se vorbesc de rău!“Săptămânal regional de atitudine şi cultură

Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu

*actualizat în fi ecare luni

Săptămânalul regional de atitudine şi cultură numărul 1,

Condeiul ardelean, îl puteţi achiziţiona prin

Poşta Română (abonamente) şi la vânzare liberă din:

Judeţul Mureş - Chioşcurile Symetria Târgu-Mureş, Luduş,

Târnăveni, Sovata, Ungheni, Cristeşti

Judeţul Braşov - Chioşcurile Roşii Braşov, Săcele, Codlea, Râşnov, Zărneşti, Predeal

Judeţul Covasna - Chioşcurile H-Press Sfântu-Gheorghe, Târgu-Secuiesc, Covasna, Baraolt - Chioşcurile Adrimar Sfântu-Gheorghe, Covasna, Întorsura-Buzăului

Adrian Păunescu s-a stins.

Flacăra va dăinui în veci!

De n-aş fi om, aş vrea să fi u un tricoloruitat în Munţii Apuseni.

(Adrian Păunescu)

Post Mortem

Cuvânt către Neamul Românesc: „Părinţii şi Ţara nu sSăptămânal regional de

AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAlba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu

De n-aş aş vrea sun tricoluitat în M

(Ad

Anul V, Serie Nouă - Nr. 156 (191), 12 Pagini, Preţ: 2 lei, Perioada: 12 - 18 noiembrie 2010

Foto: Jurnalul Naţional

In Memoriam Adrian Păunescu

1943 -

2010

Dragii mei compatrioţi, Vă scriu dintr-o situaţie mai puţin obiş-nuită. Nu, nu vă scriu din lagăr. Nu, nu din vreun azil politic pe care l-aş fi cerut în alte părţi. Nu vă scriu nici măcar din pogonul meu de libertate personală, ocrotit şi pregătit pen-tru a-l semnaliza în teritoriul liber de ură, de prejudecăţi, de ranchiună. Vă scriu, pur şi simplu, din ser-viciul de reanimare al Secţiei de Chirurgie Cardio-Vascu-lară a Spitalului de Urgenţă - Floreasca, din Bucureşti. Ani şi ani am evitat să calc treptele unui spital. Carmen, Ana-Maria, Andrei, prof. dr. Ionescu-Târgovişte, dr. Mi-hai Viorel, dr. Cristian Sera-fi nceanu au tot insistat să mă internez pentru a rezolva în fond durerile care m-au tot încercat. A venit însă într-o seară, într-o strictă complici-tate cu Ana-Maria, prof. dr. Mircea Beuran şi m-a con-vins, cu argumente serioase şi imbatabile, că, dacă vreau să trăiesc în continuare, trebuie să mă las pe mâna medicinei performante a momentului. M-am limpezit şi am decis că aşa voi face. A doua zi, la 13:30, conform făgăduinţelor, a venit Ambulanţa, cu medici si-guri pe ei înşişi, cu brancardieri hotărâţi, şi m-a luat. Jumătatea de oră trăită în Ambulanţă m-a costat, din punct de vedere nervos, jumătate de viaţă. Nu-ncăpeam pe targă. Îmi erau amenin-ţaţi genunchii de pragurile pe lângă care aveam să trecem, am fost internat în cea mai mare gra-bă la secţia condusă de marele medic Mircea Beuran. Căutările n-au încetat însă. Mi s-au făcut primele 15-20 de investigaţii. Între timp, a avut loc un dialog între cei doi profesori, care-şi împart acelaşi spital de urgenţă, dr. Beuran şi dr. Brădişteanu. Ei au ajuns la con-cluzia că problema mea principală e inima. Au decis să mă mute în zona dotată electronic pen-tru cele mai profunde determinări ale existenţei inimii în pieptul meu şi concluzia a fost că, de la etajul 1, trebuie să urc, neapărat, la 6. Din reanimarea urgentă a inimii, parcă din centrul ei magnetic, mă descriu şi îi de-scriu pe toţi cei din jurul meu, sub această perspectivă, a bătăliei pentru salvarea inimii. N-am crezut niciodată, în mod serios, că mă ameninţă moartea. Dar văd, în prea multe ziare şi la prea multe televiziuni, aşezarea numelui meu între viaţă şi moarte. Şi nu pot să nu mă emoţionez. Chiar aşa?! Da, chiar aşa. Şi eu sunt unul dintre muritorii care nu-şi înţeleg condiţia, câtă vreme se mai răsfaţă cu aerul existenţei în care pluteşte, fără merite şi fără permis. Afl u din cuvinte risipite prin dialogurile despre mine că situaţia mea e gravă, că inima, că rinichii şi că fi -catul... Nu era o simplă hachiţă a mea cantonarea în casă şi refuzul de a participa la petrecerile lu-mii. Sunt suferind. Agresiunile din timpul vieţii n-au plecat din trupul de care s-au atins, ci conti-nuă să-l chinuiască şi să-l subjuge. Am propriile mele dureri personale şi mă doare durerea cea mare a nefericitei mele ţări. Ziarul „Adevărul” a făcut gestul nobil de a aminti că tăierea pensiilor m-a afectat cumplit. Am decis că nu iau pensia tăiată. O restitui, aşa cum îmi vine, statului, iar eu îmi desăvârşesc drumurile prin iadul realităţii, ca să nu-mi moară copiii de foame. Muncesc de la 18 ani, dacă nu mai de mult. Băieţii de bani gata ai anilor noştri şi-au băgat cuţitele în cuan-tumul pensiei mele totale şi mi-au dărâmat ulti-mul echilibru. Cum aş face să nu resimt dureros această ofensă? Indivizi putred de bogaţi iau mă-

sura de-a ne ciopârţi nouă pensiile. Inima mea le resimte toate astea şi le dedică nefericiţilor care ne conduc şi ne ghilotinează drepturile. Datori-ile mele faţă de casa în care trăiesc şi de familia mea sunt mult mai mari decât aş obţine, în mod natural, pe toate muncile mele. Probabil voi muri mai devreme şi organizaţiile de şacali vor putea

profi ta, în deplină libertate, de banii care rămân după Adrian Păunescu. O problemă au devenit medicamentele, atât pentru numărul lor în înmulţire, cât şi pentru preţurile lor infernale. Eu suferinţele acestui organism al meu nu le-am făcut ascun-zându-mă după soba bunicilor, acasă, ci în bătă-liile de zi cu zi pe care le-am dat în ţară. Bolile le-am făcut atunci, medicamentele trebuie să le cumpăr acum. Dar nu am puterea bănească de a le obţine, la preţuri acceptabile, la starea mea fi nanciară de astăzi. Monitoarele Secţiei de Re-animare de la cardiologia de urgenţă condusă de prof. dr. Şerban Brădişteanu mă îngână din când în când, văzându-şi de lectura stranie a or-ganismelor care li se dau de citit. E mare lucru, totuşi, să mai existe oameni care te înţeleg şi te apără. Este nota cea mai înaltă a vieţii ca nişte mari specialişti în sănătate să se aplece asupra ta, să te analizeze şi să-ţi spună ce ai de făcut. Oricât aş fi de trist, oricât aş fi de disperat, oricât m-aş simţi de captiv în maşinăriile electronice care-mi urmăresc tensiunea, respiraţia, funcţi-ile organismului, glicemia, pH-ul şi, în genere, toate funcţiile vitale, am dobândit convingerea că pot avea încredere în toate acestea, pentru că la pupitrele de comandă stau mari profesionişti, dedicaţi vieţii. Mâncarea e fadă în spital. Telefoanele mobile mai degrabă nu merg, pentru că li se dă o undă sărăcăcioasă şi poate asta n-ar trebui să se petreacă în acest fel. A venit azi la mine o femeie operată de dr. Şerban Brădişteanu. Pu-nea toată puterea ei de convingere în fi ecare cu-vânt. Avea nevoie să restituie o parte din recu-noştinţă celui ce-o salvase. În secţia unde sunt eu nu se poate intra. Ceea ce se întâmplă aici e prea grav ca să lase loc circului sau băşcăliei. Noi vorbim dintre viaţă şi moarte. Şi n-avem totdeauna argumente să credem în viaţă şi să refuzăm orice complicitate cu moartea. Perso-nal, n-am crezut că, de pe o stradă pe alta, din-tr-o curte în alta, se poate ajunge la un duplex atât de încărcat de semnifi caţii contrare: viaţa şi moartea. Şi, mai ales, nu mi-am închipuit că toată această absurditate se va referi la mine. Parcă nu eram eu la numărătoare. Dar mi-a in-trat fi scul morţii în casă şi trebuie să-i plătesc tot ce i se cuvine. Dacă voi reuşi - cu ajutorul marilor medici

care mă înconjoară - să salvez această pâlpâ-itoare viaţă a mea, va trebui să rearanjez priori-tăţile. Suferinţa retrogradează orgoliile. Probabil că-n noi rămân, la acest examen, numai structura omenească neschimbată, ideea pură, sentimente-le curate, disponibilitatea către omenie. De-aici, dintr-un pat de spital din Secţia

de Reanimare a inimii, de la Spitalul de Urgenţă, mi se limpezeşte privirea către crâncenele noastre bătălii de fi ecare zi, către fronturi-le noastre fără învingători, către uitarea de sine, care domină cu trufi e lumea dată, o face imposibil de cuplat cu alte lumi, ne fugăreşte de dimineaţa până seara pe noi toţi, să nu cumva să ne găsim unii cu alţii şi să con-lucrăm la salvarea omului. Din centrul inimii mele aduc salutul meu tuturor acestor electronici ascultătoare, me-nite să ne avertizeze şi să ne ajute. Şi sper să nu fi e nevo-ie şi de o operaţie pe inimă. Oricum, cărţile mele devin - prin suferinţa mea - tot mai valoroase şi mai căutate. Editorii au sufi ciente moti-

ve extraestetice să potenţeze textele. Iar eu sunt liniştit că mi-am văzut poporul sărind de partea mea şi iubindu-mă mai mult ca niciodată.

(Ultimul editorial scris de Adrian Păunescu şi publicat pe 1 noiembrie 2010

în „Jurnalul Naţional”)

2 Anul V, Serie Nouă - Nr. 156 (191) Ediţie specială

Articolul 1 din Constituţie: România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.

Săptămânal regional de atitudine ºi cultură

Colaboratoriprof. univ. dr. Petre Ţurleadr. Mircea Dogarudr. Ioan Lăcătuşudr. Gheorghe Funardr. Gheorghe Olteanudr. Vlad Hogeadr. Mircea Frenţiu dr. Mircea Măraning. Nicolae Dorofteiav. Ioan Solomonprof. Ilie Şandruprof. Ligia Dalila Ghineaprof. Vasile Stancuprof. Rodica Pârvanprof. Doru Dobreanuprof. Mircea Bodnariprof. Alexandru Ciubîcăprof. Mihaela Vatamanu Alexandrescuprof. Georgeta Ciobotăprof. Sanda Romana Feldioreanprof. ing. Adrian Moisoiuprof. ing. Maria Peligradprof. drd. Costel Cristian LazărPr. Prot. Florin TohăneanPr. psh. Nicolae FloroiuPr. Ioan Ovidiu MăciucăPr. Cristian Vlad IrimiaPr. Iustin GârleanuPr. Nicolae BotaPr. Constantin IacobPr. Adrian StoianPr. Ioan Tămaş Lazăr LădariuConstantin MustaţăMatei SchinteieDan TanasăMihai HorgaErich Mihail Broanăr

Responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolelor publicate revine autorilor (art. 206 C.P.).

E-M

ail:

info

@co

nd

eiu

lard

ele

an

.ro

Fondat în 2006Fondat în 2006Director fondator Doru Decebal Feldiorean

Director general Violeta Elena Feldiorean

Redactori Andrei Mihai Braşoveanu Adrian Teacă

Tehnoredactare (DTP) Bódi Szilamér János

Corectură Claudia Otilia Karda

Tiparul executat la:Intact SA Bucureşti

Redacţia:Str. Lăcrămioarei, Nr. 18, Bl. 42, Sc. C, Ap. 1, Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna, ROMÂNIA

Cititorii ne pot contacta la:Tel.: 0267-312.260 Fax: 0367-814.145

Editat de SC Tracia SRL Sfântu-Gheorghe

ISSN 1843 - 4665

Preşedinte

Florin IgnatDirector executiv

Ioan Mugur Topolniţchi

Asociaţia „Noi Românii“

Marcă înregistrată la OSIM NR 87664

Scrisoare din urgenţa inimii

De la un cardiac, cordial

De-aicea, de pe patul de spital,Pe care mă găsesc de vreme lungă,

Consider că e-un gest profund moralCuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi,Din maxima profesorului grijă,

În jurul obositei mele inimiSă nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind,Cu cine ştie ce bolnav aicea,Alarma mi se pare un colindCu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,Păziţi-vă şi inima, şi gândul,De nu doriţi să vină anii grei,

Spitalul de urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial,De-a dreptul cardiac, precum se ştie,

Recunoscând că patul de spitalNu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,Eu însumi sunt mai omenos în toate,Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani

Şi ţării mele minima dreptate.

(Adrian Păunescu - ultima poezie, 31 octombrie 2010, Bucureşti,

Spitalul de Urgenţă - Floreasca)

3Anul V, Serie Nouă - Nr. 156 (191)Ediţie specială

Scrisoare tatei Nici nu-mi dau seama, tată, cum să mă adresez. Am multe să-ţi spun şi multe să te rog. Sunt clipe grele, ştiu, am crescut sufi cient de mult cât să pot înţelege suferinţa. De mai bine de o săptămână, de când problemele ultimelor perioa-de s-au acutizat şi s-au ofi cializat, mi-e foarte teamă de liniştea din jur. Tu nu m-ai crescut în linişte! Încă de mică, am trăit în agitaţia continuă a vieţii tale active. Înainte să merg la şcoală, am mers cu tine în turnee, am contabi-lizat cu ochii mei timizi toate aplau-zele mulţimilor, mi s-au întipărit în minte chipuri şi destine, te-am pri-vit din umbra vârstei, te-am admi-rat, te-am imitat şi m-am legat ire-versibil de felul tău de a fi . E prea linişte, tată, în casă. Nu-mi place să termin „Flacăra” devreme, să plece la tipar seara, şi nu noap-tea, cum obişnuieşte să se întâmple când ai sufi cientă energie pentru a o corecta amănunţit. Nu-mi place să latre câinii şi să-i aud doar eu. Sună telefoanele, toţi întreabă de tine. Oamenii te iubesc, chiar dacă

uită să ţi-o spună în fi ecare zi, chiar dacă vieţile lor chinuite nu le per-mit să se exteriorizeze, de fi ecare dată când îşi amintesc de tine. Oa-menii cred în tine, în puterea ta de a le schimba viitorul în bine. Sunt nefericiţi, dar suferinţa ta îi macină şi îi înnobilează. Mă caută sudul, mă caută Olte-nia, să afl e ce mai faci. Ai tăi, de la Bârca, sunt îngrijoraţi şi primesc veşti confuze de la posturile de te-leviziune care vorbesc despre tine. Din Ardeal mă sună cei mai buni prieteni. Basarabia aşteaptă veşti. Moldova de dincoace de Prut ca-ută răspunsuri. Chiar dacă mi-e greu să le explic tuturor că treci prin clipe grele, nu pot să le ignor tristeţea. Nu-i mint, nici nu le dau detalii. De fapt, detalii nici nu prea ştiu. În ochii mei nu mai e loc de diagnostic. Le spun că te vei face bine. Le spun că lupţi. Le spun că avem treabă. Şi ei mă cred. Au ne-voie să mă creadă. Se liniştesc şi mă roagă să-ţi transmit că se gân-desc la tine. Şi vocea alarmată li se stinge într-un mesaj înlăcrimat.

