Investeşte în oameni!

Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013

Axa prioritară: 1. „Educaţie şi formare profesională iniţială de calitate în sprijinul dezvoltării şi creşterii economice”

Domeniul major de intervenţie: 1.5. Programe doctorale şi postdoctorale în sprijinul cercetării

Titlul proiectului: Programe doctorale performante pentru formarea cercetatorilor competitivi in Aria Europeana a Cercetarii

Cod Contract: POSDRU/CPP107/DMI1.5/S/80272

Beneficiar: UNIVERSITATEA DIN ORADEA

Ministerul Educației Naționale

Universitatea din Oradea

Facultatea de Istorie, Relații Internaționale, Științe Politice și

Științele Comunicării

ION ALEXANDRU MIZGAN

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

Cruciada a Patra (1202-1204) și urmările ei în

Imperiul bizantin și lumea românească

Conducător științific:

Prof. Univ. Dr. SEVER DUMITRAȘCU

Oradea

2013

2

CUPRINS

ABREVIERI …………………………………………………….…….…………………….…...5

INTRODUCERE ……………………………………………………………………...………...7

1. Importanța și actualitatea temei …............................................................................................7

2. Metodologia cercetării…………………………..…….…………………......…...…............ 12

CAPITOLUL I: CRUCIADA A PATRA: SURSE. ISTORIOGRAFIA

PROBLEMEI…………………….……………………………….…………………………….17

I.1. Cruciadele – marea provocare a istoricilor ………………………………………….…..17

I.1.1. Preliminarii…………………………………………………………….………………………...…17

I.1.2. Scrierea istoriei Cruciadelor………………………………………………………...…….19

I.1.3. Cruciadele târzii………………………………………………………………………………..…...26

I.1.4.Cruciații latini în Țara Sfântă și Mediterana…………………………………….….……...…...27

I.1.5. Cruciadele în sinteze de istorie a Imperiului bizantin…………………...…….….……….28

I.1.6. Cruciadele în preocupările istoriografiei românești……………………..………….…....….. 30

I.2. Cruciada a Patra: Istoricul problemei în general și în istoriografia

românească…………………………………………………………..……….…………………34

I.2.1. Surse primare…………………………………………...………………………….…...…34

I.2.2. Literatura Cruciadei a Patra……………………………………………………….……...42

I.2.3. Cruciada a Patra la 800 de ani. Simpozioane și comemorări………......…..……….........56

CAPITOLUL II: CONTEXTUL POLITIC ȘI RELIGIOS INTERNAȚIONAL ÎN PREAJMA

DECLANȘĂRII CRUCIADEI A PATRA…………...…………………………….….......…62

II.1. Evoluția conceptului de „război sfânt” în Biserică. Geneza

Cruciadelor…………………...………………………………………………..……………..... 62

II.2. Evoluția relațiilor dintre bizantini și apuseni de la Marea Schismă (1054) până la

Cruciada a Patra (1204)………………………………………………………………...…...…71

II.2.1. Momentul 1054 în confruntarea dintre Constantinopol și Roma………………….......... 71

II.2.2. Bizanțul și apusenii în vremea primelor cruciade………………………………….……..... .77

II.2.3. Relațiile dintre bizantini și lumea musulmană în timpul Cruciadelor………………........99

3

II.2.4. Bizanțul și Veneția până la Cruciada a Patra……………………………………...….104

CAPITOLUL III: PREGĂTIRI PENTRU O NOUĂ CRUCIADĂ…………………....111

III.1. Papa Inocențiu al III-lea (1198-1216) - inițiatorul Cruciadei a Patra…...……....... 111

III.2.Predicarea cruciadei și închegarea primei armate cruciate………………………....116

III.3.Enrico Dandolo – dogele Veneției și cruciații francezi……………………………....121

III.4.Bonifaciu de Montferrat – conducătorul cruciaților…………………………….......128

CAPITOLUL IV: DEVIEREA CRUCIADEI. ASEDIUL ȘI DEVASTAREA

CONSTANTINOPOLULUI…………………………………………………………..…....…134

IV.1. Devierea Cruciadei………………………………………………………………..….....134

IV.1.1. Cruciații la Veneția……………………………………………………….……..…...…134

IV.1.2. Cucerirea cetății Zara……………………………………………….…….…….…...... 137

IV.1.3. Devierea Cruciadei spre Constantinopol………………………...…………...….….....145

IV.2. Asediul Constantinopolului…………………………………………………...……......151

IV.2.1. Primul atac asupra Constantinopolului………………………………………………...…....151

IV.2.2. Fuga lui Alexios al III-lea și restaurarea lui Isaac al II-lea Anghelos……………..…….154

IV.2.3. Cruciații la Constantinopol. Tensiuni cu Alexios al IV--lea ………...………………....156

IV.2.4. Al doilea atac asupra Constantinopolului………………………………...………..……..…162

IV.3. Cucerirea și devastarea Constantinopolului………..……………………….…...…....172

IV.3.1. Jefuirea Constantinopolului……………………………………………………..……..172

IV.3.2. Alegerea și încoronarea noului împărat……………………….……………………............179

IV.3.3. Papa Inocențiu al III-lea și noii stăpâni ai Constantinopolului…………….……..……...181

CAPITOLUL V: CRUCIADA A PATRA ÎN BALCANI……………………………......187

V.1.Latinii la Constantinopol (1204-1261)………….……...…………………………...........187

V.2. Statul Asăneștilor între Bizanț și latinii din Constantinopol…….....………….……... 197

V.2.1. Romanitatea balcanică……………………….....................................................................197

V.2.2. Românii în ochii bizantinilor……………………………………………………………….…...201

V.2.3. Formarea statului româno-bulgar……………………………………..………………………205

V.2.4. Rolul românilor în răscoala Asăneștilor………………………………………………………209

4

V.2.5. Confruntarea dintre Latini și Imperiul Asăneștilor………………………………….……. 214

V.2.6.Românii balcanici între Noua și Vechea Romă……………………………..…….…...224

V.2.7.Statul Asăneștilor și românii nord-dunăreni…………………………………………...230

CAPITOLUL VI. URMĂRILE CRUCIADEI A PATRA ÎN IMPERIUL BIZANTIN ȘI

LUMEA ROMÂNEASCĂ…………………………………………………………..............236

VI.1. Reacția bizantină în fața latinilor……………………………………...…………...…236

VI.1.1. Prăpastia psihologică dintre bizantini și latini ………………………………..…............236

VI.1.2. Reacția bizantină: Imperiul de Trapezunt;Regatul de Epir;Imperiul de la Niceea…...239

VI.1.3. Recucerirea Constantinopolului din mâinile latinilor (1261)……………...………....245

VI.1.4.Comorile spirituale ale Bizanțului la Veneția……………………………..…………..253

VI.2. Situația Bisericii Ortodoxe în timpul Imperiului latin de Constantinopol.………..271

VI.2.1. Politica Papalității față de bizantini……………………………………..………......….....271

VI.2.2.Discuții teologice între latini și bizantini în vremea Imperiului latin de Constantinopol

(1204-1261)..............................................................................................................................275

VI.3. Ofensiva papalității în Răsăritul ortodox după Cruciada a Patra...........................278

VI.3.1. Politica Papalității de supunere a „schismaticilor”....................................................278

VI.3.2.Ofensiva Papalității în Rusia, Serbia și Bulgaria după Cruciada a Patra...................281

VI.3.3.Papalitatea, Regatul Ungariei și românii„schismatici”, după Cruciada a Patra........283

CONCLUZII...........................................................................................................................289

BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................292

ANEXE.....................................................................................................................................320

5

INTRODUCERE

Majoritatea istoricilor care s-au ocupat de studierea fenomenului Cruciadelor în general

și cu cercetarea Cruciadei a Patra în mod special, sunt de acord cu faptul că cea de-a patra

cruciadă reprezintă un fenomen deosebit de complex, care necesită aprofundarea mai multor

aspecte pentru a ne putea face o imagine cât mai clară și apropiată de realitățile istorice petrecute

la începutul secolulului al XIII-lea, care au marcat destinul istoric al Europei Răsăritene și

Apusene deopotrivă, până în vremea noastră. Istoricul Aleksandr A. Vasiliev, autorul unei

importante monografii dedicată istoriei Imperiului bizantin, consideră că cea de-a patra cruciadă

este un fenomen extrem de complicat în care se împletesc sentimente nobile, duhovnicești, cum

ar fi nădejdea în răsplata vieții viitoare prin asumarea statutului de cruciat, cu cele ale spiritului

războinic de aventură și câștig, așa cum se manifestase acesta și în timpul cruciadelor anterioare.

Ruptura definitivă între Răsărit și Apus s-a produs în vremea Cruciadelor când

animozitățile dintre lumea creștină răsăriteană și cea apuseană s-au accentuat în urma diverselor

contacte. Istoricul american John Meyendorff menționează faptul că și în vremea de azi puțini

istorici occidentali înțeleg rolul nefast pe care l-au avut aceste expediții în tensionarea relațiilor

dintre cele două părți ale creștinătății. Cei mai mulți istorici consideră că cea de-a patra cruciadă

a dat lovitura de grație unității creștine care încă nu era separată iremediabil. În urma acestei

cruciade în care Constantinopolul, capitala Bizanțului, a fost cucerit și devastat de către cruciații

latini, divergențelor e ordin religios dintre bizantini și latini li s-a adăugat și o ură de natură

etnică, care nu a reușit să se mai vindece vreodată în decursul veacurilor.

Observăm din aceste scurte repere introductive că atunci când vorbim de Cruciada a Patra

avem în față un eveniment major al istoriei universale care a marcat evoluția istoriei spațiului

european și nu numai, cu urmări până în vremea noastră. Când papa Ioan Paul al II-lea a vizitat

în anul 2001 Grecia, invitat de guvernul elen, nici un cleric grec nu l-a întâmpinat pe papă la

aeroport. În schimb un număr mare de preoți, călugări și credincioși, au protestat pe străzile

Atenei flancați de steaguri grecești, cerând ca acesta să fie expulzat. Nici după aproape 800 de

ani creștinii răsăriteni nu au uitat atrocitățile la care Biserica din Constantinopol a fost supusă în

urma Cruciadei a Patra de către cavalerii occidentali, care au dat Bizanțului o grea lovitură,

generând deznodământul din anul 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de turci.

Faptul că problematica temei alese este de actualitate reiese și din preocupările constante

ale istoriografiei contemporane asupra acestui subiect. Istoricul american Thomas F. Madden

afirma recent că amintirile și percepțiile față de Cruciada a Patra rămân puternice și azi.

Importanța temei abordate este justificată prin urmările pe care le-a avut cucerirea

Constantinopolului în anul 1204 asupra Imperiului bizantin și a Europei Răsăritene.

Evenimentele petrecute în anul 1204 prezintă o importanță covârșitoare și pentru noi, ca români,

întrucât ocuparea Constantinopolului și trecerea lui în stăpânirea latinilor, a marcat destinul

românilor din Peninsula Balcanică și din spațiul Regatului ungar, care era supus Bisericii

Romei.

În elaborarea lucrării am urmărit în prima fază să identificăm izvoarele sau sursele

documentare cu privire la Cruciada a Patra, respectiv cronicile apusene și bizantine din vremea

desfășurării Cruciadei a Patra. Am parcurs apoi cele mai importante lucrări din istoriografia

internațională cu privire la această expediție cruciată. În reconstituirea evenimentelor și

6

expunerea lor cronologică am ținut cont de informațiile oferite de principalele surse documentare

ale epocii, dar și de unele lucrări de referință din epoca modernă. La Veneția în Arhivele

Statului și la Biblioteca Nazionale Marciana am identificat documente din epoca cruciadei a

patra și cronici din secolele următoare care reflectă aceste evenimente. De asemenea, la Veneția,

am identificat o mulțime de relicve sfinte care au ajuns în bisericile Veneției după jefuirea

Constantinopolului în 1204.

