COMUNICARE PUBLICĂ

CAPITOLUL I

COMUNICAREA ÎN ORGANIZAŢIE PUBLICĂ

Comunicarea cîştigă din ce în ce mai mult statutul de unealtă managerială foarte valoroasă

şi chiar indispensabilă împreună cu obligaţiile pe care le presupune acest statut. În ultima vreme

directorii de comunicare nu mai sînt consideraţi doar “canale de informaţie”, ci sunt mai degrabă

consilieri strategici ai managementului de vîrf . Împreună cu managementul financiar şi

managementul de producţie, comunicarea trebuie să contribuie la realizarea misiunii organizaţiei.

Rolul comunicării în acest process poate fi redat pe scurt prin expresia “îndeplinirea în manieră

profesionistă a funcţiilor de fereastră şi oglindă” ( Van Riel, 1994). Expresia “funcţia de

fereastră” se referă la elaborarea şi executarea politicilor de comunicare, care să aibă ca rezultat

un mesaj capabil să redea toate faţetele organizaţiei într-o manieră coerentă şi atrăgătoare.

Comunicarea în cadrul organizaţiei poate fi privită ca un cadru de bază în care specialiştii în

comunicare – care lucrează conform unui cadru stabilit de comun acord – pot să integreze

propriile contribuţii de comunicare. Filozofia de bază a cadrului de comunicare realizat în acest

fel rezidă în faptul că aceasta conduce de fapt politicile de comunicare organizationala din

interiorul triunghiului “strategia organizatiei – identitatea organizatieii – imaginea organizatiei”.

Obiective

Cunoaşterea tipurilor de comunicare organizaţionala

Cunoaşterea factorilor care influenţeaza procesul de comunicare

Familiarizarea cu un nou concept, acela de comunicare instituţională şi a obiectivelor

acesteia.

Insuşirea caracteristicilor comunicării verbale şi ale comunicării nonverbale

Cuvinte cheie

Construcţia socială a realităţii, comunicare organizaţională, canal de comunicare,

comunicare ascendentă, comunicare descendentă, comunicare orizontală, comunicare

corporative, comunicare verbală, comunicare nonverbală.

Fenomenologia ştiinţelor sociale a făcut demonstraţia construcţiei sociale a realităţii, şi

anume a afirmat că faptul uman necesită de la nivelul banal şi cotidian al relaţiilor, al

1

COMUNICARE PUBLICĂschimburilor cu semenii noştri o construcţie. Toate realităţile în care noi ne ducem viaţa cotidiană

sunt rezultatul unei activităţi colective de construcţie, desfăşurate prin schimburi şi care se

sprijină pe reguli comune de raţionament ale membrilor grupului nostru cultural.

Constructivismul este emblematic pentru Şcoala de la Palo Alto, care susţine că noi

construim lumea atunci când credem că o percepem şi că ceea ce noi numim realitate este o

interpretare construită prin comunicare.

Conceptul de reprezentare studiat de psihologie acoperă mai multe nivele de analiză a

fenomenelor sociale .

La nivelul de suprafaţă, extern, o reprezentare este asemenea unei imagini picturale, este

ceea ce e dat să fie văzut, ceea ce e restituit simbolic, deci care poartă pecetea subiectului şi a

activităţii sale.

La un alt nivel, reprezentarea este o formă de cunoştinţă practică, un fel de modelare şi de

integrare personală sau socială a informaţiilor deţinute de un subiect. Această cunoştinţă serveşte

în esenţă la adaptarea concretă, practică a subiectului la mediul său.

La nivelul intern, reprezentările sociale sunt un sistem de reprezentare care determină

relaţiile noastre cu lumea şi cu alţii, care orientează şi organizează conduitele şi comunicările

sociale. Ele funcţionează ca un sistem cognitiv de interpretare şi de acţiune asupra lumii. La un

alt nivel, tot intern, reprezentarea socială este un fel de bază a cunoştinţelor elaborate social şi

care participă la construcţia realităţii comune unui ansamblu social.

Relaţia umană este o construcţie pură, o chestiune de opinie pe care, în cel mai bun caz,

partenerii şi-o împart mai mult sau mai puţin. Lumea este o lume a interacţiunii, individul fiind

definit în relaţie şi prin relaţie. În orice comunicare, spune Watzlawick, partenerii se oferă

reciproc în definirea relaţiile lor, sau, pentru a spune lucrurilor pe nume, fiecare caută să

determine natura relaţiei care îl uneşte cu altul… Pe de altă parte, orice prezenţă a altuia, orice

atitudine faţă de alt rol este o influenţă.

Noţiunea de influenţă este intim legată de noţiunea de interacţiune şi de sistem de

interacţiune. Fiecare comportament faţă de o persoană, orice ar fi ea, este până la urmă o

comunicare a modului în care se face văzută relaţia sa cu acea persoană şi, în consecinţă,

influenţa asupra ei .

Identitatea individului se construieşte în interacţiune; postulatul de bază, de altfel, al

interacţiunii este următorul: orice fiinţă sau obiect există pentru că întreţine relaţii cu alte fiinţe

2

COMUNICARE PUBLICĂsau obiecte, relaţii care formează un sistem . Definirea unei fiinţe se face prin şi cu ajutorul

relaţiilor pe care aceasta le are cu lumea şi cu alţii.

Organizaţiile acţionează şi intervin în comunicarea din spaţiul public, astăzi, ca persoane,

iar efectele acestei comunicări sunt identice cu efectele comunicării interpersonale .

Structura şi cultura unei organizaţii sunt factori esenţiali în stabilirea echilibrului acesteia.

Structura determină rolurile individuale, relaţiile interumane şi normele de funcţionare, în timp ce

cultura exprimă valorile, miturile, simbolurile şi opiniile organizaţiei.

Relaţiile umane din interiorul organizaţiei, motivarea angajaţilor, acomodarea intereselor

şi scopurilor personale cu interesele şi scopurile organizaţiei, ca şi relaţiile organizaţiei cu mediul

înconjurător sunt reglementate prin intermediul comunicării, prin schimbul de informaţii.

Comunicarea organizaţională se poate clasifica în funcţie de mai multe criterii. Astfel

după identitatea partenerilor comunicării, se disting:

• comunicarea interpersonală;

• comunicarea intraorganizaţională;

• comunicarea interorganizaţională.

A. Comunicarea interpersonală defineşte interacţiunile formale sau informale dintre

membrii organizaţiei, de exemplu: comunicarea manager – subordonat, şef – subordonat, între

indivizii unui departament etc.

B. Comunicarea intraorganizaţională sau comunicarea internă (analizată în capitolul

anterior) urmează limitele de autoritate şi relaţiile de raportare în organizaţie, fiind determinată de

organigrama existentă. Acest tip de comunicare îmbracă următoarele forme:

1. Comunicarea verticală:

• Sus – jos;

• Jos – sus.

• Comunicarea de sus în jos, definită ca acea comunicare care porneşte de la vârful ierarhiei spre

bază (manager – director – şef departament – şef serviciu);

• Comunicarea de jos în sus, care porneşte de la baza organizaţiei spre vârf (angajat – şef serviciu

– şef departament etc.);

2. Comunicarea orizontală, apare între diferitele unităţi funcţionale, ca departamente,

servicii.

C. Comunicarea interorganizaţională sau comunicarea externă, se referă, de fapt, la

relaţiile organizaţiei cu mediul înconjurător. Pentru a supravieţui, orice organizaţie trebuie să-şi

3

COMUNICARE PUBLICĂintensifice dialogul extern pentru a-şi face cunoscută activitatea, produsele, serviciile, pentru a-şi

defini identitatea în raport cu alte organizaţii similare.

Indiferent de nivelul la care are loc, comunicarea îndeplineşte, în concepţia lui Scott şi

Mitchell, patru funcţii :

- funcţia de control (clarificarea sarcinii, autoritate, responsabilitate);

- funcţia de informare (ca bază pentru decizii);

- funcţia de motivare (solicitarea cooperării pentru obiectivele organizaţiei);

- funcţia emotivă (exprimarea sentimentelor).

În literatura de specialitate se întâlneşte conceptul de comunicare instituţională sau

corporativă al cărei obiect îl reprezintă întreprinderea sau organizaţia însăşi. Obiectul comunicării

corporative este construirea şi gestionarea imaginii organizaţiei, discursul fiind o expresie a

identităţii, a filosofiei şi a valorilor proprii: cine este, ce vrea să facă, ce ştie să facă şi ce face

organizaţia. Ţintele comunicării instituţionale sunt atât interne cât şi externe, se situează atât în

mediul comercial cât şi non comercial, fiecare dintre ele necesitând un mesaj specific.

Comunicarea instituţională bine planificată şi stăpânită este necesară din mai multe raţiuni:

pentru a influenţa percepţia organizaţiei de către ţintele instituţionale, puterea publică, mediile

financiare şi de către propriul personal; pentru construirea propriei personalităţi; pentru a mări

credibilitatea inspirată de organizaţie; acţionând ca un veritabil actor social, o organizaţie trebuie

să-şi exprime punctele de vedere asupra problemelor majore din societate. Aşa cum afirmă

sociologii, trăim într-o societate a comunicării, iar a nu comunica înseamnă a nu exista.

Canalele de comunicare în instituţiile publice pot fi de două feluri: formale şi informale.

Prin canalele formale se transmit fluxurile informaţionale oficiale. Canalele informale de

comunicare se stabilesc în general între persoane şi grupuri informale. Acestea sunt formate din

angajaţi care au interese comune sau afinităţi. Informaţiile transferate prin aceste canale sunt

neoficiale şi au un caracter personal sau general: ele nu sunt verificate.

Comunicarea instituţională este o comunicare extraorganizaţională prin care instituţia din

administraţia publică urmăreşte să-şi întărească imaginea, să suscite în jurul ei un climat de

încredere şi simpatie din partea cetăţenilor.1

Comunicarea externă a instituţiei publice contribuie la notorietatea şi imaginea organizaţiei

în instituţie.Ea îndeplineşte atfel, totodată funcţia de promovare a instituţiei publice a statului şi a

unităţilor administrativ-teritoriale.

1 Alexandru Nedelea – Marketing în Administraţia Publică

4

COMUNICARE PUBLICĂ Comunicarea cu rol de promovare reprezintă, în realitate, un caz aparte, pentru că, deşi

literatura de specialitate o considera fără excepţie ca făcând parte din comunicarea externă, ea se

desfăşoară unilateral, dinspre instituţia publică către mediul exterior al acesteia. În această

situaţie, nu mai sunt membrii organismului public cei care intreţin legatura cu exteriorul, ci

organizaţia ca instituţie. Ea dă informaţii despre serviciile care le oferă, încearcă să-i amelioreze

imaginea de ansamblu sau, pur si simplu, vrea să facă cunoscute şi să-şi promoveze valorile.2

1.Canalele de comunicare formale sunt reţele care determină direcţia şi fluxul mesajelor

oficiale între membrii şi departamentele organizaţiei.Canalele de comunicare formale sunt parte

integrantă a structurii organizaţiei. Ele sunt conduse de reguli, politici, proceduri care guvernează

distribuţia autorităţii, a rangurilor şi proceselor de muncă în interiorul organizaţiei.

Canalele de comunicare formale sunt acele canale stabilite între posturile prevazute de

organigrama organizaţiei.Canalele verticale de comunicare funcţionează asemeni forţei apei care

urca sau coboara. Deşi comunicările ascendente sau descendente circulă prin aceleaşi canale,

conţinutul, natura şi problemele celor două tipuri de comunicare sunt foarte diferite.

Comunicarea este formală atunci când mesajele sunt transmise pe canale prestabilite.

Atunci când informaţiile circulă prin canale ce nu se înscriu în sfera relaţiilor de subordonare,

este vorba despre comunicare informală.

A.Comunicarea ascendentă include mesajele care circulă de la nivelele inferioare ale

ierarhiei organizaţiei. Majoritatea organizaţiilor întâmpină greutăţi în constuirea unor canale

sănătoase pentru comunicarea de jos în sus. O comunicare de jos în sus eficientă între manageri şi

subordonaţi trebuie construită în spiritul adevarului şi încrederii.Când angajaţii ştiu că mesajele

lor sunt tratate cu respect şi atenţie, beneficiile companiei vor creşte considerabil.

Comunicarea de jos în sus prezintă urmatoarele avantaje:

Ofera idei.Angajaţii au deseori idei şi sugestii valoroase cu privire la creşterea calităţii

producţiei şi randamentului. Departamentele de cercetare şi proiectare nu trebuie să deţină

monopolul asupra ideilor.

Prevenirea situaţiilor tensionate. Când mesajele circulă de jos în sus cu uşurinţă,

managerii sunt informaţi cu promptitudine cu privire la situaţiile potenţial generatoare de

probleme, inclusiv problemele sindicale.

Încurajarea acceptării. Comunicarea de jos în sus eficienţa indică managerilor gradul de

acceptare şi credibilitatea pe care politicile companiei le au între angajaţi.

2 V. A. Munteanu – Marketing public, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2006

5

COMUNICARE PUBLICĂ

Creşterea participării. Comunicarea de jos în sus liberă şi deschisă stimulează angajaţii să

afirme atunci când au ceva de spus în planificarea sau evaluarea politicilor organizaţiei.

Tipuri de informaţii ce pot fi comunicate de jos în sus:

1. Dificultăţile ivite în procesul muncii.Aceste mesaje descriu problemele cu care se

confruntă angajaţii în procesul muncii de la activitatea rutinieră pentru a-i face pe manageri să

constientizeze dificultăţile pe care le întâmplină.

2. Sugestii de îmbunătăţire.Aceste mesaje includ ideile pentru îmbunătăţirea procedurilor

legate de sarcina în vederea sporirii calităţii sau eficienţei.

3. Rapoarte de performanţă. Aceste mesaje includ rapoarte periodice care îl informează pe

manager cu privire la rolul în care evoluează indivizii şi departamentele.

4. Revendicări şi dispute. Aceste mesaje includ plângerile angajaţilor adresate nivelelor

ierarhice superioare pentru a fi soluţionate.

5. Informaţii financiare şi contabile. Aceste mesaje se referă la costuri, volumul vânzărilor,

profituri anticipate, recuperarea investiţiei şi la alte chestiuni ce prezintă interes pentru manageri.

B.Comunicarea descendentă este cea mai raspândită şi evidentă formă de comunicare

formală, include mesajele şi informaţiile transmise de conducătorii subordonaţilor.Ori de cate ori

o persoană ce deţine o funcţie de conducere comunică ordine sau informaţii unei persoane ce

ocupă o poziţie inferioară în ierarhia organizaţiei, mesajele circulă de sus în jos. Conţinutul

comunicării de sus în jos este, informativ sau directiv şi este destinat să iniţieze acţiunea unei

părţi a subordonaţilor.

Comunicarea de sus în jos într-o organizaţie cuprinde de regulă urmatoarele aspecte:

1. Implementarea sarcinilor, strategiilor şi obiectivelor. Comunicarea strategiilor şi

sarcinilor furnizează informaţii cu privire la obiective specifice şi comportamentale aşteptate. Ea

furnizează informaţii pentru nivelele inferioare ale organizaţiei.

2. Instrucţiuni şi explixcaţii referitoare la muncă. Acestea sunt directive despre cum trebuie

îndeplinită o sarcină specifică şi cum este asociată această sarcină cu alte activităţi ale

organizaţiei

3. Proceduri şi practici. Acestea sunt mesaje care definesc politicile, regulile, regulamentele

şi aranjamentele structurale ale organizaţiei .

4. Feedback-ul privind performanţa. Aceste mesaje indică cât de bine îşi îndeplinesc

sarcinile indivizii şi departamentele.

6

COMUNICARE PUBLICĂ

5. Îndoctrinarea. Aceste mesaje sunt destinate să motiveze angajaţii pentru a adopta valorile

culturale şi scopul organizaţiei.

Studiile indică faptul ca punctele de vedere ale angajaţilor cu privire la comunicarea cu

superiorii reprezintă cel mai important şi satisfacător mod de comunicare în mediul de munca.Un

grup de cercetători de la Universitatea Loyola au petrecut opt luni selectând calităţile esenţiale ale

unui bun manager. Ei au stabilit că abilitatea de a fi un bun ascultător este cel mai important

atribut. Deoarece ascultarea atentă este cea mai bună modalitate de a fi în contact permanent cu

ceea ce se întamplă, managerii care sunt buni ascultători sunt invariabil bine informaţi.

Numeroase organizaţii depun efort important pentru a facilita comunicarea de jos în sus.

Printre modalităţile utilizate se numară cutiile de sugestii, politica uşilor deschise şi conversaţia

faţă în faţă dintre angajaţi şi conducere.Unele companii au introdus o serie de intâlniri lunare

între manageri şi angajaţi, altele au iniţiat sedinţe de grup ce ofereau angajaţilor posibilitatea şi

oportunitatea să îşi exprime îngrijorărilor cu privire la munca pe care o îndeplinesc.

Comunicarea de sus în jos este iniţiată de manageri (care de cele mai multe ori sunt de

formaţie tehnică şi nu se preocupă de aspectele legate de comunicare şi de modul în care circulă

informaţiile) şi este îndreptată către nivelurile subordonate. De obicei, este folosită pentru

transmiterea de dispoziţii şi directive, pentru explicarea regulamentelor şi practicilor specifice

organizaţiilor, ca şi pentru delimitarea responsabilităţilor salariaţilor.

În organizaţiile eficiente comunicarea formală de sus în jos are ca scop şi motivarea

angajaţilor ca şi punerea lor periodică la curent cu politica, scopurile şi strategia aleasă de

organizaţie. Ideea de periodicitate este de maximă importanţă pentru că asigură o anume

permanenţă şi fluiditate a comunicării. Din nefericire, în cadrul organizaţiilor în tranziţie, chiar şi

comunicarea de sus în jos suferă sincope, ea îndreptându-se preferenţial spre anumiţi salariaţi

(care au responsabilităţi considerate prioritare sau care, dimpotrivă, au un anumit nivel de

incompetenţă). Mai mult decât atât, ea nu are loc decât atunci când managerul consideră că are de

transmis ordine şi directive subordonaţilor, fără a se preocupa de informarea acestora cu privire la

deciziile luate de eşaloanele de conducere cu privire la activităţile, politica şi strategiile

organizaţiei.

În mod normal, mai ales dacă avem de-a face cu o organizaţie în schimbare (lucru

inevitabil ţinând cont de contextul concurenţial), comunicarea formală de sus în jos ar trebui

folosită în principal pentru a influenţa opiniile, pentru a schimba atitudinile, în conformitate cu

7

COMUNICARE PUBLICĂnoua politică a organizaţiei, pentru a diminua teama şi reticenţa generate de dezinformare sau de

insuficienţa informaţiei, pentru a pregăti salariaţii pentru schimbările din organizaţie.

Comunicarea de sus în jos trebuie folosită cu prudenţă pentru că prezintă pericolul

desprinderii managerilor de realităţile din organizaţie, din cauza lipsei de feedback. Din acest

motiv, comunicarea de sus în jos trebuie să fie completată de comunicarea de jos în sus, care are

ca emiţători salariaţii şi ca destinatari pe manageri. Angajaţii îşi comunică în acest mod părerile şi

măsura în care au înţeles comunicarea de sus în jos, fapt ce are rolul de a dezamorsa tensiunile

emoţionale şi de a crea sentimentul de valoare personală. În acest sens, receptorul (managerul)

trebuie să cântărească foarte atent informaţiile primate pe această cale, pentru că tendinţa firească

a subordonaţilor este de a filtra foarte puternic conţinutul mesajului pentru a apărea într-o lumină

cât mai favorabilă în faţa şefilor. În plus, în cazurile cele mai rele, poate apărea fenomenul

dezinformării intenţionate. Pentru a contracara toate aceste posibile efecte managerii trebuie să

promoveze un flux comunicaţional constant care să favorizeze crearea unei culturi

organizaţionale flexibile, centrată pe sentimentul valorii personale a salariaţilor şi pe cel al

apartenenţei acestora la valorile şi normele organizaţiei.

C.Comunicarea orizontală. Un alt palier al comunicării formale îl constituie

comunicarea pe orizontală, ce se realizează fie între managerii aflaţi pe poziţii similare în

interiorul organizaţiei, fie între alte persoane din cadrul diverselor departamente. În general, acest

tip de comunicare are rolul de a realiza coordonarea activităţilor dintre departamente, mai ales

dacă acestea sunt interdependente. În ceea ce priveşte comunicarea orizontală (în cazul fericit în

care aceasta există şi nu este numai simulată), este constant trecută cu vederea idea transmiterii

concluziilor la care s-a ajuns în urma discuţiilor purtate de şefii de departamente. În plus,

comunicarea între departamente este, de obicei, mediată (pe cale formală), aproape în

exclusivitate de manageri. Acestea sunt greşeli grave care provin din ignorarea faptului că

salariaţii sunt de fapt purtătorii valorilor organizaţiei în exterior.

Insuficienţa comunicării formale nu are ca efect numai slaba coordonare a activităţilor

interne şi lipsa de eficienţă la nivel global, ci şi crearea unei imagini negative a organizaţiei în

exterior. Acest lucru este cauzat de faptul că, fiind greşit sau insufficient informaţi asupra

scopurilor, politicii şi valorilor pe care organizaţia doreşte să le promoveze în exterior, salariaţii

nu se pot constitui în transmiţători ai acestora

8

COMUNICARE PUBLICĂ

Când membrii situaţi la acelaşi nivel în ierarhia de autoritate comunică unul cu altul, ei

utilizează canale de comunicare orizontale sau laterale. Comunicarea orizontală include schimbul

de mesaje pe laterală sau diagonală între colegi de muncă sau departamente.

Schimbul de informaţii pe orizontală vizează:

1.Rezolvarea interdepartamentală a problemelor. Aceste mesaje circulă între membrii

aceluiaşi departament şi vizează îndeplinirea sarcinii.

2.Coordonarea interdepartamentale facilitează îndeplinirea sarcinilor sau proiectelor

comune.

3.Indicaţiile staff-ului către departamentele de linie.Aceste mesaje provin de la specialişti în

domeniul cercetării, finanţelor sau informaticii şi sprijină activitatea managerilor în aceste

domenii.

Canalele formale de comunicare sunt create în mod deliberat prin stabilirea unui sistem

formal de responsabilităţi care respectă structura ierarhică a organizaţiei. Ele sunt proiectate şi

gestionate pentru a permite transferul de informaţii între niveluri (pe verticală) şi departamente

(pe orizontală). După cum se poate observa, direcţiile formale de comunicare respectă cu

fidelitate relaţiile stabilite în organizaţie, comunicarea desfăşurându-se în general, pe trei direcţii

principale: de sus în jos, de jos în sus, pe orizontală. Aceasta este situaţia ideală de comunicare.

De cele mai multe ori, în cazul organizaţiilor aflate în plin proces de schimbare, comunicarea

orizontală lipseşte cu desăvârşire sau este foarte lentă şi ineficientă.

De asemenea, comunicarea pe orizontală respectă exclusiv canalele informale, ceea ce duce

în mod inevitabil la scăderea exactităţii informaţiilor. Această situaţie se datorează în mare parte

faptului că, pe de o parte, nu se conştientizează necesitatea circulaţiei neîntrerupte a informaţiilor

între departamente, ca fiind vitală pentru supravieţuirea organizaţiei în condiţii concurenţiale, şi

pe de altă parte faptului că în organigramele acestui tip de companii nu există posturi pentru

specialişti în comunicare.

2.Canale de comunicare informale. Comunicarea informală se naşte din interacţiunile

sociale între oamenii care muncesc împreuna.Aceste canale de comunicare nu apar ca modele

formale de relaţii în harta unei organizaţii.Majoritatea autorilor considera ca relaţiile informale nu

pot fi traşate deoarece se schimbă repede şi sunt foarte complexe.

Una dintre funcţiile majore pe care o îndeplinesc canalele informale este de a furniza rute

de comunicare pentru membrii grupurilor mici.Fiecare organizaţie eficientă are cel puţin un canal

de comunicare invizibil, prin care circulă mesajele organizaţiei.

9

COMUNICARE PUBLICĂ

Cele doua tipuri de canale informale întalnite în numeroase organizaţii sunt: contactul la

faţa locului şi sursa de zvonuri. Managementul prin contac la faţa locului este o tehnică de

comunicare în care managerii interacţionează direct cu angajaţii pentru a schimba informaţii.

Această tehnică este adecvată pentru managerii de la toate nivelele, ei dezvoltă relaţii pozitive cu

angajaţii şi află direct de la aceştia informaţii despre departamentul sau organizaţia lor.

În orice organizaţie, atât comunicarea de jos cât şi comunicarea de sus în jos sunt sporite cu

ajutorul acestei tehnici.

Sursa de zvonuri este o reţea de comunicare interpersonală informală care nu a fost

confirmată de organizaţie, uneşte angajaţii în toate direcţiile,va exista întotdeauna într-o

organizaţie. Ea se dovedeşte benefică deoarece informaţiile pe care le furnizează conferă sens

unor situaţii neclare sau nesigure. Angajaţii utilizează zvonurile pentru a înlocui informaţiile care

lipsesc. Sursa de zvonuri va fi mai activă în timpul perioadelor de schimbare, anxietate sau

decadere a condiţiilor economice.

Canalele de comunicare formate în interiorul unor asociaţii întamplatoare, de-a lungul

carora circulă informaţii zilnice cu privire la munca, sunt formele cele mai frecvent întalnite ale

sursei de zvonuri.Într-o organizare complexă pot fi zeci de surse de zvonuri.Ele transportă

informaţia care nu este sau nu poate fi transmisă prin mijloace formale, în interiorul acestor

canale de comunicare este greu de stabilit ce direcţie vizeaza sau conţinut final va avea

mesajul.Mesajele pot fi abreviale, amplificate, restructurate sau modificate.

Sursa de zvonuri prezintă cateva avantaje:

a.Satisface nevoia angajaţilor de a stabili relaţii apropiate cu colegii de muncă.

b.Ajuta angajaţii să confere un sens mediului de muncă, contribuind la interpretarea

indicaţiilor neclare ale şefilor directi.

c.Acţionează ca o valvă de siguranţă.Când oamenii sunt confuzi cu privire la ceea ce o să li

se întâmple, utilizează sursa de zvonuri pentru a-si descarcă anxietatea

Comunicarea informală se poate defini drept schimbul de informaţii care are loc în afara

canalelor de comunicare oficiale. Comunicarea informală se desfăşoară în general prin canale

create spontan. Acestea apar şi există în mod necontrolat, se modifică permanent şi operează la

toate nivelurile. Se poate spune că merg în paralel cu canalele de comunicare formale, mai ales

dacă acestea din urmă sunt ineficiente sau dacă informaţia care ajunge pe această cale este săracă.

Este din nou important de subliniat faptul că direcţiile formale de comunicare trebuie să

funcţioneze fără greş pentru că informaţia circulă oricum. Însă, dacă ea este mediată de canalele

10

COMUNICARE PUBLICĂneformale de comunicare, există pericolul ca informaţia să se transforme în zvon sau în bârfă

ceea ce nu este de dorit nici pentru mediul intern de lucru, nici pentru funcţionarea de ansamblu a

organizaţiei.

Ceea ce trebuie avut în mod special în vedere este că aceste canale nu pot fi nici interzise,

nici desfiinţate. Pentru buna funcţionare a organizaţiei ele trebuie pe de o parte contracarate de

informaţiile transmise prin intermediul canalelor oficiale, iar pe de altă parte trebuie încurajate

pentru că oferă un feedback optim. Este evident că şi canalele de comunicare formală de jos în

sus sunt purtătoare de feedback. Aceasta însă are o altă natură, oferind date despre activitatea

organizaţiei, despre eficienţa sau lipsa de eficienţă a acesteia, despre rezultatele obţinute în urma

adoptării unei noi strategii etc. Salariatul oferă un feedback „profesional”, omul şi satisfacţiile sau

frustrările sale nefiind inclus în această ecuaţie. Dimpotrivă, canalele neformale au cel mai activ

rol, mai ales în situaţii de reproiectare a organizaţiei. Managerii trebuie să le folosească pentru a

cunoaşte şi a putea contracara zvonurile nereale şi dăunătoare pentru activitatea organizaţiei.

