Comportament Deviant

5/14/2018 Comportament Deviant - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/comportament-deviant 1/40

3. CONDUITELE DEVIANTE DE SIMULARE

3.1. DUPLICITATE ŞI SIMULAREDuplicitatea reprezintă acţiunea unei persoane de a de a afişa premeditat

sentimente, gânduri sau atitudini diferite de cele pe care le are cu în realitate, de a jucaconcomitent două roluri. Ea ne permite să apreciem măsura integrităţii morale a unei persoane, gradul în care şi-a elaborat atitudinea faţă de “bine” şi faţă de “rău”.Periculozitatea conduitei duplicitare constă în caracterul premeditat şi conştient al induceriiîn eroare: persoana îşi pregăteşte terenul de acţiune, îşi caută argumente, îşi stabileştealibiuri, anticipează consecinţele unui act, cel mai adesea, cu un conţinut social negativ.Din acest motiv, conduita duplicitară este considerată a fi o conduită pre-infracţională, deşi poate fi asociată şi conduitei infracţionale propriu-zise. Duplicitatea implică falsitatea, prefăcătoria sau ipocrizia, ce caracterizează toate formele simulării.

Simularea desemnează acţiunea persoanei de a face să pară real ceva ireal, pentrua crea o falsă impresie cu privire la sine, la stările sau scopurile sal e. Prezentă şi în lumea

animală, simularea a apărut în specia umană pentru a răspunde nevoilor de adaptare lamediul social şi la semeni. Deşi recunosc înalta datorie de a spune adevărul, persoanele maiabile din punct de vedere social îmbracă adevărul într-o mantie agreabilă, conform proverbului “adevărul nu trebuie arătat gol, ci în cămaşă”. Simularea adaptativă are însă uncaracter circumstanţial. Întrucât adevărul crud poate să aibă consecinţe nefaste şi în lipsadiplomaţiei, unii indivizi pot alege soluţia ocolirii adevărului, a falsităţii. Atunci când apareobişnuinţa de a mistifica, de a dezinforma sau deruta cu rea credinţă, simularea apare ca o formă specifică a dezadaptării sociale, ca o manifestare caracterială, conturată în atitudiniindezirabile sau reprobabile. În acest caz, actul simulării se transformă într-o conduitădeviantă, plasată la limita dintre conduitele normale şi cele patologice. El devine acţiunea prin care cineva imită sau îşi provoacă diverse modificări corporale sau psihice, cu scopul

de a obţine anumit avantaje, materiale sau morale. Simularea poate avea sau nu un substrat psihopatologic. Cu alte cuvinte, ea poatesă apară atât la persoanele normale din punct de vedere psihic, cât şi la persoanele cudiferite boli psihice. În primul caz, simularea apare ca o tulburare caracterială, care esteîntotdeauna motivată, orientată spre atingerea rapidă a unor obiective şi utilizată în scopulde a manipula. Ea se realizează prin diferite strategii precum: simularea totală, parţială (cufrânturi de adevăr), prin adăugare, omisiune, substituţie, transformare (adevărul prezentatca minciună şi invers), simularea prin tăcere (C. Cucos, 1997, I. Buş şi D. David, 2003).De asemenea, ea poate fi utilizată în scopuri sau situaţii diferite: în scopul disculpării, pentru a apăra pe cineva, pentru a rezista presiunilor conformiste şi coercitive colective, dinnevoia de protecţie, din dorinţa de răzbunare etc. De exemplu, la elevii leneşi, dezinteresaţi

de şcoală, simularea poate să apară în scopul evitării unei responsabilităţi, al chiulului de laşcoală, al obţinerii unui avantaj ilicit material sau moral. Pentru a-şi atinge scopurile, ei potreproduce fidel simptomele specifice unor boli psihice sau somatice sau îşi provoacă uneleinfirmităţi, recurgând la automutilare.

Remediile psihopedagogice ale simulării ca manifestare caracterială sunt cu atâtmai eficiente cu cât sunt mai de timpuriu utilizate. Ele includ: instituirea unui regim deviaţă ordonat, dezvoltarea simţului realului, deprinderea cu exactictatea, redarea fidelă a

1



faptelor observate, corectareacu mult tact a fabulaţiilor exagerate, valorizarea sincerităţii,curajului şi încrederii etc.

În simularea cu substrat psihopatologic, acţiunea de a crea aparenţele unei acţiunisau atitudini se poate produce mai mult involuntar sau inconştient. Ea apare la indivizii cudeficienţe intelectuale, la cei cu diferite tulburări de psihice sau de personalitate. Făcând

deosebire între isterie şi escrocheria conştientă, Babinski a afirmat, de pildă, că “istericuleste un simulant, dar un simulant de bună credinţă”. Totuşi, calculul utilitar variază înfuncţie de amplitudinea manifestărilor psihonevrotice, ipohondrice sau pitiatice. Oricum,dacă simulantul patologic se înşeală pe el însuşi, simulanţii normali caută în mod deliberatsă-i înşele pe ceilalţi.

Antoine Porot apreciază că orice atitudine suspectă de simulare impune analizaatentă a fondului mental şi a factorilor endogeni şi exogeni care au contribuit la producereaei. Ulterior, trebuie analizate particularităţile manifestărilor, valoarea lor expresivă şiraportul între starea somatică sau mintală reală şi tulburarea funcţională sau psihicăaparentă, sugerată.

3.2. FORMELE COMPORTAMENTULUI SIMULATTipurile de simulare sunt extrem de numeroase. În cursul secolului al XVII-lea,

Paulo Zacchia stabilea două categorii de conduite simulante: exagerarea bolilor existente şisimularea completă a bolii. Sollier (1915) făcea deosebire între: simularea-creatoare,agravarea/exagerarea-amplificatoare şi perseverarea-fixatoare. Marc (1928) facea distincţieîntre bolile simulate prin simptome (prin imitare) şi bolile simulate prin cauze (sau provocate), iar Robercourt clasifică tipurile simulării după modul lor de realizare: prinnararea simptomelor, exagerarea simptomelor şi provocarea simptomelor.

Mai recent, cercetările privind psihopatologia comportamentului deviant (cf. V.T.Dragomirescu, 1976) au impus trei tipuri de simulare:

Simularea preventivă pregăteşte apariţia unei conduite deviante. Ea are un caracter premeditat şi conştient, de inducere în eroare. Ea anticipează un act, cu un conţinut adeseaantisocial. Este o formă predeviantă şi pre-infracţională, în care subiectul îşi pregăteşteterenul de acţiune, îşi caută argumentele, îşi stabileşte alibiurile etc.

Simularea contaminativă este specifică pentru colectivităţile restrânse, cu regimspecial (ca în penitenciare sau în alte medii restrictive), fiind determinată în primul rând desituaţiile de frustrare şi cu caracter inductiv, sugerat, în care iniţiativa aparţine, mai ales, personalităţilor dizarmonice. În patologia somatică generală, această formă este maifrecvent întâlnită prin simularea unor intoxicaţii sau a unor boli infecţioase, iar în patologiaspecială prin simularea unor afecţiuni dermatologice, traumatologice et..

Disimularea desemnează o conduită deviantă care reflectă o motivaţie

psihopatologică particulară, la care se adaugă o condiţie favorizantă, o situaţie psihologicăsau de ordin social (de exemplu, de frustrare sau de îngrădire a drepturilor subiectului). Ea poate însoţi o conduită deviantă complexă, cum ar fi comportamentul auto şiheterodisrtuctiv al melancolicilor (cu idei de suicid sau obsedaţi de ideea de răzbunare).Atunci când apare la bolnavii psihic cronici, actul disimulării trebuie deosebit de starea deremisiune a bolii, cu care se confundă uşor deoarece, ambele au un caracter episodic,temporar. În practica medico-legală, disimularea se întâlneşte la indivizii care încearcă săascundă anumite leziuni sau boli în scopul de a obţine anumite avantaje sau beneficii. Spre

2



exemplu, în perioadele de compensare, personalităţile dizarmonice îşi pot ascunde structura pentru a obţine drepturi sau acte necuvenite, încadrarea într-o muncă incompatibilă cu boala, permisul de conducere sau încredinţarea de minori. Tăinuirea bolii poate viza şisustragerea de la unele pedepse penale sau evitarea unor prejudicii materiale sau morale precum: interzicerea practicării unor meserii sau pensionarea etc.

C. Gorgos (1987) consideră că disimularea este uneori socialmente utilă şinecesară, ca în cazul minciunilor convenţionale, al relaţiilor ierarhice sau al disimulării profesionale. În aceste situaţii, motivele nu mai au un caracter psihopatologic. Ele pot fiextrem de variate: de la dorinţa de a proteja familia sau anturajul de confruntarea cu o vestetristă, până la menţinerea unei stări de spirit pozitive, optime. Ca trăsătură negativă decaracter, disimularea poate fi întâlnită la personalităţile accentuate sau structuratedizarmonic (când ia forma minciunii intrigante, a ipocriziei ce mimează buna credinţă,sinceritatea, cinstea etc.).

T. Pirozynschi, V. Chiriţă şi P. Boişteanu (1991) menţionează simularea printreexaltările patologice ale imaginaţiei. Pornind de la constarea, în practica medicală, adiferitelor grade de prefăcătorie din partea bolnavilor, psihiatrii menţionaţi deosebesc

simularea de disimulare, suprasimulare, metasimulare.Simularea, ca opus al adevărului, vizează crearea aparenţelor simptomelor unor boli. În jocul de rol, mai mult sau mai puţin convingător, al simulantului Există diferenţeimportante în funcţie de inteligenţa şi instrucţia persoanei. Astfel, la oligofreni simulareaapar ca fiind naivă şi deseori perseverentă, în timp ce, la personalităţile dizarmonice,îndeosebi în isterie, este spectaculară până la forme caricaturale.

Disimularea reprezintă acţiunea prin care se ascunde suferinţa, boala şi care poateduce la consecinţe grave precum suicidul (la melancolicii cu idei de suicid sau obsedaţi deideea de răzbunare) sau violenţa şi agresivitatea (la deliranţi şi epileptici).

Suprasimularea aparţine unei persoane real bolnave, care amplifică însămanifestările suferinţei sale. Ea este întâlnită şi în mediile speciale, de detenţie.

Metasimularea sau sinistoza apare la persoanele care au trecut printr-un episodmaladiv (psihotic, confuzional etc.) şi după restabilirea lor, persistă asupra unor acuze învederea menţinerii unor beneficii sau pentru a scăpa de anumite responsabilităţi. Ei poturmări rezolvarea favorabilă a unui proces juridic (în cazul în care au comis o infracţiune),obţinerea unor indemnizaţii, concedii medicale prelungite sau amânarea unor examene. Înacest scop, indivizii caută argumente, pretexte, mimează abulii, apatii sau amnezii.

V.T. Dragomirescu (1976) apreciază că între gravitatea traumatismului şifrecvenţa apariţiei sinistrozei există un raport invers proporţional. Deviantul cu sinistrozăeste obsedat de rezolvarea favorabilă a revendicărilor sale. Anturajul poate contribui lainstalarea acestei conduite prin încurajarea şi susţinerea sinistrozicului. El trebuie deosebitde simulantul obişnuit prin intensitatea manifestărilor sale, prin substratul psihopatologic şi

prin consecinţele agravate de prelungirea în timp a preocupărilor specifice. Motivaţiaconduitei sale are în principal un conţinut patologic.În forma de simulaţie numită “falsificarea anamnezei”, subiectul dă în mod

intenţionat specialistului informaţii eronate în legătură cu internări anterioare în spital, cuantecedente patologice din copilărie sau recurge la internări preventive, pentru a obţine undiagnostic de boală psihică gravă, care să-i folosească ulterior scopului pe care şi l-a fixat(T. Rudică, 1990).

3



Problema de bază a simulării este legată de sinceritate şi minciună. Mulţidelincvenţi utilizează simularea ca pe o metodă de coping comportamental în scopul de a preveni sau reduce reacţia de stess provocată de faptelor lor (I. Buş şi D. David, 2003).Astfel, atunci când sunt prinşi, numeroşi hoţi de buzunare simulează stări de leşin,epilepsie, se taie cu arme dinainte pregătite pe faţă şi pe mâini, pentru a obţine

compătimirea trecătorilor şi pentru a-i impresiona şi intimida reprezentanţii ordinii publice,aflaţi în acţiune. De asemenea, în timpul anchetei, cei care au încălact normele penaleîncearcă să înşele vigilenţa personalului de investigaţie prin construirea unor false alibiurisau denaturarea adevărului în speranţa sustragerii de la pedeapsa penală. Uneori, ei potsimula în timpul interogatoriului stări de rău sau sinuciderea (prin izbirea cu capul în fişete,geamuri sau prin înghiţirea unor obiecte ascuţite), în scopul întreruperii cel puţin temporarea anchetei. În condiţiile expansiunii fenomenului infracţional şi ale faptului că mulţiinfractori încearcă să se sustragă sancţiunii penale prin apelul la minciună, stabilireasincerităţii declaraţiilor infractorilor a necesitat dezvoltarea unor probe şi mijloace tehnicetot mai performante.

3.3. EVALUAREA COMPORTAMENTULUI SIMULATÎncă din antichitate, judecătorii persani au utilizat în scopul detectării lipseisincerităţii infractorilor “proba orezului” (Eysenk, 1966; Bogdan, 1973; Buş şi David,2003). Oricât de simplă ar părea această probă, ea a dat rezultate în numeroase cazuri.Procedura consta în aceea că, persoana supusă investigatiei trebuia să consume o anumităcantitate de orez după fiecare declaraţie oferită în cadrul anchetei, fiind informată că, graţieVoinţei divine, mincinosul nu va reuşi să ingereze cantitatea necesară. Ulterior, s-ademonstrat baza ştiinţifică a acestei probe: tensiunea emoţională ridicată, specificămomentului investigării infracţiunii, produce scăderea catităţii de salivă secretată, ingerareaorezului uscat devenind foarte dificilă. În decursul evului mediu, tortura a fost metoda ceamai frecvent utilizată pentru aflarea adevărului.

Actualmente, în practica medicala şi juridică, depistarea situaţiilor de simulare serelizează prin intermediul unor metode de investigare psihologică, precum testulRorschach, Szondi, MMPI, CPI, testele de inteligenţă etc. Aceste teste psihologice permitobţinerea unui plus de informaţii cu valoare diagnostică, explicativă şi scurtează perioadaobservaţiei clinice. În practica medicală şi juridică, cel mai frecvent, sunt întâlnitesimularea deficitului intelectual, simularea amneziei, a psihozelor, ca şi disimularea unor afecţiuni psihice reale (V.T. Dragomirescu, 1976).

În situaţiile de simulare a sindromului de deficit intelectual sau a aspectului simptomatic al amneziei, în urma utilizării testelor Wechsler şi Rorschach, s-a observat că:- Subiecţii care simulează reacţionează la întrebările din testul Wechsler, în trei moduri

principale: a) la toate probele verbale răspunsul este “nu ştiu”, iar probele de

performanţă sunt rezolvate la nivel scăzut, b) răspunsuri de nivel slab atât la probeleverbale cât şi la cele de performanţă şi c) apare un negativism global.- Atunci când este vorba de stabilirea asemănărilor sau deosebirilor (în cadrul testului

Wechsler), oligofrenii manifestă tendinţe din care nu pot fi scoşi (nu pot să răspundă),în timp ce simulanţii răspund adecvat la unele întrebări iar la altele nu.

- În situaţia negativismului global la întrebările testului Wechsler, se poate face controlulnivelului intelectual cu testul Rorschach, care are valori precise pentru oligofrenie.

4



Având în vedere caracterul proiectiv al testului, simulantul nu poate sesiza faptul căacesta poate măsura inteligenţa şi se relaxează.

În cazul simulării unor tulburări psihotice, prin utilizarea testelor Rorschach şi aM.M.P.I., s-a putut observa următoarele:- În multe situaţii era vorba de suprasimulare, pe fondul dizarmoniilor cronice de

personalitate, evidenţiate cu ajutorul testului Rorschach. Datorită duratei lungi aaplicării testelor (cca. o oră şi jumătate), în unele cazuri, simptomatologia adăugatădispărea.

- La M.M.P.I., simularea este evidenţiată prin scalele de validare: de diferenţa dintrescalele F şi K (care măsoară distorsiunea posibilă, de ex. a simulării voite a uneisimptomatologii), de valoarea scalei L (minciună) , de tendinţa unor subiecţi de aaccepta toate simptomele celor nouă scale psihopatologice (din dorinţa de a evidenţia,cu orice preţ, patologicul). Scala F indică itemii cu care subiecţii sunt, de regulă, deacord. Dacă rezultatul e prea mare subiectul fie nu a înţeles itemii, fie prezintă oanomalie psihică serioasă şi în acest caz indică gradul de anormalitate. Scala K a fostconstruită pentru a corija o anumită atitudinea a subiectului, dar poate indica şi unele

probleme psihopatologice. În fine scala „?” indică numărul de itemi la care subiectul arăspuns „nu ştiu”. Când numărul e foarte mare rezultatele testului nu sunt valide,Valorile moderat de ridicat indică o subevaluare a profilului psihopatologic.

În situaţia disimulării unor tulburări psihice reale şi de mare intensitate, aparetendinţa negării bolii. Utilizarea testelor Rorschach şi M.M.P.I. permite eviedenţiereaurmătoarelor aspecte:- Subiecţii nu se angajează de la început în răspunsuri, sunt suspicioşi, dau multe

răspunsuri de tip culoare şi sunt atraşi de simetrie, în cadrul răspunsurilor la testulRorschach.

- Tendinţa de negare a bolii apare şi în M.M.P.I., diferenţa dintre scalele F şi K fiind detip –K (peste norma admisă), ceea ce sugerează clar lipsa sincerităţii.

Mai recent, în cercetarea detectării minciunii s-a pornit de la premisa conformcăreia stările de activare emoţională intensă produse de nesinceritate povoacă o serie demodificări ale unor indicatori psihofiziologici, care pot fi măsuraţi. Astfel, în cazurile cugrad ridicat de periculozitate (mai ales al omuciderilor), datele obţinute prin intermediulmetodelor de psihodiagnosticare a personalităţii deviante se completează cu probele destabilire de a veridicităţii declaraţiilor infractorilor în funcţie de reaţiile lor neurovegetative.Aceste probe sunt necesare, mai ales în cazul persoanelor la care minciuna a intrat înobişnuinţă şi care îşi stăpânesc foarte bine stările emoţionale şi expresiile lor mimice,gestice sau pantomimice. Există însă un număr de reacţii fiziologice care nu sunt la fel uşor de stăpânit şi care pot fi măsurate cu ajutorul unor instrumente specifice.