CAPITOLUL I

CRUCIADA A PATRA. SURSE. ISTORIOGRAFIA

PROBLEMEI

Cruciadele – marea provocare a istoricilor

Istoria Cruciadelor a început să fie scrisă mai ales din veacul al XVII-lea, atunci când

Jacques Bongars (1554-1612), un savant și diplomat francez, a adunat mai multe lucrări ale

scriitorilor francezi cu privire la cruciade, în lucrarea Gesta Dei per Francos (Hanovra, 1611).

Despre istoria cruciadelor în această perioadă a scris și britanicul Thomas Fuller (1608-1661),

care a publicat în anul 1639 lucrarea The History of the Holy War. La mijlocul secolului al XVII-

lea, în anul 1648, a început publicarea colecției de surse istorice bizantine intitulată Corpus

Scriptorum Historiae Byzantinae (Byzantine du Louvre) sub patronajul regelui Ludovic al XIV-

lea, la imprimeria regală, avându-l ca îndrumător pe Philippe Labbe (1607-1667), care face

cunoscuți pe autorii bizantini din vremea cruciadelor.

Primele istorii moderne ale Cruciadelor le datorăm istoricilor germani Friedrich Wilken

(1777-1840) și Heinrich von Sybel (1817-1895). În Franța Joseph Francois Michaud (1767-

1839), membru al Academiei Franceze, a adus o contribuție importantă la istoria cruciadelor prin

lucrarea Histoire des croisades. Unii cercetători consideră această lucrare a lui Michaud un punct

de reper major în istoriografia europeană consacrată cruciadelor. Savantul englez Charles Mills

(1788-1826), unul dintre cei mai mari istorici ai vremii sale, a publicat în anul 1820 lucrarea The

History of the Crusades for the Recovery and Possession of the Holy Land (2 vol.). Datorită

acestor cercetări în secolul al XX-lea au apărut mai multe sinteze dintre care amintim pe cele

semnate de Rene Grousset (1885-1952) și Steven Runciman (1903-2000). Secolul XX va aduce

contribuții majore în studierea fenomenului cruciat. Istoricul Thomas F. Madden afirma într-un

recent studiu că pe această temă s-au făcut în ultimii 40 de ani investigații științifice în mii de

articole de revistă și monografii academice. Fenomenul complex al Cruciadelor s-a bucurat de o

mare atenție din partea istoricilor mai vechi sau mai noi, existând în prezent o extrem de bogată

literatură în această problematică.

Istoriografia românească cunoaște și ea preocupări referitoare la Cruciadele din secolele

XI-XIII. Dintre istoricii români care au avut preocupări în privința Cruciadelor amintim pe

Nicolae Iorga, Milan Șesan, Francisc Pall, Ilie Grămadă, S. Columbeanu, Radu Valentin,

Florentina Căzan, Șerban Papacostea, Vladimir Roșulescu, Ovidiu Pecican.

7

Cruciada a patra: istoricul problemei în general și în istoriografia

românească

Una dintre cronicile cele mai cunoscute ale Cruciadei a Patra este cea a lui Geoffrey de

Villehardouin intitulată La conquete de Constantinople. Cronica lui Villehardouin prezintă

derularea cruciadei de la momentul predicii lui Fulk de Neuilly, adică din anul 1198, și până la

moartea lui Bonifaciu de Montferrat întâmplată în anul 2007. O altă sursă importantă din epocă

este intitulată La Conquete de Constantinople și aparține lui Robert de Clari, un cavaler picard,

participant și el la Cruciada a Patra. Prin intermediul cronicii lui Robert de Clari putem pătrunde

în mijlocul evenimentelor și să percepem de aproape aspectele bătăliilor. O altă sursă esențială a

cruciadei a patra, la fel de importantă ca și cronica lui Villehardouin, este Historia lui Nicetas

Choniates. Istoria lui Nicetas cuprinde perioada anilor 1180-1207 și este cel mai important istoric

bizantin de la sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea. Nicetas Choniates

era convins că evenimentul cuceririi Constantinopolului se datorează unui complot pus la cale de

Enrico Dandolo, dogele Veneției, care voia să răzbune suferințele venețienilor din 1171. În

vreme ce sursele occidentale referitoare la Cruciada a Patra trec cu vederea prădarea și jefuirea

orașului timp de trei zile, Nicetas ne oferă o descriere vie și emoționantă a acesui jaf. Pe lângă

crimele și jafurile bisericilor Nicetas evidențiază brutalitatea latinilor manifestată prin distrugerea

unor importane lucrări de artă.

Începând cu secolul al XIX-lea au început să fie analizate din punct de vedere critic

principalele surse ale cruciadei a patra. Istoricul și diplomatul francez Louis de Mas Latrie

(1815-1897) în lucrarea Historie de l’ile de Chypre sous le regne des princes de la maison de

Lusignan 1852-1861 afirmă că Villehardouin a fost înșelat de către venețieni în ceea ce privește

devierea cruciadei din Egipt. Bizantinologul german Karl Hopf (1832-1873) în lucrarea sa

Geshichte Griechenlands, afirma că a descoperit tratatul pe care venețienii l-au semnat cu

sultanul din Egipt, dar documentul invocat nu a fost prezentat niciodată, ceea ce denotă

inexistența lui. Istoricul german Eduard Winkelmann (1838-1896) în lucrarea Philipp van

Schwaben und Otto IV, van Braunschweig a pus în centrul atenției o teorie a conspirației

germane, în sensul că Filip de Suabia ar fi deviat cruciada sprijinit de Bonifaciu de Montferrat,

împotriva intereselor papei Inocențiu al III-lea. Un moment important în istoriografia cruciadei a

patra l-a constituit la sfârșitul secolului al XIX-lea, lucrarea istoricului german Walter Norden

(1876-1937) intitulată Der Vierte Kreuzzug in Rahmen der Beziehungen des Abendlandes zu

Byzanz, în care el afirmă că nimeni n-ar fi putut avea suficientă putere de previziune ca să poată

conspira o diversiune a cruciadei.

Secolul al XX-lea va aduce contribuții semnificative în abordarea istoriografică a

cruciadei a patra. Bizantinologul francez Charles Diehl (1859-1944) i-a făcut pe venețieni

responsabili de devierea cruciadei spre Constantinopol, iar Edmond Faral (1882-1958), profesor

la College de France scoate în evidență sinceritatea lui Villehardouin în cronica sa. În schimb

bizantinologul belgian Henri Gregoire (1881-1964), fondatorul studiilor bizantine în Belgia, într-

un articol publicat în anul 1941 în revista Byzantion susține teoria conspirației în ceea ce privește

atacarea Constantinopolului.

Un alt istoric de seamă al secolului XX care și-a adus o contribuție esențială în

problematica cruciadelor a fost britanicul Steven Runciman (1903-2000). Acesta în lucrarea sa,

8

A History of the Crusades (1951-1954), pune capăt tradiției occidentale cu privire la cruciade,

care idealiza pe cruciații apuseni care luptau în numele crucii. Spre deosebire de istoriografia

occidentală de până la el, care-i considera pe cruciați eroi care luptau împotriva barbarilor,

Steven Runciman, bazându-se pe izvoarele răsăritene a arătat că „războiul sfânt” al cruciaților

occidentali, purtat în numele lui Dumnezeu, era pângărit prin cruzime și lăcomie, constituind un

păcat împotriva Duhului Sfânt. O contribuție esențială în problematica cruciadei a patra a adus-o

bizantinologul britanic Donald M. Nicol (1923-2003) în lucrarea Byzantium and Venice. O altă

lucrare de referință cu privire la cruciada a patra aparține lui John Godfrey (n.1942) și se

intitulează 1204: The Unholy Crusade. O lucrare importantă, cu privire la problematica cruciadei

a patra, aparține istoricului Charles M. Brand, intitulată Byzantim Confronts the West, 1180-

1204, în care autorul descrie totul din perspectivă bizantină.

Istoricii americani Thomas F. Madden și Donald E. Queller în lucrarea The Fourth

Crusade. The Conquest of Constantinople încearcă să apere pe venețieni în ceea ce privește

devierea cruciadei spre Constantinopol. Un alt istoric foarte important care s-a ocupat de

cruciada patra este Alfred J. Andrea care a realizat o lucrare dedicată cruciadelor intitulată

Encyclopedia of the Crusades. El explorează în această lucrare fenomenul cruciadelor

prezentând cruciadele clasice până la cele îndreptate împotriva albigenzilor în Franța. Un alt

istoric care s-a ocupat de problematica cruciadei a patra este Jonathan Phillips. Acesta a publicat

în anul 2004 lucrarea intitulată The Fourth Crusade and the Sack of Constantinople, în care face

referiri și la originea și predicarea cruciadei, la tratatul cu Veneția, prezentând devierea cruciadei

de la Zara la Constantinopol.

În istoriografia românească, despre urmările cruciadei a patra, avem informații în lucrarea

academicianului Șerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată și Imperiul

mongol, în care autorul remarcă faptul că în urma evenimentelor din anul 1204 petrecute la

Constantinopol asistăm la deschiderea uneia dintre cele mai vaste încercări a Europei apusene de

a cuprinde în sistemul său de interese politice și spirituale răsăritul continentului. O contribuție

importantă a istoriografiei românești cu privire la rolul Veneției în istoria românilor a adus-o

cercetătorul Șerban V. Marin, specializat în istoria Veneției și a relațiilor acesteia cu Bizanțul, în

lucrarea Studii venețiene, vol. I: Veneția, Bizanțul și spațiul românesc.

În anul 2004, când s-au împlinit 800 de ani de la desfășurarea cruciadei a patra, au avut

loc două evenimente internaționale importante care au marcat acest moment. Primul a avut loc la

Veneția, în Italia, între 4-8 mai 2004 și a fost organizat de Institutul Venețian de Științe, Litere și

Arte, Departamentul de Studii Istorice de la Universitatea Ca`Foscari și Centrul German de

Studii Venețiene. La doi ani după simpozionul ținut la Veneția dedicat celei de a patra cruciade

toate cele 28 de studii prezentate cu acest prilej, au fost publicate în două volume sub titlul

Quarta Crociata. Venezia-Bisanzio-Impero Latino, sub egida Institutului de Științe, Litere și

Arte, avându-i editori pe Gherardo Ortalli, Giorgio Ravegnani și Peter Schreiner.

Cel de-al doilea eveniment dedicat împlinirii a 800 de ani de la Cruciada a Patra s-a ținut

în vara anului 2004, între 25 și 29 august, la Istanbul (Constantinopolul de altădată), unde s-a

desfășurat cea de-a șasea conferință a Societății pentru Studiul Cruciadelor și a Orientului latin,

consacrată celei de-a patra cruciade cu tema: „Despre Cruciada a Patra: înainte și după”.

Conferința s-a desfășurat la Universitatea Bogazici din Istambul și a reunit cercetători din toate

colțurile lumii. Au fost prezentate aproape o sută de lucrări dintre care aproximativ jumătate au

avut ca tematică legătură directă cu Cruciada a Patra. O parte dintre lucrările cele mai

9

reprezentative ale acestei conferințe internaționale au fost adunate de către profesorul Thomas F.

Madden într-un volum consacrat cruciadei a patra și tipărit în anul 2008.

