1

CULTURĂ ŞI CIVILIZA łIE ANTIC Ă LATIN Ă

Acest curs de Cultură şi civilizaŃie antică respectă cerinŃele programei universitare de

cultură şi civilizaŃie antică latină, prin care se recomandă concomitent cu predarea limbii latine, a

culturii şi civilizaŃiei romane, ajutând astfel studenŃii să cunoască şi să aprofundeze informaŃii

importante despre lumea AntichităŃii. Chiar dacă, nefolosite, aceste informaŃii în timp se vor

transforma în cultură generală, sper să reuşesc aşezarea unor fundamente solide, care, prin

amestecul de informaŃii despre istoria Romei şi a Imperiului Roman şi despre viaŃa cotidiană,

arta, arhitectura, literatura din Peninsula Italică în epoca clasică a secolului I a. Chr., le vor capta

interesul studenŃilor şi chiar ii vor fascina.

1. Limba latin ă, de la limba restrânsei regiuni Latium la limba Imperiului

Roman

Limbă de origine indo-europeană, din grupul limbilor italice, limba latină a fost vorbită la

început în regiunea Latium, în centrul Peninsului Italice. Prima sa atestare scrisă datează din jurul

anului 600 a. Chr., un obiect de podoabă-fibula de la Praeneste-care poartă o inscripŃie

dedicatorie.

Prin cuceriri succesive, armatele romane vor reuşi să cucerească întreaga Peninsulă Italică în

sec. I a. Chr., prin urmare limba latină va deveni limba oficială în întreaga peninsulă. Fiind mijloc

de comunicare al unui popor dominat de dorinŃa de expansiune şi de monumentalitate, se vor

impune criterii variate de prezentare şi de analiză a limbii latine.

Conform axei cronologice, istoria limbii latine se întinde pe o perioadă de 1500 de ani, de la

fondarea Romei (sec. al VIII-lea a. Chr.) şi atestarea primei scrieri în limba latină (sec. al VII-lea

a. Chr.) până la apariŃia limbilor naŃionale şi primele documente în limbile romanice-de exemplu,

pentru limba franceză Les Serments de Strasbourg în secolul al IX-lea (anul 842 p. Chr.).

Potrivit axei sociolingvistice, limba latină cunoaşte o varietate însemnată: limbă a unei

importante literaturi şi limbă a unui vast Imperiu. Literatura latină s-a manifestat plenar, în toate

epocile şi prin toate mijlocele de expresie: teatru - Livius Andronicus, Plautus, Terentius,

2

istoriografie - Sallustius, Titus Livius, Tacitus, poezie - Catullus, Vergilius, Propertius, Tibullus,

Horatius, Ovidius, filozofie şi retorică - Marcus Tullius Cicero, roman - Apuleius şi Petronius.

Odată cu răspândirea limbii latine pe întreg teritoriul Peninsului Italice, începe aşa-numitul

proces de romanizare, extindere care a provocat separaŃia clară între latina scrisă, îngrijită şi

elevată şi latina vulgară, populară, folosită ca mijloc de comunicare pe teritorii întinse.

Specialiştii au susŃinut această diferenŃiere între două paliere lingvistice: Gh. Ivănescu însuşi

consideră că „a existat o latină populară, alături de cea clasică; altfel nu s-ar explica îndreptarele

de limbă şi toate observaŃiile gramaticilor şi scriitorilor asupra faptelor de limbă populare”

(Philippide 2011: 185). Romanizarea a fost definită ca „procesul de învăŃare a limbii latine de

către băştinaşi şi de uitare treptată a limbii autohtone” (Fischer 1985: 13), impusă fiind cu

ajutorul armatelor, administraŃiei şi construirii căilor de comunicaŃie adecvate (Fischer 1985: 13).

Fiind vorbită pe un areal care se întinde pe trei continente, în Europa de la Oceanul Atlantic:

Hispania, Gallia şi Britannia în Vest până la limitele estice în Dacia, în Asia, de la Asia Mică

până la Eufrat în est şi în Nordul Africii, de-a lungul întregului bazin al Mării Mediterane, limba

latină a suferit o seamă de simplificări şi de transformări: stadiul unui sistem lingvistic bicazual şi

înlocuirea cazurilor latine cu prepoziŃii, utilizarea din ce în ce mai frecventă a auxiliarelor în

domeniul verbal, aceste modificări determinând, în timp, apariŃia limbilor romanice.