Te rog, tată, găseşte optimismul de care e nevoie pentru luptă. Mai sunt atâtea de făcut! Vine iarna, vine frigul şi trebuie să te găseas-

că bine. Vin sărbătorile, vine ziua mea, voi face 20 de ani şi vreau să fi i puternic. La vară avem de mers la Bârca, să mâncăm lube-niţă şi ciorbă de ştevie şi să stăm pe terasa de acasă, să lucească în ochii noştri grădina şi să miroasă

a ploaie. Or să apară merele acri-şoare pe Dealu Negru, ţăranii cu legume de lângă Bucureşti îşi vor scoate la porţi recolta. Trebuie să

mă duci la Râmeţi, unde nu-mi amintesc dacă am fost vreodată, să ne uităm în Cartea de Onoare, în care ai scris de atâtea ori petice de istorie. Eu am de mers la bur-să, în Portugalia, şi nu pot pleca liniştită dacă nu eşti refăcut. Mai

e şi drumul la Vatra Dornei, pe ca-re-l plănuim de atâta vreme şi pe care mi-ai promis că-l vom face în tihnă, cu opriri multe şi vesele, ca atunci când eram mică şi credeam că toate-s pentru totdeauna. Am vorbit de curând de ţara Haţegu-lui. Vreau să merg cu tine în Apu-seni. Vreau să mă înveţi din nou să umblu prin ţara noastră. Nici la Putna n-am mai fost de mult. Nu am făcut destule împreună. Aşa că, haide, tată, ridică-ţi ochii trişti şi ia-o de la capăt. Te rog să crezi în tine şi în toţi cei care îţi vor binele. Te rog să ai răbdare cu noi şi cu suferinţele fi zice. Te rog să vrei să fi i din nou puternic. Am nevoie de tine. Nu mai vreau să fi e linişte în casă. Vreau să iubesc din nou timpul. Vreau să mă simt în si-guranţă. E noiembrie. Nu-mi place toamna, când ţie nu ţi-e bine. Ana-Maria Păunescu

(Scrisoarea a apărut joi, 4 noiembrie 2010, cu o zi

înainte de decesul Maestrului, pe prima pagină a

„Jurnalului Naţional”)

Telefon peste moarte

În lumea numelor străine, Mă simt, şi eu, un străinez, Iau telefonul lângă mine

şi n-am ce număr să formez.

Trăiesc, fără speranţă, drama Că neamul meu, acum, e frânt, Mi-e dor de tata şi de mama,

Dar nu au număr, la mormânt.

De convorbiri cu ei sunt gata şi în necunoscut mă zbat, îi sun pe mama şi pe tata, Dar crucea sună ocupat.

Au numere secrete parcă şi aparatul n-are ton,

Deodată afl u şi tresar că Nici moartea n-are telefon.

Mi-e dor de voi, părinţi din moarte,

Cu lacrimi bine vă cuvânt, Şi uit că aţi plecat departe

Şi n-aveţi roaming, sub pământ.

Formez un număr, oarecare, Întreb precipitat de voi,

Dar ştiu că mort e cel ce moare şi nu mai vine înapoi.

Şi, vai, de-atâta timp încoace, Vă chem şi-n visuri, să v-ascult,

Dar iarba pe morminte tace, Cu număr desfi inţat demult.

Şi, dacă o să ţinem minte, Probabil, când o fi să mor,

Am să vă caut în morminte, Pe-un număr de interior.

(Adrian Păunescu)

Eu nu am să mă fac bine niciodată,Mereu voi suferi de-o boală grea,Simţindu-mi conştiinţa vinovată,

Că nu e totul gata-n ţara mea.

Puteţi să mă-ntrebaţi: - Ce vrei, băiete?În treburile mari de ce te bagi?

Am să răspund milos şi pe-ndelete:- Eu ştiu că îmi sunt dragi cei ce-mi sunt dragi.

Mi-am investit şi nervi şi timp şi viaţă,În drumul care m-a ademenit

Şi-am acceptat să dorm pe copci de gheaţă Şi să trăiesc pe muchie de cuţit.

Puteam să-mi fac în alte părţi avere,Puteam să fi u un bun european,

Puteam să mă înscriu la mamifere,Ins metabolic de la an la an.

Puteam să am un os cum au toţi servii,Să-l rod meschin şi fără de idei,

Dar epocii eu i-am cedat toţi nervii Şi ea nu-mi dă nici drogurile ei.

Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Ţară,Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Neam,

Nu e-năuntru hiba, ci afară,Trăiam un veac labil dacă eram.

N-am dreptul la o mare suferinţă?Nu-mi daţi cartela nici pentru prăpăd?

Ei bine-atunci în mine ia fi inţăUn neam pe care voie am să-l văd.

Şi n-am să pot să-ngădui niciodată,Acestui trup, nelegiuit al meu,Să-nveţe nebunia blestemată

De a-i fi uşor când ţării îi e greu.

Că fl uturele părăsind omida,Când vine peste toţi o clipă grea,

Sunt un atlant murind cu AtlantidaDeşi putea zbura, dacă voia.

N-aveţi la dumneavoastră-n farmacie,Medicamente, boala să-mi luaţi,

Un singur leac îmi trebuieşte mie:Să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi.

Această boală e o boală rară,Această boală e o boală grea,

Această boală se numeşte Ţară,Şi leacul este ea şi numai ea.

(Adrian Păunescu)

Pacient

Foto: Jurnalul Naţional

Nu m-am topit după el pe vremea lui Ceauşescu. Ascultam, câteodată, la radio, Cenaclul Flacăra. Când a venit prima (şi ultima) oară la Sinaia, a fost o magie pe suprafaţa pe care-mi place mie să o poreclesc Templul fotbalului, stadionul Carpaţi. Când trebuia să vină a doua oară, n-a mai venit. Fiindcă spectacolul urma tra-gediei de la Ploieşti. Care l-a făcut pe Ceauşescu să închidă un fenomen social precum Cenaclul Flacăra... I-am fost, peste vreo 15 ani, in-vitat în emisiunile nocturne pe care le realiza, întâi la Antena 1, apoi la Tele 7 abc. Când m-a sunat prima oară Condurăţeanu, să mă invite în numele lui la emisiune, m-au lăsat picioarele. M-a plăcut până la entu-ziasm. Şi eu pe el, în ciuda faptului că era chiar mai ciufut decât mine. Sau poate chiar din acel motiv mes-chin! Peste câţiva ani, i-am scris, în strania calitate de ofi cial guver-namental, hectare de răspunsuri la interpelările parlamentare pe tema unei privatizări. Nu s-a împăcat niciodată, în ciuda raţiunilor econo-mice şi politice, cu gândul că ungurii au luat Sovata. Şi mi-a bătut mereu, elegant, obrazul pe chestia asta. Ne-am regăsit, peste alţi ani, în paginile „Jurnalului Naţional”. El, colaborator exponenţial şi privi-legiat, eu, comentator şi, ulterior, redactor-şef. Ciutacu, redactor-şef al ziarului unde scria Păunescu, bizară situaţie. Ceva mai încolo, mi-a devenit invitat (la fel de) pri-vilegiat. Şi mai bizar, Ciutacu în-treba, Păunescu răspundea. Şi, în pauzele publicitare, îmi scotea, cu simpatie, ochii: „Eşti incredibil, cu aerul tău de băiat bun, scoţi ce vrei de la mine!”. Ultima oară a fost, în carne (din ce în ce mai puţină) şi oase, într-un studio de televiziune, la mine. Era aproape nedeplasabil.

Reportaj de la propria moarteAm crezut că pică tavanul pe mine când a intrat livid în studio. Am dus greu la capăt emisiunea şi am avut o stare de rău fi zic toată noaptea. Dimineaţă, la prima oră, sms: „Am făcut şi noi ceva rating sau n-a in-teresat pe nimeni ce-am vorbit?”. Aşa am ţinut-o, din sms în sms, cu rare convorbiri telefonice, până la ziua lui. Am ajuns acolo, am plecat la emisiune, m-am întors în crucea nopţii şi am stat cu el, cu Dorel Vişan şi cu vreo câţiva apro-

piaţi până la ora când se pun sca-unele pe mese. El era sfârşit fi zic, pe mine m-a terminat psihic. Între timp îşi anunţase în avans, într-un editorial scris pentru „Jurnalul Na-ţional”, pieirea fi zică. N-am fost în stare să-l sun după ce s-a internat, dar ştiam tot. Inclusiv care era ter-menul-limită. Poate tocmai d-aia, dintr-o laşitate pe care mi-o asum tardiv, nu l-am apelat. Ce-a făcut în spital nu mă miră. Cred că am apucat, cât de cât, să-l cunosc. Şti-

am că va scrie, poezie şi editoriale, până-şi va da ultima sufl are, ştiam că orgoliosul din el se va hrăni cu gândul că până şi gunoaiele umane care l-au înjurat în viaţă îl vor slăvi în suferinţă şi, mai ales, după ea. Dar nu-mi puteam închipui că va reuşi performanţa unică de a scrie reportajul propriei sale morţi. (Articol, semnat

Victor Ciutacu, preluat din „Jurnalul Naţional” de sâmbătă,

6 noiembrie 2010)

4 Anul V, Serie Nouă - Nr. 156 (191) Ediţie specială

„Patriotismul nu-i brăţară sau papion sau pălărie. Să-l porţi sau nu. Să ţi se pară că-ţi vine sau nu-ţi vine, ţie. Te naşti cu el. Ţi-e-n datul sorţii. N-ai cum să-l lepezi de pe tine. Îl porţi ca pe-o cămaş-a morţii, nu-l cumperi de la curţi străine. Şi de vândut n-ai cum să-l vinzi. E un fel de suferinţă crestată dureros pe grinzi de sufl et vechi şi de credinţă. Aud şi văd, citesc şi tac cuprins de-o silă ancestrală. Plâng de ruşine c-am fost dac şi c-am ajuns acum zăbală în gura ştirbă a nu ştiu cui, care-mi molfăie mândria şi-mi bate lacrimile-n cui şi-mi răstigneşte poezia.” (Tudor Gheorghe)

Sub biruinţa „birurilor grele” ale vieţii, plângându-i pe „părinţii care mor”, ca o premoniţie prin timp, Po-etul scria, nu demult: „Eu sunt cel care va urma”... Ultimul poem din cartea „Până la capăt” (apărută în anul 2002), purtând şi titlul volumu-lui, singurul încadrat în chenar negru, este şi mai edifi cator în acest sens al prevestirii sfârşitului, dar şi dovadă a profesiunii de credinţă: „Trăiesc şi mor în fi ecare zi, / Cartela mea de viaţă se descarcă, / Scriind, pe viaţă şi pe moarte, parcă, /Paradoxal, de teama de-a muri. // Trăiesc atât cât scriu şi mor scriind, /Supus bolnav al insomniei mele, /Grăbind consu-mul tragicei cartele, /Cu orice text, cu fi ece colind. // Refuz longevităţi de domnitor, / Deşi fi inţa mea întrea-gă ştie / Că a nu scrie e o terapie / Şi că, pe cât trăiesc, şi scriu, şi mor. // Apun şi eu, sub soarele în scapăt, / Şi mă transcriu aici, până la capăt.”. E vorba aici despre acea „hemografi e poetică”, sintagmă dragă lui Nichita Stănescu. Şi, atunci când nimeni nu se aşteptă, a urmat el, Poetul. Năs-cut în Basarabia („S-aude Basarabia cum plânge / de dorul ţării pierdute pe vecie”), crescut la Bârca (Oltenia), apoi trăitor şi creator de excepţie, în Bucureşti, s-a zbătut, a suferit şi a dat totul pentru ţară. Ţară fără care nu putea trăi. Nonconformist, o inteli-genţă debordantă, lider de generaţie, intelectual de stânga, omul şi creato-rul ne-a părăsit, lăsând o ţară bolna-vă cu valori răsturnate. Zeci de mii de români, în acelaşi glas, în aceeaşi durere, şi-au luat rămas bun de la el, la Uniunea Scriitorilor şi la Ateneul Român, ca de la un şef de stat, cu onorurile militare ale Regimentului de Gardă, într-un emoţionant gest de solidaritate. Lângă el a fost po-porul român! Vulcan care electriza mulţimile, „avocatul maselor”, de pe culmea nemuririi ne trimite, printre zecile de mii de versuri, şi următoare-le: „Cât am trăit îmi şi ajunge, poate, / Deşi sunt pofticios să mai trăiesc, / Dar tot ce-a fost, ce e şi ce-o să fi e / Aş da, pentru Ardealul românesc.”. Făcut din rezistentă, puternică fi bră naţională, a ars pentru neam, ultimul gând, de pe patul de spital, înainte de moarte, dându-l ţării. El, cel care ştia ce înseamnă cuvintele ţară, neam şi patriotism - nu spunea el, oare: „Sunt egoist, nu pot trăi fără patrie” -, adept al scrierii adevăratei istorii, nu con-cepea Patria decât ca un tot unitar: „Moldova, Ardealul şi Ţara Româ-nească!”. A scris, până la 67 de ani, cât altul într-o mie! Ne-a lăsat versuri nemuri-toare. Poet al Cetăţii, iubitor de ade-vărate valori, verigă trainică în lanţul generaţiilor, imens poet de factură socială, Adrian Păunescu a marcat cu jaloane esenţiale istoria culturii noas-tre. Din păcate, unii doar acum, după ce Poetul a ţinut pe acest pământ ul-timul Cenaclu Flacăra, au ajuns la această fermă convingere, după ce

s-a dus să-i întâlnească, la sfat de sea-ră, pe Florian Pittiş (Moţu’), pe Anda Călugăreanu, pe Tatiana Stepa, pe Valeriu Sterian... A fost un fenomen! A iubit şi a promovat valorile, mereu supărat pe cei care pun virgula între subiect şi predicat. Patriot extraordinar, atât de iubit de români, cu chipul lui de patriarh al literelor româneşti, perso-

nalitate ieşită din comun, adevărată forţă a naturii, greu mai poate fi ega-lat de cineva. „E de neînlocuit!” - spunea Flo-rin Piersic. Într-adevăr, el nu poate fi egalat de nimeni! L-am cunoscut bine, timp de opt ani, în Parlamentul României, în acele momente crucia-le ale culturii româneşti, pe care îm-preună o apăram, el fi ind membru în Comisia de Cultură a Senatului, eu - în cea a Camerei Deputaţilor, des întâlnindu-ne, în şedinţele comune, legându-ne o prietenie statornică. Mai erau, pe timpul acela, acolo, Ioan Alexandru, Ştefan Augustin Doinaş, Eugen Barbu, Conu’ Alexandru Pale-ologu, şi ei duşi în lumea umbrelor. Mai tânăr decât mine, ne-am întâlnit des. În anii din urmă am fost, dese-ori, faţă în faţă şi la Târgu-Mureş, de fi ecare dată, când treburile şi paşii îl aduceau pe la noi, în Ardealul pe care l-a iubit ca nimeni altul. Poetul a iu-bit Ardealul şi Basarabia (în care s-a născut), deopotrivă. Era un munte de generozitate faţă de colegii de breas-lă, poeţii. Atunci când împlineam 70 de ani, afl ând, el, Poetul naţional, îmi făcea o uriaşă surpriză, în felul lui atât de original, scriindu-mi, fl atându-mă cel cu sclipire de geniu, de ziua mea, „senior al poeziei mureşene” - cum mă numea -, considerându-mă „ma-rele nostru prieten”, în „dragostea faţă de Ardeal”. Aşa cum, de fi ecare dată când lansa sau îi apărea o carte, îmi dădea dedicaţiile acelea unice în felul lor. Pe „Deromânizarea Ro-

mâniei” îmi scria: „Poetului şi gaze-tarului Lazăr Lădariu, frăţeşte!”; pe volumul de versuri „Până la capăt”, „având pe foaia de gardă cuvintele „Până la capăt cu poporul meu, aşa să mă ajute Dumnezeu!” (în 2002), mâna şi sufl etul lui mare mă învred-niceau cu următoarele cuvinte: „Po-etului de vână şi inspiraţie naţiona-lă, Lazăr Lădariu”. Lansându-şi, la

