Curs 3 STAR

Sisteme, Tehnologii, Atitudini, Rezultate – conf. Univ. dr. ing. Liliana Popa

22

Curs 3

Elemente de cultur ă organiza ţional ă

MOTTO: „NU ZIDUL FACE O ŞCOALĂ, CI SPIRITUL CARE DOMNEŞTE ÎN EA” NICOLAE IORGA

Performanţele individului sunt indisolubil legate, printre altele, şi de cunoaşterea, , în

toată complexitatea ei, a organizaţiei în care acesta activează. Aceasta cu atât mai mult cu cât orice organizaţie funcţionează ca un sistem dinamic, cu caracteristici proprii şi numeroşi factori de influenţă. Adevărul celor enunţate anterior este validat de dezvoltarea, destul de recentă, a unui nou domeniu al managementului, cultura organizaţională. Cultura organizaţională este un concept greu de definit. Dintre definiţiile culturii organizaţionale prezente în literatura de specialitate, le amintim pe următoarele: - “un set dominant şi coerent de valori împărtăşite (de membrii organizaţiei) indus de mijloace simbolice” ; - “un sistem de valori, convingeri şi obiceiuri împărtăşite într-o organizaţie, care interacţionează cu structura formală pentru a produce norme comportamentale”;

- “ansamblul valorilor, credinţelor, aspiraţiilor, aşteptărilor şi comportamentelor conturate în decursul timpului în fiecare organizaţie, care predomină în cadrul său şi-i condiţionează direct şi indirect funcţionalitatea şi performanţele”.

- “ansamblul coerent de norme, valori, atitudini, convingeri, comportamente care diferenţiază o organizaţie de altele, conferindu-i un caracter de unicitate şi reflectând relaţia acestuia cu mediul”. Ceea ce transpare din definiţiile anterioare este faptul că în noţiunea de cultură organizaţională sau cultură a organizaţiei se regăsesc foarte multe componente care interacţionează cu influenţele exterioare ale mediului social, dar şi cu caracteristicile care definesc membrii organizaţiei, fig.1. Ne naştem într-o cultură, ne formăm şi ne stabilizăm într-un orizont cultural, suntem deopotrivă creatori şi receptori de cultură. În această dublă calitate, a ne înţelege înseamnă a analiza semnele, valorile şi simbolurile culturii de apartenenţă, ceea ce echivalează cu regăsirea unui sens existenţial, o fixare identitară ca element de recunoaştere individuală.

Organizaţiile împreună cu sistemele lor culturale reproduc şi reflectă imagini despre lume. Ele reprezintă structuri sociale extrem de dinamice, cuprinzând elemente culturale, de cunoaştere, norme şi legi, activităţi şi resurse ce conferă stabilitate şi semnificaţie vieţii sociale. Vehiculele perpetuării instituţiilor sunt sistemele simbolic, relaţionale, stereotipurile, artefactele, etc.

Sistemul de norme întemeiază evidenţa organizaţiei, legitimând cele mai importante modele de operare necesare introducerii şi menţinerii valorilor.

Pe de altă parte, stratificarea sistemului de valori la nivel macrosocial influenţează gradul de acceptare şi de succes al organizaţiilor. Astfel susţinerea unor valori de vârf însemnă o cotă de reuşită mai mare.

Cultura organizaţională există indiferent de organizaţie şi este cea care “leagă organizaţia” într-un lanţ de semnificaţii tacite care oferă înţelesuri specific umane tuturor activităţilor şi proceselor organizaţionale. În acelaşi timp este factorul de rezistenţă cel mai important în orice demers de schimbare, indiferent de anvergura acestuia.


23

Cu cât o organizaţie are o cultură proprie mai puternică, cu atât este mai matură şi mai bine definită, având un impact mai mare asupra membrilor săi şi, implicit, asupra performanţelor acestora.

Cultura organizaţională caracterizează modul cum sunt structurate activităţile, relaţiile dintre oameni şi relaţiile cu terţii. Ea are rolul de a omogeniza anumite conduite şi de a încuraja rezultatele pozitive, descurajându-le totodată pe cele negative. Se poate afirma că fără cultură organizaţională o instituţie este vulnerabilă, asemenea unui stat fără cultură şi istorie.