EVALUARE

1. Ce origine are limba latină?

2. CaracterizaŃi limba latină după axa cronologică şi după criteriul sociolingvistic.

3. NumiŃi câŃiva scriitori din literatura latină.

4. Ce înŃelegeŃi prin romanizare?

3

2. CETATEA ROMA, DE LA ÎNTEMEIERE LA CAPITAL Ă DE IMPERIU

Numele de „italic” şi titulatura peninsulei are o poveste interesantă, provenind de la

numele latin al viŃelului (vitulus), după cultul religios al populaŃiei din Sudul Italiei, care cinsteau

viŃelul ca animal sacru. În timp, această denumire a fost aplicată populaŃiei întregii peninsule.

Acest oraş, întins pe şapte coline: Aventinus, Caelius, Capitolium, Esquilinus, Palatinus,

Quirinalis, Viminalis, a cunsocut mai multe forme de guvernământ, dezvoltându-se rapid şi

devenind treptat centrul vieŃii antice, nu fără fundament spunându-se că „toate drumurile duc la

Roma”.

În mod convenŃional, fondarea Romei a fost înregistrată în anul 753 a. Chr., situată fiind,

strategic, la 25 de km de mare şi primind influenŃa greacă, în privinŃa scrisului şi a cititului sau

influenŃa etruscă, în privinŃa construcŃiilor (Maule 2007:1-2). În primele două secole din istoria

Romei (753 a. Chr. – 509 a. Chr.) se va manifesta ca formă de guvernământ monarhia, după

domnia lui Romulus, primul rege de origine latină, succedându-se alŃi şase monarhi latini, sabini

şi etrusci: Numai Pompilius, Tullus Hostilius, ANcus Marcius, L. Tarquinius Priscus, Seruius

Tullius, L. Tarquinius Superbus. Atunci când fiul Regelui Tarquinius Superbus, pe nume Sextus,

o necinsteşte pe LucreŃia, soŃia unuia dintre oamenii de vază ai Romei, se va renunŃa la monarhie,

care va fi înlocuită de magistratura supremă a consulatului: în fiecare an se vor alege câte doi

consuli, care să deŃină cea mai înaltă funcŃie la Roma.

Legenda de întemeiere a Romei, avându-i ca personaje pe cei doi gemeni, Romulus şi

Remus, este învăluită în mister şi în supranatural.

În cetatea Alba Longa domnea Regele Numitor, tatăl Rheei Silvia, femeia care, din

împreunarea cu zeul Marte, le va da naştere celor doi gemeni, Romulus şi Remuis. Regele

Numitor va fi detronat de Romulus, care, luând măsuri pentru apărarea propriei poziŃii, îi va

îndepărta pe Rhea Silvia, pe Romulus şi pe Remus şi îi va expune într-un coşuleŃ, pe fluviul

Tibru. Au fost găsiŃid e o lupoaică, care îi hrăneşte ca pe propriii săi pui, până când îi găseşte

ciobanul Faustulus, care îi va creşte în casa sa; ajunşi la vârsta tinereŃii, revoltându-se împreună

cu un grup de cetăŃeni, reuşesc să îl îndepărteze pe regele Amulius şi îl readuc la domnie în Alba

Longa pe bunicul lor, Numitor. Luând iniŃiativa de a întemeia o cetate, Romulus şi Remus se vor

4

lua la întrecere pentru desemnarea regelui: cel care ar fi văzut pe cer cel mai mare număr de

vulturi, ar fi câştigat întrecerea. Romulus a zărit 12 vulturi, Remus a zărit doar 6 vulturi: primul

rege al Romei a devenit Romulus, care şi-a ucis fratele când acesta a încercat să îi depăşească

zidurile.