Târgu-Mureş, în 2008, poemele sub titlul „Încă viu”, mă fericea cu dedi-caţia: „Poetului şi gazetarului Lazăr Lădariu, pentru lumina sa”. În monu-mentala antologie „Cartea cărţilor de poezie” mi-a rezervat, scriind despre cărţile lui, trei pagini! O cinste pentru un poet! Am avut rarul privilegiu, la 30 aprilie 1998, pe când era senator, eu deputat, să-i prezint „Tragedia naţională”, la Librăria de pe atunci, din Târgu-Mureş, cu numele lui Ro-mulus Guga. Pe cartea „Doamne, ocroteşte-i pe români!”, rânduia gân-durile următoare: „Lazăre, nu ştii cât de mult contează că ne facem datoria faţă de neamul nostru!”. Generos, Adrian Păunescu a aju-tat multă lume. Cei mai mulţi i-au fost recunoscători până în ultime-le lui clipe ale vieţii şi-i vor fi şi de acum încolo. Pentru că binele nu se uită. Ei ştiu că binele făcut la şes ţi se va întoarce la munte! Unul dintre cei cărora le-a îndrumat paşii spre viitor, George Nicolescu, recunoştea omeneşte: „Fără el aş fi fost un Nei-că-Nimenea!”. Alţii au uitat repede, împroşcându-l mizerabil după 1989. Atlantul „murind cu Atlantida”, cel care visa leacul acela „Să-i pot vedea pe ceilalţi vindecaţi”, de care, iată, Poetul n-a avut parte, cel copleşit de „boala grea care se numeşte ţară / Şi leacul este ea”, a fost bălăcărit, a fost umilit, a fost nedrept etichetat - chiar de o mizerabilă presă internaţională din aceste zile! - că ar fi fost un „cân-tăreţ de curte” al Ceauşeştilor. Mulţi

pigmei postdecembrişti, noii protele-cultişti, ei, nimurugii, s-au repezit cu săgeţile lor boante, însoţindu-şi nepu-tinţa cu strigăte de asalt şi de atac, asu-pra titanului. Toate piticăniile astea, fi e ele politice, sau pseudoliterare, îşi ling acum rănile, urlând din vizuina lor, clamând că Adrian Păunescu, cel acuzat, chiar de Ceauşescu, că nu ar fi fost ascultător şi disciplinat în faţa

partidului, ar fi fost - cum aminteam mai sus - „cântăreţul curţii”. Pe ei îi întrebăm: oare când şi, mai ales, în ce vremuri a scris poezia „Analfabeţi-lor”? Dar „Repetabila povară”? Cine, oare, a mai îndrăznit, în acele timpuri, s-o înfrunte pe Elena Ceauşescu şi să se certe cu Nicolae Ceauşescu? Gureşii de azi stăteau atunci cu-minţi, în găoacea lor, să nu care cum-va să incomodeze pe cineva din rân-dul mai-marilor zilei! Iar azi o fac pe vitejii. Ce gură mare mai au! Nu mai spunem cât au mai jubilat unii la in-terzicerea Cenaclului Flacăra! Suntem oameni trecători. Şi tot ce-i omenesc ne priveşte! Toţi greşim. Dacă nu am avea defecte, am fi nişte sfi nţi, aştep-tându-ne locul în calendare. Com-promisuri? Puţini ştiu că Adrian Pă-unescu făcea o concesie minoră, care avea preţul ei: trecerea de cenzură! Vă mai amintiţi, apoi, scena aceea terifi antă din Senat? Ce mizerie! Ce lipsă de sufl et la acel Nichipercea, mai mare peste „ochiul” camerei de televiziune, pândindu-l, ca o jivină, pe Poet! El, nenorocitul acela, chiar nu ştia cât de bolnav este Poetul şi omul politic?! L-a urmărit, cu încăpă-ţânare, cu perseverenţă tâmpă, până ce a aţipit o clipă, omeneşte. El, încă de pe atunci, se lupta cu moartea! Şi l-a batjocorit. Cine? Un piţărău l-a umilit pe un titan al poeziei româ-neşti! Câtă nesimţire! O gafă comitea şi domnul Adrian Năstase. Cică Adri-an Păunescu ar fi agreat reamplasa-rea statuii Ungariei Mari, simbol al

intoleranţei şi urii milenare, la Arad. Inexact! Pe atunci, prim-ministru era tocmai Adrian Năstase, care, acum, când Poetul nu mai e, o cârmeşte. O dă la întors! Poetul niciodată n-a fost de acord cu această insultă adusă ro-mânilor ardeleni! Unele mizerii au fost rostite chiar în aceste zile, fără minimă, necesară reţinere. Uimeşte, de-a dreptul, în acest sens, o afi rmaţie făcută, sâmbătă dimineaţă, la Radio România Actualităţi, de Ion Cristoiu. În opinia lui, valurile de români care, în „decontul lor de iubire”, ţineau să-şi ia rămas bun de la Poet, primin-du-l pe ultimul drum, pentru ultimul rămas bun, la intrarea în Cimitirul Bellu, cu petale de fl ori (aşa cum au depus coroane la Uniunea Scriitori-lor şi la Ateneul Român lângă sicriul lui!), regretele pentru o mare pier-dere, lacrimile sincere imediat după moartea lui, ar fi fost, îl cităm, „un spectacol de prost-gust mediatic”, comparabil, zicea el, cu ce se petre-ce „pe la iarmaroace şi nunţi!”. Iar ca să-şi dea singur un picior şi mai zdra-văn în fund, şi-a dus mizeria până la capăt, clamând: „L-a cântat pe Ceau-şescu şi după 1989!”. Apoi, ca să mai dreagă busuiocul, dându-şi seama de gafă, o dădea la întors, comparân-du-l cu Nicolae Iorga. Ce ar fi dorit (Doamne, iartă-mă!) Ardei Umplut, care, pe vremea când scria la Supli-mentul Literar şi Artistic al „Scânteii Tineretului”, aducea osanale puterii comuniste de atunci? Doar el ştie! Unii l-au acuzat până şi pentru Cena-clul Flacăra. Cenaclul acela, care um-plea stadioane cu tineri şi vârstnici, nu era pentru Ceauşescu! Era vizibi-la tendinţă a românilor spre cu totul altceva, prin adevărata poezie, prin cântec românesc, de la Eminescu la Blaga, de la Ion Barbu la Goga. Era dorinţa, bine intuită, a tinerilor, căro-ra Poetul li se adresa atât de generos: „Te salut, generaţie în blugi!”. Cert este că Puterea prezentu-lui nu l-a preţuit aşa cum se cuvi-ne (nici măcar cei din PSD!), cum merita, grăbindu-i-se - şi în felul acesta - sfârşitul. A fost fraudat la alegerile uninominale din anul 2008 - o tâmpenie electorală pusă la cale, din culise, de preşedintele Traian Băsescu, cel care a impus, de fapt, stupida lege, cel care, noi aşa credem, s-ar fi cuvenit să îm-brace, doar este şeful statului, un costum, atunci când i-a dus un buchet de fl ori la sicriul depus la Uniunea Scriitorilor! -, fi ind, astfel, scos din Parlament. Păi, ce drepta-te-i asta, când eşti pe locul 1 - aşa cum a fost Poetul într-un colegiu din Hunedoara -, iar în locul lui, al învingătorului, în Parlament a fost trimis cel de pe locul al treilea, cu o mână de voturi doar? Ce lege, dar, mai ales, ce dreptate e asta? Strâm-torat fi nanciar, Poetul a primit o altă lovitură: i s-a tăiat pensia, el nemai-având alte venituri! Din păcate, el a plecat atât de repede! Şi au rămas lichelele. Iar poeţii au ajuns la cu-tia milei, în faţa nepăsării Puterii. Poetul, autorul celor 50 de cărţi de

„PÂNĂ LA CAPĂT CU POPORUL MEU!” Lazăr Lădariu

(Târgu-Mureş)

La 30 august 2010, Marele Poet a primit titlul de membru de onoare al Academiei

de Ştiinţe a Moldovei de la academicianul Gheorghe Duca, preşedintele instituţiei.

Spre ruşinea Academiei Române, în frunte cu preşedintele Ion Haiduc, aceasta nu i-a recunoscut deosebitele merite şi, implicit,

vasta operă

5Anul V, Serie Nouă - Nr. 156 (191)Ediţie specială

„Deşi trebuie tratată conform legilor, secuimea este un ghimpe în mijlocul ţării noastre. Şi nu ţin a-i preface în buni români, dar cel puţin să-i deprind cu ţara aceasta; să nu stea ariciul acolo, băgat în cuibul lui, ci să-l scoţi din văgăună, să vină să vadă românul la faţă; să nu-şi închipuie că românul e numai un funcţionar, un jandarm, un soldat; din contră, să-l vadă la faţă că e un om zdravăn, cu calităţi şi însuşiri pe care un secui, adesea şi el un român deznaţionalizat, s-ar putea să nu le aibă! Ceea ce aţi început sunt lucruri bune, dar este un început; trebuie dărâmată bariera şi orice ne aminteşte faptul că poporul românesc a trăit în provincii create şi dominate de străini trebuie să dispară!“ (Nicolae Iorga)

Adrian Păunescu, poetul unei lumi prea strâmte

A fost un vulcan, mereu în erupţie! A fost o energie fără margini! Lumea în care a avut ne-şansa să trăiască a fost mult prea îngustă şi prea strâmtă pentru ceea ce voia el, pentru energia trupească şi spirituală care nu l-a părăsit până în ultimele clipe ale vieţii. Nu a greşit deloc Eugen Simion atunci când a afi rmat: „Pentru Adrian

Păunescu lucrurile, ca şi cuvintele, sunt prea strâmte. El creşte repede şi haina logicii nor-male rămâne prea mică pentru al imaginaţiei sale trup”! Iar Petre Poantă scria că „trăieşte totul cu frenezie uluitoare”! Da, Adrian Păunescu aşa a trăit toată viaţa, cu o frenezie uluitoare! Nici nu putea fi altfel, fi indcă el îşi trăgea seva de la acele generaţii ale înaintaşilor din perioada romantismului, fi ind şi el, ca şi aceia, o fi re romantică furtunoasă, greu de stăpânit. Tot ce a scris el ca poet, tot ce a scris el ca gazetar, tot ce a făcut la Cenaclul Flacăra, dar chiar şi ca om politic, îl defi nesc ca un om de mare verticalitate, ca un om care şi-a asumat riscul şi răspunderea pentru ceea ce a făcut şi ceea ce a spus. Din păcate, a avut parte şi de mari drame şi traume sufl eteşti, care, uneori, l-au îngenun-cheat, dar niciodată nu l-au învins, având mereu puterea de a le depăşi, de a trece hotărât peste ele, spre a continua lupta. Iar această luptă a purtat-o în numele unei înalte cauze, nu a lui, nu a celor de lângă el, ci a celor mulţi, mai precis a fost cauza noastră, a tuturor românilor. Acesta a fost idealul în slujba căruia poetul şi luptătorul Adrian Păunescu şi-a pus întreaga sa energie, întreaga sa viaţă. De pigmei şi denigratori n-a dus lipsă nici-odată. Atât în vremea cealaltă de dinainte de 1989, cât şi acum în „era noastră”, numită, min-cinos, a „democraţiei” şi a „statului de drept”. Ce „democraţie”? Ce „stat de drept”? Când o

clică, care a acaparat puterea, de care se ţine cu ghearele şi cu dinţii, duce ţara de râpă, sco-ţând-o la mezat, iar poporul român este batjo-corit mai dihai decât pe vremea fanarioţilor! Aceasta este lumea de care poetul Adrian Pău-nescu a avut parte. O lume în care a avut parte de lovituri mişeleşti şi înainte şi după 1989. Nu întâmplător inima sa a obosit atât de devreme, iar el s-a dus să-şi caute liniştea de care n-a avut parte aici pe pământ.

Nu mi-am propus să fac o exegeză a vieţii şi operei lui Adrian Păunescu. Au făcut-o deja alţii şi o vor face şi de acum încolo. Ba, mai mult, nici măcar nu era îngropat când un fel de „neica nimeni”, cum i-ar fi spus Eugen Barbu, un „eseist”, căruia nici nu merită să i se reţină numele, invitat la TVR să-şi dea cu părerea, l-a batjocorit în fel şi chip, fără pic de ruşine, catalogându-l pe marele poet a fi fost doar un simplu versifi cator, care a scris pentru noi, cei mulţi şi proşti, vezi Doamne, nu pentru „elita” cu nasuri subţiri şi gusturi fi ne. Însă locul său în cultura şi literatura română va fi apreciat la justa sa valoare doar de generaţiile ce vor veni după noi, atunci când timpul va aşeza la locul cuvenit pe fi ecare. Vorba lui Alexandru Macedonski: „Dar când patru generaţii peste moartea mea vor trece, / Când voi fi de-un veac aproape oase şi cenuşă rece, / Va suna şi pentru mine al dreptăţii ceas deplin…”. În ce mă priveşte, aş dori doar să fac o scurtă retrospectivă a unor momente în care întâmpla-rea m-a făcut să mă afl u în preajma poetului ce-lor peste 300 de mii de versuri, o realitate lirică fără asemănare, nici în literatura română, nici în cea universală!

* * *

Amintirile care mă leagă de Adrian Pău-nescu sunt vechi, de decenii bune. Era, cred, prin vara lui 1973, când poetul a poposit prima

dată pe aceste meleaguri ale Oltului Superior şi Mureşului de Sus, oprindu-se la Topliţa, la Mănăstirea „Sfântul Ilie”, rămânând impre- sionat de acea mică bijuterie arhitecturală a bisericuţei de lemn, datând din 1847, devenită mănăstire, ctitorie a întâiului Patriarh al Ro-mâniei, Miron Cristea. Dar la fel de impresionat a rămas poetul de frumuseţea meleagurilor pe care le-a străbătut şi de fi ricelul de apă limpede ca şi cristalul, săl-tăreaţă şi veselă, ce se rostogolea peste pietrele muntelui de sub care ieşea în lume Oltul. Ajuns la Topliţa, în timp ce ne afl am în jurul unei mese, la o cafea, ne-a citit ceea ce a compus în timpul călătoriei, de la Miercurea-Ciuc la Topli-ţa. Era o scurtă poezie, doar din trei catrene, cu titlul „Oltul în Ardeal”:

„Ce mic e Oltul în Ardeal,copil al vechii noastre soarte,

un fel de plâns înăbuşit,un fel de viaţă peste moarte.

Pe cât îi mergi înspre izvor,îi vezi silabele latine,

mai limpede lumina luiel tot mai românesc devine.

Parcă din soare izvorând,dă semn celor ce-l apărară

că este râul dinăuntru,că el nu fuge-n veci din ţară.”

Peste zece ani, în 1983, cu ocazia primului spectacol pe care Cenaclul Flacăra l-a susţinut în Topliţa, sub bagheta magică a lui Adrian Pă-unescu, acesta avea să-mi ofere un autograf pe cartea sa „Rezervaţia de zimbri”: „Adrian Păunescu salută familia Ilie Şandru în 1983, la Topliţa”. Au mai urmat, apoi, încă alte trei spectacole ale cenaclului, ca şi alte autografe, pe care poetul mi le-a oferit pe cărţile apărute între timp. Ne-am reîntâlnit, apoi, la Chişinău, la un moment unic, care s-a întipărit pentru toată viaţa în memoria mea: 31 august 1990 - pri-ma ediţie a sărbătorii naţionale a românilor din Basarabia „Limba noastră cea română”! A fost o sărbătoare cum nu am văzut până atunci şi cred că nici nu voi mai vedea vreodată! De la un asemenea eveniment nu putea lipsi, desigur, Cenaclul Flacăra. Întâlnindu-ne, întâmplător, cu părintele Doru Chiaja, din Alba-Iulia, mem-bru marcant al cenaclului, acesta m-a condus la Adrian Păunescu, care se întreţinea, la umbra unui copac, cu regretatul poet Grigore Vieru şi cu poetul Nicolae Dabija. Cu cei doi ne întâl-nisem mai devreme cu câteva luni, cu ocazia primei ediţii a „Podului de Flori”, de la Prut. - Vă fac cunoştinţă cu domnul profesor Ilie Şandru, din Topliţa, unul dintre apropiaţii Prea-sfi nţitului Emilian Birdaş.