Rolul comunicării informale Comunicarea informală oferă un dublu avantaj: pe de o parte

ea are o valoare utilitară pentru organizaţie, contribuind la fluidizarea contactelor între salariaţi,

iar pe de altă parte are un rol terapeutic. Detaliind puţin, contactele de tip informal sunt cele care

asigură în modul cel mai eficient legătura dintre salariaţii aceluiaşi departament sau între

departamente diferite. Comunicarea informală în acest caz merge în paralel cu unele canale

transversale de comunicare, îndepărtându-se însă de circuitele complexe şi lente ale comunicării

formale. Salariatul va căuta informaţia de care are nevoie acolo unde ştie că o poate găsi, fără a

apela la reţelele formale pentru a ajunge la interlocutorul potrivit, care nu este întotdeauna acelaşi

cu cel stabilit de organigramă. Comunicarea neformală permite deci, în acelaşi timp exploatarea

ocaziilor de comunicare eficientă care se pot ivi şi evitarea unor anumite riscuri legate de

incompatibilitatea dintre organigramă şi situaţia de fapt din organizaţie.

Acest tip de comunicare se asociază cel mai bine cu o politică managerială care încurajează

iniţiativa şi autonomia, lărgind spaţiul de joc al fiecărui actor al organizaţiei.

Promovarea comunicării informale reduce riscurile legate de conflictele de muncă, de

greve, de fenomene de tipul contraputerii, generate, de obicei, de excesul de formalism.

Organizaţia ca sistem presupune în mod evident două direcţii de comunicare: exterioară şi

în interioară.

Atât comunicarea în interior cât şi cea spre exterior au două dimensiuni: una spontană (e

vorba de actele de comunicare de orice tip care se desfăşoară în decursul funcţionării

11

COMUNICARE PUBLICĂorganizaţiei) şi o dimensiune strategică. Prin dimensiune strategică se presupun demersurile de

comunicare ce fac parte dintr-o politică prin care se urmăreşte în mod deliberat lansarea

mesajelor de un anumit tip, deci conturarea şi menţinerea unei imagini de un anumit tip în ochii

publicurilor organizaţiei.

În cazul comunicării în interior, dimensiunea spontană e mai pronunţată. Unele organizaţii

nu elaborează strategii de comunicare distincte pentru publicurile din interior.

Însă pentru publicurile din exterior de care depinde însă supravieţuirea organizaţiei,

intensificarea concurenţei a dus la necesitatea conturării unei identităţi organizaţionale distincte şi

în consecinţă la elaborarea unor politici de comunicare care să contribuie la menţinerea bunei

reputaţii. Comunicarea spre exterior are aşadar o amprentă strategică mai pronunţată.

Atât în comunicarea în interior cât şi în comunicarea spre exterior comunicarea

managerială este elementul cu ponderea cea mai însemnată. În exterior, managerul este purtătorul

principal de imagine pentru organizaţie; de multe ori se exagerează chiar acest rol. În interior,

comunicarea managerială are un rol foarte important: contribuie la culegerea datelor pentru

diagnoză, transmite deciziile, realizează organizarea, motivarea şi controlul; iniţiază reţelele de

comunicare atât formale cât şi informale, lansează strategiile de schimbare.

În literature de specialitate se intalneste conceptual de comunicare instituţională sau

corporativă al cărei obiect îl reprezintă întreprinderea sau organizaţia însăşi . Obiectul

comunicării corporative este construirea şi gestionarea imaginii organizaţiei, discursul fiind o

expresie a identităţii, a filosofiei şi a valorilor proprii: cine este, ce vrea să facă, ce ştie să facă şi

ce face organizaţia. Ţintele comunicării instituţionale sunt atât interne cât şi externe, se situează

atât în mediul commercial, cat si noncommercial fiecare dintre ele necesitând un mesaj specific.

Comunicarea instituţională bine planificată şi stăpânită este necesară din mai multe raţiuni:

pentru a influenţa percepţia organizaţiei de către ţintele instituţionale, puterea publică,

mediile financiare şi de către propriul personal;

pentru construirea propriei personalităţi;

pentru a mări credibilitatea inspirată de organizaţie;

acţionând ca un veritabil actor social, o organizaţie trebuie să-şi exprime punctele de

vedere asupra problemelor majore din societate. Aşa cum afirmă sociologii, trăim într-o societate

a comunicării, iar a nu comunica înseamnă a nu exista.

Unii autori fac distincţia între comunicarea corporativă şi comunicarea instituţională. Y.

Krief, de exemplu, este adeptul comunicării corporative care are trei componente: comunicarea

12

COMUNICARE PUBLICĂde întreprindere (expresia comercială a întreprinderii), comunicarea instituţională (expresia

organizaţiei ca instituţie în societate) şi co-municarea de marcă. Lendrevie şi Lindon fac diferenţa

între comunicarea corporativă destinată ţintelor non comerciale (puteri publice, medii financiare)

şi comunicarea comercială.

Tehnicile de comunicare internă şi tehnicile de comunicare externă depind de obiectivele pe

care comunicarea instituţională şi le propune. Având în vedere diferenţierea ţintelor, nu putem

vorbi de o comunicare unică, standardizată, cu ansamblul ţintelor. Putem concepe, mai degrabă,

un mozaicde acţiuni coerente între ele, fiecare fiind adaptată la o ţintă specifică.

Comunicarea organizaţională se realizează prin aceleaşi forme utilizate, în general, de

comunicare: comunicarea orală, comunicarea prin scris, comunicarea prin computer.

Comunicarea orală sau verbală este specifică relaţiei interpersonale şi poate lua un aspect

monologal (informare) sau un aspect conversaţional (influenţare prin persuadare, comunicare

înţeleasă ca asumare comună de responsabilităţi, mai rar poate lua forma discursului, într-o relaţie

de comunicare one-to-many – discursul managerului în faţa angajaţilor cu diferite ocazii).

Un aspect extreme de important al oralităţii, în general, este redat de modurile de

comunicare paralingvistice sau extralingvistice, acele elemente non-verbale (vocale sau nu) care

intervin într-o interacţiune umană . Elementele vocale sunt acte ca:râsul, strigătul, mormăitul,

căscatul, sau elemente de intonaţie: timbrul vocii, accentul, intonatia, toate acestea fiind asociate

cu anumite semnificaţii.

Mijloacele non-vocale se referă la mimică, gesturi, postură, orientarea privirii, contactele

fizice (strângerea mâinii, bătaia pe umăr), proximitatea sau distanţa poziţiilor. Aceste procedee

reglează interacţiunea, impugn o numită imagine în relaţia cu celălalt şi depend de personalitate şi

poziţia socială, ca şi de contextual în care are loc interacţiunea. T. Hall spune: Comunicarea de

acest tip, operănd în afara înţelegerii, aşa cum se întâmplă, pare a fi o formă extraordinar de

persistentă a comportamentului cultural specific, căruia i se răspunde cu un efect considerabil, ori

de câte ori indivizii întâlnesc tipare care diferă de ale lor. Este, de asemeni, o formă de

comunicare de bază, multe dintre trăsăturile căreia sunt commune cu ale altor vertebrate .

Comunicarea non-verbală se mai poate desfăşura prin folosirea diferitelor obiecte ca

artefacte sau costume. O persoană oferă informaţii despre sine prin modul în care îşi aranjează şi-

şi decorează, de exemplu, biroul sau prin hainele pe care le îmbracă. Îm-brăcămintea membrilor

unei organizaţii trimite semnale despre competenţa şi seriozitatea acestora. Acest fapt se

13

COMUNICARE PUBLICĂdatorează predispoziţiei receptorilor de a ataşa inconştient diverse sensuri stereotipe diferitelor

haine, pentru ca apoi să trateze corespunzător pe cel care le poartă.

În general, comunicarea este bună dacă indivizii sau grupurile împărtăşesc valori culturale

comune şi va fi şi mai bună dacă au o limbă comună. De asemenea, există convenţii sociale care

variază de la cultură la cultură.

Privind organizaţia în întregul său, o problemă organizaţională se impune prin două

sensuri:

- un sens apropiat „problemei sociale”, prin care organizaţia este confruntată cu o situaţie

de criză, de schimbare, fiind solicitat potenţialul său de adaptabilitate; aceasta este o „problemă

de stare” (de stare a organizaţiei); diagnoza, în acest caz, constă în identificarea presiunilor de

schimbare şi a componentelor organizaţiei (structuri, indivizi, procese) care se cer a fi modificate,

transformate, schimbate;

- cele mai frecvente sunt însă „problemele de scop”, prin care scopul de ansamblu al

organizaţiei este realimentat cu sarcini specifice, concrete, noi (dar nu total diferite de sarcinile

anterioare); în acest caz, diagnoza cuprinde atât înţelegerea (cunoaşterea) deplină a noii sarcini,

cât şi a tuturor disponibilităţilor pe care organizaţia le are pentru realizarea sa.

Dezvoltarea explozivă a noilor tehnologii de comunicare şi extinderea lor pe scară largă au

avut o serie de consecinţe notabile şi în planul comunicării organizaţionale. Astfel, reţelele de

comunicare interne (Intranet) eficientizează comunicarea interdepartamentală şi comunicarea

interindividuală orizontală, economisind timpul fizic al angajaţilor care pot presta alte activităţi;

în al doilea rând, simplifică procesul de consultare a angajaţilor şi cel de transmitere a deciziilor,

deci comunicarea pe verticală. În fine, folosirea Intranetului şi a calculatorului în general măreşte

ponderea comunicării formale comparativ cu comunicarea informală (privilegiată mai ales de

situaţiile de comunicare directă şi verbală a angajaţilor) micşorând riscul de dezvoltare a

structurilor informale „paralele” cu structurile formale, cu dezavantajul scăderii coeziunii interne.

Accesul la băncile de date şi constituirea de bănci de date proprii eficientizează activitatea

organizaţiei întrucât se elimină timpul necesar pentru stocarea şi căutarea informaţiilor care în

sistemul „clasic” (pe suport scris, îndosariat) ocupa foarte mult din timpul angajaţilor, cerând

posturi speciale destinate acestui sector; totodată băncile de date optimizează spaţiul fizic din

sediile organizaţiilor – spaţiu sufocat în trecut de fişiere, dosare şi arhive.

Accesul la Internet contribuie foarte mult la deschiderea organizaţiei spre spaţiul public,

atât din punct de vedere al contactului cu „marea” planetară de informaţie, cât şi din punct de

14

COMUNICARE PUBLICĂvedere al prezenţei organizaţiei în faţa publicurilor. Pe de o parte, contactul cu informaţia de

ultimă oră din mediul extern contribuie la adaptarea şi deci la sănătatea organizaţiei. Pe de altă

parte, Internetul devine din ce în ce mai mult un instrument de creare şi de întreţinere a identităţii

organizaţiei: se prezintă structura, obiectivele, serviciile, valorile promovate sau alte elemente de

interes pentru mediul social. Paginile proprii, construite într-un mod consonant cu identitatea şi

misiunea organizaţiei, devin şi un instrument de comunicare efectivă cu publicurile implicate (se

comunică în mod individualizat cu clienţii, prin intermediul forumurilor şi prin poşta electronică).

Aşadar, noile tehnologii de comunicare contribuie la instituirea relaţiei cu publicul larg pe

alte baze, evitându-se oboseala deplasărilor fizice şi a suprasolicitării angajaţilor de la sectorul

„relaţii cu publicul”. Există şi efecte colaterale ale acestui fenomen, cum ar fi privilegierea

comunicării scrise în detrimentul comunicării verbale şi non-verbale; se reduce, cum s-a mai

subliniat, proporţia comunicării informale.

Gary Johns prezintă o ierarhizare a surselor de informaţii, utilizate de către membrii

organizaţiilor, din două puncte de vedere:

a) clasificarea surselor după preferinţe (valorizarea surelor se face potrivit

„percepţiei” subiecţilor privind importanţa surselor);

b) clasificarea surselor după frecvenţa reală (după frecvenţa utilizării surselor,

indiferent de preferinţa acordată pentru o sursă sau alta).

Sursele de informaţii sunt următoarele (clasificate după primul criteriu – „preferinţe”).

1. Şeful direct;

2. Întâlniri în grupuri mici;

3. Directori;

4. Manualul angajatului/broşuri;

5. Buletinul informaţional al departamentului;

6. Programe de orientare;

7. Buletinul informaţional al firmei;

8. Raportul anual al firmei;

9. Şedinţa de informare;

10. Programul de comunicare de jos în sus;

11. Adunare;

12. Întâlniri de masă;

13. Programe audio-vizuale (interne);

15

COMUNICARE PUBLICĂ

14. Mass-media;

15. Bursa noutăţilor.

Mediul de informare Amplificarea informaţiei

Mediul de informare Amplificarea informatiei Faţă în faţă Maximă Telefon Mare Scrieri, note Moderată Buletine, documente Redusă Forme numerice Cea mai redusă (date pe computer)

Sursa: Daft R.L., 1984, Reserch in Organizational Behaviour, în Comportamentul organizaţional, Gary Johns, Editura Economică, Bucureşti, 1998.

Factorii care influenteaza procesul de comunicare. In cadrul procesului de comunicare

pot aparea numeroase perturbatii externe sau interne ascultatorului, perturbatii ce genereaza erori

de comunicare.

Printre perturbatiile externe care afecteaza procesul de comunicare se numara:

a.mediul fizic in care se desfasoara comunicarea; unele medii sunt favorabile desfasurarii la

parametric optimi a procesului de comunicare;

b.distanta dintre persoanele care comunica.Comunicarea eficienta necesita o distanta de

comunicare optima pentru interlocutori. Daca distanta de comunicare este prea mare,

interlocutorii se aud defectuos, iar daca este prea mica se pot stanjeni reciproc.Cercetarile au

relevant faptul ca distanta optima de comunicare variaza in functie de apartenenta la un grup

etnic, status social, sex, profesie;

c.stimulii vizuali si auditivi ( imbracaminte stridenta, ticuri, zgomote puternice);

d.circumstanţele nepotrivite pentru derularea comunicării

e.intreruperile repetate ale procesului de comunicare

Comunicarea deschisă privilegiază, în perspectiva refacerii legăturii sociale (coeziunii

sociale), relaţia dintre sfera instituţională, sfera privată şi sfera publică. Problema democraţiei

contemporane constă în a rearticula trecerea de la starea de individ la cea de cetăţean, care

presupune o reevaluare a societăţii civile. Subminând clivajul între individ şi cetăţean, noţiunea

de actor social care se prefigurează (actorii sociali realizându-se prin participare activă, ale cărei

resorturi sunt libertatea şi creativitatea) reuneşte sfera privată cu sfera publică şi se angajează

într-un proces de transformare a societăţii.

16

COMUNICARE PUBLICĂ

Comunicarea deschisă are ca obiectiv major să determine convergenţa dintre interesul

organizaţiei şi aspiraţiile colectivităţii. Organizaţia devine astfel, locul unde se exercită atât o

solidaritate internă, cât şi o solidaritate externă. Comunicarea deschisă încearcă să structureze în

mod coerent toate nivelele, atât cele interne, cât şi cele externe ale identităţii organizaţiei. Pentru

a analiza diferitele planuri ale comunicării, conceptul de comunicare corporativă propune o grilă

descriptivă care reuneşte trei paliere: întreprinderea, marca şi instituţia.

Comunicarea de marcă sau de produs conţine ansamblul mesajelor care valorizează

rezultatul producţiei. Discursul publicitar stă la bază recunoaşterii mărcii şi socializării prin mass-

media, finalitatea sa constând în a prescrie atitudini şi comportamente de cumpărare. Ea se

adresează dorinţei consumatorilor şi are o componentă imaginară.

Organizaţia din zilele noastre adoptă noi tehnici de management şi de comunicare, capabile

să asigure integrarea coerentă a diferitelor funcţii şi sarcini ale actorilor în proiectul organizaţiei.

Integrarea se va face ţinând cont de mediul înconjurător, informând toţi actorii care au incidenţă

asupra propriului proiect, totul într-un climat social de adeziune personală.

În această perspectivă, comunicarea deschisă are un rol unificator. Cele patru mari perioade

ale comunicării externe se grupează în jurul noţiunii de comunicare deschisă, care permite

punerea în relaţie a aspectului comercial şi a celui ambiental al comunicării externe.

Comunicarea deschisă îşi propune să gestioneze funcţia diferiţilor actori ai pieţei în ideea de

a conserva rolul tradiţional al comunicării externe, dar punând accent pe deschiderea către

exterior şi refuzând o modelizare închisă şi limitată. Tratamentul informaţiei, gradul său de

inteligibilitate, întrepătrunderea reţelelor, cea mai buna gestionare a capitalului uman rămân

condiţiile esenţiale pentru supravieţuirea oricărei organizaţii.

Cunoaşterea realităţii unei organizaţii depinde de transparenţa sa. Sistemele sale de

informare vor promova, vor explica şi vor permite reflexia asupra politicii generale acesteia.

Comunicarea internă nu se va opune niciodată comunicării externe. Cele două tipuri de

comunicare vor fi într-o relaţie de continuitate. Comunicarea internă va excede totdeauna spaţiul

intern al organizaţiei, iar comunicarea externă va reveni, formând o buclă retroactivă în mediul de

origine. Distincţia intern/extern are caracter relativ, comunicarea fiind deschisă pentru a asigura

coerenţa şi dinamismul între toate nivelele de publicuri.

Fiecare organizaţie are publicuri numeroase şi diferite în funcţie de profilul şi de activităţile

sale. În planul de comunicare, organizaţia îşi identifică publicurile în funcţie de preocupările şi

17

COMUNICARE PUBLICĂ

aşteptările acestora. Faţă de aşteptările publicurilor organizaţia trebuie să fie anticipativă şi

proactivă.

Faza de identificare a publicurilor este capitală pentru poziţionarea organizaţiei. Înainte de

punerea în practică a planului de comunicare este necesară o estimare a interacţiunilor între

diferitele nivele, interne şi externe, care vor fi atinse de comunicare, pentru a nu avea surprize în

faza evaluării rezultatelor. Coerenţa comunicării nu se poate verifica decât prin echilibrul şi

relaţia intern-extern, fără de care atingerea obiectivelor este prejudiciată.

Eficacitatea planului de comunicare se construieşte prin atitudinile şi opiniile diferitelor publicuri

ţintă. Comunicarea deschisă propune patru axe prin care se măsoară gradul de satisfacţie a

opiniei:

1. calitatea sistemelor de informare utilizate de organizaţie; sistemele de informare indică

cum şi prin ce mijloace sunt informate publicurile. Transparenţa organizaţiei depinde de

fluiditatea informaţiei, de credibilitatea sa, de polivalenţa sa.

2. valorile proiectate de organizaţie care reprezintă sistemul său de referinţă.

3. vizibilitatea organizaţiei şi poziţionarea sa în raport cu concurenţa. Imaginea de marcă,

criteriul de socializare, coerenţa, respectarea angajamentelor, diverse atribute distinctive sunt tot

atâtea trăsături ale capitalului de imagine.

4. relaţia dintre stilul de management şi efectele induse în ceea ce priveşte coerenţa acţiunii

comunicaţionale, atât pe plan intern, dar şi pe plan extern.

Capitalul de încredere al unei organizaţii depinde de gradul său de deschidere, planul de

comunicare favorizând adeziunea publicurilor faţă de obiectivele organizaţiei; în schimb,

organizaţia trebuie să aibă capacitatea de a-şi gestiona imaginea, iar pentru aceasta se impune

cunoaşterea mediilor în care ea acţionează.

Astăzi, este necesar ca principiile comunicării deschise să fie respectate în instituţiile

publice, capitalul de încredere al unei organizaţii publice depinzând de gradul său de deschidere

şi de gradul de adeziune a publicurilor faţă de obiectivele sale

18

COMUNICARE PUBLICĂ

19

COMUNICARE PUBLICĂ

CAPITOLUL II

COMUNICAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Noţiuni generale privind comunicarea. Modalităţi si modele de comunicare

Comunicarea – schimbul de informaţii, idei şi sentimente – a fost definit ca un proces

interpersonal de transmitere şi recepţie de simboluri care au ataşate înţelesuri. Comunicarea este

deci acel fenomen care permite crearea de legături între oameni, între instituţii şi între instituţii şi

oameni, legături asemănătoare unor punţi invizibile de esenţă informaţională.3

Unii specialişti au ajuns la concluzia potrivit careia, comunicarea reprezinta un principiu

fundamental pentru toate componentele specifice activităţii manageriale4, respectiv:

comunicarea (schimb de informaţii de naturi diferite pe cale orală şi scrisă), care ocupă

aproximativ o treime din timpul de lucru; managementul tradiţional (planificare, luare de

decizii şi control), care ocupă aproximativ tot o treime din timpul de lucru; corelarea

(interacţiunea, tot prin comunicare, cu cei din jur, din interior şi exteriorul organizaţiei), care

ocupă în jur de o cincime din timp; managementul resurselor umane (motivare/încurajare,

sfătuire/disciplinare, managementul conflictului, angajare de personal). In continuare se arata ca,

pentru realizarea obiectivelor sale, managerul se va baza pe următoarele funcţii ale comunicării:

Funcţia de informare – organizaţiile au nevoie de interacţiuni în mediul exterior în care

funcţionează şi în mediul interior între părţile ei componente. Cei mai importanţi sunt oamenii.

Managerul este pus în faţa monitorizării la două feluri de informaţie: informaţia externă –

trimisă şi primită prin intermediul activitatilor de marketing, reclama, aprovizionare, relaţii

publice etc. şi informaţia internă – care circulă prin canalele formale şi neformale de

comunicare.

Funcţia de comandă şi instruire – această funcţie a comunicării se referă la modalităţile

prin care managerii se asigură că oamenii şi departamentele acţionează continuu în direcţia

obiectivelor organizaţiei.

Funcţia de influenţare şi convingere, îndrumare şi sfătuire – prin această funcţie se

realizează moduri specifice de control asupra informaţiei şi asupra comportării membrilor

organizaţiei.

3 Daniel Serbanica – “Relatii publice” - Editura Academiei de stiinte economice, Bucuresti, 2005, p. 56 4 Paul Marinescu - Management public, Editura Universitatii Bucuresti, op. cit, p. 24

20

COMUNICARE PUBLICĂ

Funcţia de integrare şi menţinere – funcţie ce trebuie privită sub următoarele aspecte:

o păstrarea organizaţiei în stare operaţională prin cursivitatea informaţiei;

o folosirea corectă a canalelor de comunicare pentru a evita încărcarea cu

informaţie inutilă;

o sortarea şi verificarea datelor; integrarea părţilor în întreg prin raportarea lor la

acesta şi la contextul în care părţile trebuie să funcţioneze.

Prin comunicare managerul poate asigura circulaţia informaţiei, in sensul ca informaţia

corectă şi utilă trebuie să ajungă la locul potrivit în momentul potrivit astfel că eforturile tuturor

să se coordoneze între ele. Pe de o parte managerii publici ştiu că succesul lor depinde în mare

măsură de abilitatea lor de a comunica. Pe de altă parte, cel mai adesea, managerii nu ştiu ce

înseamnă o comunicare perfectă şi eficientă. Unii afirmă că dacă, angajaţii şi-ar înţelege bine

managerii, organizaţiile ar funcţiona mai uşor. Totuşi “neînţelegerile” s-ar putea dovedi utile,

precum în cazul angajatului care percepe critica sarcastică a unui manager ca pe o sugestie.

O asemenea neînţelegere ar putea menţine temporar “pacea”. În general, comportamentele

comunicaţionale ale managerilor se circumscriu unuia dintre următoarele modele: modelul

săgeata şi modelul dans.

Modelul săgeată corespunde schemei Shannon-Weaver a comunicării conform căreia

partenerii au roluri bine definite (emiţător şi receptor) iar receptorul percepe mesajul exact în

forma şi cu conţinutul dorit de emiţător.

Intr-o adaptare după modelul Shannon – Weaver, procesul comunicarii poate fi reprezentat

grafic, astfel:

În această schemă se observă că singura formă a retroacţiunii comunicării este „feed-back”-

ul.

Studiile recente au arătat însă că putem vorbi şi de o retroacţiune de tip „feed-forward”.

Diferenţa dintre cele două noţiuni este următoarea: feed-back-ul intră în funcţiune după atingerea

21

COMUNICARE PUBLICĂfinalităţii, oferind informaţii asupra felului cum a fost receptat mesajul (fluxul informaţional ce

porneşte de la receptor la emiţător) şi asupra felului cum trebuie receptat mesajul (fluxul

informaţional se porneşte de la emiţător la receptor); feed-forward-ul intră în funcţiune preventiv,

anticipând o anumită evoluţie şi pe baza acestei anticipări persoana acţionează pentru a

îmbunătăţi şansele de a atinge obiectivele dorite.

Modelul dans, aşa cum arată şi numele, este întemeiat pe o comparaţie între dans şi

comunicare, între cele două tipuri de interacţiuni existând numeroase asemănări. Iată doar câteva,

dintre cele mai importante: Comunicarea e folosită în scopuri multiple; Comunicarea implică o

bună coordonare a înţelesurilor; Comunicarea presupune capacitatea de a anticipa reacţiile

celorlalţi; Când comunicarea se întrerupe, nu e întotdeauna rezultatul neînţelegerilor, ci mai

degrabă fiindcă unul din parteneri nu are capacitatea de a prevedea reacţiile celuilalt;

Comunicarea e guvernată de reguli. Există două tipuri de reguli care funcţionează în

conversaţii – reguli de interpretare şi reguli de reglare. Comunicatorii deţin un repertoriu de

abilitaţi care pot trece dincolo de nivelul conştient; Comunicarea, poate fi privită ca o activitate

schematizată; Reuşita în comunicare, e o funcţie a gradului de coordonare, a modului în care şti

să te adaptezi la mediu şi la partener.

Referitor la modalitatile de comunicare in managementul public, in mod asemenator

managementului privat, intalnim comunicarea orală, comunicarea în scris si comunicarea non-

verbală.

Situaţiile specifice de comunicare managerială orală sunt următoarele:

Comunicarea faţă în faţă cu o persoană are avantajul că este directă şi că permite

folosirea tuturor mijloacelor verbale şi nonverbale de comunicare. De asemenea poate fi

interactivă, permiţând ajustarea mesajelor pe parcurs, pe baza feed-back-ului verbal şi nonverbal.

Comunicarea interpersonală este importantă în situaţii de evaluare a performanţei şi

motivare, de dare de instrucţiuni, de rezolvare de conflicte, de negociere etc. Comunicarea

interpersonală focalizată pe construirea de relaţii interpersonale este necesară în procesul de

îndrumare şi sfătuire a angajaţilor.

Comunicarea managerială în grup are funcţiuni caracteristice cum sunt: ajută la

definirea grupului, sprijină procesul de implementare a deciziilor şi schimbării. O formă a

comunicării în grup este comunicarea în faţa unui auditoriu; ea are ca scop formarea unei

imagini proprii, a grupului sau a organizaţiei.

22

COMUNICARE PUBLICĂ

Comunicarea orală, ca mod de comunicare a managerului, trebuie să ţină cont de mulţi

factori de context cum ar fi: cultura organizaţională, experienţele avute de a lungul comunicării

anterioare, diverse motive care stau la baza relaţiilor personale, sociale şi profesionale. Adresarea

orală are ca forme specifice mai importante prezentarea, briefingul, raportul de situaţie şi

raportul final.5

Alt tip de comunicare orală este cea prin telefon. Aspectul distinctiv al acestei comunicări

este lipsa din mesaj a elementelor de natură nonverbală. Aceasta generează o distanţă psihologică

faţă de interlocutor care duce în mod firesc la un conţinut depersonalizat al mesajului.

Comunicarea cu mass-media poate îmbrăca forme diferite: interviurile exclusive şi

spontane; comunicatele de presă; conferinţele de presă.

Planurile strategice ale organizaţiei trebuie să includă şi un plan în legătură cu relaţiile de

comunicare cu mass-media.

In ceea ce priveste comunicarea în scris, un mesaj scris pentru a fi eficient trebuie sa

intruneasca anume caracteristici, respectiv, să fie uşor de citit; corect; adecvat direcţiei de

transmitere; să fie bine gândit.

