6. Cooperarea financiară în Uniunea Europeană. (2 ore)1.Înfiinţarea Comunităţii Economice Europene. 2.Structura de conducere a UE.3.Asistenţa financiară a UE.4.Coordonarea economică şi monetară.

1. Comunitatea Europeană a fost înființată la Roma sub numele de Comunitatea Economică

Europeană (CEE), la data de 25 martie 1957, de către cele șase state membre (Belgia, Germania,

Franța, Italia, Luxemburg, Olanda) ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO).

Constituirea CE a avut la bază Tratatul privind constituirea Comunității Europene. Denumirea sa

inițială a fost Tratatul privind constituirea Comunității Economice Europene, actul având însă și alte

denumiri uzuale, cum ar fi „Tratatele de la Roma” sau „Tratatul CEE” Clauzele tratatului au fost

elaborate în cea mai mare parte în cadrul Conferințelor de la Bilderberg. Concomitent cu CE s-a

constituit și Comunitatea Europeană a Atomului (CEA, astăzi Euratom). Împreună cu CECO

(constituită deja din 1951) au apărut atunci trei comunități, numite și Comunitățile Europene. Prin

Tratatul de fuziune au fost puse bazele unor organe comune de conducere, printre acestea

numărându-se Comisia și Consiliul unic. Constituită inițial pe o perioadă limitată la 50 de ani, CECO a

fost integrată în CE în anul 2001 prin Tratatul de la Nisa (intrat în vigoare în 2003). CECO nu mai este

deci o instituție de sine stătătoare.

Odată cu constituirea Uniunii Europene (UE), s-a schimbat și denumirea CEE în „Comunitatea

Europeană”, urmând ca „Tratatul CEE” să devină „Tratatul CE”. Aceste schimbări au exprimat

transformările calitative suferite de CEE de la o simplă comunitate economică la o uniune politică. Cu

toate acestea, existența celor trei comunități subsidiare (CECO, CEA, CE) nu a avut nimic de suferit în

urma acestei noi denumiri, deoarece aceasta nu presupunea și unificarea formală a celor trei

comunități.

În procesul de constituire al UE au fost redenumite și alte organe ale CE:

Consiliul Comunităților Europene poartă din 8 noiembrie 1993 denumirea de Consiliul Uniunii

Europene.

Comisia Comunităților Europene s-a transformat în Comisia Europeană.

Curtea de conturi și-a schimbat denumirea pe 17 ianuarie 1994 în Curtea Europeană de Conturi.

Actele juridice adoptate de aceste organe rămân în continuare acte juridice ale fiecărei comunități

în parte.

Datorită scăderii importanței CECO și al rolului restrâns al EURATOM, CE a devenit azi nucleul

Comunităților Europene, care reprezintă la rândul lor primul și cel mai important pilon al Uniunii

Europene. Obiectivul acestora constă în realizarea unei piețe comune și – pornind de la aceasta – a

unei uniuni economice și monetare. Pe lângă aceasta, CE răspunde de o serie de alte domenii

politice, cum ar fi: transporturile, protecția socială, cercetarea și tehnologiile moderne, sănătatea,

educația, cultura, protecția consumatorilor, dezvoltarea economică.

În anul 2002, clauzele prevăzute în Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului

au fost asimilate în Tratatul CE, deoarece Tratatul CECO expirase după perioada stabilită de 50 de

ani.

2. Uniunea Europeană funcționează conform și în cadrul competențelor acordate de tratate și pe principiul subsidiarități (care dictează că o acțiune va fi luată doar atunci când un obiectiv nu poate fi atins de statele membre fără intervenție comunitară). Legislația elaborată de instituțiile Uniunii Europene sunt trecute în forme variate. În general, ele pot fi clasificate în două grupuri: cele care intră în vigoare fără necesitatea implementării de măsuri naționale și cele care necesită măsuri de implementare naționale.

