cazurile de competenţă alternativă sunt prevăzut în art. 109-115 NCPC.

În cazul persoanei juridice de drept privat care are dezmembrăminte,

competenţa alternativă aparţine şi instanţei locului unde ea are un

dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligaţiile ce urmează a fi

executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul

dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta.

11

Aşa cum am văzut, cererea de chemare în judecată împotriva unei asociaţii,

societăţi sau altei entităţi fără personalitate juridică, constituită potrivit legii, se

poate introduce la instanţa competentă pentru persoana căreia, potrivit înţelegerii

dintre membri, i s-a încredinţat conducerea sau administrarea acesteia. Însă, în

cazul lipsei unei asemenea persoane, cererea se va putea introduce la instanţa

competentă pentru oricare dintre membrii entităţii respective (competenţă

alternativă).

Cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau

locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la

instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul

pârâtului (alternativ cu instanţa domiciliului pârâtului).

Dacă cererea de chemare în judecată se face împotriva mai multor pârâţi ea

poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre aceştia. În cazul

în care printre pârâţi sunt şi obligaţi accesoriu, cererea se introduce la instanţa

competentă pentru oricare dintre debitorii principali.

Dacă însă un pârât a fost chemat în judecată în mod abuziv, numai în scopul sesizării

unei anumite instanţe (instanţa competentă pentru el), oricare dintre pârâţi poate invoca

necompetenţa la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei

instanţe.

Cazurile de competenţă alternativă reglementate de art. 113 sunt următoarele

(alternativ cu competenţa teritorială de drept comun sau cu celelalte cazuri

enumerate mai sus):

1. instanţa domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea filiaţiei;

2. instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază creditorul reclamant, în cererile referitoare

la obligaţia de întreţinere, inclusiv cele privind alocaţiile de stat pentru copii;

3. instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în

cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract;

4. instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de

locaţiune a imobilului;

5. instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile în prestaţie tabulară, în justificare

tabulară sau în rectificare tabulară;

6. instanţa locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de

transport;

7. instanţa locului de plată, în cererile privitoare la obligaţiile ce izvorăsc dintr-o cambie,

cec, bilet la ordin sau dintr-un alt titlu de valoare;

8. instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea

nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului

încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse

consumatorilor;

9. instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul,

pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

Când pârâtul exercită în mod statornic, în afara domiciliului său, o activitate

profesională ori o activitate agricolă, comercială, industrială sau altele asemenea,

cererea de chemare în judecată se poate introduce şi la instanţa în

circumscripţia căreia se află locul activităţii respective, pentru obligaţiile

patrimoniale născute sau care urmează să se execute în acel loc.

Cereri în materie de tutelă şi familie (art. 114)

Dacă legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de

Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie se soluţionează de

instanţa în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa

persoana ocrotită.

12

Legea instituie un caz de competenţă exclusivă, indicând instanţa competenţă,

alternativ fiind prevăzută doar instanţa în a cărei circumscripţie teritorială îşi are

domiciliul cu instanţa în a cărei circumscripţie teritorială îşi are reşedinţa

persoana ocrotită.

În cazul cererilor privind autorizarea de către instanţa de tutelă şi de familie a încheierii

unor acte juridice, când actul juridic a cărui autorizare se solicită priveşte un imobil, este, de

asemenea, competentă şi instanţa în a cărei circumscripţie teritorială este situat imobilul. În

acest caz, instanţa de tutelă şi de familie care a pronunţat hotărârea va comunica de îndată o

copie a acesteia instanţei de tutelă şi de familie în a cărei circumscripţie teritorială îşi are

domiciliul sau reşedinţa cel ocrotit.

Cererile în materie de asigurări (art. 115)

În materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face şi la

instanţa în circumscripţia căreia se află:

1. domiciliul sau sediul asiguratului;

2. bunurile asigurate;

3. locul unde s-a produs riscul asigurat.

La acestea, evident, se adaugă instanţa competentă potrivit dreptului comun.

Alegerea competenţei în acest ultim caz se poate face numai după naşterea dreptului la

despăgubire. O convenţie contrară pentru alegerea anticipată a competenţei este considerată

inexistentă (alegerea competenţei prin convenţie este considerată ca nescrisă (adică fără efect,

contravenind normelor imperative) dacă a fost făcută înainte de naşterea dreptului la

despăgubire). Acest caz de competenţă alternativă nu este aplicabil în materia asigurărilor

maritime şi fluviale.

În materia asigurării obligatorii de răspundere civilă, terţul prejudiciat poate

introduce acţiune directă şi la instanţa domiciliului sau, după caz, a sediului său.

Un alt caz de competenț ă alternativă este prevăzut de Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ. În această materie reclamantul se poate adresa instanț ei de la

domiciliul său sau instanț ei de la domiciliul pârâtului.

Justificările reglementărilor în materia competenţei alternative se raportează fie la

înlesnirea efectuării unor probe mai lesnicioase şi mai rapide, fie la situaţia personală precară

a reclamantului.

Competenţa teritorială exclusivă sau excepţională- prevede excepţii obligatorii de la

dreptul comun în materie (art. 107 NCPC). Această categorie de competenţă este reglementată

în art. art. 117-121 NCPC, precum şi în unele legi speciale.

Noul cod rezolvă disputele doctrinare şi soluţiile neunitare ale practicii privind fostul

art. 13 din vechiul cod: dacă sunt de competenţa instanţei locului situări mobilului doar

acţiunile reale (revendicare, confesorie, negatorie, inclusiv, posesorii) sau ar trebui incluse,

dată fiind formularea generală (cereri privitoare la bunuri imobile) şi acţiunile personale

referitoare la un imobil. Este adevărat că literatura juridică şi practica judiciară au fost

unanime în a considera că regula instituită de fostul art. 13 constituia un caz de competenţă

exclusivă aplicabil doar acţiunilor reale imobiliare.

A. Conform art. 117, cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc

numai la instanţa în a cărei circumscripţie este situat imobilul.

Această regulă nu se aplică şi pentru acţiunile personale privind un imobil.

Justificarea reglementării se regăseşte în comoditatea mai mare a administrării

probelor la această instanţă: expertiză, cercetare locală, extrase de pe registrele de publicitate

imobiliară.

Dacă imobilul se află în circumscripţia mai multor instanţe, cererea se depune la

instanţa de domiciliu (reşedinţă) al pârâtului (dreptul comun), dacă aceasta coincide cu

situarea imobilului sau la oricare din instanţale unde este situat imobilul dacă acest loc diferă

de domiciliul pârâtului.

