Conflictele Etnopolitice Din CAUCAZ

8/12/2019 Conflictele Etnopolitice Din CAUCAZ

http://slidepdf.com/reader/full/conflictele-etnopolitice-din-caucaz 1/10

CONFLICTELE ETNOPOLITICE DIN CAUCAZUL DE SUD

ELENA MANEA

Caucazul de Sud reprezintă una dintre regiunile cele mai diverse şi dominate

de conflicte din lume. Regiunea Caucazul de Sud include trei republici ex-sovieticeArmenia, Azerbadjan şi Georgia, numeroase minorităţi etnice şi mici naţiuni incluse înaceste trei state. Din septembrie şi până în decembrie 1991, aceste state apărute în urmadizolvării U.R.S.S. au fost recunoscute ca state independente în primul rând deFederaţia Rusă ca succesor direct al U.R.S.S., iar mai apoi sunt recunoscute de jure şide către comunitatea internaţională.

Numele regiunii - Transcaucaz reflectă poziţia geografică faţă de Rusia şiliteral desemnează “în faţă şi după Caucaz”, aşa că denumirea sub care sunt cunoscutecele trei republici se pare ca este dată din perspectiva Rusiei. O altă denumire esteaceea de Za Kavkazye – în limba rusă- după Caucaz, adică regiunea aflată după MunţiiCaucaz).





Conflictele etnopolitice din Caucazul de Sud

133

Stephen Jones observa că regiunea Caucazul de Sud, în mod tradiţional, s-acaracterizat prin existenţa “conflictelor interne, fragment ă rilor şi a tendin ţ elor de

marginalizare, încurajate şi exploatate de că tre vecinii lor mai mari”2.

Acest pattern a fost reactivat o dată cu câştigarea independenţei de către stateleCaucazului de Sud faţă de U.R.S.S. şi a condus la trei tipuri de rivalităţi: “primul tip-

legat ă de hegemonia în regiune, între Iran, Turcia şi Rusia, al doilea tip- rivalitatea

între statele sud-caucaziene şi al treilea tip - rivalitatea diferitelor na ţ iuni/ etnii în

interiorul statelor”3

.Dezbaterile în dreptul internaţional şi în sfera politicii legate de zona Caucazului

de Sud se desf ăşoară in jurul dreptului la auto-determinare vs. întegritate teritorială şi,adiţional, dezbaterii privind controversele precum drepturile grupurilor vs. drepturileindividuale, protecţia minorităţilor vs. păstrarea coeziunii sociale şi a integrităţii statale,managementul democratic al statelor multi-etnice vs dreptul moral, ceea ce face casoluţionarea conflictelor din aceasta regiune să poarte o însemnătate aparte.

Toate aceste probleme reprezintă o realitate complexă şi problematică aCaucazului de Sud post-comunist, realitate care aşteaptă soluţii susţinute.

Soluţionarea coflictelor de tip etnopolitic din Caucazul de Sud şi a problemelormenţionate într-o manieră paşnică, democratică, în mod real, serveşte intereselorcomunităţii internaţionale, ca şi încercările de a evita precedentele şi replica lor

potenţială în altă parte a lumii. În al doilea rând, implicarea internaţională în Caucazulde Sud a fost direcţionată doar către chestiuni precum democratizarea şi transformareapolitică, economică şi socială.

Implicarea internaţională în regiunea Caucazului de Sud arată cum, concepteoccidentale precum auto-determinare, ca şi concepte relativ recent împărtăşite precummulticulturalism, drepturile minorităţilor, diferenţe de grup sunt translatate în realităţilocale. Neil MacFarlane observă, studiind implicarea internaţională din regiune, că aceasta “ofer ă o oportunitate dosebit ă de a evalua limitele transferului de norme

politice, economice şi sociale şi practica acestora, norme dezvoltate într-un context

cultural foarte diferit de cel initial, în care au luat naştere”4.

Rezolvarea conflictelor etnopolitice în spaţiul post-comunist are implicaţiipractice importante şi contribuie la stabilitatea globală în lumea post-Război Rece. Este

unanim acceptată ideea conform căreia, conflictele ideologice dintre capitalism şisocialism au fost înlocuite cu resurgenţe ale conflictelor etnonaţionaliste în toată lumea. Aşa cum preciza Will Kymlicka, “solu ţ ionarea acestei dispute este foarte

probabil cea mai mare provocare a democra ţ iei zilelor noastre”5. În plus, experienţa

Caucazului de Sud poate oferi posiblitatea înţelegerii fenomenului şi lecţii atât pentrurezolvarea problemelor similare oriunde altundeva, cât şi pentru promovarea unei lumi juste şi paşnice.