Fig.3.1 Componentele culturii organizaţionale

Institu ţiile de înv ăţământ sunt, prin îns ăşi natura lor, organiza ţii creatoare şi diseminatoare de cunoa ştere şi cuno ştin ţe. Ele reprezintă sisteme complexe de procesare a informaţiilor, fiind organizaţii cu scop şi obiective bine determinate, cu activităţi specifice şi o cultur ă organiza ţional ă determinate de îndeplinirea eficientă a acestora. Studiul unei asemenea organizaţii este cu atât mai interesant, cu cât, în organizarea lor, managementul cunoaşterii este o componentă esenţială, cu rol tot mai important al inovării şi creării de noi valori. Este important să se evidenţieze principalele activităţi cognitive desfăşurate de către membrii comunităţii academice pentru a aduce un plus de înţelegere privind impactul şi importanţa culturii organizaţiei asupra acestor activităţi, precum şi modul în care aceasta contribuie la crearea de valori şi constituirea unei culturi a cunoaşterii într-o comunitate academică. Pentru studenţi, ca membrii ai acestei comunităţii academice, cunoaşterea elementelor componente ale culturii organizaţionale echivalează, în timp, cu formarea unor rădăcini care amplifică sentimentul de apartenenţă la o comunitate, atât prin creşterea responsabilităţii şi implicării active a acestora, cât şi din punct de vedere afectiv.


24

De asemenea, pentru realizarea celor expuse anterior este necesar să se cunoască principalele caracteristici ale organizaţiei (universităţii) din care fac parte, pentru că numai astfel pot înţelege dinamica acesteia, cu perioadele ascendente, dar şi cu cele descendente. În acest mod, ei se simt părtaşi la realizările, dar şi la neîmplinirile şcolii. Universitatea, ca sistem organizaţional, prezintă următoarele caracteristici, fig.3.2.

- are un caracter complex – reuneşte un tot unitar de factori între care se stabilesc

multiple legături conferindu-i funcţionalitate; - are un caracter dinamic – universitatea îşi adaptează necontenit activitatea sa sub

impulsul progresului tehnico-ştiinţific, fiind receptivă la influenţele din interior şi din exterior; - are un caracter probabilistic – deoarece ansamblul universităţii este supus unor

factori aleatori care-i pot perturba echilibrul; - are stabilitate – dispunând de mijloace materiale şi financiare proprii, personall

permanent de execuţie şi conducere, universitatea este capabilă să-şi menţină funcţionarea între anumite limite; - are un caracter cu reglare proprie – acesta permite universităţii să-şi organizeze

singură activitatea, respectiv să se autoconducă, autofinanţeze, autogestioneze şi în felul acesta să se integreze în ansamblul sistemului naţional de învăţământ;

- are o finalitate – se concretizează în realizarea obiectivelor stabilite, prin asigurarea

formării şi perfecţionării profesionale a studenţilor şi a specialiştilor.

Fig.3.2 Caracteristicile universităţii ca sistem organizaţional

Se poate aprecia că instituţiile de învăţământ (privite ca organizaţii) funcţionează sub

acţiunea mai multor variabile dintre care se pot evidenţia: cultura organizaţională, climatul organizaţional şi managementul. Aceste variabile sunt de natură să definească specificul unei instituţii, în raport cu altele de acelaşi tip şi nivel din sistemul de învăţământ. Primele două sunt totodată aspectele care constituie determinarea umană a proceselor şi relaţiilor de management. Cultura organiza ţional ă a universit ăţii


25

Cultura organiza ţional ă a universit ăţii se refer ă la valorile, atitudinile, credin ţele, normele, tradi ţiile şi obiceiurile care s-au format de-a lungul timpului într-o anumit ă universitate şi s-au transmis din genera ţie în genera ţie celor care fac s ă func ţioneze institu ţia respectiv ă. Este important de cunoscut, întrucât caracterizează o anumită “ambianţă valorică” în care se desfăşoară activitatea educativă într-o universitate şi care este de natură să influenţeze mintea studenţilor. O cultură organizaţională sănătoasă corelează pozitiv cu motivaţia superioară de învăţare a studenţilor şi cu satisfacţia profesională a cadrelor didactice. Cultura organizaţiei universitare a fost în atenţia cercetătorilor de-a lungul timpului, aceştia elaborând mai multe tipuri de culturi posibile în acest mediu. Astfel, prezintă interes rezultatele cercetărilor lui Goodland (1996) care evidenţiază două tipuri de culturi: - cultura „aeroportului”, unde instituţia este considerată loc de tranzit, iar relaţia este strict funcţională, fără ritualuri şi ceremonii de socializare; - cultura „monahală”, unde calitatea de membru al comunităţii academice este permanentă, studentul rămânând membru chiar şi după absolvire, aici ritualurile şi ceremoniile de socializare sunt frecvente şi la loc de cinste atât în manieră formală, cât şi la nivel informal. Discutând cele două aspecte ce ar putea să fie prezente şi în mediul academic din România, recunoaştem cvasi omniprezenţa culturii de gen “aeroport”, chiar dacă practici de gen „monahal” nu lipsesc. Spre exemplu: întâlnirile de zece ani de la absolvirea facultăţii sau încercarea unor universităţi, cum ar fi Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti, ASE Bucureşti, de a forma asociaţii ale absolvenţilor. Pentru UPB, aceasta se numeşte Alumni. Se poate aprecia că trecerea de la cultura de tip “aeroport” la cea de tip “monahal” nu se poate face numai prin regulamentele universităţii, ci se construieşte, pas cu pas, de-a lungul întregii perioade petrecute în universitate de către studenţi. Este foarte important ca aceştia să înveţe să considere şcoala în care s-au format ca pe un partener care le va fi in permanenţă aproape.