- Oho, părinte, zise Adrian Păunescu, cu domnul profesor ne cunoaştem de mult, dinain-te de a ne cunoaşte noi doi… Am rămas oarecum surprins de memoria sa redutabilă. O memorie de invidiat, dovedită de-a lungul anilor, în multe ocazii. Practic, de atunci a început colaborarea mea la publicaţiile conduse de Adrian Pău-nescu. Începând din 1990, aproape număr de număr, am publicat în săptămânalul „Totuşi iubirea”, iar, apoi, şi la cotidianul „Vremea”, până când acestea şi-au încetat apariţia. În pe-rioada 1990-2000, în cele două publicaţii mi-au apărut zeci şi zeci de articole, iar în 1994 am fost distins cu premiul pentru reportajele anului. Unele dintre aceste articole au fost in-cluse, ulterior, în volumul de publicistică „O stafi e bântuie prin Ardeal” (Editura Eurocar-patica, Sfântu-Gheoerghe, 2005). Între timp, ne-am reîntâlnit la Reghin, unde poetul se afl a cu Cenaclul Flacăra, însoţit de Grigore Vieru. Am plecat atunci la Reghin pen-tru a-l aduce pe Grigore Vieru la Topliţa, unde doar peste două zile urma să i se atribuie înaltul titlu de „Cetăţean de Onoare” al oraşului Topli-ţa. La afl area acestei veşti, Adrian Păunescu s-a bucurat atât de mult de parcă lui i s-ar fi atribuit acest titlu, şi a felicitat conducerea oraşului To-pliţa pentru această iniţiativă. L-am reîntâlnit ultima dată tot la Topliţa, când, împreună cu o parte a membrilor cenaclu-lui, a susţinut un spectacol de muzică şi poezie patriotică la Monumentul-Mausoleu de la Gura Secului, cu ocazia sărbătoririi Zilei Eroilor. Era în data de 20 mai 2004. Impresionat de măre-ţia monumentului şi de frumuseţea peisajului montan - o adevărată „gură de rai”, o fabuloasă poartă spre împărăţia de frumuseţi a Călimani-lor, Adrian Păunescu a compus pe loc poezia „Dumnezeu, la Topliţa Română”, poezie ce va rămâne înscrisă pentru totdeauna în Cartea de Aur a oraşului Topliţa:

„Parcă nu mai e aşa de greu,Parcă om cu înger se îngână,Dacă se întoarce Dumnezeu,În Ardeal, la Topliţa Română.

Pe Pământ, aici în defi leu,Dânsul ţine universu-n mânăŞi e omul nostru Dumnezeu,În Ardeal, la Topliţa Română.

Sfântul Monument-MausoleuPare o celestă, aspră, stână,Peste care baci e Dumnezeu,În Ardeal, la Topliţa Română.

Doamne, Domnul nostru Dumnezeu,Ne rugăm ca urma să-ţi rămânăŞi să vii, s-o pomeneşti mereu,În Ardeal, la Topliţa Română.”

prof. Ilie Şandru (Topliţa)

poezie şi de publicistică, fenomen al metafo-rei neîntrecute, a fost umilit şi de Academia Română. A îndreptat răul, cât s-a putut, Aca-demia din Chişinău, declarându-l Membru de Onoare, cu puţin timp în urmă, provocându-i o mare bucurie! Dar se cuvenea, bineînţeles, s-o facă Academia Română! Imediat după 1989, prin anii 1990-1992-1993, s-au ales cu lauri academici, şi cine merita, şi cine nu me-rita. S-au ales cu titlul de academician şi unii dintre cei mai iuţi de picior, dar şi de gură, care ţipau mai tare, din toţi bojocii: „Jos Pă-unescu!”. Lor, iertându-i, parcă le răspundea Poetul: „Când apare departe, chiar viaţa” nu mai contează! Acum, când nu mai este, românii vor ve-

dea cât de mare a fost şi este! Despre el nu se poate vorbi la trecut. „Mor corifeii culturii române! - spunea Corneliu Vadim Tudor - tot mai mulţi mutându-se în lumea de dincolo, a eternităţii! A plecat dintre noi cel mai mare poet naţional, contemporan al nostru. Poetul ne-a lăsat cele 50 de cărţi cu coperţi negre şi a plecat între stele, să se întâlnească cu dom-nii Limbii Române - Mihai Eminescu, Luci-an Blaga, Ion Barbu, Octavian Goga, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Grigore Vieru (cel care a făcut pentru Basarabia mai mult decât toate armatele!) şi cu alţii plecaţi dintre cuvin-tele care ne leagă, ca neam, neamul căruia i-a dăruit atâta. Având-o pe aproape şi pe Tatiana Stepa (cea cu vocea aceea inconfundabilă, de

neînlocuit, a folkului românesc, răpusă de can-cer), Doamne, ce mai Cenaclu va fi în ceruri! Simbol nemuritor, cel care reuşea să adu-că stadioane pline-ochi la poezie, cel care, de pe patul de spital, străjuit de un porumbel alb privindu-l din fereastră, ne trimetea teribila scrisoare şi acea poezie ca o premoniţie, cân-tec de lebădă, cel sufl et din sufl etul neamului românesc, un Goga de peste Carpaţi, după ul-timul Cenaclu s-a mutat fl acăra în cer. Străbate până la noi vocea lui, a celui plecat pe drumul cel drept spre lumină: „Eu sunt cel ce va urma, / Dragii mei, mă duc şi eu”! Nu bănuiam vreo-dată că eu, din generaţia celor mai bătrâni decât el, apropiindu-ne, prin legea fi rii şi prin voinţa lui Dumnezeu, de buza mormântului, voi ajun-

ge să scriu aceste rânduri cuvenite! Asta-i viaţa - „moneda forte a destinului”. Îl mai auzim, im-plorându-l pe Părintele Îndurărilor, prin timp, cu retorica lui convingătoare, trecut din rolul vieţii în cel al morţii, printr-un buletin de ştiri „sub semn de doliu” (naţional), pe cel mutat pe Aleea Scriitorilor de la Bellu, la picioarele Lu-ceafărului, Mihai Eminescu, alături de Coşbuc, Caragiale, Sadoveanu, Nichita Stănescu şi Eu-gen Barbu: „Dă-mi, Doamne, viaţă încă nişte ani / Şi ţării mele minima dreptate!”. S-a stins cu ţara în gând. Ţara care nu-l va uita. El rămâne în Sanctuarul Limbii Române, în Panteonul Culturii Româneşti. Odihnească-l Bunul Dumnezeu în

pacea Sa!

Doi monştrii sacri ai spiritului românesc:Grigore Vieru (stânga) şi Adrian Păunescu

6 Anul V, Serie Nouă - Nr. 156 (191) Ediţie specială

Îţi scriem cu lacrimi în ochi şi durere în inimi, iubite Maestre. Transilvania plânge. Plânge Sufl etul Neamului Românesc, ale cărui trăiri le-ai sublimat prin ver-surile tale nemuritoare. Clopotele care vesteau reîn-tregirea, vuiesc acum, peste cuprinsul vechii Dacii, durerea unui neam întreg, Te plânge pădurea, cu lacrimi sângerii de frunze. Te jelesc Carpaţii, lăsân-du-şi doliu barba iernii. Încredinţăm Oltului şi Mureşului, să-ţi ducă, de aici, din ţinuturile Covasnei, Harghitei şi Mureşului, lacrimile noastre de durere şi recunoştinţă pentru tot ce ai făcut pentru noi. Pentru fl acăra iubirii de ţară, de neam, de părinţi şi familie, de viaţă, de pace, pe care ai aprins-o în sufl etele noastre, ale atâtor „gene-raţii în blugi”. Pentru că te-a durut durerea noastră, pentru că te-ai luptat pentru dreptatea noastră, pentru că nu ai stat niciodată deoparte când fi inţa naţională a fost în primejdie. Pentru că şi-n ultimul tău vers, când te luptai cu umbra morţii, ai dovedit cât ţi-ai iubit ţara, rugându-te la bunul Dumnezeu să-i dea „minima dreptate” şi pentru că ai trecut pragul dintre lumi împovărat de durerea noastră, a neamului tău. Ieri ne simţeam săraci, dar azi ne simţim singuri, căci glasul tău nu se va mai ridica atunci când pri-mejdia ne va lovi din nou. Îţi mulţumim pentru inima ta mare, în care au încă-put toate durerile şi bucuriile, suferinţele şi nădejdile neamului românesc şi pentru geniul, generozitatea şi pasiunea curată prin care ne-ai redat, în vremuri fără Dumnezeu, demnitatea ca oameni şi ca neam. Picu-rând cu fi ecare vers în sufl etele noastre, speranţa în

vremuri mai bune, dorul de lumină şi aspiraţia spre libertate, ne-ai făcut să vibrăm profund, să ne regăsim credinţa în idealurile nobile, în valorile perene. Îţi mulţumim pentru că dorinţa de libertate, iubirea de ţară şi demnitatea naţională pe care ni le-ai sădit în inimi atunci când le făceai să bată la unison cu zecile de mii la Cenaclul Flacăra, rodind apoi în anii care au urmat interzicerii acestuia, ne-au dat imboldul sufl e-tesc şi curajul de a înfrunta dictatura, făcând posibilă descătuşarea şi câştigarea libertăţii în decembrie 1989. Îţi mulţumim pentru nepreţuita zestre de cultură, simţăminte şi amintiri pe care ne-ai lăsat-o şi în care vom găsi, noi şi urmaşii noştri, resorturile dăinuirii. Îţi cerem iertare, iubite Maestre, pentru toată su-ferinţa nemeritată pe care ţi-au adus-o mizeriile cu care pigmeii politicii postdecembriste şi epigonii au încercat să-ţi murdărească viaţa şi opera, pentru a-i minimaliza valoarea şi a ne determina să ne ruşinăm cu istoria şi valorile noastre naţionale, suferinţă care ţi-a grăbit şi înnegurat sfârşitul vieţii. Suntem alături de îndurerata ta familie în acest moment greu şi ne rugăm bunului Dumnezeu să-i întărească pe cei dragi şi să-i dea odihnă şi pace sufl etului tău mare. Rămas bun, iubite Maestre. Înalţă-Te cu îngerii spre Lumina Învierii, înso-ţit de rugăciunile noastre fi erbinţi către Dumnezeu pentru veşnică odihnă alături de sfi nţii ocrotitori ai Neamului Românesc.

av. Ioan Solomon, Sfântu-Gheorghe,vicepreşedinte 5 noiembrie 2010

MESAJ PENTRU SUFLETUL MESAJ PENTRU SUFLETUL MARELUI POET ADRIAN PĂUNESCUMARELUI POET ADRIAN PĂUNESCU

FORUMUL CIVIC AL ROMÂNILOR DIN COVASNA, HARGHITA ŞI MUREŞ

La trecerea în eternitate a marelui poet patriot român Adrian Păunescu, mi-am reamintit contextul în care pro-fesorul Ioan Hagiu (foto), din Zăbala, judeţul Covasna, a ajuns membru al Cenaclului Flacă-ra. Implicat fi ind pe atunci în orga-nizarea şi selecţio-narea interpreţi-lor pentru fazele superioare ale Fes-tivalului „Cânta-rea României”, în anul 1973, am în-deplinit misiunea de preşedinte al juriului în comuna Zăbala. Director al Căminului Cul-tural din localitate era vrednicul pro-fesor Ioan Hagiu, el însuşi talentat rapsod şi cantau-tor. Cu toate aces-tea, cu modestia ce îl caracteriza, el nu a vrut să se înscrie la concurs. Însă, la cererea publicului, la fi nalul concur-sului şi-a luat chitara şi a interpretat compoziţiile proprii „Căciula mea” şi „Tatăl meu era plugar”. Sosiţi la Sfân-

tu-Gheorghe, am inclus pe lista promo-vaţilor la faza judeţeană şi numele său. Cu ocazia desfăşurării fazei jude-ţene a concursului amintit, a fost invi-tat să vizioneze şi să selecteze partici-panţi pentru faza pe ţară poetul Adrian Păunescu, cu staff-ul său. Prezentân-du-l pe Ioan Hagiu, după câteva acor-

duri, Păunescu ne-a blocat pur şi simplu: „Destul, ajunge! Eşti mare domnule!”. Astfel a ajuns rapsodul nostru membru al Cenaclului Fla-căra, iar creaţiile sale cunoscute, îndrăgite şi fre-donate de mii de români. Compo-ziţiile sale sunt azi păstrate în ar-hiva familiei şi în cea a Tezaurului Folcloric, fi ind di-fuzate, din când în când, în emisiu-nea „Iarba verde

de acasă”, prezentată de Gheorghe Verman, la Radio România Actuali-tăţi. Cu siguranţă, ele merită strânse într-un album muzical şi redate gene-raţiilor actuale de iubitori de muzică românească cu mesaj patriotic.

prof. Nicolae Moldovan (Sfântu-Gheorghe)

7Anul V, Serie Nouă - Nr. 156 (191)Ediţie specială

Abonează-te la

Telefon: 0267-312.260Telefon: 0267-312.260Mobil: 0762-240.550Mobil: 0762-240.550

E-mail: info@condeiulardelean.ro

Săptămânalul regional de atitudine şi cultură românească Nr. 1Anul V, Serie Nou - Nr. 155 (190), 12 Pagini, Pre : 2 lei, Perioada: 5 - 11 noiembrie 2010

Cuvânt c tre Neamul Românesc: „P rin ii i ara nu se vorbesc de r u!“S pt mânal regional de atitudine i cultur

Alba, Bra ov, Covasna, Harghita, Mure , Sibiu

*actualizat în fi ecare luni

3

6

S pt mânalul regional de atitudine i cultur num rul 1, Condeiul ardelean,

îl pute i achizi iona prin Po ta Român (abonamente)

i la vânzare liber din:

Jude ul Mure - Chio curile Symetria

Târgu-Mure , Ludu ,Târn veni, Sovata,

Ungheni, Criste ti

Jude ul Bra ov - Chio curile Ro ii

Bra ov, S cele, Codlea, Râ nov, Z rne ti, Predeal

Jude ul Covasna - Chio curile H-Press Sfântu-Gheorghe, Târgu-Secuiesc, Covasna, Baraolt - Chio curile Adrimar Sfântu-Gheorghe, Covasna, Întorsura-Buz ului

IPS Ioan:„Cristiana Anghel avea nevoie de o

mângâiere sufleteasc ”

Tuturor celor care poartnumele Sfi n ilor Arhangheli Mihail i Gavriil, dar iderivate ale acestora,le dorim mult s n tatei un sincer

La Mul i Ani!