13

Dispoziţiile menţionate privesc acţiunea în revendicare, acţiunea negatorie, confesorie,

dacă au un obiect imobiliar, dar se aplică, prin asemănare, şi în cazul acţiunilor posesorii,

acţiunilor în grăniţuire, acţiunilor privitoare la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară,

precum şi în cazul celor de împărţeală judiciară a unui imobil, când indiviziunea nu rezultă din

succesiune.

Soluţia adotată de noul cod este aceea că în materie reală imobiliară jurisdicţia

aparţine instanţei unde este situat imobilul. Astfel, cererile privitoare la drepturile reale

imobiliare se introduc numai la instanţa în a cărei circumscripţie este situat imobilul. Aceleaşi

dispoziţii se aplică şi în cazul acţiunilor posesorii, acţiunilor în grăniţuire, acţiunilor privitoare

la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară, precum şi în cazul celor de împărţeală

judiciară a unui imobil, când indiviziunea nu rezultă din succesiune.

B. În materie de moştenire, art. 118 prevede că, până la ieşirea din indiviziune, sunt

de competenţa exclusivă a instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:

1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;

2. cererile privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia, precum şi cele privitoare la

pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;

3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moştenitori

sau împotriva executorului testamentar.

Cererile care privesc mai multe moşteniri deschise succesiv sunt de competenţa

exclusivă a instanţei ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncţi.

Este competentă exclusiv instanţa celui din urmă domiciliu al defunctului, în primul

rând, în cazul cererii de partaj succesoral, dar şi pentru: cererea privind anularea certificatului de

moştenitor, cererea de reducţiune a liberalităţilor, petiţia de ereditate, predarea legatului cu titlu

particular etc.

Justificarea reglementării este multiplă: probele sunt mai uşor de administrat, de obicei

bunurile litigioase se află pe raza aceleiaşi instanţe, deschiderea moştenirii se face la ultimul

domiciliu al defunctului şi tot aici se soluţionează şi majoritatea cererilor succesorale ca:

partajul, raportul, reducţiunea, anularea certificatului de moştenitor, petiţia de ereditate.

Practica judecătorească a soluţionat următoarele probleme:

a) dacă după partajul succesoral patrimoniul astfel transmis se divide pe mai mulţi

moştenitori, procesele între creditorii defunctului şi moştenitorii lui urmează regulile de drept

comun privind competenţa teritorială - instanţa de domiciliu a fiecărui moştenitor pârât - care

este considerat proprietar unic pe fracţiunea de succesiune astfel dobăndită;

b) dacă succesiunea se transmite unui singur moştenitor, acţiunea creditorului

defunctului urmează tot dreptul comun, depunăndu-se la instanţa domiciliului pârâtului.

c) dacă în succesiune a rămas un singur imobil situat pe raza altei instanţe decât

ultimul domiciliu al defunctului, competentă este instanţa ultimului domiciliu al defunctului,

iar nu instanţa locului situării imobilului pentru că succesiunea este o materie complexă care

poate incorpora şi cereri reale imobiliare, iar articolul 118 reglementează o competenţă

specială, prioritară faţă de cea prevăzută de art. 117.

C. Cererile în materie de societate sunt de competenţa exclusivă a instanţei în

circumscripţia căreia societatea îşi are sediul principal, până la sfârşitul lichidării sau, după

caz, până la radierea societăţii (probele se fac mai uşor întrucât înscrisurile se află la sediu) -

art. 119.

Excepţie fac acţiunile reale imobiliare care cad în competenţa instanţelor locului

situării imobilului (lex rei sitae), dând prioritate reglementării prevăzute de art. 117.

Aplicabilitatea art. 119 se referă la următoarele categorii de litigii:

- litigii privind constituirea şi structura societăţii pârâte şi litigii născute din exerciţiul

activităţii acesteia ori din exploatarea ei;

- litigii privind structura internă a societăţii reclamante;

- litigii între asociaţi privind raporturile lor juridice izvorâte din contractul de

societate.

14

D. Art. 120 arată cererile în materia insolvenţei sau concordatului preventiv sunt de

competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul.

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenț ei prevede competenț a tribunalului în

această materie (de asemenea, şi legea nr. 181/2009 privind concordatul preventiv.

E. Cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi

introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului (art. 121).

Se instituie astfel o competenţă exclusivă pentru toate cererile formulate împotriva

unui consumator.

Cu toate acestea, în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor părţile pot

conveni alegerea instanţei competente însă numai după naşterea dreptului la despăgubire, orice

convenţie contrară fiind considerată ca nescrisă.

Pentru cererile introduse de consumator (având ca obiect executarea, constatarea

nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului

încheiat cu un profesionist), legea prevede alternativ cu dreptul comun, aşa cum am văzut,

competenţa instanţei domiciliului consumatorului, ca măsură de protecţie a acestuia (Legea nr.

193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianț i ș i

consumatori).

F. Conform art. 128, competenţa ce revine instanţelor judecătoreşti în legătură cu

incidentele privind arbitrajul aparţine în toate cazurile tribunalului în circumscripţia căruia are

loc arbitrajul.

G. O serie de reglementări speciale instituie cazuri de competenţă teritorială

exclusivă:

a) cererile de divorţ se judecă de judecătoria în a cărei rază se află ultima locuinţă

comună a soţilor;

b) pentru cererile de adopţii este competent tribunalul locului de domiciliu al

adoptatului (Legea nr. 273/2004 privind adopț ia);

d) cererile în materie contravenţională sunt de competenţa instanţei pe raza căreia a

fost săvărşită contravenţia (O.G. nr. 2/2001) ;

f) cererile privind completarea, rectificarea sau anularea actelor de stare civilă sunt

judecate de instanţa domiciliului reclamantului (Legea nr. 119/2006 privind actele de stare

civilă);

g) în materie de pensii ș i asigurări sociale, contestaț iile se judecă de instanț a

(tribunalul) în a cărei rază teritorială îș i are domiciliul reclamantul (Legea nr. 263/2010

privind sistemul unitar de pensii publice).

Competenţa facultativă (art. 127)

NCPC introduce o nouă categorie de competenţă - competenţa facultativă.

Prin respectivele norme se instituie practic, cazuri de competenţă exclusivă, respectiv,

alternativă.

Astfel, dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei

la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad

aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei

circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Din redactarea textului se deduce caracterul imperativ al normei de competenţă,

judecătorul-reclamant fiind obligat să aleagă una din instanţele prevăzute de text, competentă

material. Alegerea, în acest caz special, operează chiar contra normelor ce reglementează

competenţa teritorială exclusivă, dar instanţa aleasă trebuie să fie competentă material.

În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător (acesta are calitatea de

pârât) care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate

sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre

curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost

competentă, potrivit legii.