Cultura organizaţională a unei universităţi poate fi analizată din perspectiva a două planuri distincte:

- cultura normativă (aspectul formal1); - cultura expresivă (aspectul informal2). Cultura normativă se referă la ansamblul de reguli, norme, poziţii, ierarhii, cu caracter

formal, aşa cum sunt ele înscrise în documentele care reglementează activitatea tipului respectiv de unitate.

Cultura expresivă se exprimă prin: - ansamblul trăirilor, sentimentelor, aspiraţiilor persoanelor care compun colectivul

unităţii respective, etosul3 organizaţional al acestora; - simbolistica organizaţiei (rituri, ritualuri, ceremonii specifice); - miturile şi povestirile despre organizaţie şi despre eroii săi. În concluzie, cultura organiza ţional ă a universit ăţii poate fi definit ă ca fiind

“ansamblul valorilor, credin ţelor, aspira ţiilor, a ştept ărilor şi comportamentelor

1 Formal – privitor la formă, care ţine de formă, de aparenţă 2 Informal – care se desfăşoară în absenţa determinărilor şi cadrelor instituţionale, oficiale, formale; neoficial,neprotocolar, familiar 3 Etos – ansamblu de trăsături specifice unui grup social sau unei epoci; fizionomie morală, moralitate; specific cultural al unei colectivităţi


26

conturate în decursul timpului în fiecare orgniza ţie, care predomin ă în cadrul s ău şi-i condi ţioneaz ă direct şi indirect func ţionalitatea şi performan ţele”.

În cazul în care într-o unitate funcţionează mai multe subculturi organizaţionale, se poate vorbi, alături de cultura organizaţională a cadrelor didactice şi de cultura managerială, de cultura organizaţională a studenţilor.

Aspectul major al culturii organizaţionale a studenţilor îl constituie strategiile de adaptare la structura de putere a culturii universitare. În învăţământul superior, strategiile studenţilor sunt direcţionate către sarcinile pe care le au de îndeplinit în fiecare an de studiu. În funcţie de abilitatea studenţilor de a percepe “semnalele” provenite de la corpul didactic, ei pot fi grupaţi în mai multe categorii, luând în considerare şi strategia dominantă pe care o utilizează: - “Căutătorii de semnale” - aceşti studenţi învaţă selectiv. De multe ori, ei caută informaţie în mod activ de la profesori, pentru a afla care subiecte sunt considerate importante şi încearcă să facă o bună impresie; - “Norocoşii” - aceşti studenţi se bazează pe muncă, dar şi pe noroc în obţinerea performanţelor. Ei nu sunt foarte bine pregatiţi pentru examene şi pentru că au reţinut un număr limitat de semnale, încearcă să înveţe la întâmplare foarte multe subiecte pe care ar putea să le primească la examen, dar nu pe toate; - “Surzii” – cei care nu percep semnalele. Aceşti studenţi nu adună deloc semnale asupra a ceea ce este important şi încearcă să studieze întregul material.

Cercetătorii au descoperit ca există o corelaţie pozitivă între abilitatea în a aduna semnale şi obţinerea unor note mari la examene. Climatul organiza ţional al universit ăţii

Prin climat organizaţional se înţelege un fenomen de grup şi de psihologie colectivă. El se referă la ambianţa intelectuală şi morală din interiorul colectivului unei unităţi de învăţământ, la stările emoţionale colective şi la percepţiile colective. Climatul dintr-o şcoală exprimă atitudinea generală faţă de modul de funcţionare a organizaţiei, faţă de condiţiile de muncă din şcoala respectivă, faţă de manageri şi colegi. Climatul şcolii poate constitui un puternic factor de mobilizare a întregului personal sau, dimpotrivă, un factor demobilizator. El influenţează activitatea din şcoala respectivă prin intermediul sentimentelor, cum ar fi sentimentele de frică sau sentimentul de destindere. Un climat favorabil permite membrilor organizaţiei să se concentreze asupra sarcinilor şi le stimulează entuziasmul de muncă, astfel încât fiecare să îşi activeze maximal capacităţile de care dispune. Sistemul de management al universit ăţii

Performanţele diferite pe care le obţin diferite universităţi în realizarea obiectivelor lor se explică şi prin calitatea managementului unităţii respective.