DUP 21 DE ANI: OARE „CINE A TRAS ÎN NOI?” (II)

Tot ce s-a petrecut la Timi oa-ra - o spune autorul - a f cut parte din „evenimentele planifi cate”. De cine? De mai multe for e, un rol esen ial revenind neorevizionis-mului ungar! Semnalul a fost dat la 8 iulie 1988, atunci când, la Bu-cure ti, avea loc întâlnirea la nivel înalt a statelor membre ale Tratatu-lui de la Var ovia. Direct implicat a fost Mihail Gorbaciov, secretarul general al PCUS, care a avut o în-trevedere bilateral cu delega ia un-gar . Din delega ia Ungariei f ceau

parte Nyers Rezso, Nemeth Miklos i Horn Gyula. Atunci, conducerea ungar a avut obr znicia s afi rme: „Transilvania nu apar ine Români-ei!” - slogan reluat azi de adep ii a a-zisului inut secuiesc, ai neore-vizionismului, separatismului auto-nom, extremismului maghiar de azi -, amenin ând c vor interna ionali-za problema ungurilor din România. Deja în august 1989, erau pre-g tite forma iuni de lupt (gherile urbane) cu misiunea de a ac iona în România. Aceste forma iuni parami-litare au fost preg tite în cazarma din Bicske, din Ungaria, de instructori unguri originari din România. Exis-tau deja puncte de sprijin, „ora ele-int ” fi ind Alba-Iulia, Arad, Bra ov, Bucure ti, Caransebe , Cisn die,

Cluj, Constan a, Craiova, Cugir, Ia i,Lugoj, Oradea, Satu-Mare, Sibiu, Târgu-Mure , Sighi oara... Prin Har-ghita i Covasna erau prezen i cam mul i str ini, chiar i ru i! „Creierele” ac iunilor concertate erau Mihail Ser-gheevici Gorbaciov, George Herbert Bush, François Mitterrand i Hel-muth Kohl. Cele patru puteri - URSS, SUA, Fran a i Germania - î i d deau mâna s r stoarne regimul politic din România, prin materiale de propa-gand ostil , prin provoc ri i diver-siuni, prin agen i curieri din serviciile secrete. Chiar Silviu Brucan spunea, cu prilejul unui interviu: „Proble-ma este c eu cred c la Timi oara a fost i este mân ungureasc !”. De-pozitarul atâtor informa ii culese de pe toate fronturile, tia ce spune! La

Timi oara, un rol esen ial l-a avut iTokes Laszlo. Iat con inutul Notei Informative nr. 00262 / 22.11.1989 a DSS: „De i au fost dovedite ac iunile ilegale (anterioare - n.n.) împotriva securit ii statului, s vâr ite de La-szlo Tokes (…), Nicolae Ceau escu nu a aprobat sesizarea instan elor de judecat ”. O mare gre eal a efului Statului Român! Ceau escu „nu a aprobat m sura propus de noi - spu-nea, dup 1989, Radu Tinu, loc iitor, pe atunci, al efului Securit ii jude-ului Timi , în cartea „Timi oara, no comment!” -, având în vedere situa ia politic interna ional din momentul respectiv”. Repet m: mare gre eal !„Tokes Laszlo nu a fost împotriva lui Ceau escu, ci împotriva României!” (continuare în pagina 8)

Laz r L dariu (Târgu-Mure )

Guvernul, înfrânt la CCR. Asumarea r spunderii pe Legea

Educa iei este neconstitu ional

Doru Decebal Feldiorean revine la conducerea „Condeiului ardelean” Printr-un Comunicat de Pres dat publicit ii ieri, 4 no-iembrie a.c., Doru Decebal Feldiorean (foto), fondatorul „Condeiului ardelean”, a anun at c a demisionat de la conducerea Filialei Jude ene Covasna a Partidului Con-servator, singura forma iune politic în care a activat vreo-dat . Astfel, directorul fondator al publica iei noastre revine, ofi cial, la direc iunea celui mai important s pt -mânal regional de atitudine i cultur din inima Români-ei. Red m, în continuare, comunicatul fostului pre edinteal PC Covasna:

COMUNICAT DE PRES Prin prezentul Comunicat de Pres inten ionez s in-formez mass-media cu privire la faptul c , în data de 28 octombrie 2010, mi-am depus mandatul la sediul central al Partidului Conservator. Astfel, urmare a unor motive pe care nu doresc s le comentez, mi-am dat demisia din func ia de pre edinte al Filialei Jude ene Covasna a Partidului Conservator. De asemenea, men ionez c am demisionat i din ce-lelalte func ii de inute în cadrul partidului, i anume cele de membru în Congres, în Consiliul Na ional i în Biroul Politic.

Doru Decebal Feldiorean Sfântu-Gheorghe, 4 noiembrie 2010

Uniunea Scriitorilor din Moldova: Grigore Vieru, 2007, revista „Literatură şi Artă”:

„A purtat mereu în suflet iubirea

pentru Basarabia” Uniunea Scriito-rilor din Republica Moldova a trans-mis un mesaj prin care deplânge, de pe meleagurile na-tale ale lui Adrian Păunescu, dispariţia Marelui Poet. „Născut în co-muna Copăceni, ju-deţul Bălţi, în iulie 1943, a purtat me-reu în sufl et iubirea faţă de Basarabia, drama basarabeană fi ind o temă obsedantă a întregii sale creaţii. A fost unul dintre poeţii emblematici ai generaţiei ‚60, care a produs schimbarea la faţă a poeziei române postbelice. Volumele «Ultrasenti-mente» (1965), «Mieii primi» (1966), «Fântâna somnambulă» (1968), «Viaţa de excepţii» (1971), «Istoria unei secunde» (1971), «Repetabila povară» (1974) ş.a. au profi lat statutul unui spirit poetic vulcanic, de o fulminantă erupţie metaforică, cu un larg spectru social-politic şi senti-mental. Poet prolifi c şi impetuos, a scris continuu, până în ultima clipă a vieţii, dând la lumină zeci de cărţi de poezie, proză şi publicistică. (...) A condus Cenaclul Flacăra, care în anii ‚70-’80 a avut o infl uenţă extraordinară în trezirea spiritului naţional al basarabenilor. În anii de renaştere naţională a Basarabiei, Adrian Păunescu s-a afl at alături de noi, s-a întâlnit cu combatanţii războiului de pe Nis-tru, iar cântecele pe versurile sale ne-au susţinut şi ne-au îmbărbătat în clipele cele mai grele. Opera poetică a lui Adrian Păunescu va rămâne în patrimoniul culturii noastre naţionale, numele său va fi unul de referinţă în is-toria literaturii române. Dumnezeu să-l odihnească în pacea Sa lu-minată.” (D.D.F.)

„Un poet de geniu și „Un poet de geniu și un nebun de mare curaj”un nebun de mare curaj”

Maria Gheorghiu îi este recunoscătoare lui Adrian Pă-unescu pentru că i-a oferit scena Cenaclului Flacăra, fi ind prima scenă pe care a cântat. „A fost certifi catul de naştere al artistului Maria Gheorghiu, chiar dacă perioada în care am cântat la Cenaclu a fost extrem de scurtă. Îi mai sunt recunoscătoare pentru piesa «Bocetul lui Ioan cel fără de mormânt», mărturiseşte artistul Maria Gheorghiu. Datorită acestei piese am început să studiez mai serios istoria şi să re-alizez cu adevărat ce a însemnat Mareşalul Antonescu pen-tru România, cu bune, şi cu rele. Suntem cu toţii datori să avem curajul să spunem adevărul despre lucrurile adevărate din istoria noastră. Doar pentru acest lucru, Păunescu ar me-rita să aibă o statuie în fi ecare oraş al ţării. Într-o perioadă în care nimeni nu avea curajul să spună adevărul, el a făcut-o şi ne-a deschis ochii către lucrurile pe care le rosteam doar în şoaptă. Am văzut adevărata dimensiune a acestui cântec când am fost la Chişinău, în toamna aceasta... Un oraş întreg s-a emoţionat la «Bocetul lui Ioan cel fără de mormânt», la care am adăugat versurile lui Grigore Vieru: «Ţineţi minte, şi din mormânt vă voi spune adevărul!»” Adevăr grăit-a Grigore Vieru, în 2007, când a spus ceea ce s-a şi consemnat în revista „Literatură şi Artă”, din Re-publica Moldova: „Adrian Păunescu este un poet de geniu şi un nebun de mare curaj. Un om de curaj, cu dragoste de Românie şi de Basarabie, săritor la nevoie şi nerăzbunător pe cei care i-au amărât sau îi amărăsc zilele. Mărturisesc că, la niciun poet român din perioada postbelică, nu am gă-sit atâta suferinţă, atâta durere, atâta revoltă şi atâta curaj de-a dreptul nebun, în atacarea dramaticelor realităţi soci-ale din perioada regimului defunct, cum am găsit în poezia lui Adrian Păunescu. În plus, numeroase poeme sunt zidite pe temeinicia prospeţimii şi a forţei metaforice rar întâl-nite în poezia română şi universală. Neîndoielnic, Adrian Păunescu are geniu poetic. Nu inventatele sale păcate ide-ologice l-au pedepsit şi-l pedepsesc după 1990 încoace, ci invidia şi ura pentru neobişnuitul său har. Constantin Noica

spunea că oamenii iartă mai degrabă crimele cuiva, dar nu pot ierta meritul. La români, această neiertare a devenit tra-diţie. Meritul constituie deseori motivul băşcăliei, dacă nu chiar al unui blestem. Jalnici par, totuşi, hulitorii de serviciu ai marelui poet care, în anii de tristă pomină, nu au scos niciun cuvânt protestatar, tăcând ca o baligă-n iarbă. Ori-cum, viaţa merge înainte şi vor rămâne în literatura română nu otrăvurile lor, care au amărât zilele poetului, ci mărgări-tarele lui, alese şi culese cu grijă dintre compunerile sale, de care se agaţă, disperaţi, bicisnicii”.

Bocetul lui Ioan cel fără de mormânt

Ioane, Ioane, Ioane, Ioane, ai murit ca milioane!Ioane, trupul ţi l-au frânt, Ioane, fără de mormânt!

Ioane, ai murit soldat, unde te-or fi îngropat?Că-ţi rămase ţara oarbă, să întrebi un fi r de iarbă:Unde-i Ion, copilul meu, care m-a iubit mereu?Care nu s-a dus cu duşii, care s-a bătut cu ruşii?

Cine să-mi răspundă, cine? Ţării tale nu-i fu bine,C-au venit oştiri străine precum noaptea nopţii vine,

Ne-au scos morţii din morminte, ne-au distrus biserici sfi nteŞi apoi ne-au dat pe noi cu un secol înapoi.Şi în tine, Ioane dragă, au pus potera să tragă.Tu te-ai stins netemător şi privind în ochii lor.

Uite vremea cum mai trece, vine ceasul doisprezece,Nu putem continua fără de Măria Ta.

Nu dorim decât atât: să afl ăm numaidecâtUnde ţi-i mormântul, Ioane, printre atâtea milioane?Vrem să-ţi punem fl ori pe el şi umbruţa de drapel.Să dormi, Ioane, liniştit, neamul tău nu a murit!Nu ni-i faptă cât ni-i zisă, dar istoria proscrisă

Iarăşi adevăr promis-a de la Nistru pân’ la Tisa!

(Articol preluat din „Jurnalul Naţional” de sâmbătă, 6 noiembrie 2010)

8 Anul V, Serie Nouă - Nr. 156 (191) Ediţie specială

În Parlament, cu senatorul Adrian Păunescu În ziua de 7 noiembrie 2010 a fost înmormântat Adrian Păunescu, un poet, publicist şi om politic de excep-ţie. Adrian Păunescu a fost un mare patriot, un luptător neobosit pentru binele Poporului Român şi al Româ-niei. Adrian Păunescu a fost un om de atitudine, extrem de activ, a fost poet al Neamului Românesc. Înainte de anul 1990, poetul Adri-an Păunescu era cunoscut şi apreci-at în toată ţara prin starea de spirit denumită Cenaclul Flacăra. După lovitura de stat din decembrie 1989, Adrian Păunescu s-a dezlănţuit cu o forţă titanică şi a acţionat în multe domenii. A participat la marile adu-nări populare organizate în Uniunea „Vatra Românească” împotriva ire-dentismului unguresc. L-am întâlnit de multe ori la Bucureşti, în perioada 1992-1996, când PSM împreună cu PDSR, PUNR şi PRM susţineau Gu-vernul Văcăroiu. Adrian Păunescu a fost unul dintre liderii Partidului So-cialist al Muncii. Poetul Adrian Păunescu a candi-dat pentru funcţia de Preşedinte al României la alegerile din 3 noiem-brie 1996, clasându-se pe locul 9 din 16 de candidaţi. În cele trei mandate consecutive de primar în inima Ar-dealului, la Cluj-Napoca, l-am avut invitat pe poetul şi senatorul Adrian Păunescu, împreună cu preşedintele PRM, senatorul Corneliu Vadim Tu-dor, cu o parte dintre soliştii lansaţi de Cenaclul Flacăra şi Corul din Finteuşul Mare, care ne-au onorat şi încântat la marile sărbători ale românilor. La Congresul al II-lea al PRM, preşedintele Vadim l-a avut ca invitat de onoare pe prietenul său, senatorul Adrian Păunescu. Atunci am fost, din nou, împreună cu poe-tul Adrian Păunescu. Apoi, am avut ocazia să particip la multe emisiuni, la diferite studiouri de televiziune, moderator fi ind Adrian Păunescu. Peste tot unde apărea Adrian Pău-nescu era un creator, dar şi un critic aspru, atunci când era cazul. Adrian Păunescu a fost un luptă-tor pentru Unirea Românilor şi refa-cerea Daciei Mari, pentru care a ac-ţionat genialul Mihai Eminescu. De nenumărate ori, senatorul Adrian Pă-unescu a luat apărarea românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş împotriva iredentiştilor unguri con-duşi de la Budapesta. Pe senatorul Adrian Păunescu l-am cunoscut mai bine şi am cola-

borat excelent în Parlamentul Ro-mâniei, în mandatul 2004-2008. A fost un senator de excepţie, care şi-a făcut datoria atât în plen, cât şi ca preşedinte al Comisiei pentru Cultu-ră. În fi ecare zi de luni, după-masă, senatorul Adrian Păunescu era abo-nat la declaraţii politice şi a adresat numeroase interpelări şi întrebări Guvernului României. Senatorul Adrian Păunescu, îm-preună cu senatorul Corneliu Vadim Tudor, sprijiniţi de parlamentarii PRM, PSD şi PC, au respins în Se-natul României proiectul de lege al Guvernului Tăriceanu I (PNL, PD şi UDMR) privind Statutul mino-rităţilor naţionale, un act normativ elaborat de UDMR şi care vizează realizarea autonomiei teritoriale a Ar-dealului. După ce Senatul a acceptat amendamentul meu vizând elimina-rea capitolului V „Autonomia cul-turală”, senatorii UDMR au părăsit sala. În acea zi istorică, de 25 octom-brie 2006, au votat pentru dezmem-brarea teritorială a României numai senatorii PNL şi PD. Un alt proiect de lege al Guver-nului Tăriceanu I respins de Senat, prin contribuţia decisivă a senatorilor Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor, s-a referit la înfi inţarea Fun-daţiei Româno-Maghiare Gojdu. La dezbaterile din plenul Senatului a fost invitat IPS Laurenţiu Streza, Mitro-politul Ardealului. Senatorii UDMR, PNL şi PD au cerut să fi e dat afară din sala Senatului României Mitro-politul Ardealului. După intervenţi-ile ferme ale senatorilor Păunescu şi Vadim Tudor, senatorii PSD, PRM şi PC au decis, prin vot, să rămână în sală şi să ia cuvântul IPS Laurenţiu Streza, pentru a apăra adevărata Fun-daţie Gojdu şi patrimoniul acesteia, estimat la circa 3 miliarde euro. Senatorul Păunescu a susţinut în plenul Senatului şi, mai ales, la Comisia de Cultură mai multe ini-ţiative legislative ale PRM, dintre care amintim: - Propunerea legislativă pri-vind interzicerea utilizării aditivi-lor alimentari cancerigeni în pâine şi produse de panifi caţie, carne şi preparate de carne, dulciuri, băuturi răcoritoare şi alcoolice. Poporul Ro-mân este singurul din lume care, de 21 de ani, este otrăvit cu aditivi ali-mentari cancerigeni. - Propunerea legislativă privind amplasarea unor monumente ale Po-etului Naţional Mihai Eminescu în municipii şi oraşe. - Propunerea legislativă privind

instituirea pensiei minime pe eco-nomie. - Propunerea legislativă privind conservarea patrimoniului sonor al Societăţii Române de Radiodifu-ziune. - Propunerea legislativă privind construirea unor teatre de vară (la Ţe-bea, Mărişel, Podul Înalt ş.a.). - Propunerea legislativă privind interzicerea folosirii cianurii la ex-tracţia aurului şi argintului. Senato-rul Adrian Păunescu s-a opus jefuirii celui mai mare zăcământ din Europa, cel de aur, argint, uraniu şi metale rare, evaluat la peste 100 miliarde euro, precum şi distrugerii prin dina-mitare a uneia dintre cele mai vechi localităţi din lume, cea de la Roşia Montană (Alburnus Maior). - Propunerea legislativă privind valorifi carea declaraţiilor politice. - Propunerea legislativă privind sprijinul fi nanciar pentru înălţarea de biserici ortodoxe în România şi în ţă-rile din jurul ţării noastre. - Propunerea legislativă privind sprijinul acordat de Statul Român Schitului românesc „Prodromu”, de la Muntele Athos.