Cele mai cunoscute tehnici de măsurare a reacţiior psihofiziologice utilizate în

investigaţiile criminalistice sunt: meoda asociaţiei libere, metoda experienţei motrice,tehnicile suprimării cenzurii conştiente, metoda detectării stresului emoţional în scris,metoda detectării stresului emoţional în voce şi tehnica poligrafului (I. Buş şi D. David,2003, pp.49).

Metoda asociaţiei libere are la bază ideea conform căreia semnificaţia unor cuvintestimul, prezentate subiectului investigat, determină activarea unei anumite reţele semanticecare, mai departe, exercită o anumită influenţă asupra stării emoţionale a subiectului şiasupra asociaţiilor pe care acesta le face ulterior. O modalitate a acestei tehnici are la bază

5



înregistrarea timpului de latenţă, adică a perioadei care se scurge de la prezentarea stimul şi până la emiterea răspunsului subiectului. De exemplu, în proba Abrahamsen-Rassanof-Yung se măsoară timpii de răspuns, ca indicatori ai stărilor afective pe care subiectuldoreşte să le ascundă. Acestuia i se prezintă o listă de cuvinte şi i se cere să facă asociaţiicât mai repede posibil. Lista este elaborată de un specialist în detecţia comportamentului

simulat, după o studiere detaliată a cazului. Ea cuprinde cuvinte “neutre” şi “afectogene” acăror semnificaţie este direct sau indirect de ceea ce subiectul ascunde. Se ştie că timpul dereacţie este constant şi mai redus la stimulii neutri şi mai mare la cei afectogeni. Astfel,raportul timpilor de răspuns la cele două categorii de stimuli permite măsurarea influenţeiemotivităţii asupra tipului de răspuns oferit şi asupra timpului de latenţă.

Metoda experienţei motrice a constat iniţial din înregistrarea reacţiilor fiziologiceale subiectului implicat într-o sarcină de tipul asociaţie libere. Pornind de le acesteîncercări, H.R. Luria (1959) a elaborat metoda experienţei motrice, pe care Mira Y. Lopeza îmbunătăţit-o ulterior. Proba consta în faptul că subiectul trebuia să răspundă verbal şimotor la stimul, de exemplu, prin apăsarea unei clape cu o mână. Astfel, el îşi concentreazăatenţia asupra unei mâini, psihologul înregistrând mişcările care apar la cealaltă mână cu

ajutorul aparatului numit manotonometru. Înregistrarea unei mişcări mai ample, a unuitremur al mâinii, corelat cu un timp de latenţă mai mare indică tendinţa de simulare a subiectului. Tehnica a fost înlocuită astăzi cu thenici mai performante.

Metoda detectării stresulzui emoţional în scris permite înregistrarea grafică amodificărilor apărute în scrisul unei persoane aflate în stare de tensiune psihică. Seînregistrează timpul de latenţă, durata şi presiunea scrierii. Încăperea trebuie să fie bineizolată fonic pentru a elimina influenţa factorilor externi perturbatori. Ideal este ca metodasă fie utilizată în paralel cu tehnica poligrafului.

Metoda detectării stresului prin voce Vocea trădează prezenţa emoţiei prinindicatorii săi: viteză, amplitudine, frecvenţa tonului fundamental etc. Detectorul stresuluidin voce este un aparat care permite măsurarea modulaţiilor inauzibile şi involuntare, de

frecvenţă medie (de 8-12 sau 8-14 Hz). Intensitatea şi patternul modulaţiilor de frecvenţăsunt invers proporţionale cu stresul vorbitorului. Ele se datorează tremuratului fiziologiccare acompaniază contracţia voluntară a muşchilor striaţi în vorbire. În lipsa stresului,modificările sunt controlate de sistemul nervoscentral, în timp ce instalarea stresului faceca sistemul nervos autonom să devină dominant şi să inhibeze muşchii fonatorii. Acestdetector al minciunii mediat vocal nu este însă mai performant decât poligraful (Horvath,1979).

Tehnicile pentru suprimarea cenzurii conştiente. Hipnoza este utilizată în practica juridică atât pentru obţinerea de la persoanele vinovate a unor mărturisiri complete, cât şi pentru obţinerea efectului hipermneziei hipnotice la martorii unor infracţiuni. Prinsugestiile hipnotice se pot induce modificări la nivel fiziologic constând în starile de

relaxare, dar şi la nivel subiectiv, cognitiv sau comportamental, cele din urmă, maiimportante în cadrul valorificării resurselur terapeutice ale hipnozei.Tehnica poligrafului. Poligraful înregistrează mecanic sau electronic anumite

reacţii vegetative. Poligraful Reid înregistra modificările tensiunii arteriale, ale pulsului şiraportul inspiraţie-expiraţie, în timp ce, poligraful Larson adaugă şi variaţiile presiuniimusculare (de pe antebraţe, coapse sau picioare) şi măsurarea reflexului galvanometric al pielii (M. Petcu, 1999). Cea mai veche tehnică poligraf este “Testul întrebării relevante sauirelevante” (Larson, 1932; Reid, 1949). Întrebările relevante privesc direct subiectul şi au

6



un caracter incriminatoriu (“Tu l-ai ucis pe X?”), iar întrebările de irelevante nu au nici olegătură cu infracţiunea cercetată, permiţând un răspuns sincer al subiectului (“Prenumeletău este....?”; „Ai împlinit vârsta de … de ani?”). Cea mai utilizată procedură poligraf estecea dezvoltată de J.E. Reid (1947), numită “Testul întrebării de control” (CQT). Eaconstând în administrarea unui chestionar-test, care cuprinde întrebări relevante (vizând

săvârşirea infracţiunii sau implicarea în realizarea acesteia) şi de control (sau neutre). Reida pornit de la premisa conform căreia persoana nesinceră va reacţiona mai amplu laîntrebările relevante, în timp ce persoana sinceră va reacţiona mai puternic la întrebărilede control .

Tentativele de eludare a detectării minciunii cu ajutorul poligrafului pot conducesubiectul la următoarele categorii de reacţii (M. Petcu, 1999), ce constituie indicii aleminciunii:- Respiraţia controlată, subiectul tinzând să ascundă minciuna printr-o respiraţie grea, în

cazul întrebărilor nerelevante sau de control.- Mişcări musculare, realizate deliberat în scopul împiedicării unei înregistrări

satisfăcătoare. Subiecţii pot manifesta şi plângeri verbale privind jena creată de

manşonul aparatului de tensiune arterială.- Eschivarea psihologică sau tentativa de a transfera procesele de gândire de la

întrebările relevante la cele neutre (nerelevante) sau de la problema investigată la o altăinfracţiune. Un tip special de evaziune poate fi căutată şi obţinută în baza convingeriidelincventului că administrându-şi un anumit medicament va putea împiedicaevidenţierea minciunii.

- Deteriorarea mecanică a poligrafului, apare frecvent atunci când subiecţii sunt lăsaţisinguri în camera poligrafului. Ei încearcă să-l deterioreze prin

Sub raportul preciziei, în SUA s-a constatat că, la un număr de 35.000 dedelincvenţi testaţi la poligraf, procentul de eroare a fost mai mic de 1%. Deşi rezultateleobţinute cu ajutorul poligrafului nu sunt admise ca probe în instanţă, graţie lor numeroase

cazuri în care au lipsit martorii sau probele incriminatorii au putut fi rezolvate. Din păcate,la acest tip de testare a sincerităţii nu pot fi supuse persoanele cu anomalii fiziologicemarcante sau bolnavii psihic.

3.4. TEORII EXPLICATIVE ALE COMPORTAMENTULUI SIMULATComportamentul simulat este explicat de o teorii complementare, care analizează

aspecte şi faţete distincte ale simulării. Astfel, teoriile etiologice investighează bazamotivaţională care declanşează conduita de simulare, rolul factorilor educativi şi de mediuîn producerea şi întărirea tulburării caracteriale. În cadrul acestora, abordarea psihopedagogică consideră minciuna calculată sau premeditată un mijloc de realizare a

unor trebuinţe precum:- nevoia de conservare: nesinceritatea este utilizată în scopul manipulării şi obţinerii

unor avantaje materiale, pentru evitarea unei pedepse (penale) etc;- nevoia de afirmare: individul îşi arogă merite sau fapte care nu-i aparţin (delincventul,

de pildă, se poate “lăuda” cu faptele sale într-o subcultură delincventă, pe care leexagerează pentru a-şi impresiona partenerii);

- nevoia de distracţie: căutarea senzaţiilor tari, gustul riscului necalculat şi al pericoluluisunt nevoi frecvent întâlnite la delincvenţi, la persoanele care droghează sau la

7



psihopaţi. Legătura dintre nevoia de senzaţii puternice şi impulsivitate datorate, potrivitunor cercetări, aproape în întregime factorilor genetici corelează semnificativ cumanifestările grave de violenţă interpesonală.

Individul care minte este fie nemulţumit de sine, fie de lumea externă. Abordarea psihopedagogică sugerează că în apariţia şi dezvoltarea simulării, ca tulburare caracterială,

asistăm la “alternanţa între cauze şi efecte, la înlănţuiri care capătă un caracter ciclic, decircuit psihic” (I. Radu, 1991). De exemplu, o educaţie supraautoritară, împiedică atingereasatisfacţiei de către copil care devine frustrat şi poate greşi în conformarea la normeleeducaţiei parentale. Teama de pedeapsă ar genera nesinceritatea copilului care, odatădescoperită, ar duce la întărirea severităţii şi autoritarismului parental. În acest fel, cauza şiefectul îşi schimbă mereu locul.

Teoriile psihofiziologice, pe de altă parte, încearcă să explice relaţia dintremodificările vegetative şi comportamentul simulant, în scopul construirii unor tehnici dedetecţie judiciară a nesincerităţii cât mai eficiente. Ele pot fi clasificate în trei maricategorii: teoriile motivaţional-emoţionale, teoria motivaţiei subiectului şi teoriile cognitiv-comportamentale. Din prima categorie fac parte (R.C. Davis, 1961; I. Buş şi D. David,

2003):- teoria răspunsului condiţionat , precizează faptul că răspunsul fiziologic este consecinţa

activării emoţionale produse de un stimul condiţionat. Stimulii asociaţi cu emoţii puternice vor produce răspunsuri fiziologice mai ample. Testul nu explică situaţiile încare detectarea comportamentului simulat al subiectului se produce în absenţa uneimotivaţii puternice a acestuia şi a unor consecinţe grave ale faptelor sale.

- teoria conflictului, indică faptul că activarea în acelaşi timp a două nevoi conflictuale(de pildă, a nevoii de a spune adevărul şi a ceei de spune o minciună, influenţeazăarousalul fiziologic. Între mărimea conflictului şi activarea fiziologică există un raportdirect proporţional. Teoria a fost avansată în prima parte a secolului al XX-lea decercetătorul rus A.R. Luria.

- teoria pedepsei, susţine că activarea fiziologică în timpul simulării este sporită deteama de consecinţele identificării nesincerităţii.Teoria motivaţiei sugerază că atunci când subiecţii sunt motivaţi să evite detectarea

şi să inducă în eroare anchetatorul, rata detecţiei corecte creşte. Evitarea se poate produce prin încercările de evitare care apar la întrebările irelevante sau de control, cum ar fi:contractarea unor grupe de muşchi care determină o creştere a fluxului sanguin sauimaginarea unor activităţi riscante (de exemplu aruncarea de pe un pod in apă, practicareade bungee-jumping . Rata detecţiei corecte este mai scăzută la subiecţii la care motivaţia nua fost indusă.

Din categoria teoriilor cognitiv-comportamentale fac parte (I. Buş şi D. David,2003):

- teoria prezumţiei de vinovăţie, se referă la faptul că reacţia psihofiziologică mai amplăla întrebările relevante ale testului poligraf, reacţie care indică prezenţa simulării, sedatorează conştiinţei vinovăţie subiectului;

- teoria focalizării atenţiei, susţine că reacţiile psihofiziologice diferă în funcţie gradulde expectanţă al unui stimul (sau item al testului poligraf). Cu cât un stimul este maiaşteptat, cu atât mai reacţia psihofiziologică va mai slabă şi invers;

8



- teoria dihotomizării, sugerează că atragerea atenţiei subiecţilor asupra caracteruluirelevant sau irelevant al unei întrebări îi împiedică să fie atenţi şi la alte particularităţiale întrebării-stimul.

Cu siguranţă că numărul teoriilor explicative va creşte pe măsură luării în calcul anoi dimensiuni şi variabile ale comportamentului simulat sau a diverselor corelaţii dintre

acestea.

4. COMPORTAMENTUL DEVIANT AUTODISTRUCTIV

4.1. TOXICOMANII ŞI CONSUMUL DE DROGURI4

1. Definiţii şi precizări terminologiceÎn vechile societăţi, drogurile au fost utilizate în scopuri ritualice şi medicale, aceste practici constituind un factor de coeziune socială, un indiciu al priorităţii imperativelor desocializare şi integrare. Treptat, uzul modern al drogurilor s-a înscris într-un proces dedesacralizare continuă şi de distanţare de miturile fondatoare (R. Girardi, 1982, J. Dugarinşi P. Nominé, 1988). Consumul devine individual şi îşi pierde funcţie de regulator social, pentru a deveni o încercare disperată de regularizare intrapsihică.

În contextul schimbărilor dramatice care au afectat societatea contemporană, adificultăţilor adaptării la solicitările tot mai numeroase, căutarea fericirii “aici şi acum” pare a fi fundamentală, iar una dintre modalităţile satisfacţiei rapide este şi cea obţinută prin intermediul drogurilor. Dar, ce sunt acestea? În acord cu definiţia OMS (1967), vom

considera drogurile ca fiind orice substanţă naturală sau sintetică, cu sau fără aplicaţiimedicale, consumate în mod abuziv, în alte scopuri decât cele medicale. Conform Legii nr.143 din 2000, privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri în România ,drogurile sunt plantele şi substanţele stupefiante sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, capabile să producă farmacodependenţa. Conceptul de substanţedrogante include drogurile propriu-zise (dure sau ilegale), drogurile acceptate social(uşoare sau licite) şi medicamentele. Consumarea lor constituie fie o transgresiune legală(în cazul drogurilor ilicite), fie o trangresiune medicală (efectele nocive ale tutunului şialcoolului), fie o transgresiune socială (de pildă, consumul de alcool şi ebrietatea la fete).

Conform credinţelor populare, folosirea recreaţională a drogurilor nu ar fidăunătoare dar, în realitate, toate drogurile pot fi periculoase deoarece pot producemodificări fizice şi psihice persoanei care le foloseşte (desigur, variabile în funcţie de tipulde drog, de cantitatea consumată şi durata consumului). Totuşi, nu orice consumator ajungeşi dependent sau sclav al drogului. De regulă, persoanele echilibrate, lipsite de manifestărinevrotice sau conflicte cu mediul în care trăiesc, chiar dacă au utilizat sau utilizeazărecreaţional droguri, nu devin automat şi dependente.

Deşi consumul abuziv de droguri este definit ca o “crimă fără victime”,toxicomanul nu este singura persoană care are de suferit. În realitate, consumul de drogurireprezintă un adevărat flagel care deteriorează starea de sănătate a milioane de oameni, pede o parte, iar pe de alta, consecinţele consumului de droguri se răsfrâng şi asupra situaţiei

9



socio-economice a individului şi a familiei lui, a calităţii relaţiilor sale cu familia, prieteniişi cunoscuţii. Societatea în care consumatorii trăiesc este afectată şi prin sporirea costurilor asistenţei medicale, a numărului şomerilor şi a persoanelor asistate, prin creşterea graduluide sărăcie al unor indivizi, prin modificarea raportului dintre rata mortalităţii şi ce anatalităţii etc. Nu întâmplător, consumul de stupefiante poate fi privit ca un fenomen

deviant, sancţionat penal, cu consecinţe grave individuale, relaţionale, sociale etc. Abuzul de droguri se referă la continuarea consumului unei substanţe fără a mai finecesar acest lucru, din punct de vedere medical. Cel mai adesea, sintagma nu se referă laconsumul care este realizat în scop medical, la indicaţia medicului, ci la consumul ilicit prin auto-administrare şi în contextul unui anumit anturaj sau al apartenenţei la osubcultură deviantă. Cultivarea, producerea sau deţinerea de droguri pentru consum propriu, fără drept, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani, consumatorul ilicit dedroguri putând fi supus, după caz, uneia dintre următoarele măsuri : cura de dezintoxicaresau supravegherea medicală. Cultivarea, producerea, fabricarea, vânzarea, transportul,cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept, se pedepseşte, potrivit legii româneşti, cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor

drepturi. Dacă faptele de mai sus au ca obiect drogurile de mare risc, pedeapsa esteînchisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Toxicomanii care au beneficiat de tratament medical specializat pot cere confidenţialitate.

Articolul 1. din Legea nr. 143, din 26 iulie 2000, privind combaterea traficului şi consumului ilicitde droguri.

Precizările cuprinse în această lege sunt de dată recentă întrucât, a fost nevoie de o aliniere şi pe

acest plan la legislaţia europeană. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 362, din 3 august2000. Legea include o serie de precizări terminologice, menţionate chiar în primul articol, mai jos

prezentat. Pentru anexe sugerăm consultarea legii.

