Istoria culturii şi civilizaţiei universale 1Octombrie 2007, Piteşti C-tin A. Bărbulescu

Cultură. Societate. Naţionalism. Civilizaţie. Istorie.Definiţii şi sensuri

Istoria culturii şi civilizaţiei universale, oricât de pompos ar suna titlul acestui demers universitar, el este limitat de cunoaşterea celui care îşi propune să vă vorbească.

Societăţile omeneşti construiesc obiecte şi indivizi în mod similar, atât obiectele cât şi indivizii prin identificare, delimitare şi clasificare, dau naştere conceptului de cultură. Cultură materială şi cultură spirituală, concepte care se completează reciproc, creând în secolul al XIX-lea, ideea de spaţiu cultural, idee identificabilă cu conceptul de naţiune. Conform majorităţii dicţionarelor explicative, termenul de cultură implică, totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire în procesul practicii social-istorice, precum şi a instituţiilor necesare pentru crearea şi comunicarea unor valori. Mai potrivită pare să fie cea de-a doua definiţie, care face referire la cultura arheologică: totalitatea uneltelor, vaselor, aşezărilor, elementelor artistice şi religioase, cu trăsături proprii unui anumit teritoriu şi unei anumite perioade istorice, prin care se reconstituie imaginea unei comunităţi omeneşti din trecut şi gradul ei de dezvoltare.

Afirmam la început că societăţile omeneşti, construiesc atât obiecte cât şi indivizi, ceea ce presupune nu un act de creaţie, care să-i ofere individului libertatea unei alegeri, ci un act prin care societatea în care trăieşte îl modelează după tipicul şi regulile ei. Asemenea unui obiect, cu forme diferite, dar cu întrebuinţări asemănătoare, apare şi omul. Omul se naşte moştenind cultura societăţii în care s-a născut. Secolul al XXI-lea afirmă tot mai mult ideea de cultură şi universalitate, unitate prin diversitate, cu toate acestea fiecare cultură beneficiază de un grad mai mare sau mai mic de acceptare, având perspective diferite asupra viitorului.

O analiză a societăţii, presupune implicit o definire a termenului şi a semnificaţiilor sale. Cultura implică o societate, societatea implică la rândul ei un grad de cultură. Societatea este totalitatea oamenilor care trăiesc laolaltă, fiind legaţi între ei prin anumite raporturi de producţie, morale şi spirituale. Ansamblu unitar, sistem organizat de relaţii între oameni, istoriceşte determinate. Societăţile sunt sisteme deschise, dezordonate, folosirea conceptului de societate, impune asupra realităţii sociale un format

holistic, impune ideea că distincţia între procese endogene şi exogene, şi că, peste tot, contextul relevant pentru viaţa socială este o unitate teritorială, organizată politic după modelul statului-naţiune (Fredrik Barth). Conceptele noastre de cultură şi societate, celebrează legături între instituţii disparate, armonia din interiorul comunităţilor deşi ştim că interesele, valorile şi experienţele sunt contestate între persoane aflate în interacţiune stabilă.

Comportamentul social este construit şi nimic nu indică că două persoane interpretează la fel un fapt.

Oamenii trăiesc cu un orizont mult mai limitat decât societatea în întregul ei, pe care nimeni nu o poate vedea, ea este conceptualizată de antropologi şi sociologi. Ceea ce se întâmplă este întotdeauna diferit de intenţiile oamenilor. (Fredrik Barth).

Observăm că în fapt conceptele de societate şi cultură, prin definiţie se completează reciproc, cu toate acestea, criticii secolului al XX-lea, caută să separe ideea de cultură de ideea de naţiune şi spaţiu închis, ceea ce Gustav Kossinna în „Die Herkunf der Germane”, (1911), considera ca fiind implicite, contribuind astfel la dogma nazistă. În acest sens Binford, considera că adaptarea ecologică devine cea mai importantă explicaţie pentru diferenţele culturale, lucru făcut şi de Hegel (1997, p. 77), dar la rându-i acesta tinde să renunţe la ideile de difuzionism şi migraţiune, care ar fi putut duce la modificări culturale şi sociale importante.

La fel ca şi arheologia, termenul de cultură a tins să devină indispensabil în secolul al XIX-lea, când naţionalismul impunea o idealizare romantică a diferenţelor etnice şi naţionale, şi chiar o credinţă în existenţa unor factori biologici care le explică. Arheologia avea ca scop reconstituirea originilor naţiunilor, o istorie culturală a teritoriilor. Astfel conceptele de cultură, naţiune, societate, arheologie devin parte a jocului istoric. Eriksen, afirma în 1997, că „graniţele politice trebuie să suprapună pe cele culturale”, ceea ce ar fi presupus, ceea ce afirmam mai sus, despre actele de construcţie sau de creaţie, constituirea unei societăţi dintr-o masă de anonimi. Şi totuşi, acest lucru s-ar fi putut întâmpla doar în cazul societăţilor de tip utopic, comunist, nazist. Vom observa că în cea mai mare parte critica occidentală a culturii tinde într-o manieră teoretică să devină abstractă. Cu toate acestea, Anderson, avea dreptate, în 1999, afirmând: „membrii oricărei naţiuni, fie ei chiar ai celei mai mici, nu vor cunoaşte niciodată pe cei mai mulţi dintre conaţionalii lor … şi totuşi în mintea fiecăruia trăieşte imaginea comuniunii lor”. Naţiunile sunt comunităţi imaginate, ca şi culturile şi societăţile. Toate acestea prind contur în mintea omului dintr-o nevoie acută de istoricitate şi universalitate.

Cultura nu există ca o entitate, ca un obiect ce poate fi descris, ci poate fi concepută ca os serie de acte individuale, care au ca scop producerea de sens. Cultura nu poate fi redusă la un sistem alcătuit din elemente legate între ele pentru că formele culturale se articulează prin comportament, prin acţiune socială.

O înţelegere a societăţii cere o înţelegere a culturii materiale, după cum înţelegerea culturii necesită o înţelegere a societăţii (D. Miller). Oamenii nu sunt oameni fără cultură materială, trăim în medii artefactuale care nu numai că influenţează ceea ce suntem, ci şi fac parte din ceea ce suntem.

Existenţa unei culturi materiale presupune şi existenţa unei culturi spirituale, oricât a încercat societatea comunistă să modeleze omul după lozinca „noi muncim nu gândim”, totul s-a dovedit a fi fals. Omul nu poate trăi fără spirit, altfel nu ne-am depărta prea mult de societatea antropoidelor şi de bună seamă rudele noastre cele mai apropiate ar fi maimuţele. Cultura materială leagă omul de obiect, de materialitate, într-un mod care poate conduce la ierarhizarea societăţilor, la apariţia şi dezvoltarea structurilor de putere.

Obiectele exprimă cuvinte, cuvintele raţionamente, idei indispensabile apariţiei culturii şi civilizaţiei. Trăim într-o societate materialistă prin definiţie, realităţile sociale şi ierarhiile de putere se construiesc pe această bază, cu toate acestea în ansamblul toate aceste realităţi creează o cultură şi o civilizaţie. Indirect structurile de putere create într-o societate pe bază materială, sfârşesc prin a se culturaliza, a-şi căuta legitimitate parentală şi spirituală. Cumpărarea unui tablou de Rembrandt, este pentru proprietar o încercare de culturalizare, indirect el află că pictura şi pictura lui Rembrandt reprezintă ceva, un act de cultură, un act de creaţie. Cultura este creaţie.

Iată ce afirma Constantin Rădulescu-Motru, în 1904: „Cultura este o condiţiune indispensabilă pentru dezvoltarea popoarelor ieşite din barbarie. În cultură se oglindeşte finalitatea conştiinţei sociale, prin ea faptele omeneşti dobândesc un înţeles mai înalt, devin istorice. Poporul fără cultură n-are istorie, fiindcă nu are un criteriu care să stabilească valoarea evenimentelor petrecute ”. Astăzi o astfel de afirmaţie ar putea fi uşor considerată ca falsă, oare populaţii din Africa, Oceania, care nu au stocat o informaţie scrisă, nu au o istorie şi astfel nu-şi demonstrează într-un fel sau altul „utilitatea” la nivelul altor populaţii. Cu ce pare mai culturalizată Europa cruciadelor şi a evului mediu, cu bunele şi relele ei decât un trib dintr-o insulă din Pacific? Obiceiurile şi tradiţiile nescrise ale unui popor sunt cultură în cel mai pur sens cu putinţă, ele alcătuiesc seturi de valori materiale şi spirituale indispensabile existenţei umane. Cultura reprezintă

însăşi întregul existenţei şi devenirii spiritualităţii umane, există zeci de mii de culturi, dar o singură civilizaţie.

Conform definiţiilor, civilizaţia aparţine orizontului de dezvoltare materială şi spirituală a unei societăţi. Istoria socială şi culturală este civilizaţie.

Toate conceptele luate în discuţie până acum sunt legate definitoriu de noţiunea de istorie. Definiţia termenului presupune în fond o povestire despre oameni, iar povestirea presupune cunoaşterea omului. Istoria nu se poate baza pe legi, nu este o ştiinţă, pentru că nu există legi istorice, ci doar faptele, iar faptele aparţin ca şi legile oamenilor, faptele sunt mai mult sau mai puţin precis cunoscute.

Iată legătura dintre istorie şi psihologie, ambele studiază comportamentul uman, prima se limitează la al povestii, cealaltă caută în spatele acţiunii umane, faptului, raţiunea şi o analizează. Ambele discipline beneficiază de unicitatea omului, crearea unor tipare, căutarea unei ciclicităţi a istoriei sau catalogarea comportamentului uman, sunt pe deplin supuse faptului că nici un om nu seamănă cu altul. În plus unicităţii creaţiei umane, neputinţei căutării unor legi universal valabile istorice sau psihologice, tiparele create ţin de obiectivitatea şi subiectivitatea celor implicaţi în analiză.

Bibliografie

Daniel Miller, Material Culture and Mass Consumption, Oxford, 1987Daniel Miller, Material Cultures: Why Some Things Matter, Chicago

University Press, 1998Fredrik Barth, The analysis of culture in complex societies, Ethnos,

54, 3-4, 1989, p. 120-142Clliford Geertz, The interpretation of cultures, Selected assayes, New

York, 1973, p. 33-54G. W. F. Hegel, Prelegeri de filozofie a istoriei, Bucureşti, 1997, p.

70-100Samuel Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor, Bucureşti, 2001Fernand Braudel, Gramatica civilizaţiilor, vol. I, Bucureşti, 1994Mircea Maliţa, Zece mii de culturi, o singură civilizaţie, Bucureşti,

1998Peter Burke, Istorie şi teorie socială, Bucureşti, 1999.

SEMINAR

Texte de comentat

„Culturile şi civilizaţiile nu stau între ele în raport de inferioritate sau superioritate … Singurul criteriu de comparaţie al culturilor şi civilizaţiilor este gradul lor de universalitate, unele culturi sunt pur locale, altele sunt (sau tind a fi) universale, adică au o valabilitate mult mai ridicată”

Mircea Eliade „Drumul spre centru”, Bucureşti, 1991, p. 86

„Trecutul civilizaţiilor nu este decât istoria unor împrumuturi continue pe care aceste civilizaţii şi le fac una alteia de-a lungul secolelor, fără să-şi piardă totuşi nici particularităţile, nici trăsăturile specifice.”

Fernand Braudel

„(…) România este o ţară de frontieră între Occident şi Orient, între spaţiul vest-european, catolic şi protestant, şi Rusia panslavistă şi ortodoxă, aşa-numita zonă gri în care nu predomină nici un model, dar se întâlnesc toate blocurile religioase: ortodoxia şi catolicismul, protestantismul şi islamismul. În plan psihologic, în România ar fi prezente pragmatismul occidental şi fatalismul asiatic, putându-se vorbi de o ţară sfâşiată între mari idealuri şi căderi inexplicabile”

Samuel Huntington

Istoria culturii şi civilizaţiei universale 2Octombrie 2007, Piteşti C-tin A. Bărbulescu

Cultura şi civilizaţia în preistorie

Capitolul precedent a fost dedicat în întregime analizei conceptuale a principalilor termenilor ce definesc istoria culturii şi civilizaţiei, vom încerca mai departe să schiţăm în ansamblu la scara istoriei universale, perioada cunoscută sub numele de Preistorie.