- Propunerea legislativă privind salarizarea clerului. Senatorul Adrian Păunescu a fost un mare şi constant prieten al şahului. A susţinut „Turneul Regilor” la care au participat campioni mondiali, mari maeştrii internaţionali şi alţi aşi ai şa-hului lumii. În ziua de 5 iunie 2008, senatorul Adrian Păunescu a partici-pat, împreună cu câţiva parlamentari, ziarişti şi campioni ai României, la simultanul cu fostul campion mondi-al Boris Spassky, şi a obţinut o remi-ză. După ce în Senat, la o declaraţie politică, senatorul Adrian Păunescu a pledat pentru introducerea şahului în şcoli, ca disciplină şcolară, a colabo-rat cu Marea Maestră Internaţională Elisabeta Polihroniade şi au iniţiat, împreună cu mai mulţi senatori şi deputaţi PRM, o propunere legislati-vă (în anul 2008) pe această temă. În memoria lui Adrian Păunescu, Parla-mentul României ar trebui să adopte o asemenea lege. Senatorul Adrian Păunescu l-a cinstit pe Eroul Naţional Avram Ian-cu şi a participat, an de an, la serbă-rile de la Ţebea. Cuvântările sena-torilor Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor la manifestările de la Ţebea erau cele mai aşteptate şi cele mai aplaudate. Senatorul Adrian Pă-unescu a tăiat panglica la Casa Me-morială „Avram Iancu” construită, în comuna Baia de Criş, din iniţiativa primarului municipiului Cluj-Napo-ca şi cu sprijinul Consiliului Judeţean Hunedoara, în anul 2003.

Senatorul Adrian Păunescu a fost preocupat, la fel ca şi genialul Mihai Eminescu, de Istoria Poporului Ro-mân, a Poporului Primordial, lăsat de Bunul Dumnezeu în Dacia Edenică, în Dacia Mare. Ca parlamentar de Hunedoara, senatorul Adrian Pău-nescu a iniţiat o propunere legisla-tivă privind protejarea şi punerea în valoare a vestigiilor arheologice din Munţii Orăştiei. Parlamentarii care au susţinut regimul Băsescu-Tări-ceanu au respins această propunere legislativă pentru a nu fi cunoscută şi valorifi cată cea mai veche civilizaţie din Europa, cea a geto-dacilor. Tot pe această temă, vizând cunoaşterea adevăratei istorii a Poporului Român şi a Limbii Române, am iniţiat, împreună cu se-natorii Adrian Păunescu şi Aurel Ardelean, o pro-punere legislativă pri-vind înfi inţarea Institutu-lui Român pentru Studii Indo-Europene, sub egi-da Senatului României. Adevărul a ieşit greu la suprafaţă şi popoarele europene recunosc că se

trag din geto-daci şi lim-bile lor din limba stră-moşilor noştri. Pentru că am îndrăznit să abordăm această temă, cei trei coautori ai propunerii legislative au fost eli-minaţi din Parlament, ca urmare a fraudării alegerilor prin aşa-zisul vot uninominal. După ce a câştigat alegerile din colegiul său electoral, Adrian Păunescu a fost scos din Senatul Româ-niei. Această mare ne-dreptate l-a afectat foarte mult pe patriotul Adrian Păunescu. A urmat, apoi, a doua umilinţă din par-tea regimului Băsescu-Boc, şi anume tăierea substanţială din pensie. Cei care îl au pe conşti-inţă pe Adrian Păunescu, ştiind că nu le mai poate da vreo replică, s-au dus să-i ducă, totuşi, câteva fl ori lângă sicriu. Poporul Român are datoria de a amplifi ca iniţiativa preşedintelui PRM, Corneliu Vadim Tudor, de a ridica în Bucureşti o statuie lui Adrian Păunescu şi, de asemenea, să acţioneze pentru ca în toate reşe-dinţele de judeţ să fi e

amplasate statui ale marelui patriot Adrian Păunescu, până la data de 20 iulie sau 7 noiembrie 2011, cu sprijinul consiliilor municipale şi al celor judeţene. Fiind un mare patriot român, Adrian Păunescu a fost incomod pen-tru alogenii din conducerea Români-ei, atât în perioada socialistă, cât şi în cea capitalistă din ultimii 21 de ani. Urmaşii celor care l-au asasinat pe genialul Mihai Eminescu l-au omorât cu zile pe marele poet şi patriot Adri-an Păunescu, iar unii dintre ei îndrăz-nesc să-l conteste. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odih-nească! Adio, Adrian Păunescu!

dr. Gheorghe Funar (Cluj-Napoca)

Deputatul de Covasna, Horia Grama:

„A fost cel mai mare poet contemporan”

La conferinţa de presă susţinută chiar în dimineaţa zilei de 5 noiem-brie 2010, când la ora 7:15, la Spitalul de Urgenţă - Floreasca din Capi-tală, s-a stins marele poet Adrian Păunescu, deputatul românilor covăs-neni, Horia Grama, a afi rmat: „Marele poet şi patriot, Adrian Păunescu, a fost una dintre personalităţile cele mai pregnante din istoria ultimilor decenii în România. S-a remarcat mai ales pentru patriotismul lui şi îna-inte şi după Ceauşescu, un om care n-a făcut rabat de la aceste principii, un om pentru care dragostea de neam şi de ţară au fost sacre. În opinia mea, Adrian Păunescu a fost cel mai mare poet contemporan. Dumnezeu să-l odihnească şi să-l aibă în pace!”. (V.E.F.)

V-am spus că sunt un om periculosŞi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă.V-am spus s-aveţi pentru persoana mea

Un plus de-ngrijorare şi de teamă.

V-am spus că fac teribil de urâtDe sunt călcat puţin pe libertate.

V-am spus ca sunt oşteanul credinciosDar care doar cu inamici se bate.

V-am spus să vă astâmpăraţi şi voi,Cenzori capricioşi ai vremii mele,

C-o să vă coste scump măruntul moft,De a ne face nouă zile grele.

V-am spus să puneţi mâna să munciţi.Să nu mai tot pândiţi zeloşi din umbră,

V-am spus că n-o să placă nimănuiPornirea voastră, tulbure şi sumbră.

V-am spus că vremurile s-au schimbatŞi că situaţia e mai complexă,Nu-i intelectualul - servitor.

Cultura nu-i ceva ca o anexă.

Şi lumea nu se poate cuceriUmfl ând la cifre şi mimând tumulturi

Cu aroganţi şi trândavi doctoranzi,Cu papagali care ţin loc de vulturi.

V-am spus şi am puterea să mai spunCă nu încape muntele în seră

Că prea-i scurt drumul de la rai la iadŞi de la căprioară la panteră.

V-am spus să nu-l fetişizaţi pe Marx,Să nu-i păstraţi în spirt învăţăturaŞi voi într-una fără să-l citiţi

Îl pomeniţi până vă doare gura.

V-am spus că bătălia pentru omNu iartă astăzi nicio dezertareŞi voi v-aţi decorat voi între voiCând lupta este în desfăşurare.

V-am spus că muzica nu-i un microbCare ameninţă civilizaţii

E-a omului pentru a fi mai bun,V-am spus: ceva care să-i placa daţi-i.

V-am spus, concetăţeni analfabeţi,Şi luaţi aminte şi să ţineţi minte.

Dar nu ştiam că v-aţi născut şi surziŞi scoateţi arma când vedeţi cuvinte.

(Adrian Păunescu, 1979)

Analfabeţilor

9Anul V, Serie Nouă - Nr. 156 (191)Ediţie specială

ADRIAN PĂUNESCU DESPRE POETUL ADRIAN PĂUNESCU Despre POETUL ADRIAN PĂUNESCU cel mai în măsură să ne vorbească este însuşi Adrian Păunescu. Pentru cei care nu s-au lămurit, nu l-au cunoscut şi n-au învăţat ni-mic de la sau despre domnia sa, ultimul mare poet social al românilor (după cum l-a numit Eugen Simion), dar mai ales pentru noi, cei şi cele care l-au preţuit şi l-au idolatrizat, spicuim din propriile sale mărturisiri. Sunt pagini memorabile care dovedesc frumuseţea gândului, sensibilita-tea, gratitudinea, iubirea şi altruismul celui mai român oltean - copacul cu rădăcini în Basarabia, cu trunchiul în Oltenia şi coroana maiestuoasă în toată ţara, până departe, dincolo de graniţele impuse de legile strâmbe ale veacului în care trăim -, celui care acum stă la loc de cinste în galeria de aur a tuturor românilor din toate timpurile, alături de Mihai Viteazul, Ecaterina Teodoroiu, Constantin Brâncuşi, Marin Sorescu, Amza Pellea, Marin Preda..., olteni între oameni.

„Poeziile acestei cărţi au fost scri-se între 22 august 1968 şi 22 decem-brie 1989. Dar nu au fost scrise toate de mâna mea. Unele dintre ele i-au fost dictate, în nopţi de veghe ale feri-cirii şi nefericirii noastre, marii poete care a fost, 15 ani, soţia mea, Cons-

tanţa Buzea. Ea mi-a recuperat şi alte texte, unele de care eu însumi uita-sem, şi mi le-a restituit cu tandreţe şi grijă, de curând. Dacă va fi cazul, textele respective vor lua calea unei cărţi viitoare. Mi-au notat versurile şi mi le-au păstrat, de asemenea, fi inţe lângă care am petrecut ore, zile, săptămâni sau ani de viaţă. Unele texte au fost dictate doamnei Reghina Vîrvici, neîngenuncheata mea colaboratoa-re la „Flacăra” până la sfârşit, altele regretatei şi distinsei Ana Cahane, altele lui Pompiliu Dumitrescu, altele Anei Voicu, toţi la aceeaşi „Flacăra”.

În lungi călătorii şi în nopţi albe, pe aceeaşi vatră, a notat Nicolae Arsenie şi mi-a restituit cât a păstrat el însuşi din versurile mele. Cu sfi ală şi recu-noştinţă, mulţumesc pentru răbdarea şi dragostea cu care mi-a transcris pe curat simţirea, în versuri pe care alt-

prof. Ligia Ghinea (Sfântu-Gheorghe)

fel le-aş fi pierdut, Ioanei Proca. O pagină specială de viaţă şi de poezie a însemnat, în viaţa mea, Elena Gre-cescu. Câţiva ani, fetiţa mea, Ioana Pău-nescu, s-a încumetat ea însăşi să pună pe hârtie versurile mele. A stat mereu alături de mine, cu profunzimea lui aproape descurajantă şi cu caracte-rul lui neclintit, băiatul meu, Andrei Păunescu, martor şi notar al multor poeme şi autor al unui jurnal despre tatăl său, care în vremea viitoare va interesa pe mulţi. Un cult special pentru poezia mea au dezvoltat în copiii lor familiile Vişu Vaida şi Mitică Nistor din Năsă-ud. De aceea, poate, unele dintre cele mai frumoase şi inspirate versuri, ale acestei cărţi, le datorez colaborării mele cu o fetiţă de o rară şi constantă vocaţie artistică, nu numai în vocea ei pe care am descoperit-o când nu mersese încă la şcoală, ci şi în felul de a se dărui cauzei lirice în atâtea dru-muri comune prin ţară, Lelia Vaida. Dar colaboratorii mei sunt mulţi, şi poate că nu mi-i amintesc pe toţi acum. În câteva nopţi la Muscel şi, de

asemenea, pe dru-muri lungi mi-a fost alături ca martor şi mi-a reţinut pe hâr-tie poeziile, talen-tatul tânăr poet din Schitu Goleşti, Ci-prian Chirvasiu. Mai puţin corectă mi s-a părut atitu-dinea unor cântă-reţi, cărora în zile şi nopţi petrecute îm-preună le-am dăruit pentru cântec poe-zii, iar ei au uitat să mi le restituie, când

a fost vorba să adun într-o carte tot ceea ce s-a afl at sub interdicţia de a fi tipărit, în anii care au trecut. Poate că la viitoarea ediţie a acestei cărţi, pro-fi tând de faptul că mă mai afl u încă în viaţă, foştii mei colaboratori mă vor găsi, pentru a-mi restitui poem-ele pentru care, în fond, am pătimit împreună. Fac un apel, de asemenea, la acei oameni care printr-un concurs de împrejurări oarecare, s-au afl at în atingere cu poeziile cenzurate ale

perioadei care s-a încheiat şi care îmi pot ajuta biografi a să se încarce de toată bibliografi a Adrian Păunescu. Nou înfi inţata Editură Păunescu a acţionat, prin întreaga ei compo-nenţă, pentru ca această primă car-te, pe care o tipărim, să fi e cât mai curând sub ochii cititorilor noştri. Redactarea şi tehnoredactarea cărţii au aparţinut celei care a fost umbra mea luminoasă în aceşti ani, notând şi păstrând ceea ce eu i-am dictat (şi ceea ce inchizitorii mei ar fi dat orice să găsească!), o fi inţă care până nu de mult se numea Carmen Antal şi care azi se numeşte Carmen Păunescu. De aspectul vizual al cărţii s-a ocupat cel ce mi-a oferit şi desenele sale, pentru a da un ritm deşertului de litere, Andrei Păunescu. Corectura au asigurat-o Liliana Vintilă şi Ana Gologan. Peste toată lucrarea a stăruit sufl e-tul eminentului specialist şi prieten al tuturor anilor grei ai vieţii mele, Dan Bârlădeanu. A fost alături de mine, zbătându-se, ca pentru o renaştere, cu o tinereţe pe care aş vrea să o am şi eu acum, darmite la 75 de ani, câţi are tatăl meu, învăţătorul pensionar, Constantin Păunescu. Şi, în fi ne, au fost ală-turi de mine cititorii mei, cei care mi-au cerut să nu renunţ, ci să scriu şi pen-tru mine şi pentru ei. De scris până la tri-miterea la tipar a acestei cărţi nu fusesem capa-bil să mai scriu. Dar de strâns aceste poezii cen-zurate între aceste co-perţi, mi s-a părut că mai sunt în stare. Şi de aceea,

autorul cărţii rămân eu, iar destinatarul este bu-nul meu cititor, cel care va adeveri lucrarea noas-tră a tuturor... Restul este (sau nu este) poezie.”

POETUL ADRIAN PĂUNESCU

„...Fundaţia noastră - Fundaţia Păunescu - se

va strădui să fi e un izvor de cultu-ră română şi un orizont universal. Vom aşeza totul sub zodia iubirii şi a valorii. Ne va călăuzi adevărul. Vom căuta valoarea. Vom descoperi şi vom susţine valori noi, oameni ti-neri, cu dragostea cu care am făcut-o de câte ori ne-am afl at în situaţia de a gira cu numele nostru pe cei ce ni s-au adresat şi aveau talent. Noi credem în renaşterea Ro-mâniei. Fundaţia Păunescu dedică propria sa renaştere acestei îndelungi nădăj-duite renaşteri a neamului nostru. Politica noastră este valoarea. Stra-tegia noastră este inspiraţia. Stăpâ-nul nostru este cel căruia îi adresăm strădania noastră: poporul român. Cultura devine cea mai subtilă magistratură a libertăţii, după ce a fost cea mai fascinantă conspiraţie a luptei pentru libertate.”

ADRIAN PĂUNESCU

Lămurire

Volumul POEZII CENZURATE,ediţia a doua, Editura Păunescu, Bucureşti, 1990, 784 de pagini

De bucurie rar avurăm parteÎn unele duminici, pe la nunţi,

Suntem olteni pe viaţă şi pe moarteSuntem olteni, adică suntem munţi.

Un rost ne-a dat măicuţa noastră, dulcea,Să fi m, dintre români, cei mai fi er¬binţi,Din Dolj şi până-n Olt, şi până-n Vâlcea,Şi până-n Gorj şi până-n Mehedinţi!

Oltenia, Eterna Terra-NovaUn cântec are astăzi şi-n priviriHai Universitatea! Hai Craiova!Tu, Campioana unei mari iubiri!

La Tricolorul românesc se-nchi¬năŞi-i face jurământ prin luptă, azi,

Oltenia, provincia latină,A lui Mihai, al nostru, cel viteaz.

Oltenia pandură a lui TudorŞi-a lui Arghezi şi-a atâtor duşiOltenia celui mai mare sculptor

Al omenirii, Constantin Brâncuşi.

Salut fratern, Moldova, Bucovina,Salut fratern, Ardeal, şi tu, Banat,

Salut fratern, Muntenie vecină,Şi Maramureş, neam ne-ngenuncheat.

Priviţi această sacră frumuseţe:Oltenia pământ de oameni buni

Şi pumn pedepsitor cu cinci judeţe,Căuş al palmei vechilor tăciuni.