Art. 1. În prezenta lege termenii şi expresiile de mai jos au următorul înţeles:

substanţe aflate sub control naţional – drogurile şi precursorii înscrişi în tabelele – anexa nr. I-IVcare fac parte integrantă din prezenta lege ; tabelele pot fi modificate prin ordonanţa de urgenţă aGuvernului, prin înscrierea unei noi plante sau substanţe, prin radierea unei plante sau substanţe ori printransferarea acestora dintr-un tabel în altul, la propunerea ministrului sănătăţii ;

droguri – plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe ;

droguri de mare risc – drogurile înscrise în tabelele nr. I şi II;droguri de risc – drogurile înscrise în tabelul III;

precursori – substanţele utilizate frecvent în fabricarea drogurilor, înscrise în tabelul nr. IV;inhalanţi chimici toxici – substanţe stabilite ca atare prin ordin al ministrului sănătăţii ;consum ilicit de droguri – consumul de droguri aflate sub control naţional, fără prescripţie

medicală ;toxicoman - persoana care se află în stare de dependenţă fizică şi/sau psihică cauzată de consumul

de droguri, constatată de una dintre unităţile sanitare stabilite în acest sens de Ministerul Sănătăţii ;cura de dezintoxicare şi supravegherea medicală – măsurile ce pot fi luate pentru înlăturarea

dependenţei fizice şi/sau psihice faţă de droguri ;livrarea supravegheată – metoda folosită de instituţiile sau organele legal abilitate, cu autorizarea

şi sub controlul procurorului, care constă în permiterea trecerii sau circulaţiei pe teritoriul ţării, droguri ori precursori suspecţi de a fi expediaţi legal, sau de substanţe care au înlocuit drogurile ori precursorii, înscopul descoperirii activităţilor infracţionale şi al identificării persoanelor implicate în aceste activităţi ;

investigatori acoperiţi – poliţişti special desemnaţi să efectueze cu autorizarea procurorului,investigaţii în vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea făptuitorilor şi acte

premergătoare, sub o altă identitate decât cea reală pentru o perioadă determinată.

10



Toxicomania apare ca efect al inadaptării individului la propriile sale trebuinţe sau la condiţiile de mediu. Mulţi toxicomani prezintă un anumit dezechilibru al personalităţii sau diferite manifestări psihonevrotice. Mult mai rar, toxicomania seinstalează ca urmare a unei medicaţii prelungite (aşa-numitele toxicomanii terapeutice).

Toxicomania este o stare psihică şi uneori fizică apărută ca urmare a consumului repetat desubstanţe drogante, care generează simptomele toleranţei, dependenţei psihice şi/sau fizice, precum şi sindromul de abstinenţă în condiţiile întreruperii consumului.

Politoxicomania, reprezintă abuzul de mai multe substanţe, constând înconsumarea de către o persoană în mod repetat, pe o perioadă de cel puţin un an, a cel puţintrei tipuri de substanţe, în afară de cofeină şi nicotină (DSM IV-TR). Conform unor datestatistice unul din doi consumatori sunt politoxicomani, situaţie care ridică numeroasedificultăţi de diagnosticare şi tratament (B.G. Ioan, 2003).

Sindromul toxicomanic cuprinde următoarele faze/aspecte:1. Euforia iniţială este o stare tranzitorie. Caracteristică numai anumitor stupefiante (de

pildă, opiului sau morfinei), euforia este trăită ca un fel de anestezie care îi dă

toxicomanului senzaţia de plutire, imponderabilitate şi fericire. Supraexcitareaimaginativă produce vise stranii, deseori erotice şi conduce la pierderea controluluiasupra propriilor acţiuni.

2. Toleranţa se referă la modul în care organismul se adaptează ca urmare a prezenţeirepetate a unui drog. Ea se instalează lent, ca o stare tranzitorie ce poate să disparăatunci când individul renunţă la drogul care a generat-o. Toleranţa reprezintă primulefect negativ al consumului de droguri, constând în reacţia tot mai slabă a organismuluila aceeaşi cantitate de substanţă drogantă, pe măsură ce se instalează adaptareafuncţională. De aceea, pentru obţinerea unei anumite stări, toxicomanul trebuie sămărească treptat dozele, ajungând în starea de dependenţă.Toleranţa trebuie deosebită de marea variabilitate individuală în sensibilitatea iniţială

faţă de efectele unui drog sau altul. Există şi posibilitatea apariţiei unei toleranţeîncrucişate, constând în instalarea toleranţei la un drog ca urmare a toleranţei la undrog similar, consumat cronic (aşa se întâmplă în cazul diferitelor barbiturice, a benzodiazepinelor sau al morfinei şi heroinei).

3. Dependenţa reprezintă un grup de fenomene fiziologice, comportamentale şi cognitive,de intensitate variabilă, în care consumul uneia sau mai multor substanţe au prioritate pentru individ. Ea constă în nevoia compulsivă de a consuma drogul în doze tot maimari, ca urmare a administrării repetate a drogului, şi în scopul evitării efectelor sindromului de abstinenţă (pe care toxicomanul îl suportă foarte greu, cu riscul unor crize severe, organice şi/sau funcţionale). Potrivit OMS (1957), caracteristiciledependenţei sunt: dorinţa sau nevoia de nestăpânit de a obţine drogul prin orice

mijloace şi de a-l consuma, tendinţa de a creşte dozele, dependenţa psihică şi fizică faţăde efectele drogului, efectul nociv asupra individului şi a societăţii. Formele demanifestare ale dependenţei prezintă o mare variabilitate inter-individuală.- Dependenţa fizică sau fiziologică nu se întâlneşte la toate tipurile de droguri. Atuncicând apare, ea implică dezvoltarea toleranţei ca urmare a consumului cronic al unuidrog şi a instalării sindromului de dependenţă, în condiţiile încetării consumului.Dependenţa fizică se manifestă sub forma unor stări care constau în necesitateaorganică de a folosi droguri. Ea apare, de obicei, la derivaţii opiului (heroina, morfina);

11



- Dependenţa psihică este cea mai importantă. Ea constă în modificări decomportament şi o stare mentală particulară, însoţită de necesitatea psihică imperioasăde administrare periodică sau continuă a substanţei pentru a obţine o stare de bine, pentru stimularea plăcerii, din dorinţa de a fugi de realitate sau pentru a înlăturadisconfortul psihic . Este întâlnită la toate tipurile de droguri . Dorinţa de a experimenta

stările modificate ale conştiinţei pare să fie o parte intrinsecă a condiţiei umane, afirmadoctorul Michel Gossop (1987). Într-adevăr, consumul de droguri pare să fie una dintrecele mai uşoare şi mai rapide modalităţi de “alterare” a conştiinţei, iar pentru uniiindivizi acest lucru apare deosebit de atractiv. Ca urmare a instalării dependenţeiindividul nu mai apare complet liber, capabil de decizii raţionale, capacitatea sa de aalege fiind puternic limitată de nevoia compulsivă de a consuma stupefiante.

4. Abstinenţa sau sevrajul constă în reacţia organismului la absenţa drogului cu care s-aobişnuit. Ea se instalează, în medie, între 12 şi 48 de ore de la încetarea administrăriidrogului şi tinde să slăbească în intensitate după 2-3 săptămâni. Toxicomanul nu poatesuporta această stare, care poate varia de la durerile de cap după încetarea consumuluide cafea şi până la convulsii şi chiar moartea după renunţarea bruscă la barbiturice.

Abstinenţa sau absenţa drogului provoacă tulburări nervoase, tahicardie, spasmeviscerale şi musculare, hipersecreţii glandulare, diaree etc. Aceste manifestări somaticesunt acompaniate de simptoame psihice precum: anxietatea, agitaţia psihomotorie,insomnia, crize de isterie etc. Sindromul de abstinenţă este acceptat medical pentruurmătoarele categorii de substanţe: alcool, amfetamine, cocaină, opiacee, nicotină,sedative, hipnotice. Deşi simptomele sevrajului sunt relativ asemănătoare pentru toatecategoriile de substanţe, ele sunt mai puţin accentuate în cazul stimulentelor (amfetamine, cocaină) şi al nicotinei, în timp ce, în unele cazuri, ele par să lipsească (de pildă, la halucinogene).

Pornind de la aceste precizările vom spune că, dependenţa de substanţă poate fireprezentată schematic ca interacţiune a trei grupe mari de factori : factorul social care ar

cuprinde disponibilitatea drogului, atitudinea de toleranţă sau respingere a consumului dedroguri de către comunitate, efectele căutate, euforizante sau depresoare ale drogului şi structura psihologică, personalitatea individului, care explică – poate cel mai bine – de ceunii consumatori ajung dependenţi şi alţii nu.

Cel mai important factor etiologic al consumul de droguri este accesibilitateadrogului (D.P. Ausubel, 2002). Aceasta explică de ce rata consumului este mai mare înmediul urban decât în cel rural, în cartierele marginale ale marilor oraşe decât în micileoraşe, de ce consumul în timpul celui de-al doilea război mondial a tins spre zero, încondiţiile în care rutele comerţului cu droguri au fost întrerupte. Al doilea factor importanteste atitudinea tolerantă faţă de consum existentă în mediul cultural, subcultural sau etnic alindividului, în clasa sa socială, economică, profesională etc. Acest factor explică de ce

ratele consumului sunt mai mari în clasele defavorizate socio-economic, comparativ cuclasa mijlocie; în Europa şi Orient, comparativ cu SUA; în rândul medicilor şi a unor profesii apropiate, comparativ cu alte grupuri profesionale. Factorul determinant rămâneînsă profilul de personalitate al individului, prezenţa acelor trăsături faţă de care consumulde droguri are efecte moderatoare.

2. Etapele consumului, tipuri de consumatori şi factori de risc

12



Howard S. Beker (1955, p.36) nota că în dezvoltarea consumului de marijuana potfi identificate trei stadii: 1. debutul în consum sau momentul în care persoana foloseşte pentru prima dată drogul , 2. consumul ocazional , care este sporadic şi dependent defactorii situaţionali şi 3. consumul regulat , folosirea substanţei fiind o rutină zilnică.

Mai recent, Comisia Naţională a Abuzului de Droguri şi Marijuana din SUA (apud

B.G. Ioan, 2003, p. 64) a indicat existenţa următoarelor etape ale consumului de droguri ,fiecăreia corespunzându-i un anumit tip de comportament:- consum experimental, apare la individul care este dornic să experimenteze o stare de

spirit nouă şi manifestă curiozitate faţă de efectele unuia sau mai multor droguri;- consum recreaţional , implică utilizarea voluntară a drogului, cel mai adesea, în cadru

unui anumit grup. Individul nu este dependent, el putând oricând să renunţe la consum;- consum circumstanţial, este generat de căutarea unor noi efecte, pentru a rezolva

responsabilităţile sau dificultăţile cu care individul se confruntă la un moment dat (deexemplu, consumul de amfetamine pentru alungarea oboselii de către şoferii de cursălungă; cofeina în cantitate mare este utilizată de către studenţi în sesiune etc.);

- consum intensiv, este motivat de necesitatea menţinerii echilibrului psihic sau a

nivelului de performanţă al unui individ confruntat în mod cronic cu situaţiile stresante,cu probleme personale ce par a fi fără soluţie etc. Individul nu este încă dependent,fiind şi/sau considerându-se integrat în societate, în activitatea sa curentă, dar nici nueste total detaşat de drog;

- consumul compulsiv, este etapa în care se instalează dependenţa psihică şi fizică, încare drogul – fiind utilizat frecvent – ajunge să domine întreaga raţiune de a fi aindividului, care ajunge să monopolizeze întreaga sa atenţie şi să anuleze celelalteobiective şi preocupări.

Procesul etichetării unei persoane ca fiind consumatoare – arată membrii Grupuluide cercetări asupra socialului şi a sociabilităţii (în G. Feréoll, 2000, p. 127) ţine, de regulă,seama de: gradul de investire în consumul de droguri (frecvenţe, modalităţi de ingestie) şi

de integrarea individului în universul drogurilor.

Investirea în consumulde droguri

Integrarea înuniversul drogurilor

+ _

13



+ Toxicoman Debusolat _ Consumator împătimit

(integrat şi socializat,consum intensiv)

Consumator obişnuit(utilizator normal,consum circumstanţial)

Investirea puternică în consumul de droguri include consumatorii dependenţi, iar

cea scăzută, consumatorii nondependenţi. Fiecare subiect poate parcurge, în decursul vieţiisale, traseul care face trecerea de la statutul de nonconsumator la cel de consumator şi, încadrul acestuia, de la un tip de consum la altul. Astfel, eticheta de “toxicoman” acoperă şi,adesea, condamnă o pluralitate de experienţe şi moduri de viaţă. Toruşi, intrarea încategoria dependenţilor a unui număr tot mai mare de persoane, relativizează reprezentareadominantă a consumului de droguri şi a influenţelor sale nefaste asupra indivizilor şi asocietăţii.

În ceea ce priveşte strict consumul de alcool, OMS a determinat următoarele praguri de risc:- consum punctual : mai mult de 4 pahare ocazional;- consum regulat la bărbat : mai mult de 21 de pahare pe săptămână (3 pahare/zi în

medie);- consum regulat la femeie: mai mult de 14 pahare pe săptămână (2pahare/zi în medie).

Analizând dependenţa de alcool, É. Peyron (2008, pp. 613-614) prezintăurmătoarele tipuri de consum/consumator:- consum cu risc (consumator cu risc): este consumul superior pragurilor consumului

regulat, definite de OMS, în cazul persoanelor care nu prezintă încă probleme de naturămedicală, psihică sau socială, dar se pot confrunta cu ele pe termen scurt, mediu saulung. Categoria include şi consumurile egale sau inferioare pragurilor menţionateasociate unei situaţii de risc şi sau unui risc individual (de ex., un subiect cu epilepsie);

- consum nociv (consumator cu probleme): corespunde unei conduite de alcoolizarecaracterizate prin: 1. existenţa a cel puţin o singură problemă medicală, psihică sau

socială indusă de alcool, oricare ar fi frecvenţa şi nivelul de consum şi 2. absenţadependenţei;

- consum cu dependenţă (consumator dependent sau alcoolo-dependent): corespundeunei conduite de alcoolizare caracterizate prin pierderea controlului asupra consumului.Acest tip nu se defineşte prin raport cu un prag, cu o frecvenţă a consumului sau cu o problemă medicală indusă, deşi este asociat acestora. Consumatorii din aceastăcategorie sunt subiecţii predilecţi ai serviciilor de dezintoxicare sau al terapieidependenţei alcoolice.

Factorii de risc ai abuzului de droguri sunt aceia care contribuie la iniţierea şi lacontinuarea consumului de droguri. Intoleranţa biologică, impulsivitatea, vârsta scăzută adebutului consumului, percepţia riscului scăzut al angajării în comportamente

problematice, mediul familial haotic, educaţia parentală ineficientă, lipsa ataşamentuluifaţă de părinţi, eşecul şcolar, abilităţi reduse sociale şi de coping, agresivitate, influenţanegativă a grupului de prieteni şi sărăcia – printre alţi factori – contribuie la dezvoltareaulterioară a consumului de droguri (Sussman şi Ames, 2008). Unii factori sunt pot fi mai puţin supuşi schimbării (de ex., cei biologici), comparativ cu alţii (de ex., influenţanegativă a grupului de prieteni etc.)

Factorii protectivi sunt acele caracteristici care diminuează riscul abuzului dedroguri şi asigură dezvoltarea pozitivă a individului. Capacitatea de cooperare, competenţa

14



socială, ataşamentul faţă de părinţi, supravegherea sau controlul parental, prieteniinondevianţi, valorizarea rezultatelor şcolare, coeziunea comunităţii restrânse (a familiei şi avecinătăţii), lipsa accesibilităţii drogurilor fac parte din categoria factorilor protectivi(Sussman şi Ames, 2001).

Factorii de risc prezintă efecte cumulative asupra predicţiei abuzului de droguri. Cu

cât o persoană combină şi prezintă mai mulţi factori de risc cu atât este mai probabil ca easă consume sau să abuzeze de droguri în viitor. Totuşi, importanţa unor factori poate varia pentru diferite grupuri sau în diferite faze ale consumului. În funcţie de efectele lor, aceştifactori pot varia în privinţa: 1. manierei în care influenţează rezultatele directe sau indirecteale abuzului; 2. puterii impactului lor (ridicat, mediu sau scăzut) şi 3. a stabilităţii lor (factor relativ stabil sau dinamic). Aceşti factori se profilează pe un continuum: de la simplimarkeri (indicatori de suprafaţă: de tipul genului sau rasei), la moderatori (influenţeamplificatoare, de pildă apariţia unei boli fizice sau psihice) şi mediatori (mecanismecauzale primare, cum ar fi accesibilitatea drogurilor etc.) ai rezultatelor disfuncţionale(Johnson şi Padina, 2001).

3. Teorii explicativeDependenţa de droguri reprezintă una din cele mai complexe probleme sociale alecontemporaneităţii. Caracterul său derivă impactul consumului nu numai la nivel biologicsau psihologic, individual sau familial, ci şi la nivel social, legal, medical etc.

Teoria personalităţii deficiente (D.P. Ausubel, 1980). Pentru autorul acesteiteorii, drogurile au o valoare moderatoare ridicată pentru anumite trăsături de personalitateale individului. Efectul principal este euforia, care asigură ajustarea în mare măsură a personalităţii inadecvate. De exemplu, indivizilor imatur motivaţi le lipseşte maturitatea în privinţa: obiectivelor pe termen lung, a responsabilităţii, a hotărârii şi iniţiativei, aindependenţei volitive şi executorii, a toleranţei la frustrare, a capacităţii de a amânagratificarea nevoilor imediate hedonice în favoarea atingerii obiectivelor pe termen lung

(Ausubel, 1947; 1966; 1980). Aspectele euforice căutate de subiecţii cu o recurenţă adepresiei vizează: diminuarea spiritului autocritic, accentuarea plăcerii imediate, gratificarerapidă şi întărirea eului.

Studiile clinice pe termen lung (de ex., Ausubel 1947) au indicat faptul că indiviziidependenţi se încadrează în diferite categorii nosologice şi diagnostice. Alte studii (de pildă, Chein şi colaboratorii, 1964) au indicat că anumite aspecte ale istoriei de viaţă, cumeste stilul educativ parental (suprapermisiv, supraprotectiv, autoritar etc.), tind să întăreascădezvoltarea sindromului personalităţii inadaptate. Un factor favorizant al instalării acestuisindrom este apartenenţa la o familie cu un statut socio-economic scăzut, mai ales atuncicând familia a trăit un nivel mai ridicat una sau mai multe generaţii.

Studiile neurofiziologice (Goldstein, 1976; Snyder, 1977) au indicat faptul că

organismul nostru produce endogen substanţe opoide, al căror efect este similar substanţelor opiacee, exogene. Ele contribuie la menţinerea optimismului normal în faţavicisitudinilor vieţii. Atunci când aceste substanţe endogene sunt insuficiente, individul poate fi mai tentat să consume opiacee exogene, devenind astfel dependent.

Alte efecte ale opoidelor sunt sedarea şi diminuarea anxietăţii, care sunt căutate deindivizii ce suferă de niveluri ridicate sau patologice ale anxietăţii. Astfel de persoane, cumsunt personalul medical sau cel asociat, tind să ia mici doze de morfină subcutanat (mai

15



curând decât doze mari de heroină, intravenos), pentru efectele sale sedative, mai multdecât pentru cele euforice.