CAPITOLUL II

CONTEXTUL POLITIC ȘI RELIGIOS INTERNAȚIONAL ÎN

PREAJMA DECLANȘĂRII CRUCIADEI A PATRA

Biserica în primele veacuri a ezitat în ceea ce privește folosirea armelor, întrucât

Creștinismul ca religie a păcii și a dragostei, nu putea să încurajeze agresiunea. Justificarea lui

bellum justum de către Fericitul Augustin va duce la dezvoltarea militantismului creștin.

Canoniștii occidentali din Evul mediu au prelut extrase din scrierile Fericitului Augustin, care au

circulat în diverse culegeri de texte patristice tematice rupte de contextul în care au fost scrise de

autor și astfel s-a ajuns la percepția generală că Fericitul Augustin ar fi părintele doctrinei despre

„războiul drept”. Papa Grigore cel Mare (590-604), introduce o idee nouă atunci, când în una din

scrisorile sale, întrevede posibilitatea unui „război misionar”, cu scopul răspândirii

creștinismului. O nouă etapă este atinsă în aceeași direcție de papa Ioan al VIII-lea (872-882) în

878, când s-a adresat unui grup de episcopi afirmând că toți aceia care vor muri pentru apărarea

Bisericii, a religiei creștine și a statului, vor obține indulgență pentru păcatele lor. Începând cu

secolul al XI-lea în Apus se va naște idealul cavaleresc propus de clericii acelei perioade. Acesta

a fost favorizat de reforma papei Grigorie al VII-lea (1073-1085), care a întărit în mod decisiv

ideea că Biserica, în special papalitatea, putea să ducă în scopuri proprii războaie, atât contra

dușmanului intern, cât și celui extern.

Apariția turcilor la granițele Imperiului bizantin va pune lumea creștină în fața unui

imens pericol politic și religios care i-a găsit pe creștinii răsăriteni și apuseni dezbinați din cauza

pretențiilor papalității de a-și impune hegemonia și în Răsăritul creștin. Bizantinii aveau de

înfruntat pericolul normand care se apropia din ce în ce mai mult de granițile imperiului. La

rândul lor pecenegii vor amenința Imperiul bizantin la nord . În această situație, presat și de către

turcii selgiucizi, împăratul face apel la papa Grigorie al VII-lea, în anul 1073, pentru un sprijin

militar din Apus, în schimbul supunerii scaunului patriarhal din Constantinopol Bisericii Romei.

Demararea primei cruciade a adus curând fricțiuni între apuseni și bizantini din cauza

indisciplinei multor grupuri de cruciați care s-au dedat la jafuri și cruzimi față de populația

imperiului în trecerea lor spre Țara Sfântă. Crearea statelor latine în Orient după prima cruciadă a

fost un alt motiv principal a neînțelegerilor dintre Bizanț și Roma. Tensiunile dintre apuseni și

bizantini s-au amplificat în urma cruciadei a doua. Trecerea cruciaților prin teritoriul bizantin a

provocat numeroase conflicte ca și în prima cruciadă. Împăratul din Constantinopol a fost nevoit

să trimită trupe imperiale împotriva armatei germane care înainta jefuind pe locuitorii Imperiului.

Ca de obicei bizantinii erau acuzați de trădare și de perfidie pentru a se acoperi incapacitatea și

neînțelegerile dintre cruciați.

După amenințările lui Tancred și Bohemond din timpul primei cruciade, a lui Roger al II-

lea al Siciliei și al lui Louis al VII-lea al Franței, în timpul cruciadei a doua, Bizanțul era expus și

în vremea celei de-a treia cruciade atacării și cuceririi cavalerilor occidentali de către Frederic I

Barbarossa și fiul acestuia, Henric al VI-lea. Cucerirea Constantinopolului devine tot mai mult

condiția prealabilă necesară reușitei cruciadei în Orient.

10

Între bizantini și venețieni au existat numeroase legături amicale dar și conflicte. În

secolele V-VI războaiele italiene ale lui Justinian (527-565) au fost purtate cu vase venețiene

care asigurau transportul trupelor romano-bizantine. În anul 584 împăratul Mauriciu (582-602)

îngrijorat de invazia lombardă în nordul Italiei a recunoscut formal statul venețian și l-a luat sub

protectoratul său. Astfel Veneția a devenit parte a Imperiului răsăritean, istoria Veneției fiind

puternic influențată de spiritul și cultura Bizanțului. Dacă la începutul secolului al XI-lea

provinciile bizantine din sudul Italiei erau protejate de atacurile arabe prin intervenția flotei

venețiene, curând ele au devenit expuse pericolului din partea unui nou inamic, normanzii, care

mai târziu vor amenința Imperiul bizantin. Robert Guiscard după ce a cucerit posesiunile

bizantine din sudul Italiei a făcut planuri de o mare anvergură pentru a cuceri Bizanțul. Veneția

urmărindu-și propriile interese răspunde favorabil chemării lui Alexios. În schimbul ajutorului

flotei, împăratul bizantin promisese Republicii Sfântului Marcu privilegii comerciale enorme.

Trebuie să menționăm că în secolul al XII-lea între bizantini și venețieni au existat

divergenţe notabile care au intensificat animozităţile dintre ei. În 1151 veneţienii n-au ţinut cont

de alianţa lor cu bizantinii şi au trecut de partea regelui Ungariei împotriva împăratului bizantin.

Un nou conflict între Bizanţ şi Veneţia a apărut în martie 1171 și a fost generat de decizia

împăratului Manuel I Comnenul (1143-1180), care a ordonat să fie arestaţi toţi veneţienii din

Imperiu şi să le fie confiscate toate bunurile şi proprietăţile. Aproximativ 10 000 de veneţieni au

fost arestaţi în capitală. La scurt timp în anul 1182 a avut loc masacrul comercianţilor veneţieni

la Constantinopol. Mai târziu, în 1184, s-a încercat o restaurare a relaţiilor de colaborare între

Veneţia şi Bizanţ, comercianţii veneţieni întorcându-se în cartierele lor din Constantinopol.La

sfârşitul anului 1198, s-a semnat un tratat între cele două părţi, prin care Veneţia se obligă să

acorde asistenţă maritimă Imperiului bizantin dacă acesta ar fi atacat, iar Bizanţul a garantat

Veneţiei avantajele comerciale de care se bucurase mai înainte în imperiu.

CAPITOLUL III

PREGĂTIRI PENTRU O NOUĂ CRUCIADĂ

La moartea papei Celestin al III-lea, survenită la 8 ianuarie 1198, cardinalii au ales pe

tânărul Lotario Giovanni, în vârstă de 37 de ani, ca succesor al acestuia. Din primele zile ale

pontificatului său Inocenţiu al III-lea a avut în minte ideea organizării unei noi cruciade menite

să elibereze Locurile Sfinte. Astfel Inocenţiu face apel către principii creştini să ia Crucea.

Inocenţiu a privit cu încredere spre Bizanţ în speranţa unui ajutor esenţial pentru acest proiect.

Papa Inocenţiu a încredinţat predicarea cruciadei cardinalilor Soffredo şi Petru Capuano,

care au fost numiţi „legaţi papali” pentru cruciadă. La începutul anului 1199 Inocenţiu a luat

hotărârea de a impune un fel de impozit papal peste întreg clerul catolic în vederea susţinerii

cruciadei. Rezultatele au fost dezamăgitoare până ce fervoarea religioasă a fost pusă în mişcare

de predica harismaticului Fulk de Neuilly. El a atins inimile poporului obişnuit, reuşind să

înregistreze mii de săraci în luarea Crucii. Închegarea unei armate cruciate s-a petrecut la o

întrecere cavalerească organizată de contele Thibaut de Champagne, la castelul lui de la Ėcry-

sur-Aisnes, în Ardennes, regiune în nordul Franţei, la 28 noiembrie 1199. Cavalerii conduşi de

contele Thibaunt şi de vărul său, contele Louis de Blois, au fost cuceriţi de entuziasmul comun şi

11

au militat ei înşişi pentru o cruciadă. Exemplul celor doi tineri a încurajat pe mulţi să le urmeze

în luarea Crucii: Simon de Montfort, Renaud de Montmirail, Garnier, episcop de Troyes, contele

Gautier de Brienne, Gautier de Vignory, Guy de Plessier, Vilain de Nully, Geoffroy de

Villehardouin, mareşal al ţinutului Champagne, Guillaume de Nully, Jean Foisnon şi mulţi alţii.

La 23 februarie 1200 în oraşul Bruges, contele Balduin de Flandra, a luat şi el Crucea. În

Picardia, provincie situată în nord vestul Franţei, puternicul conte Hugh de Saint Pol, un veteran

cruciat, s-a angajat şi el în noua întreprindere cruciată.

În iarna anilor 1200-1201 reprezentanţii cruciaţilor au trecut prin nordul Italiei în ţinutul

marchizului de Montferrat şi au ajuns la Veneţia în prima săptămână din Postul Paştilor. Au

venit în marele port căutând să găsească corăbii pentru a transporta armatele cruciate spre Ţara

Sfântă în vederea recuceririi Ierusalimului. Delegaţia cruciaţilor francezi alcătuită din Geoffroy

de Villehardouin, Milon Brabantul, Conon de Bethune, Alan Maquereau, Jean de Friaise și

Gautier de Gaudonville, a fost primită cu căldură şi onoare, aşa cum li se cuvenea unor

ambasadori ai marilor feudali, de dogele Enrico Dandolo înveşmântat în haine strălucitoare.

Trimișii cruciaților francezi și-au prezentat în fața venețienilor cererea lor, iar după mai multe

întâlniri și după negocieri, preţul a fost fixat la 85000 de mărci de argint, sumă care urma să fie

plătită în patru rate, din aprilie 1202, când cruciaţii vor veni în Veneţia, iar flota urma să fie

pregătită să navigheze de sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, pe 29 iunie. Când tratatul

a fost prezentat marelui Consiliu, acesta a fost aplaudat şi aprobat. Când dogele le-a înmânat

actele - spune Villehardouin - acesta a îngenunchiat vărsând şiroaie de lacrimi şi a jurat cu mâna

pe Evanghelie să-şi ţină cu bună credinţă înţelegerile care erau incluse în tratat. Înaintea părăsirii

Veneţiei, delegaţia cruciată a împrumutat 2000 de mărci, pentru a le oferi dogelui, în vederea

începerii construirii flotei.

Moartea subită a contelui de Champagne la 24 mai 1201 i-a pus în mare dificultate pe

cruciați. După înmormântarea contelui Thibaut urmaşii lui au căutat un succesor. Geofroy de

Villehardouin a propus ca şi conducător al armatei cruciaţilor pe marchizul Bonifaciu de

Montferrat, despre care a spus că „este foarte iscusit şi unul dintre cei mai preţuiţi oameni care

se află astăzi”. El aparţinea marii aristocraţii internaţionale. Casa de Montferrat era înrudită cu

casa germană de Hochenstanfen şi cea franceză de Capetians, care jucase un important rol în

primele cruciade. Mulţi istorici au văzut în persoana marchizului de Montferrat o strălucită

alegere.

Ca şef al cruciadei marchizul se gândise să viziteze Germania şi pentru a afla ce ajutor

puteau oferi nobilii Germaniei acestei cruciade. La Hagenau, Bonifaciu a dat peste un oaspete

neaşteptat, prinţul bizantin Alexios, fiul împăratului Isaac al II-lea Angelos, care fusese detronat

de fratele său Alexios al III-lea. El era fratele Irinei, soţia lui Filip de Suabia. Este posibil ca

ideea conducerii armatei cruciate spre Ierusalim prin Constantinopol, în vederea instalării

tânărului Alexios pe tron, să fi apărut acum. Bonifaciu a călătorit apoi la Roma probabil la

mijlocul lunii martie, 1202, el dorind să se consulte şi cu papa asupra acestei mari întreprinderi,

peste care el acceptase să devină conducător.