Ştiinţa managementului studiază procesele şi relaţiile de conducere din cadrul unei organizaţii sociale, cu scopul de a găsi noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de conducere, de natură să asigure obţinerea şi creşterea competitivităţii organizaţiei respective. Procesele de management se referă la activităţile prin care o parte a forţei de muncă dintr-o organizaţie socială acţionează asupra celeilalte părţi, cu scopul de a realiza o creştere a eficienţei muncii. Relaţiile de management se referă la raporturile de conducere care se stabilesc între componenţii unei organizaţii şi între aceştia şi componenţii altor sisteme, în procesele de previziune, organizare, coordonare, antrenare şi evaluare-control.


27

Componentele culturii organiza ţionale În cele ce urmează, se vor detalia unele din componente culturii organizaţionale prezentate în fig.3.1.

A. STRUCTURA

Principala form ă de exprimare a organiz ării structurale o reprezintă structura organizatoric ă. Structura organizatorică poate fi considerată structura de rezistenţă a întregii organizaţii, sistemul osos al fiecărei entităţi numită organizaţie. Structura organizatoric ă reprezintă ansamblul persoanelor şi substructurilor (diviziuni) organizatorice astfel construite, încât să asigure premizele realizării obiectivelor organizaţiei.

În cadrul structurii organizatorice deosebim două substructuri de bază: structura managerială şi structura operativă. Componentele principale ale oricărui structuri organizatorice, regăsite în orice organizaţie, indiferent de tipul acesteia, sunt: postul, funcţia, ponderea ierarhică, compartimentul, nivelul ierarhic, relaţiile organizatorice. Din acest punct de vedere, Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti cuprinde: facultăţi, colegii, departamente, catedre, precum şi alte structuri funcţionale pentru cercetarea ştiinţifică, pentru cooperare cu instituţii de învăţământ şi de cercetare din ţară şi străinătate, pentru documentare, pentru editare de carte universitara etc. Ea include, de asemenea, structuri funcţionale pentru asigurarea serviciilor administrative, a resurselor umane, financiar- contabile, tehnice şi sociale, fig.3.3. În momentul de faţă, Universitatea POLITEHNICA din Bucuresti are 13 facultăţi, 4 departamente şi 60 de catedre.

Facultatea reprezintă unitatea funcţională de bază a universităţii şi are în componenţă una sau mai multe secţii de specialitate. Structura Facultăţii Ingineria şi Managementul Sistemelor Tehnologice este prezentată în fig.3.4. Aceasta cuprinde personal didactic titular, studenţi, cercetători ştiinţifci şi proiectanţi, personal didactic auxiliar şi nedidactic.

Unitatea structurală de bază a facultăţii este catedra, care cuprinde personal didactic şi, după caz, personal de cercetare, de proiectare şi auxiliar, dintr-o disciplină sau o familie de discipline şi desfăşoară activităţi de învăţământ şi cercetare. Structurile de conducere ale UPB sunt : Senatul Universităţii, Biroul Senatului, Colegiul Academic, Consiliul Facultăţii, Consiliul Departamentului/ Colegiului şi Biroul de catedră. Pentru activitatea de cercetare ştiintifică se prevede o structură separată, Consiliul cercetării ştiinţifice. Fiecărei structuri prezentate îi revin anumite atribuţii în relaţia cu studenţii. Astfel, pornind în sens invers prezentării structurilor anterioare, din atribuţiile catedrelor, cele care îi implică şi pe studenţi sau care au un impact direct asupra studenţilor, se pot enumera următoarele: stabilirea modalităţii de evaluare a pregătirii studenţilor, în acord cu normele generale aprobate de Consiliul facultăţii; urmărirea realizării de către corpul profesoral şi de către personalul de cercetare a obligaţiilor din statele de funcţii şi din fişele individuale ale posturilor; stabilirea componenţei comisiilor pentru examenele de finalizare a studiilor. Consiliul facultăţii are, privind din acelaşi punct de vedere, următoarele atribuţii: verificarea îndeplinirii criteriilor de eligibilitate pentru reprezentanţii studenţilor în consiliul facultăţii sau departamentelor; propunerea numărului seriilor de predare, al grupelor şi subgrupelor; avizarea componenţei comisiilor pentru examenele de finalizare a studiilor; avizarea cererilor de transfer interuniversitar ale studenţilor şi aprobarea transferului studenţilor între secţiile facultăţii; avizarea cererilor de recunoaştere sau echivalare a studiilor, certificatelor şi diplomelor de studii; organizarea de manifestări ştiinţifice.