Preistoria reprezintă cea mai întinsă perioadă istorică, cuprinzând evoluţia societăţii umane de la apariţia omului şi până la inventarea scrisului. Cronologic apariţia primelor obiecte din piatră, fixează data apariţiei omului, circa 1 600 000 a. Chr., dar paleontologul Richard Leakey consideră că cele mai vechi resturi umane datează din 2 500 000 a. Chr. şi aparţin lui Homo Habilis, creatorul culturii oldovaiene (primele pietre folosite ca unelte, galeţi, aşchii, poliedre). Continuând pe linia teoretică a evoluţiei umane paleontologia atribuie anilor 1 400 000 a. Chr., apariţia lui Homo Erectus, creatorul obiectelor bifaciale. Cele două tipuri umane luate în discuţie au fost puse în evidenţă prin descoperirile din Africa orientală, în ceea ce priveşte Europa primele fosile sunt datate în jurul anilor 1 500 000 a. Chr., singura problemă este lipsa unei legături între descoperirile din Africa şi cele de pe bătrânul continent. Urmaşii lui Homo erectus sunt necunoscuţi, din celebra teorie evoluţionistă lipseşte o verigă, care ar fi trebuit să acopere o perioadă de peste 1,2 milioane ani, pentru că de undeva din neant apare Homo sapiens neandertaliensis, care trăieşte între 135 000 – 35 000 a. Chr., la rândul său nu lasă urmaşi şi dispare. O serie de specialişti sunt de acord că Homo neandertaliesis a coexistat cu Homo Sapiens Sapiens, omul modern, care şi-a făcut apariţia în jurul anului 55 000 a. Chr. în Africa şi 35 000 a. Chr. în Europa.

Homo Sapiens aparţine în definitiv perioadei cunoscute în istorie ca Paleoliticul Superior.

Fără a comenta îndelung situaţia „evoluţiei” umane ne vom limita la ceea ce dă naştere primelor elemente de cultură materială şi spirituală.

Fiecare societate omenească are un mit originar, o istorie fundamentală în raport cu toate celelalte. Aceste mituri originare cresc din izvorul conştiinţei de sine – vocea interioară care caută explicaţia fiecărui lucru, considera Richard Leakey. Uneori ne trebuie o viaţă, ca să înţelegem că trăim, că suntem dincolo de prezent nişte oameni ai unui trecut ascuns în

propria conştiinţă, căutând un viitor care, dincolo de noi la scară universală, este, de prea multă vreme, trecutul nostru.

Odată creaţia materială care devine specifică unui areal geografic, lucru datorat elementelor naturale existente acolo, fiecare individ se integrează unui grup, grup care-şi va crea un ansamblu particular de obiceiuri, de tehnici rituale. Socialul începe să domine individul.

Între 50 000 – 30 000 apar primele locuinţe şi primele semne gravate. Cronologia istorică a încercat să sistematizeze timpul, asociind

elementele noi de civilizaţie cu timpul, astfel înregistrăm o evoluţie impresionantă pentru următoarele etape. În mai puţin de 10 000 de ani omul se transformă de o manieră irepetabilă. Mezoliticul, corespunde etapei 9 500 – 7 500 a. Chr., urmează Neoliticul şi etapa 7 500 – 2000/ 1800 a. Chr.. Datorită decalajelor dintre diferitele spaţii geografice la nivel universal cronologia diferă, exemplul elocvent în constituie situaţia dintre Europa şi Orient.

Orientul îşi începe ascensiunea urbană în jurul anului 3 500 a. Chr., în timp ce Europa cunoaşte astfel de structuri către data de 1 500 a. Chr. Cercetătoarea Maria Gimbutas afirmă însă că Europa cunoaşte pentru spaţiul central şi estic o civilizaţie urbană puternică în etapa neolitică 7500 – 3 500, asupra acestui subiect urmând să revenim.

Revenind la primele forme de manifestare culturală şi spirituală a omului, vom observa că toate acestea sunt puse în legătură cu natura şi spaţiul.

Spaţiul tinde să devină sacru, spaţiu în care omul este stăpân, în care omul se simte apărat, cel care devine centrul lumii. Grădina Edenului descrisă în mitologia multor popoare apare concentrică, este spaţiul descris mai sus. Descoperirile arheologice au permis identificarea unei ordini spaţiale în locuinţă, ca şi în cadrul primelor picturi din peşteri, unde elementele sunt ordonate de-a lungul unui traseu.

Apariţia artei preistorice a dat naştere la zeci de controverse, nici până acum specialiştii nu se pot pune de acord asupra motivaţiei care a dus la apariţia primelor desene parietale. De la ideea simţului estetic, până la transformarea elementelor şi senzaţiilor în simboluri reprezentate prin incizare sau desen, de la nevoia omului de a reprezenta animalul vânat datorită încercării de stăpânire a spaţiului şi animalului, până la imitaţie datorată jocului, tot atâtea zeci de teorii au încercat să explice „arta cavernelor”.

Picturile parietale din peşterile Lacaux, Les Troix Freres, Altamira, Niaux, Cuciulat, exprimă nu doar simţ estetic şi îndemânare, ci scene din viaţa de fiecare zi a comunităţilor preistorice. Arta preistorică cunoaşte o

diversitate de categorii: urme digitale, gravuri, sculpturi, modelaje din argilă, picturi multicolore.

Indiferent de categoria căreia îi aparţine, se poate vorbi de o artă preistorică strâns legată de mentalitatea omului, ceea face aproape imposibilă o distincţie între artă, magie şi religie. Arta pare să fi fost anticamera magiei şi religiei. Arta şi religia sunt forme antropomorfizate de viaţă, considera Andre Leroi Gourhon. Marele Vrăjitor din peştera Les Troix Freres, are cap de cerb, faţă de bufniţă, urechi de lup, barbă de ţap, gheare de urs, coadă de cal – un adevărat Stăpân al Animalelor. O reprezentare figurată, totemică, întruchipând, natura înconjurătoare. În peştera Lascaux, un bizon este reprezentat rănit, cu capul întins spre vânător, într-o ipostază de rugăciune, deasupra capului apare o pasăre, formă antropomorfizată pentru sufletul mortului pe care o regăsim până în zilele noastre. Cercetătorii au interpretat scena ca pe un ritual şamanic, de dinaintea vânătorii, sufletul poate călătorii în lumea cealaltă, raportul om-animal fiind de factură mistică. Mitologia, muzica şi dansul sunt părţi care contribuie la semnificaţia artei preistorice. S-a încercat o interpretare pe baza amplasamentului unei picturi, de exemplu, cerbii erau reprezentaţi întotdeauna în încăperile de acces în peşteră, calul şi bizonul în încăperile centrale, carnivorele în profunzimea peşterii. Antropologul Lewis-Williams a studiat zeci de ani arta populaţiei Sun, din Africa de Sud, el a ajuns la concluzia că ceea ce fusăse considerat de specialişti ca reprezentări naive ale diferiţilor indivizi, nu era altceva decât un produs al şamanilor, legătura cu un spirit, în timpul acesta vrăjitorul dansa, cânta, având halucinaţii. Treptat arta parietală tinde să devină tot mai schematizată, lucru care va conduce la stilizare şi la apariţia simbolurilor şi a scrisului. Tăbliţele de la Tărtăria reprezintă la acest moment cele mai vechi dovezi de scriere, devansându-le cu mult pe cele din Orient.

O altă mare temă a religiei, magiei şi artei preistorice o reprezintă plastica feminină din lut. Figurinele feminine sunt denumite curent Venus, cele sunt Venus din Willendorf sau din Lespuges. Felul în care sunt realizate lasă să se întrevadă o serie de elemente, precum, sânii, abdomenul bombat, părţi anatomice exagerate, legate de fecunditate. Sunt reprezentări ale Marii Mame, ale Zeiţei primordiale, ale fecundităţii, părţi simbolice ale unor credinţe şi practici magico-religioase pe care le regăsim în majoritatea religiilor lumii.

Aceste comunităţi umane sunt creatoarele miturilor şi legendelor umanităţii, Poemul lui Ghilgames conţine elemente rituale. Mircea Eliade considera că aceste mituri se nasc din solidaritatea mistică dintre om şi natură, de aici deriva fecunditatea şi cultul ei, asimilat gliei. Omul se naşte din pământ şi se întoarce în pământ, sunt cuvintele nu doar

biblice, ci aparţin şi poemului Rig-Veda. De la acest tip de manifestare religioasă, în care regăsim căsătoria sacră, hieros-gamos, şi până la credinţele mediteraneene din pantheonul greo-roman, este doar un pas.

Alături de acest cult al fecundităţii, regăsim un cult al morţilor, ambele adunând elemente chtoniene şi uraniene. Îngroparea morţilor sub podelele locuinţelor, mai nou, practicare unui canibalism ritual, prin care membrii unei comunităţi mâncau anumite părţi anatomice ale defunctului, precum creierul, măduva, pentru a-l păstra pe defunct cu ei s-au pentru a prelua o parte din calităţile defunctului.

Spaţiul vechii Europe, dă naştere cu mai bine de 3000 de ani înaintea Orientului, unei civilizaţii neolitice surprinzătoare, apariţia unei religii foarte bine ierarhizate şi structurate este indicată de o serie de decoperiri chiar de pe teritoriul României. Templul supraetajat şi pictat de la Căscioarele aparţinând Culturii Boian, multe alte modele de temple au fost descoperite în cadrul culturilor din Peninsula Balcanică, ca cel de la Cucuteni. Marea cantitate de figurine, de detalii vestimentare, indică o complexă dezvoltare spirituală şi mitică. Pe acest fond apare scrisul, la Tărtăria, la Anza (Macedonia), sunt datate circa 5 300 a. Chr..

Europa Veche (vezi şi insula Paştelui) fascinează nu în ultimul rând prin construcţiile megalitice, din Britania până la curbura Carpaţilor, regăsim astfel de monumente gigantice. Complexele megalitice cuprind trei categorii de construcţii: menhirul (men-piatră, hir- lungă), cromlehul (crom- cerc, leh- loc) cum este cazul de la Stonehenge, dolmenu (dol-masă, men-piatră) în Suedia. Probabil aceste monumente megalitice sunt legate de cultul morţilor, la Stonehenge cromlehul este situat în mijlocul unui câmp de tumuli funerari.

Fără a intra date tehnice sau a prezenta numeroasele elemente ale civilizaţiei şi culturii preistorice, vom remarca o legătură între om şi natură, ceea ce dă naştere unei polarităţi artă-religie. Sunt zorii civilizaţiei, momentul naşterii miturilor şi legendelor, care stau la originea lumii contemporane, din aceiaşi nevoie de supranatural şi conştientizare a tot şi toate lumea modernă şi-a creat propriile mituri, fără a-şi abandona originile.

Bibliografie

1. Richard Leakey, Originea omului, Bucureşti, 19952. Guido Mansuelli, Civilizaţiile Europei Vechi, Bucureşti, 19783. Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol. I,

Chişinău, 19924. Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură, Bucureşti, 1989

5. Elie Faure, Istoria artei. Arta antică, Bucureşti, 19886. Andre Leroi-Gourhon, Gestul şi cuvântul, vol. 1-2, Bucureşti,

19837. Emile Durkheim, Les formes elementaires de la vie religieuse.

Le systeme totemique en Australie, http//www.uqac.uquebec.ca/zone30/Classique_des_sciences_sociales/index.htlm

SEMINAR

Richard Leakey, Originea omului, Bucureşti, 1995, p. 131-173 (capitolele Limbajul artei şi Arta limbajului)

Desene pe o foaie de hârtiePlastilinăImagini

Istoria culturii şi civilizaţiei universale 3-4Octombrie 2007, Piteşti C-tin A. Bărbulescu

Cultura şi civilizaţia Orientului anticEgiptul, Mesopotamia

La sfârşitul mileniului III a. Chr. primele populaţii care depăşesc faza unei organizări tributare, se sedentarizează şi dau naştere primelor structuri organizate de stat. Acest lucru se realizează în primul rând datorită condiţiilor geografice şi climaterice propice din anumite zone ale Orientului, este vorba de văile fluviilor: Nil, Tigru şi Eufrat, Indus şi Gange, Yangtze şi Hoahg-Ho. Nu putem vorbi de o identitate de caractere fizico-geografice, ci mai degrabă de o diversitate: de la câmpii aluvionare (Egipt sau Mesopotamia), la platouri aride şi câmpii costale (Anatolia, Fenicia, Urartu).

