Upload
roxana-schuller
View
13
Download
1
Embed Size (px)
DESCRIPTION
curs
Citation preview
CURS 2
PERFORMANŢE ŞI RISCURI BANCARE
1. MANAGEMENTUL RISCULUI DE LICHIDITATE
Managementul lichidităţii reprezintă o funcţie bancară cheie şi o parte integrantă a procesului de management al activelor şi datoriilor.
În mare parte, activitatea bancară depinde de capacitatea băncii de a asigura lichidităţi clienţilor săi. Majoritatea tranzacţiilor sau angajamentelor financiare au implicaţii asupra lichidităţii unei bănci.
Băncile sunt în special vulnerabile la problemele de lichiditate, la un nivel specific instituţiei şi dintr-un punct de vedere sistemic/de piaţă.
Sursa depozitelor (care asigură finanţarea) sporeşte volatilitatea fondurilor, întrucât anumiţi creditori sunt mai senzitivi la evenimentele de piaţă decât alţii. Diversificarea surselor de finanţare şi a scadenţelor permite unei bănci să evite vulnerabilitatea asociată cu concentrarea finanţării dintr-o singură sursă.
Politicile privind managementul lichidităţilor unei bănci trebuie să cuprindă o structură (decizională) pentru gestionarea riscului, o strategie de gestionare a riscului şi finanţare, un set de limite pentru expunerile la riscul de lichiditate şi un set de proceduri pentru planificarea lichidităţilor după scenarii alternative, inclusiv situaţii de criză.
2. Lichiditatea bancară şi riscul de lichiditate
Lichiditatea este o proprietate generală a activelor, care exprimă capacitatea acestora de a fi transformate rapid şi cu costuri minime în numerar sau disponibil în conturile curente. În vederea menţinerii credibilităţii faţă de clienţi, băncile trebuie să dispună în permanenţă de un grad corespunzător de lichiditate necesitând astfel un management al intrărilor şi ieşirilor de fonduri care să asigure în permanenţă suficiente lichidităţi la nivelul băncii.
Atât în teorie cât şi în practica bancară există mai multe accepţiuni ale riscului de lichiditate, şi anume:
riscul de lichiditate este riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, ce rezultă din imposibilitatea instituţiilor de credit de a onora în orice moment obligaţiile de plată pe termen scurt, fără ca aceasta să implice costuri sau pierderi ce nu pot fi suportate de instituţiile de credit1;
1 Norma BNR nr. 17 din 18.12.2003, privind organizarea şi controlul intern al activităţii instituţiilor de credit şi administrarea riscurilor semnificative, precum şi organizarea şi funcţionarea activităţii de audit intern a instituţiilor de credit, publicată în M. Of. 47 din 20.01.2004
1
riscul de lichiditate reprezintă riscul unei bănci ca veniturile şi capitalul său să fie afectate, datorită incapacităţii de a-şi onora la termen obligaţiile fără a se confrunta cu pierderi inacceptabile2;
riscul de lichiditate include incapacitatea băncii de a finanţa portofoliul de active pe maturităţile şi la ratele de dobândă corespunzătoare şi incapacitatea băncii de a lichida poziţia la momentul oportun şi la un preţ rezonabil3;
riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturităţilor dintre fluxurile de încasări şi cele de plăţi4;
riscul de lichiditate exprimă eventualitatea dificultăţilor, temporare sau importante, de a accede la surse de fonduri pentru a face faţă nevoilor5;
Riscul de lichiditate reprezintă posibilitatea ca o bancă să nu-şi poată îndeplini obligaţiile de plată faţă de clienţii săi ca urmare a necorelării posturilor de activ cu cele de pasiv. Pentru îndeplinirea acestor obligaţii de plată, băncile trebuie să dispună de suficiente rezerve în numerar şi în conturi. Deşi la prima vedere lipsa de lichiditate pare o problemă de conjunctură, ea decurge dintr-o serie de corelaţii structurale ale resurselor şi plasamentelor băncii.
Riscul de lichiditate apare ca urmare a necorelării scadenţelor dintre posturile de activ şi cele de pasiv, în practică manifestându-se fenomenul prelungirii scadenţelor la active şi a reducerii lor la pasive. Nevoile de lichiditate ale băncii apar atunci când clienţii retrag sume importante din depozitele constituite la bancă, în condiţiile nerambursării la termen a creditului şi a dobânzilor şi nu în ultimul rând ca urmare a unor factori psihologici, apărând aşa numitul fenomen de „bank run” în condiţiile existenţei pe piaţă a unor informaţii referitoare la dificultăţile de plată ale unei instituţii bancare, care determină creditorii să solicite rambursarea imediată şi completă, precum şi a unor zvonuri însoţite de aprecieri fără o bază reală (self-fulfiling profecies) care pot determina pierderea credibilităţii sau chiar falimentul băncii.
Lichiditatea bancară este o problemă de gestiune a pasivelor şi activelor bancare care au grade diferite de lichiditate. Ea reprezintă abilitatea băncilor de a-şi onora obligaţiile financiare asumate şi exprimă capacitatea activelor de a fi transformate rapid şi cu cheltuieli minime în monedă lichidă (numerar sau disponibil în contul curent)6.
Un nivel de lichiditate necorespunzător poate duce, în situaţia unei reduceri neaşteptate a numerarului, la necesitatea atragerii unor resurse suplimentare cu costuri mari, reducând astfel profitabilitatea băncii şi determinând, în ultimă instanţă, insolvenţa instituţiei de credit.
De asemenea, menţinerea unei lichidităţi adecvate depinde şi de modul în care piaţa percepe situaţia financiară a băncii. De pildă, dacă imaginea băncii se deteriorează ca urmare a unei pierderi importante în portofoliul de credite, va apărea o cerere mare de lichiditate. În aceste condiţii banca va atrage fonduri de pe piaţă cu costuri mari, înrăutăţindu-şi în acest fel şi mai mult situaţia sa financiară.
În gestionarea eficientă a activelor şi pasivelor bancare, sarcina principală a managementului bancar este de a estima şi acoperi deplin nevoile de lichiditate bancară.
2 (conform US Ofice of the Comptroller of the Currency)3 J.P. Morgan Chase – Annual Report, 20004 Meryl Lynch – Annual Report, 20005 V. Dedu – Gestiune şi audit bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.1016 I. Niţu - Managementul riscului bancar, Editura Expert, Bucureşti, 2000, p.119
2
În realitate „atingerea şi menţinerea optimului de lichiditate este o adevărată artă a managementului bancar, a cărui valoare este confirmată numai de practică, avându-se în vedere nenumăratele implicaţii generate de o fluctuaţie a riscului de lichiditate, atât asupra profitabilităţii instituţiei cât şi asupra celorlalte riscuri conexe activităţii financiar-bancare“7.
Importanţa menţinerii unei lichidităţi bancare adecvate rezidă şi din funcţiile acesteia8:
asigură desfăşurarea normală a activităţii bancare prin fluidizarea procesului de intermediere bancară;
protejează interesele clienţilor pe de o parte şi ale acţionarilor pe de altă parte, ştiut fiind faptul că în cazul unor „accidente“ de lichiditate cât de mici, impactul asupra clientelei, pe calea efectelor psihologice, în condiţiile unei culturi bancare incipiente, poate conduce la colapsul unei bănci;
asigură o capacitate rezonabilă de rambursare a depozitelor către clienţi, independent de modul în care sunt returnate băncii plasamentele în credite şi în alte active (aceasta se realizează printr-o corelare optimă a maturităţii plasamentelor cu cea a resurselor pe benzi de lichiditate);
asigură independenţa băncii faţă de sursele de împrumut marginale de pe piaţă, care au costuri ridicate;
contribuie la evitarea lichidităţii forţate a anumitor plasamente neajunse la scadenţă, pentru procurarea resurselor necesare unor retrageri programate sau nu;
contribuie la evitarea împrumuturilor de ultimă instanţă, de la banca centrală.
Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-şi poată onora plăţile faţă de clienţi, datorită devierii proporţiei dintre plasamentele pe termen lung şi a celor pe termen scurt şi a necorelării cu structura pasivelor băncii9.
Fiind considerat un risc major, riscul de lichiditate face obiectul unor accepţiuni precum:
lichiditate extremă; „pernă de securitate“ ce procură activele lichide; capacitatea de mobilizare a capitalului la un cost „normal“10.
Situaţia lichidităţii extreme determină eşecul în mare parte a unei instituţii bancare, iar riscul de lichiditate poate fi fatal. O asemenea situaţie îşi are originea în alte cauze (de exemplu din evoluţiile adverse ale pieţelor), care pot antrena la rândul lor retrageri masive de fonduri sau închiderea liniilor de credit obişnuite ale altor instituţii.
7 N. Dănilă, L. Anghel, M. Dănilă - Managementul lichidităţii bancare, Bucureşti, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p.77
8 I. Mihai - Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Bucureşti, Editura Expert, 2003, p.438-439
9 M. Stoica - Management bancar, Bucureşti, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p.153 10 V. Dedu – Op.cit., p.101
3
Potrivit unei alte accepţiuni11, lichiditatea este mai curând „o pernă de securitate“ pentru a face faţă dificultăţilor, iar riscul de lichiditate se datorează dispunerii de lichidităţi bancare insuficiente (adică activele lichide disponibile sunt insuficiente pentru a face faţă nevoilor neprevăzute).
În fine, riscul de lichiditate exprimă eventualitatea dificultăţilor temporare sau permanente, de a accede la surse de fonduri. Potrivit acestei accepţiuni, lichiditatea evidenţiază capacitatea băncii de a mări capitalurile la un „cost rezonabil“ în permanenţă.
Deoarece plasamentele pe termen lung, sunt de regulă mai mari decât resursele pe termen lung ale băncilor, acestea se confruntă cu două situaţii, respectiv:
să nu-şi poată onora angajamentele pe termen scurt; să aibă resurse cu scadenţă mică, în timp ce plasamentele au
scadenţă mare. Prima situaţie, denumită risc de lichiditate imediată şi este determinată de
retragerile masive şi neaşteptate ale creditorilor băncii. Pentru a face faţă situaţiei, banca este forţată fie să atragă deponenţi (prin bonificarea unor dobânzi superioare celor practicate pe piaţă), fie să apeleze la împrumuturi de urgenţă, la costuri excesive.
A doua situaţie, denumită risc de transformare, obligă băncile să analizeze resursele şi plasamentele în funcţie de exigibilitatea lor reală şi nu juridică (de pildă, depozitele la vedere sunt, de regulă, mai stabile decât depozitele la termen, sau conturile debitoare ale clienţilor pe termen scurt sunt deseori mai imobilizate decât creditele cu scadenţă mai îndepărtată).
Arta de a transforma resursele cu scadenţă mică, în plasamente cu scadenţă mare şi de a putea face faţă crizei de lichiditate într-un timp scurt şi cu costuri scăzute este specifică managementului bancar12.
În acest sens, managementul bancar trebuie să rezolve trei aspecte ale riscului de lichiditate, şi anume:
● să se protejeze împotriva riscului de lichiditate, prin: – atragerea disponibilităţilor băneşti ale populaţiei (acordarea de credite de
către bănci presupune alocarea unor sume pe care acestea le au sub forma depozitelor trase, iar băncile care atrag depozite de la populaţie sunt mai puţin expuse riscului de lichiditate);
– identificarea unor depozite stabile – depozite la termen, certificate de depozit ş.a. – care, pe de o parte, permit băncilor să investească pe termen lung, iar, pe de altă parte, diminuează riscul de lichiditate;
– creşterea fondurilor proprii (majorarea capitalului social, şi implicit a fondurilor proprii, măreşte puterea financiară şi lichiditatea băncilor, permiţându-le să facă investiţii pe termen lung din resurse proprii);
– refinanţare (respectiv prin gajarea, cesionarea sau cedarea unor titluri de creanţe aflate în portofoliul băncii, în schimbul lichidităţilor de care are nevoie urgentă sau apelarea la credite de refinanţare de la Banca Naţională care acţionează ca împrumutător de ultimă instanţă);
11 idem12 M. Stoica – Op.cit., p.154
4
– anticiparea evoluţiei zilnice a intrărilor şi ieşirilor de fonduri, respectiv a soldului net al băncii la sfârşitul zilei;
– acoperirea deficitelor şi plasarea excedentelor (de regulă, acoperirea deficitelor presupune mobilizarea unor credite contra unor titluri de valoare din portofoliul băncii, iar excedentele rezultate, fie se plasează pe piaţa interbancară, fie se utilizează pentru stingerea unor obligaţii ale băncii în avans, atunci când se preconizează o creştere a ratei dobânzii);
● să evalueze riscul de lichiditate (metodele de măsurare a acestui risc diferă doar prin modul de calcul al indicelui de lichiditate);
● să gestioneze eficient riscul de lichiditate, caz în care se au în vedere factorii care influenţează apariţia şi dezvoltarea acestui fenomen şi pe care îi prezentăm în cele ce urmează.
3. Rezervele minime obligatorii – metodă de asigurare a lichidităţii bancare
Evaluarea riscului de lichiditate, presupune atât identificarea factorilor specifici acestei stări a instituţiei de credit cât şi a modalităţilor de prevenire a lichidităţii bancare.
Între factorii care influenţează starea de lichiditate a unei bănci, amintim: factori sezonieri, operaţiunile marilor clienţi, volatilitatea depozitelor şi a creditelor.
Influenţa factorilor sezonieri este foarte puternică, în special pentru băncile specializate în oferta de servicii financiare destinate unui anumit sector de activitate ca de pildă sectorul agricol. Şi băncile universale sunt afectate de influenţe sezoniere generate mai ales de perioadele de vacanţe, în care activitatea este minimă şi cheltuielile curente ridicate.
Cele mai multe fluctuaţii sezoniere pot fi corect anticipate pe baza experienţei anterioare prin analiza dinamică a seriilor de date. Gestiunea acestor cereri sezoniere este mai dificil de realizat doar în primii ani de activitate ai unei bănci.
Transferurile şi creditele de valoare mare în raport cu talia băncii pot crea şi ele probleme de gestiune a lichidităţii pe termen scurt. Ca şi în cazul riscului de creditare, clienţii mari au potenţialul de risc cel mai ridicat. Nevoile unora dintre ei sunt cunoscute aproape cu certitudine, mai ales dacă au beneficiat de asistenţa băncii în pregătirea planului de finanţare a anumitor proiecte. Pentru alţi clienţi însă deciziile pot avea un caracter cu totul conjunctural, în special cele legate de transferul unor fonduri sau utilizarea unor linii de credit.
Volatilitatea depozitelor şi a creditelor, presupune aprecierea gradului în care s-a realizat o diversificare optimă a bazei de depozite şi a calităţii programelor de gestiune a riscurilor din domenii care afectează imaginea băncii.