Uniunea Europeană are șapte instituții: Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Consiliul European, Banca Centrală Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Curtea Europeană de Conturi. Competența de examinare și amendare a legislației este divizată între Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene, pe când atribuțiile executive sunt în sarcina Comisiei Europene și cu o capacitate limitată, a Consiliului European (care nu trebuie confundat cu Consiliul Uniunii Europene sau cu Consiliul Europei). Politica monetară a zonei euro este coordonată de Banca Centrală Europeană. Interpretarea și aplicarea legislației europene și a tratatelor este asigurată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.[1] Exista de asemenea un număr de organisme auxiliare care operează în anumite domenii.

Instituțiile sistemului sunt:

Consiliul European și Președintele Consiliului European Comisia Europeană (Comisia UE) Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri) Parlamentul European Curtea de Justiție a Comunităților Europene Curtea Europeană de ConturiConsiliul European și Președintele Consiliului European

Consiliul European este după adoptarea Tratatului de la Lisabona o instituție a Uniunii Europene.

Consiliul European este alcătuit la ora actuală din șefii de stat și de guvern ai țărilor membre, Președintele Uniunii Europene, Președintele Comisiei Europene și Înaltul Reprezentant pentru politică externă și securitate ca observator. Consiliul European deține în cadrul sistemului politic al UE competența directoare, cu alte cuvinte acesta stabilește liniile directoare și obiectivele politicii UE. Consiliul însă nu participă decât într-o mică măsură la procesul legislativ din UE. Președintele Uniunii Europene este Herman Van Rompuy iar până în 2014 președiția Uniunii este împărțită de către aceasta cu câte un stat membru prin rotație (începând cu luna iulie, Belgia).

În urma intrării în vigore a Tratatului de la Lisabona, Consiliul European alege un președinte permanent al Consiliului și un Înalt Reprezentant pentur politică externă și securitate pentru 2,5 ani. Consiliul European nu trebuie confundat cu Consiliul Europei, care este o organizație internațională complet independentă de Uniunea Europeană. De asemenea, nu trebuie confundat cu Consiliul Uniunii Europene (denumit și Consiliul de Miniștri), care este o instituție diferită a Uniunii Europene, chiar dacă foarte apropiată de aceasta.

Comisia Europeană 

Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene. Aceasta are rolul de a înainta proiecte legislative (drept inițiativ) și de a controla respectarea legilor. Membrii Comisiei UE (comisari) răspund de câte un anumit resort, sunt nominalizați de țările membre și apoi confirmați în funcție de Parlamentul European. La ora actuală, din fiecare țară membră provine câte un comisar.

Numărul comisarilor va fi pe viitor redus la două treimi din numărul statelor membre ale UE. Atribuirea posturilor de comisar țărilor membre se va face atunci prin rotație. Președintele Comisiei va fi propus de Consiliul European, iar membrii Comisiei Europene vor fi aleși de Parlamentul European pe o perioadă de cinci ani. Membrii Comisiei pot fi și revocați din funcție printr-un vot de neîncredere acordat de parlament.

Comisia UE corespunde astfel guvernului Comunității Europene. O instituție asemănătoare cu Comisia UE în sistemul românesc este Guvernului României.

Consiliul Uniunii Europene 

Consiliul Uniunii Europene este unul din organele cu putere de decizie ale UE. Este deci o parte componentă a puterii legislative, a cărei structură se aseamănă cu cea a unui sistem bicameral.[3]Consiliul UE reprezintă statele membre în procesul legislativ, fiind alcătuit în funcție de sfera politică respectivă din miniștrii de resort din guvernele naționale. Consiliul de miniștri adoptă legile împreună cu Parlamentul European. La ora actuală, în funcție de domeniul politic respectiv, adoptarea unei legi se face ori în unanimitate, ori cu o majoritate calificată în Consiliul de miniștri. Nu toate țările au câte un drept de vot. Ponderea acestora este stabilită în Tratatul de la Nisa. În principiu, țările mai mari au mai multe voturi decât cele mici; cu toate acestea numărul de voturi nu este direct proporțional cu numărul de locuitori. Dimpotrivă, statele mai mici sunt reprezentate supraproporțional în raport cu cele mai mari.