Elementul fundamental care conferă unitate marilor civilizaţii orientale nu este de natură culturală, ci de natură structurală. Civilizaţiile orientale, cu pluralitatea lor de forme şi de arii specifice, erau pretutindeni, civilizaţii palaţiale – adică ansambluri ierarhizate în jurul unui centru dinastic care juca rolul de element structurant, organizator al universului social, politic şi religios. Primele concentrări de putere – ilustrate în special de cele dintâi construcţii monumentale – sunt templele şi palatele, locul de unde suveranul îşi exercita sub protecţia divinităţii, puterea asupra supuşilor.

Treptat progresele economice vor genera nu doar structuri de putere, ci vor fi şi o cauză a urbanizării. Urbanizare care este una din trăsăturile distincte ale civilizaţiilor Orientului antic în comparaţie cu Europa tribală. Geografic lumea vechiului Orient cuprindea Africa nord-estică, Semiluna Roditoare, platourile Asiei Mici, Iranul, Asia Centrală, zona indo-gangetică şi Cămpia Chinei Centrale.

Odată cu inventarea scrierii către sfârşitul mileniului IV a. Chr. protoistoria cedează locul istoriei, este momentul în care i-au naştere primele forme de organizare structurală, chiar dacă procesul de sedentarizare era departe de a se fi încheiat, el desfăşurându-se cu variaţii pentru încă câteva milenii în această arie. Două imense rezervoare de populaţii nomade vor exercita o presiune constantă asupra primelor state ale lumii vechi a Orientului, acestea erau situate în regiunea de stepă care mărgineşte la vest, la nord şi la est deşertul siro-arabic, la frontierele Semilunei Roditoare, iar

pe de altă parte în vastele câmpii eurasiatice, de la nordul Mării Negre, a Mării Caspice şi a Munţilor Elbruz.

Cele dintâi comunităţi sedentarizate aparţin unor rase diferite, ele nu pot fi atribuite nici semiţilor şi nici indo-europenilor. Aceste prime populaţii sunt împărţite de specialişti în două grupe, în funcţie de localizare: asianicii pentru Asia Occidentală şi mediteraneenii pentru ţărmurile Mediteranei.

Asianicii: din acest grup fac parte sumerienii creatorii primei civilizaţii de tip urban în Mesopotamia.

Aceştia s-ar fi infiltrat în zona la mijlocul mileniului IV a. Chr., i-au supus pe alogeni (probabil creatorii culturii El Obeid).

Protoelamiţii s-au stabilit în sud-vestul Iranului şi au dat naştere unei civilizaţii de tip urban, cunoscută mai ales datorită capitalei lor aflate la Susa.

Hurriţii, originari probabil din nord-vestul Iranului, vorbeau o limbă de tip aglutinant, cel mai cunoscut stat întemeiat de aceştia este Imperiul Mianni, ai căror suverani erau de origine ariană. Statul Mitanni a fost distrus de regele asirian Suppiluliuma I în jurul anilor 1375/1370.

Kassiţii, s-au infiltrat din zona Munţilor Zagros, în mileniul II a. Chr., s-au aşezat în Mesopotamia unde au fost asimilaţi de către babilonieini. Între raidul devastator al hittiţilor din 1594 a. Chr., asupra Babilonului şi până în momentul cuceririi elamite din 1160 a. Chr., dinastiile Kassite au stăpânit Babilonul.

Mediteraneenii: cea mai cunoscută populaţie aparţinând acestui grup sunt egiptenii, cu menţiunea că este vorba de populaţia din epoca predinastică, pentru că mai apoi pe acest fond să se realizeze o sinteză cu semito-hamiţii. De asemenea acestui grup îi aparţin şi indigenii din Siria şi Palestina, peste care se vor aşeza în mileniul III a. Chr., populaţii de origine semitică.

Pentru Anatolia, limba protohatti corespunde unei populaţii anterioare pătrunderii indo-europenilor, acelaşi lucru se va petrece şi în lumea egeeană, acolo unde fondul preelenic de cuvinte (care se termină în ss, nth, and) aparţine tot unei populaţii de origine mediteraneeană..

Semiţii: habitatul originar al acestora pare să se fi limitat la Peninsula Arabică şi periferia deşertului siro-arabic. Numele semiţilor îşi are originea în Biblie, (Facerea X, …). Urmaşii lui Sem sunt: Aram, Asur, Eber, adică arameii, asirienii şi evreii. La începutul mileniului III a. Chr. se vor contura două grupe distincte: semiţii orientali şi cei occidentali.

Semitţii orientali: akkadienii, vor cucerii Mesopotamia şi vor da naştere în timpul regelui Sargon I, unui prim stat, care avea la bază sinteza sumero-akkadiană.

Semiţii occidentali: amoriţii – populaţie vest-semitică înrudită cu cananeenii – s-au stabilit în decursul mileniului III a. Chr. în Siria şi Palesina, la finele mileniului II a. Chr. vor fi înghiţiţi de valul arameeilor.

Cananeenii vor pune bazele unei înfloritoare civilizaţii urbane în Siria şi Palestian mileniului III a. Chr., sunt urmaşii fenicienilor.

Arameii sunt semnalaţi la sfârşitul mileniului II a. Chr., pe Eufrat, în Babilonia, vor întemeia mai multe principate în Siria, Hama, Damasc, la începutul secolului IX a. Chr..

Caldeenii se vor infiltra în Mesopotamia, la începutul mileniului I a. Chr., vor fi întemeietorii Imperiului Neobabilonian, fondat de Nabopalassar (625-605 a. Chr.).

Indo-europenii: de mai bine de două secole lingviştii şi arheologii încearcă să propună ipoteze cu privire la originea acestor populaţii. Principalele ipoteze ale originii acestora sunt: spaţiul Europei centrale şi nordice, stepele eurasiatice din nordul Mării Negre, a Caucazului şi Mării Caspice. Încă înainte de mijlocul mileniului III a. Chr. populaţii indo-europene se aşează în Grecia, în Anatolia şi la nordul Dunării. Cuceritorii, hitiţii, aparţineau uneia dintre cele două familii lingvistice, şi anume grupului centum, aceştia vor întemeia unul dintre cele mai importante state ale lumii antice.

Arienii, care aparţin celui de-al doilea grup de limbi indo-europene, satem, pătrund în India în al doilea sfert al mileniului II a. Chr., sunt cei care vor organiza şi statul Mitanni.

Iranienii, aparţin grupului satem, aceştia includ pe mezi, perşi şi sciţi. Armenii aparţin tot grupului satem şi nu apar în Orientul Apropiat înainte de secolul VII a. Chr., se vor aşeza în jurul lacului Van, după dispariţia regatului Urartu. La finele mileniului II a. Chr. alte două populaţii vor coloniza o parte a Anatoliei, lidienii şi frigienii, indo-europeni aparţinând de asemenea grupului satem.

EGIPTULCultura şi civilizaţia egipteană se va naşte şi va gravita în jurul văii

Nilului, fluviul care avea să asigure prin revărsările sale mâlul fertil propice agriculturii. De altfel Nilul sau Hapi reprezintă coloana vertebrală a civilizaţiei egiptene, „Fluviul sacru” apare reprezentat în arta egipteană ca o fiinţă androgină, cu sânii lăsaţi şi pântecul fecund, cu braţele încărcate de flori, fructe şi peşte. Termenul de Egipt provine din cuvântul Hut-Ka-Ptah, „Cetatea (sufletului) Ka a (zeului) Ptah”, termenul va ajunge până la noi pe filieră grecească Aigptos. Anticii foloseau pentru ţara lor nume diferite, precum Ta-Kemet „Pământul negru” sau Taui „Cele două pământuri”.

Egiptenii aveau o viziune proprie asupra spaţiului şi timpului, susţinând infinitatea existenţei.

În literatura de specialitate există încă dispute pe tema apariţiei primelor forme organizate de stat, Egiptul sau oraşele stat din Mesopotamia. Indiferent cui aparţine primatul undeva la sfârşitul mileniului IV a. Chr., pe valea Nilului, lua fiinţă statul egiptean sub forma unei monarhii absolute, având în frunte pe Faraon. Faraonul întruchipa divinitatea, în traducere liberă termenul înseamnă „Casă Mare”. Concomitent probabil se dezvoltă scrierea, cunoaştem la acest moment mai multe tipuri de scriere: hieroglifică (cu două tipuri de semne ideograme şi fonograme), hieratică, demotică, cooptă (sistem alfabetic din 24 de litere, preluate din alfabetul grecesc, plus 6 demotice). Ca majoritatea ocupaţiilor, scrierea era aşezată sub autoritatea unui zeu, în acest caz Thot. Scrierea hieroglifică descinde din cea pictografică. Culoarea hieroglifelor avea o semnificaţie magică, albul- puritate, verdele – viaţă (în evul mediu european verdele era culoarea diavolului). Arta: Să nu râzi, să nu plângi, să nu admiri, ci să înţelegi” (Spinoza).

Arta egipteană constituie un complex aparte în vasta lume a Orientului antic, este o artă sacrală, ezoterismul ei se dezleagă prin cunoaşterea ritualurilor magice şi a practicilor religioase. Imobilismul formelor este derivat (ca şi în arta bizantină), din religie. O artă solemnă şi rigidă. Julius Lange identifica în arta egipteană, o tehnică numită frontalitate (echilibrul părţilor), reprezentarea chipului uman este o convenţie impusă de caracterul ei magic şi mistic.

Pictura este un cadru mintal – artistul egiptean pictează ce are în minte, nu ceea ce vede cu adevărat.

Arhitectura egipteană este expresia unei victorii asupra morţii şi a forţelor haosului. „Casele zeilor” – templele. Apără şi ocrotesc divinitatea pe pământ.

Construirea unui templu este precedată de consultarea „Cărţii întemeierii templelor”, scrisă de Imhotep. Primele temple au fost construite în stâncă, cum este cazul celui construit de regina Hatepsepsut. Templul egiptean nu era o clădire destinată rugăciunilor, ci un edificiu care avea ca scop păstrarea permanenţei vieţii cosmice, a existenţei terestre.

Templul figura alegoric lumea noastră pământească în ciclurile vieţii, era însuşi pământul în care trăiau, prin el lumea se păstra neschimbată în decursul vremurilor. Elementele de construcţie a templului sunt simbolice, pilonul evocă un munte în zare, cu două coline, dintre care răsare soarele în zori, simbol al creaţiei veşnic reînnoite. Intrarea în templu era asimilată începutului zilei. Naosul evoca colina primordială, sala hipostilă simboliza

universul egiptean. Exemplu, templele de la Karnak, Luxor, Abydos sau Teba.

O etapa importantă în arhitectura funerară egipteană o reprezintă piramida în trepte a regelui Djoser, aflată la Saqqarah. Termenul de piramidă a fost dat de greci, datorită asemănării acestora cu o prăjitură din făină şi miere, care avea formă asemănătoare şi se numea: pyramis. La egipteni construcţia purta numele de mer.

În Egipt există circa 150 de piramide, dintre acestea ne limităm să le amintim pe cele ale lui Keops, Khephren şi Mikerinos. Piramida ca mormânt al faraonului urma să releve forţa şi puterea de care se bucura defunctul.Religia.

„Egiptenii erau cei mai religioşi dintre toţi oamenii” (Herodot). Principalele detalii privind viaţa spirituală egipteană ne sunt furnizate de

o serie de izvoare antice precum: Textele Piramidelor (2500-2300 a. Chr.), Textele Sarcofagelor (2300-2000 a. Chr.), de Cartea Morţilor (circa 1500 a. Chr), dar şi de numeroasele descoperiri arheologice, care întregesc viziunea specialiştilor despre universul religios egiptean. În acest context cercetătorii considerau religia egipteană fetişism sau totemism, expresie a filosofiei vieţii.

Întemeierea statului a echivalat cu o adevărată cosmogonie, faraonul - zeu întrupat, instaura o nouă civilizaţie, el era nemuritor, decesul său nu însemna decât ridicarea la cer. Fiecare sanctuar închinat unei zeităţi era considerat centru al lumii, locul unde începuse creaţia. Acest spaţiu purta şi numele de „Oul Primordial”, cel care conţinea „Pasărea Lumii” sau „Lotusul” care purta Soarele copil, Şarpele primitiv – Zeul Atum.

Teogonia şi cosmogonia sunt efectuate de către puterea creatoare a gândirii şi a cuvântului unui singur zeu.