15

Se observă că, spre deosebire de primul caz, norma este dispozitivă, prevăzând

posibilitatea reclamantului de a alege o altă instanţă. Şi în acest caz se poate deroga de la

normele imperative ce stabilesc competenţa teritorială exclusivă.

Dispoziţiile se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari

şi grefierilor.

Competenţa absolută şi competenţa relativă Art. 129 NCPC stabileşte că necompetenţa este de ordine publică sau privată.

Necompetenţa este de ordine publică (deci normele încălcate sunt absolute):

- în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa

instanţelor judecătoreşti (a nici unei instanţe judecătoreşti, în general);

- în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei

instanţe de alt grad decât cea care a judecat;

- în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de

competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura (competenţa teritorială

exclusivă).

În toate celelalte cazuri necompetenţa este de ordine privată.

Competenţa absolută este reglementată prin norme de ordine publică, iar competenţa

relativă este reglementată prin norme de ordine privată.

Deosebirea între normele de competenţă absolută şi cele de competenţă relativă este

netă.

a) Normele de competenţă absolută sunt obligatorii între părţi şi pentru instanţă. Orice

convenţie contrară este nulă.

Încălcarea competenţei generale a instanţelor poate fi invocată de oricare parte şi de

instanţă din oficiu, pe tot parcursul procesului şi nu poate fi acoperită.

O noutate în ceea ce priveşte regimul competenţei materiale şi a celei teritoriale de ordine

publică este: necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de

părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în

faţa primei instanţe.

Sancţiunea înfrângerii normelor de competenţă absolută (cu limitările date de ipoteza

de mai sus) este nulitatea absolută a hotărării judecătoreşti pronunţate de instanţa

necompetentă.

b) Normele de competenţă relativă îngăduie părţilor să deroge prin convenţie expresă

sau în mod tacit şi să aleagă competenţa altei instanţe decât cea stabilită prin lege.

Instanţa astfel sesizată trebuie să respecte o asemenea convenţie. Acest tip de

necompetenţă (de ordine privată) nu poate fi invocată decât de partea beneficiară a normelor

respective, adică de pârât şi niciodată de reclamant sau de instanţă din oficiu.

Încălcarea normelor de competenţă de ordine privată se poate ridica pe cale de

excepţie numai în faţa primei instanţe (nu şi în cele de control), cel mai târziu la primul

termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Neridicarea excepţiei de necompetenţă în termen este sancţionată cu decăderea din

acest drept procesual.

Regimul juridic al celor două feluri de necompetenţă fiind clar, se cere a se determina

exact premiza - adică a se stabili caracterul normelor de competenţă.

Din acest punct de vedere, sunt relevante articolele 126 şi 129 din Codul de procedură

civilă.

Astfel, art. 126 prevede că părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi

prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de

care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi

competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă.

Respectiv, acordă caracter de norme dispozitive (supletive) - competenţei teritoriale obişnuite

(de drept comun).

Rezultă din aceste reglementări că:

16

a) au caracter absolut:

- normele de competenţă generală a instanţelor judecătoreşti;

- normele de competenţă materială a instanţelor judecătoreşti (funcţională şi

procesuală);

- normele de competenţă teritorială exclusivă sau excepţională, privind starea şi

capacitatea persoanelor, acţiunile reale imobiliare , cererile privind succesiunile, societăţile,

falimentul lor şi alte competenţe speciale.

b) au caracter relativ normele de competenţă teritorială obişnuită şi normele de

competenţă teritorială alternativă.

Întinderea competenţei instanţei sesizate

De principiu, o instanţă sesizată cu o pricină pentru care este competentă, potrivit

legii, trebuie să soluţioneze litigiul respectiv. Nu mai puţin, datorită complexităţii procesului,

pe lăngă cererea principală cu care este sesizată instanţa, pot apărea şi alte elemente conexe

sau accesorii. În aceste situaţii devine clară problema de a şti care este întinderea (sfera)

competenţei sesizate: se rezumă numai asupra cererii iniţiale şi lasă celelalte probleme apărute

în proces pe seama altei instanţe sau judecă şi soluţionează întreg complexul procesual al

pricinii, deşi nu fusese investită decăt cu cererea principală.

În această materie, pe lăngă norme ale Codului de procedură civilă, îşi găsesc

aplicarea şi principiile procesuale generale, stabilindu-se două mari reguli:

1) instanţa sesizată cu litigiul şi competentă a-l soluţiona, devine (prin extindere)

competentă să se pronunţe şi asupra tuturor mijloacelor de apărare ale părătului formulate fie

pe cale de excepţie, fie pe fond.

Rezultă că instanţa este competentă să soluţioneze întreaga pricină.

2) instanţa sesizată cu o cauză devine (prin extindere) competentă să se pronunţe şi

asupra cererilor accesorii şi incidente formulate de părţi sau de terţi (cereri reconvenţionale,

de intervenţie, etc.).

Rezultă că instanţa sesizată iniţial numai cu cererea principală îşi prelungeşte

competenţa şi asupra celorlalte cereri. Prorogarea de competenţă înseamnă tocmai

posibilitatea unei instanţe de a judeca şi soluţiona pricinile peste competenţa ei normală.

Aceste două reguli şi consecinţele lor le vom analiza în continuare.

Competenţa instanţei în materia apărărilor părătului

În cuprinsul acestei probleme se înscriu câteva puncte principale care conţin câte o

soluţie de principiu.

a) Judecătorul acţiunii (reclamantului) este şi judecătorul excepţiunii (pârâtului).

În această materie excepţiile sunt privite în sens larg - reflectând apărările totale ale

pârâtului - fie că sunt valorificate pe calea excepţiilor procedurale propriu-zise, fie pe calea

apărărilor de fond.

În acest fel aceeaşi instanţă - sesizată cu cererea de chemare în judecată a

reclamantului, va judeca şi va soluţiona şi apărările pârâtului, indiferent de forma lor de

exercitare.

În consecinţă, soluţia va fi unitară, evitându-se eventualele rezolvări contradictorii, iar

hotărărea pronunţată va avea autoritate de lucru judecat atăt asupra cererii reclamantului, căt

şi asupra apărărilor părătului.

În acest sens dispune art. 124: instanţa competentă să judece cererea principală se va

pronunţa şi asupra apărărilor şi excepţiilor, în afara celor care constituie chestiuni prejudiciale şi

care, potrivit legii, sunt de competenţa exclusivă a altei instanţe.

Totodată, incidentele procedurale (de exemplu, abţinerea, recuzarea) sunt soluţionate de

instanţa în faţa căreia se invocă, în afară de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel

(de exemplu, strămutarea).

b) Această regulă nu se aplică în cazul chestiunilor prejudiciale.

17

Acestea apar în mod excepţional şi reprezintă tot apărări, dar care presupun

soluţionarea prelabilă şi definitivă de către o altă instanţă competentă potrivit legii. Hotărărea

pronunţată va avea caracter de autoritate de lucru judecat.