Înainte de a comunica ceva, institutia publica, trebuie să stabileasca scopul pentru care

doreste să transmita un mesaj, astfel incat, trebuie să clarifice dacă: este oportună transmiterea

mesajului; reacţia de răspuns este favorabilă; mesajul transmis are şanse să-şi atingă scopul.

Pasul următor în procesul de scriere este clarificarea şi sistematizarea gândurilor în legătură

cu materialul asupra caruia s-a decis că este oportun să il transmita. Acest proces cuprinde

următoarele faze: generarea; sistematizarea; organizarea materialului.

5 Prezentările pot avea loc în interiorul organizaţiei sau în exteriorul ei. În cazul prezentărilor în interiorul organizaţiei se presupune, în general, că auditoriul are caracteristici comune. În legătură cu prezentările în faţa unui auditoriu extern organizaţiei, pot apărea două probleme importante: dificultatea adaptării prezentării şi a vorbitorului la auditoriul şi cadrul extern, mai puţin cunoscute; faza dificilă a întrebărilor şi răspunsurilor. Câteva din neajunsurile frecvente, în legătură cu prezentările atât interne cât şi externe, pot fi: prezentările sunt confuze (informaţia trebuie astfel organizată încât să poată fi urmată şi înţeleasă); prezentările sunt prea lungi (concizia, alături de claritate, este întotdeauna apreciată pozitiv); prezentările sunt neconvingătoare (auditoriul trebuie convins că informaţia este importantă şi că argumentele sunt corecte); stilul de prezentare a informaţiilor este deficitar. Briefingul este o prezentare mai scurtă cu scop de rezumare a unor informaţii sau cu scop de informare la zi privind activităţi de afaceri, proiecte în desfăşurare, programe sau proceduri. Ca format, briefingul este de obicei o comunicare într-un singur sens, de la vorbitor spre auditoriu; procesul de informare poate să implice şi auditoriul. Raportul are ca scop analiza situaţiei unei activităţi sau proiect şi constă în prezentarea de informaţii relevante pentru o anumită fază a acestora sau pentru finalizarea lor. Raportul de situaţie se face printr-o prezentare de 30-40 minute. Scopul raportului de situaţie este de a familiariza auditoriul cu starea la zi a proiectului sau activităţii şi, uneori, să facă referiri la proiecţii în viitor. Raportul final este o prezentare formală majoră de 40-60 minute, destinată analizei muncii la întregul proiect, de la început până la sfârşit. Are ca scop recomandarea pentru luarea unor decizii sau rezolvarea unei probleme, prezentarea unui rezultat final al muncii în cadrul unui proiect. Situaţiile neprevăzute de comunicare orală apar frecvent în activitatea de comunicare a managerului. Calitatea acestei forme de comunicare poate creşte dacă avem în vedere faptul că perioada de graţie (intervalul dintre întrebare şi răspuns) furnizează timpul necesar pentru a decide asupra ideilor ce se vor emite şi pentru a lua decizii legate de mesaj.

23

COMUNICARE PUBLICĂ

Ultimul pas constă în scrierea propriu-zisă a mesajului, începând cu redactarea lui şi

continuând cu editarea şi punerea lui în forma adecvată. Este extrem de important să se

conştientizeze faptul că a gândi şi a scrie sunt două procese diferite. În general, etapa de gândire

constituie aproximativ 40% din timpul necesar întocmirii unui mesaj scris, iar etapa a doua, de

scriere propriu-zisă, restul.

În cadrul comunicarii non-verbale se poate analiza şi mediul în care are loc comunicarea.

Este foarte important de stiut în ce mediu poate avea loc un dialog sau altul, astfel incat,

ambientul contribuie la o bună desfăşurare a şedinţelor sau întrevederilor de orice fel.

Mediile prin care se transmit informaţiile de la emiţător la receptor reprezintă canalele de

comunicare. Pentru a înţelege importanţa şi complexitatea comunicării prezentăm mai jos

principalele canale de comunicare în instituţiile publice.

O configurare neformală a comunicării într-o instituţie publică o reprezintă generarea

(lansarea) zvonurilor. Circulaţia zvonurilor poate scurcircuita canalele formale de comunicare.

Lansarea unui zvon vizează :

ţinta (obiectivul zvonului);

declaraţia (ceea ce trebuie comunicat mediului ţintă);

sursa (emiţătorul).

La nivel organizaţional există tendinţa de evitare a comunicării veştilor neplăcute care poate

provoca uneori blocarea activităţii economice,

Unul dintre instrumentele strategiilor de schimbare a organizaţiei publice, il reprezinta

comunicarea managerială eficientă. În multe dintre organizaţiile din economiile performante se

constată în prezent tendinţa de descentralizare a structurii organizaţionale şi trecerea de la cea

desfăşurată pe verticală la cea desfăşurată pe orizontală. Există tendinţa de adoptare a principiilor

TQM (Total Quality Management), a ideii împuternicirii şi implicării angajaţilor şi a lucrului în

echipe.

24

COMUNICARE PUBLICĂ

Comunicarea internă eficace devine un element cheie al strategiei organizaţiei,

caracteristicile esenţiale ale acesteia devin astfel:

comunicarea trebuie să aibă loc fără încetare şi prin orice mijloace;

comunicarea trebuie să funcţioneze la nivel emoţional mai degrabă decât intelectual.

Comunicarea managerială include aspecte complexe corelate cu procesul de schimbare nu

numai în comunicarea internă, cu angajaţii, ci şi în comunicarea externă, cu furnizorii, investitori,

etc.

Comunicarea externă, impune efortul spre dezvoltarea deprinderilor de comunicare

managerială între culturi organizaţionale şi naţionale diferite. Se observă schimbări fundamentale

în comportarea presei şi a auditoriului organizaţiei:

apariţia unor probleme extrem de complexe (Ex. responsabilitatea organizaţiei faţă de

mediu);

nevoia de transparenţă a sistemului de decizii;

nevoia de a comunica totul şi imediat;

credibilitatea internă şi externă a conducerilor organizaţiilor;

nevoia schimbării percepţiei investitorilor faţă de organizaţie;

nevoia parteneriatului cu sindicatele.

Relatiile publice, elemente ale procesului de comunicare la nivelul instituţiei publice

Conceptul de „relaţii publice”, a fost folosit la jumătatea secolului al XIX-lea în SUA,

când, din nevoi practice, s-a conturat o nouă optică privind stabilirea şi menţinerea relaţiilor

întreprinderilor producătoare cu publicul consumator, conceptul de „relaţii publice” sau “public

relations” fiind din ce în ce mai utilizat şi în managementul public românesc.6

În Europa, conceptul de “public relations – PR-” a pătruns prin mijlocire franceză,

extinzîndu-se foarte mult în a doua jumătate a secolului XX. În prezent, nu există instituţie

publica, întreprindere ori firmă care se respectă fără să aibă propriul serviciu de PR.

Definirea conceptului de „PR” a fost influenţată de poziţia pe care s-au situate diferiţi

teoreticieni. Astfel, conceptul de PR a fost primit de către unii din punct de vedere psihologic, de

către alţii din punct de vedere sociologic, filosofic, teoretic sau aplicativ etc., ceea ce explică

existenţa numai în literatură americană a peste 1000 de definiţii.

6 Aplicarea conceptului de “PR” în abordarea relaţiei dintre producător şi consumator în SUA, şi-a dovedit eficienţa şi s-a consolidat în sec. al XX-lea, materializîndu-se în numeroase oficii de “consilieri” în relaţii publice, în foarte multe servicii de relaţii publice. De exemplu, în 1957, în această ţară există 1100 de firme de “consilieri” în relaţiile publice, iar peste 5000 de întreprinderi aveau servicii serioase de „relaţii publice”.

25

COMUNICARE PUBLICĂ

În ciuda marii lor varietăţi, aceste definiţii exprimă, evident în maniere diferite, o concepţie

nouă despre modul în care o instituţie trebuie să-şi creeze relaţii cu oamenii, să le menţină şi să le

dezvolte.

Prin exemplificarea unor definiţii elaborate de autorităţi în materie consideram ca vom

putea obtine o imagine clara asupra notiunii de relaţii publice:

Asociaţia Internaţională a Relaţii Publice (1978): “Practica relaţiilor publice este arta şi

ştiinţa socială a analizării unor tendinţe, a anticipării consecinţelor lor, a sfătuirii liderilor unei

organizaţii şi a implementării unor programe de acţiune, care vor servi atît interesele organizaţiei,

cît şi interesele publicului”.

Public Relations News (1994): “Relaţiile Publice sunt funcţia de conducere care evaluează

atitudinile publicului, apropie politicile şi procedurile unui individ sau ale unei organizaţii de

interesele publicului, planifică şi execută un program de acţiune pentru a cîştiga înţelegerea şi

acceptarea publicului”.

Cezar Caluschi (2006): “Relaţiile Publice sunt acele procedee de comunicare ce ajută la

atingerea mai multor categorii de obiective, cum ar fi: preîntîmpinarea şi rezolvarea unor crize,

rafinarea metodelor de obţinere şi maximizare a profitului, crearea, schimbarea sau cosmetizarea

imaginii unei organizaţii”.7

Fata de cele mai sus expuse si departe de confuzia cu fenomenul publicitar, consideram ca o

definiţie simplă, a notiunii de Relaţii Publice ar putea fi: „ansamblul instrumentelor, mijloacelor

si metodologiei folosite de către o instituţie pentru a crea un climat de încredere şi simpatie în

randul publicului si al propriului personal”.

In ceea ce priveste institutia publica, relaţiile publice, prin scopul lor general şi prin

maniera specifică în care se realizează, nu numai că sunt necesare dar sunt şi posibile la orice

instituţie şi la orice nivel începand cu nivelul central al statului şi pana la palierul administraţiei

locale.

În noţiunea generală de relaţii publice sunt incluse urmatoarele tipuri de activităţi:

1. cercetarea

2. elaborarea mesajelor

3. relaţiile cu presa

4. activităţile de management

5. consilierea

7 Cezar Caluschi - O noua frontiera - comunicarea directa,–Ed Polirom, Iasi 2006

26

COMUNICARE PUBLICĂ

6. organizarea de evenimente speciale

7. training pentru apariţiile publice

8. serviciile publice

Ne vom referi în cele ce urmează la activitatea de Relaţii Publice într-o institutie publică,

sintagmă foarte des confundabilă, atat din cauza traducerii nepotrivite (relaţii cu publicul), cît şi a

neînţelegerii corecte a sensului.

Prin noţiunea de “Public Relations” (Relaţii Publice), apărută în Occident încă de la

începutul sec. XIX, se subînţelegea o comunicare unilaterală – de la o organizaţie / instituţie către

public. Pe parcursul anilor fenomenul în cauză a fost supus unor evoluţii importante, devenind o

comunicare bilaterală, care implică şi activitatea de cercetare, de planificare a serviciilor şi

persuasiune a publicului asupra eficienţei activităţii corespondente serviciilor publice.

Specialiştii în Relaţii Publice (RP) au propus mai multe definiţii pentru această noţiune,

numind RP “profesia cu o mie de definiţii”. După profesorul M. Regneală, specialist în ştiinţa

informării, Relaţiile Publice sunt o funcţie a managementului care permite definirea şi

menţinerea identităţii unei organizaţii prin ameliorarea comunicării externe şi interne.8

In ceea ce priveste dimensiunea interna, putem exemplifica relaţiile dintre angajaţii unei

primarii pentru a asigura informaţia la timp, favorizînd, astfel, bunul mers al instituţiei.

Dimensiunea externa presupune o atenţie deosebită acordata publicului, relaţiile de

colaborare şi parteneriat, relaţiile cu mass-media. Acestea urmăresc asigurarea şi menţinerea

încrederii diferitelor categorii de public, atragerea şi implicarea lor în activitatea acestora.

Tehnicile de lucru utilizate de RP sunt preluate din marketing, reclamă, publicitate şi se

intersectează mai ales ca finalitate, impunînd şi ele unele clarificări terminologice.9 Relaţiile

Publice, însă, constituie o funcţie complementară a marketingului care ajută la realizarea

scopurilor organizatorice, prin crearea unui mediu favorabil de activitate şi a unei imagini care să

definească locul institutiei respective în cadrul altor instituţii publice, făcînd uz de instrumentele

publicităţii. Ele trebuie să pună în evidenţă informaţia sau serviciul, pentru a captiva atenţia

publicului. La baza RP se află efortul de a convinge, ceea ce presupune cunoaştere, argumentare,

raţiune. În acest sens ele nu pot fi o alternativă la propagandă, care reprezenta pe timpuri

8 Mircea Regneală - Vocabular de biblioteconomie si stiinta informării - vol.I-II, - Asociatia Bibliotecarilor din Învătământ - România, Bucuresti, 1995-1996. – p 252p. ; p. 278;9Reclama – are menirea de a atrage atenţia unui produs sau serviciu în scopul comercializării; Publicitatea – este o modalitate de a populariza produsul / serviciul public în scopul de a-l menţine în centrul atenţiei publice. Aceste două domenii ar putea fi doar nişte funcţii ale RP în atingerea scopurilor promoţionale şi de comunicare; Marketingul este un sistem complex de studiere a cererii orientat spre satisfacerea necesităţilor utilizatorului şi crearea unui avantaj competitiv.

27

COMUNICARE PUBLICĂimpunerea opiniilor şi a convingerilor în mod conştient şi constant. Acum propaganda poate fi

mai curînd un termen “istoric” şi nu ar trebui să reprezinte o sursă de confuzie. Persuasiunea

operează cu nişte metode mult mai subtile, bazate pe credibilitate, încrederea şi receptivitatea

publicului – principii democratice care separă RP de propagandă. Spre exemplu, o institutie nu

poate funcţiona eficient dacă nu cunoaşte suficient de bine comunitatea în care activează:

cetatenii, beneficiarii serviciilor publice, partenerii, angajaţii. Iar fără RP adecvate nu poate să

funcţioneze eficient nici democraţia. E necesar de monitorizat permanent opinia publică, obţinînd

un feed-back real, încercînd ca acesta să fie luat în considerare în activitatea de viitor.

Cele mai importante activităţi de RP sunt:

Informarea permanentă a publicului despre serviciile şi activitatile oferite

Consultarea publicului şi armonizarea activităţii la doleanţele lui

Asigurarea transparenţei accesului la informaţie

Activitatea de promovare a valorilor cu caracter general uman

Formarea şi menţinerea imaginii

Colaborarea cu alte instituţii

Conlucrarea cu colaboratorii altor servicii

Convingerea prin argumente ra-ţionale pentru a cîştiga încredere

Asigurarea unei comunicări eficiente.

Prin urmare, RP reprezintă o activitate universală, la baza căreia stau două repere

principale – informarea şi comunicarea. Important e ca la beneficiar să ajungă exact informaţia de

care are nevoie pentru a-şi forma sau schimba atitudinea faţă de bibliotecă.

RP nu implică angajarea în institutie a noilor specialişti - e necesară, doar multiplicarea

competenţelor şi creşterea responsabilităţilor acestora. Şi dacă luăm în considerare că principalul

rol în activitatea unei institutii publice il are cetateanul, utilizatorul serviciilor publice, putem

aprecia mai bine amploarea şi influenţa RP, care se ocupă de relaţiile dintre organizaţie şi

publicul implicat în activitatea acesteia.

In ceea ce priveste comunicarea interna, aceasta reprezintă unul dintre cele mai dificile

aspecte ale muncii unui manager. Sursa majorităţii problemelor de comunicare o constituie

diferenţa dintre conţinutul mesajului sau impactul pe care managerul intenţionează să-l transmită

şi modul în care ceilalţi membri ai organizaţiei recepţionează mesajul. Acest aspect se refera la

28

COMUNICARE PUBLICĂcâteva dintre modalităţile prin care managerii pot reduce diferenţa dintre mesajul transmis de ei şi

mesajul receptat de angajaţi.10

Relaţiile Publice se bazează în totalitate pe sentimentul de încredere pe care îl creează

persoanele sau instituţiile interesate, la nivelul altor instituţii sau al publicului larg. Pentru a

cîştiga acest sentiment de încredere se desfăşoară un ansamblu de activităţi care trebuie derulate

pe o perioadă de timp delimitată sau nelimitată, unde sunt angrenaţi mai mulţi angajaţi şi care

acţionează pe baza unui plan foarte bine stabilit, respectîndu-se reguli semantice. Toate aceste

elemente trebuie private ca un întreg şi mai mult decît atat, rezultatul este planificat, prevăzut şi

aşteptat chiar.

Avand în vedere aceste considerente apreciem că avem de-a face nu cu o derulare de

activităţi la nivelul instituţiilor, ci cu un întreg proces care poartă numele de proces de relaţii

publice. Astfel, este vorba de un adevărat proces care funcţionează pe baza unor reguli bine

structurate şi care se regăsesc în mecanismul psihologic de formare a încrederii.

În încercarea de definire a mecanismului psihologic de formare a încrederii, marea majoritate a

autorilor s-au referit, mai ales, la schimbările sau modificările ce au avut loc la nivelul psihicului

uman, atunci cand acesta este supus unui proces de relaţii publice, şi mai puţin la mecanismele

care declanşează aceste modificări sau schimbări. Cea mai potrivită opinie ni s-a părut cea a

domnului Stancu Şerb, opinie potrivit căreia procesul de relaţii publice are ca scop principal

cîştigarea încrederii şi poate fi reprezentat ca un ansamblu de vectori care acţionează în mai multe

etape şi la niveluri diferite, avînd drept scop schimbarea sau modificarea unor reprezentări,

despre un obiect sau fenomen.11

Ajunse la un anumit punct, acestea au rolul de a face un individ sau o instituţie să accepte o

nouă versiune a respectivului obiect sau fenomen.

Acelaşi autor consideră că, simbolic, procesul poate fi reprezentat astfel:

Produse /Servicii

de calitate

10 Gheorghe Cornescu – Management de la teorie la practica, Ed. Universitatii Bucuresti, Bucuresti, 2001;11 Serb Stancu - Relatii publice si comunicare – Ed. Teora, Bucuresti, 2001, p. 21;

Faza I

_?_Încredere

29

COMUNICARE PUBLICĂ

Marketing Stabilitate

Performant financiară

Răspundere

faţă de cetatean

Personal Eficienţă şi

de calitate siguranţă în derularea serviciilor

Partener

sigur pentru

viitor

Imagine Conducere

de marcă onestă şi responsabilă

Faza a-II-a

_?_ Încredere

Faza a-III-a

Încredere

Încredere

30

COMUNICARE PUBLICĂ

În faza întîi, cel care receptează mesajul de relaţii publice observă lucruri banale, dar

adevărate despre instituţia respectivă şi care sunt uşor de verificat.

Exemplu: produsele informaţionale pot fi verificate dar în cea mai mare parte calitatea lor

poate fi observată cu ochiul liber. De asemenea, din bilanţurile instituţiei respective, putem

constata care este situaţia financiară.

Această primă fază duce la formarea unei imagini bune despre o instituţie utilă ce poate fi

luată în atenţie pentru o eventuală colaborare.

A doua fază trebuie receptată de beneficiar în elemente ce ţin de modul eficient de

organizare a activităţilor, care poate fi luat chiar ca model, de atitudinea faţă de cetateni, care

trebuie să fie foarte corectă, dar mai ales, de modul responsabil de întocmire şi derulare a

activităţilor propriu-zise.

A treia fază are rolul de a-l determina pe viitorul partener să caute modalităţi de legătură cu

instituţia respectivă în vederea colaborării. Acesta este cel mai important moment al procesului

de relaţii publice, întrucît la beneficiar au ajuns – graţie tocmai acestui proces de relaţii publice –

suficiente informaţii pentru a-l determina să încerce o colaborare.

Rolul acestei a treia faze este acela de a-l convinge definitiv pe beneficiar că instituţia

noastră este singura care are toate atuurile pentru a putea fi sigur de o colaborare corectă şi

profitabilă în ambele sensuri. Aceste atuuri sunt:

o imagine de marcă recunoscută;

o conducere onestă şi responsabilă;

certitudinea că este un partener sigur pentru viitor.

În concluzie, putem afirma că:

relaţiile publice sunt o funcţie a conducerii instituţiei

relaţiile publice sunt o activitate planificată

relaţiile publice nu pot fi eficiente fără apelul la cercetarea

publicului şi la metodele şi teoriile din ştiinţele sociale

relaţiile publice se bazează pe comunicare totală

relaţiile publice implică o responsabilitate socială.

In ceea ce priveste imaginea institutiei, reputatul viitorolog Alvin Toffler, în celebra sa carte

“Puterea în mişcare”, dă contrar unui adevăr al zilelor noastre triumviratul “muşchii, banii şi

mintea”, care a fost motor al dezvoltării societăţii omeneşti din cele mai vechi timpuri şi până în

prezent, tinde să se restrângă.

31

COMUNICARE PUBLICĂ

Astăzi, se constată că puterea revine prevalent aceluia care controlează (deţine, creează,

foloseşte) informaţia (prin informaţie înţelegîndu-se atît noutatea banală cît şi tehnologiile

ultrasofisticate).

După cum se observa, noua eră se clădeşte, în special, pe extraordinara dezvoltare a

sistemelor informaţionale, pe multiplele aplicaţii ale acumulării, transmiterii şi valorificării

cuceririlor ştiinţei moderne care duce, inevitabil, la o nouă organizare a vieţii economico-sociale,

cu implicaţii multiple pe plan politic.

In general institutia publica este interesata de impactul pe care informaţia îl are asupra

imaginii sale. În ultima vreme, practica a dovedit faptul că imaginea unor instituţii/organizaţii

are o valoare patrimonială şi este uneori esenţială în scopul creşterii credibilităţii acesteia.

In concluzie, prin notiunea de imagine a institutiei, se intelege un atribut al vieţii

publice, dar şi psihosociale bazat pe capacitatea psihicului uman de a-şi construi reprezentări

mentale, capacitate care este esenţială în actul comunicării. “Imaginea poate să influenţeze

puterea de decizie a unui individ sau a unei colectivităţi.12 Această concluzie ne conduce la altă

definiţie şi anume că, prin imagine se înţelege reprezentarea unor atitudini, opinii sau prejudecăţi

cu privire la o persoană, un grup de persoane ori la opinia publică faţă de o instituţie. Altfel spus,

imaginea este o părere a unei persoane, grup de persoane sau a opiniei publice despre instituţia

respectivă.

Înţelegerea termenului de imagine şi identificarea tehnicilor sau metodelor de formare a

acesteia ne este facilitată de conceptul de reprezentare. Astfel cum am mentionat, psihicul uman

are capacitatea de a-şi construi reprezentări mintale cu privire la diferite aspecte ale vieţii sociale

sau politice, ori cu privire la o persoană, o instituţie sau un obiect. Aceste reprezentări sunt

puternic condiţionate de modul nostru de a gandi, a acţiona, a percepe ori a organiza informaţiile

pe care le deţinem.

Se poate astfel afirma că repezentarea unor obiecte sau instituţii constituie un atribut al

vieţii psihice a fiecărui individ astfel încît, pot exista mai multe reprezentări decît persoane. 13 În

12Cornelia Bacoş, “Rolul imaginii asupra mentalităţii colective“, Revista Societate şi Cultură nr. 3/1992, p. 23;13 În concepţia unor specialişti, reprezentările cu privire la percepţia realităţii se formează în două planuri: 1-un plan al vizibilităţii proximale (nemijlocite), în care instituţia este percepută prin simţuri, avînd practic dimensiuni reduse; 2-un plan al vizibilităţii distale (mijlocite, mediate), inaccesibil în mod direct, dar accesibil prin oricare sistem mijlocitor (media). Ceea ce este important pentru noi, ca instituţie, este că, în cazul grupurilor sociale, reprezentarea instituţiei ţine seama în principal de credinţe, atitudini, opinii, şi nu în ultimul rînd, de principalele valori sociale create de grupul respectiv. Tocmai aceste valori constituie şi vor constitui întotdeauna criteriul esenţial la care se vor raporta toţi atunci cînd îşi formează imaginea despre ceva sau cineva. Cel care doreşte să formeze o imagine, în faţa unui grup social, trebuie să nu piardă din vedere faptul că există unele elemente care nu trebuie atinse, modelate, mişcate sau transformate. Acesta este cazul credinţelor care au o viaţă lungă în conştiinţa grupului respectiv şi care este bine să fie puse în valoare sau amintite, dar nu schimbate. De asemenea, trebuie mult lucrat cu opinii, acestea avînd o situaţie instabilă în conştiinţa colectivă şi de la ele se poate trece foarte uşor la atitudini.

32

COMUNICARE PUBLICĂconcluzie, numai o reprezentare corectă va schimba sau va forma imaginea pozitiva a unei

institutii.

Respectul fata de cetateni, instrument eficace de buna gestionare a imaginii unei

institutii publice. Dincolo de aserţiunile pur teoretice privind conceptul de reprezentare stă un

fapt cu profunde semnificaţii în planul relaţiilor publice: imaginea instituţiei. Formarea imaginii

se poate realiza aplicând o anumită politică ce ţine, pe de o parte, de stilul managerial al

conducătorului instituţiei şi, pe de altă parte, de activitatea desfăşurată de “angajaţi”. În

practică, această politică se traduce într-o serie de activităţi de relaţii publice concertate şi

defalcate în timp, care au menirea de a forma, schimba sau menţine imaginea instituţiei.

Aceste activităţi sunt:

Dezvoltarea unui management de înaltă performanţă la nivelul institutional.

Succesul la nivelul institutional pentru a forma, schimba sau menţine imaginea este derularea

unei activităţi performante. În practica relaţiilor publice se vorbeşte de un slogan care este

esenţial pentru imagine: “ să faci lucruri bune şi să spui cu tărie acest lucru”; prin “lucruri bune”

se înţelege fie un serviciu public de calitate sau un produs informaţional, cel mai bun în domeniu

sau la nivelul celor mai bune, fie servicii de informare şi documentare ireproşabile. În cazul

instituţiilor de stat puse în slujba cetăţeanului, un management defectuos poate duce la

perturbarea unei activităţi şi, de aici, pot apărea încălcări ale drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Dacă mai era necesar, iată încă o justificare a necesităţii ca managementul desfăşurat în

gestionarea imaginii să fie performant.

Dezvoltarea la nivelul institutiei a unei strategii de cîştigare a încrederii şi simpatiei

propriilor functionari. Acest tip de strategie de relaţii publice presupune o “îndoctrinare” a

personalului cu o filosofie a instituţiei administratitve, în care elementul esenţial este înţelegerea

rostului – cultural, social, economic etc. – al acesteia. Aceasta înseamnă că fiecare angajat trebuie

făcut să se simtă coparticipant la activitatea instituţiei, iar în mintea sa instituţia să fie proiectată

ca fiind aceea care-i permite să-şi manifeste din plin spiritul inventiv, creator şi, în ultimă

instanţă, personalitatea. Desigur, e uşor de spus, dar mai greu de realizat, întrucît activitatea în

sine presupune o investiţie de timp, răbdare şi pasiune din partea managerilor publici, înţelegere

şi răbdare din partea functionarilor publici.

Consideram in sinteza că educaţia permanentă a personalului în acest sens, in primul rand,

trebuie să vizeze respectul faţă de cetăţeni, adica, înţelegerea faptului că specialistul în relatii

33

COMUNICARE PUBLICĂpublice şi ştiinţa informării este la dispoziţia cetăţeanului, şi nu invers. De asemenea, se inscriu

aici si respectul faţă de lege; conduită ireproşabilă atît la locul de muncă, cît şi în societate în

familie,; dorinţa de autodepăşire, de a promova, de a-şi perfecţiona pregătirea; dorinţa de a

contribui cu toată energia lui creatoare la bunul mers al institutiei din care face parte.

Desfăşurarea unei campanii publicitare susţinute. Practica demonstrează că, pentru a fi

crezut, este necesar să arăţi celorlalţi – beneficiarilor potenţiali, propriilor beneficiari, comunităţii

pe care o serveşti – că produsele culturale sau informaţionale, serviciile pe care le pui la

dispoziţie sunt de calitate. În acest sens, spoturile, care redau o anume idee de echilibru,

prezentate, dacă se poate, de cîteva ori pe zi, în perioadele de maximă audienţă a mijloacelor de

informare în masă, pot avea un impact puternic asupra beneficiarilor potenţiali. De asemenea,

campania publicitară trebuie să fie o acţiune de informare corectă a publicului larg despre:

obiectivele şi sarcinile institutiei publice; atribuţiile institutiei publice conferite de lege; metode

folosite în activitate; succese; dificultăţi întâmpinate în muncă.