În timp, civilizaŃia romană a evoluat ca urmare a simbiozei dintre civilizaŃia latină,

civilizaŃia etruscă şi civilizaŃia greacă, care pătrundea prin Campania, datorită colonizării greceşti

din sudul Italiei. Se av trece de la dreptul oral la dreptul scris, iar înlocuirea monarhiei cu

republica a însemnat un pas înainte în sensul democraŃiei, al eliberării de superstiŃii şi de

constrângeri religioase. Un eveniment notabil, de importanŃă europeană,a fost redactarea unui

cod de legi, după model atenian, în secolul al V-lea a. Chr.: Legile celor XII Table.

Odată cu dominaŃia impusă de Roma şi de limba latină asupra întregii Peninsule Italice, la

nivel socio-politic se înregistrează luptele dintre patricieni şi plebei, cea dintâi fiind clasa

aristocratică, superioară şi păstrătoare a valorilor, iar cealaltă clasă având dorinŃa de a accede la

funcŃii, la magistraturi şi de a asigura protecŃia socială asupra claselor inferioare.

Republica romană (res publica Romana) se va menŃine între 509 a. Chr. Şi anul 27 a.

Chr., în care începe Proncipatul sub comanda lui Octauianus Augustus, primul împărat al Romei,

care va deschise galeria Imperiului; formă de guvernământ menŃinută la Roma până în secolul al

V-lea p. Chr, când vom asista la căderea Imperiului Roman de Apus. Nume precum Tiberius,

Caligula, Claudius, Nero şi, bineînŃeles, ultimul împărat roman, Romulus AUgustulus, ascund

secretele şi intrigile unei curŃi imperiale confruntată cu decadentismul şi devalorizarea

principiilor tradiŃionale romane, guvernate de seueritas şi de uirtus.

EVALUARE

1. De unde provine numele „italic”?

2. PovestiŃi, pe scurt, legenda de întemeiere a Romei.

3. PrezentaŃi evoluŃia socio-politică înregistrată în istoria Romei, de la regalitate la

Imperiu.

5

STRATIFICARE SOCIAL Ă ŞI LUPTĂ PENTRU LIBERTATE ÎN ROMA ANTIC Ă

Se poate afirma că în societatea Romei antice a existat o stratificare socială extrem de

bine diferenŃiată, cunoscându-se ierarhizarea în clase sociale: clasă superioară şi clasă inferioară,

din această populaŃie săracă formându-se ulterior şi treptat clasa de mijloc (Maule 2007: 10-12).

Din tratatele consacrate vocabularului indo-european se constată mai multe surse de

formare a termenilor care denumeau sclavia: captivitatea, casa şi familia, munca şi truda

(Slusanski 1987: 309-310). Servitorii îşi aveau îndatoririle bine stabilite în casă, aşa explicându-

se şi substantivul familia, derivat de la numele sclavului în limba latină, famulus (Slusanski 1987:

307-311). Încă din perioada arhaică, a ginŃilor, cultul strămoşilor reprezenta modelul prin care

fiecare cetăŃean încerca să realizeze tot ceea ce era mai bine pentru comunitatea sa (Zecchini

2001: 15). Ulterior s-a trecut la triburi, iar din unirea mai multor triburi va lua naştere cetatea, ca

entitate în care este respectat cultul fiecărei comunităŃi. Toate cetăŃile îşi conservă tradiŃiile lor

religioase şi specificul local în îndeplinirea ritualurilor sacre (Coulanges 1984:181). CetăŃenia

romană nu era uşor de obŃinut: numai oamenii liberi aveau drept de cetăŃenie, în vreme ce femeile

şi sclavii nu aveau acest drept, care putea fi cumpărat în schimbul unei sume de bani sau câştigat

după 25 de ani de serviciu militar sau prin eliberarea sclavilor de la stăpâni (prin urmare este

cunoscut faptul că sclavii obişnuiau să strângă bani pentru a-şi răscumpăra libertatea).

În casele familiilor bogate, sclavilor li se distribuiau foarte clar îndatoririle: ei locuiau în

aceeaşi incintă cu stăpânii şi este cunoscut faptul că servitorii deŃineau spaŃii de locuit destul de

bune, astfel încât locuinŃele lor puteau fi folosite şi drept case de oaspeŃi.