De aceea, dacă într-un proces părătul invocă o chestiune prejudicială, instanţa

competentă cu soluţionarea cererii reclamantului nu va soluţiona prin extindere şi apărarea

părătului, ci va suspenda cauza până la rezolvarea definitivă a chestiunii prejudiciale de

instanţa normal competentă cu respectivul litigiu. Procesul se va relua după ce chestiunea va

fi fost soluţionată printr-o hotărăre definitivă care va avea puterea de lucru judecat şi în

pricina principală.

Situaţii ce se pot constitui în chestiuni în chestiuni prejudiciale:

- art. 19 C.pr.pen. -penalul tine în loc civilul

- invocarea excepţiei de neconstituţionalitate (prin abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea

nr. 47/1992 prin Legea 177/2010, instanţa în faţa căreia se ridică excepţia de

neconstituţionalitate nu mai suspendă cauza până la soluţionarea excepţiei de către Curtea

Constituţională)

- întrebarea preliminară adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Astfel, când se invocă existenţa unui proces penal, se aplică regula prevăzută de

articolul 19 alineatul 2 Codul de procedură penală: penalul ţine în loc civilul. Abia după

rezolvarea procesului penal se va relua şi procesul civil, cu respectarea celor trei elemente

care conturează autoritatea de lucru judecat din penal în civil: săvărşirea faptei, persoana

făptuitorului şi vinovăţia.

Competenţa instanţei în privinţa incidentelor de procedură

În acest sens dispune art. 124: incidentele procedurale (de exemplu, abţinerea,

recuzarea) sunt soluţionate de instanţa în faţa căreia se invocă, în afară de cazurile în care legea

prevede în mod expres altfel (de exemplu, strămutarea).

Prin incident de procedură se înţelege orice contestaţie grefată pe cererea principală a

reclamantului, de natură să ducă la suspendarea procesului sau să modifice soluţia ce s-ar fi

pronunţat în lipsa incidentelor.

În sens larg, incidentele de procedură sunt împrejurări intervenite în proces, menite să

modifice cadrul procesului sau competenţa instanţei sesizate.

Incidentele sunt determinate fie de cererile părţilor, fie de cererile terţilor, fie de

modificările intervenite cu privire la compunerea completului de judecată sau la instanţa

sesizată (abţinerea, recuzarea judecătorilor, strămutarea sau delegarea pricinii) sau cu privire

la probele administrate (verificarea de scripte, procedura falsului) ori incidente ce se referă la

nulitatea actelor de procedură, suspendare sau perimare. Incidentele provocate de cererile

părţilor sau ale terţilor pot modifica dezbaterile, extinzând sfera procesului şi competenţa

instanţei sesizate, în timp ce incidentele celelalte nu modifică fondul procesului (incidente

propriu-zise) conform principiului "accesorium sequitur principale", toate aceste incidente

procedurale care au caracter accesoriu faţă de cererea princiapală, vor intra în competenţa

instanţei sesizate cu cererea reclamantului.

Numai în mod excepţional anumite incidente se vor soluţiona de alte instanţe:

strămutarea pricinilor se rezolvă de instanţa superioară sau de Curtea Supremă de Justiţie în

funcţie de motive; delegarea cade în competenţa Curţii Supreme de Justiţie.

Prorogarea de competenţă

Prorogarea competenţei este prelungirea competenţei normale a instanţei sesizate cu

cererea principală a reclamantului şi asupra altor cereri şi incidente care în mod normal ar

trebui să cadă în competenţa altei instanţe.

Prorogarea competenţei este de trei feluri: prorogarea legală, prorogare voluntară (sau

convenţională) şi prorogarea judecătorească.

Prorogarea legală intervine în cazurile expres prevăzute în lege.

18

a) cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa

competentă pentru cererea principală (art. 123).

Astfel, noul cod se reglementează expres unul din cazurile cele mai importante de

prorogare legală de competenț ă, prin introducerea categoriei cererilor adiț ionale (cererea

prin care sunt modificate pretenţiile iniţiale).

Noutatea reglementării este cuprinsă în teza a doua a alineatului 1 al art. 123, care

stipulează că operează prorogarea chiar dacă respectivele cereri ar fi de competenţa

materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor în materie de

insolvenț ă.

O altă dispoziț ie expresă, cu caracter de noutate, pe care o vom regăsi ș i în materia

conflictelor de competenț ă este cuprinsă în acelaș i articol: prorogarea poate interveni pentru

cererile incidentale ș i accesorii şi atunci când competenţa de soluţionare a cererii principale

este stabilită de lege în favoarea unei secţii specializate sau a unui complet specializat. De

asemenea, în aceste cazuri de prorogare, atunci când instanţa este exclusiv competentă pentru

una dintre părţi, ea va fi exclusive competentă pentru toate părţile.

Acest prim caz de prorogare legală înseamnă că aceeaşi instanţă va judeca şi soluţiona

printr-o singură hotărăre:

- toate capetele de cerere ale reclamantului - principale şi accesorii;

- pe lângă acţiunea principală şi cererile incidente privind măsurile asiguratorii (de ex.

sechestrul sau asigurarea dovezilor);

- atât acţiunea principală a reclamantului, cât şi cererea reconvenţională a pârâtului;

- acţiunea reclamantului şi cererile de intervenţie ale terţilor (voluntară sau forţată).

b) coparticiparea procesuală pasivă (art. 122) presupune existenţa mai multor pârâţi

în proces.

Dacă cererea de chemare în judecată se face împotriva mai multor pârâţi ea poate fi

introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre aceştia. În cazul în care printre pârâţi

sunt şi obligaţi accesoriu, cererea se introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre

debitorii principali.

Prorogarea constă în aceea că instanţa sesizată de reclamant, prin raportare la

domiciliul unuia dintre aceştia, devine competentă şi pentru pârâţii care domiciliază în raza

altor instanţe.

c) când instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea va fi exclusiv

competentă pentru toate părţile (art. 123).

Dacă, de exemplu, competenţa unei instanţe este atrasă de o calitate specială a unui

pârât, aceasta se va proroga şi asupra celuilalt pârât care nu are respectiva calitate, dar este

chemat în judecată prin aceeaşi cerere.

d) conexitatea şi indivizibilitatea (art. 139)

Spre deosebire de litispendenț ă, conexitatea se constituie într-un caz de prorogare

legală de competenț ă. Pentru asigurarea unei bune judecăţi, este posibilă conexarea mai

multor procese în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi

cauză au între ele o strânsă legătură.