Activitatea de informare a comunităţii trebuie să se desfăşoare regulat, după un anumit orar

sau periodic, în cadrul unor emisiuni distincte la mijloacele de informare în masă cu cea mai mare

audienţă în rândul publicului.

Folosirea parteneriatelor ca suport de promovare a imaginii.În activitatea de relaţii

publice, organizatiile folosesc ca suport de promovare a imaginii, sponsorizarea. Instituţiile

publice, dependente de ordonatorii de credite, cu un buget care abia îi acoperă cheltuielile care îi

permit să supravieţuiască, trebuie să ducă o politică de parteneriate care să-i servească drept

suport de promovare a imaginii. Atunci cînd parteneriatele sunt gestionate corect, ele pot aduce

servicii imaginii instituţiei.

Angajarea unui personal foarte bine pregătit, cu o comportare decentă şi

îndepărtarea celor care comit abateri. Personalul autoritatilor publice are un rol esenţial în

promovarea unei imagini de marcă a acesteia. Bunul mers al institutiei şi, categoric, succesul

acesteia depinde de calitatea personalului. Din acest punct de vedere, indiferent de specificul

activităţii desfăşurate în in respectiva organizatie, se vor avea in vedere elemente de management

de resurse umane:14

14 temperamentul candidatului; trăsăturile de caracter; atitudinile, aptitudinile şi abilităţile psihice; interesele, aspiraţiile, dorinţele; nivelul de pregătire profesională şi vîrsta; experienţa în postul pentru care solicită încadrarea; starea de sănătate; activităţile extraprofesionale desfăşurate; comportarea în familie şi societate; situaţia familială; motivul pentru care se face angajarea.

34

COMUNICARE PUBLICĂ

Tot în legătură cu calitatea personalului se pune problema îndepărtării acelor persoane care

sunt compromise sau au o imagine publică negativă, deoarece publicul asociază imaginea

institutiei cu imaginea negativă a acelor functionari.

În acest context, specialistul în relaţii publice are un rol esenţial. Profilul acestuia arată în

felul următor:

abilităţi rezolvarea problemelor

colaborare

- de scriere asumarea răspunderii

- de vorbire

- de ascultare CALITĂŢI

cunoştinţe - echilibru şi bun simţ

- media - iniţiativă şi entuziasm

- management - curiozitate intelectuală

- domeniul de afaceri - tolerează frustrarea

aptitudini

Întreţinerea unor relaţii foarte bune cu mass-media. Aceasta este o condiţie

indispensabilă succesului. Nu avem nici un motiv să păstrăm la distanţă presa, întrucît interesul

nostru este diametral opus. Ceea ce noi ne dorim este să fim cunoscuţi la adevărata noastră

valoare. De regulă, acest lucru se întîmplă cu ocazia campaniilor publicitare prilejuite de anumite

evenimente. În restul timpului, este necesar să abordăm relaţia cu ei cat mai deschis.

“Relatii publice” sau “relatii cu publicul”. Confuzii terminologice. In aceasta

sectiune Nu vom incerca sa dam explicatiile cuvintelor “relatii” si “public” pe care le ofera

dictionarul ci ne vom referi anume la asemanarile si diferentele dintre notiunile mentionate in

titlu. Pentru a fi cit mai expliciti vom apela la unele definitii formulate de catre specialistii in

comunicare. Intr-o opinie doctrinara se mentioneaza urmatoarele:15 "Notiunea de relatii cu

publicul ca sfera de realizare a comunicarii institutionale este dimensionata in peste 500 de

definitii…" Iata cateva dintre acestea:

"Activitatea deliberata, programata si continua spre a stabili si mentine intelegerea

reciproca intre organizatie si publicul sau." ( Lloyd, 1987)

"Tentativa de a obtine sustinerea unei activitati, a unei cauze, a unei miscari sau a unei

institutii din partea publicului prin informatie, convingere si adaptare."(Bernays 1952)

15 Constatin Marin - Comunicarea institutionala, Chisinau, 2001;

35

COMUNICARE PUBLICĂ

"Arta si stiinta in obtinerea armoniei prin intelegerea reciproca in baza adevarului si a

informatiei depline." (Black, 1994)

"Efortul planificat si organizat pe care-l depune o firma sau o institutie pentru a stabili

raporturi mutuale benefice cu diverse publicuri." (Barquero Cabrero, 1994).

"Relatiile publice pot fi definite ca ansamblu de mijloace folosite de catre institutii si

intreprinderi pentru a crea un climat de incredre si simpatie in rindul propriului personal, precum

si in rindul publicului."16

Toate aceste definitii releva urmatoarele trasaturi comune:

Este o activitate informationala deliberata, neintrerupta, programata;

Comunicare interactiva;

Relationare a institutiei cu divers public;

Este o arta, dar si o stiinta;

Rentabilitate de durata.

Titulatura de “Relaţii cu publicul” reprezintă numai un segment din RP – contactul cu

publicul larg căruia îi oferă informaţii, îi prestează servicii şi diverse programe culturale. Prin

RP, însă, înţelegem un ansamblu de mijloace folosite de institutia publică pentru a crea un

climat de încredere şi bună colaborare nu numai cu beneficiarii serviciilor lor, respectiv,

cetatenii, dar şi cu alte persoane: între functionarii instituitiei, autoritatile administrative,

mass-media, alte instituţii de cultură.

Aşadar, aceste două noţiuni nicidecum nu desemnează aceeaşi activitate şi nu pot fi utilizate

ca sinonime. E o confundare regretabilă a două activităţi diferite, care comportă sensuri diferite,

şi avînd tehnici distincte. Comun pentru ele este operarea cu ajutorul aceluiaşi instrument de bază

– comunicarea, conştientizînd, astfel, rolul transparenţei şi implicării publicului în procesele

decizionale.

Pentru a evita confuziile, pe lîngă termenul de RP se mai foloseşte şi cel de Public Affairs

(Afaceri Publice), care pentru o instituţie publica pare nu prea potrivit, “afacerile” nefiind

compatibile cu administratia de stat. Mai potrivită pentru institutii publice este totuşi, expresia

“Relaţii Publice”, o noţiune mai largă, care vizează toate persoanele şi organizaţiile cu care

contactează respectiva institutie în scopul stabilirii relaţiilor favorabile cu publicul larg şi crearea

imaginii pozitive in societate.

16 Stancu Serb, op. cit., p. 56;

36

COMUNICARE PUBLICĂ

Specialistii in domeniu PR-lui (Public Relations) din spatiul romanesc s-au impartit in doua

tabere.Primii sustin ca termenul de relatii cu publicul si relatii publice nu sunt sinonime,

perecum cred ceilalti. Ei considera ca sint doua activitati total difrite. Intiiul termen se refera

strict la relatia cu publicul intern sau extern, pe cind cel de al doilea are un cimp de activitate

mult mai vast (crearea imaginii, solutionarea situatiilor de criza, consilierea liderilor in privinta

imaginii proprii si a institutiei, organizarea evenimentelor speciale, scrierea si editarea de mesaje

etc.) si care il include pe primul (relatiile cu publicurile institutiei).

Cei din urma, insa inteleg aceste notiuni ca fiind absolut identice din considerentul ca

toate actiunile intreprinse de catre specialistul in PR se fac doar pentru publicul unei organizatii

indiferent care ar fi el din interior sau exterior.

Managementul, funcţie fără de care nu poate activa eficient nici o entitate sociala, cu atat

mai mult o institutie publica, implică unele tehnici care interferează mai multe tipuri de

activităţi: marketing, relaţii publice, reclamă, promovare servicii publice ş.a., dar care împreună

au acelaşi scop principal – stabilirea şi menţinerea imaginii institutiei prin comunicare şi

colaborare cu publicul, urmărind în permanenţă extinderea segmentului de utilizatori.

Esenţial pentru imaginea unei institutii publice este „să faci lucruri bune şi “să spui cu tărie

acest lucru”, prin “lucruri bune” înţelegîndu-se oferirea informaţiilor de calitate şi servicii

ireproşabile pentru cetateni, cu maxim de eficienţă şi cu efort raţional.

Imaginea unei autoritati administrative, in esenta consta in:

Management performant

Marketing şi relaţii publice profesioniste

Codul etic al functionarilor publici.

Dimensiunea juridica privind liberul acces la informaţiile de interes public si

transparenta decizionala

Daca in administratia particulara, managementul este dirijat catre organizarea rationala a

resurselor si mijloacelor pentru obtinerea unui maxim de profit, in administratia publica exista

particularitati de organizare impuse de insasi pozitia acesteia de mecanism intermediar de

executie al puterii politice, slujind un interes general statal.

Asfel, realizarea unor valori politico-sociale prin faptul administrativ local impune la

nivel de organizare, anumite imperative care nu intotdeauna tin seama de pretul de cost si de

randament. Bunăoară, interesele publice au cerut ca, la nivel local, in Sectorul 1 al Municipiului

37

COMUNICARE PUBLICĂBucuresti, sa se infiinteze o şcoală de arte si meserii numai pentru câtiva elevi, deşi acest lucru

este deosebit de costisitor şi nerentabil.

Fata de aceste realitati importanta transparentizarii bugetului local apare deasupra

oricarei discutii. Sub acest aspect trebuie luate in considerare determinarile si influentele

actiunilor cetatenesti, ca mediu social, asupra administratiei publice locale si in mod corelativ,

rolul care acesta din urma il are in evolutia colectivitatii locale.Este vorba despre un complex de

relatii intre cele doua sisteme, care relatii se completeaza si se presupun reciproc.

Astfel, sistemul administratiei publice locale, privit ca un sistem de organizare sociala

bazat pe relatiile intre oamenii ce desfasoara activitatea de organizare a executarii legii si

exsecutare in concret a legii, trebuie privit sub aspectul raporturilor cu Sistemul Social Global,

adica societatea in ansamblul sau, respectiv, colectivitatea locala in cazul sistemului

administratiei publice locale.

Relatiile dintre administratia locala si colectivitatea guvernata se bazeaza, asa cum

specialistii sociologi au afirmat, pe de o parte - pe determinarile si influentele exercitate de

colectivitatea locala asupra sistemului administrativ, exprimate prin notiunile de socialitate si

sociabilitate administrativa (Claude Gayard – Despre instrumentele sociale – Tratat de stiinte

adnministrative, Ed Mouton Paris, 1966),pe de alta parte – pe rolul activ al sistemului

administratiei publice locale fata de transformarile ce au loc in societate.Determinarile si

influentele exercitate de colectivitatea locala asupra sistemului administrativ ; socialitatea

administrativa – determinarile sociale asupra functionalitatii

Avand in vedere realitatile dinamicii sociale, nu se poate vorbi despre un sistem abstract

de administratie publica, ci de un tip istoric concret de administratie publica intr-o tara sau alta.

Sub acest aspect se observa ca sistemul administrativ local exista in timp si spatiu in raport cu un

anumit tip de societate locala care isi pune amprenta structurilor si stratificarilor sale asupra

guvernului local si aparatului de specialitate al acestuia. Spre exemplu, socialitatea se refera la

impactul mediului social asupra administratiei locale si arata trasaturile care particularizeaza o

anume administratie locala in raport cu mediul social al colectivitatii locale in care sunt

organizate si functioneaza consiliul local si primarul. In ceea ce priveste mediul social, sunt

avute in vedere, elementele caracteristice acestuia, precum, mediul geografic, traditiile

cultural istorice si ocupatia oamenilor care alcatuiesc gruparea sociala.

Aceste elemente sociale au determinari, in principal, asupra functionalitatii

administratiei publice locale. Astfel, elementele functionale ale administratiei – specificul

38

COMUNICARE PUBLICĂactivitatilor cu caracter de dispozitie sau prestatie, vor fi configurate in raport cu cerintele

mediului social respectiv, in asa fel incat sa poata fi accesibil acestuia. In aceste coordonate,

plasarea in teritoriu a serviciilor publice de interes local subordonate consiliului local se va

realiza, fie intr-un anumit punct al teritoriului, fie rasfirate in teritoriu, astfel incat sa poata fi mai

usor accesibile unui anume grup social integrat colectivitatii locale, respectiv, intregii colectivitati

locale.

De exemplu, amplasarea unitatilor scolare sau centrelor de impozite si taxe locale, se va

face in raport cu densitatea populatiei scolare, respectiv populatiei contribuabile, astfel incat sa

faciliteze in mod egal accesul la aceste servicii publice.

Sociabilitatea administrativa si gradul de deschidere catre cetateni. Sociabilitatea

administraţiei publice locale, ne arată în ce măsură aceasta este deschisa catre mediul social şi

în funcţie de gradul de deschidere, ne arată dacă este sau nu compatibilă cu colectivitatea

locală administrată.

Exista sisteme compatibile – deschise colectivitatii locale ceea ce faciliteaza penetrarea

acestora de catre mediul social, atat sub aspect structural - organic, cat si material – functional.

Exista sisteme incompatibile – atat in ceea ce priveste compozitia sociala a functionarilor

ce alcatuiesc sistemul administrativ local, cat si sub aspectul functionalitatii, ca efect al

inadaptarii administratiei publice la mediul social, exprimate prin functionare defectuoasa

ori respingerea oricaror forme de participare cetateneasca sau din partea societatii civile.

Avand in vedere cele mai sus expuse, vobim asadar despre rolul activ al sistemului

administratiei publice locale fata de transformarile ce au loc in societate.

Compatibilitatea presupune în primul rând reglarea structurilor şi acţiunilor

administrativ locale în corelaţie cu nevoile colectivităţii deservite. Atfel, se impune,

cunoasterea deplina a nevoilor colectivităţii locale, deoarece, numai o cunoaştere deplină a

particularităţilor locale, poate determina un rol activ de natură să acţioneze pentru perfecţionarea

continua a calităţii vieţii membrilor colectivităţii locale.

Acesta cunoastere se realizeaza prin asigurarea procurarii informatiilor necesare de

catre administratie, prin orice modalitate, inclusiv forme de participare sociala.

Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public este o lege

adoptata in interesul democratiei, ocrotirii valorilor statului de drept si respectului fata de

cetatean.

39

COMUNICARE PUBLICĂ

Consolidarea democratiei si reforma in administratia publica, presupun institutionalizarea

transparentei in relatiile cetatean si instituti/autoritati publice. Totodata, legea de fata reprezinta

un pas major in schimbarea de mentalitate in relatia dintre cetatean si functionarii publici.

Sunt astfel preluate dispozitii cuprinse in Declaratia Universala a Drepturilor Omului –

art.19 si dezvoltate prevederile constitutionale cuprinse in art. 31 Constitutia Romaniei.17

Potrivit Legii 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public si HG nr.

123/2002 ce reglementeza modul de organizare a compartimentelor specializate din instituitii

publice, autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a organiza compartimente specializate

de informare şi relaţii publice sau de a desemna persoane cu atribuţii în acest domeniu.

Asigurarea de către autorităţile şi instituţiile publice a accesului la informaţiile de interes

public se face din oficiu sau la cerere, prin intermediul compartimentului pentru relaţii publice

sau al persoanei desemnate în acest scop.

Prin Legea nr. 544/2001, pe de o parte, este circumstanţiat dreptul la petiţionare, ca drept

fundamental cetăţenesc relativ la dreptul persoanei de a solicita informaţii cu privire la

activităţile oricarei instituţii care utilizează resurse financiar publice, adică informaţii care sunt de

interes public. Pe de altă parte, Legea nr. 544/2001 reuneşte în protecţia ei juridică şi

reglementează în mod nuanţat două drepturi fundamentale , anume, dreptul la petiţionare, şi

dreptul la informaţie înscrise în art. in art. 47 si art 31 ale Constituţiei Romaniei , de unde şi

caracterul de normă mijloc, care asigură traducerea cerinţelor fundamentale de reglementare a

ordinii sociale înscrise în Constituţie, în limbaj specific dreptului în domeniul libertăţii

cetatenilor de a se adresa Autoritatilor Publice in vederea realizarii accesului lor liber la orice

informaţie de interes public.

Spre deosebire de OG 27/2002, care reglementează dreptul cetăţenilor de a se adresa

instituţiilor publice prin petiţii formulate în nume propriu, unde accentul cade pe latura activă a

raportului administraţie – cetăţean, respectiv, dreptul subiectiv recunoscut şi ocrotit de lege

aparţinând unei persoane fizice sau juridice, Legea nr. 544/2001 are în centrul atenţiei

dimensiunea pasivă a acestei relaţii, adică, obligaţia instituţiei publice de a asigura liberul

acces la informaţiile de interes public. Această axiomă se desprinde cu uşurinţă din economia

legii care obligă instituţiile publice să furnizeze din oficiu informaţii de interes public cu caracter

17 In Anexa 1 sunt prezentate Normele internationale si legislatia interna relative la dreptul de informare al cetatenilor si transparenta decizionala

40

COMUNICARE PUBLICĂesenţial, şi de asemenea să răspundă în termene relativ scurte solicitărilor scrise sau verbale,

respectiv, 10 zile.

Informarea cetăţenilor asupra diferitelor drepturi subiective ce le aparţin, dar şi asupra

mijloacelor legale de protecţie de care dispun în raporturile cu administraţia, reprezintă în

Romania unul din elementele esenţiale în efortul de construcţie unei administraţii publice

democrate, pentru ca reda transparenţa administrativă. Cu cât transparenţa administrativă este

mai reală, cu atât vor exista mai multe avantaje procedurale, iar costurile suplimentare la nivel

societal vor fi compensate mai eficient.

În concret, există anumite exigente ce se cer a fi îndeplinite în aplicarea Legii 544/2001

Accesul mai bun la informaţii printr-o raţională aplicare şi delimitare a noţiunii de “secret

administrativ”;

Publicarea proiectelor de decizii în vederea consultării şi atragerii cetăţenilor la elaborarea

acestora. Se menţine un climat participativ al oamenilor în concordanţă cu Legea nr. 52/2003

privind transparenţa administrativă, de natură să duca la eficientizarea procesului decisional.

Respecterea elementelor de procedură- contradictorie, cu respectarea dreptului cetăţenilor de a

cunoaşte conţinutul dosarului şi a primi răspuns formulat în scris în mod corelativ cu obligaţia

administraţiei de a motiva în scris răspunsul. Soluţiile adoptate trebuie justificate, astfel încât

cetăţenii să înţeleagă şi să însuşească soluţia sau dimpotrivă să o conteste şi să poată motiva un

eventual recurs administrativ sau o acţiune în justiţie.

Conform Legii nr. 544/2001, „prin informaţie de interes public” se înţelege „orice

informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice

sau instituţii publice”, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a

acelei informaţii"(art. 2, lit.b).

Informaţiilede interes public pot fi obţinute în baza procedurilor reglementate de Legea

nr. 544/2001 şi utilizate în cadrul proceselor de elaborare a actelor normative şi de participare

la luarea deciziilor, reglementate de Legea nr. 52/2003.

Astfel, remarcăm importanţa deosebită pe care o are înţelegerea a cel puţin două tipuri

de distincţii utile punerii în practică a principiului transparenţei - categoriile de informaţii şi

categoriile de subiecţi reglementate de Legea nr. 544/2001 şi respectiv de Legea nr. 52/2003.

Coroborând prevederile Legii nr. 544/2001 (mai ales cele din art. 12) cu prevederile

altor legi în vigoare, observăm că toate informaţiile produse ori gestionate de autorităţile

administraţiei publice (care utilizează fonduri publice) sunt, efectiv, informaţii de interes

41

COMUNICARE PUBLICĂpublic. Accesul la aceste informaţii rămâne să fie nuanţat procedural, observând şi faptul că,

în funcţie de criteriul folosit (provenienţă, destinaţie ori afectaţie), informaţiile pot fi

categorizate astfel:

1) publice sau private, dacă sursa informaţiilor este o persoană de drept public,

respectiv de drept privat18;

2) publicabile sau nepublicabile, dacă informaţiile sunt sau nu destinate aducerii la

cunoştinţa publicului larg;

3) de interes public sau de interes privat.Aceasta este o distincţie fundamentală între

obiectul unei petiţii sau cereri obişnuite19, care trebuie să fie motivată de un interes personal

(fie valorificarea unui drept, fie îndeplinirea unei obligaţii, fie repararea unui prejudiciu), şi

obiectul unei solicitări de informaţii în baza Legii nr. 544/2001, care nu trebuie motivată în

nici un fel, întrucât se referă la modul în care autorităţile administraţiei publice îşi îndeplinesc

obligaţia de bună administrare a treburilor publice;

În funcţie de modalitatea de acces, informaţiile de interes public, astfel delimitate, sunt

la rândul lor împărţite pe trei mari categorii:

1) informaţii liber accesibile - toate acele informaţii care trebuie comunicate din oficiu,

conform art. 5 din Legea nr. 544/2001 şi conform art. 6, alin. 1, art. 7, alin. 1, art. 10 şi art. 12

din Legea nr. 52/2003, respectiv informaţiile care se comunică la cerere, conform art. 6 - 11

din Legea nr. 544/2001 şi art. 11, alin. 2 din Legea nr. 52/2003;

18 Conform literei legii, o companie naţională poate acţiona ca o barierăîn calealiberului accesla informaţii,obiectând cănu este obligată sa se supună dispoziţiilor Legii nr. 544/2001. De bună seamă, conform spiritului Legii accesului la informaţie, o astfelde atitudineeste regretabilă,dar ease poateintâlni în practică. Situaţia poate fi uşor depăşită dacă se solicită informaţiile respective din partea autorităţii administraţiei publice care are atribuţii de control sau verificare ori supervizare asupra activităţii unei astfel de companii naţionale, ori care a semnat un contract cu aceasta .Astfel, informaţiile despre activitatea companiei naţionale în cauză rezultă ori privesc activitatea autorităţii administrative către care se îndreaptă solicitarea de informaţii, iar aceasta din urmă operează resurse financiare publice şi nu se poate deroba de obligaţia instituită prin Legea nr. 544/2001.19 Reglementate prin Legea nr. 233/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor

42

COMUNICARE PUBLICĂ

2) informaţii restricţionate de la liberul acces20 - acele informaţii care, fără a fi clasificate

drept secrete de stat ori secrete de serviciu (conform Legii nr. 182/2002), nu pot fi totuşi

comunicate în mod liber, ci trebuie protejate prin alte măsuri decât cele prevăzute de Legea nr.

182/2002;

3) informaţii clasificate - Legea nr. 182/2002 privind informaţiile clasificate şi care

trebuie citită în relaţie cu tema cercetării de faţă, stabileşte criteriile prin care anumite

categorii de informaţii produse ori gestionate de autorităţile publice sunt protejate împotriva

acţiunilor de spionaj, compromitere sau acces neautorizat, alterării sau modificării acestora,

precum şi împotriva sabotajelor ori distrugerilor neautorizate (art. 4, lit. a).

Informaţiile exceptate de la liberul acces - unul din aspectele majore care necesită

clarificări în vederea aplicării corecte a legislaţiei se referă la sub-domeniile restricţionate de

la aplicarea prevederilor generale de transparenţă, respectiv criteriile utilizate pentru

delimitarea (temporară) în afara domeniului reglementat atât de Legea nr. 544/2001, cât şi de

Legea nr. 52/2003 a unor activităţi (ori rezultate ale activităţilor) ale autorităţilor

adminstraţiei publice.

Managementul modern la nivelul administraţiei publice în Romania, presupune derularea

procesului de comunicare în dimensiunile sale clasice, respectiv, comunicarea internă şi cea

externă. Comunicarea externă presupune, pe de o parte, activitatea de informare a cetăţenilor

– relaţii cu publicul - şi activitatea de informare a mass media – relaţii publice, pe de altă

parte, comunicarea internă presupune informarea personalului propriu.

20 Dispoziţiile privind restricţiile legale de la aplicarea principiului liberului acces sunt cuprinse in art.12, alin.1 din Legea nr .544/2001: Se exceptează de la accesul liberal cetăţenilor:a) informaţiile din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii publice, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate, potrivit legiib) informaţiile privind deliberările autorităţilor, precum şi cele care privesc interesele economice şi politice ale României, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate, conform legiic) informaţiile privind activităţile comericale sau financiare, dacă publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale, conform legiid) informaţiile cu privire la datele personale, conform legiie) informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale saudisciplinare, dacăse pericliteazarezultatul anchetei.se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşuraref) informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în procesg) informaţiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecţie a tinerilor.In acelasi sens sunt si prevederile din Legeanr.52/2003,art. 5:Prevederile prezentei legi nu se aplică procesului de elaborare a actelor normative şi procesului de participare la luarea deciziilor în cadrul] şedinţelor [publice] în care sunt prezentate informaţii privind:a) apărarea naţională, siguranţa naţională şi ordinea publică, interesele strategice economice ale ţării, precum şi deliberările autorităţilor, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate, conform legiib) valorile, termenele de realizare si datele tehnico-economice ale activităţilor comerciale sau financiare, dacă publicarea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale, potrivit legiic) datele personale, potrivit legii.

43

COMUNICARE PUBLICĂ

Pentru desfasurarea optimă a activităţii în aceste domenii şi asigurarea  unei gestionari

eficace a imaginii în aplicarea Legii nr. 544/2001, institutiile publice au luat hotararea înfiiţării

unor servicii specializate, în principal pe probleme de comunicare, pe de o parte pentru

informarea directa a persoanelor  - Servicii de Relaţii cu Publicul şi pentru informarea

cetăţenilor  - Servicii de Relaţii Publice, pe de altă parte;

In ceea ce priveste relaţiile cu publicul, informaţiile de interes public referitoare la

activitatea şi programul de lucru cu publicul al serviciilor de specialitate din cadrul instituţiei,

sunt furnizate pe loc, la cerere,  în vederea realizării drepturilor recunoscute şi ocrotite de lege

pentru cetăţeni, conform prevederilor art. 31 Constituţia Romaniei, Legii nr 544/2001 privind

liberul acces la informaţile de interes public şi H.G. 123/2002 privind metodologia de aplicare a

legii nr. 544/2001 ;

De asemenea, sunt oferite cetăţenilor cereri tip, pliante, ghiduri şi materiale informative

conţinând lista actelor necesare pentru obţinerea diferitelor documente de interes public, etc. În

majoritatea situaţiilor, accesul la informaţiile de interes public se realizează prin consiliere,

cetăţenii fiind informaţi asupra drepturilor şi obligaţiilor lor, demersurilor ce trebuie sa le facă

înaintea autorităţilor administrative si termenului legal de soluţionare a cererilor, potrivit legii.

Legea nr. 544/2001 conferă dreptul oricăror persoane fizice sau juridice de a obţine informaţii de

interes public relative la activitatea institutiei. Prin “informatii de interes public” se intelege

toate “informaţiile care se referă sau rezultă din activităţile institutiei”. Excepţiile sunt

detaliate de lege şi privesc numai unele categorii de informaţii din domenii ca: siguranţa

naţională, activităţile comerciale, datele personale sau procedurile judiciare.

In ceea ce priveste dimensiunea juridicaa procesului de transparenta decizionala, relativ

la contextul politic al adoptării legii cadru, trebuie mentionat ca Legea 52/2003 a fost

adoptata de Parlament in 21 ian 2003 (MO nr. 21/03.02.2003 şi a intrat in vigoare la 04 aprilie

2003. Legea transparenţei decizionale face parte dintr-un pachet legislativ mai larg de

instituţionalizare a transparenţei în administraţie şi de combatere a corupţiei, alături de alte

reglementări cum ar fi accesul la informaţie, finanţarea partidelor politice, achiziţiile electronice,

declararea averilor, declararea conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor

Exista trei cerinţe esenţiale pentru reforma relaţiei dintre administraţie şi cetăţean şi

pentru instituţionalizarea transparentei:- Accesul la informaţie; – Consultarea; - Participarea

civica;Aceste cerinţe se regăsesc atât in normele Uniunii Europene, ale celorlalte organizaţii

44

COMUNICARE PUBLICĂinternaţionale precum, Consiliul Europei, OSCE, OECD, cat şi in practica tarilor democratice,

mai ales in democraţia nord- americana, anglo-saxona şi, mai nou, in tarile baltice.