Utilizarea sporadică a heroinei la adolescenţii cu o structură de personalitate relativnormală este efectul atitudinii lor de revoltă împotriva adulţilor. În acest caz, predispoziţia personalităţii este mai curând produsul dezvoltării, decât unul idiosincratic. De asemenea,

atitudinea tolerantă sau nontolerantă a comunităţii influenţează conduita adolescenţilor.Astfel se explică de ce majoritatea adolescenţilor tind să consume ocazional, dar foarte puţini sunt cei care devin dependenţi.

În fine, o mică parte din dependenţii de droguri sunt etichetaţi psihiatric ca psihopaţi sau sociopaţi. În cazul lor, drogul este utilizat ca unul din mijloacele nespecifice prin care îşi reglează tensiunile interioare şi comportamentul agresiv. Ei scapă de inhibiţiişi devin extrem de agresivi, fiind autorii unora dintre cele mai violente crime. Cu excepţiaacestora, ceilalţi dependenţi tind să fie implicaţi în acte infracţionale nonviolente (de ex.,furturi), numărul delincvenţilor dependenţi fiind mai mic decât cel al nondependenţilor (Ausubel, 1980).

Teoria controlului cognitiv-afectiv şi farmacologic al consumului de droguri

(Gold şi Coglan, 1976). Teoria subliniază interacţiunea dintre stilul cognitiv al individului,experienţa subiectivă a consumului de drog şi efectul farmacologic al drogului. Stilulcognitiv al consumatorului de drog este considerat elementul central al deplasării de laexperimentarea drogului la dependenţa de acesta.

Terapia cognitiv-comportamentală indică faptul că manifestările de conduită aleindivizilor sunt mediate de elemente invizibile. Între stimul şi reacţia comportamentalăintervin credinţe, atribuiri, expectanţe etc. De modul în care individul interpretează osituaţie depinde răspunsul emoţional şi comportamental. Altfel spus, între gânduri, emoţiişi comportamente există o interacţiune (Mahoney, 1977).

Indivizii care nu pot răspunde aşteptărilor celorlalţi se află într-o situaţieconflictuală, care generează stres şi anxietate. Distorsiunea lor cognitivă majoră este

credinţa lor că nu vor putea face faţă stresului. De asemenea, nu anxietatea contează, ciinterpretarea acestei stări afective. Teoria sugerează faptul că, dependenţii de drogconsideră că anxietatea rezultă din incapacitatea lor de a controla situaţia, de a influenţamediul pentru a reduce stresul sau anxietatea. O consecinţă importantă a acestor cogniţiieronate este stima de sine scăzută. Sentimentele puternice autodepreciative stau la bazalipsei de putere şi reprezintă componenta afectivă a teoriei.

Un efect farmacologic al heroinei este reducerea anxietăţii. Sub influenţa droguluidependentul de simte „high”, trăieşte sentimentul creşterii temporare a puterii şicontrolului, a stării de bine. Apare un sentiment exagerat de fi, conform căruia nici osarcină nu e prea grea, nimic nu mai pare imposibil etc. Drogurile reuşesc să facă pentrudependent ceea ce nu reuşeşte să facă el însuşi pentru sine : să diminueze anxietatea, să le

genereze sentimente pozitive cu privire la sine, îi face să se simtă că deţin controlul, că suntcompetenţi, capabili să stăpânească mediul înconjurător. Din păcate pentru consumatoruldependent, efectele sunt limitate, iar câştigurile temporare se transformă în pierderi petermen lung. După ieşirea din starea de euforie, conflictul şi anxietatea sunt din nou trăite,iar sentimentele de lipsă de putere şi cele autodepreciative devin şi mai intense. Anxietateanu mai poate fi tolerată şi astfel creşte frecvenţa consumului şi tipul situaţiilor în care areloc. De exemplu, dacă tensiunile dintre părinte şi adolescent generează anxietate la cel dinurmă, e foarte probabil să crească frecvenţa consumului după asemenea episoade. Fiecare

16



nou episod al abuzului serveşte pentru a-i confirma consumatorului că este incapabil saulipsit de puterea de a funcţiona independent.

Modelul formulează unele aserţiuni privind tratamentul toxicomanilor: 1.schimbarea eficientă şi durabilă are la bază învăţarea faptului că manifestărilecomportamentale au consecinţe care pot influenţa viaţa individului; 2. planul de tratament

trebuie să fie multimodal (Lazarus, 1976): evaluarea trebuie să aibă în vedere nu doar comportamentul deschis al consumatorului, ci şi emoţiile negative (anxietate, stimă de sineredusă), senzaţiile fizice neplăcute (durerile care acompaniază sevrajul), imaginile intruzive(imaginile repetitive ale eşecurilor anterioare), cogniţiile distorsionate (de ex., „nimic dince voi face vreodată nu va fi de succes”) şi a sentimentului de inadecvare interpersonală(dificultatea de a se împrietenii cu nondependenţi) etc. Fiecare domeniu al problemelor individuale specifice necesită o strategie distinctă de intervenţie. De exemplu,desensibilizarea sistematică poate fi utilizată pentru a-l ajuta pe dependent să facă faţăanxietăţii, în timp ce restructurarea cognitivă este necesară pentru a elimina erorile saudistorsiunile cognitive.

Într-o cercetare, Gold şi Coglan (1976) au verificat eficienţa tratamentului

măsurând trăsături de personalitate cu două inventare de personalitate, locul controlului(Rotter Locus of Control Scale) şi nivelul stimei de sine (Self- Esteem Survey), la 30 dezile de la începerea terapiei şi la 6 luni. Din lot au făcut parte 32 de bărbaţi şi 21 de femei.S-a formulat ipoteza că subiecţii vor avea un loc al controlului mai intern şi o stimă de sinemai ridicată. Rezultatele au indicat faptul că doar femeile au fost orientate mai intern, şi căambele sexe prezentau un nivel mai ridicat al stimei de sine.

Teoria „proastelor obiceiuri” (D.W. Goodwin, 1979). Prin „proastele obiceiuri”Goodwin are în vedere conduitele repetitive, dăunătoare şi semireflexive, care apar caurmare a condiţionării clasice la anumiţi indivizi „susceptibili” de a deveni dependenţi. Cu privire la droguri, susceptibilitate poate fi specifică sau nespecifică (de ex., unii indivizisunt susceptibili să folosească doar o categorie de droguri, alţii diverse categorii).

Susceptibilitatea poate fi moştenită (genetic determinată), dobândită (psihosocială) sauambele. Teoria se referă prin excelenţă la alcoolism.Unul dintre cele mai impresionante argumente ale variaţiei înnăscute a toleranţei la

alcool este cel privitor la orientali. Ratele mai scăzute ale alcoolismului au fost mult timp puse pe seama obiceiurilor lor sociale. Datele indică şi argumente biologice: studiile auindicat faptul că o cantitate mică de alcool produce în cazul lor o reacţie puternică cutanată,extrem de neplăcută la cca. trei pătrimi din subiecţi (Wolff, 1973; Ewing şi colab., 1974;Seto şi colab., 1978). O mare parte din orientali ar fi de fapt intoleranţi la alcool. Baza biochimică nu este încă foarte clară. Există date care indică prezenţa la japonezi a uneienzime la nivelul ficatului care alterează metabolismul alcoolului. Şi alte grupuri pot finativ protejate de riscul dezvoltării dependenţei de alcool. Ratele mai scăzute ale

alcoolismului la femei se explică prin sensibilitatea lor mai mare la alcool. Datele unuistudiu indică nivelul mai ridicat de alcool în sânge la femei, comparativ cu bărbaţii, dupăconsumarea unei anumite cantităţi de alcool.

Teoria sugerează că atitudinea faţă de alcool se învaţă, ca orice obicei, iar prezenţaaltor consumatori de alcool favorizează accentuarea problemelor comportamentale aleindivizilor, potrivit principiului escaladării.

17



6. Prevenirea consumului de droguri Deşi mulţi autori confundă termenul de prevenire cu cel de tratament sau de

consiliere, deşi există încă neînţelegeri în legătură cu stabilirea precisă a graniţelor dintrenivelurile prevenţiei, strategiile prevenţiei eficiente sunt grupate pe trei niveluri distincte(Kevin Browne şi Martin Herbert, 1998):

1. Prevenţia primară sau schimbarea fundamentală. Scopul prevenţiei primare este dea reduce incidenţa devianţei negative în societate şi de a preveni problemele înainte caele să se manifeste. În mod obişnuit, aceste intervenţii operează la nivel societal prin:campanii publice (inclusiv cele publicitare), prelegerile unor grupuri de specialişti princare se încearcă promovarea unei conduite socialmente adaptate, interiorizareanormelor şi valorilor sociale, a interacţiunilor sociale adecvate, morale.

Alte câteva acţiuni posibile de prevenire primară a consumului de droguri însocietate sunt:- Diminuarea atitudinii favorabile consumului de alcool (sau droguri) în societate, prin

diverse campanii publice;- Campanii în şcoală, în care diverşi specialişti să prezinte echilibrat efectele negative şi

cele căutate ale fiecărui tip de drog:- Întâlnirile cu foştii consumatori dependenţi sau cu membrii unor grupuri de suport (de

ex., de tip alcoolicii anonimi) care să prezinte dificultăţile şi suferinţele prin care autrecut şi trec în prezent;

- Reducerea stresului societal generat de sărăcie, inegalitatea şanselor şi discriminarecare favorizează tendinţele evazioniste ale indivizilor, abuzul şi dependenţa desubstanţe;

- Reducerea izolării sociale şi încadrarea familiilor într-o reţea de comunitară;- Reducerea accesibilităţii drogurilor, măsurile legislative mai severe şi aplicarea lor în

vederea sancţionării prompte a consumatorilor.Aceste propuneri pledează pentru schimbări fundamentale în viaţa indivizilor şi în

societate ca întreg. Se afirmă frecvent că ele nu sunt realiste. Totuşi, propunerile de acesttip sunt soluţii pe termen lung care necesită schimbări în alocarea resurselor şi înorganizarea fiecărei societăţi.2. Prevenţia secundară sau predicţia, identificarea şi ameliorarea (demers orientat

asupra analizei factorilor de risc şi a eliminării lor). Cercetările juridice, criminologice,sociologice şi psihopedagogice urmăresc predicţia consumului de droguri, analizacorelaţiilor existente între consumul de droguri şi trăsăturile de personalitate, prejudiciile provocate de consum, comportamentele sau manifestările delincvenţiale aleconsumatorilor de droguri etc. Activitatea de anticipare a comportamentului dedependenţă rămâne o problemă complexă şi dificilă, iar factorii de personalitate, ceirelaţionali şi educativi trebuiesc interpretaţi cu precauţie, deoarece un factor predictiv

nu este în mod necesar şi un factor potenţial.Investigarea ca bază a prevenţiei secundare, este realizată de diferite categorii despecialişti. Ea vizează reducerea numărului actelor de violare a normelor şi valorilor sociale, prin diminuarea factorilor de risc detectaţi de timpuriu şi prin intervenţia imediatăşi eficientă. Personalul didactic, dar şi părinţii sau agenţii controlului social sunt cei caretrebuie să aibă sau să îşi formeze competenţele necesare pentru a putea identifica atâtfactorii de risc ai consumului de droguri la adolescenţo, cât şi cei ai delincvenţei juvenile.Agenţiile de asistenţă socială trebuie să identifice familiile cu probleme în funcţie de acele

18



caracteristici (factori de risc) care sunt asociate cu riscul crescut al abuzului de substanţe.Poliţia trebuie să intervină pentru identificarea infractorilor, dar mai ales a situaţiilor cu riscinfracţional crescut şi să acţioneze în vederea ameliorării lor (în anumite cartiere, profesii,în zona frontierei de stat etc.). Acest proces solicită numeroase resurse din partea fiecăreicomunităţi locale: construirea unor metode de detectare a factorilor de risc, formarea

personalului specializat care să opereze cu aceste metode, dezvoltarea unor strategii deintervenţie care să vizeze ameliorarea rezultatelor indezirabile.3. Prevenţia terţiară sau managementul, tratamentul şi controlul problemei . La acest

al treilea nivel al prevenţiei, se are în vedere intervenţia în situaţiile în care devianţanegativă a început să se manifeste, fiind deja identificată. De aceea, prevenţia terţiarăare drept scop reducerea riscului începerii sau continuării consumului de droguri, aimpactului său negativ la nivel social. Stabilirea semnalelor negative care au apărutdeja justifică aplicarea sancţiunilor penale, recomandarea pentru activităţile educative,de resocializare prin terapie individuală şi de grup.

Corectarea conduitei unei persoane care deviază de la o normă socio-culturalăechivalează cu anularea influenţei unui factor negativ asupra indivizilor şi cu sporirea

posibilităţilor de prevenire a apariţiei unor noi cazuri deviante. Prin urmare, acţiunile detratare şi corectare ar putea fi numite modalităţi curativo-profilactice. Acest tip de prevenţienu poate fi conceput fără sprijinul psihologului specialist. Nivelul terţiar al prevenţiei esteînsă relativ tardiv întrucât, dependenţa de drog s-a instalat şi a generat deja consecinţelesale nefaste.

Terapia cea mai frecvent utilizată este cea cognitiv-comportamentală. Teoriastadiilor a lui Proschaska şi DiClemente (1999) identifică şase stadii ale schimbării.Subiecţii care urmează terapia trec de la un stadiu la altul, de obicei într-o manieră ciclică,uneori anarhică.

În stadiul de precontemplare subiectul nu conştientizează problema legată deconduita adictivă sau o consideră fără importanţă. Subiectul vine la terapie datorită

presiunii exterioare: juridice, profesionale sau familiale. În acest stadiu terapeutul îşi propune să-l ajute pe subiect să conştientizeze riscurile şi problemele legate de conduitaadictivă, în scopul apariţiei îndoielii cu privire la caracterul ne-periculos al acesteia.

În stadiul de contemplare subiectul admite existenţa unei probleme, recunoaşte căar fi util să facă ceva, dar respinge ideea schimbării în viitorul incert. El oscilează întreexprimarea neliniştilor sale şi a motivelor pentru care nu ar trebui să se neliniştească. Întravaliul terapeutic, se explorează ambivalenţa faţă de conduita dependentă pentru a-l ajuta pe subiect să identifice argumentele în favoarea schimbării şi a riscurilor la care se expunedacă nu se schimbă.

În stadiul de determinare, subiectul începe să planifice schimbarea. El ia deciziamodificării comportamentului, alternând între acest stadiu şi cel anterior. Acum i se

propune subiectului să-şi aleagă strategiile de schimbare şi să înlăture ultimele obstacole.În stadiul de acţiune, subiectul începe să acţioneze pentru schimbareacomportamentului. Terapeutul îl însoţeşte pe subiect în procesul schimbăriicomportamentale. Orice schimbare, chiar incompletă trebuie subliniată şi valorizată.

În stadiul de menţinere, subiectul întăreşte efortul de prevenire a recăderii. ,adesea început din stadiul contemplării. Terapeutul propune în acest stadiu strategii de prevenire şi a recăderii şi explorează, în mod regulat ambivalenţa, pentru a îndepărtaeventualele îndoieli privind însemnătatea schimbării efectuate.

19



Stadiul de recădere readuce subiectul în stadiul iniţial, al consumului desubstanţe. În acest caz, terapeutul trebuie să dedramatizeze situaţia şi să angajeze subiectuldin nou în acţiune. Se încearcă diminuarea riscului de reluare completă a consumului.

4.2. SUICIDUL: FORMĂ SPECIFICĂ A CONDUITEI AUTODISTRUCTIVE

1. Perspective în definirea suicidului Etimologic, noţiunea de suicid înseamnă “ucidere de sine” (în latină, sui înseamnă

“sine”, iar caedere, “a ucide”). Termenul de suicid a apărut în limba engleză în cursulsecolului al XVII-lea. Înainte de apariţia conceptului, celelalte limbi (inclusiv, cea română)nu dispuneau decât de perifraze care adaptau acţiunea de “a se ucide pe sine”. În limbafranceză, de exemplu, existau numeroase formule care subliniau caracterul excepţional şicondamnabil al acţiunii: s’occir soi-même (a se ucide pe sine însuşi), se tuer soi-même (a seomorî pe sine însuşi), être homicide de soi-même (a fi ucigaş al lui însuşi), se défaire (a seomorî) etc. (G. Minois, 2002, p.193). Pentru prima dată, se pare că termenul a apărut înopera lui Sir Thomas Browne, Religio medici, publicată în 1642, în care autorul făceadistincţia dintre self-killing -ul creştin condamnabil şi suicidium-ul păgân al lui Cato(adversarul neînduplecat al lui Caius Iulius Caesar, care s-a sinucis după victoria lui Cezar asupra adepţilor lui Pompei). Abia în secolul următor, noţiunea de sinucidere/suicid s-a

impus şi în celelalte limbi.Suicidul reprezintă conduita deviantă autodistructivă majoră, atât prin modul derealizare, prin efectul produs şi prin planurile în care se proiectează. El apare ca un act personal (prin aspectul său biologic şi psihologic), ca un act antisocial (deoarece presupune suprimarea unei vieţi) şi ca un fenomen social (prin unele dintre cauzele şiimplicaţiile sale). Cu alte cuvinte, sinuciderea nu are doar un aspect biologic-instinctual, cişi o dimensiune psihologică (prin motivaţiile individuale care o susţin), socială (prinraportarea la valorile, atitudinile, normele juridice sau relaţiile sociale dintr-o comunitateumană), etică (prin raportarea la normele morale) sau filosofică ( în măsura în care, suiciduleste una din problemele centrale ale filosofiei în plan existenţial). În legătură cu acest ultimaspect, A. Camus notase: “Nu există decât o problemă filosofică cu adevărat importantă,

sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde le problemafilosofică fundamentală”.Suicidul a devenit o problemă socială în societăţile moderne, el situându-se pe

locul 3 sau 4 ca importanţă printre cauzele de deces. În România, în ciuda unor fluctuaţiilor, există o tendinţă de creştere a ratei sinuciderii, la ambele sexe (păstrându-seraportul de 3 sinucideri ale bărbaţilor la 1 suicid feminin), la toate categoriile de vârstă, dar mai ales după vârsta de 60-65 de ani – o treime din sinucideri se produc după această vârstă(apud S.M. Rădulescu, 1999, pp. 245-248). Considerând omuciderea şi suicidul manifestări

20



ale aceleiaşi agresivităţi, raportul dintre acestea s-a modificat astfel: în perioada 1988-1989s-au înregistrat 4 omoruri la un suicid, în 1990-1991, un omor la 5,6 sinucideri, iar în 1992-1993, un omor la 7,4 sinucideri (C. Scripcaru, 1996). Acest fenomen este explicat printr-ocreştere a defulării prin autoagresiune ca urmare a slăbirii controlului normativ după 1990,a anomiei normativ-valorice şi psihologice, ca o consecinţă a liberalizării frustrărilor

îndelung acumulate sau a confruntării cu situaţii sociale limită (sărăcire, şomaj, inadaptarela noile condiţii sociale etc.).Deoarece sinucigaşii se sustrag presiunilor sociale, renunţă la apartenenţa lor

socială şi grupală şi sfidează sau rănesc autoritatea colectivă încorporată în norme,sociologii consideră că suicidul este o conduită deviantă, un eşec de conformare lanormele sociale (morale sau juridice) ce interzic suprimarea vieţii . Cauzele lui sunt denatură socială, afirmase E. Durkeim, din moment ce există situaţii mai mult sau mai puţinfavorabile sinuciderilor. Spre exemplu, lipsa de integrare socială, rigoarea excesivă acodului moral care sporeşte ocaziile de a greşi şi de a se compromite, perioadele de pacesunt favorabile creşterii ratei sinuciderii, după cum perioadele de război, care întăresccoeziunea socială şi oferă o raţiune de a trăi, cu precădere persoanelor căsătorite, se

asociază cu rate mai scăzute ale suicidului. În “Cauzele suicidului” (1930), MauriceHalbwachs a arătat că la originea tuturor tipurilor de sinucidere stă sentimentul unei“solitudini definitive şi iremediabile”. Suicidul ar fi consecinţa unui vid social, în timp cetoxicomania şi alcoolismul ar fi fenomene sociale, ce implică criza morală şi perturbarearelaţiilor individ-societate.