Denumirea consacrată a habitatului în limba latină, cuvântul domus, nu denumeşte clădirea

propriu-zisă, ci „locuinŃa, căminul”. De altfel, familia lexicală a acestui cuvânt s-a păstrat în

limbile moderne, cu o seamă de reprezentanŃi, până în ziua de astăzi: domesticus, în opoziŃie cu

rusticus, domicilium, un cuvânt compus format cu ajutorul elementului cola (locuitor),

desemnând casa ca locuinŃă, nu ca o clădire. Un cuvânt care va suferi o evoluŃie semantică între

latină şi limbile moderne este vicinus; desemnând la început locuitorul din acelaşi vicus (sat),

vicinus va exprima, mai târziu, orice tip de proximitate sau vecinătate. Străinul era denumit prin

substantivul latinesc hostis, is, iar oaspetele prin substantivul latinesc hospes, itis.

6

Extinzând discuŃia, de la spaŃiul privat la spaŃiul civic, forma de organizare a cetăŃenilor

este polis pentru greci şi civitas pentru romani. Termenul grecesc de polis desemna citadela

fortificată, de unde vom avea şi în zilele noastre denumirea Akropole în Atena, iar substantivul

civitas denumea totalitatea cetăŃenilor, obştea din respectiva localitate. Cuvântul latinesc urbs,

păstrat şi astăzi prin derivatul său urbanus, este de origine neelucidata, după toate probabilitaŃile

etruscă.

Casele din Roma aveau ferestre numai în partea superioară, iar în partea inferioară a casei

se găseau magazine; încălzirea locuinŃei se făcea prin podele. (Maule) Toate muncile casnice erau

îndeplinite de servitori, care se supuneau în totalitate stăpânilor lor. Această desconsiderare

profundă a omului şi mercantilismul care domina societatea romană au determinat producerea a

trei războaie ale sclavilor în Peninsula Italică: primele două războaie s-au Ńinut în Sicilia, iar cel

de-al treilea, început de sclavul Spartacus în anul 73 a. Chr., au antrenat 120.000 de sclavi, care s-

au constituit într-un adevărat adversar al armatelor romane, care, în final, prin trimiterea unui

mare număr de legiuni, vor reuşi stingerea răscoalei şi uciderea câtorva mii de sclavi. Faptul că,

în limba latină, substantivul liberi, orum (având forme de plural) denumeşte „copiii” arată

aspiraŃia romanilor de a da naştere unor oameni liberi şi nesubjugaŃi, făcându-se astfel medierea

între homines liberi (oameni liberi) şi servi (sclavi).

Încă de la începuturile Romei, când populaŃia era împărŃită în ginŃi, odată cu crearea

stratificării sociale, au apărut şi luptele pentru întâietate şi pentru emancipare, între clasele

superioare şi calsele inferioare. Fie că este vorba despre conflictele dintre patricieni şi plebei sau

dintre optimaŃi şi populari, care au dus chiar la apariŃia războaielor civile, confruntarea dintre

familiile bogate şi familiile medii şi sărace a determinat permanent, de-a lungul întregii istorii

romane, revolte şi conflicte.

EVALUARE:

1. Cum se obŃinea cetăŃenia romană?

2. Care este familia lexicală a cuvântului domus?

3. Cum se definesc cuvintele polis (în greaca veche) şi civitas (în latină)?

7

4. Ce înseamnă cuvântul latinesc liberi, orum?

8

CREDINłĂ ŞI RITUAL ÎN MENTALITATEA RELIGIOAS Ă ROMANĂ

În societăŃile indo-europene s-au delimitat trei funcŃii de bază prin care erau reprezentate

ocupaŃiile umane: funcŃia preoŃilor, funcŃia războinicilor şi funcŃia producătorilor, cărora le-au

fost atribuite culori simbolice: alb, roşu şi albastru.