12

CAPITOLUL IV

DEVIEREA CRUCIADEI. ASEDIUL ȘI DEVASTAREA

CONSTANTINOPOLULUI

Cavalerii şi trupele cruciate nu s-au îndreptat spre Veneţia în numărul anticipat. Cu un

număr redus de oameni cruciaţii nu au putut plăti veneţienilor suma promisă. Ei au achitat doar

51 000 de mărci, având o datorie de 34 000 de mărci. Astfel Veneţia era într-o situaţie

catastrofală. Veneţienii trebuiau să-i ţină uniţi pe cruciaţi dacă doreau să-şi recupereze investiţiile

lor. Cruciaţii nu puteau plăti, iar veneţienii nu puteau renunţa la plată, întrucât ajungeau într-un

dezastru financiar devastator pentru Republica lor. În această situaţie critică pentru ambele

tabere, dogele Veneţiei, Enrico Dandolo, a propus liderilor cruciaţilor să fie de acord cu un atac

asupra coastei dalmaţiene, contra oraşului Zara, care a depins de Veneţia, dar care la acea dată

era sub protectoratul regelui Ungariei.

Cruciaţii au ajuns la Zara în 10 noiembrie. Cei din Zara şi-au dat seama curând că nu

vor putea rezista unei forţe care le era superioară şi în 24 noiembrie oraşul a cedat. Zidurile

oraşului au fost dărâmate, bisericile profanate şi oraşul a fost împărţit între veneţieni şi francezi.

Enrico Dandolo i-a informat pe nobilii cruciaţi că trebuie să ierneze la Zara. Pe la mijlocul lui

decembrie conducătorul cruciadei, Bonifaciu de Montferrat şi ceilalţi s-au alăturat armatei

cruciate. La Zara au sosit trimişii regelui german Filip de Suabia şi a pretendentului la tronul

Bizanţului, Alexios. Aceștia au venit cu propunerea pentru armata cruciată de a-l restaura pe

Alexios pe tronul Bizanţului. În schimb prinţul se angaja să plătească o sumă de 200 000 de

mărci de argint, să-i aprovizioneze cu hrană pe cruciaţi, să asigure un contingent de armată de 10

000 de oameni pentru a merge în cruciadă, să menţină 500 de cavaleri permanent în Ţara Sfântă.

La începutul lui aprilie 1203 cruciaţii au părăsit Zara şi s-au îndreptat spre Constantinopol.

La 23 iunie 1203 flota a ancorat în apropiere de Constantinopol, aşteptând semnalul pentru

începerea ostilităţilor. La 24 iunie 1203 flota cruciată a ancorat la Calcedon, unde cavalerii au

ocupat palatele imperiale, în 26 iunie la Scutari, unde cruciaţii au ocupat alt palat de vară al lui

Alexios al III-lea. Dogele Enrico Dandolo a propus ca ei să navigheze sub zidurile

Constantinopolului şi să-l arate pe tânărul prinţ locuitorilor chemându-i să-l recunoască ca pe

adevăratul lor împărat. Prinţul Alexios a plutit sub zidurile Constantinopolului sub un steag al

armistiţiului, dar populaţia oraşului nu a dat nici un semn de bun venit tânărului pretendent la tron.

Cruciaţii şi-au dat seama acum foarte bine că ei trebuiau să rişte totul în bătălie.

La 16 iulie conducătorii cruciaţilor au decis să atace oraşul a doua zi. Dandolo şi-a aşezat

corăbiile lui în formaţie de bătălie şi de pe galera lui a ordonat atacul. Grecii din oraș au blocat apa

cu copaci şi au răspuns cu o avalanşă de pietre de la artileria montată pe turnuri. Împăratul Alexios

al III-lea a descins cu o numeroasă oaste de aproximativ 30 000 de oameni în faţa

Constantinopolului pentru a-i ataca pe cruciați în faţa zidurilor. În această situaţie dogele Enrico

Dandolo a ordonat veneţienilor să abandoneze turnurile cucerite şi să plece să-i ajute pe aliaţii lor

francezi, dar între timp împăratul Alexios a renunţat la declanşarea atacului şi s-a întors cu oastea

lui în oraş.

În Constantinopol s-a creat o stare de reală nemulţumire faţă de împăratul Alexios al III-

lea. Când Alexios al III-lea s-a întors în palatul lui s-a înfricoşat la gândul că timpul ocupării

tronului imperial era limitat pentru el. Astfel, aproape de miezul nopţii, în secret, el a fugit din

13

oraş. În această situaţie s-a propus o alternativă inspirată: restaurarea împăratului de drept, Isaac al

II-lea Anghelos.

În noaptea de 18 iulie 1203 cruciaţii au fost informaţi de această schimbare pe tronul

imperial. O delegaţie va fi trimisă la împărat la palatul Blacherne pentru a-i cere confirmarea lui

faţă de promisiunile fiului său conţinute în tratatul de la Zara. Trimişii cruciaţilor au fost primiţi cu

toate onorurile. Isaac al II-lea a recunoscut cererile cruciaţilor şi convenţiile tânărului Alexios.

Prinţul Alexios a plănuit să câştige coroana imperiului pentru el însuşi. Încoronarea

solemnă a tânărului Alexios a fost pe data de 1 august 1203. Pentru liniştea cruciaţilor Alexios a

plătit acestora jumătate din suma pe care el o promisese acestora, respectiv 100 000 de mărci de

argint. Alexios al IV-lea le-a explicat liderilor cruciaţi că el avea nevoie de timp să-şi consolideze

poziţia în imperiu şi să adune suma rămasă restantă și s-a angajat să-i găzduiască pe cruciaţi până

în sezonul următor de navigaţie, respectiv până în martie 1204. El avea să reînnoiască contractul

cruciaţilor cu Veneţia pentru încă un an, pe cheltuiala lui. De asemenea, împăratului îi revenea

datoria de a-i aproviziona până în primăvară când ei aveau să-şi urmeze drumul lor. Cu toate

acestea, nemulţumirea din tabăra cruciată creştea în intensitate. Aceştia aveau să-l întrebe pe

împărat despre intenţiile sale. Villehardouin care a fost martor ocular la această întrevedere ne

informează că împăratul s-a uitat la ei cu o privire îngrozitoare şi că solii cruciaţilor s-au întors

înfricoşaţi în tabăra lor. Liderii cruciaţilor au considerat atitudinea curţii bizantine ca un refuz al lui

Alexios de a-şi împlini obligaţiile sale faţă de ei.

În timpul lunilor februarie şi martie apusenii au fost ocupaţi cu pregătirile pentru asaltul

împotriva Constantinopolului. În 9 aprilie corăbiile au fost puse în mişcare în linie de bătălie.

Flota veneţiană s-a apropiat din aceiaşi direcţie din care atacaseră Constantinopolul în iulie 1203.

Apărătorii oraşului au luptat cu mult entuziasm. Un vânt din sud a venit în sprijinul bizantinilor

stânjenind operaţiunile cruciaţilor, îndepărtând vasele acestora de la ziduri. Liderii cruciaţilor au

fost nevoiţi să dea ordin de retragere, atacul cruciaţilor fiind un eşec total.

Cruciații apuseni s-au regrupat în jurul conducătorilor lor, clericii apuseni încurajându-i

arătând că războiul lor contra Constantinopolului era o cruciadă şi i-au chemat pe toţi să primească

Sfânta Împărtăşanie, chiar şi pe veneţieni, care fuseseră excomunicaţi de către papă. Clerul a primit

mărturisirile lor, i-au împărtăşit pe toţi, dându-le iertarea şi absolvirea tuturor celor care îi vor ataca

pe bizantini, în numele lui Dumnezeu şi în numele autorităţii Apostolice a Scaunului Romei.

La răsăritul soarelui, luni 12 aprilie 1204, fiecare soldat latin era la locul lui pregătit pentru

asalt. După victoria lor de vineri, bizantinii au fost mai uniţi şi mai puţin fricoşi. Ei au umplut

zidurile şi turnurile cu mai mulţi oameni. Atacul cruciaţilor a fost concentrat în zona palatului

Blacherne. Veneţienii au ocupat turnul Galatei. Pentru a-şi salva tronul şi împărăţia, Alexios al V-

lea trebuia să câştige poporul de partea lui. Bizantinii au ignorat chemările împăratului la luptă. În

această situaţie împăratul a decis să părăsească capitala. În toiul nopţii s-a refugiat prin Poarta de

Aur în Tracia. Fără nici o opoziţie din partea bizantinilor, cruciaţii latini au alergat din loc în loc

din palat în palat prădând, jefuind, ucigând toţi grecii care le ieşeau în cale.

Timp de trei zile cavalerii occidentali au devastat în mod sălbatic Constantinopolul.

Jurămintele depuse pe Evanghelie de a cruţa copiii, femeile şi bisericile au fost date uitării în

nebunia anarhiei create. Soldaţii cruciaţi au luat cu asalt toate cartierele oraşului îndreptându-se

spre palatele şi casele bogate. Latinii au prădat oraşul în bande, adesea beţi şi fără discernământ,

deposedând sfintele altare ale bisercilor de preţioasele odoare pe care le aveau, de aurul şi argintul

de pe sfintele icoane, profanând până şi Sfânta Euharistie de pe masa sfintelor altare. Strălucitoarea

biserică Sfânta Sofia a fost jefuită de toate bogăţiile şi valorile ei. Bogatele ornamente ale uşilor au

fost date jos şi sparte în fragmente pentru a se putea lua argintul şi aurul lor. La fel a fost smuls

14

aurul de pe altar, iconostas şi din alte locuri din biserică. Biserica a fost golită de aur şi argint, de

cruci, candele şi de orice alte pietre preţioase. În acelaşi fel au fost prădate şi celelalte biserici şi

mănăstiri din Constantinopol unde existau moaşte de sfinţi. Gunther de Pairis descrie cum abatele

Martin de Pairis a încercat să ucidă un preot grec de la biserica Pantocrator pentru a-i arăta unde

erau ascunse moaştele bisericii. La fel a procedat şi dogele Veneţiei, Enrico Dandolo, care a donat

moaştele furate din bisericile Constantinopolului bisericii San Marco din Veneţia. În biserica

Sfinţii Apostoli au fost răscolite şi profanate până şi mormintele mai multor împăraţi, din care au

fost luate pietre preţioase şi bijuterii. Trupul împăratului Justinian, descoperit intact, a fost jefuit de

bijuterii şi podoabe, sacrilegiul mergând mai departe. Nici cărţile liturgice n-au scăpat de barbaria

occidentalilor. Cărţile de slujbă au fost mutilate şi despuiate de coperţile şi pietrele preţioase de pe

ele. Pe lângă tezaurele bisericilor din Constantinopol, cruciaţii au distrus nenumărate opere de artă

şi piese preţioase ale antichităţii.

Timp de trei zile scenele de jaf şi dezmăţ au continuat până ce marele oraş a fost distrus şi

populaţia s-a îngrozit. Nicetas Choniates spunea că până şi saracinii ar fi avut mai multă milă faţă

de oraş. După zilele de jaf, în 15 aprilie, cruciaţii şi ceilalţi latini au luat unele măsuri de control

asupra oraşului. În cele din urmă a fost restabilită ordinea. Când papa Inocenţiu a auzit de cele

întâmplate, şi-a exprimat indignarea după ce iniţial îi felicitase pe francezi pentru victorie. Cei mai

mulți istorici consideră că devastarea Constantinopolului la 1204 nu are seamăn în istorie.