La Hermopolis, teologii elaboraseră o doctrină religioasă în jurul Ogdoadei, grup de opt zei, cărora li s-a adăugat Ptah.

Conform acestei doctrine, din Lacul primordial a răsărit un Lotus, din acesta a ieşit copilul sacro-sant, zămislit de Ogdoadă.

Spre deosebire de Hermopolis, la Memphis, teologii considerau că zeul Ptah crease prin spirit – „inima sa” şi verb - „limba sa”, el era cel care îi crease şi pe zei. „ Am luat naştere ca Keprer. Numai după mine au luat naştere cei care sunt născuţi. Toate fiinţele s-au născut abia după mine. Sunt multe fiinţe care au ieşit din gura mea, pe când încă nu era cer, pe când încă nu era pământ, când şerpii şi viermii nu fuseseră încă făcuţi în locul acesta, iar eu porunceam acestor (fiinţe) ce trăiau în trândăvie în apele veşnice.

Nu am găsit un loc unde să mă fi putut aşeza. Atunci am zămislit o dorinţă în inima mea, am lăsat să ţâşnească din mine temeiuri noi şi am creat toate fiinţele când încă eram cu desăvârşire singur, înainte de a-l fi scuipat afară pe Shu, înainte de a o fi scuipat afară pe Tefnut, când nu era încă nimeni împreună cu mine. Am făurit temeiurile în inima mea şi au luat naştere multe chipuri de fiinţe în fiinţele de copii şi în fiinţe ale copiilor acestora. Am lăsat sămânţa mea să cadă în mâna mea, şi am împroşcat chiar în gura mea şi apoi l-am scuipat afară pe Shu şi am scuipat-o pe Tefnut. (…) Când mi-am împreunat mădularele, am plâns deasupra lor şi în chipul acesta au luat naştere oamenii, din lacrimile care au ţâşnit din ochiul meu. (…) Shu şi Tefnut au zămislit pe Geb şi pe Nut, iar Geb şi Nut au zămislit pe Osiris, pe Horus, cel având amândoi ochii în frunte, pe Seth, pe Isis şi pe Nephtys, unul după altul (…). Magul conjurând este duhul virtuţilor magice, trimise de mine întru stârpirea duşmanilor mei prin descântece.” (Cartea dragonului Apophis, papirusul Bremmer-Rhind, în V. Kernbach, Miturile esenţiale, Bucureşti, 1978).

Preoţimea va juca un rol tot mai important în statul egiptean, deţinând mari suprafeţe agricole, în mileniul I a. Chr. marii preoţi ai lui Amon devin inclusiv faraoni. Faraonul era proclamat zeu viu – ideologie religioasă apărută încă din perioada predinastică.

Manifestările esenţiale ale civilizaţiei egiptene sunt legate pretutindeni de religie. Artele plastice intervin în viaţa egiptenilor în scopuri magice şi de cult.

Arhitectura este subordonată scopurilor religioase, pentru că atât templele, piramidele cât şi obeliscurile au un rol sacru. Statuile, basoreliefurile, picturile erau destinate să asigure decedatului corp. Literatura egipteană este la rândul ei magică, religioasă, mistică. Medicina, matematica sau geografia aveau tot rol religios servind mortului în viaţa de dincolo.

Panteonul egiptean este format atât din zei zoomorfi cât şi antropomorfi, astfel majoritatea numelor de zei sunt traductibile, fiind o caracteristică a naturii lor sau o funcţiune a lor. Numele real al zeului Ra este ascuns, fiind considerat chiar periculos în anumite texte vechi. Avem de-a face cu aceiaşi interdicţie în a pronunţa numele divinităţii supreme ca şi la evrei în cazul lui Jahve. Zeii egipteni trăiesc asemenea oamenilor, ei au vieţuit înaintea faraonilor în Egipt.

Treptat zeii egipteni se specializează, devin stăpâni ai unei activităţi aparte, ca şi marea preoţime. Credinţa primordială în existenţa unei puteri universale creatoare inclusiv a zeilor va permite religiei egiptene apropierea de monoteism şi de ideea de mântuire. „Zeul acestei ţări este soarele care se

află la orizont, dar chipurile sale se află pe pământ.” după cum reiese din unul din textele sapienţale vechi.

Reforma religioasă temporară a lui Amenofis IV se va dovedi contrară nu atât concepţiei religioase egiptene cât marilor preoţi şi oligarhiei economice şi politice instituite de aceştia. Mutarea capitalei la Tell el-Amarna (Akhetaton – Orizontul lui Aton) însemna o lovitură dată marii preoţimi de la Teba, Heliopolis, Memfis. O astfel de reformă religioasă îi este atribuită şi lui Moise, literatura de specialitate încearcă să găsească o legătură între cele două.

Pantheonul egiptean. Panteonul reprezintă un templu consacrat cinstirii tuturor zeilor unui

popor.Conform teologiei egiptene, reprezentarea zeilor poate fi de două

feluri: statuară sau sub forma unor animale. De aceea, adorarea animalelor este o primă formă de manifestare religioasă. De exemplu, vacile erau sacre în templele zeiţei Hathor; pisicile pentru zeiţa Bastedt. Erau consacrate, de asemenea, ceremoniile de întronare ale unor animale ce corespundeau în opinia preoţilor cu animale ce purtau semnele divine.

MESOPOTAMIAPentru prima dată termenul de Mesopotamia a fost utilizat de către

istoricul Arian, în lucrarea Anabasis. Denumirea este de origine grecească şi desemnează Ţinutul dintre cele două fluvii, Tigru şi Eufrat.

Acest spaţiu geografic se desfăşoară astăzi în spaţiul statelor: Irak, Siria şi Turcia. Regiunea dintre actualul oraş Bagdad şi Golful Persic, purta în antichitate numele de Kenger - Sumer – pământ cultivat, iar regiunea de la nord, purta denumirea de Kiuri - Akkad. Istoriografia utilizează şi alţi doi termeni pentru acest spaţiu: Babbilonia pentru Akkad şi Assiria pentru bazinul Tigrului până la confluenţa acestuia cu Micul Zab.

Câmpia Mesopotamiei este înconjurată la nord şi est de Munţii Armeniei şi Iranului, la apus de stepa siriană şi deşerturile Arabiei, iar la sud de Golful Persic.

Pentru prima dată termenul de Mesopotamia a fost utilizat de către istoricul Arian, în lucrarea Anabasis. Denumirea este de origine grecească şi desemnează Ţinutul dintre cele două fluvii, Tigru şi Eufrat.

Acest spaţiu geografic se desfăşoară astăzi în spaţiul statelor: Irak, Siria şi Turcia. Regiunea dintre actualul oraş Bagdad şi Golful Persic, purta în antichitate numele de Kenger - Sumer – pământ cultivat, iar regiunea de la nord, purta denumirea de Kiuri - Akkad. Istoriografia utilizează şi alţi doi termeni pentru acest spaţiu: Babbilonia pentru Akkad şi Assiria pentru bazinul Tigrului până la confluenţa acestuia cu Micul Zab.

Câmpia Mesopotamiei este înconjurată la nord şi est de Munţii Armeniei şi Iranului, la apus de stepa siriană şi deşerturile Arabiei, iar la sud de Golful Persic.

De asemenea printre alte izvoare amintim: Listele regale babiloniene, Cronica babiloniană, Epopeea lui Gilgameş, Enuma Elish, arhivele descoperite la Mari, numeroasele cercetări arheologice din oraşele mesopotamiene.

La începutul mileniului III a. Chr., apar oraşele-stat, conduse de aristocraţie. Prima suprastructură de acest gen este Eridu, urmat de Ur, Lagaş, Umma, Uruk, Suruppak, Nipur, Kiş, Sippar, Mari.

Dintre cele mai vechi oraşe întemeiate de semiţi se numără, Akkadul, viitoarea capitală a primului stat unificat al ţinutului dintre cele două fluvii, Isin şi Babilonul spre mijlocul mileniului III a. Chr..

Datorită particularităţilor geografice, comunităţile rurale din sud se vor fi transformat în oraşe-stat (aşa a stat situaţia şi în cazul polisului grecesc), ceea ce la va permite să înglobeze un vast teritoriu din imediata vecinătate. Scrierea – primele descoperiri arheologice făcute la Uruk au evidenţiat existenţa unei forme incipiente de scriere picto-ideografică încă din mileniul IV a. Chr.. Cu ajutorul acestui sistem erau redate cu preponderenţă operaţiuni de calcul, nume de persoane, animale, obiecte. La începutul mileniului III a. Chr. se va generaliza un nou sistem de scriere cunoscut sub denumirea de scriere cuneiformă, datorită formei de bază a elementelor.

Scrierea sumeriană era una predominant ideografică, utilizând ideogramele determinative – aşezate la începutul sau la sfârşitul cuvintelor, pentru a lămurii valoarea fonetică – şi semnele fonetice silabice. Scrierea cuneiformă, inventată de sumerieni s-a menţinut atât sub akkadieni, babilonieni, assirieni cât şi la perşi sau hittiţi.

O mare parte a tăbliţelor descoperite în Lagaş, Umma, Ur, Mari scrise cu caractere cuneiforme au permis lămurirea a numeroase aspecte ale istoriei mesopotamiene.

Scrierea clasică cuneiformă cuprindea circa 550 de semne, formate din 14 elemente de bază.

Arta şi arhitectura.Civilizaţia mesopotamiană în ansamblu este produsul unui fenomen

sincretic, cu toate acestea originalitatea este vizibilă în plan urbanistic, arhitectural şi artistic.Datorită materialului folosit, lutul, uşor deteriorabil, majoritatea clădirilor şi a aspectelor arhitecturale au fost distruse. Până la Sargon I, chirpiciul era

folosit cu preponderenţă în construcţii, odată cu domnia acestuia se foloseşte pe scară tot mai largă, cărămida arsă, iar ca liant bitumul.

Arhitectura monumentală se subîmparte în: edificii religioase (temple) şi laice (palate).

La rândul lor în cadrul edificiile religioase – templelor avem de-a face cu două tipuri:

A. în trepte (Ziguratul), dedicat divinităţilor protectoare ale oraşelor. Cel mai vechi astfel de zigurat este cel de la Uruk. Acesta se compunea dintr-un edificiu central cu cella, altar şi nişe pentru statuile zeilor, o curte cu un altar şi bazin cu apă, clădiri anexe (arhive, depozite, ateliere, locuinţe).

B. templul scund extins pe orizontală, desfăşurat ca suprafaţă asemenea ziguratului.

Palatele, cea mai cunoscută astfel de construcţie se află la Mari (împodobit cu frescă, mozaic, statui de zei şi regi), nu mai puţin importante sunt şi palatele de la Ninive, Kish, Qalakh.Arhitectura funerară – mormintele sunt construite din cărămidă, mai rar piatră, au formă plană, în anumite cazuri plafonul este boltit sau sub formă de cupolă, cum este cazul la Ur, Assur, Nippur.

Ca şi în cazul artei egiptene caracteristica de bază este monumentalitatea, arta slujind scopurilor religioase.

Creaţia sculpturală înfăţişează corpul uman, care este lucrat cu grijă în partea superioară şi redat schematic în rest. Avem de-a face cu reprezentări statice în cazul corpurilor umane, în cazul animalelor: lei, tauri, animale fantastice acestea sunt redate realist, în mişcare.Religia

Comparativ cu Egiptul sau cu alte civilizaţii antice clasice, în Mesopotamia nu avem de-a face cu un Pantheon, ci cu divinităţi locale.

Zeităţile au trăsături antropomorfe, fiecare aşezare sau oraş venera o divinitate proprie, totodată majoritatea zeilor beneficiau de un tată, o mamă, fraţi şi surori.

Majoritatea zeităţilor assiro-babilonieine sunt antropomorfe, excepţie fac zeiţa Işthar – sub formă de vacă şi zeul Marduk descris ca având patru ochi şi patru urechi. O analogie interesantă cu zeul roman Ianus, o regăsim în reprezentarea zeiţei Tiamat, care avea două feţe (deosebirea una din feţe era feminină, cealaltă masculină, de asemenea atribuţiile celor doi diferă).

Sunt cunoscute fragmente din miturile sumeriene privitoare la potop, creaţia lumii – Epopeea lui Gilgameş, Enuma Elish, Coborârea zeiţei Isthar în Infern.