Cauzele suicidului sunt la fel de complexe ca şi personalitatea sinucigaşului, susţin psihologii . Ei admit faptul că, uneori, aceste cauze sunt preponderent individuale(psihologice) iar, alteori, preponderent sociale. Pentru unii indivizi, presiunile sociale,evenimentele traumatice, decepţiile, boala sau consumul de stupefiante pot servi dreptcatalizator al morţii voluntare. Pentru alţii, o serie lungă de tulburări ale personalităţii suntfactori predispozanţi ai suicidului.

Psihanaliza sugerează că eul nu se poate suprima/ucide pe sine, putând doar re-direcţiona o atitudine de ostilitate cu privire la alţii împotriva sa. La baza sinuciderii s-ar afla deci instinctele agresive ale fiinţei umane, care nu se pot îndrepta spre alţii datorită presiunilor şi controlului social. S. Freud a dat această primă explicaţie suicidului în 1905,când a sugerat că suicidul ar fi eşecul exteriorizării pulsiunilor agresive, o pedeapsă aaplicată de conştiinţa morală (supraeu), încărcată de tensiuni culpabile. Ea tinde să fieconfirmată astăzi în cercetările medicale care susţin că supramortalitatea masculină prinsuicid se explică şi prin secreţia de testosteron, hormonul masculin care condiţioneazăagresivitatea. În 1920, Freud a revenit asupra primei sale concepţii, propunând teoriainstinctului morţii (Thanatos) opus celui al vieţii (Eros). În anumite condiţii, primul ar putea deveni mai puternic decât cel din urmă, individul fiind atunci tentat la autodistrucţie,

inclusiv prin suicid (de pildă, atunci când eul nu mai cooperează cu supraeul, raportulacestor pulsiuni ale sinelui se inversează, ajungându-se la autodistrucţie). Szondi – arată C.Scripcaru (1996) – vorbea despre reunirea în suicid a celor trei condiţii menţionate deFreud: regresiunea eului, pierderea obiectului iubit (a celui care a oferit satisfacţie, confort psihologic, reducerea tensiunii etc.) şi ambivalenţa gestului (subiectul vrea şi nu vrea să sedistrugă).

Neuropsihologii au indicat iniţial faptul că serotonina este un neurotransmiţător implicat în producerea stărilor, emoţiilor şi dispoziţiilor afective. Ulterior, nivelurile ei

21



scăzute au fost corelate, în mod deosebit, cu depresia, agresiunea şi impulsivitatea, atributeevidente în cele mai impulsive şi agresive sinucideri (J.P. Dwortzky, 1985). Această presupunere a fost verificată şi confirmată prin compararea nivelului serotoninei dincreierul victimelor suicidului, cu cel al victimelor unor accidente.

Behavioriştii sugerează că observarea efectelor suicidului altor indivizi determină o

întărire a comportamentului, că ceilalţi care au optat pentru moartea voluntară pot servi camodele de conduită (L.A. Leffton, 1991). Într-adevăr, unele studii sugerează că după prezentarea pe prima pagină a ziarelor a unor cazuri de suicid, cu detalii numeroase, se poate constata o creşterea numărului celor care se decid să-şi ia viaţa. Totuşi, aceastăexplicaţie nu este întotdeauna valabilă.

Cognitiviştii consideră că suicidul reprezintă eşecul capacităţilor persoanei de a-şirezolva problemele sub presiunea stresului sau, alternativ, rezultatul evaluării cognitive privind viitorul nefericit, lipsit de speranţă al persoanei. Gândirea rigidă, dihotomică şiideile negative şi distorsionate despre viaţă generează disperare care, mai departe,declanşează suicidul.

Reprezentanţii paradigmei umaniste consideră că suicidul constituie o pierdere a

potenţialului uman, ei propunându-şi să ajute pe pacienţii cu tendinţe depresive şi suicidaresă se concentreze asupra a ceea ce este semnificativ în viaţa lor, astfel încât să se poateautorealiza, în loc să se autodistrugă. Stresul produs de diferite traumele determină reacţiilediferite ale indivizilor. Astfel, unii indivizi pot suferii un stres sever în situaţii în care, alţiinu sunt stresaţi şi nici nu văd motivele conflictului sau stresului.

La rândul lor, psihiatrii consideră că perturbarea atitudinii faţă de lume şi viaţă se poate manifesta prin diverse manifestări aberante, printre care şi suicidul – ce ameninţăînsăşi existenţa fizică a persoanei. Nosologic, el se încadrează în entitatea suicidopatiei, ceface parte din categoria dispsihobiozelor, definite ca deformări ale experienţei vieţii şiconduitei, ca deviaţii ale cursului normal al existenţei. Acestea – implicit suicidul – prezintă atât aspecte subiective (felul de a trăi anormal situaţia), cât şi obiective

(comportamente anormale). G. Ionescu (1985) susţine natura psihopatologică afenomenului, suicidul raţional (filosofic şi psihosociologic, moral şi anomic) fiind extremde rar comparativ cu suicidul ca simptom. În ipostaza din urmă, suicidul poate să apară ca:1. singură manifestare clinică a unei boli psihice cu evoluţie infraclinică, aparentasimptomatice (persoana nefiind etichetată psihiatric sau psihologic); 2. un simptom care aanulat o fenomenologie clinică potenţială, atunci când apare la debutul bolii (ca în diferiteletipuri de depresii); 3. un epilog tardiv al bolii (riscul de suicid rămâne şi după ameliorareadepresiei) şi 4. o manifestare a unei boli psihice, care acompaniază o fenomenologie clinicăsomatică.

Vom concluziona afirmând că, sinuciderea reprezintă o tulburare a adaptabilităţiila condiţiile de viaţă şi de activitate, sinucigaşul urmărind nu atât moartea sa, cât

desfiinţarea propriei persoane. Este o reacţie de evaziune, de fugă de viaţă, de modul încare aceasta se prezintă, o criză consecutivă unui stres acut sau cronic ce generează un stildeviant de acţiune, un mijloc inadecvat de conciliere a dizarmoniilor dintre tendinţeindividuale biopsihologice şi exigenţele sociale (C. Sripcaru, 1996).

Jean Baechler (1975) susţine că suicidul nu trebuie studiat pe baza datelor statistice,ci pe baza studiului de caz individual. Suicidul este o conduită personală: epidemiile desuicid sunt mituri. Patrimoniul genetic îl înzestrează pe individ cu o anumită agresivitate şicu o anumită capacitate de a se adapta condiţiilor de viaţă. Dar, decizia de a-ţi suprima

22



viaţa, alegerea finală aparţine individului sau, cum ar fi spus Voltaire, este o problemă delibertate individuală. Iar, dintre toate vieţuitoarele, doar omul dispune de conştiinţa morţii.

Sinuciderile unor personaje celebre, precum Stean Zweig, Henry de Montherlant,Cesare Pavese, Arthur Koestler, Pierre Bérégovoy, Bruno Bettelheim, Marilyn Monroe,Dalida etc., ca şi numărul mare al sinucigaşilor “populari” sau al sinuciderilor colective cu

caracter ritual (vezi cazul sectei “Templul Poporului” din America de Sud, din 1978, sau alsectei “Ordinul Templului Solar” din Elveţia, din 1994) justifică din plin necesitateaaprofundării analizei fenomenului suicidar.

2. Interpretarea sociologică a conduitei suicidare. Factorii de risc social Cercetările sociologice ale suicidului au indicat existenţa unor legături cauzale între

suicid şi diferite variabile precum: industrializarea, urbanizarea, mediul social stresant,anomia, mass-media care prezintă agresivitatea şi suicidul ca pe modele de conduită.

1. Suicid-industrializare. Problema suicidului a devenit importantă în Europa chiar de la începutul revoluţiei industriale, moment care marchează creşterea incidenţei

suicidului. Astfel, suicidul era atât de răspândit în Anglia până la mijlocul secolului alXVIII-lea, încât mulţi l-au considerat o urgenţă naţională. În unele întreprinderi, procentajul dezadaptării a atins cifre extrem de ridicate. Legile concurenţei , ale pieţei, pericolul şomajului etc. presează asupra sentimentului de securitate, baia de stresuridevenind tot mai densă. Depresia apare ca simptom nevrotic în societăţile care împiedicăafirmarea şi exprimarea liberă a persoanei (de exemplu, în cele de tip colectivist), în timpce anxietatea apare mai ales în condiţiile competiţiei - afirmau Disertori şi Piazza, citaţi deI. Cucu (1983).

2. Suicid-urbanizare. J. Krupinski (1979) observa pentru statul Victoria (Australia)incidenţa mai mare a suicidului la bărbaţi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pefundalul accentuării procesului de urbanizare, comparativ cu orice moment al secolului al

XX-lea. Această constatare sugerează existenţa unei legături între procesul urbanizării şisuicid. Incidenţa mai mare a sinuciderii în mediul urban se datorează izolării sociale şianonimatului, vieţii artificiale şi psihotraumatizante specifice marilor oraşe, spre deosebirede denselor reţele sociale din mediul rural. La New York, de pildă, un om din trei esteetichetat, medical sau psihologic, ca nevrotic. Dacă se supraaglomerează artificial o populaţie de şoareci, în cadrul limitat al unei cuşti, în scurt timp apare fenomenul de“alienare psihogenă de supraaglomeraţie”, manifestat prin comportamente aberante precum: abandonarea noilor născuţi, comportamente canibalice, homosexuale etc.

3. Suicid-stres social . În prezent, mediul social este dominat mai mult de conflicteconştiente şi de necesitatea unei inhibiţii instinctuale puternice, în timp ce, până la mijloculsecolului al XX-lea predominante erau refulările în inconştient, conflictele neconştientizate

(responsabile de frecvenţa mare a isteriei, obsesiilor şi fobiilor). Actualmente, continuarea proceselor de industrializare şi urbanizare, amplificarea factorilor de stres, poluarea,explozia informaţiei, relativizarea valorilor, relaţiile interpersonale deficitare etc.,favorizează dezvoltarea tulburărilor de adaptare, creşterea nevrozelor şi a simptomelor psihosomatice. Cu alte cuvinte, societatea favorizează nevrotizarea generală şi colectivă(constituind o anticameră a nevrozelor propriu-zise) şi dezvoltarea nevrozelor anxioase, aneurasteniei, depresiei, iritabilităţii, senzaţiei de insecuritate, insatisfacţie etc. Astfel,

23



sesizarea corelaţiei pozitive dintre suicid şi bolile mentale a generat discuţii privitoare larolul factorilor de stres social în apariţia manifestărilor psihopatologice.

4. Suicid-anomie. Pentru Durkheim, autorul doctrinei sociologice a sinuciderii,numărul de sinucideri dintr-o societate reflectă gradul de coeziune şi de sănătate mintală acolectivităţii. Altfel spus, sinuciderea variază invers proporţional cu gardul de integrare al

societăţii religioase, domestice şi politice, cu sentimentul importanţei, utilităţii şiapartenenţei la grup. În mod deosebit conştiinţa non-acceptării, a îndepărtării sau excluderiidin grup favorizează suicidul, nu întâmplător, incidenţa lui este mai ridicată printreemigranţi, mai ales în perioada de acomodare, de inserare sau în cadrul eforturilor denaturalizare (G. Ionescu, 1985).

Pentru Durkheim, suicidul este mai ales simptomul anomiei, ca diagnostic al stăriide dezechilibru a societăţilor moderne. Anomia implică apariţia schimbărilor sociale profunde (ce dislocă elementele sistemului social), absenţa reglării adecvate afuncţionalităţii sistemului, disoluţia vieţii morale, a autorităţii normelor şi valorilor sociale.Totuşi, faptul că în unele ţări (Danemarca, de ex.) incidenţa suicidului a fost foarte mare şiînainte de apariţia proceselor de industrializare şi urbanizare sau că în alte ţări (cum ar fi

Norvegia) frecvenţa suicidului a scăzut pe fundalul dezvoltării acestor procese sugereazăcă, factorii sociali legaţi de suicid sunt mai complecşi decât simpla dihotomieindustrializare-neindustrializare, urban-rural sau anomie-lipsa ei.

5. Suicid-mass-media. O serie de studii au sugerat faptul că, în urma vizionării unor secvenţe agresive, riscul manifestărilor violente se dublează (cf. C. Scripcaru, 1996).Prezentare excesivă în mass-media a violenţei creează modele de conduită, care tind să fieurmate. Valul de sinucideri declanşat romanul lui Goethe, “Suferinţele tânărului Werther”,a condus la interzicerea lui în Franţa, în 1851. Greva ziariştilor din Detroit de 265 de zile,din anul 1967, a redus riscul de suicid cu 40%. Un alt exemplu, relevant este cel privindefectele publicării unei lucrări referitoare la suicid, a lui D. Humphry (1991), care prezentaşi o metodă “eficientă şi ne-dureroasă” de suicid (cu ajutorul unei pungi de plastic şi a unei

doze letale de droguri). În anul consecutiv publicării lucrării, numărul de sinucideri prinaceastă metodă a crescut de la 8 la 33 (apud C. Scripcaru, 1996).Într-unul din cele mai complexe studii destinate suicidului, P. Sainsbury (1986) a

examinat nivelul a 15 variabile sociale, în 18 ţări, pentru intervalele: 1961-1963 şi 1972-1974. Cercetarea a permis constatarea faptului că suicidul creşte semnificativ odată cu:- creşterea anomiei,- creşterea bunăstării şi abundenţei de produse,- numărul femeilor angajate în muncă corelează cu creşterea suicidului atât la femei, cât

şi la bărbaţi,- creşterea şomajului, a pierderilor locului de muncă,- schimbările care conduc la o sărăcie relativă.

Alte variabile avute în vedere au fost: rata divorţialităţii, rata criminalităţii, ponderea persoanelor cu vârsta de peste 15 ani etc. Utilizând ecuaţiile regresie, Sainsbury arealizat predicţia apariţiei suicidului în cele 18 ţări europene studiate, verificată princompararea cu frecvenţele reale constate după un deceniu. Ele s-au dovedit a fi extrem decorecte: frecvenţa sinuciderilor a scăzut în Marea Britanie şi Grecia, şi a crescut în ţări precum: Polonia, Olanda, Danemarca, Irlanda şi Ungaria. Acest studiu arată că, frecvenţaapariţiei suicidului se află corelaţie cu multiple variabile sociale, care pot fi utilizate cafactori predictivi ai acestuia.

24



Dar, factorii sociali nu exclud existenţa factorilor psihologici la nivelul grupului familial şi al individului. Suicidul este un indicator al gradului de sănătate al mediuluifamilial de provenienţă. Psihologic, crizele şi dezechilibrele familiale şi sociale potconduce la tulburări instinctiv-emoţionale, fapt pentru care, mulţi autori au vorbit şi de odinamică intrapsihică a suicidului.

3. Familia şi rolul ei în structurarea comportamentului deviant autolitic.Suicidul nu este doar un indiciu al gradului de sănătate psihosocială a unei

comunităţi, ci şi al familiei din care persoana suicidară provine. El indică prezenţacarenţelor structurale sau funcţionale familiale, perturbarea homeostaziei cuplului marital şia familiei. În lipsa socializării pozitive, a interiorizării valorilor morale şi a normelor sociale, în lipsa susţinerii afective şi în condiţiile conflictualităţii psiho- şi patogenefamiliale, tendinţele agresive ale individului se structurează în comportamentul deviant al personalităţii anomice, fie în forma evazionistă, suicidară, fie prin în cea a abuzului şicrimei familiale. În aceste condiţii, autoagresiunea poate deveni un mijloc-simulacru de

soluţionare a conflictelor familiale.Suicidul apare ca o tulburare a comportamentului relaţional familial atunci cândfamilia reprezintă un “spaţiu tragic prin excelenţă”. În familiile în care există carenţeafective cronice, violenţă verbală sau fizică, repulsie agresivă (inclusiv sexuală), suiciduleste frecvent întâlnit(C. Scripcaru, 1996). Dealtfel, o serie de autori au indicat că printrecele mai frecvente cauze ale suicidului se află şi conflictele şi respingerea familială. Pefundalul tensiunii, ostilităţii şi rivalităţii membrilor grupului familial, personalitateasuicidară se caracterizează prin: dezechilibru emoţional, imaturitate afectivă şi/sau psihosocială, nesiguranţă, confuzia sensului realităţii, dileme şi conflicte, dificultăţiidentitare, incapacitatea concentrării eforturilor spre un scop moral, prin dificultatea de aalege între bine şi rău, de a evita obstacole etc.