CredinŃele romanilor erau foarte stricte, configurate potrivit unor valori tradiŃionale,

ataşamentului profund faŃă de pământul italic şi veneraŃiei quasi-religioase faŃă de natura

înconjurătoare. Astfel, romanii credeau în existenŃa unor numina, adică a unor forŃe

supranaturale, care se manifestau oriunde în mediul înconjurător (Cizek 1998: 28). În plus,

romanii manifestau deschidere şi pentru credinŃele străinilor, adaptând şi acceptând divinităŃi ale

altor popoare în Pantheon-ul roman (interpretatio Romana) (Cizek 1998:28).

Mentalul colectiv al romanilor conŃinea o serie de principii, care configurau chiar un fel

de etnostil al acestui popor. Ritualismul însemna respectarea cu precizie a ritualurilor

tradiŃionale în fiecare cetate, în viaŃa privată, precum şi în viaŃa publică. Contractualismul

însemna definirea relaŃiei dintre om şi divinitate ca un schimb, do ut des (dau ca sa îmi dai la

rândul tău), iar Antropocentrismul aşeza în centrul universului Omul şi valorile acestuia (Cizek

1998).

Sentimentul religios nu putea exclude credinŃele în viaŃa după moarte, în înălŃarea

sufletului şi în drumul acestuia în lumea de dincolo. Romanii nu credeau în metempsihoză, în

migraŃia sufletelor sau în naşteri succesive, pornind de la aceeaşi matrice, de la aceeaşi sursă

primară. Chiar şi credinŃa popoarelor Occidentului în Cer ca locaş al sufletelor după moarte nu

exista la popoarele AntichităŃii, care erau mai cu seamă legate de pământ: grecii şi romanii

credeau că sufletele continuă să trăiască după moarte sub pământ, prin urmare pregăteau

morminte asemănătoare cu o casă, în care se regăseau obiecte casnice, unelte războinice, haine şi

podoabe. Ceremonialul înmormântării era deosebit de important, câtă vreme exista credinŃa că

sufletul din trupurile neîngropate corespunzător vor rătăci şi vor aduce nenorociri şi catastrofe.

După trecerea la cele veşnice, sufletul omului îşi găsea fericirea prin acoperirea cu pământ şi prin

îndeplinirea ritualului de către persoanele apropiate care îi supravieŃuiau (Fustel de Coulanges).

Pragmatismul poporului roman a determinat aşezarea în centrul Pantheon-ului a perechii

de zei Iupiter-Iunona, adică zeul suprem, al luminii, al dreptăŃii şi soŃia sa, protectoarea

9

căsătoriilor. Chiar în legenda de întemeiere a Romei se întâlneşte modelul împerecherii dintre

Rhea Silvia, fiinŃă umană şi zeul Marte, zeitatea războinică, din care vor rezulta gemenii Romulus

şi Remus. Foarte importante erau zeităŃile domestice: zeiŃa Vesta, a focului din vatră, zeul Ianus,

deŃinător şi al epitetului bifrons (cu două frunŃi), protector al pragului uşii, zeii PenaŃi, care se

ocupau de hrană şi de provizii, precum şi zeii Lari, divinităŃi ale familiei. Aceşti zei sunt prezenŃi

într-o mare măsură în operele literare ale scriitorilor elini şi latini, în care participau la acŃiunea

narată sau se amestecau în sentimentele lirice expuse, de aceea se poate afirma că în viaŃa

cotidiană a anticilor factorul religios deŃinea un rol deosebit de important. Potrivit situaŃiei în care

interveneau asupra oamenilor sau bunului mers al lucrurilor, zeii primeau chiar epitete, care în

câteva cuvinte, prezentau cu maximă eficienŃă puterea şi efectele respectivei zeităŃi.

Mentalul oamenilor din vechime era influenŃat şi de un dezvoltat cult al strămoşilor (mos

maiorum) şi al morŃilor, deasupra tuturor oamenilor şi a tuturor evenimentelor se plasa însă

destinul, lat. fatum, gr. moira, forŃă nevăzută, care determina mersul evenimentelor.

EVALUARE

1. Care sunt valorile dominante din mentalul colectiv al romanilor?

2. Cum aŃi caracteriza viziunea greco-romană asupra vieŃii de după moarte?

3. Din care divinităŃi este format Pantheon-ul roman?

10