CRONOLOGIE:

Protoistoria Mesopotamiei a fost împărţită în şase mari perioade: 1. Perioada Hassuna (5800-5500 a. Chr.), denumirea provine după numele unei localităţi aflate la sud de oraşul Mosul. Descoperiri mai importante s-au făcut şi la Umm Dabaghyai şi Yarim Tepe.2. Perioada Samarra (5600-5000 a. Chr.), descoperiri făcute în localitatea cu acelaşi nume de pe Tigrul mijlociu.3. Tell Halaf (5500-4500 a. Chr.), nume dat acestei perioade după descoperirile făcute pe o colină care domină Khaburul în apropierea frontierei turco-siriene. Cercetări s-au mai făcut şi la Ninive, Karkemish şi Shamra.4. Perioada El Obeid (5000-3750 a. Chr.), numită astfel după un tell aflat în apropierea oraşului Ur. Alte aşezări cercetate la Eridu, Tepe Gawra, Ninive, Shagar Bazar.5. Uruk (3750-3100 a. Chr.), corespunde momentului apariţiei sumerienilor. - sunt ridicate templele de la Eridu şi Uruk.6. Perioada Djemet-Nasr (3300-2900 a. Chr.), corespunde ultimei faze a predinasticului.- apar primele oraşe-stat în Sumer.

I. SUMERUL

- Primele informaţii despre civilizaţia mesopotamiană provin din operele lui Herodot, Strabon şi Berosos.- cele mai importante oraşe din Sumer au fost: Eridu, Ur, Lagaş, Umma, Nippur, Kiş, Babilon, Mari.1. Dinasticul timpriu I (2800-2700 a. Chr.).-evenimentul central al perioadei este Potopul.- straturile arheologice de la Ur, Kiş, Suruppak păstrează urmele unor puternice inundaţii.- Dinastia din Kiş unifică pentru prima dată Sumerul.2. Dinasticul timpuriu II (2700-2550 a. Chr.).- Dinastia din Ur paralelă cu Dinastia din Lagaş.- Ur-Nanşe suveran în Lagaş şi Mesannepadda în Ur.- primele conflicte între Kiş şi Elam.- regele din Uruk pune capăt dominaţiei oraşului Kiş.- Ghilgameş construieşte celebrele ziduri ale Urukului şi restaurează templul de la Nippur.3. Dinasticul timpuriu III (2550-2334 a. Chr.).- tăbliţele descoperite la Suruppak, Lagaş, Nippur, Ur, Kiş, Adab, Mari constituie principalele izvoare pentru această epocă.- cimitirele regale se remarcă prin înmormântări comune: regele şi regina însoţiţi de un număr foarte mare de slujitori (vezi şi moartea lui Ghilgameş).- se remarcă dinastia din Lagaş, în timpul regelui Ur-Nanşe.- apogeul acestui oraş în timpul regelui Eanatum (2454-2425 a. Chr.). - Eanatum obţine importante victorii contra oraşelor Uruk, Ur, Umma, acestea sunt amintite în celebra Stela Vulturilor.- urmaşul său Entemena face pace cu Urukul.- regele Urukagina (2351-2342 a. Chr.) din Lagaş înfăptuieşte ample reforme sociale.

- diansticul timpuriu se încheie cu domnia lui Lugalzaggisi regele din Umma, care supune oraşele Ur şi Uruk. - mută capitala la Uruk şi în 2350 a. Chr. se intituleaza rege al Sumerului.

II. AKKADUL.- Sarrukin I sau Sargon I (2334-2279 a. Chr.), de origine semitică.- îl învinge pe Lugalzaggisi şi cucereşte Sumerul.- numele de Sarrukin se traduce prin „regele legitim”.- crează o armată permanentă de 5400 de soldaţi.- supune oraşele Uruk, Ur. Lagaş, Umma, Mari.- la tron îi urmează fiul său Rimus (2278-2270 a. Chr.).- Manistusu (2269-2255 a. Chr.), este fiul mai mare al lui Sarrukin.- ultimul mare rege akkadian este Naram-Sin (2254-2218 a. Chr.), acesta se va intitula „rege al celor patru puncte cardianel”.- în răsărit ajunge să controleze Susa, iar în apus până aproape de ţărmul mediteraneean.- după 2217 a. Chr. urmează o perioadă de decădere datorată şi invaziei gutiilor.

III. GUTII- cuceresc Akkadul.- conform izvoarelor au existat 21 de regi, care au domnit 91 de ani.- oraşele se vor dezvolta autonom, Dinastia din Lagaş va prospera sub Gudea. - Utuhegal (2123-2113 a. Chr.) din Uruk se va revolta contra gutiilor.

IV. A III-a DINASTIE DIN UR.- are loc renaşterea sumeriană.- suveranii, începând cu Ur-Nanşe (2112-2095 a. Chr. ) se intitulează regi ai Akkadului şi Sumerului.- sunt restaurate templele din Ur, Uruk, Larsa şi Nippur.- Şulgi (2094-2047a. Chr.) este cel mai important rege al dinastiei, cucereşte întreaga Mesopotamie şi se intitulează „rege al celor patru ţinuturi”. - datorită atacurilor amoriţilor şi elamiţilor Urul se prăbuşeşte.- ultimul rege Ibisin va fi capturat de elamiţi

V. PERIOADA ISIN-LARSA.- fondatorul dinastiei din Isin este Isbi-erra , acesta este urmat de Su-ilisu (1984-1975 a. Chr.) şi de Iddin-dagan.- cel mai importnat suveran din Isin este Lipit-Iştar (1934-1924 a. Chr.),care iniţiază un prim cod de legi şi intră în conflict cu amoriţii.- începe dominaţia oraşului Larsa, apogeul în timpul regelui Gungunum, care cucereşte oraşul Ur.- ultimul rege din Larsa este Rim-Sin (1822-1763 a. Chr.), „rege al Akkadului şi Sumerului”, învinge coaliţia oraşelor Isin, Babilon şi Uruk.- în cele din urmă oraşul cade sub presiunea amorită.

VI. REGATUL VECHIULUI BABILON

- Hammurabi (1792-1750 a. Chr.).- va unifica Mesopotamia.- dinastia amorită înglobează Subartu, Elamul, Mari, Larsa.- se va alia cu Rim-Sin, regele Larsei.- cucereşte oraşul Mari, condus de fostul său aliat Zimirlim.- Codul lui Hammurabi, scris spre sfârşitul domniei, reglementează în mare parte diferendele sociale.- „rege al Sumerului şi Akkadului şi al celor patru părţi ale lumii”.- zeul Marduk devine divinitatea princiaplă a panteonului babilonian.- Samsuiluna este fiul şi succesorul lui Hammurabi, se va confrunta cu atacurile kasiţilor.- ultimul suveran al Babilonului a fost Samsuditana.- în 1595 a. Chr. Babilonul este cucerit de Mursil I, regele hittit.- din 1518 a. Chr., Babilonul va fi sub stăpânire kasită..- regele assirian Tukulti-Ninurta, îi va alunga pe kasiţi pentru o scurtă perioadă şi va cucerii Babilonul în 1235 a. Chr..- Babilonul revine sub dominaţie kasită până în 1157 a. Chr., când elamiţii îi înlătură definitiv. - tronul Babilonului va fi ocupat de Nabucodonosor I, cel care organizează şi campanii în Elam.- încep să pătrundă în zonă triburile arameice.

VII. ASSIRIA- regele assirian Assur-uballit (1363-1328 a. Chr.) va emancipa statul de sub dominaţia regatului Mitanni.- numele său se traduce prin „ divinitatea Assur a fost reînviată”.- în 1345 a. Chr. cucereşte Babilonul.- regatul assirian este un stat militar.- regele Salmanasar I (1274-1244), întreprinde campanii militare în nord contra principatelor hurite, pentru împărţirea regatului Mitanni.- în timpul succesorului său Tukulti-Ninurta (1244-1207 a. Chr.), regatul assirian atinge apogeul- ultimul mare suveran al regatului de mijloc assirian a fost Tiglatpalasar I (1115-1076 a. Chr.), respinge atacurile triburilor frigiene (muşki), supune întreaga Mesopotamie. - pătrunderea triburilor arameice duce la decăderea statului assirian.- regatul neo-assirian debutează cu domnia regelui Assurnasirapal II (884- 859 a. Chr.).- foloseşte pentru prima dată în istoria Assirie trupe de cavalerie, atinge ţărmul mediteranean.- Salmanasar III (858-824 a. Chr.), urmaşul său întreprinde nu mai puţin de 32 de expediţii militare în cei 35 de ani de domnie.- organizează campanii contra Damascului, Israelului şi pentru prima dată apar în izvoare triburile mezilor în Iran.- între 811-806 a. Chr. regina Sammuramat asigură regenţa, aceasta este identificată în istoriografie sub numele de Semiramida, creatorea grădinilor suspendate din Babilon.- Tiglatpalasar III (747-727 a. Chr.), inaugurează epoca de maximă înflorire a regatului assirian.

- este creatorul armatei permanente asiriene formată din1. Garda regală2. Corpul ofiţerilor de carieră3. Corpul de aprovizionare al armatei4. Infanteria5. Carele de luptă, din ce în ce mai grele6. Cavaleria7. Corpul de geniu al armatei8. Serviciu de pontonieri- garda regală era echipată cu sabie, lance, scut şi armură.- corpul ofiţerilor de carieră beneficiau de un echipament compus din arcuri, praştii, scuturi rotunde, pumnal.- foloseau berbecii şi turnurile de asediu pe rampe de pământ pentru distrugerea zidurilor.- practica sistemul deportărilor în masă, oamenii din zonele cucerite sunt transportaţi în alte zone.- micşorează suprafaţa unei provincii asiriene, micşorând astfel puterea guvernatorului.- în timpul regelui Sargon II (721-705 a. Chr.), Israelul este desfinţat şi transformat în provincie.- în 689 a. Chr. regele assirian Sennaherib distruge Babilonul- urmaşul său Asarhaddon va cucerii în 671 a. Chr. Egiptul, apogeul expansiunii teritoriale assiriene.- cucereşte Egiptul, în 663 a. Chr., nimiceşte Theba.- în 665 a. Chr. începe războiul cu Elamul, cucereşte Susa în 639 a. Chr..- fiul acestuia Assurbanipal II va organiza celebra bibliotecă de la Ninive cu peste 20 000 de tăbliţe. - bătălia de la Karkemiş, din 605 a. Chr., între armatele assiro-egiptene şi coaliţia medo-babiloniană duce la dispariţa regatlui assirian.

VIII. REGATUL NOULUI BABILON- principele chaldean Nabopalasar cucereşte oraşul Uruk şi se proclamă rege al Babilonului, în anul 625 a. Chr.. - fiul său regele Nabucodonosor II (605-562 a. Chr.) luptă alături de mezi la Karkemiş învingând Assiria şi punând bazele noului Imperiu al Babilonului.- ocupă Ierusalimul în anul 597 a. Chr.. - ultimul suveran chaldean al babilonului Nabonide (555-538 a. Chr.) este înfrânt de regele persan Cyrus II, babilonul fiind transformat în provincie în anul 538 a. Chr..

Bibliografie

1. C. A. Bărbulescu, Scurtă istorie a Orientului antic, Piteşti, 20042. Claire Lalouette, Civilizaţia Egiptului antic, vol. I-II, Bucureşti, 1988, p. 20-129, 144-260/ p. 42-110, 125-131, 150-187, 190-223.

3. V. I. Avdiev, Istoria Orientului antic, Bucureşti, 1958, p. 83-187, 292-303.4. Jean Deshayes, Civilizaţiile vechiului Orient, vol. I-III, Bucureşti, 1976, p. 115-125. 5. Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, Chişinău, 1992, vol I, p. 88-118.6. Victor Kernbach, Miturile esenţiale, Bucureşti, 1978, p. 41-46, 15-129, 163-172, 298. 7. Cartea egipteană a morţilor, Arad, 1993.8. LAROUSSE. Dicţionar de civilizaţie egipteană, Bucureşti, 2001.9. Etienne Drioton, Pierre du Bourguet, Arta faraonilor, vol. I-II, Bucureşti, 1972. 10. Sabatino Moscati, Vechi Imperii ale Orientului, Bucureşti, 1976, p. 30-42. 11. Miron Ciho, Istoria Orientului antic, Bucureşti, 1999, p. 7-129.12. Jean Capart, G. Contenau, Histoire de l’Orient ancien. L’Egypt des pharaons, Paris, 1936.13.D. E. Derry – The Dynastic Race in Egypt, în JEA, 42, 1956, p. 80-85.14.A. F. Hassan – The Origin of the Egyptian Civilization: A Working Model, în ASAE, 65, 1983, p. 135-148.15. A. Gardiner – Egypt of the Pharaons. An Introduction, Oxford, 1961, p. 46-71.16. Samuel Kramer, Istoria începe în Sumer, Bucureşti, 1962. 17. Cambridge Ancient History. III. The Assyrian Empire, Cambridge, 1970.18. A. Parrot, Archeologie mesopotamienne, vol. I-II, Paris, 1946-63.19. G. Roux , La Mesopotamie, Paris, 1985.20. Gordon Childe, De la preistorie la istorie, Bucureşti, 1967, p. 93-112.