Creşterea solidităţii băncii este cel mai bun mijloc de a minimiza cererile aleatoare de lichiditate, în special minimizarea retragerilor de depozite bancare ale clienţilor. Pentru uşurinţa utilizării şi calitatea rezultatelor există pachetele de programe de analiză statistică, folosite mai ales în analiza sezonalităţii.
Singura condiţie pentru utilizarea acestui tip de analiză o constituie vechimea băncii pe piaţă. O bancă nouă care nu a mai trecut printr-o criză de încredere nu are la dispoziţie repere cantitative pentru analiză; ea poate folosi cu o marjă de eroare sensibil sporită, semnalele şi datele referitoare la comportamentul sistemului bancar în ansamblu, în baza bilanţului consolidat şi a analizelor autorităţii bancare.
5
O modalitate de asigurare a lichidităţii băncilor o reprezintă constituirea rezervelor minime obligatorii la Banca Naţională a României.
Sistemul rezervelor minime obligatorii, constituit din grija de a asigura lichiditatea minimală, constă în obligaţia băncii care primeste depozite să consemneze în conturile sale deschise la banca de emisiune o sumă dimensionată, de regulă, prin aplicarea unei cote procentuale asupra depozitelor şi surselor asimilate.13
Printr-o asemenea operaţiune are loc, de fapt, un transfer de resurse de la băncile de depozit la banca de emisiune.14
Sistemul rezervelor minime obligatorii îndeplineşte o funcţie importantă în cadrul economiei contemporane ca instrument al politicii monetare şi de credit.15
Sistemul rezervelor minime obligatorii constituie, de asemenea, una din măsurile guvernamentale care, în raport cu interesele conjuncturale, poate fi utilizat fie pentru creşterea volumului creditului acordat în economie, determinând astfel intensificarea activităţii economice (prin reducerea rezervei minime), fie prin scăderea creditelor acordate economiei (prin creşterea rezervei minime obligatorii).16
Băncile, persoane juridice române, sucursalele din România ale instituţiilor de credit străine, casele centrale ale cooperativelor de credit, instituţiile emitente de monedă electronică, persoane juridice române, şi casele de economii pentru domeniul locativ, trebuie să menţină rezerve minime obligatorii, în monedă naţională şi în valută, în conturi deschise la Banca Naţională a României.17
Nivelul prevăzut al rezervelor minime obligatorii se determină ca produs între baza de calcul şi rata rezervelor obligatorii.18
Baza de calcul o constituie nivelul mediu, pe perioada de observare, a mijloacelor băneşti, în lei sau în valută, atrase de societăţile bancare de la persoanele fizice sau juridice, sub formă de depozite sau instrumente negociabile sau nenegociabile, plătite la vedere sau la termen, inclusiv sumele în tranzit între sediile societăţilor bancare.19
Regulamentul nr.6 din 24 iulie 2002 al BNR20, cu modificările ulterioare, stabileşte regimul rezervelor minime obligatorii aplicat băncilor/ caselor centrale ale cooperativelor de credit. Acestea trebuie să menţină disponibilităţi băneşti, în lei şi valută, în conturi deschise la BNR, pe durata perioadei de aplicare (intervalul cuprins între data de 24 a lunii curente şi data de 23 a lunii următoare). Rata rezervelor minime obligatorii se aplică nivelului mediu, în cadrul unei perioade de observare (intervalul cuprins între data de 24 a lunii precedente şi data de 23 a lunii curente), al elementelor de pasiv din bilanţul băncilor şi respectiv din bilanţul agregat al reţelelor cooperatiste de credit. Remunerarea rezervelor minime obligatorii se realizează printr-o rată a dobânzii situată cel puţin la nivelul ratei dobânzii medii la depunerile la vedere practicate de bănci şi se aplică nivelului efectiv al rezervelor.
Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii se constituie din mijloace băneşti în moneda naţională şi în valută, reprezentând obligaţii ale băncii/casei centrale a cooperativelor de credit (la nivelul reţelei cooperatiste de credit) rezultate
13 C.Basno, N.Dardac – Op.cit., p.3814 idem15 idem16 idem17 V.Dedu – Op.cit.,p.11018 idem19 idem20 Regulamentul nr.6 al BNR din 24.07.2002, privind regimul rezervelor minime obligatorii, publicat
în M. Of. .566 din 1.08.2002
6
din acceptarea depozitelor şi a altor fonduri şi se determină ca medie a soldurilor zilnice ale elementelor de pasiv ale băncii, în perioada de observare.
Băncile, respectiv casele centrale ale cooperativelor de credit sunt obligate să menţină în conturile deschise la Banca Naţională a României nivelul prevăzut al rezervelor minime obligatorii ca medie zilnică pe durata perioadei de aplicare, rezerve care sunt stabilite de către autoritatea monetară centrală şi care reprezintă un factor suplimentar de risc pentru bănci.
Rezervele minime fac parte din obligaţiile pe care o instituţie financiară trebuie să le respecte pentru a funcţiona ca o bancă. Ele sunt stabilite procentual pentru fiecare tip de depozit bancar pe baza ratei rezervelor obligatorii stabilite de banca centrală. Banca centrală foloseşte rata rezervei obligatorii ca instrument de politică monetară pentru controlul masei monetare. Deşi sunt incluse în poziţia monetară, rezervele minime nu sunt active lichide, ele neputând fi folosite pentru a acoperi o creştere a cererii de credite sau o retragere de depozite. Din punct de vedere al capacităţilor de a finanţa operaţiile bancare curente, rezervele minime sunt tot atât de puţin lichide ca şi imobilizările din bilanţul băncii. Evoluţia rezervelor minime obligatorii în România pe perioada 2001 - 2009 este prezentată în tabelul 3.1.
Din analiza întreprinsă, constatăm că în urma presiunilor băncilor comerciale, începând cu luna iulie a anului 2001 Banca Naţională a redus rata rezervele minime obligatorii pentru resursele în ROL de la 30% la 27%, apoi în luna octombie a aceluiaşi an la 25%, 18% şi chiar 16%, condiţionând utilizarea lichidităţilor astfel eliberate pentru cumpărarea de titluri de stat.
În anul 2004, rata rezervei minime obligatorii în lei a rămas constantă, iar rata rezervei obligatorii aferentă depozitelor în valută a fost majorată cu cinci procente pentru depozitele în valută cu durată mai mare de doi ani, pentru a limita, în acest fel, explozia creditelor în valută.
Rata rezervelor minime obligatorii în RON – 20% şi valută – 40% se menţine din iulie 2006 până în octombrie 2009, tocmai pentru a încetini ritmul creşterii creditului în valută.
Din noiembrie 2008 RMO s-a redus la 18% la RON iar începând cu august 2009 s-a redus la 15% la RON şi 30% la valută.