Pe viitor urmează ca adoptarea hotărârilor în Consiliul de miniștri să se facă cu așa-numita majoritate dublă de voturi. Numărul domeniilor politice în care va fi necesar votul în unanimitate va fi redus considerabil. Prin majoritate dublă se înțelege că cel puțin 55% din statele membre trebuie să fie de acord, cu condiția ca acestea să reprezinte minim 65% din populația UE.

Consiliul de miniștri este deci “Camera superioară” dintr-un sistem legislativ bicameral. El corespunde deci “Senatului” din sistemul românesc.

Parlamentul European

Parlamentul European reprezintă cel de-al doilea organ legislativ al UE.Parlamentul este ales o dată la 5 ani direct de cetățenii statelor membre și reprezintă populația în puterea legislativă. Parlamentul European are la ora actuală 732 de deputați. Numărul deputaților din fiecare țară depinde în principiu de populația acesteia. Țările mici sunt reprezentate însă supraproporțional, pentru permite astfel o reprezentare adecvată a partidelor politice naționale.

La următoarele alegeri europene, cele din anul 2009, numărul deputaților va crește la maxim 750 odată cu aderarea României și Bulgariei la UE. Competența legislativă a Parlamentului European va crește pe viitor considerabil în raport cu cea a Consiliului de miniștri.

În sistemul legislativ bicameral al UE Parlamentul European corespunde deci “Camerei inferioare”. Similarul său din sistemul românesc este „Camera deputaților“.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene

Curtea europeană de justiție este curtea supremă și deci puterea juridică, organul de control al Uniunii. Alături de Curtea Europeană de Justiție mai există și Curtea europeană de primă instanță. Curtea de Justiție a Comunităților Europene are în primul rând rolul de a soluționa litigiile dintre Comisie și statele membre apărute din cauza neaplicării sau nerespectării deciziilor Comisiei, resp. din cauza depășirii competențelor acesteia. Alături de aceasta curtea răspunde la întrebările puse de instanțele naționale cu privire la interpretarea legislației UE.

În competența Curții europene de primă instanță intră dosarele de trimitere în judecată înaintate de persoanele fizice și juridice, ușurând astfel activitatea Curții de Justiție a Comunităților Europene. Aceste dosare pot fi trimise la Curtea de Justiție a Comunităților Europene numai după ce au fost judecate de Curtea europeană de primă instanță. Ambele instanțe sunt alcătuite din câte un judecător din fiecare stat membru. Cele două instanțe sunt alese de guvernele țărilor membre pe o durată de șase ani. O dată la trei ani are loc o realegere parțială a celor două instanțe.

Curtea Europeană de Conturi

Curtea Europeană de Conturi este alcătuită din câte un membru din fiecare țară a UE și este aleasă de Consiliul de miniștri pe o perioadă de șase ani. Curtea de conturi are rolul de a controla bugetul UE (veniturile și cheltuielile UE). Curtea Europeană de Conturi nu are drepturi directe de acțiune, ci își comunică constatările celorlalte instituții ale UE.

În ce privește împărțirea competențelor între UE și statele membre Uniunea Europeană nu se aseamănă nici unei confederații (asociere liberă a unor state suverane) și nici unei federații (unui stat federal). În anumite domenii politice statele membre ale UE acționează în mod interguvernamental, adică iau decizii comune în calitate de stare suverane. În alte domenii statele și-au transferat complet sau parțial Uniunii Europene competența legislativă, astfel încât UE reprezintă în această sferă o instituție supranațională. Uniunea Europeană nu este deci un subiect originar de drept internațional, deoarece ea nu-și poate crea o proprie ordine juridică, ci este un subiect derivat de drept internațional, al cărui competență rezultă din transferul drepturilor de suveranitate ale statelor membre. Așa-numita suveranitate competentă de organizare a ordinii juridice și a competențelor UE o dețin țările membre.

În ce privește competențele legislative ale Uniunii Europene în diferite domenii politice se face diferența între competența exclusivă, dublă și flancată. De exemplu, în politica comercială și vamală puterea legislativă o deține exclusiv UE. În domeniul pieței comune, al agriculturii, energiei, transporturilor, mediului și al protecției consumatorilor se aplică o competență dublă. Țările membre ale UE au dreptul în aceste domenii să adopte legi proprii, în cazul în care UE nu prezintă nici o inițiativă legislativă. În toate celelalte domenii politice țările membre dețin competența exclusivă. În afară de aceasta există anumite competențe care pot fi delegate UE numai de țările membre. UE nu-și poate deci asuma alte competențe fără acordul statelor membre.