Există conexitate ori de câte ori două sau mai multe cereri în care figurează aceleaşi

părţi sau chiar şi alte părţi, au între ele prin obiectul şi cauza lor o strânsă legătură, care

justifică judecarea lor împreună, pentru evitarea pronunţării unor hotărări contradictorii.

Instanţa mai întâi învestită îşi prorogă competenţa şi asupra celei de-a doua cereri

conexe pendinte de o altă instanţă.

Conexarea este posibilă în primă instanț ă (pricinile se pot afla în faț a aceleiaș i

instanț e sau în faț a unor instanț e deosebite).

Excepţia conexităţii poate fi invocată de părţi sau din oficiu, cel mai târziu la primul

termen de judecată înaintea instanţei ulterior sesizate, iar instanț a se pronunț ă prin încheiere.

Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul.

19

Dosarul va fi trimis instanţei mai întâi învestite, în afară de cazul în care reclamantul şi

pârâtul cer trimiterea lui la una dintre celelalte instanţe.

Când una dintre cereri este de competenţa exclusivă a unei instanţe, conexarea se va

face la acea instanţă. În orice stare a judecăţii procesele conexate pot fi disjunse şi judecate

separat, dacă numai unul dintre ele este în stare de judecată.

Indivizibilitatea este o legătură mai puternică decăt conexitatea. Ea presupune o relaţie

nu numai utilă, ci chiar necesară, astfel încăt soluţionarea împreună a celor două cauze se

impune. Indivizibilitatea este o conexitate accentuată.

Prorogarea competenţei nu se aplică şi litispendenţei care defineşte aceeaşi cauză ce

face obiectul aceluiaşi proces, pendinte însă la aceeaşi instanţă sau la două instanţe diferite în

două dosare separate. În cazul litispendenţei competenţa este una normală, iar nu prorogată.

Aceste cazuri de prorogare a competenţei nu se aplică în situaţia normelor de

competenţă generală.

Conexitatea şi indivizibilitatea funcţionează numai în acelaşi sistem de jurisdicţie.

În consecinţă, instanţa sesizată cu acţiunea îşi prorogă competenţa şi asupra cererilor

accesorii, iar în cazul conexităţii în sisteme jurisdicţionale diferite se poate suspenda procesul

în care se judecă cererea accesorie pănă la soluţionarea separată a cererii principale.

Prorogarea voluntară sau convenţională intervine în baza înţelegerii părţilor care

sunt de acord cu sesizarea unei instanţe care în mod normal, după lege, nu ar fi competentă.

Prorogarea voluntară de competenţă nu se confundă cu simpla neridicare în termenul

legal a excepţiei de necompetenţă - ipoteză care atrage decăderea din drept. Convenţia de

prorogare presupune acordul exprimat în acest sens, nu doar o simplă omisiune.

Astfel de cazuri sunt posibile numai în privinţa competenţei reglementate de norme

dispozitive (competenţa teritorială obişnuită), nu şi în situaţia competenţei reglementate prin

norme imperative.

Noul cod păstrează regimul juridic al prorogării voluntare de competenț ă, care se

poate produce doar cu respectarea normelor imperative de competenț ă.

Astfel, părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie

verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot

să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente

teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă.

Condiţiile acestei convenţii sunt următoarele:

- convenţia să fie specială;

- părţile să aibă capacitate procesuală de exerciţiu şi să-şi exprime valabil

consimţămăntul;

- instanţa aleasă să nu fie necompetentă absolut;

- convenţia scrisă sau verbală să reflecte o manifestare expresă de voinţă a părţilor prin

care determină şi instanţa aleasă.

O formă specială atributivă de competenţă este alegerea domiciliului, care poate fi

încheiată în beneficiul reclamantului sau al pârâtului.

De regulă, o astfel de convenţie se face înainte de naşterea litigiului, dar legea nu

interzice nici încheierea ei în faţa instanţei.

În litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în în materia

asigurărilor părţile pot conveni alegerea instanţei competente numai după naşterea dreptului la

despăgubire.

Efectele convenţiei asupra competenţei sunt obligatorii între părţi. Convenţia nu poate

fi revocată unilateral, decât dacă este făcută în interesul unei singure părţi care poate renunţa

la beneficiu, având drept de opţiune.

Prorogarea judecătorească este stabilită printr-o hotărăre judecătorească.

Astfel de cazuri sunt:

20

a) admiterea apelului sau a recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare la o altă

instanţă decât aceea care a pronunţat hotărârea anulată sau casată (instanţele fiind egale în

grad; art. 480 şi art. 497-498);

b) admiterea cererilor de abţinere a tuturor judecătorilor unei instanţe (art. 52)

c) strămutarea procesului (art. 140);

d) delegarea instanţei (art. 147);

e) comisia rogatorie pentru administrarea unei probe de către o altă instanţă egală în

grad, din altă localitate decât cea sesizată cu judecarea litigiului (art. 261).

Incidente procedurale privitoare la competenţa instanţei

Sub această denumire NCPC tratează: necompetenţa instanţei şi conflictele de

competenţă, litispendenţa şi conexitatea, strămutarea proceselor şi delegarea instanţei.

Conexitatea a fost tratată anterior ca un caz de prorogare legală de competenţă.

Litispendenţa va fi tratată în materia conflictului pozitiv de competenţă.

1. Necompetenţa instanţei şi conflictele de competenţă

Spre deosebire de ipoteza prorogării competenţei cănd o instanţă poate prelua

atributele alteia, este posibil să intervină şi situaţia în care instanţa sesizată să nu fie

competentă să judece respectiva pricină.

De asemenea, între instanţe pot apărea divergenţe în sensul că două instanţe se declară

deopotrivă competente să judece aceeaşi cauză sau că ambele se declară necompetente să

soluţioneze procesul.

A. Necompetenţa instanţei

Cănd competenţa unei instanţe este contestată, se ridică două probleme: în primul rănd

cine o poate invoca şi, în al doilea rând, care instanţă soluţionează excepţia.

La prima problemă soluţia diferă după cum normele de competenţă încălcate sunt de

ordine publică sau de ordine privată; la a doua problemă soluţia diferă după calea procedurală

care se foloseşte: declinatorul de competenţă care dezleagă cererea de a se declina competenţă

unei instanţe deja sesizate sau regulatorul de competenţă care clarifică conflictul de

competenţă între două instanţe judecătoreşti.

Declinatorul de competenţă este cererea părţii de a se declina competenţa către o altă

instanţă, considerând că instanţa iniţial sesizată nu este competentă.

Această cerere se rezolvă fie la fond, prin excepţia de necompetenţă, fie în căile de

atac ordinare (apel), fie pe calea recursului, fie pe calea căii extraordinare de atac de retractare

a contestaţiei în anulare.

Excepţia de necompetenţă se foloseşte la judecata în fond şi are regim juridic diferit

după caracterul normelor de competenţă încălcate.