7
Tabel nr. 3.1.Evoluţia rezervelor minime obligatorii în perioada 2001-2008
RON USD EUR RON EUR RON USD EUR RON EUR
2001 ian. 25.5 3.1 2.1 30 20,0 2002 ian. 15,0 1,0 1,0 25,0 20,0 feb. 25.5 3 2.1 30 20,0 feb. 15,0 1,0 1,0 25,0 20,0 mar. 25 2.9 2 30 20,0 mar. 15,0 1,0 1,0 25,0 20,0 apr. 25 2.9 2 30 22,0 apr. 12,5 1,0 1,0 22,0 22,0 mai. 25 2.8 2 30 22,0 mai. 11,5 1,0 1,0 22,0 22,0 iun. 24 2.7 2 30 22,0 iun. 11,5 1,0 1,0 22,0 22,0 iul. 23 2.5 2 27 22,0 iul. 11,0 1,0 1,0 22,0 22,0 aug. 23 2.5 2 27 22,0 aug. 10,0 1,0 1,0 22,0 22,0 sep. 23 2.5 2 27 22,0 sep. 10,0 1,0 1,0 22,0 22,0 oct. 20 2.2 1.7 25 22,0 oct. 8,0 1,0 1,0 22,0 22,0 nov. 19 1 1 25 22,0 nov. 8,0 1,0 1,0 22,0 22,0 dec. 17 1 1 25 25,0 dec. 8,0 1,0 1,0 18,0 25,0
2003 ian. 6,25 0,75 1,0 18,0 25,0 2004 ian. 6,00 0,75 1,00 18,0 25,0 feb. 6,25 0,75 1,0 18,0 25,0 feb. 6,00 0,75 1,00 18,0 25,0 mar. 6,25 0,75 1,0 18,0 25,0 mar. 6,00 0,75 1,00 18,0 25,0 apr. 6,25 0,75 1,0 18,0 25,0 apr. 6,00 0,75 1,00 18,0 25,0 mai 6,25 0,75 1,0 18,0 25,0 mai 6,00 0,75 1,00 18,0 25,0 iun. 6,25 0,75 1,0 18,0 25,0 iun. 6,00 0,75 1,00 18,0 25,0 iul. 6,0 0,75 1,0 18,0 25,0 iul. 6,00 0,75 1,00 18,0 25,0 aug. 6,0 0,75 1,0 18,0 25,0 aug 6,00 0,75 1,00 18,0 30,0 sep. 6,0 0,75 1,0 18,0 25,0 sep. 6,00 0,75 1,00 18,0 30,0 oct. 6,0 0,75 1,0 18,0 25,0 oct. 6,00 0,75 1,00 18,0 30,0 nov. 6,0 0,75 1,0 18,0 25,0 nov 6,00 0,75 1,00 18,0 30,0 dec. 6,0 0,75 1,0 18,0 25,0 dec. 6,00 0,75 1,00 18,0 30,0
2005 ian. 4,00 0,80 1,00 18,0 30,0 2006 ian. 1,50 0,95 0,70 16,0 35,0 feb. 4,00 0,80 1,00 18,0 30,0 feb. 1,70 0,95 0,70 16,0 35,0 mar. 4,00 0,80 1,00 18,0 30,0 mar. 1,70 0,95 0,70 16,0 40,0 apr. 2,00 0,80 0,70 18,0 30,0 apr. 1,70 0,95 0,70 16,0 40,0 mai 2,00 0,80 0,70 18,0 30,0 mai 1,70 0,95 0,70 16,0 40,0 iun. 2,00 0,80 0,70 18,0 30,0 iun. 1,90 0,95 0,70 16,0 40,0 iul. 2,00 0,80 0,70 18,0 30,0 iul. 1,90 0,95 0,70 20,0 40,0 aug 2,00 0,80 0,70 16,0 30,0 aug. 1,90 0,95 0,70 20,0 40,0 sep. 1,50 0,80 0,70 16,0 30,0 sep. 1,90 0,95 0,70 20,0 40,0 oct. 1,50 0,80 0,70 16,0 30,0 oct. 1,90 0,95 0,70 20,0 40,0 nov 1,50 0,95 0,70 16,0 30,0 nov. 1,90 1,00 0,80 20,0 40,0 dec. 1,50 0,95 0,70 16,0 30,0 dec. 1,90 1,00 0,80 20,0 40,0
feb. 1,90 1,00 0,80 20,0 40,0 mar. 2,10 1,15 0,90 20,0 40,0 apr. 2,10 1,15 0,90 20,0 40,0 mai 2,10 1,15 0,90 20,0 40,0 iun. 2,15 1,15 0,90 20,0 40,0
PerioadaRezervele minime
obligatorii (procente)
PerioadaRata dobanzii la
disponibilitati ale bancii (% p.a.)
Rata dobanzii la disponibilitati ale bancii
(% p.a.)
Rezervele minime
obligatorii (procente)
2007 ian 1.90 1.00 0.80 20.00 40.00 2008 ian 2.60 1.30 1.25 20.00 40.00feb 1.90 1.00 0.80 20.00 40.00 feb 3.05 0.85 1.25 20.00 40.00mar 2.10 1.15 0.90 20.00 40.00 mar 3.05 0.85 1.35 20.00 40.00apr 2.10 1.15 0.90 20.00 40.00 apr 3.15 0.95 1.55 20.00 40.00mai 2.10 1.15 0.90 20.00 40.00 mai 3.30 0.80 1.55 20.00 40.00iun 2.15 1.15 0.90 20.00 40.00 iun 3.35 0.80 1.65 20.00 40.00iul 2.15 1.15 0.90 20.00 40.00 iul 3.35 0.90 1.75 20.00 40.00aug 2.35 1.15 0.95 20.00 40.00 aug 3.95 0.80 1.90 20.00 40.00sep 2.35 1.15 1.00 20.00 40.00 sep 3.65 1.00 2.00 20.00 40.00oct 2.35 1.20 1.00 20.00 40.00noi 2.35 1.20 1.15 20.00 40.00dec 2.50 1.20 1.35 20.00 40.00
2008
8
Cei mai afectaţi, de această măsură, au fost marii jucători de pe retail, care dispun de foarte multe resurse în valută atrase: Banca Comercială Română, BRD, Raiffeisen Bank. Băncile au adoptat strategii proprii, şi urmare a acestor măsuri, unele bănci au majorat costul creditelor în valută pentru consum, altele le-au menţinut nemodificate.
Pe lângă această blocare a unei părţi din resursele atrase de bănci, rata rezervelor minime obligatorii are un impact negativ asupra nivelului ratei dobânzii, în special a ecartului dintre dobânda activă (dobânda cerută la creditele acordate) şi dobânda pasivă (dobânda oferită la resursele atrase).
Explicaţia acestui fenomen este că, spre deosebire de depozitele atrase de Banca Naţională conform Ordonanţei de Urgenţă nr. 29/199721 privind autorizarea BNR pentru efectuarea unor operaţiuni pe piaţa monetară, pentru rezervele minime obligatorii dobânda nu se negociază, ci reprezintă o medie ponderată a ratei dobânzii practicate de bănci la depunerile la vedere. De menţionat este faptul că pentru excedentul de rezerve minime obligatorii nu se bonifică dobânda. În această situaţie, cu cât rezerva minimă obligatorie este mai mare, cu atât mai mult băncile trebuie să mărească rata dobânzii la creditele acordate pentru a recupera diferenţa de dobândă între cea plătită deponenţilor şi cea încasată de la Banca Naţională.
4. Indicatorii de lichiditate bancară
Indicatorii utilizaţi în analiza performanţei financiare şi a condiţiei generale a unei bănci sunt prezentaţi în continuare.
Un prim indicator este indicatorul de lichiditate bancară care se determină ca un raport între lichiditatea efectivă şi lichiditatea necesară, adică:
Acest indicator se determină lunar.Limitele de evoluţie a ratingului pentru acest indicator sunt următoarele:
> 1,50 rating 11,20 – 1,49 rating 21,00 – 1,19 rating 30,80 – 0,99 rating 4 < 0,80 rating 5
În scopul gestionării eficiente a procesului de menţinere permanentă a lichidităţii societăţilor bancare româneşti, BNR a emis o serie de reglementări22.