SeminarCivilizaţia egipteană, mesopotamiană, ebraică, feniciană

Mitul creaţiei universului în varianta teologică heliopolitană.

„De rostit: Când stăpânul Universului s-a ridicat, el a spus: „am luat naştere ca Keprer. Numai după mine au luat naştere cei care sunt născuţi. Toate fiinţele s-au născut abia după mine. Sunt multe fiinţele care au ieşit din gura mea, pe când încă nu era cer, pe când încă nu era pământ, când şerpii şi viermii nu fuseseră încă facuţi în locul acesta, iar eu porunceam acestor [fiinţe] ce trăiau în trândăvie în apele veşnice.Nu am găsit un loc unde să mă fi putut aşeza. Atunci am zămislit o dorinţă în inima mea, am lăsat să ţâşnească [din mine] temeiuri noi şi am creat toate fiinţele când încă eram cu desăvârşire singur, înainte de a-l fi scuipat (afară) pe Shu, înainte de a o fi scuipat afară

pe Tefnut, când nu era încă nimeni împreună cu mine. Am făurit temeiurile în inima mea şi au luat naştere multe chipuri de fiinţe în fiinţele de copii şi în fiinţe ale copiilor acestora. Am lăsat sămânţa mea să cadă în mâna mea, după ce m-am îmbrăţisat cu umbra mea; şi am împroşcat [sămânţa mea] chiar în gura mea şi apoi l-am scuipat (afară) pe Shu şi am scuipat-o (afară) pe Tefnut. Tatăl meu Nun i-a trimis departe de aici, iar ochiul meu [a rătăcit] după dânşii până către cele doua margini, după ce ei m-au părăsit.Când am luat naştere, numai eu singur eram zeul, şi noi eram trei zei atunci când m-am statornicit pe pământul acesta. Shu şi Tefnut au scos strigăte de bucurie în apele veşnice unde se aflau şi [venind] mi-au adus cu ei ochiul meu. Când mi-am împreunat mădularele, am plâns deasupra lor şi în chipul acesta au luat naştere oamenii, din lacrimile care au ţâşnit din ochiul meu. Dar ochiul meu s-a umplut de mânie împotriva mea atunci când s-a înapoiat şi a văzut că pusesem altul în locul lui. Eu l-am împodobit însă cu lumina şi l-am înălţat punându-l pe fruntea mea; după ce el a ajuns [astfel] suveranul acestei ţări întregi,mânia căzu dintr-însul [şi se rostogoli] la rădăcinile plantelor, căci îi dădusem înapoi ceea ce i se răpise. Şi am făcut rădăcinile să crească şi am făurit toate versurile şi tot ceea ce s-a născut din ele.Shu şi Tefnut au zămislit pe [Geb] şi pe Nut, iar Geb şi Nut au zămislit pe User (Osiris), pe Hro (Horus) cel având amândoi ochii în frunte, pe Suteh (Seth), pe Eset (Isis) şi pe Nebthet (Nephthys), unul după altul; iar copiii lor sunt de atunci mulţi la număr în ţara aceasta.” (Cartea dragonului Apophis, papirusul Bremmer-Rhind, în Victor Kernbach, Miturile esenţiale, Bucureşti, 1978)

Mitul creaţiei universului în variantă mesopotamiană. „Când sus cerul nu era [încă] numit, când jos pământul nu avea nume, iar Apsu cel dintru început, din care se vor naşte zeii, şi născătoarea Tiamat care îi va zămisli pe toţi, îşi amestecau în una singură toate apele lor, când păşunile nu erau înţesate, nici desişuri de trestii nu se zăreau, atunci când încă nici unul dintre zei nu se ivise, nici nu era numit cu vreun nume, nici înzestrat cu vreo ursită, din sânul acestora au fost zeii creaţi. Lahmu, Lahmu, s-au ivit. Ei cei dintâi au avut nume. (…) În acest sanctuar al destinelor, în sfântul locaş al chipurilor dintru început, cel înţelept între înţelepţi, cel mai învăţat dintre zei, Domnul – fu zămislit: în sânul lui apsu se născu Marduk, din sânul preacuratei apsu se născu Marduk. Ea, părintele său, îl zămislise şi Damkina, muma sa, de la el l-a născut. (…) (Marduk) făuri sălaşe [cereşti] pentru zeii mari, puse în locurile cuvenite stelele, chipurile lor [astrale], în perechi gemene. El statornici anul, îi mărgini hotarele şi pentru fiecare dintre cele douăsprezece luni aşeză câte trei stele. După ce a hotărât durata anului, el întemeie locaşul stelei polare, spre a hotărnici legăturile dintre stele, aşa ca nici una din ele să nu facă greşeli şi să nu fie fără băgare de seamă, iar în preajma acestei [stele polare] aşează locaşurile lui Enlil şi lui Ea. El deschise porţi din două laturi cerului, puse acolo zăvoare puternice, în dreapta şi în stânga. În pântecul Tamatei, el arcui înălţimile cerului. Îl puse pe Nannar să strălucească (acolo) şi îi încredinţă noaptea. Îl hărăzi (să fie) giuvaierul nopţii, ca să numere zilele pe care în fiece lună, fără sfârşit, va avea să le însemne cu discul său: „Când începutul lunii se înălţa peste ţară, tu îţi vei arăta cornul strălucind ca să numeri şase zile; în ziua a şaptea discul tău să fie jumătate, încât a cincisprezecea zi să fie semnul de cumpănă al miezului fiecărei luni;

apoi, când Soarele te va privi din temelia cerului, sa te subţiezi şi să descreşti cu măsura îndărăt; în ziua când te faci nevăzut, apropie-te de calea Soarelui; cu el [sorocul] zilei a treizecea să însemne o cumpănă nouă” (lacuna). (…) Marduk, auzind chemarea zeilor, hotărî să făurească o lucrare frumoasă. Cu glas tare el îi vorbeşte lui Ea şi îi spune ceea ce îşi zisese în sine: „Vreau să fac o reţea de sânge, să întocmesc un schelet de oase şi să înalţ o fiinţă omenească al cărei nume să fie acela de Om! Vreau să plăsmuiesc [această] făptură omenească, [acest] Om, pentru ca, având el povara slujirii zeilor, aceştia să se afle în pace. Tot astfel, vreau să îmbunătăţesc rânduiala zeilor şi, cinstiţi deopotrivă, ei să fie despărţiţi în două tagme!” Răspunzându-i, Ea, rosti acele cuvinte şi, cu privire la domolirea zeilor, îi mărturisi acest gând: „Să fie jertfit unul singur din zei, să fie nimicit [numai] el, spre a se întemeia omenirea! Unească-se deci marii zei, iar vinovatul să fie jertfit, ca să rămână în fiinţă ceilalţi!” (…).(poemul mesopotamian Enuma elish – Când sus, în Victor Kernbach, Miturile esenţiale, Bucureşti, 1978)

2. Articole din Codul lui Hammurabi

Art. 1 – Dacă cineva a învinovăţit pe altul, acuzându-l de crimă, dar nu poate dovedi atunci acuzatorul să fie dat morţii;Art. 2 – Dacă a acuzat pe un altul de vrăjitorie dar n-a putut dovedi, atunci cel învinovăţit de vrăjitorie (este vorba de magia neagră şi nu de cea albă practicată de preoţi) să meargă la un râu şi să se arunce în el. Dacă râul l-a înecat atunci acuzatorul să-i ia casa. Dacă râul a arătat că acuzatul este nevinovat, lăsându-l teafăr, atunci acuzatorul de vrăjitorie să fie dat morţii, iar cel care s-a aruncat în râu să ia averea acuzatorului. (Proba aceasta a ordaliei prin apă, dacă este făcută fără ca cel acuzat să fie legat când e aruncat în apă nu dovedeşte decât dacă ştia să înoate sau nu, căci nu se prevede că cel acuzat să fie legat, nici cât timp va trebui să stea sub apă);Art. 3 – Dacă cineva s-a prezentat la un proces cu un martor fals şi acesta n-a putut să-şi probeze declaraţia făcută, el va fi ucis dacă procesul era un proces de condamnare la moarte;Art. 4 – Dacă se prezintă însă într-un proces referitor la cereale sau argint, atunci el suportă pedeapsa procesului în cauză.Art. 5 – Dacă un judecător a pronunţat o sentinţă şi a dat o hotărâre ce are puterea unui act, dar după aceea îşi schimbă părerea, acel judecător care s-a convins ca sentinţa pe care a dat-o trebuie să o schimbe, va restitui îndoit daunele procesului în cauză şi va trebui să părăsească scaunul pe care îl deţine în corpul judecătoresc şi nu va mai lua parte la procese, cu ceilalţi judecători;Art. 6 – Dacă cineva a furat ceea ce aparţine divinităţii şi palatului, acel om va fi ucis, iar cel care va primi din mâna lui lucrurile furate va fi spânzurat;Art. 7 – Dacă cineva a cumpărat sau a primit în păstrare fie argint, fie aur, sclav ori sclavă, bou ori oaie, asin sau altceva, din mâna unui născut liber sau unui sclav, însă fără martori sau acte, acela va fi considerat hoţ şi va fi omorât;

Art. 8 – Dacă un om a furat un bou sau o oaie sau un asin sau un porc, sau o barcă şi dacă ceea ce a furat aparţine divinităţii sau palatului va restitui întreizecit. Dacă este proprietatea unui muskenu (categorie socială intermediară între sclavi şi oameni liberi cu drepturi depline) atunci va restitui înzecit. Dacă hoţul nu poate restitui nimic va fi omorât (articolele cu privire la furt nu sunt de acord între ele căci în art. 6 se pronunţa imediat pedeapsa cu moartea, iar în art. 8 se cere să plătească hoţul de treizeci de ori şi de zece ori valoarea furtului. Astfel de neconcordanţe cu privire la pedepsele date pentru furt se regăsesc şi în alte articole, şi aceasta e o dovada deplină că acest Cod a fost format din legiuiri şi sentinţe emise în diferite epoci);Art. 9 – Dacă un om căruia i se furase ceva din avutul sau a găsit bunul său în mâinile altuia, iar cel în mâinile căruia s-a găsit bunul a zis: „Cineva mi l-a vândut. Am avut martori când l-am cumpărat”, iar proprietarul lucrului pierdut a zis şi el: „Voi aduce şi eu martori care cunosc bunul meu” (dacă) cel ce a cumpărat aduce pe vânzătorul de la care a cumpărat, precum şi martorii înaintea cărora s-a făcut vânzarea, iar proprietarul bunului pierdut aduce şi el martori care cunosc lucrul său pierdut, atunci judecătorii vor proba faptele; (dacă) martorii în faţa cărora s-a efectuat vânzarea şi martorii care cunosc lucrul pierdut vor declara cunoştinţele lor în faţa unui zeu, atunci vânzătorul va fi socotit hoţul şi va fi omorât. Proprietarul bunului pierdut îşi va relua ceea ce-i aparţinea, iar cumpărătorului se va despăgubi cu bani din casa vânzătorului; Art. 14 – Dacă cineva a furat pe un tânăr născut liber va fi omorât; Art. 15 – Dacă cineva a ajutat să fugă prin poarta cetăţii pe sclavul palatului sau sclava palatului sau pe sclavul unui muskenu ori pe sclava unui muskenu va fi omorât.Art. 16 – Dacă cineva a ascuns în casa lui pe un sclav şi o sclavă fugiţi din palat ori de la un cetăţean oarecare militar şi la cererea palatului nu-i predă, stăpânul casei aceleia va fi omorât;Art. 48 – Dacă pe cineva îl apăsa o datorie cu dobânda, iar câmpul a fost inundat de zeul timpului sau un potop l-a distrus ori din pricina lipsei de ploaie nu s-a făcut nici un fel de grâne pe loc, în acel an nu va da creditorului nici un fel de cereale. El trebuie să înnoiască contractul iar pentru anul acela nu va da nici o dobândă;Art. 117 – Dacă cineva a intrat într-o datorie şi din această cauză şi-a vândut soţia, fiul sau fiica pentru bani, nu i-a dat ca servi pentru datoria sa, aceştia vor lucra în casa creditorului sau arendaşului. În anul al patrulea va trebui să fie puşi în libertate;Art. 127 – Dacă cineva şi-a întins mâna asupra unei hierodule, sau contra soţiei altuia şi nu există martori, omul acela va fi dus în faţa judecătorului şi i se va tunde jumătate din părul de pe faţa capului;Art. 128 – Dacă cineva şi-a luat soţie, fără să încheie cu ea un act (scris), această femeie nu-i este soţie. (Codul lui Hammurab, în Athanase Negoiţă, Gândirea asiro-babiloniană în texte, Bucureşti, 1975)

Creaţia universului în varianta biblică.