Potrivit art. 129 necompetenţa poate fi de ordine publică sau privată.

Necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei generale, când

procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, în cazul încălcării competenţei

materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad ș i în cazul încălcării

competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de

acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura. În toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine

privată, incluzând aici necompetenț a teritorială de drept comun ș i cea alternativă.

Invocarea excepţiei

Necompetenţa generală a instanţelor poate fi invocată de oricare parte şi de instanţă

din oficiu, în orice stare a pricinii.

O noutate apare în ceea ce priveşte regimul necompetenţei materiale şi a celei

teritoriale de ordine publică.

21

Astfel, necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi

ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa

primei instanţe.

Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin

întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen

de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Dispoziț iile privitoare la invocarea necompetenț ei relative trebuie corelate cu cele

care reglementează regimul juridic al întâmpinării, fără a intra în amănunte privind termenul

de depunere a întâmpinării, întrucât noul reglementare impune o procedură prealabilă scrisă

detaliată. Întâmpinarea este obligatorie, cu excepț ia cazurilor în care legea prevede expres

altfel, iar nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului de

a mai propune probe ș i de a invoca excepț ii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu

prevede altfel.

Prin urmare, neinvocarea excepț iei de de ordine privată prin întâmpinare sau, dacă

întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile

sunt legal citate în faţa primei instanţe, atrage decăderea pârâtului din dreptul de a invoca

necompetenț a relativă a instanț ei.

În finalul art. 129 se precizează că dacă necompetenţa nu este de ordine publică, partea

care a făcut cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declinarea necompetenţei,

soluț ie logică, dat fiind caracterul normelor ce reglementează competenț a relativă ș i

prezumarea acceptării competenț ei respectivei instanț e de către reclamant.

De menț ionat este posibilitatea invocării excepț iei de necompetenț ă în cazul

coparticipării procesuale pasive. Dacă, în mod evident, un pârât a fost chemat în judecată

numai în scopul sesizării instanţei competente pentru el, oricare dintre pârâţi poate invoca

necompetenţa la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei

instanţe.

O altă dispoziţie cu caracter de noutate: la primul termen de judecată la care părţile

sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să

stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece

pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care

constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.

În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare

lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va

acorda un singur termen în acest scop.

Verificarea competenţei în acest mod nu împiedică însă formularea excepţiilor de

necompetenţă.

Confruntată cu excepţia de necompetenţă, instanţa sesizată cu soluţionarea litigiului o

soluţionează de îndată, cu precădere, pronunţăndu-se ea însăşi, înainte de a intra în cercetarea

de fond a cauzei.

Soluţionarea excepţiei

Instanţa poate respinge excepţia de necompetenţă printr-o încheiere interlocutorie caz

în care judecata în fond continuă, soluţia putând fi atacată numai o dată cu fondul (art. 132).

Instanţa poate admite excepţia prin hotărâre şi să-şi decline competenţa indicând

instanţa competentă sau organul jurisdicţional competent, căreia-i trimite cauza pentru

judecarea procesului. Dacă însă cererea este de competenţa unui organ fără activitate

jurisdicţională, instanţa va respinge cererea ca inadmisibilă. Dacă instanţa constată că litigiul

este de competenţa unui organ de jurisdicţie străin ea va respinge cererea ca nefiind de

competenţa instanţelor române (art. 1070).

Hotărărea instanţei de fond produce două efecte majore: desesizează prima instanţă şi

sesizează instanţa considerată competentă.

22

În cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în faţa instanţei necompetente

rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă învestită cu soluţionarea cauzei nu va dispune

refacerea lor decât pentru motive temeinice.

O noutate este aceea că hotărârea prin care instanţa se declară necompetentă nu este

supusă niciunei căi de atac. Consecinţa este trimiterea deîndată a dosarului instanţei

competente sau organului jurisdicţional competent.

O asemenea hotărăre are autoritate de lucru judecat numai în privinţa dezinvestirii

instanţei care a pronunţat-o, nefiind însă obligatorie şi pentru instanţa de trimitere care poate

contesta soluţia, determinănd un conflict de competenţă.

Totuşi, hoărârea prin care respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de competenţa

unui organ fără activitate jurisdicţională sau ca nefiind de competenţa instanţelor române, este

supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară.

Necompetenț a materială şi teritorială exclusivă poate constitui motiv de apel sau

recurs, după caz, dacă a fost invocată în condiț iile textului legal. Sub imperiul noilor

reglementări nu poate fi acceptată posibilitatea invocării excepț iei de necompetenț ă a

primei instanț e în faț a instanț ei de control judiciar, dacă nu a fost anterior invocată în

condiț iile legii, dat fiind că reglementarea prevede expres că excepț ia de necompetenţa

materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată numai în faț a în faţa primei

instanţe, chiar ș i atunci când este invocată din oficiu.

În apel sau recurs admiterea acestora pe motivul greşitei soluţionări a excepţiei de

necompetenţă determină anularea (în apel) sau casarea (în recurs) a hotărării instanţei

necompetente şi trimiterea pricinii către instanţa competentă.

De menţionat că în recurs poate fi invocat ca motiv doar încălcarea competenţei de

ordine publică.

Dispoziţiile privitoare la excepţia de necompetenţă se aplică şi dacă situaț iile de

necompetenț ă se ivesc la nivelul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti sau

la nivelul completelor specializate.

B. Conflictele de competenţă

Între două instanţe judecătoreşti pot apărea conflicte de competenţă atunci când

ambele sunt sesizate cu aceeaşi pricină. În această ipoteză conflictul poate fi pozitiv (când

ambele instanţe sesizate se consideră deopotrivă competente) sau negativ (când ambele

instanţe sesizate se consideră necompetente).

Reglementarea din noul Cod de procedură civilă privitoare la conflictul de

competenț ă, cuprinsă în art. 133-137, este mult mai riguroasă, acoperind toate situaț iile care

până în prezent au generat soluț ii diferite în practică ș i numeroase dispute doctrinare.

În primul rând, cazurile în care poate apărea conflictul sunt complet prezentate. Astfel,

există conflict de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe se declară deopotrivă

competente să judece acelaşi proces (conflict pozitiv) sau când două sau mai multe instanţe şi-

au declinat reciproc competenţa (conflict negativ) de a judeca acelaşi proces sau, în cazul

declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în

favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

a) Conflictul pozitiv se creează când două sau mai multe instanţe sunt sesizate cu

aceeaşi pricină şi se declară competente să o soluţioneze. Pericolul este acela de a se pronunţa

două hotărări contradictorii.