21 O.U.G. nr.29 din 9.06.997, privind autorizarea BNR pentru efectuarea unor operaţiuni pe piaţa monetară, publicată în M. Of. Nr. 117 din 9.06.1997
22 Normele Băncii Naţionale a României nr.1/2001, privind lichiditatea băncilor, publicate în M.Of
201 din 20.04.2001; Normele Băncii Naţionale a României nr.7/13.06.2003, pentru modificarea şi
9
Astfel prin normele Băncii Naţionale a României, care reglementează nivelul minim de lichiditate al societăţilor bancare, s-a introdus mecanismul benzilor de
lichiditate23 care presupune parcurgerea următoarelor etape: ● se stabilesc benzile de lichiditate pe următoarele intervale de timp:
– până la 1 lună inclusiv; – între 1 şi 3 luni inclusiv; – între 3 şi 6 luni inclusiv; – între 6 şi 12 luni inclusiv; – peste 12 luni.
● se repartizează activele şi pasivele bilanţiere pe scadenţe şi pe benzi de lichiditate, respectându-se următoarele reguli:
– la repartizarea pe scadenţe a activelor şi pasivelor bilanţiere se au în vedere termenele rămase de scurs până la expirare;
– se repartizează pe scadenţe şi se înscriu pe benzi de lichiditate şi angajamentele/obligaţiile evidenţiate în afara bilanţului;
– activele şi pasivele bilanţiere pentru care banca a constituit provizioane de risc se înscriu pe benzi de lichiditate, în funcţie de valoarea lor netă, respectiv valoarea contabilă diminuată, după caz, cu provizioanele constituite;
– anumite active bilanţiere se înscriu pe benzi de lichiditate la valoarea netă, diminuată cu un coeficient de ajustare „k“, determinat prin raportarea soldului creditelor restante aferente categoriei respective de active clientelă, existente în sold la sfârşitul lunii pentru care se face repartizarea.
● se determină lichiditatea efectivă (Le) prin însumarea activelor bilanţiere şi extrabilanţiere, a căror valoare a fost ajustată, repartizate pe benzi de scadenţă, iar suma obţinută evidenţiază creanţele băncii din relaţiile cu clienţii săi;
● se determină lichiditatea necesară (Ln) prin însumarea pasivelor şi obligaţiilor bilanţiere şi extrabilanţiere, a căror valoare a fost ajustată, iar valoarea rezultată exprimă sumele pe care banca trebuie să le restituie clienţilor săi în perioadele de timp respective;
● se compară lichiditatea efectivă cu cea necesară şi se obţine: – excedent de lichiditate, când Le > Ln ;– deficit de lichiditate, cînd Le < Ln (această situaţie este inacceptabilă pentru
bancă, întrucât nu poate face faţă obligaţiilor de plată, fiind practic în încetare de plăţi).
Nivelul şi tendinţa indicatorilor de lichiditate pe benzi de scadenţă şi pe total trebuie să aibă limita minimă 1.
Un alt indicator de analiză a lichidităţii este lichiditatea imediată care se determină după algoritmul următor:
Disponibilităţi şi depozite la bănci (valoare neta) + Titluri de stat libere de gaj / Surse atrase şi împrumutate
Indicatorul se calculează şi se urmăreşte lunar.Limitele de evoluţie şi ratingurile specifice pentru acest indicator sunt următoarele:
> 45% rating 145 - 40% rating 2
completarea Normelor Băncii Naţionale a României nr. 1/2001 privind lichiditatea băncilor, publicate în M.Of 45 din 25.06.2003
23 Banda de lichiditate bancară reprezintă o anumită perioadă de timp (o lună, 3 luni, 6 luni etc.) rămasă de scurs până la scadenţa unui plasament (activ) sau a unui depozit atras (pasiv).
10
39,9 - 35% rating 334,9 - 30% rating 4 < 30% rating 5
Indicatorul se calculează pe baza datelor înscrise în „Situaţia patrimoniului” întocmită de instituţia de credit, şi anume:
la numărător = cod poziţie (A10+A20+A25+A101)col.6 din mod.4000G “Situaţia patrimoniului” + titlurile de stat libere de gaj;
la numitor = col.5 (G01+H01+J0A) din mod.4000 “Situatia patrimoniului”.Un alt indicator de lichiditate îl reprezintă rata din creditele acordate
clientelei (valoare brută) şi depozite atrase de la clienţiIndicatorul se calculează şi se urmăreşte lunar.Limitele de evoluţie a indicatorului şi ratingurile ataşate acestora sunt
următoarele: < 85% rating 1 85 -104,9% rating 2105 -114,9% rating 3115 -125% rating 4 >125% rating 5
Acest indicator se determină pe baza unor raportări financiare ale băncii aşa cum rezultă în continuare.
Credite acordate clientelei = [(cod poziţie B10+B3A+B20+B4A+ B5A+B7A+B80+B85+B99+B9J) (col.1 + col.6)] mod.4000G “Situaţia patrimoniului” + [(rd.211+212+213+214+215+216+217+218+219+220) + (311+312+313+314+315+316+317+ 318+319+320)] col. (1+2) mod.4026 “Creanţe restante, creanţe îndoielnice şi riscuri de ţară” + [(rd.211+212+213+214+215+216+217+218+219+220+311+312+313+314+315+316+317+318+319+320)] col.(1+2) mod.4027G “Provizioane”;
Depozite atrase de la clientelă = cod poziţie (H40+H7A+H80+H6A) mod 4000G “Situaţia patrimoniului”.
Un indicator specific lichidităţii bancare îl constituie pasivele interbancare nete, care se determină ca diferenţă între pasivele interbancare şi activele interbancare.
Indicatorul se determină lunar pe baza datelor din situaţia patrimoniului, astfel:
[cod poziţie G01 - (A01 - A10) col.6] mod.4000G "Situaţia patrimoniului".Fără îndoială că în aprecierea nivelului de lichiditate bancară, un rol important
îl constituie ratingurile atribuite fiecărui nivel al lichidităţii, şi pe care le descriem în cele ce urmează.
Ratingul 1 indică niveluri de lichiditate puternice şi practici de administrare a fondurilor bine dezvoltate. Instituţia de credit are acces sigur la suficiente surse pentru constituirea de fonduri în termeni favorabili pentru nevoile de lichidităţi prezente şi anticipate.
Ratingul 2 evidenţiază niveluri de lichiditate şi practici de administrare a fondurilor satisfacatoare. Institutia de credit are acces la surse suficiente de fonduri în termeni acceptabili pentru asigurarea nevoilor de lichiditate prezente şi viitoare. O serie de deficienţe minore pot fi constatate în practicile de administrare a fondurilor.
Ratingul 3 semnifică niveluri de lichiditate sau practici de administrare a fondurilor care necesită îmbunătăţiri. Instituţiile de credit clasificate în acest rating nu au acces rapid la fonduri în termeni rezonabili sau pot înregistra deficienţe semnificative în perioadele de administrare a fondurilor.
11
Ratingul 4 pune în evidenţă niveluri de lichiditate deficitare sau practici inadecvate de administrare a fondurilor. Instituţiile clasificate în acest rating nu sunt capabile să obţină un volum suficient de fonduri în termeni rezonabili pentru asigurarea nevoii de lichiditate.