Reputatul istoric britanic Steven Runciman considera că niciodată nu se va putea ştii cât de mult

rău au făcut cruciaţii Constantinopolului. Steven Runciman a constatat cu amărăciune că

„niciodată nu a fost o crimă mai mare împotriva umanităţii decât Cruciada a Patra”.

O altă problemă după împărţirea prăzii de către cruciaţi a fost aceea a alegerii noului

împărat în Constantinopol. În urma discuţiilor pe această temă au apărut tensiuni între apuseni. În

final Balduin a fost ales în unanimitate. Balduin a fost dus la Marele Palat unde au început

pregătirile pentru încoronarea lui. Evenimentul încoronării împăratului în Bizanţ se constituia

întotdeauna într-un eveniment măreţ. În cazul de faţă conducătorii nobililor francezi şi veneţieni au

călărit în procesiune de la Marele Palat la biserica Sfânta Sofia. Balduin a fost înscăunat în mod

deosebit ca şi împăraţii romani, coroana lui fiind alcătuită din multe pietre preţioase, la fel ca toate

veşmintele lui. Noul împărat a îngenunchiat în faţa altarului unde a fost uns ca împărat după ce a

fost încoronat şi binecuvântat de episcopii cruciaţi care l-au proclamat împărat. Balduin a ascultat

Liturghia din tronul lui şi apoi a părăsit Marea Biserică. În faţa bisericii a încălecat pe un cal alb şi

a mers spre Marele Palat, unde pe un tron impunător a primit omagiile nobililor apuseni şi

aclamaţiile grecilor.

15

CAPITOLUL V

CRUCIADA A PATRA ÎN BALCANI

Latinii la Constantinopol

După alegerea lui Balduin I ca împărat latin al Constantinopolului prima grijă a

cavalerilor cruciați a fost aceea de a împărți teritoriile cucerite între participanții la această

expediție militară. La împărțirea „Romaniei”, adică a teritoriilor bizantine cucerite, s-a ținut cont

de condițiile fixate de baronii cruciadei a patra în martie 1204. Constantinopolul a fost împărțit

între împăratul latin Balduin și dogele Veneției Enrico Dandolo. Bonifaciu de Montferrat a

primit teritorii în Asia Mică, iar după câteva divergențe cu Balduin, a primit și Tesalonicul și

teritoriile învecinate din Macedonia și nordul Tesaliei. Venețienii și-au asigurat cel mai bun

profit din împărțirea teritoriilor cucerite de la bizantini. Veneția și-a întemeiat noua sa putere pe

anexarea porturilor și insulelor cele mai importante. Dogele Veneției se intitula pe sine „Stăpân

al unui sfert din Imperiul roman”, iar atunci când prinții franci trebuiau să presteze omagiul

împăratului de la Constantinopol, dogele era scutit de acest jurământ, conform dispozițiilor

tratatului. Republica Veneția și-a creat în Orient un puternic imperiu colonial, venețienii

controlând întreaga rută maritimă a Veneției la Constantinopol.

Contele Balduin de Flandra a fost încoronat ca prim împărat latin de Constantinopol sub

numele de Balduin I (1204-1205). El a înlocuit repede sistemul imperial bizantin cu un sistem

feudal similar celui din Europa Occidentală și a împărțit posesiunile imperiului între cavalerii săi

care au devenit stăpânii locali ai unor teritorii care au aparținut până la acea vreme nobililor

bizantini. Balduin a intrat în conflict cu româno-bulgarii, ceea ce s-a constituit într-o eroare fatală

pentru apuseni. Împăratul a condus el însuși o armată împotriva oastei condusă de Ioniță

Caloian, dar în cursul bătăliei decisive de la Adrianopol, în Tracia, din 14 aprilie 1205 a fost luat

prizonier și mai târziu executat în captivitate. Henric de Hainault (1206-1216), fratele lui

Balduin, s-a dovedit a fi un conducător mult mai abil decât fratele său. El a fost încoronat ca

împărat în 21 august 1206. Curajul, energia și inteligența sa l-au impus a fi adevăratul fondator al

Imperiului latin. El a dus o politică mult mai conciliantă față de nobilii bizantini din acea regiune

ceea ce a făcut ca bizantinii să fie mai puțin violentați sau brutalizați de către latini. Henric a

murit în 11 iunie 1216, înainte de a împlinii 40 de ani.

După moartea împăratului Henric au urmat o serie de conducători slabi, lipsiți de

importanță care vor duce Imperiul latin spre prăbușire. Primul dintre aceștia este Petru de

Courtenay (1216-1218) care era soțul Yolandei, sora primilor doi împărați Balduin I și Henric.

Soția sa Yolanda (1217-1219) a preluat regența în Constantinopol și a condus până la moartea ei

în 1219. La moartea împărătesei Yolandal tronul a revenit fiului ei Robert de Courtenay (1221-

1228). În timpul domniei lui Robert de Courtenay venețienii i-au cerut împăratului prin Marinus

Michael, reprezentantul dogelui Veneției în Romania, să confirme în mod irevocabil pactul

dintre împăratul Balduin I, dogele Enrico Dandolo și Bonifaciu de Montferrat încheiat în martie

1204, și întărit de Henry în octombrie 1205. La moartea lui Robert tronul Imperiului latin de

Constantinopol ia revenit fratelui său mai mic Balduin al II-lea (1228-1261) care era încă minor.

În această situație latinii au decis să-i ofere regența asupra Imperiului lui Ioan de Brienne (1231-

1237), fostul rege al Ierusalimului. La sfârșitul domniei lui Balduin în 1261 Imperiul latin de

Constantinopol fusese redus la zonele din împrejurimile orașului. Cânt bizantinii au asediat

16

orașul, recucerindu-l în scurt timp în iulie 1261, Balduin al II-lea, ultimul împărat al Imperiului

latin de Constantinopol s-a refugiat în Occident unde va muri în 1273.

Statul Asăneștilor între Bizanț și latinii din Constantinopol

Când vorbim de romanitatea balcanică în Evul Mediu, ne gândim la grupurile românilor

sau vlahilor, cum erau pomeniți aceștia în izvoarele epocii de către bizantini și slavi, care

reprezintă una din componentele marelui bloc etnic și lingvistic al romanității orientale.

Aromânii, meglenoromânii și istroromânii sunt vlăstare ale aceluiași popor romanic, poporul

român. Istoricul Nicolae - Șerban Tanașoca afirma că atât românii din stânga, cât și cei din

dreapta Dunării, respectiv din Dobrogea și Timoc, descendenți ai aceleiași romanități, au păstrat

conștiința romanității și a unității, exprimată și în numele lor etnic: români (rumâni) în

dacoromână, ar(u)mâni și rumâni în aromână, rumeri în istroromână. Imperiul bizantin a fost

unul dintre factorii decisivi care au determinat constituirea romanității orientale. Prin urmare

suntem îndreptățiți să afirmăm că romanizarea Balcanilor, respectiv a sud-estului european,

începută de Roma, a fost continuată și desăvârșită de Imperiul din Constantinopol, prin cele două

instituții de bază ale Imperiului la vremea respectivă: Armata și Biserica. Se știe că în secolele

VII – X Peninsula Balcanică a avut de suferit transformări importante în urma invaziei slavilor și

bulgarilor. Așezarea slavilor în Peninsula Balcanică și crearea primului țarat bulgar au afectat

într-o oarecare măsură unitatea românilor de pe cele două maluri ale Dunării. Cu toate acestea

contactele sau legăturile dintre românii balcanici și cei din jurul lanțului carpatic s-au păstrat.

Informațiile oferite de izvoarele scrise bizantine despre românii de la sud și nord de

Balcani sunt foarte importante pentru cunoașterea istoriei lor în epoca medievală. Istoricul

Nicolae - Șerban Tanașoca remarcă faptul că cea mai veche atestare a românilor sub numele lor

etnic medieval de vlahi este oferită de izvoarele bizantine, după cum tot bizantine sunt cele mai

vechi atestări ale comunităților românești numite Vlahii. De la scriitorii bizantini avem și prima

mărturie despre romanitatea românilor și unitatea lor de neam și limbă din Pind până în Carpați.

Nicolae Șerban Tanașoca subliniază faptul că bizantine sunt și cele mai vechi surse cu privire la

încheierea procesului de formare a celor două state feudale românești din nordul Dunării, Țara

Românească și Moldova, după cum tot bizantine sunt izvoarele care descriu revoltele românilor

balcanici împotriva autorităților bizantine, cum a fost revolta fraților Petru, Asan și Ioniță din

Haemus.

După aproape două secole de dominație bizantină asupra Balcanilor, în 1185 are loc

răscoala românilor și bulgarilor din Munții Haemus, care se va concretiza prin formarea țaratului

de la Târnovo, condus de frații români Petru, Asan și Ioniță. Mișcarea a fost generată de Petru și

Asan, doi frați români, care au solicitat împăratului o cerere de intrare în noua armată creată de

Comneni. Refuzul brutal dat de membrii suitei lui Isaac al II-lea provoacă revolta celor doi frați

care ridică la luptă pe românii din Moesia, la care se asociază și bulgarii din regiune la sfârșitul

anului 1185. După primele succese, Petru, cel mai în vârstă dintre frați, se proclamă țar.

După încheierea ostilităților cu bizantinii statul româno-bulgar se organizează fixându-și

centrul puterii la Târnovo, în mijlocul munților Haemus. În fruntea statului din Târnovo ajunge

Ioniță Caloian (1197-1207), o personalitate marcantă a românilor balcanici. Negocierile

îndelungate purtate de Ioniță Caloian în corespondența sa cu papa Inocențiu al III-lea între 1199-

1204, ne arată că Imperiul bizantin nu a recunoscut țaratul din Târnovo. Ioniță solicită pontifului

roman recunoașterea Bisericii sale ca Patriarhie și titlul imperial, cereri pe care Roma nu le putea

17

accepta la acea vreme. Abia după Cruciada a Patra, Inocențiu al III-lea îi acordă numai titlul de

„rege al bulgarilor și vlahilor”, în noiembrie 1204, ceea ce însemna totuși intrarea țaratului din

Târnovo în rândul statelor europene. Trebuie de asemenea să reținem că imperiul din Târnovo a

fost un stat dualist româno-bulgar, a cărui întindere s-a restrâns numai la teritoriile balcanice,

chiar dacă țaratul a avut contacte cu românii și cumanii de la nord de Dunăre.

Consecință a crizei prin care trecea societatea bizantină la sfârșitul secolului al XII-lea,

evenimentele anilor 1185-1186, cunoscute în istorie ca Răscoala Asăneștilor, s-au încheiat cu

eliberarea teritoriului balcanic de sub dominația bizantină, printr-o restaurare statală sub forma

inițială a unui imperiu româno-bulgar. Bizantinologul român Stelian Brezeanu consideră că, în

privința rolului jucat de românii din Balcani în geneza țaratului de Târnovo, informațiile oferite

de cronicarii bizantini Nicetas Choniates și George Akropolites sunt esențiale.

Cruciada a patra (1204) cu efectele ei poate fi considerată și o consecință a crizei

Imperiului bizantin de la sfârșitul secolului al XII-lea care a culminat cu mișcarea de eliberare

din Balcani din anii 1185-1186, care a zdruncinat din temelii Imperiul și a modificat vizibil

evoluția raportului de forțe din Balcani în această perioadă. Caracterul româno-bulgar a Statului

Asăneștilor este dovedit și de corespondența lui Ioniță Caloian cu papalitatea care-l avea în

frunte atunci pe Inocențiu al III-lea.