Legea se inspira din Sunshine Law din SUA şi din reglementările OECD. Legea se

adresează tuturor cetăţenilor şi formelor asociative dar principalii beneficiari vizaţi de legiuitor

sunt asociaţiile oamenilor de afaceri, sindicatele şi organizaţiile neguvernamentale.

Legea se aplica ministerelor şi agenţiilor neguvernamentale, autorităţilor publice autonome,

serviciilor descentralizate, primăriilor şi consiliilor de la nivel judeţean şi local. Este o schimbare

fundamentala de optica şi practica in relaţia dintre administraţie-ca gestionara a banului public şi

cetăţean - în calitate de contribuabil de la principiul „noi ştim sa decidem ce e mai bine pentru

voi” la principiul „ noi va consultam şi decidem împreună cu voi”.

Nu este vorba aici de democraţie directă, ci de o democraţie participativă în care nu se

înlocuieşte, ci se creşte responsabilitatea gestionarii actului administrativ. Responsabilitatea

pentru conţinutul actelor normative sau deciziile luate aparţine însă integral celor aleşi sau

desemnaţi să conducă instituţiile publice.

Conform prevederilor Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia

publică, procesul decizional are două componente majore - elaborarea actelor normative şi luarea

deciziilor în şedinţele forurilor deliberative. Totuşi, înainte de a analiza aceste două componente

ale procesului decizional, se impune precizat încă o dată că produsele acestui proces sunt, la

rândul lor, informaţii de interes public, care urmează să fie transmise comunităţii prin intermediul

mijloacelor de informare în masă.

Pe de altă parte, în funcţie de raza teritorială a aplicării lor, actele administrative se împart

în acte cu aplicare generală (pe întreg teritoriul ţării) şi acte cu aplicare locală (în unităţi

administrativ-teritoriale bine definite). Nu în ultimul rând, mai distingem, în funcţie de domeniile

de activitate în care se aplică, acte de administraţie generală (cu aplicare în toate domeniile de

activitate) şi acte de administraţie specială (cu aplicare în sectoare de activitate bine

determinate).21

Astfel, ţinând cont de aceste clasificări şi de intenţia legiuitorului (care decurge inclusiv din

conţinutul recomandărilor SIGMA), conchidem că prevederile Legii nr. 52/2003 se aplică în

21 Pentru o discuţie detaliată asupra clasificării actelor administrative după o varietate de criterii, a se vedea „Actul administrativ", pag. 75-101, în Brezoianu Dumitru - Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei. Bucureşti: Paideia/Me-tropol,1994.

45

COMUNICARE PUBLICĂprivinţa actelor administrative normative, în special cu efecte externe, emise de autorităţile

enumerate în art. 4, indiferent de sfera de aplicare teritorială ori de domeniile de aplicabilitate22.

Art. 4 al Legii nr. 52/2003 exclude din sfera de aplicare puterea legislativă (Parlament) şi puterea

judecătorească (instanţe), cărora li se pot aplica prevederile art. 6 doar cu privire la elaborarea

unor acte administrative normative cu efecte interne. Mergând însă mai departe cu distincţiile, să

observăm că procesul elaborării actelor normative (art. 6 din Legea nr. 52/2003) se aplică în

cadrul tuturor autorităţilor administraţiei publice enumerate, pe când procesul participării la

şedinţele forurilor deliberative se aplică doar acelor autorităţi care au astfel de structuri. Consiliile

locale şi cele judeţene sunt, cel mai evident, astfel de autorităţi, ele fiind constituite ca foruri

deliberative de decizie.

Totuşi, în ciuda faptului că şedinţele acestor din urmă foruri nu sunt intitulate şedinţe

publice în sensul Legii nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, aceleaşi prevederi se

aplică şi consiliilor colegiale de la conducerea ministerelor ori chiar comitetelor inter-

ministeriale, care iau decizii în formula şedinţelor publice reglementate de art. 7 - 10 din Legea

nr. 52/2003. Administraţia publică se confrună în zilele noastre cu noi exigenţe, ce decurg din

însuşi statutul de instituţii publice pe care îl au structurile administraţiei publice şi din specificul

lor, acela de a servi interesul general.

Preocuparea pentru imagine este nouă în administraţie, în general, şi aproape inexistentă

pentru instituţiile publice din România. Natura însăşi a serviciului public, de exemplu, este

suficientă pentru a determina legitimitatea sa. Este necesară însă o schimbare de mentalitate

instituţională în România, într-o nouă paradigmă socială, în care cetăţenii sunt în acelaşi timp şi

utilizatori şi acţionari.

Pentru a lucra cu eficacitate, organismele publice trebuie să adopte o politică de

comunicare, o politică de informare privind funcţionarea lor, să iniţieze acţiuni de publicitate şi

de relaţii publice. Acestor noi exigenţe privind comunicarea externă li se adaugă exigenţe interne,

cum ar fi nevoia de coeziune internă şi deci, necesitatea existenţei unei politici de comunicare

internă.

Administraţia va trebui să-şi fixeze în etapa actuală două obiective importante, şi anume,

cel al calităţii şi cel al notorietăţii, pentru modernizarea administraţiei.

22 Trebuie remarcat aici că anexele actelor administrative normative fac parte integrantă din actul normativ respectiv şi trebuie supuse procedurii prevăzute la art. 6 în integralitatea lor. Pe cale de consecinţă, documentele de strategie, de dezvoltare ori de precizare a unei poziţii oficiale, pe care o autoritate a administraţiei publice le adoptă prin decizii administrative, sunt acte normative în înţelesul art. 3(a) şi trebuie, de asemenea, supuse procedurii prevăzute de art. 6 (a se vedea, cu precădere, documentele de poziţie care descriu poziţia României cu privire la capitolele de negociere din procesul de aderare la Uniunea Europeană).

46

COMUNICARE PUBLICĂ

Câteva principii de acţiune ar fi necesare:

− profesionalismul:

− comunicarea internă va fi prioritară, dar se va avea în vedere echilibrul între comunicarea

internă şi comunicarea externă;

− comunicarea nu va însemna doar transmiterea de informaţie, ci va implica şi ascultarea,

deci va constitui un schimb de informaţii, idei, opini;

− investiţia pe termen lung în tehnica de comunicare, cunoaştere şi capitalul uman.

CAPITOLUL III

SISTEMUL ADMINISTRATIEI PUBLICE DIN ROMANIA

Prezentarea generală a sistemului administraţiei publice din România

Clarificări terminologice conform Constituţiei23, România este un stat naţional, suveran şi

independent, unitar şi indivizibil ce se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului

celor trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească. Dacă funcţia legislativă în stat este

asigurată de Parlament, iar cea judecătorească de instanţele judecătoreşti, autoritatea executivă

este reprezentată de preşedintele ţării, care are atribuţia de a veghea la respectarea Constituţiei şi

la buna funcţionare a autorităţilor publice, precum şi de Guvern, care are rolul de a asigura

politica internă şi externă a ţării şi de a exercita conducerea generală a administraţiei publice.

Activitatea executivă are aşadar două componente de bază, respectiv : guvernarea - trasarea

deciziilor esenţiale pentru prezentul şi viitorul unei ţări, inclusiv din perspectiva relaţiilor cu alte

23Constituţia României din 31 octombrie 2003, www.constitutia.ro

47

COMUNICARE PUBLICĂstate sau cu organizaţii internaţionale şi administrarea - rezolvarea nevoilor curente, cotidiene,

ale statului respectiv.

Administraţia publică, în mod tradiţional, presupune două elemente de bază:

Executarea legii – cuvântul “lege” fiind înţeles în accepţiunea “lato sensu”, de act

normativ cu forţa obligatorie şi nu în accepţiunea “stricto sensu”, de act juridic al Parlamentului.

Prestarea de servicii publice în limitele legii24. Prin serviciul public se înţelege activitatea

organizată sau desfăşurată de o autoritate a administraţiei publice pentru a satisface nevoi sociale

în interes public.

Autorităţile administraţiei publice

Autorităţile publice care pun în practică deciziile luate în cadrul activităţii executive sunt

identificate sub numele de „autorităţi ale administraţiei publice”. Acestea sunt împărţite în

autorităţi publice de stat (centrale) şi autorităţi ale administraţiei publice locale. Pentru realizarea

sarcinilor ce le revin acestea au posibilitatea de a folosi forţa publică a statului cu care sunt

înzestrate.

Autorităţile administraţiei publice de stat sunt25:

Guvernul;

Administraţia de specialitate: ministerele, autorităţile administrative autonome, serviciile

publice deconcentrate;

Prefectul.

Autorităţile administraţiei publice locale sunt26:

Consiliul judeţean;

Consiliul local; Primarul; Serviciile publice locale.

Sistemul administraţiei publice româneşti se guvernează după anumite principii generale care

se împart în două categorii27:

1. Principii care se aplică în procedura necontencioasă :

*Legalităţii, oportunităţii şi eficienţei;

24 Adina Berciu- Drăghicescu- Oana Iucu, Manual de secretariat şi asistenţă managerială, www.unibuc.ro/eBooks/stiinteADM

25 Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pag. 180.

26 Ibidem 27 Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, op. cit., pag. 101-111.

48

COMUNICARE PUBLICĂ

*Exercitării obligatorii şi cu bună credinţă a competenţelor legale;

*Egalităţii în faţa administraţiei publice;

*Motivării acţiunii administrative şi a măsurilor dispuse;

*Exercitării ierarhice a recursului;

* Transparenţei în activitatea administraţiei publice şi accesul liber la informaţiile de

interes public;

* Folosirii limbii române în scris şi vorbit, iar după caz, în condiţiile legii, şi a limbii

minorităţilor naţionale;

*Obligativităţii aducerii la cunoştinţă a actelor adoptate/emise şi a măsurilor dispuse;

* Exercitării controlului asupra activităţii executive;

*Celerităţii rezolvării problemelor cetăţenilor;

*Subsidiarităţii;

*Colaborării şi cooperării;

*Responsabilităţii şi răspunderii.

2. Principii care se aplică în procedura contencioasă:

Contradictorialităţii;

Independenţei în activitatea administrativ-jurisdicţională;

Garantării dreptului la apărare, reprezentare, precum şi la exercitarea căilor de atac în faţa

jurisdicţiilor administrative şi a instanţelor judecătoreşti;

Stabilităţii şi motivării actului administrativ-jurisdicţional.

Administraţia publică de stat

Guvernul prin natura activităţii pe care o desfăşoară este parte a sistemului autorităţilor

administraţiei publice, exercitând conducerea generală a administraţiei publice. Sarcina sa este de

a duce la îndeplinire programul de guvernare aprobat de Parlament şi de a asigura realizarea

politicii interne şi externe a ţării.

Atribuţiile Guvernului pot fi împărţite în mai multe categorii28:

atribuţii generale: exercită conducerea generală a administraţiei publice; asigură

executarea de către administraţia publică a legilor şi a celorlalte dispoziţii normative date în

aplicarea acestora; conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale

28 Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, op. cit., pag. 101-111.

49

COMUNICARE PUBLICĂprecum şi a autorităţilor locale ale administraţiei publice; asigură administrarea proprietăţii

publice şi private a statului.

atribuţii în domeniul normativ: elaborează proiecte de legi şi le supune spre

aprobare Parlamentului şi de asemenea dezbate propunerile legislative care privesc activitatea

executivă primite din partea Parlamentului; emite hotărâri pentru organizarea executării legilor,

ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare şi ordonanţe de urgentă potrivit Constituţiei;

elaborează proiectul legii bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat şi le supune

spre adoptare Parlamentului.

atribuţii în domeniul economic : aprobă strategiile şi programele de dezvoltare

economică a ţării, pe ramuri şi domenii de activitate şi le supune spre adoptare Parlamentului;

aprobă balanţa comercială şi de plaţi externe, precum şi planurile de încasări şi plăţi în numerar;

aprobă programele pentru modernizarea capacităţilor de producţie ce se realizează prin subvenţii

de stat; stabileşte măsuri pentru introducerea şi dezvoltarea mecanismelor economiei de piaţă;

asigură reorganizarea activităţii economice, potrivit cerinţelor economiei de piaţă, precum şi

adoptarea măsurilor de privatizare a unor activităţi; aprobă regimul preţurilor şi tarifelor la

produsele, lucrările şi serviciile pentru care preţul şi tariful se stabileşte de către Guvern; aprobă

amplasarea obiectivelor de investiţii şi scoaterea terenurilor din producţia agricolă ori din fondul

forestier, precum şi defrişarea unor suprafeţe împădurite, în vederea realizării de obiective de

investiţii.

atribuţii în domeniul social: asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit

Programului de guvernare.

atribuţii în domeniul legalităţii şi apărării ţării: asigură apărarea ordinii de drept şi

liniştii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; aduce la îndeplinire măsurile adoptate,

pentru apărarea ţării, scop în care organizează şi înzestrează forţele armate; stabileşte măsurile de

aplicare a reglementărilor legale privind apărarea secretului de stat; organizează desfăşurarea, în

bune condiţii, a alegerilor pentru Preşedintele României, Parlament şi autorităţile locale.

atribuţii în domeniul relaţiilor externe: adoptă măsuri cu privire la negocierea de

tratate, acorduri şi convenţii internaţionale, care angajează statul român şi le înaintează

Preşedintelui României; aprobă acordurile interguvernamentale, care se vor putea semna numai

din împuternicirea primului-ministru.

alte atribuţii: îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.

50

COMUNICARE PUBLICĂ

Ministerele sunt organe de specialitate ale administraţiei publice centrale care realizează

politica guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora. Acestea se organizează şi

funcţionează numai în subordinea Guvernului. Miniştrii reprezintă ministerele în raporturile cu

celelalte autorităţi publice şi răspund de întreaga activitate a ministerului. Miniştrii au

următoarele atribuţii29:

organizează, coordonează şi controlează aplicarea legilor, ordonanţelor şi hotărârilor

Guvernului, a ordinelor şi instrucţiunilor emise potrivit legii, cu respectarea limitelor de autoritate

şi a principiului autonomiei locale a instituţiilor publice şi a agenţilor economici;

iniţiază şi avizează proiecte de lege, ordonanţe, hotărâri ale Guvernului, în condiţiile

stabilite prin metodologia aprobată de Guvern;

acţionează pentru aplicarea strategiei proprii a ministerului, integrată celei de

dezvoltare economico-socială a Guvernului;

fundamentează şi elaborează propuneri pentru bugetul anual, pe care le înaintează

Guvernului;

urmăresc proiectarea şi realizarea investiţiilor din sistemul ministerului, în baza

bugetului aprobat;

reprezintă interesele statului în diferite organe şi organisme internaţionale, în

conformitate cu acordurile şi convenţiile la care România este parte şi cu alte înţelegeri stabilite

în acest scop, şi dezvoltă relaţii de colaborare cu organe şi organizaţii similare din alte state şi cu

organizaţii internaţionale ce interesează domeniul lor de activitate;

iniţiază şi negociază, din împuternicirea Preşedintelui României sau a Guvernului, în

condiţiile legii, încheierea de convenţii, acorduri şi alte înţelegeri internaţionale sau propun

întocmirea formelor de aderare la cele existente;

urmăresc şi controlează aplicarea convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care

România este parte şi iau măsuri pentru realizarea condiţiilor în vederea integrării în structurile

europene sau în alte organisme internaţionale;

coordonează şi urmăresc elaborarea şi implementarea de politici şi strategii în

domeniile de activitate ale ministerului, potrivit strategiei generale a Guvernului;

avizează, în condiţiile legii, înfiinţarea organismelor neguvernamentale şi

cooperează cu acestea în realizarea scopului pentru care au fost create;

29 Conform art. 53 alin. 1 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor.

51

COMUNICARE PUBLICĂ

colaborează cu instituţiile de specialitate pentru formarea şi perfecţionarea pregătirii

profesionale a personalului din sistemul lor;

aprobă, după caz, editarea publicaţiilor de specialitate şi informare.

Autorităţile administrative autonome30 se înfiinţează numai prin lege organică şi sunt

independente faţă de Guvern, aflându-se în afara sistemului administraţiei guvernamentale.

În România funcţionează următoarele autorităţi administrative autonome, înfiinţate

conform prevederilor constituţionale:

a. Avocatul Poporului;

b. Consiliul Legislativ;

c. Consiliul Suprem de Apărare a Ţării;

d. Consiliul Superior al Magistraturii;

e. Curtea de Conturi;

f. Serviciul Român de Informaţii.

De asemenea au mai fost înfiinţate prin legi organice următoarele autorităţi administrative

autonome:

Agenţia Româna de Presa ROMPRES;

Autoritatea Electorală Permanentă;

Banca Naţională a României;

Comisia de supraveghere a Asigurărilor;

Comisia Naţională a Valorilor Imobiliare;

Consiliul Concurenţei;

Consiliul Economic Social;

Consiliul Naţional al Audiovizualului;

Consiliul Naţional de Evaluare Academică;

Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor;

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

Aceste autorităţi administrative autonome exercită o activitate executivă ce are ca obiect

organizarea executării şi executarea în concret a legii, asigurarea funcţionării unor servicii

publice şi exercitarea unor competenţe administrativ-jurisdicţionale, încadrându-se în categoria

organelor executive ale statului.

30 Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan, Sorin Bucur, op. cit., pag. 216-220

52

COMUNICARE PUBLICĂ

Serviciile publice deconcentrate31 sunt structurile teritoriale prin care ministerele şi

celelalte organe centrale îşi realizează competenţa la nivel naţional, pe întreg teritoriul ţării şi îşi

îndeplinesc în mod concret atribuţiile conferite de lege. Atribuţiile şi structura organizatorică a

acestora se aprobă prin ordin al ministrului sau al conducătorului organului de specialitate în

subordinea căruia îşi desfăşoară activitatea, după caz.

Ministerele pot avea servicii publice deconcentrate la nivelul judeţelor, oraşelor şi respectiv,

sectoarelor, şi chiar al comunelor. Exemple:

inspectoratele judeţene de poliţie;

inspectoratele judeţene de protecţie civilă;

inspectoratele şcolare judeţene;

direcţiile generale de finanţe publice;

direcţiile sanitar-veterinare;

direcţiile judeţene de statistică;

direcţiile judeţene pentru sport;

direcţiile pentru dialog, familie şi solidaritate socială;

comisariatele judeţene ale Gărzii de mediu;

agenţiile judeţene pentru ocuparea forţei de muncă

casele judeţene de pensii;

oficiile judeţene pentru protecţia consumatorului;

oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară.

Prefectul este un reprezentant al statului, mai exact al executivului central, care are rolul de a

veghea asupra aplicării legii de către autorităţile administraţiei publice locale.

Începând cu 1 ianuarie 2006 prefectul face parte din categoria înalţilor funcţionari publici, aşa

cum este precizat în Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului, art. 9 alin. 1. Conform

Legii nr. 340/2004, prefectul îndeplineşte următoarele atribuţii principale:

asigură, la nivelul judeţului sau, după caz, al municipiului Bucureşti, realizarea intereselor

naţionale, aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor, a ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului,

a celorlalte acte normative, precum şi a ordinii publice;

acţionează pentru realizarea în judeţ, respectiv în municipiul Bucureşti, a obiectivelor

cuprinse în Programul de guvernare, şi dispune măsurile necesare pentru îndeplinirea lor, în

conformitate cu competenţele şi atribuţiile ce îi revin, potrivit legii;

31 Idem, pag. 221, 222.

53

COMUNICARE PUBLICĂ

conduce, prin compartimentele proprii de specialitate, activitatea serviciilor publice

deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din

unităţile administrativ-teritoriale;

acţionează pentru asigurarea climatului de pace socială, menţinerea unui contact continuu

cu toate nivelurile instituţionale şi sociale, acordând o atenţie constantă prevenirii tensiunilor

sociale;

stabileşte, împreună cu autorităţile administraţiei publice locale şi judeţene, priorităţile de

dezvoltare teritorială;

verifică legalitatea actelor administrative adoptate sau emise de autorităţile administraţiei

publice locale şi judeţene, cu excepţia actelor de gestiune;

asigură, împreună cu autorităţile şi organele abilitate, pregătirea şi aducerea la îndeplinire,

în condiţiile stabilite prin lege, a măsurilor de apărare care nu au caracter militar, precum şi a

celor de protecţie civilă;

dispune, în calitate de preşedinte al Comitetului judeţean pentru situaţii de urgentă,

măsurile care se impun pentru prevenirea şi gestionarea acestora şi foloseşte, în acest sens,

sumele special prevăzute în bugetul propriu cu această destinaţie;

utilizează, în calitate de şef al protecţiei civile, fondurile special alocate de la bugetul de

stat şi baza logistică de intervenţie în situaţii de criză, în scopul desfăşurării în bune condiţii a

acestei activităţi;

dispune măsurile corespunzătoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apărarea drepturilor

şi a siguranţei cetăţenilor, prin organele legal abilitate;

asigură realizarea planului de măsuri pentru integrare europeană şi intensificarea relaţiilor

externe;

dispune măsuri de aplicare a politicilor naţionale hotărâte de Guvern şi a politicilor de

integrare europeană;

hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu instituţii similare din ţară şi

străinătate, în vederea promovării intereselor comune.

Tot prefectul conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte

organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale şi, în calitatea sa

de ordonator de credite propune bugetele acestora. Prefectului îi revine dreptul de a propune

numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor serviciilor publice deconcentrate ale

ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-

54

COMUNICARE PUBLICĂteritoriale. În exercitarea atribuţiei cu privire la verificarea legalităţii actelor administrative ale

autorităţilor administraţiei publice locale ori judeţene, prefectul poate ataca, în faţa instanţei de

contencios administrativ, aceste acte, dacă le consideră nelegale, cu excepţia actelor de gestiune.

Actul atacat este suspendat de drept.

55

COMUNICARE PUBLICĂ

Administraţia publica locală

Consiliul local .Consiliile locale sunt compuse din consilieri aleşi prin vot universal, egal,

direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de Legea privind alegerile locale. Consiliul

local se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de

război sau de catastrofă.

Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, în toate problemele de interes local, cu excepţia

celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi publice, locale sau centrale. Conform

Legii nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, Consiliul local are următoarele atribuţii:

alege din rândul consilierilor viceprimarul, respectiv viceprimarii, după caz; stabileşte,

în limitele normelor legale, numărul de personal din aparatul propriu;

aprobă statutul comunei sau al orasului, precum şi regulamentul de organizare şi

funcţionare a consiliului;

avizează sau aprobă, după caz, studii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-

socială, de organizare şi amenajare a teritoriului, documentaţii de amenajare a teritoriului şi

urbanism, inclusiv participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală şi de

cooperare transfrontalieră, în condiţiile legii;

aprobă bugetul local, împrumuturile, virările de credite şi modul de utilizare a rezervei

bugetare; aprobă contul de încheiere a exerciţiului bugetar; stabileşte impozite şi taxe locale,

precum şi taxe speciale, în condiţiile legii;

aprobă, la propunerea primarului, în condiţiile legii, organigrama, statul de funcţii,

numărul de personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de

specialitate, ale instituţiilor şi serviciilor publice, precum şi ale regiilor autonome de interes

local;

administrează domeniul public şi domeniul privat al comunei sau oraşului;

hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate

publică a comunei sau oraşului, după caz, precum şi a serviciilor publice de interes local, în

condiţiile legii;

hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a

comunei sau orasului, după caz, în condiţiile legii;

înfiinţează instituţii publice, societăţi comerciale şi servicii publice de interes local;

urmăreşte, controlează şi analizează activitatea acestora; instituie, cu respectarea criteriilor

56

COMUNICARE PUBLICĂ

generale stabilite prin lege, norme de organizare şi funcţionare pentru instituţiile şi serviciile

publice de interes local; numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, conducătorii

serviciilor publice de interes local, precum şi pe cei ai instituţiilor publice din subordinea sa;

aplică sancţiuni disciplinare, în condiţiile legii, persoanelor pe care le-a numit;

hotărăşte asupra înfiinţării şi reorganizării regiilor autonome de interes local; exercită,

în numele unităţii administrativ-teritoriale, toate drepturile acţionarului la societăţile comerciale

pe care le-a înfiinţat; hotărăşte asupra privatizării acestor societăţi comerciale; numeşte şi

eliberează din funcţie, în condiţiile legii, membrii consiliilor de administraţie ale regiilor

autonome de sub autoritatea sa;

analizează şi aprobă, în condiţiile legii, documentaţiile de amenajare a teritoriului şi

urbanism ale localităţilor, stabilind mijloacele materiale şi financiare necesare în vederea

realizării acestora; aprobă alocarea de fonduri din bugetul local pentru acţiuni de apărare

împotriva inundaţiilor, incendiilor, dezastrelor şi fenomenelor meteorologice periculoase;

stabileşte măsurile necesare pentru construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor,

podurilor, precum şi a întregii infrastructuri apartinând căilor de comunicaţii de interes local;

aprobă, în limitele competenţelor sale, documentaţiile tehnico-economice pentru

lucrările de investiţii de interes local şi asigură condiţiile necesare în vederea realizării acestora;

asigură, potrivit competenţelor sale, conditiile materiale şi financiare necesare pentru

buna funcţionare a instituţiilor şi serviciilor publice de educaţie, sănătate, cultură, tineret şi sport,

apărarea ordinii publice, apărarea împotriva incendiilor şi protecţia civilă, de sub autoritatea sa;

urmăreşte şi controlează activitatea acestora;

hotărăşte, în localităţile cu medici sau cu personal sanitar în număr insuficient,

acordarea de stimulente în natură şi în bani, precum şi de alte facilităţi, potrivit legii, în scopul

asigurării serviciilor medicale pentru populaţie; asemenea facilităţi pot fi acordate şi personalului

didactic;

contribuie la organizarea de activităti ştiinţifice, culturale, artistice, sportive şi de

agrement;

hotărăşte cu privire la asigurarea ordinii publice; analizează activitatea gardienilor

publici, poliţiei, jandarmeriei, pompierilor şi a formaţiunilor de protecţie civilă, în condiţiile

legii, şi propune măsuri de îmbunătăţire a activităţii acestora;

57

COMUNICARE PUBLICĂ

acţionează pentru protecţia şi refacerea mediului înconjurător, în scopul creşterii

calităţii vietii; contribuie la protecţia, conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a

monumentelor istorice şi de arhitectură, a parcurilor şi rezervaţiilor naturale, în condiţiile legii;

contribuie la realizarea măsurilor de protectie şi asistenţă socială; asigură protecţia

drepturilor copilului, potrivit legislaţiei în vigoare; aprobă criteriile pentru repartizarea

locuinţelor sociale; înfiinţează şi asigură funcţionarea unor instituţii de binefacere de interes

local;

înfiinţează şi organizează târguri, pieţe, oboare, locuri şi parcuri de distracţie, baze

sportive şi asigură buna funcţionare a acestora;

atribuie sau schimbă, în condiţiile legii, denumiri de străzi, de piete şi de obiective de

interes public local;

conferă persoanelor fizice române sau străine, cu merite deosebite, titlul de cetăţean de

onoare al comunei sau al oraşului;

hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau

străine, cu organizaţii neguvernamentale şi cu alţi parteneri sociali, în vederea finanţării şi

realizării în comun a unor actiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public local; hotărăşte

înfrăţirea comunei sau oraşului cu unităţi administrativ-teritoriale similare din alte ţări;

hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu alte autorităţi ale

administraţiei publice locale din ţară sau din străinătate, precum şi aderarea la asociaţii naţionale

şi internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice locale, în vederea promovării unor

interese comune;

sprijină, în condiţiile legii, activitatea cultelor religioase;

asigură libertatea comerţului şi încurajează libera initiativă, în condiţiile legii.

Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice locale, constituită la nivel

judeţean, pentru coordonarea activităţilor consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării

serviciilor publice de interes judeţean. Acesta este compus din consilieri aleşi prin vot universal,

egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de Legea privind alegerile locale.