Ratingul 5 vizează acele niveluri de lichiditate sau practici de administrare a fondurilor atât de deficitare încât viabilitatea instituţiei este grav ameninţată. Instituţiile clasificate în această categorie necesită asistenţă financiară externă imediată pentru a asigura rambursarea obligaţiilor la scadenţă sau alte nevoi de lichiditate.
Performanţa instituţiilor de credit în privinţa corelării pe benzi de scadenţă a pasivelor cu activele rămâne adecvată, însă lichiditatea globală a sistemului bancar românesc îşi continuă dinamica descendentă, pe fondul creşterii gradului de intermediere bancară. Indicatorul de lichiditate pe sistem bancar, calculat conform reglementărilor în vigoare24, se menţine la niveluri care depăşesc limita minimă de 1, însă diferenţa dintre lichiditatea efectivă şi cea necesară este, în termeni relativi, în scădere (Tabel 4.1.), cu excepţia anului 2008 care a înregistrat un trend ascendent.
Tabel 4.1. Indicatorul de lichiditate pe sistem bancar
Anul D ≤ 1 lună 1 lună < D ≤ 3 luni
3 luni <D ≤ 6 luni
6 luni < D ≤ 12
luni
12 luni < D
Total
2005 2,63 10,79 27,31 28,97 7,10 2,59 2006 2,01 6,42 9,12 15,10 8,14 2,30 2007 1,76 6,74 6,96 5,79 6,61 2,15 2008 2,46 10,15 17,00 11,26 5,48 2,47Iulie 2009
- - - - - 1,67
Sursa: Banca Naţională a României
Principala sursă de finanţare a activelor instituţiilor de credit a continuat să o constituie depozitele atrase de la companii şi populaţie, deşi ponderea acestora în pasive a suferit o contracţie de la 49,7 la sută la 31 decembrie 2007, la 44,6 la sută la 31 decembrie 2008 şi 42,9 la sută la 31 martie 2009.Indicatorul credite/depozite25 a crescut consecvent, atingând un vârf istoric în octombrie 2008 de 128,7 la sută. În decembrie 2008, în contextul sporirii restrictivităţii în acordarea creditelor pentru toate tipurile de debitori, nivelul indicatorului menţionat s-a redus, pentru scurtă durată, la 122,1 la sută, pentru ca apoi, în ianuarie, februarie şi martie 2009, mărimea acestuia să depăşească nivelul din decembrie (128,3 la sută, 127,4 la sută, respectiv 124,7 la sută) pe fondul unui ritm de creştere mai accentuat al creditelor, comparativ cu cel al depozitelor.
A doua sursă de finanţare a activelor la care au apelat instituţiile de credit au reprezentat-o pasivele externe, care, deşi într-un ritm mai lent în 2008, şi-au majorat ponderea în pasivul agregat la 30,7 la sută la finele lunii decembrie, pentru ca apoi, în cursul trimestrului I al anului 2009, să scadă treptat, până la 28,8 la sută la 31 martie 2009. Expansiunea creditului în valută a contribuit substanţial la creşterea gradului de dependenţă a
24 Ca raport între lichiditatea efectivă şi lichiditatea necesară, pe fiecare bandă de scadenţă, conform Normei BNRnr.1/2001 privind lichiditatea băncilor, cu modificările şi completările ulterioare.
25 Au fost utilizate date de bilanţ contabil.
12
sectorului bancar românesc de finanţarea externă. Băncile-mamă au furnizat instituţiilor de credit din România 84,4 la sută din totalul depozitelor, împrumuturilor şi datoriilor subordonate de la instituţiile de credit la finele anului 2008, faţă de aproximativ 69 la sută în perioada similară a anului 2007 (Grafic 4.2).
Grafic 4.2. Indicatorul de lichiditate pe sistem bancar
Scenariul de risc cel mai probabil ar putea fi situaţia în care aceste bănci-mamă:• ar fi ele însele afectate de o penurie de lichiditate (datorită propriei evoluţii sau a
filialelor lor din alte ţări decât România), ţinând seama şi de gradul semnificativ de concentrare a capitalului din punct de vedere al ţării de origine. Până acum însă, reacţia rapidă a factorilor europeni de decizie, inclusiv a celor din ţările de origine ale acestor banci-mamă, au indus o stabilizare a lichidităţii acestora;
• ar limita susţinerea filialelor lor din România ca o consecinţă a înrăutăţirii percepţiei privind profilul de risc al ţării, schimbarea de sentiment a investitorilor privind întreaga zonă a Europei Centrale şi de Est fâcându-se simţită prin creşterea primei de risc a finanţărilor în euro. Provocarea pentru sistemul bancar naţional ar proveni din faptul că aceste resurse, în cea mai mare parte pe termen mediu şi lung sunt dificil de înlocuit cu altele cu scadenţe similare, ceea ce ar putea afecta atât volumul, cât şi durata creditelor în viitor.
13
Având vedere situaţia din piaţa, în conformitate cu reglementările existente BNR a solicitat instituţiilor de credit planuri alternative de finanţare, care să detalieze strategiile privind administrarea riscului de lichiditate în condiţii de criză, cu respectarea cerinţelor instituite prin cadrul legal în materie. Băncile care nu dispun de acorduri de finanţare alternativă vor deţine în permanenţă, în portofoliu, titluri libere de gaj, care, în eventualitatea unei penurii de lichidităţi la nivel individual, să poată fi utilizate pentru accesarea facilităţii de creditare de la banca centrală.
În acest context, managementul lichidităţii la nivelul instituţiilor de credit din România pune din ce în ce mai mult accent pe dezvoltarea instrumentelor adecvate monitorizării vulnerabilităţilor şi pe detalierea planurilor de urgenţă aplicabile în situaţia unor şocuri de lichiditate. Principalele abordări privesc realizarea unor simulări în baza unor scenarii care, în general, acoperă atât apariţia unor condiţii adverse la nivelul pieţei, cât şi şocuri specifice la nivelul instituţiilor de credit, precum retrageri masive ale depozitelor persoanelor fizice sau neprelungirea depozitelor băncilor creditoare. Rezultatele acestor teste de stres structurează opţiunile pe care le au instituţiile de credit în cazul producerii riscului de lichiditate. Planurile de urgenţă prevăd pe lângă accesarea disponibilităţilor băncii-mamă sau ale altor instituţii de credit şi obţinerea de împrumuturi de la banca centrală, în condiţii de colateralizare deplină, sau vânzarea de active, în special cele de tranzacţionare.
În prezent, banca centrală reevaluează cadrul de reglementare privind administrarea riscului de lichiditate. Astfel, instituţiile de credit vor trebui:• să dispună de un proces solid pentru identificarea, măsurarea, administrarea şi monitorizarea poziţiilor de lichiditate, astfel încât să poată proiecta fluxurile de numerar provenite din active, datorii şi elemente din afara bilanţului pe un set de orizonturi de timp adecvate atât în condiţii normale, cât şi în condiţii de criză;• să utilizeze instrumente de măsurare sau indicatori pentru cuantificarea riscului de lichiditate. În acest sens, o instituţie de credit va trebui să utilizeze indicatori care evaluează structura bilanţului, precum şi indicatori care proiectează fluxurile de numerar şi poziţiile de lichiditate viitoare cu luarea în considerare a riscurilor aferente elementelor din afara bilanţului;• să stabilească limite pentru a controla expunerea şi vulnerabilităţile la riscul de lichiditate şi să le revizuiască periodic;• să stabilească un set de indicatori de avertizare timpurie care să ajute în procesul de identificare a vulnerabilităţilor în ceea ce priveşte poziţia lichidităţii sau necesităţile potenţiale de finanţare;• să asigure diversificarea efectivă a surselor de finanţare pe termen scurt, mediu şi lung şi să-şi administreze activ poziţiile de lichiditate de pe parcursul unei zile (intraday);• să îşi administreze în mod activ poziţiile pe active ce pot fi utilizate drept garanţii financiare, inclusiv în situaţii de urgenţă, făcând diferenţiere între activele grevate de sarcini şi cele negrevate de sarcini;• să desfăşoare simulări de criză cu regularitate pentru a identifica sursele de potenţiale constrângeri de lichiditate;• să dispună de planuri alternative de finanţare, aprobate de conducerea executivă, care vor trebui să includă politici de administrare a unei game de situaţii de criză, să stabilească responsabilităţi şi proceduri de depăşire clare.