Mitul A„La început, a făcut Elohim (Dumnezeu) cerurile şi pământul [Când Elohim a(u) început să facă cerurile şi pământul], pământul era fără chip [inform] şi pustiu şi întuneric era deasupra abisului, iar duhul [vântul, suflul] lui Elohim se mişca pe deasupra apelor. Şi a

zis Elohim: „Să fie lumină” şi s-a făcut lumină. Şi a văzut Elohim că lumina e bună şi a despărţit Elohim lumina de întuneric. Elohim a numit lumina ziuă şi întunericul noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâia. (…) Şi a zis Elohim: „Să scoată pământul făpturi vii după soiul lor: dobitoace, târâtoare şi fiare pe pământ, după soiul lor”. Şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Elohim fiarele pământului, după soiul lor, şi dobitoacele după soiul lor şi toate târâtoarele de pe pământ, după soiul lor. Şi a văzut Elohim că este bine. Şi a zis Elohim: „să facem om, după chipul nostru şi după asemănarea noastră, care să aibă stăpânire peste peştii mari şi peste păsările văzduhului şi peste dobitoace şi peste tot pământul şi peste toate jivinele care se târăsc pe pământ”. Astfel a făcut Elohim pe om [omenirea], după chipul său, după chipul lui Elohim l-a făcut, bărbat şi femeie i-a făcut. Şi i-a binecuvântat pe ei, Elohim şi le-a zis lor Elohim: „Fiţi roditori şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mari şi peste păsările văzduhului şi peste toate vietăţile care se mişcă pe pământ (…).”(în Vechiul Testament, Geneza, I; II, 1-2).

Mitul B„(…) Iată obârşiile cerurilor şi ale pământului, atunci când au fost create. În vremea când Yahweh a făcut pământul şi cerurile, nici copăcel nu era pe pământ şi nici o buruiană nu răsărise, căci El Yahweh [Domnul Dumnezeu] nu slobozea ploaie pe pămât ş nu era nici un om ca să-l lucreze, ci numai ceaţa se ridica de pe pământ şi adăpa toata faţa pământului; atunci a alcătuit El Yahweh pe om din ţărână [`adhamah] şi a suflat în nările lui suflare de viaţă, şi s-a făcut om [`adham], fiinţă vie. Şi a sădit El Yahweh o grădină în Eden spre răsărit şi a sălăşuit acolo pe omul pe care îl alcătuise. Apoi El Yahweh a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni pentru hrană, iar în mijlocul grădinii erau pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Un fluviu ieşea din Eden ca sa ude grădina şi de acolo se despărţea în patru braţe. Numele celui dintâi este Pishon; acesta înconjoară tot ţinutul Hav`ilah, unde se afla aur; şi aurul acestui ţinut este bun; bdeiul şi onixul acolo se află. Şi numele fluviului al doilea este Gihon; acesta înconjoară tot ţinutul Kush. Şi numele fluviului al treilea este Hiddeqel (Tigrul), care curge la răsăritul Asuiriei. Iar al patrulea fluviu este Perat (Eufratul). Şi a luat El Yahweh pe om [Adam] şi l-a pus în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească. Şi i-a poruncit El Yahweh omului, zicând: „Poţi să mănânci slobod din toţi pomii grădinii, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, fiindcă în ziua când vei mânca din el, vei muri!” Apoi a zis El Yahweh: „Nu este bine să fie omul singur; îi voi face lui un ajutor de potriva lui”. Căci El Yahweh făcuse din ţărână toate vieţuitoarele câmpului şi toate păsările văzduhului şi i le adusese omului ca să vadă cum le va numi (acesta); şi fiecare vietate, cum avea s-o numească omul [Adam] aşa era să fie numele ei (…).”(în Vechiul Testament, Geneza, II, 4-25)

Alfabetul fenician.

„Aceşti fenicieni, care sosiseră în tovărăşia lui Cadmos, — şi alături de care se aflau gefireii, — statornicindu-se pe meleagurile de aici, au adus grecilor multe învăţături noi şi mai ales ştiinţa scrierii, pe care înainte vreme — socotesc eu — grecii n-

o aveau. Aceştia s-au folosit, la început, de literele feniciene. Apoi — cu vremea — au schimbat sunetul şi forma lor.

Pe atunci, prin cele mai multe ţinuturi învecinate, locuia ramura elenică a ionienilor, care, învăţând de la fenicieni literele, le-a folosit şi le-a schimbat puţin înfăţişarea. Întrebuinţându-le, a făcut cum era şi drept să se răspândească numele de „litere feniciene”.

Din vechime, ionienii au dat cărţilor denumirea de „piei”, pentru că foile de papirus erau rare, fapt care i-a îndemnat să se folosească de piei de capră şi de oaie. Chiar în vremurile noastre, mulţi dintre barbari mai scriu pe asemenea piei.” (Herodot, Istorii, V, 58, în Crestomanţie de texte privind istoria antică, Bucureşti, 1976)

Istoria culturii şi civilizaţiei universale Octombrie 2007, Piteşti C-tin A. Bărbulescu

Cultura şi civilizaţia Extremului OrientIndia şi China

India este un subcontinent şi această caracteristică se regăseşte şi în diferenţele de religie, vegetaţie, faună şi cultură. Ca spaţiu se desfăşoară de la Munţii Himalaya la Oceanul Indian. Denumirea de India provine din limba sanscrită, Sindhu, la origine numele Indusului, în textele persane aceasta apare sub forma Hindu.

Teritoriul este împărţit în patru zone: în partea de nord, junglele mlăştinoase şi Munţii Himalaya, cu regiunile Kaşmir, Nepal şi Buthan; o a doua zonă cuprinde Marea Câmpie aluvionară indo-gangetică, care se întinde pe cursul fluviilor Indus şi Gange până la podişul Dekan.

Podişul Central al Dekanului şi partea de sud a râurilor mici formează alte două componente ale spaţialităţii indiene. Primele populaţii care au locuit acest spaţiu, au dat naştere unei prime civilizaţii neolitice, cu circa 6000 de ani înainte de Hristos. Această populaţie era de sorginte arhaică, vorbea o limbă aparţinând grupului munda, diferită total de limbile indoeuropene sau de cele dravidiene.

Cele mai importante date despre civilizaţia veche a Indiei, ne sunt oferite de cărţile sfinte, Vedele, care datează de la sfârşitul mileniului II a. Chr.. Acestea conţin imnuri religioase şi legende referitoare la începuturile lumii. Poemele Mahabharata şi Ramayana, sunt surse importante pentru evoluţia socială şi economică a spaţiului hindus. Nu în ultimul rând trebuie menţionate Colecţiile de legi, din secolul IV a. Chr., dar şi cele din secolul III a. Chr. aparţinând lui Manu. La acestea se adaugă sursele externe, Herodot, Arrian sau inscripţiile persane.Pătura etnică cea mai veche este reprezentată de populaţiile arhaice, vorbitoare a grupului de limbi munda, locuitori a-i provinciilor centrale. Limba munda este apropiată de grupul indo-chinez.

În mileniul II a. Chr., în zonă vor pătrunde triburile albe - ariene, coborâte din Munţii Hinduscuş şi Pamir. În sanscrită termenul de ary înseamnă „de neam bun”, „nobil”, avem de-a face cu o populaţie nomadă de crescători de vite. Alogenii vor căpătă numele de dasyas, adică cu pielea neagră, închisă, cu nas plat şi buze groase.

II. Istoria Indie în antichitate a parcurs două etape distincte nu doar ca structură etnică, ci şi ca tip de civilizaţie şi arie de constituire.

Civilizaţia Indusului – cercetată prin descoperirile de la Mohendjo Daro, Harappa şi Chanhu Daro. O civilizaţie de tip urban, cu o economie complexă, beneficiind de un intens schimb comercial, datorat şi dezvoltării unui lanţ de colonii de-a lungul traseelor de schimb (mai ales cu Insulele Bahrein şi Failaka). Odată cu dezvoltarea aşezărilor mai sus amintite undeva în jurul anilor 3700-2300 a. Chr., civilizaţia Indusului dezvoltă şi un sistem de scriere hieroglifică.

India ariană – invazia arienilor nu este cauza principală a dispariţiei civilizaţiei Indusului, aşa cum s-a crezut iniţial, aceştia contribuie alături de condiţiile climatice – inundaţii puternice şi mişcări seismice fără precedent, în perioada 2000-1800 a. Chr..În India indo-ariană au coexistat două tipuri de stat: republica aristocratică şi regatul. Principiul de guvernare rezidă din Consiliul Şefilor de familii nobile – Kshatriyass.

În cazul monarhiilor, puternic centralizate, cum este cazul regatului Kosala, apare conceptul regalităţii de drept divin, iar listele genealogice împart primele dinastii în dinastii lunare şi solare. Chiar dacă avem de-a face cu monarhii de drept divin, persoana regelui nu este asimilată zeităţii, regele putând fi detronat sau chiar ucis în condiţiile în care nu-şi respecta obligaţiile şi statutul.

Regele era un nobil ales, încarna dharma – ordinea, adevărul, justiţia – poseda ca şi Indra, ogas – energia vitală creativă, garanta pacea şi prosperitatea supuşilor. Aşa cum am văzut putea fi şi detronat sau ucis de Parasurama – un avatar al lui Vishnu – un personaj cu funcţie de „exterminator al regelui”.

Regele era înconjurat de reprezentanţii a patru caste: N – brahmanii, E – kshatriya, S – vaisyas, V – sudras. Regele era un kshatriya, consacrat ca suveran în cursul unui ceremonial precedat de o serie întreagă de probe: mersul pe o piele de tigru, prinderea unei turme de boi, jocul cu zarurile, parcurgerea călare a unui anumit spaţiu, sacrificiul calului şi sacrificiul uman. După moarte era zeificat. Peste aceste tradiţii brahmanice s-au suprapus influenţele budiste, çivaite, persane şi mesopotamiene.India este patria: brahmanismului, jainismului, çivaismului, vishnuimului şi budismului.

Primele manifestări religioase sunt de natură totemică, divinizarea naturii şi a strămoşilor.

Hinduşii se închinau Soarelui – Surya, adorau Cerul – Varuna, focul – Agni, furtuna – Indra, pe zeiţa fecundităţii, Aditi – „mama tuturor”, „fiinţa tuturor lucrurilor”, „infinitatea”.

Cultul focului era legat de viaţa familiei patriarhale, tatăl - patriarhul şi focul erau şefii sfinţi ai casei, iar vatra era centrul vieţii familiale. Exista şi un cult al focului etern, întreţinut de preoţi.

Un text din Legile lui Manu spune astfel: „Pentru cei de două ori născuţi, ritualurile în cinstea strămoşilor sunt mai importante decât ritualurile în cinstea zeilor”.

Treptat vechile zeităţi se transformă şi îmbracă atribute şi concepţii noi. Indra devine zeu protector al aristocraţiei, al statului, al autorităţii regale. Capătă înţeles de „Prinţ”, rege – stăpân, corespunzător cu Melek sau Adon din limbile semitice.

Odată cu noile concepţii politice, apar şi concepte religioase noi, elemente de monoteism, cum este cazul zeului Prajapati – unic şi creator.