Chiar dacă cei care se sinucid mai des sunt celibatarii sau divorţaţii, ei au avutexperienţe negative repetate în familia de origine. Sindromul copilului abuzat sau al celuiabuzat (fizic, emoţional, sexual sau neglijat) favorizează deturnarea individului de lamodalităţile acceptate ale rezolvării conflictelor şi a eliberării tensiunii psihice şi orientareasa spre suicid. Bowlby şi Winnicot au emis teoria ataşamentului, în cadrul căreia ausubliniat responsabilitatea fundamentală a mamei de a asigura dezvoltarea sentimentului deîncredere al copilului în relaţiile cu ceilalţi şi consecinţele dezastruoase ale absenţeimaterne originare, incurabile. Lipsa afecţiunii iniţiale, a grijii şi atenţiei materne poate ducela autism, disperare, repliere pe sine, apatie, blocaje în dezvoltare sau suicid.

Familiile celor care recurg la sinucidere sau la tentativa de suicid sunt cel maiadesea “familii dezorganizate, disfuncţionale sau psihopatice”, care au eşuat în realizarea

uneia dintre funcţiile fundamentale ale familiei: socializarea şi educarea copiilor. Deasemenea, aşa cum nota C. Scripcaru (1996, p.74): sindromul cuibului gol sau cel al înfieriiinadecvate pot crea „sentimente de insecuritate cu neîncredere şi anxietate ascunsă sausomatizată, ce poate duce la suicid. Apoi, sinuciderea din gelozie, în general, şi din geloziafamilială, în particular, relevă faptul că “iubirea ce nu se poate realiza este pentru cel ceiubeşte o anulare a fiinţei”,... marile pasiuni ce nu se realizează ducând mai repede lamoarte decât alte deficienţe, aşa cum spunea Cioran”.

25



Deşi este considerat cel mai adesea un act autoagresiv, suicidul reprezintă şi un actheterodistructiv, întrucât depăşeşte limitele unei persoane şi afectează mediul familial al persoanei suicidare. Implicaţiile familiale sau asupra altor apartenenţe sociale sunt evidentedin moment ce “majoritatea fenomenelor suicidare sunt fenomene diadice, expresie atensiunilor dintre două persoane” (E.S. Shneidman, 1976, p.1779). Suferinţa produsă

grupului familial nu poate fi ignorată, cu atât mai mult cu cât, elementele patologice alesuicidarului nu au fost încă remarcate şi întreaga explicaţia actului se structurează exogen,extern, situaţional. Apar, astfel, premisele sentimentului de culpabilitate a celor care rămânîn viaţă, care se poate dezvolta paroxistic. De asemenea, suicidul impune cel mai marestigmat asupra celor care rămân, autoculpabilizarea membrilor familiei suicidarului fiind puternic întărită social.

4. Aspectele psihologice şi psihiatrice ale conduitei suicidare. Factorii de riscindividuali şi patologici

Sinuciderea reprezintă pentru majoritatea psihologilor şi psihiatrilor un act specific

persoanelor care suferă de diferite tulburări afective, ce le împiedică să se adapteze şi săfacă faţă încercărilor şi presiunilor vieţii. Este un act determinat de o stare psihicăambivalentă implicând, deopotrivă, curajul şi laşitatea. D-na de Stäel observase în urmă cuaproape două sute de ani: “n-am avut dreptate să pretindem că sinuciderea este un act delaşitate: această aserţiune forţată nu a convins pe nimeni; dar trebuie să distingem în acestcaz curajul, de fermitate. Pentru a te sinucide e necesar să nu te temi de moarte; dar înseamnă să-ţi lipsească fermitatea sufletului să nu fi în stare să suferi” (apud G. Minois,2002, p.291).

De regulă, persoanele care se sinucid nu reuşesc să găsească soluţii la problemelecare apar în mod firesc în decursul oricărei existenţe umane. Multe indivizi pot fi copleşiţiîn momentele dramatice ale existenţei lor de “gândul morţii”, ca un gen de criză

existenţială, însă puţini sunt capabili să treacă la actul autosuprimării vieţii. În faţa problemelor, unii indivizi se mobilizează pentru a ieşi din situaţia constrângătoare şidificilă, alţii încearcă să evite situaţiile problematice; unii recurg la diverse conduiteevazioniste (alcoolism, consum de droguri, fanatism religios etc.), iar alţii recurg la suicid,convinşi că au epuizat toate alternativele de acţiune.

Suicidul este legat de factori precum: ostilitatea, disperarea, ruşinea, vinovăţia,dezonoarea, dependenţa, lipsa de speranţă, plictiseala, toate de o foarte mare intensitate,devenită insuportabilă. De asemenea, stresul, privarea afectivă şi sentimentul puternic de afi respins apar frecvent la persoanele cu intenţii suicidare.

Psihanaliza a vorbit de pierderea şi regăsirea obiectului, distrus în interiorul persoanei, care îşi “plăteşte vina” prin moarte. Prin pierderea obiectuală trebuie înţeles nu

numai pierderea relaţiei cu cineva, ci şi sentimentul de frustrare produs de acest lucru.Pierderea generează la persoanele predispuse la depresii să trăiască emoţii de furie şi ură,care sunt redirecţionate asupra propriei persoane, deoarece persoana nu poate accepta pierderea obiectului respectiv (K. Abraham, 1934). Mai recent, Heriz Henseler (1982) faceurmătoarea sistematizare psihanalitică a motivelor suicidare: distrugerea unui obiectinternalizat, autoagresiune, sentimente de culpă şi autopedepsire, răzbunare, descărcare paroxistică a unei tensiuni agresive, nevoia de a stăpâni o situaţie în întregime, faptul de ase simţi “mort” interior, reîntoarcerea la trăiri infantile, căutarea de contacte sociale printr-

26



un joc al hazardului, dorinţe simbiotice cu cineva mort, încercarea de “evadare”, credinţaîntr-un nou început (într-o nouă formă de existenţă sau în reîncarnare). Lista acestor motivesugerează faptul că tendinţele autoagresive nu epuizează, totuşi, întregul cortegiu alstructurilor motivaţionale suicidare.

În acord cu teoria freudinană a instinctului morţii, K.A. Menninger (1938, 1974)

considera că suicidul reprezintă rezultatul unui proces evolutiv îndelungat, de continuăacutizare a tendinţelor autodistructive. Autorul aprecia că, la baza conduitei suicidare stautrei motive esenţiale, imposibil de evidenţiat în stare pură, supuse diferitelor influenţe dinmediul, a frustrărilor intelectuale sau a tulburărilor de dezvoltare a Eului:- dorinţa de a ucide, ca expresie a agresiunii orientată extern;- dorinţa de a fi ucis, ca expresie a acţiunii conştiinţei morale asupra primei dorinţe;- dorinţa de a muri, ca expresie a instinctului morţii.Deşi sugestivă în plan antropologic, teoria instinctului morţii a rămas extrem de deficitarăîn plan clinic-terapeutic.

Tot din perspectivă psihanalitică, G. Zilboorg se întreba dacă, dincolo de aspecteleautoagresive şi autopunitive, suicidul nu este şi o încercare de autoimpunere paradoxală,

de epatare a unui Eu deficitar . Un alt aspect contradictoriu care poate explica psihodinamica suicidară este aceea a crizei valorii individuale şi a modalităţilor decompensare ale ei. H. Henseler (1971) a scos în evidenţă existenţa la subiecţii ne-psihotici,cu tentative de suicid, a următoarelor elemente narcisice: existenţa unor preocupărinarcisiste cu mult înainte de realizarea tentativei de suicid, acestea au canalizat apariţiaunor conflicte narcisice care au alimentat tendinţele autodistructive, conflictele pot fi legatede sistemul de valori şi dorinţa de a exercita autoritate şi putere, de identitatea psihosexualăşi de acceptarea propriei condiţii.

Edwin Ringel a identificat trei constante psihologice care apar în conduita suicidară(apud S.M. Rădulescu, 1999, p.220):- restrângerea alternativelor de răspuns, a soluţiilor de rezolvare a unei probleme

personale, astfel încât sinuciderea este considerată a fi singura soluţie posibilă;- existenţa unei situaţii extrem de frustrante sau culpabilizate;- prezenţa unor fantasme suicidare prin intermediul cărora individul îşi planifică şi

pregăteşte actul sinuciderii.La rândul său, Edwin S. Shneidman (1987) stabileşte următoarele caracteristici ale

actului suicidar:- sinuciderea presupune căutarea unei soluţii;- sinuciderea implică dorinţa de a pune capăt unei stări care implică angajarea profundă a

conştiinţei;- impulsul obişnuit al actului suicidar îl reprezintă o suferinţă sau durere psihică

intolerabilă;

- factorul stresant obişnuit în actul suicidar îl reprezintă frustrarea unor trebuinţe psihice;- sentimentele cele mai comune în suicid sunt disperarea şi neajutorarea;- starea cognitivă comună în sinucidere este ambivalenţa;- câmpul perceptiv (câmpul conştiinţei) obişnuit este dominat de senzaţia de apăsare şi

constrângere;- acţiunea obişnuită în sinucidere este evadarea;- rezistenţa comună în actul sinuciderii este dată de compararea cu modelele vieţii.

27



Motivaţia suicidului este după Dragomirescu (1976) predominant patologică, predominant sociologică sau mixtă. Jakson, Tuckman şi Hindin menţionează următoareletipuri de motive suicidare: agresive (inverted homicide), disperare, autopunitive,heteropunitive, iar C. Scripcaru: motivele afective (de apărare, remuşcare, revendicare),cele agresive (de răzbunare şi de autopedepsire) şi cele constând în devalorizare şi lipsa de

speranţă abisală (de fugă dintr-o situaţie).Deşi mulţi indivizi pot suferi de unele tulburări afective, suicidul poate ficonsecinţa unei decizii raţionale. În acest sens, Edwin Shneidman şi Norman Farberow(1970) au identificat patru tipuri de raţionamente sau gânduri suicidare, pe baza studiului a peste 700 de note, bilete sau scrisori ale unor sinucigaşi.

Primul tip este cel catalogic, ce caracterizează persoanele care recurg la suiciddatorită depresiei şi autodevalorizării rezultate dintr-o gândire raţională. Poate fi, deexemplu, cazul unui bărbat părăsit de soţia şi copiii săi, care se sinucide pentru a scăpa desentimentele de disperare şi singurătate.

Al doilea tip de raţionament este cel contaminat , care apare la indivizii care cred cămoartea reprezintă o trecere spre o lume mai bună (de pildă, spre rai) sau un mijloc de a

salva aparenţele, de a scăpa dintr-o încurcătură. Este cazul, spre exemplu, al omului deafaceri lipsit de scrupule a cărui fraudă a fost descoperită şi care se sinucide pentru cafamilia şi prietenii săi să fie scutiţi de neplăcerile unui proces şi ale oprobiului public.

Al treilea tip de raţionament suicidar este cel paleologic. El se aplică indivizilor care se sinucid ca urmare a unor halucinaţii sau deziluzii. De pildă, indivizii convinşi că au păcătuit grav se pot sinucide pentru a “răspunde” vocilor pe care le aud şi care îi sfătuiescsă îşi pună capăt zilelor.

Ultimul tip de raţionament suicidar este cel logic. El este specific indivizilor capabili de să ia o decizie raţională de a se sinucide pentru a scăpa de o situaţie sau povarăinsuportabilă. În acest caz, autorii oferă exemplul preşedintelui unui seminar teologic şi asoţiei lui. Ca urmare a unui atac cerebral, bărbatului i-au fost puternic afectate vorbirea şi

capacităţile fizice, iar soţia lui suferea de o artrită galopantă. Amândoi au ajuns laconcluzia că, lipsa stării de sănătate îi împiedică să mai aibă o viaţă demnă şisatisfăcătoare. În discuţiile cu prietenii, cei doi afirmaseră că, perspectiva creştină asuprasuicidului a devenit desuetă ca urmare a progreselor ştiinţelor medicale interesate de prelungirea vieţii indivizilor, în absenţa capacităţii lor de a se bucura de ea. Pentrucomiterea dublului suicid, soţii au folosit o doză mare de somnifere.

În mod similar, pe baza analizei de conţinut a biletelor sau scrisorilor lăsate desinucigaşi, Alex Thio (1988) identifica patru tipuri de sentimente suicidare:- sentimente de scuză şi apărare, ca atunci când sinucigaşul îşi cere scuze pentru gestul

său persoanei sau persoanelor cele mai apropiate;- sentimente vindicative faţă de sine sau faţă de alţii. Indivizii care au făcut ceva rău,

care au sentimentul culpabilităţii se pot hotărî să se sinucidă pentru a se pedepsi astfel(de exemplu, sinuciderea-remuşcare poate să apară după comiterea unei crime).Adesea, altcineva (soţul/soţia, iubitul /iubita) este acuzat pentru gestul disperat şi“pedepsit” prin mesajul care rămâne;

- sentimente de generozitate, ca atunci când sinucigaşul îşi donează cadavrul instituţiilor şcolare cu profil medical sau averea (dacă este bogat) unor instituţii sociale şi de binefacere;

28



- sentimente suprarealiste trăite în momentul comiterii suicidului. Frustrarea careîmpinge individul la suicid poate da naştere unei stări paradoxale de calm, pe fundalulcăreia să apară, spre exemplu, lipsa senzaţiei de durere în momentul tăierii venelor şirevenirea dorinţei de a trăi la vederea şi mirosul sângelui sau senzaţia de orgasm urmatăde sentimentul eliberării şi de un somn adânc.

În prezent, există controverse în legătură cu raportul dintre sinuciderea normală(raţională sau situaţională) şi cea patologică. (De exemplu, la tinerii sinucigaşi, tulburărilemintale sau de personalitate severe sau medii sunt rare, marea majoritate a actelor lor suicidare fiind aparent rezultatul unor decizii conştiente, raţionale (inclusiv în uneledizarmonii de personalitate sau psihoze)). Toţi specialiştii sunt însă de acord că, sindromuldepresiv este cel care deschide uşa suicidului. Potrivit unor date statistice (C. Scripcaru,1996), depresia – într-o formă mai gravă sau mai uşoară – este întâlnită în 60-70 % dincazurile de suicid, riscul fiind maxim în perioada sa de debut. Cu toate acestea, nu toatedepresiile anulează în totalitate raţionamentul logic, gradul de conştientizare a situaţiei şiacţiunii şi capacitatea de premeditare a suicidului. Faptul că nu toţi depresivii se sinucid adat naştere unor cercetări care au verificat ipoteză conform căreia “pacienţii depresivi care

trăiesc sentimentul disperării şi neîncrederii în legătură cu viitorul tind să recurgă mai desla suicid”. Disperarea a fost măsurată prin scala lui Beck şi a colaboratorilor săi( Hopelessness Scale, 1974), care cuprinde itemi precum “Viitorul mi se pare vag şinesigur”. Concluzia acestor studii a fost aceea că disperarea mediază relaţia dintre depresieşi intenţiile suicidare la indivizii cu tendinţe autodistructive.

Depresia constituie prăbuşirea tonusului afectiv, decompensarea unei persoanefragile într-o situaţie traumatizantă. Ea este indicată de prezenţa următoarelor simptome:lipsa speranţei, deznădejdea, inhibiţia, tensiunea psihică, agitaţia, anxietatea,impulsivitatea. V.T. Dragomirescu (1976) a constatat frecvenţă maximă a tentativei desuicid şi a sinuciderii realizate cu conţinut psihopatologic în cazul indivizilor suferind deetilism cronic şi psihotici. V. Predescu şi colaboratorii săi (1983) arătau că, sinuciderile şi

tentativele de suicid apar mai frecvent la următoarele categorii de bolnavi psihic:melancolici (2/3 din ei comit tentative şi 10% suicid), alcoolici, toxicomani, epileptici, psihopaţi etc. Gh. Scripcaru şi T. Pirozynski (1995) indică faptul că riscul de suicid poate ficlasificat pe grade: gradul I: la depresivi, gradul II: la toxicomani, gradul III: la bătrâniisolitari, gardul IV: la bolnavii psihic şi gradul V: la cei cu tentative în antecedente. Deasemenea, un risc sporit de suicid apare şi în mediul de detenţie. În fine, în cele 4063 desinucideri înregistrate în judeţul Iaşi (C. Scripcaru, 1996), între 1982 şi 1993, boala psihică(în mod deosebit depresia) a apărut ca factor determinant al suicidului în 14,4% din cazuri.Există însă numeroase cazuri de suicid aparent normal , în care etichetarea psihologică şi psihiatrică nu s-a produs datorită “invizibilităţii” unei boli asimptomatice sau datorită fazeiincipiente a bolii, în care suicidul apare ca prim simptom al ei.

Din perspectiva psihiatrică a teoriei dezvoltării, L. Phillips şi E. Zigler (1961) augrupat simptomele care tind să apară concomitent şi subiecţii la care acestea sunt întâlnite(cu cel puţin două simptome înregistrate de medicii psihiatrii) în trei grupuri distincte, înfuncţie orientarea rolului asumat. Primul grup indică orientarea împotriva propriei persoane şi cuprinde simptome precum: tentative de suicid, automutilări, insomnie,anorexie. Al doilea, indicând orientarea împotriva celorlalţi, include simptome ca:ameninţări cu violenţa, ingestia de băuturi, furt calificat, comportamente iraţionale etc. Înfine, al treilea grup aparţine rolului de evitare a celorlalţi şi cuprinde următoarele

29



simptome: retragere, suspiciune, halucinaţii, apatie. Studiile lui Phillips şi Zigler au indicatfaptul că, sinucigaşii - aparţinând grupului de simptome “orientate împotriva propriei persoane” au scorurile de competenţă socială premorbidă cele mai ridicate. Subiecţiiaparţinând categoriei “orientare împotriva celorlalţi” au scoruri apropiate cu cei dincategoria “evitarea celorlalţi”. Ideea că pacienţii aparţinând “orientării împotriva propriei

persoane” au un statut mai ridicat din punctul de vedere al dezvoltării psihosociale decâtcei care prezintă simptome din categoria “orientare împotriva celorlalţi” este susţinută şi defaptul că subiecţii cu tendinţe suicidare (care au ameninţat cu sinuciderea sau au avut dejatentative) au obţinut scoruri mai ridicate ale dezvoltării la testul Rorschach, comparativ cucei care au comis sau doar au ameninţat cu comiterea de agresiuni (L. Phillips şi colab.,1968). De asemenea, autorii au obţinut o relaţie puternic semnificativă între competenţasocială premorbidă şi clasificarea simptomelor pe dimensiunile acţiune-gândire. Pacienţiimai puţin competenţi în plan social tind să manifeste simptome din sfera acţiunii, iar ceimai competenţi social, din planul gândirii. S-a constatat de asemenea că, în copilărie,simptomele orientate spre acţiune se asociază cu niveluri reduse de competenţă şcolară şiinterpersonală şi că frecvenţa simptomelor de acţiune scade odată cu înaintarea în vârstă.