14
5. Metode şi tehnici de limitare a riscului de lichiditate
Un aspect semnificativ în limitarea riscului de lichiditate îl constituie cunoaşterea permanentă a nivelului acestuia şi care se poate face cu ajutorul unor tehnici aplicabile asupra resurselor sau plasamentelor băncii, şi anume:
a) În vederea utilizării tehnicilor care vizează resursele băncii va trebui acordată o atenţie deosebită următoarelor elemente:
• cunoaşterii structurii maturităţii fondurilor atrase în scopul asigurării unui nivel superior al calităţii prognozelor privind fluxurile nete de fonduri;
• volatilităţii fondurilor atrase care este dependentă nu numai de tipul băncii ci şi de structura clienţilor băncii, cunoaşterea particularităţilor comportamentale putând constitui un atuu al managementului riscului;
• structurii diversificate a surselor de fonduri şi a profilelor de scadenţă ale acestora care va conduce la evitarea dependenţei de anumiţi clienţi şi, deci, la o diminuare a riscului de pierderi de resurse în termen foarte scurt;
• băncile sunt interesate în promovarea unor produse bancare atractive (de exemplu: depozitele la termen) care diminuează riscul de lichiditate, concomitent cu scăderea profitului;
• managementul riscului de lichiditate rămâne un proces complex datorită conexiunilor cu alte riscuri aferente activităţii bancare.
Acoperirea necesarului de lichiditate a băncii, constă în atragerea resurselor cât mai stabile, într-un volum mare şi la costuri acceptabile.
Refinanţarea instituţiei de credit rămâne de asemenea o situaţie extremă, urmărindu-se o limitare a volumului refinanţărilor datorită costului lor nesigur şi a constrângerilor reglementare.
b) Protejarea împotriva riscului de lichiditate prin tehnicile privind plasamentele vizează două aspecte şi anume:
- pe de-o parte, asigurarea continuă a unui echilibru între lichiditate şi plasamente (gestiunea tezaurului băncii), urmărindu-se respectarea ratei de lichiditate cerută de autoritatea bancară cât şi a rezervelor minime obligatorii.
- pe de altă parte, utilizarea anumitor instrumente financiare cum ar fi instrumentele financiare derivate.
În vederea limitării riscului se vor lua în considerare următorii factori:• gradul în care banca se poate baza pe activele lichide, caracteristicile pieţelor
pe care acestea se pot vinde şi valabilitatea acestor active;• gradul de diversificare a activelor lichide;• accesibilitatea utilizării liniilor de credit disponibile;• dependenţa de tragerile din liniile de credit, în scopul menţinerii unei
lichidităţi adecvate, şi chiar, posibilitatea existenţei unei plăţi anticipate a liniilor de credit care au fost deja acordate.
c) Pentru limitarea riscului de lichiditate, în opinia noastră se pot utiliza şi alte metode, cum ar fi:
metoda impasurilor succesive; metoda impasurilor cumulate; metoda numerelor.
Aceste metode cuantifică lichiditatea prin evaluarea gap-urilor (impasurilor) înregistrate pe clase de scadenţă, ca diferenţă între pasive şi active.
De asemenea, aceste metode oferă informaţii privind transformările de scadenţă operate de bancă, adică ieşirile de fonduri maxime la care banca va trebui să facă faţă, perioadă după perioadă.
15
Din analiza întreprinsă la nivelul sistemului bancar, am constatat că aceste metode se aplică cu succes în ţările est-europene şi occidentale, în România ele fiind aplicate doar la un nivel redus.
În cele ce urmează prezentăm pe scurt, conţinutul acestor metode.1. Metoda impasurilor succesiveImpasurile în lichiditate măsoară decalajele previzionale, cu diferite date
viitoare, între ansamblul angajamentelor şi resurselor. Impasurile sunt diferenţele dintre activele şi pasivele la o anumită dată – numite impasuri în stocuri (impasses on stocks) – sau diferenţele între variaţiile lor în timpul unei perioade date – numite impasuri în fluxuri (impasses on flux).26
Un impas poate fi definit pentru o c1asă de scadenţe, ca fiind diferenţa între pasive şi active. Metoda ia în calcul aceste deficienţe pentru fiecare clasă de scadenţă, şi oferă informaţii privind transformările de scadenţă operate de bancă.
Ca1culul pune în evidenţă necorelările de scadenţă, adică ieşirile de fonduri maxime la care banca va trebui să facă faţă, pe fiecare perioadă în parte.
2. Metoda impasurilor cumulateÎn cazul acestei metode profilul scadenţelor este cumulat pe c1asele scadente,
adică se vor calcula activele şi pasivele cumulate pe scadenţe, în vederea determinării impasurilor cumulate.
Mărimea impasului semnalează perioada de maximă şi minimă nevoie de lichiditate precum şi perioada la care aceasta apare.
3. Metoda numerelorAceastă metodă ponderează activele şi pasivele din fiecare c1asă cu numărul
mediu de zile din fiecare c1asă sau numărul grupei corespunzător c1asei de scadenţă, şi se calculează următorul indicator:
Dacă: iL=1, atunci banca nu trebuie să modifice de scadenţele; iL <1, atunci banca modifică pasive pe termen scurt în active pe
termen lung, în condiţiile curbei crescătoare a dobânzii; iL >1, atunci banca transformă pasivele pe termen lung în active pe
termen scurt, situaţie care avantajează banca pe termen scurt, întrucât rata dobânzii pe termen scurt este mai mare decât rata dobânzii pe termen lung.În vederea unei mai bune înţelegeri a caracteristicilor analizei prin cele trei
metode prezentăm în continuare, asemănările şi deosebirile principale, comparativ cu metodologia BNR de calcul a indicatorilor de lichiditate.
Asemănări :• repartizarea pe benzi de scadenţă reziduală a elementelor de activ/pasiv şi
extrabilanţiere;• calculul pe fiecare bandă de scadenţă a indicatorilor de lichiditate;• utilizarea aceloraşi grupe de elemente de activ/pasiv şi extrabilanţiere;• reportarea excedentului de lichiditate pe următoarea bandă de scadenţă.Deosebiri:• modalitatea de includere integrală sau ponderată a elementelor de pasiv;• utilizarea capitalului şi a fondurilor proprii în cadrul calcului indicatorilor;• calculul indicatorilor prin raportarea indicilor GAP (Gestiunea Activelor şi
Pasivelor) la total activ şi nu la o parte a acestuia (aferentă respectivei benzi de scadenţă);
26 V.Dedu – Op.cit., p.102
16
• aplicarea separată a analizei pentru activele şi pasivele în lei şi separat în valută;
• reportarea deficitului pentru următoarea bandă de scadenţă;• stabilirea "lărgimii" fiecărei benzi de scadenţă.Scopul realizării acestor analize îl constituie identificarea problemelor
potenţiale ce pot apărea în lichiditatea băncii respective.Decalajele astfel semnalate, vor trebui diminuate pentru a reduce riscul de
lichiditate monitorizat prin aceste metode de analiză.