28

Fig. 3.3 Structura Universităţii POLITEHNICA din Bucureşti

Fig. 3.4 Structura Facultăţii Ingineria şi Managementul Sistemelor de Producţie


29

Senatul Universităţii aprobă alcătuirea formaţiilor de studiu din cadrul facultăţilor, departamentelor - serii de predare, grupe si subgrupe; soluţionează situaţiile neprevăzute în regulamente. Rectorul Universităţii semnează diplomele şi certificatele de studii acordate de Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti; răspunde la cererile, petiţiile şi solicitările care îi sunt adresate; dispune înmatricularea sau exmatricularea studenţilor.

De asemenea, interesele studenţilor privind procesul de instruire, condiţiile de studii şi condiţiile sociale sunt reprezentate de organizaţii studenţeşti. Pentru a fi recunoscute de către universitate, organizaţiile studenţeşti trebuie să facă dovada că reprezintă întreaga comunitate a studenţilor din universitate. În mod explicit, o atenţie deosebită este acordată în Carta universitară studenţilor şi drepturilor acestora, după cum urmează: - studenţii sunt parte integrantă a sistemului de învăţământ şi cercetare ştiinţifică al universităţii POLITEHNICA din Bucureşti. Ei sunt atât beneficiari ai activităţilor formative desfăşurate în universitate, cât şi participanţi la organizarea şi perfecţionarea procesului de învăţământ;

- activitatea profesională a studenţilor la toate formele de învăţământ organizate în UPB cuprinde: participarea la cursuri, seminarii, laboratoare, proiecte şi aplicaţii, stagii de practică, studiul disciplinelor prevăzute în planul de învăţământ, susţinerea examenelor, verificărilor pe parcurs şi a celorlalte forme de verificare, inclusiv a examenelor pentru finalizarea studiilor;

- studenţii din ciclul al doilea şi al treilea sunt antrenaţi în activităţi de cercetare ştiinţifică organizată în cadrul laboratoarelor de cercetare ale UPB, sau în laboratoarele de cercetare ale partenerilor din cercetare sau industrie;

- condiţiile de înscriere în facultăţi (colegii, departamente), îndatoririle privind procesul de învăţământ, formele de verificare şi evaluare a cunoştinţelor şi condiţiile de promovare ale anilor de studii, acordarea prelungirilor de şcolaritate, precum şi regimul transferărilor şi reînmatriculărilor sunt precizate în Regulamentul privind activitatea profesională a studenţilor;

- organizarea examenului de finalizare a studiilor la toate formele şi programele de învăţământ organizate în UPB se bazează pe criteriile generale elaborate de Ministerul tutelar şi pe metodologiile proprii;

- studenţii UPB care au domiciliul stabil în provincie pot fi cazaţi, la cerere, cu prioritate în caminele aflate în patrimoniul sau în administratia universităţii, cu respectarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea căminelor şi cantinelor din Universitate. În caminele UPB pot fi cazate şi alte categorii de persoane - doctoranzi, cursanţi la studii postuniversitare organizate de UPB etc. - cu respectarea aceluiaşi Regulament;

- studenţilor UPB li se asigură, contra cost, masa la cantinele UPB. Accesul la cantinele UPB este liber şi pentru cadre didactice, cursanţi de la studiile postuniversitare, doctoranzi şi personalul auxiliar şi administrativ din UPB;

- cheltuielile de întreţinere a căminelor şi cantinelor se acoperă din veniturile proprii ale Universităţii, completate cu subvenţii acordate din bugetul de stat şi din bugetul local. Stabilirea tarifelor de cazare şi a preţurilor practicate la cantină se face de către Consiliul de Administraţie al UPB, în limitele prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare, şi se aprobă de Senat.

- studenţii UPB pot utiliza baza materială a Universităţii pentru studiu şi documentare, precum şi pentru organizarea unor activităţi culturale şi sportive în spaţii adecvate. Organizarea acestor activităţi se poate face de către Universitate sau de organizaţiile studenţeşti împreună cu administraţia Universităţii. Consiliul de Administraţie poarta întreaga


30

răspundere pentru măsurile de asigurare a integrităţii bazei materiale şi păstrarea disciplinei în spaţiul universitar.

- pentru îngrijirea sanătătii studenţilor UPB, cabinetul medical din Complexul Regie, aflat în subordinea Spitalului studenţesc, oferă acestora consultaţii în condiţiile şi pentru specialităţile stabilite în comun de către UPB şi Spitalul studenţesc.

- facultăţile pot organiza, la solicitarea studenţilor, centre de orientare profesională a absolvenţilor şi târguri de locuri de muncă, cu invitarea reprezentanţilor ministerelor, societăţilor comerciale şi organizaţiilor profesionale care desfăşoară activităţi în domeniile în care sunt pregătiţi studenţii UPB.