După cum remarca istoricul Șerban Papacostea, evenimentele petrecute în Balcani la

sfârșitul secolului al XII-lea și începutul secolului al XIII-lea, vor schimba radical fața politică a

sud-estului Europei, ca urmare a progresivei destrămări a puterii bizantine și apoi a anihilării

acesteia în urma loviturilor nimicitoare ale celei de-a patra cruciade. Răsculați împotriva

Imperiului bizantin, româno-bulgarii doreau să obțină o recunoaștere internațională a puterii și a

statului lor. Când cruciații occidentali băteau la zidurile Constantinopolului în timpul celei de-a

patra cruciade, Ioniță Caloian nu a ezitat să-și ofere serviciile cavalerilor occidentali împotriva

Bizanțului, dar aceștia au refuzat. Recent cercetătorul român Marin Șerban a publicat un studiu

despre cronica umanistului venețian Paulus Rhamnusius (1532-1600) intitulată De bello

Constantinopolitano, care face referire și la Statul Asăneștilor. Ioniță Caloian apare în Cronica

lui Ramusio ca un personaj care inspiră teamă sau spaimă. Această imagine este oarecum

justificată dacă ținem cont că la acea vreme relațiile dintre apuseni și Asănești erau bazate

exclusiv pe conflicte sângeroase, pe jafuri și răpiri.

Confruntările dintre latini și româno-bulgari se vor accentua pe măsura în care noii

stăpâni ai Constantinopolului vor efectua primele expediții în provinciile Imperiului bizantin. În

bătălia de la Adrianopol din 15 aprilie 1205 Ioniță Caloian, sprijinit de cumani, le-a pricinuit

cruciaților o înfrângere decisivă. În această bătălie a pierit floarea cavaleriei occidentale și

împăratul Balduin însuși a fost luat prizonier de româno-bulgari. La scurt timp Balduin a fost

executat. Papalitatea prin Inocențiu al III-lea va profita de situația creată în Constantinopol și

Balcani pentru a-și impune supremația și influența. Papalitatea se va folosi de Imperiul latin și

Regatul ungar pentru a-și atinge țelurile propuse. Latinii de la Constantinopol pentru a-și

conserva dominația în spațiul deținut de Bizanț au uzat de alianța cu Regatul ungar împotriva

Statului Asăneștilor. Conflictul dintre Regatul ungar și Statul Asăneștilor s-a produs între anii

1230-1232. Regatul ungar a întreprins mai multe acțiuni militare și politice pentru consolidarea

poziției sale în direcția Asăneștilor. Vor urma atacuri împotriva Vidinului, iar ordinul teutonic își

revendică din nou drepturi în Țara Bârsei și Cumania. Papalitatea va impune supunerea

bisericească a episcopului ortodox român episcopului catolic al provinciei. Ioan Asan al II-lea, în

18

teritoriile cucerite de el, va înlocui pe ierarhii favorabili Bisericii Romei cu ierarhi ce țineau de

Târnovo. Aceste măsuri prevesteau ruptura care se va produce față de Roma.

Odată cu urcarea lui Ioniță pe tronul de la Târnovo în 1197 situația politică pe plan extern

a statului româno-bulagar se schimbă în mod substanțial, cel mai tânăr dintre asănești

remarcându-se prin calitățile sale de mare strateg în războaiele pe care le-a purtat împotriva

bizantinilor sau a cavalerilor latini, dovedindu-se un excelent conducător politic și un abil

diplomat. El s-a adresat scaunului papal cerând recunoașterea sa ca împărat al românilor și

bulgarilor în schimbul unirii cu Biserica Romei. Tratativele cu papalitatea au durat mai mulți ani

așa încât Ioniță a fost încoronat abia după cucerirea Constantinopolului de către cavalerii

cruciadei a patra. Ioniță Caloian a fost încoronat la 8 noiembrie 1204, cu diadema regală trimisă

de papa Inocențiu al III-lea. Ioniță Caloian (1197-1207) alături de ierarhul Vasile I (1186-1232)

depune eforturi pentru a crea un cadru politic și bisericesc internațional care să justifice dreptul

la existență și recunoaștere internațională a Statului Asăneștilor atât din partea puterilor politice

cât și din partea Papalității. Sub domnia lui Ioan Asan al II-lea (1218-1241) Imperiul româno-

bulgar va atinge apogeul puterii sale. După anul 1230 Ioan Asan II se va orienta mai mult spre o

colaborare cu Imperiul bizantin de la Niceea condus de Ioan Vatatzes. În anul 1231 Ioan Asan II

va ieși de sub tutela Papalității și va lua măsuri pentru întărirea Ortodoxiei. Astfel în anul 1235

ariepiscopia de Târnovo va fi înălțată la rangul de Patriarhat cu binecuvântarea și sub autoritatea

Patriarhiei bizantine.

CAPITOLUL VI

URMĂRILE CRUCIADEI A PATRA ÎN IMPERIUL BIZANTIN

ȘI LUMEA ROMÂNEASCĂ

Reacția bizantină în fața latinilor

Prezenţa occidentalilor în calitate de cuceritori şi stăpâni la Constantinopol, precum și

atitudinea lor ostilă față de populația de rând vor accentua tensiunile dintre cele două lumi creștine.

Atitudinea plină de aroganţă şi violenţele unora din reprezentanţii clerului apusean, cât şi amintirea

jafului îngrozitor la care oraşul fusese supus în momentul cuceririi, au adâncit prăpastia urii dintre

bizantini și cruciații occidentali. Jefuirea Constantinopolului și profanarea comorilor sale spirituale

au avut pentru bizantini consecințe psihologice inestimabile. Arhiepiscopul Chrysostomos a arătat

că: „Orașul nu a fost pur și simplu cucerit. Latinii nu erau simpli invadatori. Occidentalii

deveniseră dușmanii lui Hristos, profanatori ai celor sfinte; ei reprezentau într-un fel, pentru

bizantini, ceea ce aveau să devină musulmanii în concepția credinciosului obișnuit din Occident”.

Pentru bizantini occidentalii au devenit profanatori și dușmani ai lui Hristos așa încât Cruciada a

patra nu a putut fi uitată niciodată de creștinii răsăriteni.

Cucerirea Constantinopolului de către latini nu a dus la dispariția Imperiului bizantin.

Mai mulți conducători bizantini refugiați în afara Constantinopolului, după cucerirea lui de către

cavalerii latini ai celei de a patra cruciade, vor cristaliza opoziția bizantină prin apariția a trei

state importante: Niceea, Epir și Trapezunt, care vor salva lumea bizantină de la dispariție.

Fiecare dintre aceste state grecești avea pretenția de a fi continuator al Imperiului și tindea la

recucerirea capitalei imperiale.

19

Spre deosebire de Trapezunt și Epir, Imperiul de Niceea a beneficiat de mai multe

avantaje în disputa cu latinii din Constantinopol.Trapezuntul era prea departe, iar Epirul nu avea

forță economică prosperă. În schimb Imperiul de Niceea beneficia de o poziție geografică

propice, de un teren întins și fertil. Văile din estul Anatoliei udate de izvoarele apelor care

izvorau din munți susțineau o viață agricolă bogată. Orașul Niceea era împrejmuit de ziduri

puternice și se bucura și de faima celor două Sinoade Ecumenice ținute acolo.

Theodor I Lascaris (1208-1221) s-a intitulat împărat al Bizanțului în 1208 și a fost

încoronat de noul patriarh ales în exil, Mihail al IV-lea Autorianos, astfel încât pretențiile sale

imperiale s-au bucurat de o legitimitate venită și din partea Bisericii, fapt ce l-a avantajat pe

Theodor în fața principalilor săi rivali. După ce Theodor I Lascaris a murit în 1221 a fost urmat

la tron de ginerele său Ioan al III-lea Ducas Vatatzes (1221-1254). Lui i-a urmat la tron Theodor

al II-lea Lascaris (1254-1258) un om foarte educat, care studiase cu Nicefor Blemmides, unul

dintre cei mai învățați bizantini din secolul al XIII-lea. Lui Theodor I Lascaris i-a urmat la tron

Ioan al IV-lea în vârstă de numai 7 ani. Mihail Paleologul, în care Theodor al II-lea nu avusese

încredere, a devenit noul regent, luând titlul de ”Mare Duce și Despot”. În cele din urmă în 1259

a fost încoronat împărat asociat împreună cu tânărul Ioan al IV-lea sub numele de Mihail al VIII-

lea. El va fi cel care va recuceri Constantinopolul după 57 de ani din mâinile latinilor.

Pe lângă jefuirea bogățiilor materiale Constantinopolul a avut de îndurat și umilința răpirii

celor mai importante comori spirituale: moaștele sfinților. De jaful apusenilor n-au scăpat nici

bisericile, nici mormintele vechilor împărați ai Bizanțului, cum a fost cazul împăratului Justinian,

nici icoanele, nici cărțile de cult, dar nici operele de artă ale antichității păstrate în Bizanț, cum a

fost vestita Quadriga trimisă la Veneția de dogele Enrico Dandolo și așezată mai târziu pe

frontispiciul basilicii San Marco ca semn al măreției Republicii Veneția.

Între cele mai vechi relicve sfinte ajunse din Bizanț la Veneția se numără și cele ale

Sfântului Prooroc Zaharia și ale Sfintei Elisabeta, părinții Sfântului Ioan Botezătorul, ale

Sfântului Apostol Andrei, Sfântul Mucenic Policarp, Sfânta Muceniță Marina, Sfântul Atanasie

cel Mare, Sfântul Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei etc.

Situația Bisericii Ortodoxe în timpul Imperiului latin de

Constantinopol

În toată această perioadă de care ne ocupăm încercările de refacere a unității Bisericii pe

calea dialogului au fost numeroase dar fără efecte majore. În primii ani de după 1204 discuțiile

se vor purta între latini și reprezentanții clerului și ai învățaților ortodocși din Constantinopol, ca

apoi partenerii de dialog ai latinilor să fie liderii politici și bisericești de la Niceea. Primele

discuții teologice între apuseni și bizantini au loc la scurt timp după căderea Bizanțului în

mâinile cruciaților latini. În decembrie 1204 cardinalul Petru Capuano a adunat toți locuitorii

capitalei bizantine, îndeosebi pe clerici și teologi, în catedrala Sfânta Sofia, unde printr-o

cuvântare aprinsă le cere tuturor să se supună urmașului Sfântului Petru. A doua dispută dintre

latini și bizantini are loc la 26 septembrie 1206 când legatul papal Benedict de Sfânta Suzana și

Thomaso Morossini convoacă la o întâlnire pe monahii din jurul Constantinopolului. În 1208 are

loc un schimb de scrisori între papă și Theodor I Lascaris prin care se face debutul tratativelor de

unire dintre latini și Imperiul de Niceea. Împăratul de la Niceea oferă papei supunerea sa

religioasă în schimbul obținerii unei păci cu Imperiul latin, care amenința granițele imperiului

20

său. Lunga domnie a lui Ioan al III-lea Ducas Vatatzes prilejuiește cele mai multe încercări de

dialog între bizantini și latini. Cele mai importante înâlniri sunt cele din anii 1232 și 1234. În

1237 papa Grigorie al IX-lea face noi propuneri de de unire bisericească pe care basileul bizantin

de la Niceea le respinge. Alte tratative de unire s-au purtat și între împăratul Theodor II Lascaris

și papa Alexandru al IV-lea, între anii 1256 și 1258, dar nici acestea n-au dat nici un rezultat.