În ce privește actul legislativ exercitat de Uniunea Europeană se aplică aici două principii de bază. Principiul subsidiarității, aplicat în politica UE prin Tratatul de la Maastricht, spune că deciziile politice trebuie delegate la nivelul cel mai inferior posibil, deci forurilor politice naționale, regionale sau locale din țările membre. Uniunea Europeană nu oferă aici decât asistența necesară, în cazul în care nivelurile decizionale inferioare nu au posibilitatea de a soluționa problemele singure și într-un mod adecvat.

Al doilea principiu al politicii UE este cel al proporționalității. Conform acestui principiu orice măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară și corespunzătoare scopului urmărit.

3. În ultimii zece ani, Uniunea Europeană (UE) a continuat să consolideze relaţiile bilaterale cu ţările industrializate şi cu celelalte ţări şi teritorii cu venituri ridicate, în special din America de Nord, din Asia de Sud-Est şi din regiunea Golfului.

Obiectivul acestui regulament este să intensifice în continuare relaţiile UE cu aceste ţări, ceea ce va permite consolidarea instituţiilor multilaterale, contribuţia la echilibrul şi la dezvoltarea economiei mondiale şi a sistemului internaţional şi întărirea rolului şi poziţiei UE în lume.

Mai mult, aceste relaţii sunt extinse la o mare varietate de domenii. Cu toate acestea, ele ar putea fi dezvoltate mai mult în domeniile în care UE şi ţările industrializate şi celelalte ţări şi teritorii cu venituri ridicate au interese comune. Această necesitate a fost recunoscută de UE şi de aceste ţări. În acest context, instrumentul financiar de cooperare pentru perioada 2007-2013 are ca obiectiv consolidarea cooperării dintre UE şi ţările partenere.

Acest instrument sprijină orice formă de cooperare cu ţările industrializate şi cu celelalte ţări şi teritorii cu venituri ridicate pentru care UE are competenţe, indiferent dacă aceasta este bilaterală, regională sau multilaterală. Aceasta se referă, îndeosebi, la cooperarea economică, financiară şi tehnică. Obiectivele acestui instrument sunt în special:

promovarea cooperării, parteneriatelor şi întreprinderilor comune între actorii economici, universitari şi ştiinţifici ai celor două părţi;

stimularea comerţului bilateral, a fluxurilor de investiţii şi a parteneriatelor economice;

promovarea dialogului între actorii politici, economici şi sociali ai celor două părţi;

promovarea legăturilor între popoare, precum şi a programelor de învăţământ şi de formare;

promovarea proiectelor desfăşurate în cooperare în domenii precum cercetarea, ştiinţele şi tehnologia, energia, transporturile şi mediul înconjurător, precum şi în orice alt domeniu de interes comun pentru Comunitate şi ţările partenere;

consolidarea cunoaşterii, a înţelegerii şi a imaginii UE în ţările partenere.

De asemenea, acest instrument urmăreşte să promoveze în ţările partenere, prin dialog şi cooperare, principiile fondatoare ale UE, şi anume libertatea, democraţia, respectarea drepturilor omului, libertăţile fundamentale şi statul de drept.

Astfel, acesta ar trebui să promoveze un mediu mai propice pentru dezvoltarea relaţiilor dintre UE şi ţările menţionate anterior, precum şi să stimuleze dialogul.

Instrumentul este destinat ţărilor industrializate şi ţărilor şi teritoriilor cu venituri ridicate care au structuri şi valori politice, economice şi instituţionale apropiate de cele ale UE. Relaţiile dintre aceste ţări şi UE sunt deja importante. În plus, aceste ţări sunt deseori actori-cheie în organismele multilaterale.