Pentru existenţa conflictului pozitiv este necesar ca instanţele să fie competente, astfel

încât eventuala excepţie de necompetenţă invocată va fi respinsă (de exemplu, într-unul din

cazurile de competenţă teritorială alternativă).

Conflictul pozitiv ar putea fi evitat prin folosirea a două mijloace procedurale:

excepţia de necompetenţă şi excepţia de litispendenţă.

Dacă una din instanţe este necompetentă, situaţia se rezolvă prin invocarea excepţiei

de necompetenţă. Dacă excepţia se admite conflictul este evitat, instanţa necompetentă

declinându-şi competenţa în favoarea celei competente care va judeca singură pricina.

23

Dacă, însă, excepţia este respinsă apare conflictul de competenţă.

Dacă excepţia de necompetenţă nu este invocată sau nu este invocată în termenul

procedural, practic, instanţele nu îşi dispută competenţa, iar situaţia poate fi rezolvată pe calea

excepţiei de litispendenţă.

Condiţia existenţei conflictului pozitiv este aceeea ca instanţele să se declare

competente respingând eventualele excepţii de necompetenţă sau de litispendenţă invocate.

Astfel, în cazul sesizării cu cereri identice a două sau mai multe instanţe deopotrivă

competente se poate invoca excepţia de litispendenţă, care, dacă ar fi admisă, ar conduce la

reunirea cauzelor în faţa instanţei mai întâi sesizate.

Dacă, însă, excepţia de litispendenţă invocată este respinsă, apare conflictul pozitiv de

competenţă.

Excepţia de litispendenţă (art. 132)

Situaţia devine posibilă în cazurile de competenţă teritorială alternativă când două

instanţe egale în grad, dar cu raze teritoriale diferite (sau chiar de grade diferite, însă de fond)

sunt sesizate cu aceeaşi pricină în considerarea unor criterii diferite specifice acestei categorii

de competenţă teritorială.

Cu incidenț ă în materia competenț ei, litispendenț a este reglementată în noul cod

în secț iunea a doua a capitolului privitor la incidentele ce se pot ivi în legătură cu

competenț a. Soluț ia este firească, întrucât, litispendenț a nu reprezintă un caz de prorogare

de competenț ă, ci aceea situaț ie în care mai multe instanț e deopotrivă competente sunt

învestite cu judecarea aceleiaș i cauze.

Astfel, nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de

aceeaşi parte – precizând - înaintea mai multor instanţe competente sau chiar înaintea

aceleiaşi instanţe, pentru apoi să se arate expres că dispoziț iile privitoare la excepț ia de

litispendenț ă se aplică în mod corespunzător şi atunci când procesele identice se află pe rolul

aceleiaşi instanţe.

Procedura de soluț ionare a excepț iei

Excepţia litispendenţei poate fi invocată de părţi sau de instanţă din oficiu în orice

stare a procesului, dar în faţa instanţelor de fond.

Această precizare a ridicat două probleme: aceea a soluț iei în cazul în care unul

dintre procese se judecă în recurs ș i o a doua legată de momentul până la care poate fi

ridicată excepț ia.

Există litispendenț ă atunci când o cauză se află în faza judecăț ii în primă instanț ă,

iar cealaltă în apel, cale de atac devolutivă.

În schimb, dacă o cauză se afla în faț a instanț ei de fond, iar cealaltă în faț a

instanț ei de recurs, excepț ia care se putea invoca era aceea a autorităț ii de lucru judecat ș i

nu excepț ia litispendenț ei. Noul cod reglementează ș i această situaț ie tot în materia

excepț iei de litispendenț ă, găsind altă soluț ie: când unul dintre procese se judecă în recurs,

iar celălalt înaintea instanţelor de fond, acestea din urmă sunt obligate să suspende judecata

până la soluţionarea recursului.

Cu privire la momentul până la care poate fi invocată excepț ia de litispendenț ă, pe

de o parte, se consideră că dispoziț ia legală nu trebuie interpretată restrictiv, excepţia putând

fi invocată în orice stare a procesului, în faţa instanţelor de fond, iar pe de altă parte se

apreciază că trebuie invocată înaintea oricăror apărări de fond ș i in limine litis.

Noua reglementare este mai exacta în ce priveș te instanț a în faț a căreia se invocă

excepț ia. Atunci când instanţele sunt de acelaşi grad, excepţia se invocă înaintea instanţei

sesizate ulterior, iar dacă excepţia se admite, dosarul va fi trimis de îndată primei instanţe

învestite. Când instanţele sunt de grad diferit, excepţia se invocă înaintea instanţei de grad

inferior. Dacă excepţia se admite, dosarul va fi trimis de îndată instanţei de fond mai înalte în

grad.

Încheierea prin care s-a soluţionat excepţia poate fi atacată numai odată cu fondul.

24

Admiterea excepţiei face ca ultima instanţă să se desesizeze în favoarea celei investite

mai înainte, cu condiţia ca nici una dintre ele să nu fi pronunţat o hotărăre care face să

acţioneze puterea de lucru judecat şi să pună instanţa în imposibilitatea de a se desesiza pe

calea excepţiei de litispendenţă tocmai pentru că se desesizase deja prin pronunţarea hotărării

asupra căreia nu mai putea reveni.

b) Conflictul negativ de competenţă se naşte atunci când nici una din instanţele

angrenate în conflict nu se consideră competentă să judece pricina care are aceleaşi părţi,

acelaşi obiect şi aceeaşi cauză. Ambele instanţe se declară necompetente, prin hotărări

definitive, declinându-şi reciproc competenţa una în favoarea celeilalte.

De asemenea, apare în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi

declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat

necompetente.

Conflictul negativ presupune ca măcar una din instanţe să fie competentă, altfel

obiectul conflictului nu ar exista.

Conflictul de competenţă poate să apară şi între secţiile specializate ale aceleiaşi instanţe

judecătoreşti, precum şi între completele specializate ale aceleiaşi instanţe.

c) Regulatorul de competenţă este hotărărea instanţei superioare prin care se rezolvă

conflictul de competenţă.

Procedura se declanşează din oficiu de instanţa în faţa căreia s-a ivit conflictul

(instanţa care s-a pronunţat ultima asupra competenţei sau instanţa care a declinat ultima

competenţa).

Judecarea procesului se suspendă din oficiu şi va fi sesizată instanţa competentă să

soluţioneze conflictul. Aceasta este instanţa superioară şi comună ambelor instanţe angrenate

în conflict.

Conflictul de competenţă ivit între o instanţă judecătorească şi un alt organ cu

activitate jurisdicţională se rezolvă de instanţa judecătorească ierarhic superioară instanţei în

conflict.

Nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără citarea

părţilor, printr-o hotărâre definitivă (hotărârea nu este supusă nici apelului şi nici recursului).