Discordanţa dintre cele două clasificări ale simptomelor este uneori anulată de cei caresusţin că subiecţii care manifestă simptome din planul acţiunii fac parte din “orientareaîmpotriva altora”, “evitarea celorlalţi” corelează cu simptomele în planul gândirii, iar “orientarea împotriva propriei persoane” are o poziţie intermediară. Oricum, studiile indicăo mare congruenţă între perioada premorbidă şi cea patologică din viaţa subiecţilor.

Indivizii cu tulburare de personalitate borderline recurg frecvent la gesturi,ameninţări şi comportamente suicidare. Suicidul complet survine în 8-10% din indiviziidiagnosticaţi cu această tulburare, în special la cei care au concomitent tulburări afectiveori tulburări legate de abuzul de substanţe. Riscul de suicid este maxim la începutul vârsteiadulte, după care descreşte odată cu înaintarea în etate. În urma numeroaselor tentative desuicid la care recurg persoanele cu tulburarea borderline pot să rezulte handicapuri fizice

care, mai departe, întreţin şi motivează conduita suicidară.În concluzie, în bolile psihice severe (implicând puternica destructurare a personalităţii) cauza determinantă a suicidului este determinismul ereditar direct, în timpce, în celelalte cazuri (structurările dizarmonice, psihopatii, în mod deosebit în tulburareade personalitate borderline, care apare frecvent concomitent cu alte tulburări de personalitate) cauza este o anumită fragilitate psihică, ce poate avea condiţionări ereditareasociate cele externe, ocazionale (o situaţie socială extrem de frustrantă). Chiar dacă existăşi importanţi determinanţi exogeni, actul suicidului nu ar apărea ca unică soluţie la toate problemele individului dacă nu s-ar grefa pe o anumită patologie individuală, fie eaevidentă sau nu.

30



5. Etape şi indicatori ai actului suicidar Dacă pentru a desemna actul suicidar reuşit se folosesc noţiunile de suicid sau

sinucidere, pentru desemnarea actului echivoc sau cronic se foloseşte noţiunea de parasuicid (pseudosuicid sau quasi-siucid), pentru a desemna actul ratat se foloseşteconceptul de tentativă de suicid. În strânsă relaţie cu aceste noţiuni, se utilizează şi termeniide “idei suicidare” (ca reprezentări mintale prin care actul este pregătit) şi de “şantajsuicidar”, care vizează încercarea de a obţine, prin simularea sinuciderii, a anumitor avantaje (morale sau materiale) ce nu pot fi obţinute altfel.

Conduita suicidară prezintă trei etape sau faze distincte: suicidaţia, suicidacţia şitraumatizaţia (V.T. Dragomirescu, 1976).

Suicidaţia este faza de incubaţie, de punere a problemei morţii şi a necesităţii de amuri. Această etapă poate avea cauze patologice (fondul eredoconstituţional, diversetulburări psihice) sau social-culturale (dezadaptarea socială, relativizarea normelor morale,scăderea sau creşterea coeziunii grupale etc.). Acestea conduc la formarea motivaţieicorespunzătoare pregătirii actului suicidar.

Suicidacţia reprezintă faza de trecere la imaginile conflictuale abstracte, la deciziaînfăptuirii sinuciderii şi pregătirea ei concretă (constând în căutarea mijloacelor şimetodelor autodistrugerii). Ea este întreţinută de diferite circumstanţe psihopatologice(etilismul cronic, narcomaniile, stările reactive, psihopatiile etc.), somatogene (infirmităţi,malformaţii congenitale, diferite boli somatice grave, incurabile precum cancerul sauSIDA) şi sociogene (prozelitism, văduvia, mediul conflictual familial, gelozia, adulterul,

separarea sau divorţul, ratarea profesională, urmărirea penală etc.). Este momentul în careare loc explozia conduitei autodistructive.Traumatizaţia este faza de punere în practică a suicidului, urmat sau nu de moartea

subiectului. În acest sens, importante sunt metodele folosite şi efectul acestora. Efectele potfi specifice sau psihopatologice (suicidul realizat, tentativa de sinucidere, şantajul suicidar)şi nespecifice sau sociale (ca în cazul tipurilor de suicid: egoist, altruist sau anomic,menţionate de E. Durkheim).

Printre indicatorii tentativei de suicid se află:- exteriorizarea prin semne uşoare, precum nevoia de a consulta un medic (în S.U.A., ¾

dintre sinucigaşi au consultat un medic în ultimele patru luni dinaintea comiteriiactului);

- exprimarea verbală deschisă a intenţiei de suicid (fie şi sub forma unei glume), pe carenimeni nu pare să o ia în serios;- în cazul adolescenţilor, percepţia eşecului şcolar deşi, doar în 11% din cazuri tinerii

sinucigaşi prezintă probleme şcolare serioase, arată J.P. Dworetzky (1985, p. 440));- retragerea din relaţiile sociale, deoarece nu se simt iubiţi în familie, sunt respinşi de

prieteni sau datorită eşecului în relaţia intimă, sexuală;

31



- instalarea sindromului presuicidar, caracterizat prin: întoarcerea spre sine, dezangajare,sentimentul de eşec, agonie morală, inhibarea agresivităţii, îngustarea câmpuluiconştiinţei, fuga de realitate, depersonalizare, visuri anxiogene, coşmaruri etc.

Suicidul nu urmează imediat unei tentative, ci după o perioadă de latenţă de cca. 3-12 luni. Factorii lui predictivi diferă în funcţie de genul persoanei:

- La bărbaţi: tentativele anterioare, alcoolismul, ingestia de alcool înainte de tentativă.- La femei: tentativele anterioare, decesul tatălui înainte de 10 ani, instabilitatea

rezidenţei (4 schimbări în 5 ani), dezechilibrul caracterial, toxicomania, tratamentul psihiatric.

6. Criterii de clasificare şi tipuri de suicid realizat a. După modul de desfăşurare şi consecinţe, putem vorbi de suicidul realizat

(finalizat cu decesul persoanei) şi de tentativa de suicid reuşită, în care nu se urmăreştesuprimarea vieţii (care poate reprezenta, de pildă, un strigăt de ajutor sau o modalitate deşantaj). Suicidul realizat trebuie, mai departe, deosebit de suicidul realizat, dar nereuşit (în

care persoana scapă cu viaţă, deşi nu şi-a dorit acest lucru), iar tentativa de suicid detentativa eşuată, finalizată prin decesul persoanei. Suicidul se deosebeşte de tentativă, înmod paradoxal, nu atât prin finalizarea actului, cât mai ales prin conţinutul stărilor deconştiinţă. De asemenea, spre deosebire de suicid, tentativa pare, adesea, lipsită deînţelegerea sensului ireparabil al actului.

b. În funcţie de numărul persoanelor , suicidul poate fi individual sau colectiv.Acesta din urmă ia frecvent forma protestului social sau politic (ca în cazul sinucideriicălugărilor budişti, care protestau împotriva regimului politic din Vietnamul de Sud) sau oformă rituală (pe fundalul sugestiei persuasive a unui lider religios, aşa cum s-a întâmplatîn1994, în Elveţia cu membrii sectei “Ordinul Soarelui”).

c. În funcţie de scopul acţiunii autodistructive, J Baechler (1975) deosebeşte

suicidul exhibiţionist (sau de şantaj), oblativ (sau de sacrificiu în favoarea unei valorisuperioare), escapist (sau de ieşire dintr-o situaţie insuportabilă, de refugiu în imaginar) şiludic (ca joc cu riscul morţii şi ca probă de sine, mai frecvent la femei) şi de răzbunare (înscopul pedepsirii altcuiva). Alţi autori adaugă şi suicidul ordalic, ca probă a nevinovăţiei.

d. În funcţie de starea de sănătate mintală a autorului, suicidul poate fi normal sau patologic. Suicidul normal este considerat raţional sau situaţional, indicatorii săi mai pregnanţi fiind: 1. capacitate a de a raţiona, 2. percepţia corectă a realităţii, 3. utilizareainformaţiilor acurate şi adecvate, 4. evaluarea corectă a dezavantajelor şi 5.compatibilitatea lui cu interesele fundamentale al subiectului.

Cel patologic poate fi debutul sau efectul unei boli psihice şi poate să apară în psihoze, în structurările dizarmonice ale personalităţii, depresie, etilism etc. Într-o cercetare

a Institutului medico-legal din Iaşi, citată de C. Scripcaru (1996), în 132 de cazuriinvestigate manifestările patologice apar în următoarele proporţii: 48 % în stări depresive,12% în PMD, 11% în psihopatie 2% în schizofrenie. La fel, tentativele de sinucidere apar în bolile psihice în proporţie de 67% la bărbaţi şi de 33% la femei.

e. În funcţie starea de sănătate sau boală a vieţii psihice a suicidarului şi decauzalitatea endo- şi exogenă a actul sinuciderii (V.T. Dragomirescu, 1976), acesta dinurmă poate fi:

32



1. nepatologic/exogen, determinat de factorii de ordin relaţional ce acţionează asupraindividului sub forma presiunilor externe şi care determină schimbarea atitudinii luifaţă de realitate, faţă de ceilalţi şi faţă de norme şi valori. Persoana prezintă o rezistenţăscăzută la stres; ea se sinucide pentru se elibera de tensiunea insuportabilă.

2. patologic/endogen, determinat de prezenţa factorilor endogeni, care conduc la scăderea

capacităţii de autoapărare a individului, la slăbirea instinctului său de autoconservare.f. G. Deshaies şi H. Ey a propus o tipologie a suicidului în forţele pulsionale caredau naştere actului suicidar:1. sinuciderea emotiv-impulsivă, care răspunde unei modalităţi reactive psiho-organice

frecvent întâlnite la adolescenţi, cu o vie şi explozivă emotivitate. În acest caz, suiciduleste declanşat de acumularea unor traumatisme afective pe o perioadă lungă de timp;

2. sinuciderea imaginară, în care subiectul imită un act exterior, pe care îl recreeazăimaginativ, pentru nevoile sale interioare dar, fără vreo legătură cu realitatea obiectivă;

3. sinuciderea pasională este rezultatul unei iubiri intense ne-împărtăşite în mod real saudoar astfel percepute, rezultatul geloziei etc.;

4. sinuciderea simulată, cu funcţie esenţială de şantajare a intimilor sau cunoştinţelor.

g. E. Durkheim deosebeşte suicidul egoist şi opusul său altruist, suicidul anomic şiopusul său fatalist. Sinuciderea egoistă apare ca urmare a individualizării excesive, ascăderii gradului de coeziune socială şi al integrării indivizilor în comunitate (ca în cazul înmediilor protestante, a persoanelor văduve sau celibatare sau în perioadele de pace socială).Sinucigaşul egoist este caracterizat din punct de vedere psihologic prin depresiamanifestată fie ca apatie melancolică, fie ca indiferenţă epicuriană.

Sinuciderea altruistă rezultă din integrarea prea puternică a individului în grupurile particulare şi în societate (de exemplu, la eschimoşi, bătrânul devenit o povară pentrufamilie acceptă să moară în frig). Este ca şi cum societatea ar exercită o autoritate excesivăasupra individului, obligându-l să renunţe la propria sa persoană şi impunându-i, implicit,sacrificarea vieţii. Această formă de sinucidere este adesea activă, generoasă şi voluntară.

În cazul sinuciderii anomice cauza este slăbirea şi chiar dispariţia unor normesociale, aşa cum se întâmplă în perioadele de recesiune sau de dezvoltare economicărapidă, în general, în perioadele marilor schimbări sociale. În epocile sau sectoarele deactivitate caracterizate prin continua efervescenţă oamenii îşi iau mai des viaţa (mai rar înagricultură, mai frecvent în industrie sau comerţ).

Sinuciderea fatalistă este o formă a morţii voluntare apărute mai curând ca produslogic al clasificării realizate de Durkheim şi mai puţin din constarea ei empirică. Fiindopusul sinuciderii anomice, suicidul fatalist rezultă din excesul de constrângere externă sauinterioară (de exemplu, a viitorului fără perspective, a inhibării pasiunilor şi nevoilor decătre supraeul excesiv de autoritar etc.). Este vorba de sinuciderea soţilor prea tineri, asoţiei fără copii.

Într-o altă clasificare, H. Ey, deosebea suicidul adevărat (în care subiectul alegemoartea deşi ar putea să trăiască), de falsul suicid (care poate fi accidental, eutanasic, dinconstrângere, etic etc.) De asemenea, se face distincţie între suicidul premeditat alindividului normal sau ruminat al structurilor ciclotim-depresive şi suicidul impulsiv sau brutal al structurilor dizarmonice de personalitate; între suicidul preventiv ( de evitare aunei pedepse)şi cel curativ (în scopul eliberării de boală); între suicidul activ (voluntar şiimediat), pasiv (al toxicomanilor, sectanţilor etc.) şi mixt (decizie personală este susţinută

33



de anturaj). Evident că numărul criteriilor şi a tipurilor de suicid este mult mai mare,demersul nostru fiind obligatoriu selectiv şi limitat.

7. Frecvenţa şi variabilele actului suicidar

Statisticile OMS indică suicidul ca fiind cauzele importante ale decesului la grupade vârstă de 15-45 de ani. În Europa suicidul reprezintă a 5-10 cauză a deceselor, la persoanele de peste 14 ani. Raportul dintre tentativele de suicid-sinucidere realizată este de10 la 1 (I. Cucu, 1983, p.122). Se ştie că, suicidul este mai frecvent în Europa de Norddecât în sud, mai frecvent în ţările protestante decât în cele catolice, mai frecvent în ţăriledezvoltate economic decât în cele slab dezvoltate, mai frecvent în perioadele de pace şi întimpul crizelor economice decât în cele de război.

Variabila vârstei. Deşi riscul de suicid creşte odată cu vârsta (de la 14-15 ani la 65de ani), există două mari vârfuri ale creşteri lui: la adolescenţi şi la vârsta a treia. Raportuldintre numărul sinuciderilor în adolescenţă şi la vârsta a treia este de 1/3 (C. Păunescu,1994, p.68). În ultimele decenii, s-a înregistrat o creşterea mai accentuată a numărului de

sinucideri la tineri. Pe grupe de vârstă, tentativele de suicid predomină între 15 şi 30 de ani.Deşi gândul autodistrugerii este contrar naturii copilului, totuşi, după unele pedepsesau de teama lor, când nu se simte iubit sau valorizat pot să apară reverii asupra morţii.Insuccesele şcolare, atitudinile parentale rigide, conduitele autoritare excesive, doliul, sau panica în familie pot determina copilul să recurgă la suicid. Totuşi, atunci când apare subvârsta de 10-14 ani, suicidul este mai curând aleator, involuntar, iraţional, insuficient sauformal motivat. La isterici şi oligofreni, suicidul poate fi utilizat ca mijloc de şantaj asupra părinţilor, sinucideri la copii în care motivul de “a face în ciudă părinţilor” fiind rare (V.Predescu, St. Milea şi I. Vianu, 1976).

Adolescenţa reprezintă un stadiu de dezvoltare dificil, în care forţele pulsionale puternice se confruntă cu exigenţele morale. Perturbarea echilibrului psihic se pate datora

transformărilor hormonale ale pubertăţii, dar mai ales, debutului unei forme de patologie psihică. Dacă adolescenţii cu tentative de suicid prezintă o conduită aparent în limitelenormalităţi, acest lucru se datorează faptului că trăsăturile lor patologice sunt nestructurate,izolate şi, deci, imposibil de identificat clinic. Aproape întotdeauna sunt prezente tulburăride comportament şi de caracter, reacţii depresive, nevrotice, de hipersensibilitate etc.Adolescentul sinucigaş trăieşte într-un mediu psihosocial grav perturbat, care contribuie laapariţia şi amplificarea sentimentului de insecuritate afectiv-relaţională. Cei mai mulţisinucigaşi nu au familie sau trăiesc într-un climat familial conflictual, sunt respinşi de unuldin părinţi sau de amândoi. Acestora li se adaugă precocitatea şi eşecul relaţiilor sexuale,eşecul şcolar, devalorizarea prin eşec, mediul şcolar excesiv de competiţional etc.

Sinuciderile la adulţi şi vârstnici au mai ales cauze biologice, patru din cinci

sinucigaşi suferind de pe urma unei boli, în ierarhia acestora bolile metale aflându-se peultimul loc. Ca urmare a suferinţei somatice îndelungate apare o intensitate extraordinară adepresiei, care poate da naştere suicidului eutanasic. Dacă sinucigaşii preferă, în general,mijloacele blânde, cu efecte vitale nesigure, în cazul suferinzilor cronici vârstnicimodalitatea de realizare a actului este violentă, construită şi premeditată îndelung, obsesivşi disimulat.

Doar 10 % dintre sinucigaşii adulţi sunt sănătoşi organic sau mintal (I. Cucu, 1983).Lipsa protecţiei sociale a bătrânilor, lipsurile materiale, sentimentul de inutilitate şi

34



abandon total, singurătatea, văduvia, traumele emoţionale sunt câteva dintre variabilelecare determină creşterea numărului de sinucideri la persoanele de vârsta a treia. La acestease adaugă modificărilor psihopatologice care afectează personalitatea bătrânilor:- stările maniacale presenile, caracterizate prin agitaţii nocturne, confuzie mintală,

halucinaţii vizuale şi auditive, deliruri care se pot finaliza cu autosuprimarea;

- psihozele delirante cronice, dominate de stările delirante sistematizate (vizual,cenestezic şi genital, cel mai adesea) şi delirul de frustraţie materială, de furt,deposedări abuzive etc.;

- stările paranoice de involuţie, în care locul principal revine automatismelor mintale,ideilor de persecuţie etc.