2 Jones, Stephen F., Georgia: The Caucasian Context , Caspian Crossroads, 1 (2): Spring.http://ourworld.compuserve.com/homepages/usazerb/123.htm (5 July 2001).3 ibidem. 4 MacFarlane, Neil S. Western Engagement in the Caucasus and Central Asi, .London: Royal Institute ofInternational Affairs.5 Kymlicka, Will., The Rights of Minority Cultures, Oxford: Oxford University Press.



Elena Manea

134

Trei cazuri de conflicte etnopolitice

1.Nagorno-KarabahUnul dintre primele conflicte care a erupt în spatiul ex-sovietic a fost cel legat

de Regiunea Autonoma Nagorno-Karabah6, situată în interiorul graniţelor statale aleAzerbadjanului.

Karabah a fost teritoriu de dispută de-a lungul vremii şi decizia de a fi

încorporat Azerbadjanului a fost luată în 1923 după lungi dezbateri între reprezentanţiai guvernului Republicii Sovietice Azerbadjan, Republicii Sovietice Armenia şi trimişiai Sovietului Suprem împuterniciţi pe problematica Caucazului de Sud şi Comisarulpentru Afaceri Naţionale - Iosif Stalin.

În conformitate cu Raportul Institutului pentru Pace (S.U.A.), acţiunea luiStalin de includere a regiunii cu populaţie armeană în interiorul graniţelorAzerbadjanului a fost o continuare a politicii de asigurare, „Nagorno- Karabahrămânând astfel un punct nevralgic, sensibil, dureros între cele două republici ceea cear întări poziţia Moscovei în dizolvarea lor”7. Este dificil a se preciza ce a stat înspatele acestei decizii, însă Alexei Zverev observă că “atâta timp cât regulile

comunismului existau în spa ţ iul sovietic, rela ţ iile dintre doi indivizi în Regiunea

Nagorno-Karabah erau nu simple, dar paşnice”8.

Prima confruntare erupe în 1988, când Perestroika lui Gorbaciov a fostacompaniată de o relaxare a strânsorii regulilor Sovietului Suprem şi majoritateaarmeană a Consiliului Legislativ Suprem s-a simţit destul de încrezătoare să apară la

6 145,000 locuitori (est. 2002), 95% armeni, 5% minorităţi7 Carley, Patricia, Nagorno-Karabakh. Searching for a Solution, United States Institute of PeaceRoundtable Report, Peaceworks 25. http://www.usip.org/pubs/pworks/pwks25/pwks25.html (31 July2001).8 Zverev, Alexei, Ethnic Conflicts in the Caucasus 1988-1994, in: Contested Borders in the Caucasus,Bruno Coppieters (ed.), 13-71. Brussels: VUB Press.





Elena Manea

136

În opinia lui Alexei Zverev, până la absorbţia în Imperiul Rus în 1810,conducătorii abhazienii au fost “într-o uniune cu diverse regate georgiene şi diferite

principate. Apoi, dovezile istorice sunt ambigue: uniunea cu Georgia, cât şi autonomia

poate fi sus ţ inut ă prin documente istorice”13.

La 31 martie 1921, Republica Socialistă Sovietică Abhazia şi-a proclamatindependenţa, până în decembrie 1921 când întra în componenţa Republicii SocialisteSovietice Georgia printr-un Tratat de Uniune.

În 1931, Abhazia a fost încorporată în Georgia ca regiune autonomă cu statutulunei republici (Avtanomnaya Respublika or ASSR)14. Abhazienii evocau independenţalor scurtă în 1988 şi revendicau recrearea Abhaziei ca Republică unională, care de fapta însemnat despărţirea de Georgia şi care a deschis ostilităţile dintre Sukhumi şi Tbilisi.

În 1990, Sovietul Suprem al Abhaziei proclamă Abhazia ca republică unională,ceea ce s-a întâmplat împotriva unui avânt de naţionalism în restul Georgiei.Naţionaliştii georgieni au perceput în acest timp Abhazia ca pe o ameninţare aintegrităţii teritoriului georgian, care putea fi uşor manipulată de către Rusia. Undialog constructiv niciodată nu avut loc şi ambele părţi au ajuns să adopte poziţiiextreme. Forţele naţionaliste care au venit la putere în Georgia au exarcerbat situaţia,vorbind de o mai mare agresiune ce se afla în faţa minorităţilor şi regiunii autonome înţară. În 1991, Georgia se autoproclamă ca stat independent f ără frontiere interne şi f ără

regiuni autonome, iar Abhazia, în răspuns, s-a întors la Constituţia sa din 1925, care odefineşte ca pe un stat independent unit cu Georgia la baza unui tratat unional special.Din 1992, situaţia s-a deteriorat dramatic nu doar în ceea ce priveşte Abhazia, ci şi curestul Georgiei. Ţara a f ăcut paşi înapoi intrând în una dintre cele mai severe crizeeconomice şi politice de la începutul secolului. Rezultatul a fost o schimbare for ţată aregimului naţionalist al lui Gamsakhurdia acompaniată de rebeliuni în vestul Georgieişi o escaladare a conflictului în Abhazia şi în Osetia de Sud.