Consiliul judeţean se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organică,

în caz de război sau de catastrofă. Potrivit Legii nr. 215/2001, Consiliul judeţean, ca autoritate

deliberativă a administraţiei publice locale constituită la nivel judeţean, îndeplineşte următoarele

atribuţii principale:

58

COMUNICARE PUBLICĂ

alege din rândul consilierilor un preşedinte şi 2 vicepreşedinţi;

aprobă, la propunerea preşedintelui, regulamentul de organizare şi funcţionare a

consiliului judeţean, numărul de personal în limitele normelor legale, organigrama, statul de

funcţii, regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de specialitate, a

instituţiilor şi serviciilor publice, precum şi a regiilor autonome de interes judeţean;

adoptă strategii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială a judeţului sau a

unor zone din cuprinsul acestuia pe baza propunerilor primite de la consiliile locale, dispune,

aprobă şi urmăreşte, în cooperare cu autorităţile administraţiei publice locale comunale şi

orăseneşti interesate, măsurile necesare, inclusiv cele de ordin financiar, pentru realizarea

acestora;

coordonează activitatea consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor în vederea realizării

serviciilor publice de interes judeţean;

aprobă bugetul propriu al judeţului, împrumuturile, virările de credite şi modul de

utilizare a rezervei bugetare; aprobă contul de încheiere a exerciţiului bugetar; stabileşte impozite

şi taxe, precum şi taxe speciale, în condiţiile legii; hotărăşte repartizarea pe comune, oraşe şi

municipii a cotei din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat sau din alte surse,

în condiţiile legii;

administrează domeniul public şi domeniul privat al judeţului;

hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate

publică a judeţului sau, după caz, a serviciilor publice de interes judeţean, în condiţiile legii;

hotărăşte cu privire la vânzarea, concesionarea şi închirierea bunurilor proprietate privată a

judeţului, în conditiile legii;

hotărăşte înfiinţarea de instituţii publice şi de servicii publice de interes judeţean, în

condiţiile legii; numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, conducătorii instituţiilor şi

serviciilor publice pe care le-a infiintat si le aplica, daca eset cazul, santiuni disciplinare, in

conditiilelegii;

hotărăşte asupra reorganizării regiilor autonome de interes judeţean; exercită în numele

unităţii administrativ-teritoriale toate drepturile acţionarului la societăţile comerciale pe care le-a

înfiinţat; hotărăşte asupra privatizării acestor societăţi comerciale;

stabileşte, pe baza consultării autorităţilor administraţiei publice locale comunale şi

orăseneşti, proiectele de organizare şi amenajare a teritoriului judeţului, precum şi de dezvoltare

59

COMUNICARE PUBLICĂ

urbanistică generală a judeţului şi a unităţilor administrativ-teritoriale componente; urmăreşte

modul de realizare a acestora în cooperare cu autorităţile administraţiei publice locale comunale

şi orăşeneşti implicate;

aprobă construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor, podurilor, precum şi a

întregii infrastructuri apartinând căilor de comunicaţii de interes judetean; acordă sprijin şi

asistenţă tehnică de specialitate autorităţilor administraţiei publice locale comunale şi orăşeneşti

pentru construirea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor comunale şi orăşeneşti; în acest sens

consiliul judeţean poate înfiinţa servicii publice specializate;

aprobă documentaţiile tehnico-economice pentru lucrările de investiţii de interes

judeţean, în limitele şi în condiţiile legii;

asigură, potrivit competenţelor sale, condiţiile materiale şi financiare necesare în vederea

bunei funcţionări a instituţiilor de cultură, a instituţiilor şi serviciilor publice de educaţie, ocrotire

socială şi asistenţă socială, a serviciilor publice de transport de sub autoritatea sa, precum şi a

altor activităţi, în condiţiile legii;

asigură sprijin financiar pentru actiuni culturale sau desfăşurate de cultele religioase,

precum şi pentru activităţi educativ-ştiinţifice şi sportive;

înfiinţează instituţii sociale şi culturale, precum şi pentru protecţia drepturilor copilului şi

asigură buna lor funcţionare, prin alocarea fondurilor necesare;

analizează propunerile făcute de autorităţile administraţiei publice locale comunale şi

orăşeneşti, în vederea elaborării de prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială sau

pentru refacerea şi protecţia mediului înconjurător;

atribuie, în condiţiile legii, denumiri de obiective de interes judeţean;

hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu alte autorităţi ale administraţiei

publice locale din ţară sau din străinătate, precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi

internaţionale a autorităţilor administraţiei publice locale, în vederea promovării unor interese

comune;

hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau

străine, cu organizaţii neguvernamentale şi cu alţi parteneri sociali, în vederea finanţării şi

realizării în comun a unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public judeţean;

60

COMUNICARE PUBLICĂ

hotărăşte, în condiţiile legii, asocierea cu consiliile locale, pentru realizarea unor

obiective de interes comun, scop în care poate înfiinţa împreună cu acestea instituţii publice,

societăţi comerciale şi servicii publice;

Primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. El este şeful administraţiei publice

locale şi al aparatului propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, pe care

îl conduce şi îl controlează. El răspunde de buna funcţionare a administraţiei publice locale,

reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau

juridice romane sau străine, precum şi în justiţie.

Primarul este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile

stabilite de Legea privind alegerile locale. Mandatul primarului este de 4 ani şi poate fi prelungit,

prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă. Primarul îndeplineşte următoarele atribuţii

principale32:

asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor

Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a

hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului; dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru

aplicarea ordinelor şi instructiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor şi ale celorlalţi

conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, precum şi a hotărârilor consiliului

judeţean;

asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor consiliului local. În situaţia în care apreciază

că o hotărâre este ilegală, în termen de 3 zile de la adoptare îl sesizează pe prefect;

poate propune consiliului local consultarea populaţiei prin referendum, cu privire la

problemele locale de interes deosebit. Pe baza hotărârii consiliului local ia măsuri pentru

organizarea acestei consultări, în condiţiile legii;

prezintă consiliului local, anual sau ori de câte ori este necesar, informări, privind starea

economică şi socială a comunei sau a oraşului, în concordanţă cu atribuţiile ce revin autorităţilor

administraţiei publice locale, precum şi informări asupra modului de aducere la îndeplinire a

hotărârilor consiliului local;

întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le

supune spre aprobare consiliului local;

exercită funcţia de ordonator principal de credite;

32 Conform art. 68 alin. 1 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală

61

COMUNICARE PUBLICĂ

verifică, din oficiu sau la cerere, încasarea şi cheltuirea sumelor din bugetul local şi

comunică de îndată consiliului local cele constatate;

ia măsuri pentru prevenirea şi limitarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor, incendiilor,

epidemiilor sau epizootiilor, împreună cu organele specializate ale statului. În acest scop poate

mobiliza populaţia, agenţii economici şi instituţiile publice din comună sau din oraş, acestea

fiind obligate să execute măsurile stabilite în planurile de protecţie şi intervenţie elaborate pe

tipuri de dezastre;

asigură ordinea publică şi liniştea locuitorilor, prin intermediul poliţiei, jandarmeriei,

gardienilor publici, pompierilor şi unităţilor de protecţie civilă, care au obligaţia să răspundă

solicitărilor sale, în condiţiile legii;

îndrumă şi supraveghează activitatea gardienilor publici, conform angajamentelor

contractuale;

ia măsurile prevăzute de lege cu privire la desfăşurarea adunărilor publice;

ia măsuri de interzicere sau de suspendare a spectacolelor, reprezentaţiilor sau a altor

manifestări publice care contravin ordinii de drept ori atentează la bunele moravuri, la ordinea şi

liniştea publică;

controlează igiena şi salubritatea localurilor publice şi produselor alimentare puse în

vânzare pentru populaţie, cu sprijinul serviciilor de specialitate;

ia măsuri pentru prevenirea şi combaterea pericolelor provocate de animale, în condiţiile

legii;

ia măsuri pentru elaborarea planului urbanistic general al localitătii şi îl supune spre

aprobare consiliului local; asigură respectarea prevederilor planului urbanistic general, precum şi

ale planurilor urbanistice zonale şi de detaliu;

asigură repartizarea locuinţelor sociale pe baza hotărârii consiliului local;

asigură întreţinerea şi reabilitarea drumurilor publice, proprietate a comunei sau a

oraşului, instalarea semnelor de circulaţie, desfăşurarea normală a traficului rutier şi pietonal, în

condiţiile legii;

exercită controlul asupra activităţilor din târguri, piete, oboare, locuri şi parcuri de

distracţii şi ia măsuri pentru buna funcţionare a acestora;

conduce serviciile publice locale; asigură funcţionarea serviciilor de stare civilă şi de

autoritate tutelară; supraveghează realizarea măsurilor de asistentă şi ajutor social;

62

COMUNICARE PUBLICĂ

îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă;

emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege;

propune consiliului local spre aprobare, în condiţiile legii, organigrama, statul de funcţii,

numărul de personal şi regulamentul de organizare şi funcţionare a aparatului propriu de

specialitate;

numeşte şi eliberează din funcţie, în condiţiile legii, personalul din aparatul propriu de

specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, cu excepţia secretarului; propune

consiliului local numirea şi eliberarea din funcţie, în condiţiile legii, a conducătorilor regiilor

autonome, ai instituţiilor şi serviciilor publice de interes local;

răspunde de inventarierea şi administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi

domeniului privat al comunei sau al oraşului;

organizează evidenţa lucrărilor de construcţii din localitate şi pune la dispoziţie

autorităţilor administraţiei publice centrale rezultatele acestor evidente;

ia măsuri pentru controlul depozitării deseurilor menajere, industriale sau de orice fel,

pentru asigurarea igienizării malurilor cursurilor de apă din raza comunei sau a oraşului, precum

şi pentru decolmatarea văilor locale şi a podeţelor pentru asigurarea scurgerii apelor mari.

Serviciile publice locale.Serviciile publice ale comunei sau oraşului se înfiinţează şi se

organizează de consiliul local în principalele domenii de activitate, potrivit specificului şi

nevoilor locale, cu respectare prevederilor legale şi în limita mijloacelor financiare de care

dispune.

Funcţionarul public.Funcţia publică este definită de Legea 188/1999, ca fiind „ansamblul

atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de

putere publică de către administraţia publică centrală şi locală”. Funcţiile publice se stabilesc

pentru fiecare autoritate şi instituţie publică în parte.

Funcţionarul public este persoana numită, într-o funcţie publică şi învestită în mod legal cu

atribuţiile acesteia, persoana titulară de drepturi şi obligaţii chemată să le exercite în scopul

realizării competenţei autorităţii publice sau instituţiei publice din care face parte funcţia publică.

În Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, art. 2 alin 2, funcţionarul public

este definit ca fiind „persoana numită, în condiţiile prezentei legi, într-o funcţie publică”.

Conform Statutului, totalitatea funcţionarilor publici din autorităţile şi instituţiile publice

din administraţia publică centrală şi locală constituie Corpul funcţionarilor publici; persoana

63

COMUNICARE PUBLICĂ

căreia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei îşi păstreaza calitatea de

funcţionar public, continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici.

Clasificare. Funcţiile publice se clasifică în funcţii publice generale şi funcţii publice

specifice.

Funcţiile publice generale reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter

general şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării competenţelor

lor generale.

Funcţiile publice specifice reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter

specific unor autorităţi şi instituţii publice, în vederea realizării competenţelor lor specifice.

Funcţionarii publici se pot clasifica după nivelul studiilor absolvite astfel:

funcţionari publici din clasa I pentru funcţiile a căror ocupare necesită studii superioare

de lunga durată, absolvită cu diplomă de licenţă sau echivalentă;

funcţionari publici din clasa a II-a pentru funcţiile a căror ocupare se cer studii de scurtă

durată, absolvite cu diplomă;

funcţionarii publici din clasa a III-a pentru funcţiile a căror ocupare se cer studii liceale,

absolvite cu diplomă.

O altă clasificare a funcţionarilor publici este după nivelul atribuţiilor titularului funcţiei

publice, astfel:

categoria înalţilor funcţionari publici;

categoria funcţionarilor publici de conducere;

categoria funcţionarilor publici de execuţie.

Funcţionarii publici numiţi în funcţiile publice din clasele a II-a şi a III-a pot ocupa numai

funcţii publice de execuţie, cu excepţiile prevăzute de legile speciale.

Categoria înalţilor funcţionari publici cuprinde conform art. 11 din Statut, persoanele numite

în următoarele funcţii:

secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului;

consilier de stat;

secretar general şi secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale

administraţiei publice centrale;

prefect;

subprefect;

64

COMUNICARE PUBLICĂ

secretar general al prefecturii, secretar general al judeţului şi al municipiului Bucureşti;

director general din cadrul ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale

administraţiei publice centrale.

Categoria funcţionarilor publici de conducere, cuprinde persoanele numite în una din

următoarele funcţii:

- secretar al municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului şi comunei;

- director general adjunct, director şi director adjunct din aparatul ministerelor şi al

celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;

- director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice descentralizate ale

ministerelor şi ale altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în

cadrul aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale;

- şef serviciu;

- şef birou.

Funcţionarii publici de conducere au fost stabiliţi ca fiind cei care organizează,

coordonează, îndrumă şi controlează activităţile care implică exercitarea prerogativelor de putere

publică, sub autoritatea unui funcţionar public ierarhic superior sau a unui demnitar.

Categoria funcţionarilor publici de execuţie cuprinde:

1. funcţionari publici de execuţie din clasa I - persoanele numite în următoarele funcţii

publice: expert, consilier, inspector, consilier juridic, auditor.

2. funcţionari publici de execuţie din clasa a II-a - persoanele numite în funcţia publică de

referent de specialitate.

3. funcţionari publici de execuţie din clasa a III-a - persoanele numite în funcţia publică de

referent.

De asemenea, funcţiile publice de execuţie sunt structurate pe grade profesionale, după cum

urmează:

-superior, ca nivel maxim;

-principal;

-asistent;

-debutant.

Funcţionarii publici sunt debutanţi sau definitivi.

65

COMUNICARE PUBLICĂ

a.) pot fi numiţi funcţionari publici debutanţi persoanele care au promovat concursul pentru

ocuparea unei funcţii publice şi nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru ocuparea unei

funcţii publice definitive.

b.) pot fi numiţi funcţionari publici definitivi:

-funcţionarii publici debutanţi, care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de lege şi au

obţinut rezultat corespunzător la evaluare;

-persoanele care intră în corpul funcţionarilor publici prin concurs şi care au vechimea în

specialitatea corespunzătoare funcţiei publice, de minimum 12 luni, 8 luni şi, respectiv, 6 luni, în

funcţie de nivelul studiilor absolvite;

-persoanele care au promovat programe de formare şi perfecţionare în administraţia publică.

Accesul la funcţia publică Ocuparea funcţiilor publice vacante se face prin promovare,

transfer, redistribuire şi concurs. Poate fi funcţionar public persoana care conform art. 50 din

Statutul funcţionarilor publici îndeplineşte următoarele condiţii:

-are cetăţenia română şi domiciliul în România;

-cunoaşte limba română, scris şi vorbit;

-are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;

-are capacitate deplină de exerciţiu;

-are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează, atestată pe

bază de examen medical de specialitate;

-îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;

-îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;

-nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau

contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de

fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar face-o

incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit

reabilitarea;

-nu a fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani;

-nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege.

Pentru categoria înalţilor funcţionari publici, în art. 15, au fost stabilite drept condiţii alături

de condiţiile generale de acces la o funcţie publică menţionate mai sus, următoarele:

- are studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;

66

COMUNICARE PUBLICĂ

- a absolvit programe de formare specializată şi perfecţionare în administraţia publică sau în

alte domenii specifice de activitate, organizate, după caz, de Institutul Naţional de Administraţie

sau de alte instituţii specializate, organizate în ţară sau în străinătate, ori a dobândit titlul ştiinţific

de doctor în specialitatea funcţiei publice respective

- are cel puţin 7 ani vechime în specialitatea funcţiei publice respective;

-a promovat concursul organizat pentru ocuparea unei funcţii public

67

Personal contractual.Personalul din aparatul de lucru al autorităţilor şi instituţiilor

publice, care efectuează activităţi de secretariat, administrative, protocol, gospodărire,

întreţinere-reparaţii şi de deservire, este angajat cu contract individual de muncă. Persoanele

care ocupă aceste funcţii nu au calitatea de funcţionar public şi li se aplica legislaţia muncii.

Aşa după cum se precizează în chiar cuprinsul său, prevederile Statutului funcţionarilor

publici nu se aplică:

personalului salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor publice, care

desfăşoară activităţi de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţii

şi de deservire, precum şi altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere

publică;

personalului salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul demnitarului;

corpului magistraţilor;

cadrelor didactice;

persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică.

Autorităţi responsabile cu gestionarea corpului funcţioanrilor publici

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, organ de specialitate al administraţiei

publice centrale, cu personalitate juridică, funcţionând în subordinea Ministerului

Administraţiei şi Internelor, este instituţia responsabilă cu gestionarea corpului funcţionarilor

publici. .

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are următoarele atribuţii33:

a) elaborează politicile şi strategiile privind managementul funcţiei publice si al

funcţionarilor publici;

b) elaborează şi avizează proiecte de acte normative privind funcţia publica şi funcţionarii

publici;

c) monitorizează şi controlează modul de aplicare a legislaţiei privind funcţia publică şi

funcţionarii publici în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice;

d) elaborează reglementari comune, aplicabile tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice,

privind funcţiile publice, precum şi instrucţiuni privind aplicarea unitară a legislaţiei în

domeniul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici;

e) elaborează proiectul legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru

funcţionarii publici;

f) stabileşte criteriile pentru evaluarea activităţii funcţionarilor publici;

33 Conform art. 20 din Legea nr. 188 din decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial nr. 251 din 22 martie 2004.

g) centralizează propunerile de instruire a funcţionarilor publici, stabilite ca urmare a

evaluării performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici;

h) colaborează cu Institutul Naţional de Administraţie la stabilirea tematicii specifice

programelor de formare specializată în administraţia publică şi de perfecţionare a

funcţionarilor publici;

i) întocmeşte şi administrează baza de date cuprinzând evidenţa funcţiilor publice şi a

funcţionarilor publici;

j) aprobă condiţiile de participare şi procedura de organizare a selecţiei şi recrutării pentru

funcţiile publice generale, avizează şi monitorizează recrutarea pentru funcţiile publice

specifice;

k) realizează redistribuirea funcţionarilor publici cărora le-au încetat raporturile de

serviciu din motive neimputabile lor;

l) acordă asistenţă de specialitate şi coordonează metodologic compartimentele de resurse

umane din cadrul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale şi locale;

m) participă la negocierile dintre organizaţiile sindicale reprezentative ale funcţionarilor

publici şi Ministerul Administraţiei şi Internelor;

n) colaborează cu organisme şi cu organizaţii internaţionale din domeniul său de

activitate;

o) elaborează anual, cu consultarea autorităţilor şi instituţiilor publice, Planul de ocupare a

funcţiilor publice, pe care îl supune spre aprobare Guvernului;

p) întocmeşte raportul anual cu privire la managementul funcţiilor publice şi al

funcţionarilor publici, pe care îl prezintă Guvernului.

Institutul Naţional de Administraţie34 este o instituţie publică cu personalitate juridică

aflată în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor care asigură gestionarea formării

şi perfecţionării pregătirii profesionale a funcţionarilor publici din România.INA elaborează

strategia şi asigură formarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale specializate în

administraţie, pentru funcţionarii publici si personalul angajat cu contract individual de munca

în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, pentru persoanele numite sau alese în funcţii de

demnitate publica sau asimilate acestora, din administraţia publica centrală şi locală, precum

şi pentru alte persoane interesate.

De asemenea, Institutul Naţional de Administraţie realizează studii, proiecte şi publicaţii

în domeniul administraţiei publice, dezvoltă relaţii de colaborare cu alte instituţii din

domeniul administraţiei, din ţară sau din străinătate.

34 Ordonanţa nr.81 din 30 august 2001 privind înfiinţarea şi organizarea Institutului Naţional de Administraţie

Institutul Naţional de Administraţie este abilitat să certifice si să acorde atestate de

conformitate cu standardele internaţionale de calitate din domeniu, pentru administraţiile

publice locale.

Întregul sistem al administraţiei publice este amenajat sub forma unei structuri mixte

ierarhic funcţionale care în baza criteriului teritorial împarte autorităţile administraţiei

publice în autorităţi centrale şi autorităţi locale. Criteriului funcţional, sau al competenţei

materiale, împarte autorităţile administraţiei publice în autorităţi cu competenţă generală şi

autorităţi ale administraţiei publice cu competenţă de specialitate. Astfel, pe plan central

avem ministerele şi celelalte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului ori

ministerelor sau, care funcţionează ca unităţi administrative autonome, iar pe plan local avem

servicii publice descentralizate ale ministerelor şi celelalte organe centrale, a căror activitate

este condusă de prefect.

Întrucât Guvernul este „subiectul” principal în procesul reformator al administraţiei

publice, considerăm relevantă prezentarea post- revoluţională a structurii celor 5 legislaturi,

responsabile deevoluţia tranzitorie şi actuală atât a administraţiei publice centrale cât şi locale

( tabelul nr.1 ).

Structura administraţiei publice centrale Tabelul nr.1

Nr

Crt

Perioada/structura Perioada

1. 1990-1992 1992-1996 1996-

2000

2000-

2004

2004-

2008

2. Prim-ministru 1 1 1 1 1

3. Ministri de stat 5 2 2 - 3

4. Ministrii 20 22 18 15 15

5. Ministri delegati - - 3 6 6

6 TOTAL 26 25 24 22 25

Sursa: Institutul Naţional de Statistică al României ( I.N.S. ) – 2005

Prezentarea structurilor autorităţilor administraţiei publice din România, pe lângă faptul că

redă ,, subiectele” care fac administraţia publică la nivel central şi local, caută să reliefeze

sistemul şi tipul de relaţii în care sunt implicate acestea şi anume: relaţii de autoritate

ierarhică , relaţii de control prin delegare sau relaţii de colaborare. Studiul întreprins face şi

o scurtă privire comparativă a administraţiei publice din România cu administraţia publică din

ţările dezvoltate.

Concluzia ce se desprinde este aceea că structura generală este aproape aceeaşi peste tot,

iar în unele ţări cum este Franţa şi chiar Italia, asemănătoare celei din România. Asemănările

sau deosebirile sunt generate atât de sistemul politic cât şi de sistemul organizatoric sau

juridic, determinant fiind conceptul că statul nu trebuie să fie singurul antreprenor al

serviciilor publice centrale, iar în planul autonomiei locale (teritoriale) – ca principiu

fundamental al descentralizării, guvernele lasă la latitudinea acestor autorităţi tratarea

problemelor care pentru ele sunt esenţiale.

Abordată într-o viziune sistemică, activitatea specifică administraţiei publice se

desfăşoară prin intermediul unei multitudini de forme instituţionale ce constituie un angrenaj

instituţional, ale cărui principii de organizare variază în funcţie de problemele puse, de

presiunile exterioare şi de preocupările proprii, dar care presupune şi integrarea sa în mediul

social, politic şi economic existent cu multiple diferenţieri în spaţiu şi timp. În general,

sistemul administrativ al unui stat sau uniuni de state se prezintă ca un ansamblu coerent de

structuri, instituţii şi reglementări interdependente prin care se realizează activitatea de

administraţie publică, ca proces real. În contextual teoriei sistemelor, sistemul administrativ

apare ca un subsistem al mediului social, ce reprezintă, în acelaşi sens, un sistem integrator,

de mare complexitate. Asadar, sistemul administrativ trebuie privit ca parte integrantă a

sistemului social, aflată într-o corelaţie permanentă şi reciprocă cu celelalte componente ale

acestuia. Astfel, pe de o parte, interesează modul cum mediul social furnizează administraţiei

publice impulsurile şi susţinerea necesare îndeplinirii misiunilor acesteia. Pe de altă parte, se

are în vedere faptul că sistemul administrativ este în măsură să-şi formeze propriile capacităţi

şi să-şi cuantifice nevoile, influenţând la rândul său asupra evoluţiei mediului social.

Structurarea şi funcţionarea sistemului administrativ sunt condiţionate, de alte

elemente de structură ale societăţii globale, aflate într-o strânsă legătură; el comunică cu acest

mediu prin informaţii reciproce şi prin procesul întrebare-răspuns. În acest proces, întrebările

acced către sistemul administrativ printr-o reţea de comunicaţii şi sunt complementare, atât

între ele, cât şi cu cele care emană din interiorul sistemului administrativ însuşi.

La rândul lor, răspunsurile pe care le dă sistemul administrativ iau forma deciziilor şi

acţiunilor concrete cu impact asupra evoluţiei societăţii. Procesul de schimb şi comunicare

dintre sistemul administrativ şi mediul exterior crează două situaţii, în care, pe de o parte,

sistemul poate fi deschis asupra mediului; iar pe de altă parte se poate plasa într-o situaţie de

dependenţă, sau o situaţie în care sistemul încearcă să domine mediul.

Ca sistem distinct, cu competenţe proprii, administratia publică se realizează având la

bază mecanisme directe sau indirecte cu scopul de a stabili gradul său de autonomie în raport

cu sistemul, celelalte subsisteme şi chiar cu mediul social politic.

În aceste condiţii sistemul administrativ public tinde să se distanţeze de sistemul

politic şi să devină un sistem distinct care să aibă propria legitimitate, deşi rămâne sub

influenţa politicului.

Prin prisma manifestării şi întăririi autonomiei, sistemul administrativ îşi constituie

bazele proprii de existenţă şi funcţionare cu următoarele componente: 1.birocraţie,

2.tehnocraţie, 3.tehno-birocraţie. 35

Birocraţia se poate defini ca “sistemul în care preponderenţa în direcţia realizării

afacerilor publice, aparţine serviciilor administrative, adică birourilor.

Birocraţia presupune ca administraţia să înregistreze următoarele mutaţii:

1. să se transforme într-o lume îngrădită, capabilă să reziste impulsurilor exterioare. Ea

devine astfel independentă de corpul electoral şi de guvernanţi care nu mai exercită asupra sa

o influenţă directă. În această optică, Statutul funcţionarului public, din democraţiile

europene, maximizează securitatea profesională şi garantează autonomia acestuia, iar

administraţia se constituie ca o categorie socială, o corporaţie care are interese proprii. 36

2. tinde să devină un centru de putere, în măsură să dobândească forţă politică şi

capacitate de decizie.

Puterea birocratică a fost considerată, uneori, inevitabilă şi binefăcătoare. Max Weber,

prezenta birocraţia ca un factor determinat în apariţia statelor moderne . La rândul său, A.

Mathiot considera că birocraţia prezintă avantaje deosebite, întrucât funcţionarii publici,

conduc la menţinerea continuităţii statului şi a serviciilor publice

Structura intermediară reprezintă aparatul administrativ al statului, excluzând

serviciile producătoare de servicii şi bunuri care sunt înglobate în structura de bază.

Prima structură este reprezentată de de autorităţile publice de vârf ,

superioare( Parlament, Guvern, Preşedinţie) iar administraţia publică apare ca o un palier

intermediar între autorităţile politice, pe de o parte şi societatea civilă, pe de altă parte, între

putere şi cetăţeni în calitate de administraţi. Administraţia publică, beneficiind de autoritatea

puterii politice,sub auspiciul căreia îşi desfăşoară activitatea, asigură reglementarea activităţilor

sociale. Administraţia ca sistem social arată ca un modul în care se evidenţiază legăturile între

concepte, între administraţie şi cetăţeni precum şi interacţiunile şi interdependenţele interne ale

acestui sistem complex.

Sub institiţiile politice există instituţii administrative care permit sistemului să funcţioneze şi

să satisfacă nevoile comune ale grupului conform deciziilor care rezultă din jocul instituţiilor

publice. Instituţiile administrative sunt cele care fac faţa cerinţelor, necesităţilor de fiecare zi ale

cetăţeanului, lucru care impune dezvoltarea şi multiplicarea acestora pentru o mai bună 35 Mihaela Onofrei, Sisteme Administrative Europene Comparate, ed, Universităţii Al.I. Cuza, Iaşi, 2005,p 736 Ibidem,p 8

funcţionare a sistemului public. Poate cea mai strânsă legătură dintre administraţie şi instituţiile

politice, se naşte între administraţie şi puterea executivă

Sistemul administrativ se află în relaţii de condiţionare şi interpătrundere cu sistemul social de

care este determinat şi asupra căruia acţionează. În ideea de mediu, sistemul social este format din

mai multe elemente distincte aşezate într-o structură ierarhizată, dar aflate în interacţiune.