Ofensiva papalității în Răsăritul ortodox după Cruciada a

Patra

Odată cu ajungerea Constantinopolului sub stăpânire latină Papalitatea va încerca să

suprime schisma în întreaga lume răsăriteană care se dezvoltase sub autoritatea Bizanțului. Papa

Inocențiu al III-lea considera revenirea în sânul Bisericii Romane a celorlalte Biserici Răsăritene

ca fiind firească și necesară. Conform acestei viziuni papa Inocențiu al III-lea le adresează la 7

octombrie 1207 clericilor și conducătorilor Rusiei o chemare prin care îi invită să accepte

supremația Romei în virtutea principiului unității. Se pare că invazia tătară din Rusia din 1223 i-a

făcut pe unii cneji ruși să încerce o apropiere de Roma. Istoricul Șerban Papacostea amintește de

existența unor mărturii din 1231 care arată existența unor contacte între Roma și cneaznul

Vladimir de Susdal, iar mai târziu între papa Grigorie al IX-lea care v-a trimite în Rusia un

episcop.

Evoluția evenimentelor politice de la Constantinopol a influențat și politica externă a

liderilor sârbi care au fost nevoiți să-și adapteze poltica externă în funcție de situația din

Constantinopol. Succesorul lui Nemanja pe tronul Serbiei, Ștefan, a divorțat de soția sa bizantină și

s-a recăsătorit cu o nepoată a dogelui Veneției Enrico Dandolo. Fratele lui Nemanja, călugărul

Sava a revenit la scurt timp după 1204 din Muntele Athos între conaționalii săi și a condamnat

orientarea prolatină a țării. În anul 1219 el a negociat cu bizantinii de la Niceea și a obținut pentru

Serbia o arhiepiscopie autocefală recunoscută de patriarhia ecumenică cu sediul la Niceea.

Expansiunea Bisericii Apusene în Europa Răsăriteană după Cruciada a patra,

respectiv după cucerirea Constantinopolului în anul 1204, nu a ocolit nici spaţiul românesc. În

ceea ce priveşte situaţia românilor din Transilvania, aparținători de Regatul catolic al Ungariei, e

suficient să amintim măsurile luate împotriva Bisericii Ortodoxe de către papi şi regii Ungariei,

care după ce au cucerit teritorii din spaţiul românesc, au început şi lupta împotriva românilor

ortodocşi, catalogați de papalitate ca „schismatici”.

Expansiunea regatului ungar după 1204 a îmbrăcat haina cruciadei. În 1211 regele

Ungariei Andrei al II-lea (1205-1235) i-a instalat în Ţara Bârsei pe cavalerii teutoni cu scopul

declarat ca, prin acţiunea lor, regatul să se întindă. Conlucrarea dintre papalitate şi regalitatea

maghiară a fost mai bine structurată după Sinodul de la Lateran din 1215, unde au fost formulate

punctele de vedere ale papalităţii cu privire la raporturile faţă de confesiunea răsăriteană.

Împotriva românilor transilvăneni a fost declanşată o vastă acţiune de deposedare a bunurilor

deţinute şi de convertire la catolicism în consonanţă cu debutul Cruciadei împotriva

schismaticilor ortodocşi.În 1234 principele de coroană Bela, viitorul rege Bela al IV-lea, a fost

nevoit să depună un jurământ în faţa legatului papal Iacob de Preneste, că va aduce la Biserica

romană pe toţi „falşii creştini” din regatul său. În acelaşi an papalitatea a cerut regatului ungar să

se angajeze hotărât în politica de asimilare confesională a supuşilor, respectiv a „schismaticilor”

români.

21

CONCLUZII Am încercat în prezentarea lucrării de față să arătăm că devierea Cruciadei a Patra și

cucerirea Constantinopolului de către cavalerii occidentali ai acestei cruciade a avut consecințe

importante în evoluția raporturilor dintre Imperiul bizantin și lumea occidentală. Cea de a patra

cruciadă a desăvârșit schisma dintre cele două Biserici și a făcut imposibilă împăcarea dintre cele

două lumi creștine, Răsăriteană și Apuseană. Imperiul bizantin deși a recucerit în 1261

Constantinopolul, nu și-a mai revenit din criza produsă de prezența latinilor la Constantinopol,

sfârșind prin căderea în mânile turcilor, în 1453.

Divergențele dintre Constantinopol și Roma ivite în primele veacuri creștine în

problematica primatului papal s-au accentuat în secolele al IX-lea și al XI-lea ajungând la

tensiuni foarte ridicate în vremea cruciadelor. Am accentuat faptul că în vremea primelor

cruciade relațiile dintre bizantini și apuseni s-au deteriorat datorită indisciplinei multor grupuri

de cruciați care s-au dedat la jafuri și cruzimi în drumul lor spre Țara Sfântă, atunci când

străbăteau teritoriile imperiului. Am arătat că animozitățile au ajuns până acolo încât apusenii i-

au considerat pe bizantini mai răi decât necredincioșii, iar bizantinii, la rândul lor, i-au considerat

pe latini barbari și tâlhari. Trecerea cruciaților prin teritoriile Imperiului bizantin au provocat

numeroase conflicte, care au adâncit prăpastia dintre cele două lumi creștine. Am încercat să

evidențiem faptul că tensiunile acumulate între bizantini și apuseni încă de la debutul cruciadelor

au creat terenul prielnic al atacării și cuceririi Constantinopolului de către apuseni. În special

normanzii au fost cei care au insistat foarte mult pe ideea cuceririi Constantinopolului, fapt care

s-a împlinit în timpul celei de a patra cruciade.

Scopul nostru a fost acela de a arăta că cea de-a patra cruciadă predicată de papa

Inocențiu al III-lea s-a îndepărtat de la țelul primordial de eliberare a Țării Sfinte și a deviat la

început spre Zara și apoi spre Constantinopol. Cruciații francezi, neputând să-și plătească

datoriile față de venețieni pentru construirea flotei care avea să-i transporte spre Țara Sfântă, au

fost nevoiți să se supună voinței acestora de a ataca și cetăți sau orașe creștine cum a fost cazul

cetății Zara și apoi a orașului Constantinopol. Am ținut să prezentăm pe baza izvoarelor

bizantine că latinii ademeniți de bogățiile Constantinopolului au uitat jurămintele depuse pentru

eliberarea Țării Sfinte și au jefuit și prădat marele oraș timp de trei zile, așa încât nu au fost

cruțate nici viețile locuitorilor, nici bisericile, nici moaștele, nici monumentele de artă. Unul

dintre contemporanii evenimentului, istoricul bizantin Nicetas Choniates, a scris în cronica sa că

și păgânii ar fi avut mai multă milă față de oraș. Unul dintre dezideratele noastre în această

lucrare a fost să arătăm faptul că marea ruptură dintre Răsărit și Apus s-a petrecut la 1204 și nu

la 1054. Am evidențiat faptul că devastarea capitalei bizantine a creat o prăpastie de netrecut

între creștinii răsăriteni și cei apuseni. Bizantinii se vor regrupa în regatele de Trapezunt, Epir și

Niceea și vor trăi vreme de aproape 60 de ani cu dorința de a recuceri capitala bizantină,

eveniment reușit în anul 1261 de către împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul.

Deși mulți istorici consideră că prin cucerirea capitalei bizantine Cruciada a Patra a luat

sfârșit, am încercat să demonstrăm că, de fapt cruciada, a continuat prin expedițiile armatei

cruciate în Balcani. După cucerirea Constantinopolului, latinii vor intra în conflict și cu româno-

bulgarii din Balcani, conduși de dinastia Asăneștilor. Am prezentat importante mărturii din

Historia lui Nicetas Choniates, care ne oferă aspecte legate de răscoala Asăneștilor și întemeierea

22

imperiului lor, precum și despre rolul românilor jucat în întemeirea celui de-al doilea țarat

bulgar. Am evidențiat dorința lui Ioniță Caloian de a-și impune independența statului său și

recunoașterea din partea celorlalte state, inclusiv a papalității.

O altă problematică asupra căreia am insistat în această lucrare a fost aceea a prezentării

ofensivei papalității în Răsăritul ortodox ca urmare a cuceririi Constantinopolului la 1204. Am

prezentat politica papei Inocențiu al III-lea față de bizantini, precum și disputele teologice dintre

aceștia și latini pe tema primatului papal, filioque și a unor practici liturgice. Am ținut să arătăm

că papa Inocențiu al III-lea dorea ca în cele din urmă toți supușii greci să fie aduși la ritul latin,

preoții și episcopii care se opuneau urmând să fie îndepărtați din slujire. Ofensiva papalității în

Răsăritul ortodox nu s-a redus numai la teritoriile bizantine, ci s-a impus și în celelalte teritorii

locuite de populație ortodoxă, cum ar fi Serbia, Rusia, Bulgaria sau Transilvania. E bine

cunoscută în cazul Transilvaniei conlucrarea dintre Papalitate și Regatul Ungariei în vederea

supunerii „schismaticilor” români.

În ce privește noutatea adusă de cercetarea noastră în această lucrare menționăm că am

insistat și am atras atenția asupra faptului că ideea cuceririi Constantinopolului de către apuseni

nu a apărut la 1204, ci s-a născut odată cu schisma de la 1054 și s-a adâncit în vremea primelor

trei cruciade, ajungând să se împlinească odată cu desfășurarea Cruciadei a Patra. De asemenea,

am accentuat faptul că cea de-a patra cruciadă a continuat în Balcani după 1204 prin cucerirea de

noi teritorii. Am prezentat, în acest sens, anumite documente păstrate în arhivele din Veneția

care arată felul în care latinii și-au împărțit noile teritorii cucerite pe baza unor tratate încheiate

între ei. Am redat, de asemenea, în fotocopii, pagini de manuscris inedite pentru istoriografia

românească, din câteva cronici venețiene, care fac referire la evenimentele Cruciadei a Patra și

la Statul Asăneștilor. O altă noutate constă în prezentarea bogățiilor spirituale ale Bizanțului, a

relicvelor sfinte, care au supravețuit după 1204 în bisericile din Veneția până în vremea noastră.

Evident că în prezentarea unei lucrări despre Cruciada a Patra se pot releva și alte aspecte

cu privire la această expediție a cruciațlor occidentali în Orientul Creștin. Am încercat, pe cât a

fost posibil, să ne atingem țelul pe care l-am fixat la începutul demersului nostru științific,

respectiv de a arăta impactul pe care l-a avut Cruciada a Patra asupra Imperiului bizantin și a

lumii românești și a urmărilor pentru Răsăritul și Apusul creștin la acea vreme.

BIBLIOGRAFIE SURSE PRIMARE

1. ARHIVELE STATULUI VENEȚIA, MISCELANA, Atti Diplomatici e privati, Archivio

di Stato di Venezia.

2. BIBLIOTECA NAZIONALE MARCIANA, Cronaca Venete dal principio della citta fino al

1410, MSS. IT. VII 89 (=8381).

3. GEOFFROY DE VILLEHARDOUIN, Cucerirea Constantinopolului, traducere şi note de

Tatiana Ana Fluieraru, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ovidiu Pecican, Editura Limes, Cluj,

2002.

23

4. O CITY OF BYZANTIUM, ANNALS OF NIKETAS CHONIATES, , translated by

Harry J. Magouilas, Wayne State University Press, Detroit, 1984.

5. ROBERT OF CLARI, The Conpuest of Constantinople, Translated from the old French of

Robert of Clari, by Edgar Holmes McNeal, Ohio State University, New York, 1936.

DICŢIONARE & ATLASE & ENCICLOPEDII

6. ANDREA, Alfred J., Encyclopedia of the Crusades, Greenwood Press, 2003.

7. DICȚIONAR TEMATIC AL EVULUI MEDIU OCCIDENTAL, Coordonatori: Jacques Le

Goff şi Jean - Claude Schmit, traducere de Mădălin Roşioru, Nadia Farcaş, Denisa Burducea,

Editura Polirom, Iaşi, 2002.