Apare preoţimea – brahmanii, care vor forma o castă aparte şi totodată sunt scrise şi primele comentarii filosofico-religioase şi reguli de cult, Upanişadele.

În secolul VI a Chr., ca o reacţie la brahmanism şi la sistemul de castă, apare budismul.

Noua religie se reduce la găsirea căilor de comportare etică, de meditaţie şi stăpânire interioară. Se pune accent pe: rugăciune, meditaţie, milostenie, confesiune, iluminarea minţii, purificare, respectarea legii şi a autorităţii. Respinge doctrina karman-ului şi elaborează concepţii noi precum: Samsara, Nirvana (Renaşterea), Parinirvana (Nirvana atinsă prin moarte).

CHINAChina nu a fost niciodată o entitate geografică stabilă, fiind împărţită

în trei mari regiuni, dacă excludem Manciuria şi ţinuturile de la nord de Marele Zid: regiunea nordică străbătută de fluviul Galben, zona centrală cu fluviul Yangtze şi regiunea sudică cu fluviul de Vest, Fujian şi Zhejang.

Din punct de vedere climateric China beneficiază de trei bazine distincte: o climă uscată pentru Câmpia fluviului Galben şi regiunile muntoase, cu ierni aspre şi foarte reci, o climă umedă în bazinul fluviului Yangtze, iar pentru regiunea fluviului de Vest un climat subtropical. Toate cele trei fluvii izvorăsc din podişul Tibetului.

II. Miturile şi legendele sunt elementele cele mai importante în cadrul culturii şi civilizaţiei chineze.

Cerul şi Pământul s-au separat şi lumea a luat fiinţă, Universul a fost stăpânit de 12 Împăraţi ai Cerului (fiecare a domnit câte 18000 ani), de 11 Împăraţi ai Pământului, 9 Împăraţi ai Oamenilor. Alţi 16 suverani au locuit în provincia Hunan, la sud de fluviul Galbe. Împăratul Galben este eroul şi fondatorul civilizaţiei chineze, din ele se trag toţi prinţii şi regii, el a fost cel care i-a învăţat pe oameni meşteşugurile.Se pot distinge cel puţin trei caracteristici ale culturii şi civilizaţiei chineze:

1. dezvoltarea armonioasă a tuturor sectoarelor culturii şi civilizaţiei de la orfevrărie şi arte minore, la arhitectură, filozofie şi ştiinţă.

2. originalitatea.3. influenţele exterioare, centrele de iradiere precum Manciuria, Siberia,

Tibet şi Mongolia.Primele structuri urbane sunt cele de la Erilitou, cc. 2000- 1500 a. Chr..

Se pot distinge câteva caracteristici ale urbanismului chinez: monumentalitate, planul geometric al oraşului, o structură planificată a construcţiilor, desfăşurarea pe orizontală. În fundaţii au fost descoperite urme ale unor sacrificii umane. Mai întâi era trasată incinta oraşului, construite câte trei porţi pe fiecare latură, se ridicau clădirile cu funcţie religioasă (altarul soarelui, templul strămoşilor, turnul calendarului) şi palatul. În cazul acoperişurilor asocierea dintre forma pătrată şi cea circulară, utilizarea coloanelor, într-o încercare de imitare a aripilor de fazan în zbor.

Palatul era considerat un adevărat microcosmos, reproducea lumea (vezi templele egiptene), avea tot atâtea camere câte erau într-un an. Pe plafon era reprodusă Calea Lactee.

Începând din secolul VI a. Chr., şcoala filosofică joacă un rol tot mai important în viaţa socială şi politică. Izvoarele amintesc peste 100 de şcoli filosofice, din acestea doar 9 au jucat un rol mai important.

Confucianismul elaborat de Kong Qin, era ataşat tradiţiilor spirituale ale dinastiei Zhou, predicând: Jen – virtutea sau bunăvoinţa şi Li – buna comportare. De asemenea erau încurajate, sacrificiile faşă de strămoşul divin, sacrificiul personal în favoarea valorilor tradiţionale. Proclama atotputernicia divinităţii, providenţa, sistemul de ranguri în societate, principiul seniorităţii şi respectul faţă de autorităţi.

Din şcoala confucianistă se detaşează Mencius, fondatorul unui nou concept filosofic, utopic, prin care guvernarea este încredinţată înţelepţilor. Era proclamat ca unic remediu pentru starea de nemulţumire, întronarea principiilor fraternităţii.

Taoismul, şcoala lui Tao, accepta guvernarea ca un rău necesar şi promova ideea nonrezistenţei. Principiul de bază era negrea virtuţilor şi

legilor. Aspiraţia pre o ţară ideală, lipsită de civilizaţie, în care domnea pacea.

Un domeniu distict a fost în antichitatea chineză, astrologia. „Cartea stelelor” conţinea date despre aproape 800 de stele, despre poziţia şi mişcarea planetelor: Saturn, Venus, Jupiter şi Mercur. Religia.

Se disting două perioade în istoria chineză: o primă etapă dominată de perceperea lumii supranaturale, de cultul strămoşilor, divinaţie, vrăjitorie, magie, astrologie şi sacrificii şi o a doua etapă în care avem un panteon format din cele două divinităţi Cerul şi Pământul şi de credinţa în viaţa de după moarte (Confucianismul şi Daoismul promovau aceste idei).

Cele mai vechi divinităţi chineze erau zei ai fertilităţii. Credinţele religioase fiind profund influenţate de condiţiile climaterice, astfel pentru ase menţine un echilibru al forţelor naturii se apela la forţele magice. Acest principiu al echilibrului naturii a dus şa la formarea doctrinei Yin şi Yang, negativul şi pozitivul, femininul şi masculinul, întuneric şi lumină, pământ şi cer.Tian – Cerul era Yang şi era personificat de Strămoşul Suprem – Shang Di.Di – Pământul, reprezenta suprafaţa plată a lumii, era Yin, zeitatea feminină.Cerul era divinitatea supremă. Stăpânul vremii, regele fiind considerat Fiul Cerului – Tian Zi.

Limba chineză are două cuvinte distincte pentru pământ: Di – lumea întreagă, corespondentul lui Tian – Cerul şi Tu – care desemnează glia, ţărâna, lutul, din care este alcătuit pământul. Adorarea Cerului şi Pământului erau prerogative exclusive ale Fiului Cerului. Regele deschidea anul agricol, ceremonia având loc în ziua Anului Nou chinezesc (la începutul lunii februarie), suveranul trebuia să tragă o brazdă cu un plug primitiv.

Norocul oamenilor depindea de acest echilibru dintre cele două forţe. Cultul strămoşilor juca un rol foarte important, prin sacrificii şi rituri

trebuia asigurată existenţa continuă a spiritelor ancestrale şi obţinerea ajutorului acestora pentru descendenţii în viaţă.

Omul are două suflete: vegetativ – Po (creat în momentul conceperii sale) şi Hun – sufletul elevat, cel care se manifesta la naştere. Po – rămânea în mormânt până când trupul putrezea, după care cobora sub pământ, existând doar sub formă de umbră. Hun – se ridica la cer, în palatul lui Shang Di. Existau şi forţe ale răului, de care omul trebuia să se păzească: Spiritul pământului, Lupul Ceresc.

Strămoşii îşi ajutau urmaşii în viaţă, intervenind pe lângă zei, putea fi împiedicată chiar şi moartea. Existenţa sufletelor depindea de rugăciune şi sacrificii. Po, se putea transforma în Guoi – strigoi, dacă nu era hrănit, acelaşi lucru se putea întâmpla şi cu Hun.

Sacrificiile ancestrale nu puteau fi oficiate decât de descendenţii bărbaţi, de aceea stingerea linie bărbăteşti este considerată catastrofală. Şamanii – Wu, medii, comunicau cu sufletele ancestrale, aceştia interpretau crăpăturile apărute pe carapacea de broască ţestoasă.

În ceea ce priveşte etapa filosofică a religiei chineze, datorită numărului impresionant de volume apărute pe această temă considerăm ca nepotrivită sintetizarea acestor concepţii în continuare.

Bibliografie1. C. A. Bărbulescu, Scurtă istorie a Orientului antic, Piteşti, 20042. V. I. Avdiev, Istoria Orientului antic, Bucureşti, 1958, p. 328-349.3. *** Istoria Universală, vol. I-II, Bucureşti, 1959, p. 423-435, 601-610 / vol. II, p. 531-564..4. Jean-Marie Casal, Civilizaţia Indusului şi enigmele ei, Bucureşti, 1978, p. 111-134, 174-190, 216-263. 5. Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, Chişinău, 1992, vol I, p. 196-259/ vol. II, p. 46-135, 205-240..6. Guy Rachet, Universul arheologiei, vol. I-II, Bucureşti, 1977, p. 383-385 / vol. II, p.246-253.7. *** Civilizaţia şi filosofia indiană în texte şi studii, Bucureşti, 1976.8. C. P. Fitzgerald, Istoria culturală a Chinei, Bucureşti, 1998, p. 11-20, 21-69, 127-142, 241-256.9. Gernet Jacques, Lumea chineză, Bucureşti, 1985.

SeminarCultura şi civilizaţia indiană şi chineză

Fragment din Rig Veda.

„Nu era fiinţă, nu era nici nefiinţă atunci. Nu era nici spaţiul şi nici, dincolo, firmamentul. Care era miezul? Unde se afla? Sub paza cui? Ce era apa adâncă, apa fără fund? Nici moartea, nici nemoartea nu existau în acest timp, nici un semn să deosebească noaptea de zi. Unul respira fără suflare, mişcat de sine însuşi: nimic altceva nu era nicăieri. La obârşie, întuneric acoperea întunericul, tot ce se zărea nu era decât unda nedesluşită. Închis în gol, Cel-care-devenea, Unul – lua naştere atunci prin puterea Căldurii. Apoi crescu Dorinţa, care a fost întâia sămânţă a Gândirii. Cercetându-şi cu chibzuinţă sufletele, Înţelepţii găsiră în nefiinţă legătura fiinţei. Sfoara lor era întinsă în

diagonală: unde era deasupra, unde era dedesubt? Au existat purtători de sămânţă, au fost virtuţi; jos era Instinctul, sus Harul. Cine ştie cu adevărat, cine ar putea să vestească aici de unde se trage, de unde vine această creaţie? Zeii sunt dincoace de acest act creator: cine ştie de unde purcede el? De unde izvorăşte această creaţie, dacă a fost făurită sau nu a fost, Cel-ce-veghează asupra ei mult mai sus decât cerul – ştie fără îndoială: sau nu ştie deloc”(Rig Veda, X – 129, în Victor Kernbach, Miturile esenţiale, Bucureşti, 1978)

1. Fragmente din mitologia chineză.

„În vremurile de demult, pe când nu era încă nici pământ şi nici cer nu era şi prin bezna cea adâncă rătăceau chipuri fără formă, au apărut din haos doi zei. Ei au creat cerul şi pământul, iar atunci s-a despărţit principiul feminin yin de principiul masculin yang şi au fost hotărnicite cele opt ţări ale lumii. […] Şi s-au născut din haos doua spirite care au creat cerul şi pământul. Din substanţa tulbure au luat fiinţă animalele, iar din cea pura – omul.”(Liu An/ 179 – 122 i. Hr/ Huainan –tse)

Omul cosmic Pan-ku

„Cerul şi pământul se aflau într-o stare de haos care semăna cu conţinutul oului de găină, iar atunci s-a născut Pan-Ku. După optsprezece mii de ani, a început să ia naştere universul; principiul pur yang a zămislit cerul, principiul tulbure yin a zămislit pământul. Iar Pan-ku se găsea la mijloc şi îşi schimba înfăţişarea de câte două ori pe zi. În cer el a ajuns spirit, iar pe pământ s-a făcut sfânt. De fiecare dată cerul se înălţa cu câte un chjang tot mai sus, astfel că şi Pan-ku însuşi creştea în fiecare zi cu câte un chjang. Astfel a durat totul optsprezece mii de ani, până când cerul s-a ridicat foarte sus, iar pământul s-a lăsat foarte jos, şi până când Pan-Ku s-a întins în creştere ajungând de o mărime gigantică. De aceea, pământul rămâne depărtat de cer cu nouăzeci de mi de li.”(dintr-o operă pierdută a lui Siui Chjang / sec III /, citată în enciclopedia Cercetarea imperială a anilor Thai-ping, în Victor Kernbach, Miturile esenţiale, Bucureşti, 1978)