Conform teoriei lui J. W. Lapierre, componentele sistemului social sunt, următoarele:

• sistemul politic, care este constituit din instituţiile şi organizaţiile politice;

• sistemul biosocial, care cuprinde ansamblul proceselor sociale ce asigură condiţiile necesare

creşterii demografice în grupările umane.

• sistemul ecologic, ce reprezintă relaţiile dintre populaţie şi mediul în care aceasta trăieşte.

• sistemul economic, care se referă la modul de organizare a activităţilor de producţie şi de

schimburi de bunuri şi servicii;

• sistemul cultural, definit prin ansamblul valorilor materiale şi spirituale create de societatea

omenească de-a lungul istoriei. El cuprinde în sens larg, obiceiurile, normele, instituţiile şi

organizaţiile prin care se propagă valorile culturale în societate.

Putem fi de acord, că absenţa sistemului administrativ dintre componentele sistemului social

implică integrarea sa în sistemul politic, ceea ce ar contravine principiului de separaţie a puterilor

în stat. Aceste sisteme sunt interdependente şi unele dintre ele exercită influenţe determinante

asupra evoluţiei altora.

Sistemul administrativ se află în strânsă legatură cu cel politic, interconditionând şi

întreţinând raporturi privilegiate cu acesta. Mulţi dintre cercetători au considerat că administraţia

publică este componentă a sistemului politic având rolul de asigurare a coeziunii sociale

dispunând în acelaşi timp de o anumită autonomie faţă de sistemul politic.

Sistemul administrativ pare a fii strâns legat de puterea politică aceasta din urmă

conferindu-i legimitate şi, astfel acţiunea sa poartă amprenta autorităţii statului.

Sistemul administrativ profită de trăsăturile specifice şi de competenţele sale pentru a se

opune forţei politice care tinde să o controleze.

Sistemul politic exercită două tipuri de influenţe asupra sistemului administrativ:

influenţa ideologiilor şi a sistemelor de valori (politice);

influenţa instituţiilor (politice).

Primul tip de influenţă se caracterizează prin faptul că administraţia nu are la bază o ideologie

specifică, acţiunea sa nu se legitimează prin ea însăşi, ci toate acestea provin din sistemul de

valori dominant în societate care poate fi liberal, autoritar, socialist.

CAPITOLUL IV

COMUNICARE PUBLICA IN PRIMARIA SECTORULUI 1

Prezentarea instituţiei analizate.

Primaria Sectorului 1 a Municipiului Bucureşti reprezintă instituţia publică în care îşi

desfaşoară activitatea organele administraţiei publice locale, respectiv Consiliu Local al

Sectorului 1, ca autoritate deliberativă şi Primarul Sectorului 1, ca autoritate executivă.

Modul în care îşi desfasoară activitatea Primaria Sectorului 1, rolul şi atribuţile sale se

regasesc în dispoziţiile Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, legea cadru în

domeniu, astfel cum a fost republicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 123 din 20/02/2007.

Legea reglementează atribuţiile specifice fiecarei autorităţi admnistrative la nivel local,

precum şi raporturile dintre acestea în realizarea obiectivelor urmarite, cu tratarea distinctă a

administraţiei publice locale a Municipiului Bucureşti.

La nivel local, Consiliul Local al Sectorului 1 îndeplineste o funcţie legislativă, în cadrul

căreia membrii acestuia aleşi pe o perioada de patru ani prin vot direct, hotărăsc prin votul

majorităţii membrilor prezenţi în condiţiile legii, în toate problemele de interes local, cu

excepţia celor care sunt date prin lege altor autorităţi publice, locale sau centrale; atribuţiile

Consiliului Local sunt tratate în detaliu în legea cadru.

Partea executivă a conducerii sectorului 1 aparţine Primarului Sectorului 1, ales, de

asemenea, prin vot direct pe o perioadă de patru ani. Acesta îndeplineşte o funcţie de

autoritate publică cu implicaţii directe în dinamizarea eficientizarea activităţii administraţiei

locale în general; el este şeful administraţiei publice locale şi al aparatului propiu de

specialitate al autorităţilor publice locale pe care îl conduce şi-l controlează, răspunzând de

buna funcţionare a acestuia, în condiţiile legii.

Din punct de vedere al finanţelor locale, alături de legea mai sus menţionată regăsim, ca

legislaţie, Legea nr. 273/2006, a finanţelor publice locale, cu accent pe procedurile şi

reglementările referitoare la întocmirea proiectului de buget, execuţia şi controlul bugetar,

precum şi atribuţii şi componente de natură economico - financiară existente la nivelul

Primariei Sectorului 1.Activitatea ce ţine de impozite se desfaşoară în conformitate cu

reglementarile referitoare la impozitele locale, în condiţiile Codului fiscal, adoptat prin Legea

nr. 571/2003.

De asemenea, un rol important în administrarea intereselor generale ale Sectorului 1, îl

au actele cu caracter normativ emise de autorităţile publice din Sectorul 1, respectiv hotărârile

adoptate de Consiliul local şi dispoziţiile emise de Primar. Actele mentionate vin în aplicarea

actelor normative emise la nivel central, ţinând cont de particularităţile existente pe plan local;

ele reprezintă instrumente specifice actului administrativ cu rol în reglementarea tuturor

problemelor cu care se confruntă autorităţile publice locale în activitatea pe care o desfăşoară.

În ceea ce priveşte serviciile publice prestate către populaţie, acestea sunt reglementate

prin dispoziţii specifice, care stabilesc cadrul general referitor la competenţe, atribuţii şi rolul

acestora în satisfacerea interesului public. Putem afirma deci, că activitatea Primăriei

Sectorului 1 se desfaşoară într-un cadru legislativ larg, date fiind multiplele domenii în care se

regăsesc atribuţii ale autorităţiilor administraţiei publice locale. În activitatea desfasurată

Primaria Sectorului1 interrelationează cu o serie de organisme şi instituţii ale statului, dar şi

particulare având drept unic scop de a conlucra cu acestea în sensul asigurării bunului mers al

treburilor publice în condiţiile autonomiei locale. Printre acestea un rol important îl ocupă

instituţiile financiare cu rol în efectuarea de operaţiuni financiar - bancare, dar şi în realizarea

de parteneriate în proiectele iniţiate de administraţia publică locală.

Primăria Sectorului 1 colaborează cu organisme neguvernamentale nonprofit în

domeniul asistenţei sociale şi al protecţiei copilului, cu aplicarea reglementărilor legale

specifice, în sensul iniţierii de programe şi proiecte de întrajutorare socială. În acest sens, s-a

impus şi în cadrul Primăriei Sectorului 1 definitivarea unei structuri care să desfăşoare o

activitate coerentă, corespunzatoare îndeplinirii în cele mai bune condiţii a obiectivelor

stabilite. La nivel relaţional s-a urmărit realizarea unei structuri interne în cadrul căreia să se

realizeze o deplină colaborare între departamente prin schimb permanent de informaţii şi

comunicare în vederea găsirii unor soluţii comune, unde este cazul, toate cu scopul

îndeplinirii în bune condiţii a atribuţiilor.

Luându-se în considerare toate aceste aspecte s-a realizat o noua Organigramă a

instituţiei şi Regulamentului de Organizare şi Funcţionare care au fost deja aprobate. Ca o

detaliere a Organigramei, Regulamentul de Organizare şi Funcţionare face precizări cu privire

la organele de conducere şi rolul acestora în cadrul Primăriei Sectorului 1, relaţiile de

subordonare existente şi descrie pe larg activitatea specifică fiecărui compartiment. De altfel

modul de relaţionare între diferitele compartimente şi competenţele acestora sunt reflectate şi

la nivelul Organigramei. (anexa 1)

Caracteristici generale. După analiza poziţiei şi funcţiei administrative publice în

sistemul social global, dar şi structurii acestuia, se pot face precizări asupra

caracteristicilor, trasăturilor esenţiale ale administraţiei publice, anume :

Administraţia publică este subordonată în primul rând legii. Legea este cea care-i

fixează limitele de acţiune, şi îi stabileşte arbitrariul. Există un drept administrativ care

stabileşte principiile privind organizarea, fiind vorba despre competenţa legală a

administraţiei publice.

În al doilea rând administraţia publică este subordonată Guvernului. Fiind un corp

intermediar creat pentru a acţiona, administraţia publică este întotdeauna subordonată

Guvernului care-i numeste şefii şi-i furnizeaza mijloacele materiale şi financiare fără însa a

impune responsabilităţi în afara legii.

În consecinţă administraţia publică :

- trăieste sub autoritate

- nu este o structură în întregime autonoma, fiind supusă controlului de tutela, desi

subordonată pastrează o parte de putere conferită prin lege de care nu dispun particularii, fiind

vorba de comptenţă de :

- are capacitatea de a percepere impozite şi taxe, de a utiliza oamenii (serviciu militar),

de a face rechiziţia bunurilor (mobile), exproprierea (imobile), etc.

Deşi este subordonată administraţia publică păstrează, dispune întotdeauna de o marja

de libertate în aprecierea oportunităţii actelor admininstrative pe care le emite/adopta. Este

vorba de competenţa cu drept de apreciere care se extinde ori de cate ori există situaţii

excepţionale şi nu există norme imperative.

Administraţia publică este compartimentată pe orizontală şi verticală. Este

dimensiunea care exprimă realitatea că administraţia publică este sistematizată, pe de o parte,

pe verticală, adică divizată pe grupe şi servicii şi pe de altă parte, pe orizontală, fiind vorba de

organizarea la nivel naţional (administraţia publică centrală) şi la nivel local (administraţia

publică locală).

Spre exemplu în cadrul Primăriei Sectorului 1 Municipiul Bucuresti există o diviziune pe

Direcţii. În cadrul fiecărei Direcţii există Servicii si Birouri. Pe lângă această structură a

aparatului de specialitate, există servicii publice de interes local subordonate Consiliului local

şi structurate la randul lor pe Servicii şi Birouri.

Administratia publica este ierarhizată şi ordonată. Această trăsătură face referire în

principal la resursele umane, adică la ordonarea pe verticală - în etaje şi grade – respectiv pe

orizontală în tranşe. Organul situat la unul din etaje exercită puterea/ autoritatea ierarhică

asupra organului situat la etajul inferior care la rândul său este subordonat ierarhic organului

aflat la etajul superior, dacă acesta există.

În ceea ce priveşte rolul ordonării, ierarhia administrativă imită pe cea militară, fiind

un procedeu, principiu, care asigură disciplina administraţiei cu privire la: transmiterea

ordinelor prin relee successiv, repartizarea responsabilităţilor, supravegherea îndeplinirii

atribuţiilor

Faţă de cele mai sus expuse se desprinde concluzia că puterea ierarhică este definită ca

o putere de comandament şi control cu efecte în două planuri respectiv asupra funcţionarilor

numiţi/aleşi (personalului tehnico-administrativ) şi asupra actelor emise de autoritatea

inferioară: controlul administrativ, controlul ierarhic (din interior) sau de tutelă (din exterior),

controlul judecatoresc, exercitat de organisme jurisdicţionale din sistemul administraţiei

publice

Administraţia publică este remunerată, civilă, egalitară si laică:

remunerată – funcţiile publice sunt remunerate din bugetul public.

civilă – administraţia publică este o administraţie civilă, spre deosebire de administraţia

militară şi satisface nevoi publice, altele decât cele care implică forţele armate.

egalitară - presupune respectarea principiului egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa

administraţiei. Administraţia publică furnizează servicii tuturor, fară distincţie de sex, rasă,

naţionalitate ori convingere politică.

laică – potrivit reglementărilor Constituţiei în vigoare, administraţia publică din

Romania nu include cultul religios cu caracter de servicii publice.

Administraţia publicţ este formalistă, scrisă şi birocratică:

formalistă – actionează după anumite proceduri statale prin lege.

scrisă - deciziile administraţiei sunt întemeiate prin act şi fapte consemnate în înscrisuri

care sunt date spre păstrare la arhivă.

birocratică – instalată în cazul unor localuri denumite în mod frecvent Birouri, de unde

acţionează personalul sau divizat pe grupe şi servicii.

Administraţia publică este permanentă foloseşte de regulă funcţionari permanenţi,

avand astfel continuitate, formează anumite corpuri (Corpul Funcţionarilor Publici).

Avand în vedere că sarcinile administraţiei publice sunt diverse, tehnicitatea este

cunoscută ca fiind de esenţa administraţiei în variile ei domenii de activitate. Astfel, sunt

folosiţi veritabili tehnicieni: ingineri, medici, jurişti, economişti, psihologi. Faţă de această

realitate, se impune ca administraţia publică să aibă un personal pur administrativ de formaţie

extrem de solidă, astfel încât să poată însuşi tehnicitatea domeniului din serviciul sau, cel

puţin la esalon superior.

Administraţia publică se alfă în continuă expansiune. În condiţiile aderării la Tratatul

Atlanticului de Nord şi integrării în Uniunea Europeană, există o creştere substanţială a

serviciilor publice: apar servicii publice comunitare noi în domeniul asistenţei sociale,

învăţământului, economiei, în care statul şi colectivităţile locale trebuie sa facă faţă noilor

nevoi sociale prin diversificarea serviciilor publice; sunt multiplicate contractele

administraţiei publice încheiate cu cei administraţi, ca urmare a asumării de sarcini noi.

Astfel, se mareşte câmpul activităţi administraţiei publice şi apar intervenţii noi în viaţa

particularilor.

Comunicarea - Promovarea Publică. Comunicarea poate fi formal definită ca orice

proces prin care premisele decizionale sunt transmise de la un membru al unei instituţii la

altul. Comunicarea însoţeşte activitatea instituţiilor publice, contribuind la realizarea în bune

condiţii a acesteia.

Comunicarea publică se referă atât la schimbul şi împărtaşirea de informaţii de utilitate

publică, cât şi menţinerea liantului social.

Comunicarea în instituţii este un proces bilateral: el presupune atât transmiterea ordinelor,

informaţiei şi sfaturilor la un centru de decizie (adică un individ învestit cu responsabilitatea

de a lua decizii), cât şi transmiterea deciziilor luate de la acest centru în alte părţi ale

instituţiei. Mai mult, este un proces care se desfăşoară în sus, în jos şi lateral în instituţie.

Canalele de comunicare în instituţiile publice pot fi de două feluri: formale şi informale.

Prin canalele formale se transmit fluxurile informaţionale oficiale. Canalele informale de

comunicare se stabilesc în general între persoane şi grupuri informale. Acestea sunt formate

din angajaţi care au interese comune sau afinităţi. Informaţiile transferate prin aceste canale

sunt neoficiale şi au un caracter personal sau general: ele nu sunt verificate.

Comunicarea instituţională este o comunicare extraorganizaţională prin care instituţia din

administraţia publică urmăreşte să-şi întărească imaginea, să suscite în jurul ei un climat de

încredere şi simpatie din partea cetăţenilor.37

Comunicarea externă a instituţiei publice contribuie la notorietatea şi imaginea

organizaţiei în instituţie.Ea îndeplineşte atfel, totodată funcţia de promovare a instituţiei

publice a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale.

Comunicarea cu rol de promovare reprezintă, în realitate, un caz aparte, pentru că, deşi

literatura de specialitate o considera fără excepţie ca făcând parte din comunicarea externă, ea

se desfăşoară unilateral, dinspre instituţia publică către mediul exterior al acesteia. În această

situaţie, nu mai sunt membrii organismului public cei care intreţin legatura cu exteriorul, ci

organizaţia ca instituţie. Ea dă informaţii despre serviciile care le oferă, încearcă să-i

amelioreze imaginea de ansamblu sau, pur si simplu, vrea să facă cunoscute şi să-şi

promoveze valorile.38

Prin însăşi natura ei, administraţia publică depinde de comunicare:

- comunicarea între diferitele niveluri ale administraţiei publice;

- comunicarea pe acelaşi nivel;

- comunicarea între administraţie şi executivul social;37 Alexandru Nedelea – Marketing în Administraţia Publică38 V. A. Munteanu – Marketing public, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2006

- comunicarea între administraţie şi autoritatea politică;

- comunicarea în mediul social;

Devine din ce în ce mai importantă atât pentru administraţie, cât şi pentru clienţii acesteia

– contribuabili, cetăţeni, grupuri de interese, autoritatea politică -, dezvoltarea canalelor de

comunicare cu “lumea de afaceri”.

Formele principale prin care se concretizează acest tip particular de comunicare sunt:

publicitatea – prin mass-media sau prin propriile materiale publicitare;

sponsorizările – finanţarea activităţilor culturale sau sportive;

mecenatul – ajutor financiar sau logistic acordat artiştilor, organizaţiilor umanitare sau

non-profit;

articole care prezintă organizaţia în publicaţiile de specialitate;

organizarea de standuri la târguri şi forumuri;

organizarea de zile ale porţilor deschise;

acţiuni de consiliere şi ajutorare a altor instituţii, similare (dar care în mod real nu sunt

concurenţiale) prin detaşarea temporară de personal.

Exista aşadar, o multitudine de forme de promovare a imaginii, valorilor sau serviciilor

specifice instituţiei publice. Cea mai eficientă şi mai ieftină formă de promovare este însă, cel

mai adesea, ignorată. Ea se află la îndemâna tuturor funcţionarilor şi constă în reliefarea

permanentă a aspectelor pozitive ale organismului public din care fac parte, cu ocazia

contactelor cu mediul extern, fie acestea personale sau profesionale. Ideea este că fiecare

funcţionar public îşi poate asuma fără probleme rolul de comunicator extern, mesajul său fiind

centrat pe seriozitatea, eficienţa şi calitatea de care dă dovada instituţia. Acest lucru presupune

ca funcţionarul public să ştie ( ceea ce ţine de eficienţa comunicării interne ), să creadă, (este

vorba de coerenţa dintre discursul pe care îl afişează şi acţiunile sale concrete), şi să vrea

(adică să simtă nevoia să vorbească despre instituţia de administraţie publică, ceea ce trimite

la ideea de motivaţie).

Comunicarea în instituţiile publice se realizează prin:

comunicarea orală (verbală) – de exemplu comunicarea dintre funcţionar şi cetăţean la

ghişeu sau la birou

comunicarea scrisă

Instituţiile din administraţia publică urmăresc ca, prin intermediul comunicării, să obţină

următoarele facilităţi:39

-identificarea- ce răspunde nevoilor instituţiilor administrative de a-şi asigura

notorietatea şi de a-şi face cunoscute competenţele;39 F. Dubois – Les politiques de communication externe des collectivités territoriales, Université de Lille III, Lille, 1994

-informarea – care urmăreşte să facă cunoscută corpului social acţiunea administrativă;

-realizarea unei educaţii sociale – ce corespunde, sub forma de sfaturi, recomandări, rolului

din ce în ce mai important al instituţiilor publice în cadrul vieţii sociale.

Autoritatea publică urmăreşte, prin comunicare, o relaţie de proximitate cu cetăţeanul;

apropiindu-se de acesta şi intrând în dialog, îi cunoaşte cerinţele, doleanţele.40

În procesul de comunicare pot apărea următoarele bariere comunicaţionale:

a) La nivelul emiţătorului şi al receptorului:

- starea emoţională a receptorului;

- rutina, care influenţează receptivitatea;

- imaginea de sine a emiţătorului şi a receptorului şi imaginea despre interlocutor;

- caracterizarea diferită a situaţiei de comunicare de către emiţător şi receptor;

- lipsa atenţiei în receptarea mesajului;

- concluzii grăbite asupra mesajului;

- lipsa de interes a receptorului faţă de mesaj;

- sentimentele şi intenţiile participanţilor la situaţia de comunicare.

b) La nivel de limbaj:

- aceleaşi cuvinte primesc sensuri diferite pentru persoane diferite, în special din cauza

diferenţelor în planul pregătirii şi al experienţei;

- dificultăţi de exprimare; exprimarea cu stângăcie a mesajului de către emiţător;

- utilizarea de cuvinte sau expresii confuze.

c) La nivelul contextului:

- context fizic necorespunzător (poluare fonică ridicată);

- suporţi informaţionali necorespunzători.

Diversitatea cauzelor care determină dificultăţile şi perturbările aferente procesului de

comunicare face obligatorie existenţa în cadrul respectivului sistem a posibilitaţilor de reglare,

de adaptare şi de transformare41. Elementul central al acestei reglări este reprezentat de feed-

back, care îi permite receptorului ( de exemplu, cetăţeanul) să-şi emită reacţiile, iar emiţătorul

( de exemplu, funcţionarul public, purtătorul de cuvânt al instituţiei, etc) să le înregistreze.

Abilitatea comunicatorului de a răspunde adecvat feed-back-ului este determinantă pentru

eficienţa comunicării.

Funcţiile feed-back-ului sunt următoarele42:

a) funcţia de control al înţelegerii, al receptării în bune condiţii a mesajului;

40 V. A. Munteanu – Marketing public, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 200641 I. Chiru – Comunicare interpersonală, Ed. Tritonic, Bucureşti, 200342 J. C. Abric – Psihologia comunicării, Iaşi, 2002

b) funcţia de adaptare a mesajului la caracteristicile actorilor, la dificultăţile întâmpinate

sau alte evenimente care presupun o modificare a conţinutului sau a formei;

c) funcţia de reglare socială prin flexibilitatea rolurilor şi funcţiilor îndeplinite de diverşi

actori, în măsură să faciliteze înţelegerea punctului de vedere al celuilalt;

d) funcţia socio-afectivă: feed-back-ul creşte siguranţa internă şi satisfacţia actorilor.

Comunicarea interpersonală în administraţia publică

Una dintre dificultăţile derulării unui proces de comunicare eficient este generată de

disonanţa cognitivă. Aceasta presupune selectarea surselor de informare în conformitate cu

propriile convingeri ale entitaţilor implicate în transmiterea sau receptarea mesajului

comunicat.

Fenomenul disonanţei cognitive este foarte obişnuit în administraţia publică. Astfel, când

un grup se constituie pentru a discuta diferite probleme, constatăm că, de la şefii

departamentelor, la ministere, la directori generali, la secretari de stat, etc, fiecare găseşte

grupul unde unde ceilalţi au aceeaşi viziune asupra problemelor. Cand întâlnirea începe şi

membrii grupului îşi expun opiniile personale, ei aud propriile puncte de vedere prezentate în

cuvinte diferite şi pleacă întăriţi în convingerile lor iniţiale, care sunt asemănătoare cu ale

celorlalţi.

În plus, şi în rândul funcţionarilor publici se manifestă un mecanism psihologic care

acţionează în sensul respingerii şi al deformării informaţiilor şi realităţilor care nu sunt în

concordanţă cu propriile convingeri.

De asemenea, pot fi identificate situaţii în care funcţionarii publici s-au dovedit total

opaci, nereceptivi faţă de faptele care le-au fost prezentate prin procesul de comunicare

cetăţean-instituţie de administraţie publică. Se întâlnesc frecvent situaţii în care funcţionarul

oferă impresia că ascultă, deşi, în realitate, nu este atent. Este doar politicos, rămânând liniştit

până când îi vine rândul să vorbească, timp în care îşi trece în revistă propriile argumente.

Răpunsul său este, aproape în întregime, nepotrivit cu cele spuse de vorbitorul anterior,

ignorând complet punctele de vedere expuse de cetăţean. Ca urmare, asemenea respingere

evidentă pune o problemă reală de comunicare şi trebuie recunoscută ca atare.43

Pentru reducerea influenţei barierelor în comunicarea scrisă, şi chiar înlăturarea acestora,

materialul informativ trebuie elaborat în funcţie de receptor.

Comunicarea externă a administraţiei publice Aflată într-un contact permanent şi

direct cu mediul social, instituţia publică preia “şocurile” provenite de la acesta şi încearcă să

le răspundă prin iniţierea, la nivel organizaţional, a unor demersuri orientate spre schimbări,

43 H. A. Simon, V.A. Thompson, D. W. Smithburg – Administraţia publică

transformări, reechilibrări44. Pe de altă parte, orice transformare sau schimbare este resimţită

şi în exterior, administraţia influenţând şi modelând, la rândul ei, mediul social.

În cadrul proceselor de comunicare externă a administraţiei publice este posibil să apară

bariere comunicaţionale:

între diferitele instituţii ale administraţiei publice, din cauza gradului ridicat de

specializare a fiecăreia, neacordării importanţei cuvenite colaborării între instituţii;

între administraţia publică şi cetăţeni

Comunicarea între instituţia publică şi cetăţeni;Comunicarea publică

Autorităţile publice trebuie ca, prin întreaga lor activitate, să urmărească satisfacerea

interesului general al populaţiei, iar instituţiile administraţiei publice au obligaţia să se apropie

de membrii colectivităţilor locale şi să menţină un contact permanent cu aceştia. În acest sens,

administraţia publică trebuie să comunice, să fie deschisă dialogului, să respecte şi să ia în

considerare cetăţeanul.

Instituţiile administraţiei publice recurg la comunicare în cadrul acţiunilor întreprinse sau

al relaţiilor pe care le stabilesc.

Comunicarea publică reprezintă forma de comunicare ce însoţeşte activitatea instituţiilor

publice în vederea satisfacerii interesului general. Mesajele transmise cuprind informaţii de

utilitate publică. Astfel comunicarea publică trebuie să facă cunoscute cetăţenilor existenţa

oraganizaţiilor din sectorul public, modul de funcţionare şi atribuţiile acestora, legalitatea şi

oportunitatea deciziilor adoptate. Totodată, prin comunicarea publică se urmăreşte

cunoaşterea nevoilor şi dorinţelor populaţiei pentru ca instituţiile publice, prin rolul şi

atribuţiile pe care le deţin, să vină în întâmpinarea acestora, realizând astfel un interes general.

Comunicării publice îi revine rolul de a convinge, că prin politicile instituţionale realizate,

precum şi prin deciziile publice adoptate, se urmăreşte un interes general, obţinându-se astfel

adeziunea cetăţenilor.

Cetăţeanul trebuie să fie informat cu privire la existenţa şi modul de funcţionare a

serviciilor publice, trebuie ascultat când îşi exprimă nemulţumirea, trebuie să-i fie luate în

considerare dorinţele şi nevoile.

În literatura de specialitate întâlnim următoarele categorii de comunicare publică45:

- comunicarea instituţiei prezidenţiale:

- comunicarea guvernamentală: a guvernului, ministerelor şi celorlalte structuri

subordonate guvernului;

- comunicarea parlamentară;

44 Lucica Matei – Management public45 A. Martereau – Communication publique teritoriale, Les editions de C.N.F.P.T., Paris, 1996

- comunicarea organismelor publice, altele decât cele incluse în cadrul comunicării

guvernamentale, precum şi a intreprinderilor de interes public;

De exemplu în cadrul instituţiilor publice locale, comunicarea publică are următoarele

forme:

- punerea la dispoziţia cetăţenilor a informaţiilor de interes local;

- prezentarea şi promovarea serviciilor publice oferite de colectivităţile locale;

- promovarea instituţiilor publice şi a colectivităţilor teritoriale.

Cetăţenii vin în contact cu instituţiile publice locale şi, ca urmare, au nevoie să ştie cum se

adresează pentru satisfacerea unui interes legitim, ce documente trebuie să completeze, ce

proceduri trebuie să urmeze. Instituţiilor publice locale le revine obligaţia de a pune la

dispoziţia publicului informaţii cu caracter practic, de natură să facă cunoscute cetăţenilor

regulile pe care trebuie să le respecte în demersurile lor, să le înlesnească accesul acestora în

raport cu serviciile publice locale.46

O relaţie deschisă, de parteneriat, va uşura fluxul de informaţii în ambele sensuri.

Iniţiatorul acestei relaţii trebuie să fie instituţia administrativă, care are obligaţia să caute

modelele cele mai eficiente şi specifice pentru realizarea feed-back-ului şi pentru cunoaşterea

resurselor locale.

Buna funcţionare a comunicaţiilor facilitează administrarea şi controlul proceselor de

prestare, al operaţiilor din care se compun diferitele procese şi are un impact puternic asupra

comportamentului funcţionarilor publici, a eficienţei şi oportunităţii în interacţiunile cu cele

mai diverse categorii de cetăţeni.