8. THE OXFORD DICTIONARY OF BYZANTIUM, Oxford University Press,New York,

Oxford, 1991.

LUCRĂRI GENERALE

9. ANGOLD, Michael, The Byzantine Empire 1025-1204. A political history,Longman,

London and New York, 1984.

10. BREZEANU, Stelian, Istoria Imperiului Bizantin, Editura Meronia, București, 2007.

11. GILL, Joseph, Byzantium and the Papacy: 1198-1400, Rutgers University Press, New

Brunswick, New Jersey, 1979.

12. GREGORY, Timothy E., O istorie a Bizanțului, Editura Polirom, Iași, 2013.

13. HUSSEY, J.M., The Orthodox Church in the Byzantine Empire, Clarendon Press, Oxford,

1986.

14. IORGA, Nicolae, Istoria vieţii bizantine, Bucureşti, 1974.

15. MORRIS, Colin, The Papal Monarchy: The Western Church from 1050 to 1250,

Clarendon Press, Oxford, 1989.

16. NORWICH, John Julius, Byzantium: The decline and Fall, Alfred A. Knopf, New York,

1996.

17. OSTROGORSKY, George, History of the Bizantine State, New Brunswick, New Jersey,

Rutgers University Press, 1969.

18. PAPADAKIS, Aristeides, The Christian East and the Rise of the Papacy: The Church

1071-1453 A. D., Crestwood, New York, St. Vladimir`s Seminary Press, 1994.

19. PĂCURARIU, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ediția a II-a, Editura

Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.

20. POP, Ioan Aurel, Instituţii medievale româneşti, Cluj-Napoca, 1991.

21. RUNCIMAN, Steven, The Eastern Schism: A Study of the Papacy and the Eastern

Churches During the Xith and XIIth Centuries, Clarendon Press, Oxford, 1955.

22. TURCUŞ, Șerban, Sinodul General de la Buda, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj -

Napoca, 2001..

24

LUCRĂRI SPECIALE

23. ANDREA, A, Contemporary Sources for the Fourth Crusade, Leiden, 2000.

24. BRAND, M. Charles, Byzantium confronts the West: 1180-1204, Harvard University Press,

Cambridge, Massachusetts, 1968.

25. BRĂTIANU, Gheorghe I., Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești,

București, 1945.

26. CĂZAN, Florentina, Cruciadele. Momente de confluenţă între două civilzaţii şi culturi,

Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990.

27. CHRYSOSTOMOS, Arhiepiscop, Relaţiile dintre ortodocşi şi romano - catolici de la

cruciada a IV-a la controversa isihastă, traducere Raluca Popescu şi Mihaela Precup,

Editura Vremea, Bucureşti, 2001.

28. EVERY, George, The Byzantine Patriarchate ( 451-1204), London, 1948.

29. GODFREY, John, 1204 The Unholy Crusade, Oxford University Press, Oxford New York.

Toronto. Melbourne, 1980.

30. HARRIS, Jonathan, Constantinople: Capital of Byzantium, London – New York, 2007.

31. LANE, F.C., Venice: A Maritime Republic, Baltimore, 1973.

32. LOREDAN, Alvise, I Dandolo, 1981.

33. MADDEN, Thomas F., ed., The Fourth Crusade: Event, Aftermath, and Perceptions.

Papers from the Sixth Conference of the Society for the Study of the Crusades and the Latin

East, Istanbul, Turkey, 25-29 August, 2004, Ashgate, 2008.

34. MARIN, Șerban, Studii venețiene, vol. I: Veneția, Bizanțul și spațiul românesc, Bucureși,

2008.

35. MAYER, Hans Eberhard, The Crusades, translated by John Gillingham, Oxford University

Press, Oxford, 1972.

36. MĂLINAŞ, Ioan Marin, Regeste și Registre de la Constantinopol și Roma, din prima

jumătate a sec. al XIII-lea, privitoare la primatul Vasile I și la împăratul Ioniță Caloian,

din Târnovo, Oradea, 2000.

37. MEYENDORFF, John, Rome, Constantinople, Moscow. Historical and Theological

Studies . St. Vladimir`s Seminary Press, 1996.

38. MIZGAN, Ion Alexandru, Cruciada a patra (1202-1204), Editura Universităţii din Oradea,

Oradea, 2005.

39. MORRE, John C., Pope Innocent III (1160/1161-1216). To Root Up and to Plant,

University of Notre Dame Press, 2009. 40. MURNU, George, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste Dunăre,

București, 1984.

41. NICOL, Donald M., Byzantium, Venice and the Fourth Crusade, Athens, 1990.

42. NICOLLE, David, The Fourth Crusade 1202-04. The betrayal of Byzantium, Oxford, 2011.

43. PAPACOSTEA, Şerban, Românii în secolul al XIII-lea. Între cruciată şi Imperiul mongol,

Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.

44. PECICAN, Ovidiu, Între cruciați și tătari, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010.

45. PHILLIPS, Jonathan. P., The Fourth Crusade and the Sack of Constantinopl, London,

2005.

46. POP, Ioan Aurel, Din mâinile valahilor schismatici. Românii și puterea în Regatul

Ungariei medievale (secolele XIII-XIV), București, 2011.

25

47. RENDINA, Claudio, Dogii Veneţiei. Istorie şi secrete, traducere de Radu Gâdei şi

Constantin Vlad, Editura All, Bucureşti, 2003.

48. RUNCIMAN, Steven, A History of the Crusades, volume III, The Kingdom of Acre

andtheLaterCrusades, Cambridge at the University Press, London, 1954.

49. TURCUŞ, Șerban, Sfântul Scaun şi românii în secolul al XIII-lea, Editura Presa

Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.

50. QUELLER, E. Donald; MADDEN, F. Thomas, The Fourth Crusade. The Conquest of

Constantinople, Second Edition, with on essay on primary sources by Alfred J. Andrea,

University of Pennsylvania Press, Philadelphia, 1997.

51. TANAȘOCA, Nicolae-Șerban, Bizanțul și românii, Editura Fundației PRO, București,

2003.

52. THEODORESCU, Răzvan, Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale

românești (secolele X-XIV), Editura Academiei Române, București, 1974.

STUDII ȘI ARTICOLE

53. ANDREA, Alfred J., Essay on primary sources, în Donald E. Queller and Thomas F.

Madden „The Fourth Crusade. The Conquest of Constantinople”, University of

Pennsylvania Press, Philadelphia, 1997.

54. ANGOLD, M., The Road to 1204: the Byzantine background to the Fourth Crusade,

Journal of Medieval History, 25, 1999, p. 257-278.

55. BĂBUȘ, Emanoil, Bizanț Occident și Islam în perioada cruciadelor, în „Studii Teologice”,

seria a II-a, anul LV, nr. 3-4, iulie-decembrie, 2003.

56. BREZEANU, Stelian Brezeanu, „Vlahi” și ”Misieni” în sursele bizantine relative la

începuturile Statului Asăneștilor. Terminologie etnică și ideologie politică, în volumul

„Răscoala Asăneștilor”, București, 1989.

57. IDEM, „Imperator Bulgarie et Vlachiae”. În jurul genezei și semnificației termenului

”Vlahia” din titulatura lui Ioniță Asan, în „Revista de Istorie”, 33, 1980, 4, p.651-674.

58. CESSI, Roberto, Venezia e la quarta crociata, în „Archivio veneto”, 5th series, 48-49,

1951, p. 1-52.

59. FARAL, Edmond, Geoffrey de Villehardouin: La question de sa sincerite,în „Revue

historique”, 176 ( 1936), p. 530-582.

60. FOLDA, Jaroslav, The Fourth Crusade 1201-1203: Some Reconsiderations, în

„Byzantinoslavica”, 26 (1965), p. 277-290.

61. GAFTON, Lucian, Agravarea schismei prin încercările de unire din secolele XI-XV, în

revista „Ortodoxia”, (Bucureşti), anul VIII, nr.3, 1956.

62. LAIOU, Angeliki E., Bizanțul și Cruciadele în secolul al XII-lea: de ce a întârziat

Cruciada a IV-a?, în ”Studii Teologice”, București, seria a III-a, anul V, nr. 2, aprilie-iunie,

2009.

63. LOMBARDO, Antonino, Il doge di Venezia Enrico Dandolo e la prima promisione

ducale, în ”Archivi e Cultura”, Roma, 1977.

64. MADDEN, F. Thomas, Outside and Inside the Fourth Crusade, în „The International

History Review ”,Vol. 17, No 4 (Nov.,), 1995, p. 726-743.

26

65. NOVACHOVSCHI, Răzvan, Viața bisericească în Răsăritul creștin în timpul Imperiului

latin de Constantinopol, 1204-1261, în „Revista Teologică”, (Sibiu), S.N., anul VIII (80),

nr. 4, 1998.

66. QUELLER, Donald E., STRATON, Susan J., A century of controversy on the Fourth

Crusade, în ”Studies in Medieval and Renaissance History”, 1969, 6, p. 233-277.

67. POP, Ioan Aurel, Unele urmări în plan confesional ale Cruciadei a patra (1204) în centrul

și sud-estul Europei, în volumul „Istorie și ideologie”, coordonator Manuela Dobre, Editura

Universității din București, 2003. Articolul este accesibil online la

adresa:http://ebooks.unibuc.ro/istorie/ideologie/7.htm.

68. POPESCU, Teodor M., Cucerirea Constantinopolului de către latini ca mijloc de unire a

bisericilor (sec. XI-XIV), în „Studii Teologice”, București, anul I, nr.1, 1930.

69. STĂNILOAE, Dumitru, Din tratativele de unire între Biserica Ortodoxă și Catolică pe

timpul împărăției latine din Constantinopol, în „Revista Teologică” (Sibiu), nr. 3-4, 1930.

70. ŞIPOŞ, Sorin, Colaborarea dintre papalitate şi regalitatea maghiară şi expansiunea lor în

spaţiul românesc în secolul al XIV-lea, în volumul „Etnie, Naţiune, Confesiune. Pledoarie

pentru o cercetare interdisciplinară”, Editor şi coordonator, Sorin Şipoş, Editura

Universităţii Oradea, 1995.

71. TUDORIE, Ionuț - Alexandru, Sfântul Augustin și teoria bellum justum. Reflecții pe

marginea scrisorilor 189 și 229, în ”Tabor”, Cluj-Napoca, anul V, nr. 12, martie, 2012.

72. WOLFF, R. L, The Second Bulgarion Empire. Its Origins and History to 1204, Speculum,

24, 1949, p. 167-206.

SURSE WEB

73. http://www.fordham.edu/halsall/sbook1k.asp

74. http://uwdc.library.wisc.edu/collections/History

75. http://labyrinth.georgetown.edu/display.cfm?Action=View&Category=Crusades

76. http://europeanhistory.boisestate.edu/crusades/

77. http://www.infoplease.com/encyclopedia/history/crusades-bibliography.html

78. http://www.crusades-encyclopedia.com/

79. http://www.jstor.org/

80. http://www.the-orb.net/bibliographies/crusades.html

81. http://www.umich.edu/~eng415/topics/bibliograph.html

82. http://www.oxfordbibliographies.com/view/document/obo -9780195396584/obo-

9780195396584-0105.xml

83. http://timstretton.blogspot.ro/2011/11/fourth -crusade-selective-

bibliography.html

84. http://www.britannica.com/EBchecked/topic/1388504/Treaty-of-Venice

85. https://sites.google.com/site/byzantines404/the -fourth-crusade

86. http://en.citizendium.org/wiki/Crusades/Bibliograph y

87. http://www.newworldencyclopedia.org/entry/The_Crusades