- studenţii de la cursurile de zi pot beneficia de burse pe perioada studiilor, în conformitate cu prevederile legii. Criteriul principal de acordare a burselor este performanţa la învăţătură;

- bursele pentru studenţii UPB sunt acordate din fondurile alocate de la bugetul statului sau din alte surse;

- bursele de la bugetul statului sunt: burse de performanţă, burse de studiu, burse de merit şi burse de ajutor social. Fondurile sunt repartizate de Ministerul tutelar în funcţie de numărul de studenţi;

- acordarea burselor se face în conformitate cu Regulamentul pentru acordarea burselor şi altor forme de sprijin pentru studenţi. Criteriile care stau la baza Regulamentului de acordare a burselor sunt:

a) criterii generale, stabilite de Ministerul tutelar în colaborare cu alte ministere; b) criterii specifice UPB, aprobate de Senat. - stabilirea baremurilor şi procedurii de acordare a burselor de performanţă, de merit şi

de studiu se face pe baza Regulamentul pentru acordarea burselor şi altor forme de sprijin pentru studenţi;

B. MISIUNE ŞI ASUMPŢII

Misiunea asumată de o universitate derivă din particularităţile care răspund cerinţelor societăţii şi care reprezintă o intersecţie a educaţiei, prin formarea profesională, a cercetării ştiinţifice, prin producerea de cunoaştere şi a inovării, ca principale obiective ale societăţii şi economiei bazate pe cunoaştere.

În conformitate cu prevederile Cartei universitare, Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti:

- îşi asumă misiunea de a pregăti specialişti în diferite domenii tehnice, capabili de a utiliza cunoştinţe ştiinţifice, tehnice şi cultural-umaniste valoroase, de a contribui la progresul tehnologic, economic şi social-cultural al societăţii româneşti şi al lumii contemporane;

- asigură realizarea unui învăţământ de performanţă, dezvoltat şi perfecţionat printr-o complexă activitate de cercetare, continuând tradiţia Şcolii Politehnice bucureştene, conform exigenţelor şi cu mijloacele oferite de societatea modernă informaţională;

- pregăteşte ingineri după principiul modern al participării lor directe la alegerea traiectoriei formative, printr-un proces de învăţare menit să stimuleze gândirea şi creativitatea, asigurându-le şanse reale în competiţia de pe piaţa liberă a forţei de muncă;

C. OBIECTIVE Principalele obiective ale Universităţii POLITEHNICA pentru îndeplinirea misiunii

asumate sunt:


31

a) modernizarea continuă a procesului de învăţământ, prin perfecţionarea planurilor de învăţământ, a programelor analitice şi a metodologiei didactice pentru a promova forme de pregătire adaptate cerinţelor de schimbare şi eficientizare ale societăţii româneşti;

b) implementarea managementului universitar, bazat pe cerinţele moderne de calitate şi de finanţare globală, compatibil cu sistemul de funcţionare a procesului de învăţământ bazat pe credite transferabile;

c) modernizarea metodologiei de apreciere şi echivalare a studiilor, prin utilizarea unor sisteme acceptate şi verificate pe plan internaţional în învăţământul tehnic;

d) organizarea activităţilor de educaţie permanentă destinate specialiştilor din domeniul tehnic şi a activităţilor de perfecţionare pentru personalul din învăţământul preuniversitar;

e) modernizarea sistemului de pregătire şi folosire a personalului implicat în procesul formativ şi de cercetare;

f) dezvoltarea cercetării ştiinţifice şi crearea structurilor de cercetare specifice unui învăţământ performant;

g) promovarea programelor de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică, inovare educaţională, creaţie ştiintifică şi tehnică, realizate cu fonduri proprii sau prin cooperare internaţională. Obiectivele enunţate sunt generoase, dar punerea lor în operă nu se va putea realiza fără efortul susţinut al tuturor membrilor organizaţiei, fără implicarea tuturor structurilor funcţionale. Chiar şi în aceste condiţii, produsul acestei şcoli, specialistul nu va putea reuşi dacă nu va manifesta receptivitate la schimbări şi dacă nu îşi va asuma întregul set de valori şi de moralitate pe care îl promovează universitatea. Nu trebuie să se piardă din vedere că, în condiţiile apartenenţei la Uniunea Europeană, Europa are nevoie de universităţi în care să se poată proiecta şi optimiza procesele care conduc la o societate bazată pe cunoaştere, la atingerea obiectivelor stabilite privind creşterea economică durabilă, la locuri de muncă mai bune şi la o coeziune socială mai mare, în conformitate cu obiectivele stabilite şi a căror realizarea este urmărită de Consiliul European.