Variabila sexului. Incidenţa tentativei de suicid este mai mare la femei (77% dincazuri), la toate grupele de vârstă, în timp ce suicidul realizat este mai frecvent la bărbaţi(56% din cazuri), situaţie confirmată, de regulă, la vârsta adultă (T. Pirozynski. V. Chiriţăşi P. Boişteanu, 1991, p.126). Gh. Grecu consta predominarea suicidului realizat la bărbaţi(74%), comparativ cu femeile (25%), iar I. Nandriş arăta că din 100 de sinucideri, 30 apar la femei şi 70 la bărbaţi (apud C. Scripcaru, 1996). Ca modalităţi de suicid, bărbaţii recurg

mai frecvent la mijloace dure (spânzurare), iar femeile la mijloace benigne, cu scopul de arealiza o moarte mai uşoară (spre exemplu, cu ajutorul substanţelor toxice). De asemenea,riscul suicidului creşte la femei treptat, până la vârsta de 50 de ani, după care începe săscadă. La bărbaţi, acest risc creşte constant, mai ales după vârsta de 60 de ani.

Variabila stării civile. Un factor care diminuează riscul de sinucidere este mariajul,la care se adaugă existenţa copiilor. La ambele sexe, cele mai numeroase sinucideri seînregistrează la celibatari, divorţaţi, văduvi şi, pe ultimul loc, persoanele căsătorite.Divorţul şi celibatul fac ca suicidul să fie de 6 ori mai frecvent decât în populaţia generală,iar văduvia face ca suicidul să fie de 4 ori mai frecvent (C. Scripcaru, 1996). De asemenea,aproape 50% la sută dintre sinucigaşi nu au nici un copil, iar scăderea natalităţii dinultimele decenii a fost însoţită de creşterea numărului sinuciderilor. Incidenţa suicidului

variază invers proporţional cu stabilitatea şi durabilitatea relaţiilor sociale (inclusiv a celor intime), cum afirmase J. P. Gibbs (1958).Variabila statutului socio-profesional . Relaţia suicid-categorie profesională este

direct proporţională: numărul sinuciderilor creşte odată cu statutul profesional. Suicidulapare, astfel, mai rar în păturile populare, la muncitorii agricoli şi industriali. De pildă, M.Terbancea şi colaboratorii săi (1979) menţionau că suicidul apare doar în 18, 8% din cazurila muncitori. Faptul că suicidul apare mai rar la săraci este pus pe seama faptului călipsurile ar menţine mai puternic instinctul de conservare. În Europa, numărul cel mai mareal sinuciderilor se înregistrează printre intelectuali şi mai ales printre medici (care cunoscmodalităţile practice mai puţin dureroase de realizare a unui suicid şi care au acces lasubstanţele/instrumentele necesare). Lucrările mai recente (de pildă C. Scripcaru, 1996)

sugerează, totuşi, faptul că ocupaţia sinucigaşilor nu relevă diferenţe semnificative, putându-se observa doar faptul că cei angajaţi profesional se sinucid mai des decât ceineangajaţi profesional. Suicidul creşte odată cu riscul de şomajul şi de pauperizare. Altfelspus, nu starea economică precară sporeşte rata suicidului, ci pierderea sau teama pentru pierderea unui statut economic înalt, asociată trecerii de la bogăţia relativă la sărăcie (G.Ionescu, 1985).

Variabila mediului de rezidenţă: rural/urban. Această variabilă pare să contrazicăobservaţiile anterioare, deoarece suicidul realizat este mai frecvent în mediul rural, decât în

35



cel urban. Tentativa de suicid este, însă, mai frecventă în mediul urban, unde prezenţaechipajelor medicale şi a mijloacelor tehnice mai numerose şi mai performante poatetransforma mai uşor suicidul realizat într-unul eşuat.

Variabila regiunii geografice. Cele mai multe sinucideri se înregistrează înTransilvania (15 sinucideri la suta de mii de locuitori), apoi în Banat (9,5-15 la suta de mii

de locuitori) şi mai puţine în Moldova (6-9,5 la suta de mii de locuitori) şi în sudul ţării, dedoar 6 sinucideri la suta de mii de locuitori (M. Terbancea şi colab., 1979).Variabila meteorologică. Starea vremii, presiunea atmosferică, temperatura,

perioada din zi, anotimpul sunt factori adeseori corelaţi suicidului. Suicidul tinde să creascăodată cu scăderea presiunii barometrice, cu creşterea temperaturii înregistrată vara (Şt. Nica-Udangiu şi Lidia Nica-Udangiu, 1982; V Predescu şi colab. 1983). Alte studii auindicat că incidenţa sinuciderilor creşte toamna, perioada instalării depresiilor majore, încare presiunea atmosferică scade. Contrar deducţiilor logice, o incidenţă medie uşor crescută se înregistrează primăvara.

Statisticile au scopul principal de a informa asupra fenomenului suicidar. Ele nusunt utile însă pentru a înţelege motivele individuale ale sinuciderii.

8. Semnificaţiile actului suicidar Analiza motivaţiei declanşatoare a acţiunilor sinucigaşe necesită analiza

documentelor lăsate de sinucigaşi: bilete, scrisori, jurnale etc. Trebuie să facem însă odistincţie clară între semnificaţiile reale, atribuite de sinucigaş gestului propriu şi semnificaţiile atribuite actului de către ceilalţi (impresiile intimilor şi cunoscuţilor,stereotipuri publicului, ca şi opiniile cercetătorilor fenomenului suicidar), studiate prinintermediul anchetei.

Suicidul este considerat a fi un mod de exprimare, un limbaj ratat sau un scurtcircuit în comunicare. Jack Douglas (1967) aprecia că sinucigaşii utilizează mai multe

modele de semnificaţii sociale (pe care le-au construit fie în mod individual, fie în relaţie cualţii), după cum urmează:1. sinuciderea ca mijloc de transpunere a sufletului din lumea prezentă în altă lume.

Sinucigaşii care folosesc această motivaţie doresc să moară ca să poată “trăi” veşnic, înlumea lui Dumnezeu;

2. suicidul ca mijloc de transmutare a identităţii reale a persoanei în lumea prezentă sau înaltă lume. Sinucigaşul încercă să demonstreze că este altfel decât a fost perceput şi că plăteşte prin actul său greşelile făcute;

3. sinuciderea poate servi ca mijloc de dobândire a compătimirii celorlalţi, de atragere asentimentelor de simpatie, compasiune şi milă şi pe care sinucigaşul le trăieşte faţă de propria lui persoană;

4. actul suicidar poate avea semnificaţia culpabilizării altora pentru autosuprimarea vieţii,suicidul servind ca mijloc de răzbunare;5. sinuciderea poate servi ca mijloc distinct de evaziune din câmpul responsabilităţilor

personale şi sociale. Această semnificaţie apare la persoanele măcinate de sentimentulinutilităţii şi dezgustului faţă de viaţă;

6. suicidul poate să urmeze unor fapte imorale sau penale (omucideri, fraude delapidărietc.), care aruncă asupra sinucigaşului blamul ruşinii şi vinovăţiei. Steckel apunea cănimeni nu se sinucide dacă nu a dorit moartea cuiva.

36



Acestor semnificaţii li se adaugă, în cazul persoanelor în vârstă cu boli somaticecronice, aceea a incompatibilităţii între existenţa persoanei şi suferinţa somatică sau prognosticul ei.

Procedeele de sinucidere sunt numeroase: cu arme de foc, medicamente, gaz metan,frânghia (în cazul spânzurării), accidente rutiere, comportamente “eroice” în timp de război

etc. Dar, nu orice conduită suicidară dă naştere unui act ireversibil. Adesea tinerii (maimult decât bătrânii ) şi femeile (mai mult decât bărbaţii) doresc doar schimbarea vieţii lor sau a atitudinii celor din jur. În acest sens, A. Malraux afirma că “nu ne sinucidem decât casă putem exista”, sinucigaşul sperând, de regulă, măcar inconştient, la salvarea venită de laceilalţi. De aceea, semnificaţiile tentativei de sinucidere (scria Ammar, citat de I. Cucu,1983) pot fi parţial diferite de cele ale suprimării efective a vieţii:1. tentativa de suicid are semnificaţie unui strigăt de ajutor;2. tentativa de sinucidere are o semnificaţie catastrofică, de indicator al unei situaţii

sociale şi/sau emoţionale insuportabile;3. tentativa de suicid serveşte drept mijloc de şantaj a unei persoane, pentru a o

culpabiliza;

4. semnificaţie unei conduite de evaziune, de fugă dintr-o situaţie;5. semnificaţie unui act ordalic în cadrul căruia, în funcţie de judecata lui Dumnezeu,individul poate evolua fie spre viaţă fie spre moarte.

Semnificaţiile atribuite de ceilalţi actului suicidar diferă, adesea, de semnificaţiile pe care sinucigaşii le atribuie actului autosuprimării vieţii. Publicul larg operează cu o seriede stereotipuri eronate cu privire la sinucidere. Câteva dintre cele mai frecvente idei şicredinţe false cu privire suicid ale publicului american, extrase din opera unora dintre ceimai importanţi cercetători ai fenomenului suicidar, Jack P. Gibbs (1968), EdwinShneidman (1985) şi Norman Farberow (1987), în paralel cu faptele reale, sunturmătoarele:

FALS CORECT1. Suicidul survine brusc, fără nici un semn.

2. Cei ce vorbesc despre suicid, nu-şi iau viaţa.3. Cei care se sinucid îşi doresc efectiv să moară.

4. Odată ce a exista o tentativă de suicid, ea va persista în timp.

5. Femeile se sinucid mai des decât bărbaţiideoarece sunt mai dependente.

6. Sinuciderea este mai frecventă la tineri, datorită

stresului mare şi nesiguranţei resimţite.7. Negrii se sinucid mai des decât albii.

8. Suicidul apare aproape exclusiv la cei foarte bogaţi sau foarte săraci.

9. Scriitorii şi artiştii prezintă cele mai ridicaterate ale sinuciderii deoarece sunt “destul denebuni să facă acest lucru”.

1. Indivizii suicidari oferă numeroase semnale(80% dintre ei au discutat, într-o anumitămăsură, intenţia lor cu cineva).

2. Mulţi dintre cei care au vorbit de intenţia lorajung să o pună în practică.

3. Cei care se sinucid au o diversitate de motive şio stare ambivalentă faţă de actul la care aurecurs.

4. Tendinţele suicidare persistă pe perioadelimitate de timp.

5. Rata suicidului este, în general, mai ridicată la

bărbaţi.6. Persoanele în vârstă se sinucid cu o mai marefrecvenţă, comparativ cu tinerii.

7. Doar la grupa de vârstă a tinerilor afirmaţia estevalabilă (în S.U.A.). Pe ansamblu, ratasuicidului este mai mare la caucazieni.

8. Suicidul apare proporţional în toate categoriileeconomice ale societăţii.

37



10. Virtual, toţi indivizii care recurg la suicid sunt bolnavi psihic sau depresivi.

11. Odată ce o persoană începe să-şi revină dindepresie, riscul de suicid dispare.

12. Tendinţele suicidare sunt transmise ereditar saumoştenite din familie.

13. Suicidul nu apare în culturile primitive.

14. Suicidul ritual este foarte frecvent în Japonia.

15. Majoritatea oamenilor se sinucid iarna, care

este anotimpul cel mai depresiv.

9. Medicii şi ofiţerii de poliţie în S.U.A, iar înEuropa, intelectualii (medicii, în mod deosebit) prezintă cele mai ridicate rate ale sinuciderii; eiau acces la mijloacele letale şi munca lorimplică un nivel ridicat al frustrării.

10. Există şi persoane normale din punct de vedere

psihic care recurg la suicid (de exemplu, o persoană în vârstă care nu doreşte să devină o pavară pentru cei tineri). Nu toate persoanelecare se sinucid sunt depresive.

11. Riscul suicidului este mai mare în stadiul iniţialal revenirii din depresia profundă.

12. Nu există evidenţe clare ale rolului unor factorigenetici.

13. Suicidul apare în aproape toate culturile şisocietăţile.

14. Suicidul ritual este rar în Japonia modernă; ceamai frecventă metodă este supradoza cu

barbiturice.15. Cele mai multe sinucideri se înregistrează vara

(în iunie şi iulie) datorită căldurii şi activităţiimai intense în perioada în care ziua este maimare.

Datorită ambiguităţii actului suicidar, însăşi cercetătorii domeniului au întâmpinatdificultăţi în: deosebirea tentativei de suicid de suicidul nereuşit, în stabilirea factorilor de predicţie ai sinuciderii şi în conceperea unei prevenţii eficiente.

9. Măsurile profilacticeÎn ultimele patru decenii, în întregul continent european, s-au înmulţite centrele de

prevenţie a suicidului şi liniile telefonice, axate pe prevenţia în criză, adică pe eliberareatensiunii, înlăturarea sentimentului de înstrăinare, de excludere, în scopul redării încrederiişi speranţei în viaţă. Măsurile profilactice sunt însă mult mai numeroase, ele incluzândmăsurile preventive primare, secundare şi terţiare.

Profilaxia primară a suicidului vizează acţiunile realizate în direcţia igienei mintaleşi sociale, constând în îmbunătăţirea condiţiilor şi a nivelului de trai, diminuarea sărăciei,favorizarea comunicării interumane, crearea condiţiilor adecvate dezvoltării personalităţii,diminuarea influenţei factorilor de risc, terapia la timp a depresiei etc. Atunci când o persoană vorbeşte despre suicid, ea trebuie luată în serios. Dealtfel, cele mai multe semnale

ale suicidul sunt verbale: “8 din 10 suicidari previn în termeni clari , în legătură cu intenţialor” (H.L. Resnik, 1980; G. Ionescu, 1985). Afirmaţiile de tipul: “Nu mai vreau să trăiesc!”sau “Sunt o pacoste pentru toată lumea, aşa că, mai bine ar fi să termin cu toate!” trebuieconsiderate drept simptomatice. Se pare că, mai ales medicii care au o specializare diferităde psihiatrie tind să minimalizeze afirmaţiile care indică recurgerea la suicid, potrivit falseicredinţe conform căreia “cei care vorbesc despre acest lucru nu trec şi la fapte”.

38



Pentru profilaxia secundară şi terţiară este nevoie de organizarea unor instituţii,centre şi servicii specifice, cu program permanent şi accesibil, de personal calificat, decolaborarea în cadrul unei echipe de specialişti.

În profilaxia secundară se urmăreşte intervenţia în situaţii de criză, ţinându-seseama, pe de o parte, de cele două categorii ale comportamentului suicidar: tentativa de

suicid (reuşită) şi suicidul realizat (nereuşit), de motivaţia şi semnificaţia lor pentru subiect,de conţinutul diferit al stărilor de conştiinţă, iar pe de altă parte de conţinutul cauzelor determinante. De asemenea, în munca de prevenţie eficientă a suicidului de mareimportanţă este identificarea indiciilor comportamentului suicidar, a factorilor săi predictivi.

În unităţile sanitare specializate persoanele cu tentativă de sinucidere sunt internateinvoluntar, în condiţii care împiedice punerea în aplicare a intenţiilor suicidare. Programeleterapeutice au fost dezvoltate în funcţie de gradul de risc ridicat, mediu sau scăzut alsubiectului. În prima etapă a oricărui program, ancheta medicală sau psihologică urmăreşteevidenţierea antecedentelor familiale, a carenţelor parentale, a conduitei din adolescenţă,descoperirea conflictelor intrapsihice, a tentativelor de suicid etc. În funcţie de toate aceste

elemente şi caracteristici, specialiştii pot lua măsuri diferenţiate în scopul preveniriisuicidului şi a mobilizării resurselor subiectului prin terapia, asistenţa şi reabilitareaadecvată a personalităţii cu pulsiuni suicidare.

Adeseori, pacientul detaşat afectiv de ambianţă şi desolidarizat de grupul social nueste dispus să discute deschis despre actul său sinucigaş, complăcându-se în schimburiverbale convenţionale sau impersonale sau recurgând la disimularea acţiunii viitoare înrelaţia sa cu terapeutul. Atunci când este vorba de traume majore, se consideră că abordareadirectă a problemei echivalează cu “a pune sare pe rană”, ceea ce nu ar face decât săsporească durerea şi să accentueze ideile autolitice. Terapeutul nu trebuie să însă să evitesistematic punerea unor întrebări directe referitoare la sinuciderea ratată. În plus, şantajulsuicidar sau veleitatea suicidară trebuie luate în serios deoarece, chiar dacă exclud

motivaţia omorului de sine, ele pot da naştere tentativelor , inclusiv celor eşuate.În fine, profilaxia terţiară vizează postvenţia sau “custodia” persoanei. Persoanelecare au avut o tentativă de sinucidere ar trebui să urmeze o formă de psihoterapie, în modobligatoriu, să fie luate în evidenţă şi supravegheate pe termen lung de o echipă despecialişti (formată din medici, psihologi şi asistenţi sociali). Prin urmare, activitatea profilactică depinde de interesul comunităţii faţă de suicid, dar şi de nivelul general aldezvoltării sale socio-economice.

Rezumând cele prezentate mai sus, vom sublinia împreună cu Dissertori şi Piazza(apud I. Cucu, 1983) că lupta contra suicidului trebuie să cuprindă următoarele aspecte:- Terapia la timp a depresiei şi a tendinţelor de evadare în imaginar, concomitent cu

ameliorarea condiţiilor de viaţă, economice şi profesionale ale subiecţilor;

- Evitarea apologiei manifestărilor agresive şi a suicidului sau a prezentării excesive aunor cazuri reale în mass-media sau în film şi artă. Se ştie că apariţia romanului luiGoethe, “Suferinţele tânărului Werther”, a condus la o “epidemie” de sinucideri latineri şi adolescenţi;

- Evitarea izolării sociale a unor categorii de indivizi şi a insuficienţei controlului primar;- Acţiunile politice şi legislative prin care să fie diminuată starea de anomie;- Lupta instituţionalizată împotriva suicidului, prin participarea unui număr mare de

specialişti: medici, psihologi, psihiatrii, asistenţi sociali, pedagogi etc. Ea implică

39



înfiinţarea unor servicii şi organizaţii pentru prevenirea suicidului, a serviciilor telefonice de discuţie, a clinicilor speciale şi conceperea unor companii publicitare şi a programelor speciale pentru prevenirea şi reducerea numărului tentativelor de suicid.

Incidenţa în continuare ridicată a suicidului sugerează ineficienţa măsurilor de profilaxie, eşecul sau insuficienţa măsurilor politice, sociale şi medicale, caracterul sumar

şi superficial al examinării subiectului care a trecut prin experienţa unei tentative sau asuicidului ratat.

40

Documents

Comportament Deviant