Războiul a continuat până în 1993, timp în care Abhazia a găsit un sprijinsemnificativ din partea Caucazului de Nord, în special din partea luptătorilor ceceni caşi susţinerea politică şi ajutorul militar din partea Rusiei. După reluarea focului(încetarea focului trebuia garantată de trupele ruseşti), abhazienii recâştigă Sukhumi şiforţează forţele georgiene să se retragă.

Încetarea focului întră în vigoare în octombrie 1993, dar se produc mereuviolări de către ambele părţi. Forţele de menţinere a păcii ale Comunităţii StatelorIndependente (C.S.I.) au fost desf ăşurate în regiune, cuprinzând, mai ales, trupe ruseşti.Oricum, o soluţie a conflictului încă nu se întrevede. Ambele părţi î şi menţin poziţiaconflictuală, Abhazia pledând pentru o independenţă totală, iar Georgia pentru oconstrucţie de tip federativ asimetrică cu autonomia membrilor. O problemă anexă încazul acestui conflict, îl constituie refugiaţii. Georgia refuză să negocieze statutulAbhaziei f ără o reîntoacere a georgienilor refugiaţi în Abhazia. Pe de cealaltă parte,Abhazia precizează că definirea statutului lor trebuie clarificat înainte de întoarcerearefugiaţilor. Poziţia Abhaziei este motivată prin numărul mic de abhazieni, care înainte

13 Zverev, Alexei, Ethnic Conflicts in the Caucasus 1988-1994, în: Contested Borders in the Caucasus,Bruno Coppieters (ed.), 13-71. Brussels: VUB Press, 1996, p.39.14 Ibidem.




137

de expulzarea georgienilor erau doar 17% din populaţia totală. Dacă toţi refugiaţii s-ar întoarce atunci numărul abhazienilor ar creşte şi atunci regimul separatist ar avea dinnou legitimarea necesară pentru a vorbi în numele întregii Abhazii. Implicareainternaţională în conflictul din Abhazia a avut un început timid. În faza activă aconflictului, principalul mediator a fost Federaţia Rusă. Georgienii au acuzat în modrepetat Rusia ca sprijină Abhazia, în special pentru suportul militar acordat acesteia, întimp ce cetăţeni ruşi din Caucazul de Nord luptau activ în batalioanele abhaziene.

Primul succes al Federaţiei Ruse a fost de a forţa Georgia în cadrul C.S.I. să garantezestaţionarea forţelor ruseşti pe termen îndelungat pe teritoriul Georgiei. După umilitoarea înfrângere a Georgiei lângă Sukhumi ambele succese ale Federaţiei Ruseerau punctate. Rusia a întrerupt acordul privind încetarea focului în 1994, atunci cândGeorgia a intrat in C.S.I. şi a semnat acordul privitor la bazele militare. În această perioadă intervenţia internaţională este aproape inexistentă. În 1992, o lună după izbucnirea războiului, Naţiunile Unite a trimis prima sa misiune în Abhazia. În 1993când focurile s-au intensificat, Secretarul General O.N.U. l-a numit pe Ambasadorulelveţian Eduard Brunner - trimis special în Abhazia, a cărui misiune a fost prelungită până în 1997. Consiliul de Securitate al O.N.U. a adoptat o serie de rezoluţii chemândla respectarea încetării focului şi în 1993 a denumit situaţia din Abhazia ca “o

amenin ţ are la adresa pă cii şi securit ăţ ii interna ţ ionale”15. În acelaşi an, O.N.U. a

primit cererea guvernului din Georgia de a dispune forţe de menţinere a păcii înAbhazia şi a decis să stabilească o misiune de observare (UNOMIG) cu misiunea de amonitoriza garantarea încetării focului de către Rusia. În opinia lui Neil MacFarlane,hotărârea de a trimite forţe de observaţie mai degrabă, decât forţe de menţinere a păciireflectă dorinţa Federaţiei Ruse de a-şi menţine influenţa în managementul conflictuluidin spaţiul ex-sovietic, dar şi nedorinţa altui membru permanent al Consiliului deSecuritate al ONU de a nu schimba prerogativele Rusiei16.