D. ETICA Este unanim recunoscut faptul că, şi în învăţământul superior, calitatea învăţământului,

este, în mare măsură, determinată şi de modul în care sunt respectate normele şi valorile etice. O instituţie prestigioasă, care formează specialişti de o înaltă calificare promovează integritatea academică, precum şi protejarea valorilor morale: onestitate, colegialitate, respect, încredere, responsabilitate, libertate academică, transparenţă, bunăvoinţă şi grijă etc. Astfel, integritatea academică urmăreşte ca aceste valori să fie respectate de fiecare membru al comunităţii academice, indiferent cine este acesta - student, profesor sau reprezentant al administraţiei instituţiei, astfel evitându-se minciuna, furtul, mituirea, plagierea şi alte comportamente de acest gen.

Integritatea academică presupune respectarea de către studenţi, profesori şi personalul administrativ al instituţiei de învăţământ a unui set de valori şi principii etice cum ar libertate academică, competenţă, integritatea morală, corectitudine intelectuală şi onestitate, colegialitate, loialitate, responsabilitate, transparenţă, respect şi toleranţă. Conţinutul acestor principii ale integrităţii academice sunt prezentate în continuare :

Libertatea academic ă presupune dreptul oricărui membru al comunităţii academice de a-şi exprima deschis opiniile ştiinţifice şi profesionale în cadrul cursurilor, seminariilor, conferinţelor, dezbaterilor dar şi în cadrul lucrărilor elaborate, susţinute sau publicate. Este


32

încurajată abordarea critică, parteneriatul intelectual şi cooperarea, indiferent de opiniile politice sau convingerile religioase.

Competen ţa presupune cultivarea unui mediu propice pentru competenţă şi competitivitate. Universitatea susţine dezvoltarea de programe academice înalte, capabile să conducă la evoluţia cunoaşterii, la formarea specialiştilor de vârf şi creşterea prestigiului în cercetare Fiecare membru al comunităţii academice îşi asumă, la nivelul său, răspunderea pentru calitatea procesului educaţional.

Integritatea moral ă presupune că fiecare membru al comunităţii academice este dator să se preocupe de evitarea oricăror situaţii susceptibile să creeze îndoieli, cu privire la integritatea sa în primul rând a conflictelor de interese.

Corectitudine intelectual ă şi onestitate presupune respectarea de către studenţi, profesori şi personalul administrativ a dreptului la proprietatea intelectuală. Toţi cei care au participat la diferite stadii ale cercetării şi ale căror rezultate devin publice trebuie menţionaţi, în scopul recunoaşterii spiritului onestităţii profesionale. Lipsa de onestitate academică se manifestă prin plagiat, copiat la examene şi concursuri, înşelare, falsificarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice.

Colegialitatea presupune colaborarea studenţilor, profesorilor şi personalului administrativ în spirit de colegialitate şi respect reciproc.

Loialitatea presupune obligaţia fiecărui membru al comunităţii academice de a acţiona în interesul universităţii, de a susţine obiectivele, strategiile şi politicile acesteia, în scopul realizării misiunii şi creşterii competitivităţii ei.

Responsabilitatea cere ca membrii comunităţii academice să evite să-şi provoace rău unul altuia şi să aibă un comportament respectuos, să protejeze drepturile celorlalţi şi să respecte diversitatea culturală şi de experienţă. Persoanele cu funcţii de conducere au datoria de a crea condiţiile necesare exercitării drepturilor celor aflaţi în subordine lor, dar şi de a cere acestora de a nu denigra propria instituţie universitară.

Transparen ţa presupune accesul la informaţii în ceea ce priveşte admiterea, evaluare, angajarea şi promovarea, cât şi în privinţa surselor de finanţare sau de cercetare şi criterii după care se iau deciziile instituţionale.

Respect şi toleran ţă presupune respectarea demnităţii fiecărui într-un climat liber, în care sunt excluse orice manifestare de umilire, dispreţ, hărţuire, exploatare, ameninţare sau intimidare.

Respect şi toleran ţă presupune respectarea demnităţii fiecărui într-un climat liber, în care sunt excluse orice manifestare de umilire, dispreţ, hărţuire, exploatare, ameninţare sau intimidare. Bunăvoinţa şi grija presupun recunoştinţa faţă de cei merituoşi, empatia, compasiunea, sprijinul faţă de cei aflaţi în nevoie, amabilitatea, politeţea, altruismul, înţelegerea, solidaritatea, solicitudinea şi promptitudinea faţă de toţi membrii comunităţii universitare. Pe de altă parte, se vor socoti indezirabile comportamentele care denotă invidie, cinism, vanitate, lipsă de amabilitate, dezinteres. E. ISTORIC 1818 – 1848 Şcoala Domneasc ă Istoria învăţământului superior tehnic în Bucureşti are drept început anul 1818, când Gheorghe Lazăr, inginer venit din părţile Transilvaniei, a reuşit să obţină învoirea de a deschide cursurile de inginerie cu predare în limba română la Şcoala de la Sfântul Sava. În programul cursurilor erau incluse "aritmetica cu toate părţile, gheometria teoreticească, trigonometria, alghebra, gheodesia şi ingineria cu iconomia şi arhitectura". Cerinţele vremii,


33

referitoare la dorinţa de a-i şcoli pe tineri în inginerie sunau cam aşa: “Inginerie vrem noi, dascăle, să ne măsoare băieţii moşiile, şi de inginerie apucă-te să-i înveţi, că socoteală învaţă ei în toate băcăniile.”