Prin comunicaţiile interne raţional organizate şi funcţionale, personalul este în mod

continuu informat despre tot ceea ce se întâmplă în cadrul instituţiei administrative.

Comunicaţiile interne joacă un rol important şi pe linia instruirii şi a motivării personalului,

contribuind în acest fel la realizarea calităţii prestaţiilor şi la o mai bună satisfacere a nevoilor

şi exigenţelor cetăţenilor.47

Instituţiile publice pot recurge la o paletă largă de tehnici şi mijloace de comunicare

precum: publicaţii, broşuri specializate, afişaj, canale de televiziune, presa.

Comunicarea între funcţionarul public şi cetăţean În procesul comunicării, relaţia

funcţionar public-cetăţeni constituie substanţă a actului de administraţie publică.Unităţile

comunicaţionale, respectiv funcţionarul public (ca emiţător) şi cetăţeanul (ca receptor de

mesaje) au obiective clare: emiţătorul îşi propune să informeze, să convingă, să îndrume, să

capteze interesul, să fie eficient, iar receptorul se va strădui să fie atent, să înţeleagă, să reţină.

46 F. Coman – Kund – Politica de comunicare externă a colectivităţilor locale, Editura Economică, Bucureşti, 200047 A. Vorzsak (coord.) – Marketingul serviciilor, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004

Comunicarea cu cetăţenii se realizează prin: expuneri, activităţi de informare, dezbateri,

sesiuni de comunicări, programe de investigare, activităţi cu caracter cultural-educativ,

participare la concursuri, publicaţii proprii, afişiere, transmiterea prin forme scrise sau orale

de informaţii diverse spre şi dinspre structurile de conducere şi de specialitate ale instituţiilor

de administraţie publică.

Liderii din administraţia publică trebuie să acorde o atenţie deosebită antrenării

funcţionarilor publici în facilitarea comunicării dintre aceştia şi cetăţeni. În acest sens, putem

identifica următoarele sarcini:

- diagnosticarea problemelor;

- culegerea, verificarea şi diseminarea informaţiilor;

- trasmiterea rezultatelor evaluării informaţiilor;

- rezolvarea conflictelor.

Pentru realizarea acestor sarcini, pot fi avute în vedere următoarele căi de rezolvare:

- ascultarea activă;

- stimularea autoanalizării problemelor;

- controlul tonului vocii;

- cultivarea întelegerii şi toleranţei;

- detensionarea atmosferei.

Parteneriatul interactiv funcţionar public-cetăţean presupune circulaţia informaţiei în

ambele sensuri. Dincolo de aspectele oficiale, instituţionale, relaţia funcţionar public-cetăţean

trebuie să conţină o anumită doză de informaţii.

Comunicarea este absolut esenţiala pentru organizare. Este evident că fără comunicare nu

poate fi organizare, căci atunci nu există posibilitatea ca grupul să influenţeze

comportamentul individului. Pe lângă aceasta, disponibilitatea anumitor tehnici de

comunicare va determina, în mare parte, modul în care funcţiile de luare a deciziilor pot şi

trebuie distribuite în instituţie.48

Din punct de vedere al legislaţiei în vigoare, instituţiilor publice le revine

responsabilitatea informării cetăţenilor (informare exactă şi simplă), a primirii lor în audienţă

şi a consultării acestora în problemele care-i privesc.

Prezentarea structurii responsabile Departamentul responsabil de relaţia cu publicul

este Serviciul Registratura, Relaţii cu Publicul din cadrul Direcţiei de Comunicare, Integrare.

Compartimenul prin structura sa este prevazut cu un numar de 12+1 funcţionari

publici, dintre care doar 2 posturi cu studii medii pentru partea de registratură.

48 Herbert A. Simon – Comportamentul administrativ

Principalele atribuţii ale serviciului prevazute în Regulamentul de Organizare şi

Funcţionare a Primăriei Sectorului 1 sunt:

- asigură accesul la informaţiile de interes public din oficiu sau la cerere;

- are obligaţia să comunice din oficiu urmatoarele informaţii de interes public:

- actele normative care reglementeazţ organizarea şi funcţionarea autorităţii sau

instituţiei publice;

-structura organizatorică, atribuţiile departamentelor, programul de funcţionare,

programul de audienţe şi autorităţii sau instituţiei publice;

-numele şi prenumele persoanelor din conducerea autorităţii sau a instituţiei publice şi

ale funcţionarului responsabil cu difuzarea informaţiilor publice;

-coordonatele de contact ale autorităţii sau instituţiei publice, respectiv: denumirea,

sediul, numerele de telefon, fax, adresă de e-mail şi adresa paginii de internet;

-sursele financiare, bugetul si bilanţul contabil;

-programe şi strategii proprii;

-lista cuprinzînd documentele de interes public;

-lista cuprinzând categoriile de documente produse şi/sau gestionate, potrivit legii;

modalităţile de contestare a deciziei autorităţii sau a instituţiei publice în situaţia în care

persoane se consideră parte vatamată în privinţa dreptului de acces la informaţiile de interes

public solicitate.

- asigură persoanelor, la cererea acestora, informaţiile de interes public solicitate în

scris sau verbal;

- asigurarea informaţiilor de interes public se poate realiza daca sunt intrunite

condiţiile tehnice necesare şi în format electronic;

- are obligaţia să precizeze condiţiile şi formele în care are loc accesul la informaţiile

de interes public şi să furnizeze pe loc informaţiile solicitate, în situaţia în care acestea sunt

deţinute în cadrul serviciului;

- îndrumă persoanele să solicite în scris informaţia de interes public;

- asigură programul stabilit de conducerea autorităţii sau instituţiei publice, care este

afişat la sediul acesteia şi care se va desfăşura în mod obligatoriu astfel : luni, marţi şi joi între

orele 08.30 – 18.30 ; miercuri şi vineri 08.30 –16.30 - va primi, va înregistra şi se va îngriji de

rezolvarea petiţiilor ;

- pentru rezolvarea temeinică şi legală a petiţiilor, le va îndruma către compartimentele

de specialitate, cu precizarea termenului de trimitere a răspunsului;

- are obligaţia să urmarească soluţionarea şi redactarea în termen a răspunsului;

-asigură expedierea răspunsului către petiţionar a petiţiilor înregistrate în cadrul

compartimentului, îngrijindu-se şi de clasarea şi arhivarea petiţiilor;

- asigură îndreptarea petiţiilor greşit înregistrate către autorităţile sau instituţiile publice

în a căror atribuţii intră rezolvarea problemelor semnalate în petiţii;

- întocmeşte semestrial raportul privind activitatea de soluţionare a petiţiilor din cadrul

instituţiei publice;

- actualizează anual un buletin informativ care va cuprinde informaţii de interes public;

- realizează materiale informative specifice;

- coordonează elaborarea şi difuzarea către populaţie a pliantelor, ghidurilor şi

materialelor informative, destinate tuturor celor interesaţi care să contribuie la alcătuirea unei

imagini corecte despre instituţie şi activităţile ei;

-colaborează cu compartimentul de informatică în vederea asigurării accesului la

informaţiile publice, şi prin intermediul mijloacelor informatice (internet, intranet, etc);

Implementarea unui management al calităţii.La nivelul Serviciului s-a implementat

un management al calităţii prin instalarea unui program de registratură computerizat Ara

Dava. Acest program uşurează munca prin faptul că situaţiile centralizatoare se pot întocmi

mult mai uşor.

Serviciul Imagine, Cultura, Presa, realizează, prin activitatea desfăşurată, imaginea

publică a Primăriei Sectorului 1. Administraţia publică locală se remarcă prin activităţile pe

care le comunică cetăţenilor şi are nevoie de încrederea acestora în toate demersurile sale.

Organizarea procesului de comunicare este o importantă atribuţie a managementului

organizaţional fără de care nu se poate realiza o atribuire corecta a rolurilor. Sistemul

comunicaţional este cel care creează condiţiile optime pentru schimbul de informaţii.

Serviciul Imagine, Cultura, Presă asigură si coordonează producerea integrală şi

unitară a mesajului public al autorităţii locale şi coordonează răspândirea informaţiilor publice

prin toate mijloacele specifice. Existenţa serviciului se justifică prin nevoia autorităţilor locale

de a comunica tuturor contribuabililor elementele esenţiale ale administrării bugetului public

şi al activităţii administraţiei locale, prin necesitatea de a construi o imagine credibilă, care să

fie recunoscută de toata lumea si de a prezenta aceasta identitate în mod profesional si

obiectiv.

În perioada menţionată, activitatea serviciului a fost marcată de diversitate şi dinamism,

datorită acţiunilor multiple pe care le-a iniţiat sau la care a participat.

Împletind creativitatea cu seriozitatea şi efortul susţinut, funcţionarii serviciului au reuşit

să dezvolte mai multe programe şi să rezolve probleme ale comunităţtii locale, să menţină

relaţii de colaborare cu societatea civilă, precum şi să desfăşoare multe alte activităţi aflate în

competenţa serviciului.

Obiectivele Serviciului Imagine, Cultură, Presă sunt:

- realizarea unei comunicări cât mai bune a instituţiei cu cetăţenii (prin mass-media,

revista Vocea Primăriei, dezvoltarea si administrarea site-ului propriu si a altor site-uri de gen,

precum şi comunicări punctuale prin scrisori, vizite în teritoriu, răspunsuri la sesizări,

informări la solicitări în baza legii 544/2001);

- construirea unui implicări cât mai active a instituţiei în viaţa comunităţii (prin

marcarea cu ajutorul unor evenimente culturale a momentelor importante din viaţa

comunităţii – evenimente organizate împreună cu şcolile din sector si cu Clubul Seniorilor);

- sensibilizarea opiniei publice asupra unor probleme de interes general legate de

subiecte ca protecţia mediului, sănătatea publică sau problemele persoanelor cu dizabilităţi;

- colaborarea cu instituţii de cultură (teatre, edituri, artişti) pentru încurajarea participării

populaţiei la viaţa culturala a oraşului;

- încurajarea participării cetăţeneşti prin generarea unor dezbateri publice pe anumite

teme de interes local sau general;

Dintre activităţile Serviciului Imagine, Cultură, Presă se remarcă: editarea monitorului

instituţiei – lunarul “Vocea Primariei”, iniţierea unor proiecte în parteneriat cu societatea

civilă, realizarea unor acţiuni artistice, culturale si sportive la care să participe copii si tineri

ori persoane vârstnice, realizarea unor dezbateri pe teme de interes ale cetăţenilor sectorului,

realizarea unor programe civice educaţionale, comunicarea permanentă cu toate instituţiile de

presa, monitorizarea presei, administrarea site-ului propriu www.primariasector1.ro si

colaborarea cu portalul www.domnuleprimar.ro.

O mare parte din aceste evenimente au fost finanţate de la bugetul local, dar Serviciul

a beneficiat şi de sponzorizări de la diferite societăţi comerciale.

Enumerăm principalele acţiuni care au avut loc în anul 2007 şi care au vizat în

principal, copiii de la şcolile din sector, vârstinicii sau subiecte de interes general:

-“Cu Irina la cafea” – Dragobetele

- Comunicarea în situaţii de urgenţă

- Moştenirea culturala shakespeariană

- Festivalul Arhitecturii

- Celebrarea zilei Europei

- Zilele Culturii Aromane

- Sectorul 1 – Poarta României în Europa

- Concertul de Crăciun

- Cupa Sectorului 1 – Etapa I

- Delegaţia Bulgară

- Festivalul Naţional de Creativitate

Serviciul Integrare Europeana, Obiective specifice:

1. Crearea unei imagini de organizaţie deschisă cooperării la nivel european, internaţional

şi către socitatea civilă.

2. Atragerea societăţii civile la activităţile care au legatură cu procesul de integrare

europeană şi participarea la programele societăţii civile în domeniul integrării europene.

3. Creşterea capacităţii instituţionale în ceea ce priveşte procedurile europene cu privire la

derularea fondurilor de preaderare, de coeziune şi a celor structurale

4. Modernizarea managementului resurselor umane, elaborarea si implementarea de

planuri de instruire a personalului

5. Dezvoltarea cooperării externe cu autorităţi ale administraţiei locale din ţările Uniunii

Europene

Indici de performaţă

- încadrarea în termenele stabilite pentru activităţi (100%)

- numarul întălnirilor cu reprezentanţi ONG - 4

- numarul proiectelor de acorduri de cooperare propuse - 4

- numarul entităţilor administrative din alte ţări la care s-au trimis scrisori de intenţie- 7

- numarul de cursuri de perfecţionare la care au participat angajaţii serviciului - 8

Scurtă prezentare a programelor desfăşurate

-Amplasarea unui punct de informare europeană in locaţia unde s-a desfăşurat Festivalul

Europa Fest, organizat pentru sărbătorirea Zilei Europei-9 mai

-. Amplasarea unui punct de informare europeană in Parcul Herăstrău, cu ocazia organizării

Cross-ului Macadam

- Derularea în cadrul instituţiei a campaniei “ Eu nu dau şi nu iau şpagă”, initiată de Ministerul

Integrării Europene. Distribuire pliante, lipire afişe, chestionare cetăţeni.

- Organizarea evenimentului “West Meets East in Times of Change” – masa rotundă organizată

în Cadrul Centrului Metropolitan pentru Tineret pe tema politicilor sociale abordate de către

tineri. Printre participanţi s-au numărat reprezentanţi ONG pentru tineret din România, Franţa,

Italia si Rusia, precum şi studenţi ai Universităţii Naţionale de Teatru si Film

- Elaborarea documentaţiei necesare pentru accesarea fondurilor UE în vederea înfiinţării unei

agenţii locale de management al energiei prin programul comunitar “Intelligent Energy

Europe”. Proiectul a fost aprobat si s-a semnat contractul cu Comisia Europeana.

- Parteneriat cu Asociaţia Naţională de Lobby şi Negociere pentru proiectul “Democraţie prin

transparenţă decizională într-o Europă extinsă”, depus pentru finanţare prin Programul

Societatea Civilă. Proiectul vizeză creşterea gradului de implicare a ONG la promovarea

participării cetăţeneşti în structurile democratice prin organizarea de servicii de formare şi

consiliere pentru cetăţeni. Proiectul nu a primit finantarea solicitata de la Uniunea Europeana.

- Intâlnire pentru schimb de informaţii şi discutare modalităţi de colaborare cu reprezentanţii

UNIMPRESA – Uniunea Întreprinderilor Italiene din România.

- Întalnire cu CENTRAS –Centrul de Asistenţă pentru Organizaţii Neguvernamentale în vederea

dezvoltării unei metodologii pentru acordarea de finanţare pentru ONG-uri de la bugetul local,

conform legii nr. 350/2005.

- Elaborarea documentaţiei necesare pentru accesarea fondurilor UE în vederea înfiinţării unei

agenţii locale de management al energiei prin programul comunitar “Intelligent Energy

Europe”. Proiectul a primit aprobarea din partea Comisiei Europene.

- Derulari negocieri cu oficialităţi ale oraşului Ruse din Bulgaria:

- vizite reciproce;

- propunere spre adoptare a H.C.L pentru aprobarea semnării acordului de cooperare;

- semnarea acordului de cooperare in cadru festiv la Bucureşti

- Lansarea unor legături de colaborare cu Sectorul XV Budapesta. Negocieri în derulare pentru

semnarea unui Acord de Cooperare. Schimb de corespondenţă şi vizita reprezentanţilor

Consiliului Local al Sectorului 1 la Budapesta.

Adoptarea Hotărârii de Consiliu pentru aprobarea Acordului de cooperare.

Serviciul de Sinteză şi Preluare Sesizări Cetăţeni

- Personalul din cadrul serviciului, reprezintă autoritatea locală în relaţiile cu cetăţenii

care adresează, telefonic, petiţii în nume propriu.

- Serviciul de Sinteză şi Preluare Sesizări Cetăţeni este abilitat să transmită, către

compartimentele aparatului propriu ale Primariei Sectorului 1 şi societăţilor prestatoare de

servicii publice din Sectorul 1, sesizările telefonice ale cetăţenilor din sector, în vederea

soluţionării acestora.

- Prin intermediul aparaturii tehnice din dotare, personalul aflat in serviciu,

monitorizează programele principalelor posturi de televiziune naţională şi private, urmărind

problemele şi nevoile comunităţii, modul concret în care se reflectă activitatea autorităţilor

administraţiei publice locale în conştiinţa civică, dar şi eficientă actului decizional

administrativ la nivelul Municipiului Bucureşti si cu deosebire la cel al Sectorului 1.

Serviciul Relatii Internationale

- iniţiază relaţii de cooperare şi înfrăţiri cu instituţii şi organizaţii naţionale şi

internaţionale, precum şi cu autorităţi similare ale administraţiei publice locale din străinătate.

- elaborează documentaţia de promovare a protocoalelor de înfrăţire şi proiectelor

acordurilor de cooperare şi asociere în domenii de interes comun, între autorităţile

administraţiei publice locale din Sectorul 1 şi autorităţile similare din ţară şi străinătate.

- menţine legătura cu misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale statelor străine,

precum şi cu misiunile unor organisme internaţionale guvernamentale şi neguvernamentale

acreditate în România.

- organizează în colaborare cu Serviciul Imagine, Cultură, Presă, vizitele oficiale ale

unor delegaţii şi personalităţi din străinătate în Bucureşti şi în mod corelativ asigură

deplasările oficiale ale autorităţilor publice din Sectorul 1 în străinătate,la nivel de Primar,

reprezentanţi ai Consiliului Local şi personal cu funcţii de conducere şi execuţie din cadrul

Primăriei Sectorului 1.

Obiectivele strategice ale Primăriei Sector 1, stabilite în cadrul politicii din domeniul

calităţii şi confirmate prin declaraţia şi angajamentul Primarului Sectorului 1 se referă la:

1. Orientarea către cetăţeni si comunitatea locală

2. Eficienţa şi eficacitatea proceselor interne

3. Implicarea şi conştientizarea personalului Primariei Sectorului 1

4. Îmbunătăţirea continuă a Sistemului de Management al Calităţii şi a performanţei

globale a Primăriei.

CONCLUZII SI PROPUNERI

Formulez urmatoarele propuneri “de lege ferenda”, in vederea imbunatatirii cadrului

legal existent si a modului de colaborare intre autoritatile administratiei publice cat si intre

structurile unei administratii publice locale sau centrale:

I. Remodelarea art. 5 si art. 12 alin. 2 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la

informatiile de interes public in care se prevede ca

” Raspunderea pentru aplicarea masurilor de protejare a informatiilor apartinand

categoriilor prevazute la alin. (1) revine persoanelor si autoritatilor publice care detin astfel

de informatii, precum si institutiilor publice abilitate prin lege sa asigure securitatea

informatiilor.”

Justificare. Articolul 5 al Legii nr. 544/2001 impune autoritatilor si institutiilor publice

obligatia de a comunica, din oficiu, prin publicarea unui buletin anual informativ, o serie de

informatii de interes public, enumerate limitativ. Intre acestea este si "lista cuprinzand

documentele de interes public". Acesta poate fi considerata o dimensiune arbitrara a legii in

masura in care determina, in mod evident, o selectie, anterioara publicarii, din partea

autoritatilor si institutiilor publice a informatiilor pe care le detin.

In acest continut normativ, se permite autoritatilor sa decida, in mod arbitrar, ca

anumite categorii de informatii nu ar fi de interes public, fara ca potentialii solicitanti de

informatii sa cunoasca care sunt categoriile de informatii la care, potrivit vointei autoritatii

sau institutiei publice, nu au acces.

Textul in discutie trebuie schimbat, in sensul obligarii institutiilor si autoritatilor

publice sa publice lista tuturor categoriilor de documente/informatii aflate in posesia lor, in

conditiile art. 8 din Legea nr. 16/1996 a Arhivelor Nationale si art. 10 - 15 din Ordinul de zi

nr. 217 din 23 mai 1996 - Instrucţiuni privind activitatea de arhivă la creatorii şi deţinătorii de

documente, aprobate de conducerea Arhivelor Naţionale.

Aceasta nu ar duce la divulgarea informatiilor pe care institutiile si autoritatile nu le

considera a fi de interes public, intrucat propunerea noastra are in vedere numai o indicare a

categoriei sau domeniului in care informatiile nu ar fi de interes public.

Solicitantii de informatii trebuie sa cunoasca toate categoriile de informatii/documente

detinute de autoritatile si institutiile publice, pentru a-si putea exercita in mod real si complet

dreptul de a cere informatii.

Lipsa unei astfel de modificari ar priva potentialii solicitanti de informatii, de date

complete privind activitatea institutiilor si autoritatilor publice, date necesare pentru a-si

formula cererile pe baza Legii 544/2001, inclusiv cu privire la informatiile considerate a nu fi

interes public de detinatorii informatiilor respective.

In concluzie, o astfel de modificare este necesara pentru ca in actuala alcatuire

normativa, in mare parte cu caracter dispozitiv si nu imperativ, se incurajeaza birocratia in

activitatea de relatii cu publicul, in sensul ca poate fi considerat de interes public si ceea ce

este considerat de catre o anume institutie sau autoritate publica a nu fi de interes public ceea

ce ingreuneaza circuitul administrativ al solicitarilor formulate in baza Legii nr. 544/2001.

Propunerile

1. Completarea art. 12 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informatiile de

interes public cu noi alineate (3) (4) care sa prevada ca:

(3) “Autoritatile sau institutiile publice, vor elabora propriile regulamente privind

stabilirea unor măsuri pentru asigurarea liberului acces la informaţiile de interes public, in

conformitate cu prevederile legii”

(4) Prin regulamentele proprii, vor fi stabilite si lista cuprinzand categoriile de

documente produse si/sau gestionate, lista cuprinzand documentele de interes public precum

si lista documentelor exceptate, potrivit legii.

2. Completarea art. 5 alin. 1 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la

informatiile de interes public, prin introducerea literei “j”, astfel:

lit. h) „lista cuprinzand categoriile de documente produse si/sau gestionate, potrivit legii”,

devine litera „g”, iar lit „g” lista cuprinzand documentele de interes public”, devine lit. „h”.

Litera „j”, va avea urmatorul continut: „lista documentelor exceptate de la accesul liber al

cetatenilor”

3. Modificarea art. 4. din HG nr. 123 / 2002 - Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informatiile de interes public care prevede ca:

(1) Pentru buna desfasurare a activitatii de informare si relatii publice in cadrul

autoritatilor si institutiilor publice, aceasta poate fi organizata cu urmatoarele componente:

a) informarea presei;

b) informarea publica directa a persoanelor;

c) informarea interna a personalului;

d) informarea interinstitutionala.

(2) Informarea directa a persoanelor si informarea presei sunt, potrivit legii,

componente obligatorii si nu exclud celelalte componente ale activitatii de informare si relatii

publice.

Astfel in noua modalitate normativa se propune la alin. 1, modificarea sintagmei

“aceasta poate fi organizata cu urmatoarele componente“ si eliminarea alin. 2 al art. 4, in

urmatoarea formulare :

“Pentru buna desfasurare a activitatii de informare si relatii publice in cadrul

autoritatilor si institutiilor publice, aceasta se organizeaza cu urmatoarele componente

obligatorii“:

a) informarea presei;

b) informarea publica directa a persoanelor;

c) informarea interna a personalului;

d) informarea interinstitutionala”

II. Completarea Sectiunii “A” pct. II – “Masuri pe termen mediu”, lit d) “publicarea si

actualizarea periodica, pe pagina oficiala de Internet a autoritatii publice, a unor materiale

cu caracter informativ” din Programul de masuri pentru combaterea birocratiei in activitatea

de relatii cu publicul, aprobat prin HG nr. 1723/2004 din 14/10/2004.

Justificare. Consideram ca este de domeniul logismului juridic ca orice interpretare a

unei norme juridice trebuie facuta sistematic, adica prin permanenta raportare a acesteia la

celelalte norme din cadrul aceluiasi sistem sau din afara sistemului.

In mod frecvent insa, din variate motive, interpretarea sistematica este abandonata si

creeaza diferite probleme de aplicare a dreptului administrativ.

Este si ratiunea pentru care consideram ca, sub aspectul tehnicii legislative este

recomandata folosirea unor prevederi exprese care sa inlature orice controversa de interpretare

si aplicare, fara a se intelege ca astfel se da curs paralelismului legislativ.

In situatia aici avuta in vedere, credem ca o varianta normativa optima ar fi aceea in

care la sintagma “publicarea si actualizarea periodica, pe pagina oficiala de Internet a

autoritatii publice, a unor materiale cu caracter informativ” s-ar adauga textul “in conditiile

HG nr. 1085/2003 pentru aplicarea unor prevederi ale Legii nr. 161/2003 privind unele

masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnitatilor publice, a functiilor

publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei, referitoare la

implementarea Sistemului Electronic National”

Propunere

   A. Autoritatile administratiei publice centrale si locale vor lua urmatoarele masuri:

 II. Masuri pe termen mediu:

“d) publicarea si actualizarea periodica, pe pagina oficiala de Internet a autoritatii

publice, a materialelor cu caracter informativ si formularelor administrative folosite in

relatiile cu cetatenii, in conditiile  HG nr. 1085/2003 pentru aplicarea unor prevederi ale

Legii nr. 161/2003 privind unele masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea

demnitatilor publice, a functiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea

coruptiei, referitoare la implementarea Sistemului Electronic National.”

BIBLIOGRAFIE:

1.Alexandru, Ioan

Cărăuşan, Mihaela

Bucur, Sorin

Drept Administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2005

2. Abric, Jean - Claude Tipologia Comunicării. Teorii şi metode, Editura Polirom, Iaşi

2002

3.Berciu – Drăghicescu, Adina

Iucu, Oana

Manual de secretariat şi aşistenţă managerială,

www.unibuc.ro/eBooks/stiinteADM

4. Chiru, Irena Comunicare interpersonală, Editura Tritonic, Bucureşti 2003

5. Dubois, DanielLes Politiques de communication externe des collectivés

territoriales, Université de Lille III, Lille, 1994

6. Haines, Rosemarie Comunicare în organizaţii 2008

7. Kund, ComanPolitica de comunicare externă a colectivităţilor locale, Editura

Economică, Bucureşti 2000

8. Marteau, A.Communication publique territoriale, Les editions de C.N.F.P.T,

Paris, 1996

9. Matei, Lucica Management Public, Editura Economică, Bucureşti 2007

10. Munteanu, V.A. Marketing public, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2006

11. Nedelea, AlexandruMarketing în administraţia publică, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti 2006

12.

Plumb, Ion

Androniceanu, Armenia

Abăluţă Oana

Managementul serviciilor publice, ASE, Bucureşti 2000

13. Şimon, A. Herbert

Comportamentul Administrativ-Studiu asupra proceselor de luare

a deciziilor în structurile administrative, Editura Ştiinţa, Chişinău

2004

14.

Şimon, A. Herbert

Thompson, V.A.

Smithburg, D.W.

Administraţia Publică, Editura Cartier, Chişinau 2003

15. Vorzsak, AlmosMarketingul Serviciilor - Probleme de ansamblu ale terţiarului,

Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2006

16. Zemor, PLa communication Publique, Presses Univerşitaires de France,

Paris, 1995

17. ***

Legea nr. 188 din Decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor

publici, publicată în Monitorul Oficial nr. 251 din 22 Martie 2004

18. ***Legea nr. 215 din 23 Aprilie 2001 privind administraţia publică

locală, publicată în Monitoul Oficial nr. 204 din 23 Aprilie 2001

19. ***

Legea nr. 90 din 26 Martie 2001 privind organizarea şi

funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicată în

Monitorul Oficial nr. 164 din 2 Aprilie 2001

20. ***Legea nr. 304/2004 privind Instituţia Prefectului, publicată în

Monitorul Oficial nr. 658 din 21 Iulie 2004

21. ***Ordonanţa nr. 81 din 30 August 2001 privind infăţişarea şi

organizarea Institutului Naţional de Administraţie;

22. ***

Legea nr. 188 din Decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor

publici, publicată în Monitorul Oficial nr. 251 din 22 Martie 2004

23. *** Constituţia României din 31/01/2003, www.constitutia.ro