Olteni suntem în matca noastră,Olteni am fost şi-aşa vom fi ,

Iar Flamura roş, galbenă, albastrăSe oglindeşte bine şi în Jii.

Tot ce avem, noi am făcut cu trudăŞi n-am trăit din milă şi pomeni;

Spre binele acestei ţări asudăŞi semeţia noastră de olteni.

Oltenia, Eterna Terra-NovaUn cântec are astăzi şi-n priviriHai Universitatea! Hai Craiova!Tu, Campioana unei mari iubiri!

(Adrian Păunescu)

Imnul Craiovei

Foto: Jurnalul Naţional

Foto

: Jur

nalu

l Naţ

iona

l

Foto: Jurnalul Naţional

10 Anul V, Serie Nouă - Nr. 156 (191) Ediţie specială

S-a dus să moară puţin… „Într-o toamnă aurie…”, la un Han al unei alte Ancuţe nesado-veniene, dar care reunea umbrele unor mari personalităţi de neuitat, ca şi o generaţie ce şi-a pus am-prenta întru eternitate, a fost con-dus spre odihnă veşnică - pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu - poetul, publicistul şi omul mesia-nic Adrian Păunescu. Născut la 20 iulie 1943, la Co-păceni, judeţul Bălţi, în Basara-bia, unde a făcut şcoala primară, el a absolvit Colegiul Naţional „Carol I” din Craiova şi Faculta-tea de Filologie de la Universita-

tea din Bucureşti. A debutat ca poet în 1960 şi a fost o voce de o inconfundabilă va-loare estetică şi militantă alături de Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana sau Mircea Dinescu, reprezentanţi, cu toţii, marcanţi ai generaţiei neo-modernismului românesc şi ai po-eţilor şaizecişti. Între 1973-1985, a condus Ce-naclul şi Revista Flacăra, unde a descoperit noi poeţi şi folkişti, ce au cântat pe versurile sale, înfl ăcă-rând spirite, trezind dragostea de ţară şi neamul românesc, respect faţă de eroii noştri, faţă de părinţi şi străbuni. Între alţii, Ioan Hagiu, învăţătorul din Zăbala, a cântat

melodia „Cu căciulile pe frunte”, descoperit fi ind de neliniştitul cău-tător de valori autentice din popor. A militat pentru românii din Basarabia, depunând eforturi pen-tru dezvoltarea limbii şi culturii române în Republica Moldova, re-citând şi cântând cu prietenul său, marele poet basarabean Grigore Vieru, şi cu soţii Ion şi Doina Al-dea-Teodorovici. Lumini şi umbre au fost pe rând etapele vieţii sale: după 1985, cenaclul n-a mai convenit ideolo-giei partidului, tinerii erau „gene-raţia în blugi şi părul lung”, aşa cum cânta şi recita Florian Pittiş, simbol al unei rezistenţe şi fronde nepermise atunci şi cenzurate; dar

a venit Momentul revoluţiei din 1989, iar ocuparea Pieţei Universi-tăţii, cântecele şi atmosfera amin-teau de însufl eţirea de altădată. „Manifestul golanilor” şi Apelul lor erau o expresie a libertăţii mult râvnite. După 1989, Adrian Păunescu s-a implicat în viaţa politică, fi ind senator de Dolj între 1992-1996 şi 2000-2004, apoi senator de Hunedoara în 2004-2008. Bol-nav în ultimii ani, cu discreţia sa remarcabilă, ne dăm seama de drama trăită de el, prin ciobul de vitraliu al poeziei scrise pe patul Spitalului de Urgenţă - Floreasca din Bucureşti, în 31 octombrie 2010: „Mă monitorizează paznici

minimi / (…) / Să nu mai ajungă nicio schijă”, versuri martore ale zbuciumului interior şi ale unei generozităţi fi nale, iertând pe toţi şi toate: „Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate”. A fost un poeta vates, ca şi George Coşbuc şi Octavian Goga, mişcând mulţimile şi inimile, fapt dovedit în zecile de oameni ce l-au însoţit pe ultimul drum. Acum „pentru că era peste mă-sură de obosit / s-a dus să moară puţin…”, cum spunea Marin So-rescu în fi nalul poeziei Shakespea-re, opera sa intrând în coloana fără sfârşit a eternei poezii a sufl etului românesc.

Pr. Ioan Ovidiu Măciucă (Covasna)

E aproape de ne-nţeles şi oricum greu de acceptat, că un om cu forţa, şi cu tăria de cremene a lui Adrian Păunescu şi-a terminat drumul pă-mântean. Înzestrat de Cel care are puterea să-i dăruiască pe cei muritori, cu tot ceea ce înseamnă Har şi-a dus ca ni-meni altul povara talentului şi geniu-lui, putând să spună împăcat: „Până aici am făcut tot ce se putea face!”. Iar noi putem să spunem mândri: - Am fost contemporani cu unul din-tre geniile poeziei Româneşti! Un poet militant, luptător neîn-fricat, afl at aproape întotdeauna în linia întâi, acolo unde pericolul e mare şi lupta crâncenă.

Un izvor nesecat, clocotind de idei şi energii, un vulcan în perma-nentă acţiune a cărui fi erbinte lavă a reuşit să scoată, el şi Cenaclul său, din amorţire sufl etele care se soco-teau învinse. Figură carismatică, cu fruntea spre înalturi ca un mare şi neînvins voievod, a reuşit să facă ceea ce ni-meni înaintea lui n-a făcut şi nu cred că o va mai face vreodată… să adu-ne în juru-i mase de mii şi zeci de mii de fl ămânzi de frumos. În noaptea sumbră şi fără ţintă a totalitarismului, făcliile tremurân-de şi timide la început, ale spirite-lor prea multă vreme încătuşate, se transformau în uriaşe fl ăcări de spe-ranţă şi încredere. Prin unirea măiastră a nobilelor arte, Poezia şi Muzica, în săli ne-

ncăpătoare sau pe stadioane, a făcut ca sufl etele presate de greu şi incer-titudine ale românilor să se ridice spre ceruri. Sub steagurile tricolore, care fâlfâiau maiestuoase, vocea drama-tică şi plină de patos a antrenat mii şi zeci de mii de oameni, mai ales tineri, care cântau cântece nemai- auzite, în care Ţara, Patria, era nu-cleul de foc ce polariza toată dragos-tea sufl etului cald de român. Doisprezece ani în care s-au născut şi afi rmat talente de excepţie dintre care, fără existenţa Cenaclului Flacăra, multe ar fi rămas necunos-cute. Doisprezece ani publici în care în retortele fi erbinţi ale sufl etelor de patrioţi români i se dădea scli-pire celei mai curate dintre dragos-

tele omeneşti: Iubirea de pământ strămoşesc! Conştient de propria valoare, temperament vulcanic, de multe ori nestăpânit, dur, uneori brutal, toate acestea din dorinţa de a face ca lu-crurile să iasă cât mai bine, a fost necruţător cu sine însuşi şi cu unii dintre cei cu care a colaborat, dar în faţa mulţimilor cald şi duios ca o mamă care îşi leagănă copilul. A plătit şi el ca şi toţi cei care au vrut să fi e, tribut greu dictaturii, dar a făcut-o cu demnitate şi întotdeau-na cu fruntea sus. Toată viaţa a fost duşmanul ne-împăcat al minciunii şi imposturii. Acuzat de multe ori şi de mulţi că promova naţionalismul, lui Adri-an Păunescu i s-ar fi putut imputa un singur lucru, un singur mare ade-văr, acela de a fi un mare patriot, un mare iubitor al poporului Român şi a Patriei Române! Felul în care a cântat în nenu-măratele lui poezii suferinţele ce-

lor mulţi şi ale Ţării, felul în care în nenumărate ocazii, prin articole inspirate sau prin cuvântări înfl ăcă-rate, a apărat dreptul la demnitate a tradiţiilor pământului, îl face să aibă onoarea, neştirbită de nimeni şi de nimic, de a sta cu cinste în rândul celor mai de seamă bărbaţi ai României. Scriam odată câteva cuvinte care cuprindeau în ele durerea pe care o simţi atunci când pierzi ceva sau pe cineva: „Numai pierderea / Îţi dă valoarea / Unei pierderi!”. Numai acum când te-am pier-dut Omule şi Românule Adrian Pă-unescu, ne dăm seama ce, dar mai ales cât am pierdut. Tu îţi vei continua drumul şi des-tinul în Veşnicie. Vei ajunge cu siguranţă în Pante-onul în care sălăşluiesc toţi cei care au făcut ceva pentru purifi carea şi înălţarea omului. Să-ţi fi e ţărâna uşoară şi aminti-rea nestinsă!

A căzut un Luceafăr„Enigmatici şi-nţelepţi / Terminându-şi rostul lor / Între noi se sting şi mor / Dragii noştri Mari Poeţi!”

prof. Nicolae Sebeşan (Braşov)

Foto: Jurnalul Naţional

11Anul V, Serie Nouă - Nr. 156 (191)Ediţie specială

Îndoliată adunare, stimaţi repre-zentanţi ai celor două instituţii funda-mentale ale Ţării, Biserica şi Armata, ne-am adunat astăzi aici pentru a-l conduce pe ultimul drum pe frate-le nostru drag Adrian Păunescu. La cumpăna dintre anii 2009 şi 2010, eu am crezut că Noul An va fi unul bun şi cu noroc, şi asta pentru valoa-rea pithagoreică a cifrei 10 - semnul perfecţiunii, în ştiinţa numerelor. Am tras nădejde că „seria neagră” a cultu-rii române, care a pornit, ca din puşcă, acum 30 de ani - aşadar, acum o gene-raţie - odată cu trecerea la cele veşnice a lui Marin Preda, va lua o pauză, ne va da un răgaz. M-am înşelat. N-a fost să fi e aşa. Haideţi să ne uităm la acest sanctuar, care e Cimiti-rul Bellu, inaugurat în 1859, atunci când a fost îngropat aici un copilaş, de 4 ani, al lui C.A. Rosetti. Pe Aleea Scriitorilor, alături de Mihai Emi-nescu, îşi dorm somnul de veci cei care s-au stins din viaţă în aceşti 30 de ani: Marin Preda, Nichita Stănescu, Eugen Barbu, cărora li s-au adăugat alţi creatori, de valoare, risipiţi în alte părţi, şi mă refer la Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Grigore Vieru, Mihai Ungheanu, George Sbârcea, Sabin Bălaşa, Mircea Muşat, Octavian Pa-ler, Valentin Păunescu, Mircea Micu ş.a.. Aşa cum se vede, cei mai mulţi sunt poeţi. Pentru simplul fapt că poeţii ard ca o torţă, se consumă mai intens. Noi am trăit alături de ei, dru-murile ni s-au întretăiat, dar nu i-am cunoscut, nu i-am preţuit, ba chiar, în unele cazuri, superioritatea lor ne stin-gherea. Nu alta a fost soarta Mântuito-rului nostru Iisus Hristos, pe care lu-mea rea L-a prigonit. Ea, lumea, pentru care Dumnezeu Tatăl L-a creat pe Iisus, pentru a prelua nu numai pă-catele muritorilor, ci şi bolile lor. În Cartea Sfântă există un verset tulbură-tor, pe care mama mea îl citea cu la-crimi în ochi şi îl considera „Inima Bibliei”. Deschidem Evanghelia Sfântului Apostol Ioan şi citim: „Fi-indcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul său Fiu, ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Tot astfel, vom spune şi noi astăzi: Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu Poporul Ro-mân cel dreptcredincios, încât ni l-a dat pe acest vulcan de om, fratele nos-tru cu nume de împărat roman, Adri-an. Nu întâmplător, destinul a făcut ca el să se nască în Basarabia româneas-că, exact în vremea Războiului Sfânt pentru Întregirea Neamului. El s-a născut la 20 iulie, în tunetele zilei de Sfântul Ilie. Aidoma lui Nicolae Labiş - tot fi u de învăţător, afl at, şi el, în acest Pantheon, de la Bellu - Adrian Păunescu era născut pentru poezie. Ceea ce alţii scriu greu, el scria uşor şi natural, versurile izvorând din mintea lui sclipitoare aidoma unui „şirag de piatră rară”, vorba altui poet de frunte, născut tot în Basarabia, Alexandru Mateevici. Şi iată că acelaşi destin face ca el să fi e redat pământului Pa-triei, pe care atât de mult a iubit-o, în-tr-o zi care, în copilăria noastră, era înscrisă cu roşu în calendar, dar cu ne-gru în inimile părinţilor şi dascălilor noştri: 7 noiembrie. Este, şi acesta, un semn că Dumnezeu a primit jertfa idealistă pe care fratele nostru a fă-cut-o pe Altarul Patriei şi l-a zidit pe el la temelia apropiatei Uniri. Aceasta e datoria sfântă a generaţiei noastre: să înfăptuim Unirea! Au făcut, şi alţii,

destule fapte importante pentru reuni-fi carea, pe cale paşnică, a Basarabiei cu Patria-Mamă, dar Adrian a făcut mai mult decât toţi, chiar şi pentru simplul fapt că el a fost arestat de regi-mul ilegal de la Tiraspol. Adică a păti-mit, efectiv, pentru pământul pe care, de altfel, se născuse şi făcuse primii paşi în viaţă. Dar el a împodobit şi Po-mul de Crăciun al Ardealului cu glo-burile de rubin ale cântecelor şi peleri-najelor sale. Practic, nu există niciun loc important al geografi ei istorice a Poporului Român, unde să nu se vadă urmele trecerii lui: la Sarmizegetusa, la Râmeţi, la Alba-Iulia, la Putna, la Mănăstirea Dealu, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, la Densuş, pe Câm-pia-Turzii, la Peştera Sfântului Andrei - care este prima biserică creştină din Europa, fi indcă acolo a evanghelizat întâiul chemat de către Mântuitor, Sfântul Apostol Andrei, după numele căruia şi-a botezat fi ul Adrian Pău-nescu - dar şi la Călugăreni, la Podul Înalt, la Rovine, la Mărăşeşti, la Valul lui Traian, la Adamclisi şi în atâtea alte locuri de aducere aminte, unde el a ţinut lecţii de autentică „religie natu-rală”, mai cu seamă în folosul tinerei generaţii. Dacă din punct de vedere poetic şi publicistic eu îl compar cu Octavian Goga - din punct de vedere al apostolatului naţional el se aseamă-nă cu Nicolae Iorga. Atunci când pati-mile se vor stinge, când viaţa ne va da, tuturor, un etalon valoric adevărat şi o cumpănă dreaptă, noi, sau generaţia care va veni după noi, vom reface şi vom pune în ordine şi în lumină trase-ul fenomenal pe care l-a parcurs, ca un Sisif modern, zi de zi, timp de 40 de ani, acest om providenţial. Nimeni, în perioada postbelică, n-a mai făcut pentru Ideea Naţională cât a făcut Adrian Păunescu. Aceia care nici mă-car acum n-au loc de el şi îl atacă, jos-nic, ştiu foarte bine că Adrian Pău-nescu n-a dus, pe nimeni, cu forţa la Cenaclul Flacăra. Dimpotrivă, sălile de spectacole şi stadioanele erau neîn-căpătoare şi au existat oameni care încercau să pătrundă înăuntru chiar prin sistemele de ventilaţie. Acela a fost un fenomen, deopotrivă, cultural şi social, care a infl uenţat, pozitiv, educaţia tinerei generaţii. Există, din fericire, imagini fi lmate ale acelui ma-rathon artistic, care nu pot fi falsifi cate şi care demonstrează ce jubilaţie dom-nea printre participanţi. La urma ur-mei, Domnul Iisus a spus: „Daţi Ce-zarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu”. Cu mulţi ani în urmă, un prieten al lui Nicu Ceauşescu mi-a povestit o scenă foarte interesantă - o spun, acum, pen-tru prima oară. Se afl a la un astfel de spectacol, când magnetismul lui Adri-an atinsese cota maximă şi mii de oa-meni erau electrizaţi. Atunci, acel amic i-a spus tânărului: „Nicule, ce te faci dacă Păunescu se pune în fruntea acestor oameni dezlănţuiţi, ocupă Co-mitetul Central şi îl răstoarnă pe taică-tu de la Putere?”. Nicu Ceauşescu a fost îngrozit! Iată una dintre premizele care au dus la căutarea unui pretext pentru interzicerea Cenaclului Flacă-ra, în vara lui 1985. Aceea a fost o pri-