6. Planuri alternative privind evaluarea si monitorizarea riscului de lichiditate pentru situatii de criză
Ca parte a procesului de administrare a riscului de lichiditate instituţia de credit trebuie să adopte un plan pentru situaţii de criză de lichiditate, şi care să vizeze în fapt gestionarea crizei de lichiditate bancară.
Gestionarea unei crize de lichiditate trebuie să se bazeze pe următoarele principii:
identificarea cauzelor care au generat criza de lichiditate; constituirea unor comisii cu atribuţii precise şi putere de decizie sporită; încercarea de înlăturare rapidă a focarelor de criză în cazul în care este realizabil acest lucru; asigurarea unei lichidităţi consistente şi obţinerea unei cantităţi importante de numerar, elemente foarte importante pentru că deţin ponderea în cadrul operaţiunilor efectuate de instituţiile de credit; asigurarea deservirii tuturor clienţilor şi evitarea pe cât posibil a programărilor pentru alte zile; menţinerea imaginii de instituţie solidă financiar; pregătirea de aplicare a planurilor de acţiune post-criză; formularea unor concluzii pe baza analizei situaţiei postfactum, care trebuie să conducă la îmbunătăţirea şi perfecţionarea controlului riscurilor şi la reanalizarea politicii de efectuare a plasamentelor si de atragere de resurse.Aceste principii trebuie să stea la baza realizării planurilor de acţiune ce vor fi
utilizate de către instituţiile de credit în cadrul crizelor de lichiditate. Planurile de acţiune sunt întocmite atât la nivelul unităţilor operative cât şi la
nivelul centralei băncii şi cuprind în principal următoarele: analiza fluxurilor financiare şi a stării mediului în care îşi desfăşoară activitatea instituţia de credit şi previzionarea începutului crizei; constituirea echipelor de gestiune a crizei care vor acoperi întreaga zonă geografică în care îşi desfăşoară activitatea instituţia de credit; atribuirea sarcinilor şi acordarea competenţelor decizionale în cadrul unui interval de timp delimitat; previzionarea necesarului de numerar pe o anumită perioadă şi aplicarea planurilor de asigurare şi obţinere a acestuia; asigurarea unui flux informaţional sporit atât pe orizontală în cadrul structurii organizatorice a instituţiei de credit, cât şi pe verticală între agenţii, sucursale, filiale şi centrala băncii;
17
canalizarea tuturor resurselor umane, materiale, financiare disponibile în vederea asigurării condiţiilor de deservire a tuturor solicitărilor clienţilor; asigurarea unor rezerve suplimentare (specialişti, echipamente) pentru înlăturarea eventualelor suprasolicitări informaţionale ale reţelei informatice; susţinerea mediatică a imaginii instituţiei de credit şi a reţelei din care face parte; intensificarea contactelor cu clienţii importanţi ai instituţiei de credit care deţin împrumuturi sau depozite; utilizarea următoarelor surse de asigurare a lichidităţii necesare;
numerarul din casierie; sumele din conturile curente ale instituţiei de credit, inclusiv cel
de rezervă minimă obligatorie; retragerea depozitelor intercooperatiste sau interbancare
neajunse la scadenţă; utilizarea pârghiilor bancare în scopul determinării clienţilor să
opteze pentru menţinerea în cadrul sistemului a disponibilităţilor la vedere şi termen;
monitorizarea permanentă a lichidităţii imediate a instituţiilor de credit; după depăşirea crizei se va efectua evaluarea finală a fluxurilor financiare efectuate în perioada crizei; de asemenea, se vor utiliza o serie de măsuri post-criză, din care amintim:
o stabilirea priorităţilor de acţiune pe termen foarte scurt;o reanalizarea planurilor de atragere şi plasare a resurselor atât pe termen
scurt cât şi mediu; perfecţionarea sistemelor de comunicaţii şi a programelor informatice de gestiune a riscurilor în perioadele de criză; stabilirea planului de acţiune post-criză pentru revenirea la normalitate.Planurile instituţiilor de credit în situaţii de criză sunt întocmite de conducerea
acestora pentru cel puţin două scenarii, şi anume:a) situaţia în care o unitate operativă a unei instituţii de
credit intră în criză de lichiditate ca urmare a unor retrageri de fonduri mai importante ale unor clienţi sau categorii de clienţi;
b) situaţia în care instituţiile de credit intră în criză de lichiditate, neputându-se onora obligaţiile scadente ale creditorilor.
Planurile centralei băncii în situaţii de criză sunt întocmite pentru următoarele scenarii:
situaţia în care o instituţie de credit intră în criză de lichiditate; situaţia în care mai multe instituţii de credit intră în criză de lichiditate; situaţia în care centrala intră în criză de lichiditate.
Managementul lichidităţii, are ca scop prevenirea apariţiei crizei de lichiditate, iar prin monitorizarea zilnică a acesteia se poate observa apariţia elementelor generatoare ale crizei de lichiditate şi se pot declanşa măsurile de prevenire sau limitare a influenţelor factorilor negativi.
Toate aceste măsuri trebuie să cuprindă responsabilităţile, termenele şi ordinea de derulare a acestora, şi care sunt coordonate de conducerea instituţiilor de credit.
7. Modalităţi de prevenire a riscului de lichiditate
18
Principalele modalităţi de prevenire a riscului de lichiditate sunt:a) asigurarea echilibrului pe scadenţe între resursele financiare ale băncii şi
plasamente;b) introducerea unei componente în managementul băncii, respectiv
administrarea zilnică a lichidităţii băncii şi în special a lichidităţii în principalele valute cu care operează;
c) prin securitizarea creanţelor consider că băncile pot preveni riscul de lichiditate, implicit prin apelarea la piaţa instrumentelor financiare;
d) reducerea rezervelor minime obligatorii, reducere care apreciez că se impune ca urmare a generalizării aplicării acordului Basel II, începând cu 1 ianuarie 2008. Băncile vor suporta costuri suplimentare pentru asigurarea infrastructurii necesare. Prin reducerea rezervei minime obligatorii s-ar încuraja creditarea şi ar asigura implicit o lichiditate mai ridicată în sistemul bancar;
e) analiza riguroasă şi permanentă a creditelor acordate în vederea depistării anticipate a eventualelor falimente;
f) diversificarea produselor şi serviciilor bancare oferite, care au un randament sporit prin prisma profitabilităţii;
g) cumpărarea de titluri de plasamente şi investiţii, ce sunt plasamente sigure, rentabile, cu un grad sporit de lichiditate;
h) plasamentele interbancare în lei, consider că sunt o soluţie pentru asigurarea necesarului de lichidităţi pe termen scurt;
i) lărgirea (diversificarea) gamei depozitelor constituite;j) posibilitatea atragerii de finanţări externe la costuri rezonabile;k) menţinerea unui nivel optim al activelor bancare:
- 30% credite pentru investiţii – risc minim- 30% credite ipotecare – risc mediu- 40% alte credite – risc înalt
19