3. Osetia de SudOsetia de Sud

este o altă regiuneautonomă din Georgia

care a devenit scenaunei lupte etnopolitice începând din perioadaexistenţei U.R.S.S.

Prima tensiuneapare în 1988-1989,când mişcările naţio-naliste din Georgia audevenit mai puterniceceea ce a condus la

15 Coppieters, Bruno (ed.), Contested Borders in the Caucasus, Brussels: VUB Press, 1996, p.107.16 MacFarlane, Neil S., Western Engagement in the Caucasus and Central Asia, London: Royal Instituteof International Affairs, 1999, p.36.



Elena Manea

138

încordarea relaţiilor dintre Georgia şi regiunile autonome din cadrul ei. În 1988, Osetia deSud demarează proceduri de trecere de la statutul de regiune autonomă (oblast - în limbarusă) la statutul de republică autonomă , statut deţinut la acel moment de Abhazia. Un anmai târziu, Osetia de Sud au trimis o petiţie la Moscova solicitând unificarea cu Osetia deNord. Naţionaliştii din Georgia conduşi de Gamsakhurdia17 au reacţionat aspru referitor lacererea Osetiei de Sud şi au convins guvernul comunist din Georgia de la acea vreme să organizeze “progromul de la Tskhinvali”

18. Aceste crime au fost primele ciocniri

survenite. Când Ziad Gamsakhurdia a venit la putere, una dintre primele decizii adoptate afost aceea de a desfiinţa statutul Osetiei de Sud, producându-se astfel o escaladare aconflictului. Într-o retrospectivă, Shevardnadze ar fi recunoscut că această decizie a luiGamsarkhundia referitoate la “conflictul din Osetia de Sud ar fost cea mai mare greşeală a

ex-liderului georgian”19.

Regimul Shevardnadze a dovedit o mai conciliantă abordare a problemei Osetieide Sud, dar a fost incapabil să oprească ciocnirile armate, care au continuat şi după 1992 cuatacuri ale artileriei georgiene în Tskinvali. În acest punct, relaţiile cu Rusia s-au deterioratsemnificativ. Când Elţ în a încercat să negocieze soluţia, forţe aeriene ruseşti au atacatGarda Natională Georgiană şi mai apoi s-au stabilit în Osetia de Nord.

În opinia lui Cornell, gravitatea situaţiei este diminuată de o reabordare decătre Shevarnadze şi Elţ în, care au semnat acordul de încetare a focului la 22 iunie

1992. În iulie în acelaşi an, forţele de menţinere a păcii erau compuse din forţe aleRusiei, Georgiei şi Osetiei de Sud. Încetarea focului durează de atunci, dar o soluţieviabilă pentru soluţionarea justă şi definitivă a conflictului nu a fost găsită. Un progresa fost înregistrat în ceea ce priveşte disponibilitatea de a se găsi o soluţie pentru aceastasituaţie, cât şi pentru cele din Abhazia şi Nagorno-Karabah.

Organizaţia internaţională care s-a implicat în conflictul din Osetia de Sud afost O.S.C.E. În 1993, O.N.U. şi O.S.C.E. au căzut de acord asupra gestionăriiconflictelor din zona sud-caucaziană, în sensul că O.N.U. va gestiona conflictul dinAbhazia, iar O.S.C.E. va gestiona conflictul din Osetia de Sud.

Rusia î şi promovează în regiune propriile obiective politice, ceea ce conduce la întârzierea, îngreunarea obţinerii unui acord final între părţile aflate în conflict, ceea ceface ca aceste conflicte etnopolitice să rămână îngheţate.

La mijlocul anilor ’90, organizaţiile internaţionale au luat o poziţie mai activă în soluţionarea conflictelor din Osetia de Sud, dar rezultatele pozitive au eşuat să apară.Explicaţia comună a fost, încă o dată, de natură geopolitică, în sensul absenţei oricăruiinteres al vreunei puteri în acea zonă, ceea ce a condus la o ineficientă activitate aorganizaţiilor internaţionale în regiune. Dacă în primul stadiul a conflictului,intervenţia internaţională s-a caracterizat printr-o atitudine pasivă a organizaţiilorinternaţionale şi printr-o agresiune accentuată a Rusiei (două motive de eşec înregiune), a doua etapă a f ăcut mai clare eforturile organizaţiilor internaţionale şiatitudinea mai cooperantă a Rusiei, dar care s-au dovedit din nou insuficiente pentru

17 Zviad K. Gamsakhurdia (1939-1993) om de ştiinţă , scriitor, politician, lider al mişcarii naţionaliste dinGeorgia, primul preşedinte ales al Republicii Georgia.18 Capitala Osetiei de Sud.19 Coppieters, Bruno (ed.), op.cit ., p.47.