Ţările vizate sunt Australia, Bahrain, Brunei, Canada, Taipeiul Chinez, Hong Kong, Japonia, Republica Coreea, Kuwait, Macao, Noua Zeelandă, Oman, Qatar, Arabia Saudită, Singapore, Emiratele Arabe Unite şi Statele Unite. Această listă de ţări care figurează în anexa la regulament poate fi modificată, în special pe baza schimbărilor aduse de Comitetul de asistenţă pentru dezvoltare al OCDE propriei sale liste.

Cu toate acestea, pentru a încuraja cooperarea regională, ţările care nu figurează în anexă pot beneficia, de asemenea, de finanţare în temeiul acestui regulament, dacă acţiunea în cauză se înscrie într-un cadru regional sau transfrontalier.

De asemenea, punerea în aplicare a instrumentului trebuie să fie coerentă cu acţiunile externe ale UE.

4.

Instrumentul financiar de cooperare se bazează pe programele multianuale de cooperare care definesc interesele strategice şi priorităţile Comunităţii, obiectivele generale şi rezultatele aşteptate. De asemenea, aceste programe stabilesc domeniile care trebuie să beneficieze de finanţare comunitară şi alocările financiare indicative pentru domeniile prioritare şi pentru ţările partenere. Aceste programe nu pot depăşi perioada de valabilitate a acestui regulament şi sunt revizuite, dacă este necesar, la jumătatea perioadei de valabilitate sau în funcţie de nevoi.

Comisia adoptă programe anuale de acţiune pe baza programelor multianuale de cooperare. Programele anuale de cooperare definesc obiectivele urmărite, domeniile de intervenţie, rezultatele aşteptate, modalităţile de gestionare şi suma globală a finanţării prevăzute. De asemenea, aceste programe descriu acţiunile care urmează să fie finanţate şi specifică sumele de finanţare alocate.

Entităţile care pot beneficia de o finanţare sunt, între altele, următoarele:

ţările partenere, regiunile, instituţiile şi organele descentralizate ale acestora;

organizaţiile internaţionale şi regionale, dacă acestea contribuie la realizarea obiectivelor acestui regulament;

organismele comune instituite de ţările partenere, de regiuni şi de Comunitate;

agenţiile UE.

Finanţarea acordată în baza acestui instrument poate lua următoarele forme:

acorduri de finanţare nerambursabilă, inclusiv burse; contracte de achiziţii publice; contracte de muncă; acorduri de finanţare.

Bugetul general al UE oferă baza finanţării pentru programele de cooperare, fie în totalitate, fie sub formă de cofinanţare. Această cofinanţare se poate realiza în special cu următoarele entităţi:

statele membre, autorităţile regionale şi locale şi organismele publice şi parapublice ale acestora;

ţările partenere şi organismele publice şi parapublice ale acestora; organizaţiile internaţionale şi regionale, inclusiv instituţiile financiare

internaţionale (IFI) şi regionale; societăţile, întreprinderile şi alte organizaţii şi operatori economici privaţi; ţările partenere beneficiare ale unei finanţări şi alte organisme eligibile

pentru finanţare.

Gestionarea acestui instrument respectă cerinţele de protecţie a intereselor financiare ale Comunităţii. În acest scop, Comisia şi Curtea de Conturi pot efectua operaţiuni de audit asupra documentelor sau la faţa locului, a priori şi a posteriori, privind toţi contractanţii şi subcontractanţii care au beneficiat de fonduri comunitare.

Comisia efectuează evaluări periodice ale programelor finanţate şi formulează recomandări pentru îmbunătăţirea acţiunilor ulterioare. De asemenea, Comisia prezintă Parlamentului European şi Consiliului un raport anual care descrie rezultatele execuţiei bugetului, precum şi acţiunile şi programele finanţate şi rezultatele acestora.

Comisia a prezentat un raport privind primii trei ani de la punerea în aplicare a regulamentului, cel târziu până la 31 decembrie 2010. Dacă este necesar, va trebui să se propună modificări ale acestui regulament.

Comisia este asistată în activitatea sa de un comitet.

Instrumentul dispune de un buget de 172 de milioane EUR pentru perioada 2007-2013.