mă şi teribilă lovitură pentru Adrian Păunescu. Mărturisesc că, atunci când am afl at, i-am telefonat acasă lui Adri-an - nu existau telefoane mobile - şi am vrut să-l îmbărbătez. Din păcate, el era într-o asemenea stare încât, pur şi simplu, nu putea vorbi cu nimeni. Atunci am plâns, în hohote, atât pen-tru acei tineri care s-au prăpădit în ne-fericitul accident, de care nu era vino-vat nimeni, cât şi pentru soarta noastră nenorocită, a mea şi a lui, de a crede într-o idee care ne sacrifi ca şi pe noi, pentru a rămâne în arenă numai ei, an-alfabeţii. Aşa cum se întâmplă şi acum. Aceşti indivizi primitivi n-au avut loc de Adrian Păunescu nici în viaţă, dar nu au loc nici în moarte. Eu îi anunţ că Adrian Păunescu mort e mai important decât sunt ei vii! Nu ştiu, dar acest popor parcă ispăşeşte un blestem, care nu se mai termină. A doua lovitură cumplită a primit-o fra-tele nostru în decembrie 1989, din partea altor primitivi, care înţeleseseră că s-a dat drumul la linşaj, la teroare, la jaf, la anarhie. Apoi, Bunul Dumne-zeu i-a dat forţa necesară lui Adrian Păunescu să intre, cu fruntea sus, prin meritele sale, în Senatul României. Era în 1992. De atunci, noi nu ne-am mai despărţit. Printr-o mişcare inteli-gentă, ca de şah, noi am creat atunci un grup politic în Senat, cu frumoasa titulatură de la 1840, Partida Naţiona-lă, în virtutea căreia el a putut deveni membru al delegaţiei României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Eu cred că acea perioadă a fost cea mai frumoasă etapă din exis-tenţa lui postdecembristă. După ce cucerise România, cucerea şi Europa. Fiindcă acesta e adevărul: în timp ce unele glorii, născute la „uşa cafene-lei”, cum spunea Eminescu, se pierd în anonimat imediat cum trec de Vama Curtici - Adrian Păunescu a fost o celebritate în multe zone ale Euro-pei, şi nu numai printre români, ci şi printre străini. El semăna cu Heming-way şi Walt Whitman. El a fost pentru România ceea ce a fost Victor Hugo pentru Franţa. Dar şarpele răutăţii şi intoleranţei omeneşti stătea la pândă. Alte lovituri aveau să-l aştepte pe Adrian Păunescu: în 1996, el n-a mai intrat în Senat şi atunci eu i-am întins, din nou, o mână de prieten, l-am invi-tat la al II-lea Congres al partidului pe care îl conduc, l-am împrietenit, la di-neu, cu oaspetele nostru din Franţa, Jean Marie Le Pen, apoi, în miez de noapte, ne-am făcut fraţi de cruce cu primarul Clujului, Gheorghe Funar, la Crucea lui Avram Iancu, de pe Dealul Mărişel. În fi ne, ultimele izbituri ale sorţii, care, neîndoielnic, i-au slăbit inima, s-au produs în rafală: în 2006 şi în 2008. În 2006, el a fost pus la zid într-o făcătură grosolană, numită Ra-port asupra Procesului Comunismu-lui, iar în 2008 a fost trecut pe o „listă neagră”, fi ind scos, prin fraudă, din Senat. Asta e culmea hoţiei politice din lume: un om să câştige, detaşat, Colegiul Uninominal, dar să intre în Parlament cel de pe locul IV! Păs-trând proporţiile, e ca şi cum un spor-tiv câştigă Medalia de Aur, la Olimpi-adă, dar pe podium nu ajunge el, ci un

diletant, eventual într-un scaun cu ro-tile. Ce tristă ironie a sorţii, să i se în-tâmple o asemenea nedreptate lui Adrian, care scrisese o poezie, pusă şi pe muzică, despre cineva care alerga-se de unul singur, dar ieşise pe locul II! Aşa ceva numai în România era posibil! Toate aceste fărădelegi l-au rănit profund pe acest om atât de sen-sibil. În sfârşit, o ultimă lovitură: ves-tea amputării pensiei! Un alt drept câştigat cinstit, prin muncă neobosită, care i s-a furat. De ce? Cum e posibil? Şi de ce se mai perindă unii, jucând un teatru de irozi, pe la catafalcul lui, când se ştie bine că ei sunt cei care l-au vânat pe acest om? Un om inco-mod, a cărui voce tunătoare a răsunat timp de 12 ani în Parlament, dar Ro-mânia este, după cum se ştie, ţara unde adevărul umblă cu capul spart. Dragi prieteni, aş putea vorbi des-pre Adrian Păunescu zile întregi, dar vremea vorbelor a trecut. El face par-te din tinereţea noastră. Vorba lui Ser-ghei Esenin, pe care el l-a iubit atât de mult: „Nu voi mai fi tânăr niciodată”. Copiii şi adolescenţii care se afl ă aici să-şi aducă aminte, la maturitate şi la bătrâneţe, că au participat la funerali-ile lui Adrian Păunescu. Aşa aveau să-şi aducă aminte, decenii de-a rân-dul, cei care au fost de faţă la înmor-mântarea lui Mihai Eminescu. Mă uit la el, cum doarme pe un pat de fl ori, şi am senzaţia că veghez la somnul unui vulcan. Pentru că asta a fost Adrian Păunescu: un om ca un vulcan. Chiar şi atunci când el vorbea în şoaptă, tan-dru, duios - iar Adrian Năstase, afl at aici, în asistenţă, pe care eu l-am îm-prietenit cu Adrian Păunescu, ştie des-pre ce vorbesc - în adâncimile sufl etu-lui său lava clocotea. Îi rog pe cei care încep omagierea ilustrului dispărut cu măsuri asiguratorii, cum că opiniile lor politice au diferit, să ne scuteas-că de ipocrizia asta. În comparaţie cu Adrian Păunescu, ei sunt nimeni. Nu ne interesează opiniile lor politice! Singurele opinii politice corecte în România acestor ani de adâncă ruşine naţională sunt ale Idealului Naţional. Ale Demnităţii Româneşti. Ale Salvă-rii Patriei de la catastrofă. Iar acestea au fost opiniile lui Adrian Păunescu, pe care el le-a slujit, le-a popularizat şi le-a îmbogăţit. Adică ale unui om vertical şi de caracter, care nu şi-a fal-sifi cat biografi a. Restul nu e tăcere, ci pălăvrăgeală. Un gând părintesc pen-tru fi ica lui mai mică, Ana Maria. Ea e de aceeaşi vârstă cu fi ica mea, Lidia. Ele se cunosc de la vârsta de 4 ani. Mă uit la Ana Maria cum o zguduie plân-sul şi mă gândesc că aşa va plânge şi fetiţa mea, când am să mor eu. Aduc, astăzi, omagiul meu ce-lui care mi-a fost ca un frate siamez. Timp de cel puţin 25 de ani, cine spu-nea Adrian Păunescu spunea şi Vadim Tudor, şi invers. Acum, am rămas sin-gur. Ani de zile, din 1992 şi până azi, noi am fost ca doi voinici, care au lup-tat spate în spate. Ne-am bătut ca leii pentru Cauza Naţională, pentru drep-turile poporului nostru atât de frumos şi de obidit. Culmea este că, în relaţia noastră, el era cel înţelept şi temperat, care mă invita la „nuanţe”. Nu pot să

vă spun ce este acum în inima mea. Neîndoielnic, ar fi trebuit decretat Do-liu Naţional. Dacă acum nu e Doliu Naţional, atunci când? Dacă nu aici, atunci unde? Ticăloşii care fac ţara asta praf probabil că s-au gândit că li se epuizează stocul şi ei nu mai apu-că. Să le fi e ruşine obrazului! În de-cembrie 1983 îl îngropam, tot aici, pe Nichita Stănescu. În septembrie 1993 îl îngropam pe Eugen Barbu. Iată-i cum stau, amândoi, alături precum în raftul unei biblioteci cosmice. Acum, la picioarele Luceafărului s-a aşezat, în falduri Tricolore, ca o Cuminţenie a Pământului, un alt scriitor major al ţării noastre, Adrian Păunescu. Fie ca acolo, în Rai, să-L încânte pe De-miurg cu un cenaclu nou, pe care să-l slujească alţi poeţi importanţi: Ni-chita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Grigore Vieru. Ce stol de îngeri! Se apropie Sărbătorile de Iar-nă. Pe Adrian Păunescu îl vor troieni zăpezile şi, mai apoi, fl orile de tei din copacul lui Eminescu. Îngăduiţi-mi să închei, citind o elegie pe care am scris-o chiar în această dimineaţă de duminică.

Adio, fratele meu geamănTristă duminică trăim.Om bun, şi drag, şi fără seamănAbia acum te preţuim.

Adio, forţă a naturiiTe-au pus pigmeii la pământ.„Complotul bubei” şi al uriiTe-a hărţuit pân’ la mormânt.

Curând vor răsuna colindeCurând Crăciunul va veniŞi candele se vor aprindePe-ntinsul scumpei Românii.

Un scaun gol va fi la masăPrecum e tronul princiar.Şi-un strop de vin de tămâioasăNoi vom vărsa, plângând amar.

E-o zi de toamnă aurieCe pace dulce e-mprejur!Doar eu sunt ca o rană vieCe îmi dai, Doamne, să îndur?

De ce ni-l iei aşa devremePe cel mai nobil dintre noi?Crucifi cat peste poemePentru cei mulţi, fl ămânzi şi goi...

De ce rămân toţi ticăloşiiCei mincinoşi şi paraziţi?Şi-n vremea asta generoşiiÎn patru zări sunt răstigniţi?

Fă o minune şi ridicăAcest nenorocit blestem.Şi vindecă-ne Tu de fricăE tot mai greu, nu mai putem.

Ai milă, Doamne, şi-ndurareDe-acest colos cu miere-n graiŞi pentru inima lui mareDă-i viaţă veşnică în Rai.

Întreaga ţară te jeleşteRomânii doliu pun la steag.Azi steaua ta pe cer porneşte.Adio, fratele meu drag!

Corneliu Vadim Tudor(Discursul a fost marcat,

în repetate rânduri, de aplauzele celor peste 25.000 de

participanţi, fi ind transmis, în direct, de posturile

Realitatea TV şi Antena 3)

ADIO, FRATELE MEU GEAMĂN!Discurs la Funeraliile lui Adrian Păunescu

12 Anul V, Serie Nouă - Nr. 156 (191) Ediţie specială

„… L-au îngropat ţara cu / multă jale şi plângere… că ştiau / că s-au scăpatu de mult bine / şi de multă apărătură” (Grigore Ureche) Un sfârşit de toamnă negru, în ciuda vremii suspect de frumoase, a smuls dintre noi pe cel mai mare poet contemporan, Adrian Pău-nescu, acel munte de om pe care îl puteai asocia cu veşnicia şi despre care n-ai fi putut crede că „va-nvăţa să moară vreodată”. Şi totuşi, vestea a căzut ca un trăsnet vineri, 5 noiem-brie, după ce am urmărit cu sufl etul

la gură evoluţia sa spitalicească. Că geniile „se nasc” o ştiu de la Titu Maiorescu, dar că ele mor, fi e şi bio-logic, e un lucru greu de acceptat. L-am iubit pentru că l-am asociat cu tinereţea noastră, când îl însoţeam la spectacolele Cenaclului Flacăra, adevărate regaluri unde ţinea în mână săli sau stadioane pline, făcându-i pe oameni să se simtă „mai români”. L-am iubit pentru talentul său de mare poet, un poet naţional „mai mare decât natura” cum spunea Eu-gen Lovinescu despre Ion al lui Liviu Rebreanu. O memorie remarcabilă care-şi ştia pe dinafară opera, dar care putea să reproducă şi sute de versuri ale altor mari creatori. Cred că n-au greşit cu nimic cei care l-au asociat lui Nicolae Iorga. L-am iubit pentru modul în care şi-a divinizat copiii, mai ales pe Ana-Maria, de care cred că i-a fost cel mai greu să se despartă. Se pare că Andrei, care nu s-a despărţit de tricolor pe tot parcursul înmormân-tării, a preluat de la tatăl său, pentru

a duce mai departe, jurământul faţă de România Mare. L-am iubit, în sfârşit, pentru iu-birea sa necondiţionată faţă de neam şi ţară, sentiment pe care l-a dus cu el în mormânt. Cum altfel ne-am pu-tea explica fi nalul ultimei sale poezii „De la un cardiac, cordial”, scrisă cu trei, patru zile înaintea morţii: „Dă-mi Doamne viaţă încă nişte ani

/ Şi ţării mele minima dreptate”. S-a mai stins o stea şi, curând, cerul nostru va rămâne „sterp şi rece”, căci s-au dus pe rând Ioan Alexandru, George Pruteanu, Octa-vian Paler, Adrian Păunescu, voci puternice care au ştiut să-şi apere cu glas tare „sărăcia şi nevoile şi nea-mul”, vorbind în nume propriu şi pentru fi ecare dintre noi în acelaşi timp, punându-şi viaţa şi simţirea în mâna sorţii. Mai există oare, în jungla în care trăim, un alt om care, atunci când îşi simte sfârşitul aproape, când se sim-te împăcat cu sine în stil de-a dreptul eminescian: „Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate”, să se gândească la „minima dreptate” pe care o merită ţara sa? Câtă nobleţe din partea unui om care îşi suprapune destinul peste destinul colectiv! Şi când te gândeşti că acest mare OM al neamului românesc n-a mai avut loc în Senatul României, lăsând locul vreunui pigmeu care nu ştie să

lege două fraze sau care ridică mâna să voteze inconştient, fără să ştie ce. Marile spirite atrag magnetic oa-menii, căci, cum altfel ne-am expli-ca marea de oameni care s-a revărsat de la Casa Scriitorilor la Ateneu şi de acolo la Cimitirul Bellu. Nimeni nu i-a chemat, nimeni nu le-a promis nimic şi, totuşi, s-au dus să-l înso-ţească pe ultimul drum pe acela care

le-a scris şi le-a lăsat „Rugă pentru părinţi” şi „Repetabila povară”, sau pe cel care le-a recitat magnifi c „Doina” lui Eminescu, poetul la care s-a închinat necondiţionat. Drum bun maestre, fi e ca acolo sus, să găseşti uşile deschise larg la Senatul divin, pentru a ne trimi-te acea „minimă dreptate” de care avem atâta nevoie noi, cei rămaşi

aici, în ţara care n-a ştiut să te pre-ţuiască atâta timp cât „ai fost”. Să sperăm că o va face şi acum, când „nu mai eşti”, asigurându-ţi astfel intrarea în Eternitate. Cu veşnică recunoştinţă pentru inima şi gândul puse în slujba nea-mului tău,

prof. Rodica Pârvan(Sfântu-Gheorghe)

Enigmatici şi cuminţi,Terminându-şi rostul lor,Lângă noi se sting şi mor,Dragii noştri, dragi părinţi.

Cheamă-i Doamne înapoiCă şi-aşa au dus-o prost,Şi fă-i tineri cum au fost,Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcutDă un ordin, dă cevaSă-i mai poţi întârziaSă o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lorAle fi ilor erori,

Doamne fă-i nemuritoriPe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,Ia priviţi-i cum se sting,Lumânări în cuib de cuc,Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferindNe întoarcem în pământ,

Cât mai suntem, cât mai sunt,Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,Despărţirea-i tot mai grea,

Sărut-mâna, tatăl meu,Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi aşa,Fata mea şi fi ul meu,

Eu sunt cel ce va urmaDragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,Sărut-mâna, mama mea.Rămas bun, băiatul meu,Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,Mama mea, fetiţa mea.

(Adrian Păunescu)

Rugă pentru părinţi

Andrei şi Ana-Maria, sfâşiaţi de durere...

Alături de un alt titan al culturii româneşti, Nichita Stănescu (dreapta)

Foto

: Jur

nalu

l Naţ

iona

l

Foto

: Jur

nalu

l Naţ

iona

l