139

aducerea părţilor în conflict către un acord. Eşecurile înregistrate de organismeleinternaţionale şi de Rusia în zonă, i-au condus pe mulţi caucazieni şi observatori străinila concluzia că nimic nu a funcţionat până la intervenţia S.U.A.20. S.U.A. nu auintervenit activ în regiune până la descoperirea intereselor geopolitice în zonă, interesesusţinute în mod deosebit. În termenii soluţionării conflictelor, S.U.A. au păstrat orelativ scăzută prezenţă, au fost absente de la negocieri şi deci incapabile să influenţezesituaţia. Schimbarea în politica S.U.A. faţă de regiunea Caucazului de Sud a fost

promovată de companiile petroliere americane (care erau nerăbdătoare să exploatezebogăţiile petroliere ale Azerbadjanului) şi de lobby-ul armean din Congresul S.U.A.

În discursul său,“Azerbadjan. Factor geopolitic în zonă ”, Zbigniev Brzezinskiaccentuează că Azerbadjan-ul este important din punct de vedere strategic pentruS.U.A. din momentul în care acesta contribuie la diversificarea surselor de energie şioferă accesul către Asia Centrală21.

Altă opinie susţine că există indicii precum că acest status quo continuă să servească intereselor elitelor locale şi atunci eforturile internaţionale vor trebuidirecţionate către identificarea, redefinirea şi redirecţionarea lor. Cu cât stateleCaucazului de Sud menţin această stare de independenţă de facto, cu atât mai multcurge în favoarea lor şansa recunoaşterii lor internaţionale.

ConcluziiConflictele etnopolitice din regiunea Caucazului de Sud au fost motivate de

interese geopolitice în zonă şi au evoluat de la acceptarea pasivă a supremaţiei ruseştila echilibrul dat de colaborarea acesteia cu organizaţiile internaţionale. Rezultatul a fosto mai mare integrare a statelor din Caucazul de Sud în comunitatea internaţională, ca şisusţinerea independenţei lor politice.

Caucazul de Sud reprezintă o regiune a conflictelor îngheţate, unde negocierile aufost demarate, dar unde niciun progres în termenii unui acord final nu a fost realizat.

Situaţia actuală impune extinderea implicării internaţionale, dar trebuie ştiut că actorii externi sunt doar o parte din tabloul complex al regiunii şi nu pot explica eşeculobţinerii unui progres în ceea ce priveşte soluţionarea conflictelor. Eforturileinternaţionale nu sunt suficiente pentru rezolvarea conflictelor, f ără dorinţa şi

convingerea părţilor conflictuale înseşi. Comunităţile etnice din Caucazul de Sud aflate în conflict nu au dovedit încă suficientă disponibilitate către un compromis şi către undialog constructiv care ar putea pune capăt confruntării.

Una din lecţiile oferite de regiunea Caucazului de Sud, lecţie care trebuie învăţată este aceea a managementului democratic al statelor multietnice care necesită odistribuire democratică şi justă a puterii şi a resurselor, asistată de respectul drepturilorminorităţilor şi ale omului.

20 Nodia, Ghia, Georgian Perspectives, în: A Question of Sovereignty : The Georgia-Abkhazia Peace

Process, issue editor Jonathan Cohen, 1999. Accord. An international review of peace initiatives, 20-25,issue 7.21 Brzezinski, Zbigniew, Azerbaijan: A Geopolitical Factor in the Region, Speech at US-Azerbaijan

Chamber of Commerce Annual Conference 26 October 1999http://www.geocites.com/fanthom_2000/Z.html (3 August 2001).



Elena Manea

140

SOUTH CAUCASIAN ETHNOPOLITICAL CONFLICTS

Abstract

Ethnopolitical rivalries have been part and parcel of Caucasian politics since the end

the Cold War and have resulted în three armed conflicts. The first conflict occureed in theArmenian populated enclave Nagorno-Karabah located within the territorial boundaries ofAzerbaijan. The two other conflicts occurred în Georgia between the Georgian central autoritieson Tbilisi and autonomous regions of Abkhazia and South Ossetia. In all three cases, theceasefire agreements were reached without final settlement, turning the South Caucasus into anarea of frozen conflicts and fragile stability. The region has attracted increasing internationalattention and a great deal of effort has been directed at the resolution of the existingethnopolitical confrontations.

Documents

Conflictele Etnopolitice Din CAUCAZ