Noul Cod de procedură civilă reglementează expres posibilitatea apariț iei conflictului

de competenț ă între secţiile specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti, precum ș i

conflictul între completele specializate ale aceleiaș i instanț e.

Astfel, conflictul dintre secţiile specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti se va

soluţiona de secţia instanţei superioare, corespunzătoare secţiei înaintea căreia s-a ivit

conflictul. Conflictul dintre două secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se soluţionează

de Completul de 5 judecători. Aceleaș i dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul

completelor specializate.

Hotărărea are putere de lucru judecat şi mai are un dublu rol de declinator şi de

regulator de competenţă, respectiv dezinvesteşte instanţa necompetentă şi o iîvesteşte pe cea

competentă. Aceasta din urmă va primi dosarul şi va fi obligată să judece pricina fără a-şi mai

verifica sau nega competenţa (decât eventual pentru temeiuri noi faţă de conflictul deja

rezolvat).

2. Strămutarea pricinilor constă în transferarea unei cauze de la instanţa sesizată la o

altă instanţă în vreunul din cazurile prevăzute de lege, atunci când judecata la instanţa iniţial

investită este periclitată de împrejurări care pun sub semnul îndoielii obiectivitatea instanţei.

Sediul materiei se găseşte în art. 140-146.

Elemente cu caracter de noutate: motive, competenț ă, procedură.

25

Dintre motivele pentru care se putea solicita strămutarea noul cod elimină rudenia ș i

afinitatea, acestea devenind motive de incompatibilitate a judecătorului, tratate în capitolele

privitoare la participanț ii la proces, pentru care, în noua reglementare, se poate cere

recuzarea. Restructurarea incidentelor referitoare la incompatibilitate, abț inere şi recuzare au

determinat, probabil, ș i aceste modificări în materia strămutării.

Cazurile de strămutare sunt următoarele:

1. când există motive de bănuială legitimă asupra obiectivităţii instanţei

2. când există motive care conduc la ideea afectării siguranţei publice;

NCPC oferă şi definiţii ale motivelor.

Bănuiala se consideră legitimă în cazurile în care există îndoială cu privire la

imparţialitatea judecătorilor din cauza circumstanţelor procesului, calităţii părţilor ori unor

relaţii conflictuale locale.

Constituie motiv de siguranţă publică împrejurările excepţionale care presupun că

judecata procesului la instanţa competentă ar putea conduce la tulburarea ordinii publice.

Este vorba de presupuneri puternic conturate care vizează părtinirea, rezultate din

împrejurări anormale care vădesc parţialitatea, puternice pasiuni locale datorită calităţii

părţilor sau a duşmăniilor locale.

Cererea de strămutare se face în scris şi va trebui să indice motivul.

Strămutarea, indiferent de motiv, se poate cere în orice fază a procesului.

Strămutarea pentru motiv de bănuială legitimă poate fi cerută de către partea

interesată, iar cea întemeiată pe motiv de siguranţă publică, numai de către procurorul general

de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa competentă să judece cererea de strămutare diferă în raport de motivul

invocat.

Cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă este de competenţa

curţii de apel, dacă instanţa de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal

din circumscripţia acesteia.

Dacă strămutarea se cere de la curtea de apel, competenţa de soluţionare revine Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cererea de strămutare se depune la instanţa competentă să o soluţioneze, care va

înştiinţa de îndată instanţa de la care s-a cerut strămutarea despre formularea cererii de

strămutare.

Cererea de strămutare întemeiată pe motive de siguranţă publică este de competenţa

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Şi aceasta va înştiinţa, de îndată, despre depunerea cererii

instanţa de la care se cere strămutarea.

Pentru judecarea cererii de strămutare, instanţa competentă să o soluţioneze va putea

(nu este obligatoriu) să solicite dosarul cauzei.

Instanţa care judecă cererea de strămutare (completul), la solicitarea celui interesat,

poate dispune, dacă apreciază, suspendarea judecării procesului.

Suspendarea judecării procesului a cărui strămutare se cere poate fi dispusă numai cu darea

unei cauţiuni (în cuantum de 1.000 lei), iar pentru motive temeinice, suspendarea poate fi

dispusă în aceleaşi condiţii, fără citarea părţilor, chiar înainte de primul termen de judecată.

Măsura suspendării judecării procesului va fi comunicată de urgenţă instanţei de la care s-a

cerut strămutarea.

Încheierea asupra suspendării nu se motivează şi nu este supusă niciunei căi de atac.

Ca procedură, cererea de strămutare de urgenţă, în camera de consiliu, cu citarea

părţilor din proces.

Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi este definitivă, ceea ce, prin prisma

reconsiderării categoriilor de hotărâri ce se pronunț ă în procesul civil, înseamnă că împotriva

ei pot fi exercitate căile de atac extraordinare de retractare, contestaț ia în anulare ș i

revizuirea.

26

Instanţa de la care s-a cerut strămutarea va fi încunoştinţată, de îndată, despre

admiterea sau respingerea cererii de strămutare.

În caz de admitere a cererii de strămutare, curtea de apel trimite procesul spre judecată

unei alte instanţe de acelaşi grad din circumscripţia sa.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va strămuta judecarea cauzei la una dintre instanţele

judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate

cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa de la care se cere strămutarea.

Efectele admiterii cererii de strămutare cu privire la actele procedurale sunt prevăzute

expres. Hotărârea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare

urmează să fie păstrate. În cazul în care instanţa de la care s-a dispus strămutarea a procedat

între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept prin efectul

admiterii cererii de strămutare.

O dispoziț ie expresă vine să confirme soluț iile logice din practica judiciară: apelul

sau, după caz, recursul împotriva hotărârii date de instanţa la care s-a strămutat procesul sunt

de competenţa instanţelor ierarhic superioare acesteia, iar în caz de admitere a apelului sau

recursului, trimiterea spre rejudecare, dacă se impune, se va face la o instanţă din

circumscripţia celei care a soluţionat calea de atac.

Strămutarea procesului nu poate fi cerută din nou, în afară de cazul în care noua cerere

se întemeiază pe împrejurări necunoscute la data soluţionării cererii anterioare sau ivite după

soluţionarea acesteia. În cazul reiterării cererii de strămutare soluţia este respingerea ca

inadmisibilă.

3. Delegarea instanţei se face când, din pricina unor împrejurări excepţionale (război,

calamităţi naţionale, etc.) instanţa competentă cu judecarea unei pricini este împiedicată să

funcţioneze pe un timp mai îndelungat (art. 147).

Cererea se face de partea interesată şi este de competenţa Î.C.C.J. În cazul admiterii

cererii se va desemna şi instanţa de acelaşi grad care va judeca procesul.

Atât strămutarea cât şi delegarea instanţei sunt şi cazuri de prorogare judecătorească a

competenţei instanţei.