Revoluţia din 1848 a întrerupt activitatea tuturor şcolilor din Principate pentru doi ani. 1850 -1862 Şcoala de Drumuri şi Şosele În septembrie 1850, comisia formată din Petrache Poenaru, S. Marcovici şi C.N. Brăiloiu prezintă domnitorului Barbu Ştirbei proiectul privind reorganizarea învăţământului, care cuprindea toate treptele. Din porunca domnitorului "s-a intocmit o nouă programă de învăţături, împărţită în trei trepte: începătoare, colegiale şi speciale şi în programa ultimei trepte se găseşte un curs special destinat inginerilor civili pentru a forma ingineri topografi, ingineri de şosele şi arhitecţi". Prin opisul domnesc din 17 octombrie 1850 s-a creat o facultate de ingineri împ ărţită în trei sec ţii: topografi, ingineri de poduri şi arhitec ţi. De asemenea, prin acelaşi opis, s-a înfiinţat o şcoală de meşteşuguri. 1864 – 1866 Şcoala de Pon ţi şi Şosele, Mine şi Arhitectur ă La 1 octombrie 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza semnează decretul privind înfiinţarea "Şcoalei de Ponţi şi Şosele, Mine şi Arhitectură" din Bucureşti. Programul de studiu era făcut pentru doi ani, iar pentru admitere se cereau clase gimnaziale. La 5 decembrie 1864 apare "Legea asupra instrucţiunii publice", ministrul Lucrărilor Publice fiind Mihail Kogălniceanu. Prin această lege, învăţământul românesc devine unitar în întreaga ţară, iar perioada de studiu era de patru ani pentru învăţământul primar (obligatoriu şi gratuit), şapte ani pentru învăţământul secundar (liceal) şi de trei ani pentru învăţământul universitar. Activitatea "Şcoalei de Ponţi şi Şosele, Mine şi Arhitectură" este întreruptă la abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în februarie 1866. 1867 – 1881 Şcoala de Poduri, Şosele şi Mine La 30 octombrie 1867, domnitorul Carol înfiinţează "Şcoala de Poduri, Şosele şi Mine", cu o durată de 5 ani, dintre care un an preparator, trei ani de cursuri comune şi un ultim an de cursuri de specializare, cu două secţii de specializare: "Secţia de Poduri şi Şosele" şi "Secţia de Mine". 1881 – 1920 Şcoala Na ţional ă de Poduri şi Şosele

În anul 1881, direcţiunea şcolii a fost încredinţată lui Gheorghe Duca, un remarcabil organizator şi promotor al învăţământului tehnic superior românesc. Numărul celor care reuşeau în anul I nu trecea de 15, deşi "nimic n-ar fi mai uşor decât a avea cel puţin 50 elevi în fiecare clasă, dar atunci şcoala ar exista numai de nume şi ar deveni o fabrică de nulităţi". Tot lui Gheorghe Duca i se datorează şi începerea în 1884 a lucrărilor pentru construirea localului pentru Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, cu o capacitate iniţială pentru 100 de studenţi, local amplasat pe strada Polizu colţ cu Calea Griviţei (corpul A actual). Localul de 5000 mp cuprindea un amfiteatru, mai multe săli de curs, laboratorul de chimie, fizică, încercări mecanice, precum şi săli de desen, biblioteca şi un muzeu.


34

La 23 martie 1888 este votata "Legea învăţământului secundar şi superior" elaborată de Spiru Haret, prin care se instituie învăţământul secundar de opt clase în două cicluri (inferior şi superior) cu 3 secţii (modernă, reală şi clasică), gimnazii şi şcoli normale, organizându-se în acelaşi timp mai temeinic învăţământul superior. În acea perioadă şi până în preajma primului război mondial, la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti au activat profesori, ingineri şi oameni de ştiinţă remarcabili: Anghel Saligny (1854-1925), David Emmanuel (1854-1941), Traian Lalescu (1882-1929), Elie Radu (1853-1931), Grigore Cerchez (1850-1927), Andrei Ioachimescu (1868-1943), Ion Ionescu (1870-1946), Gheorghe Filipescu (1882-1937). 1920 -1938 Şcoala Politehnic ă din Bucure şti

La 1 septembrie 1920 este numit director Nicolae Vasilescu-Karpen, care elaborează proiectul de lege pentru transformarea Şcoalei Naţionale de Poduri şi Şosele în "Şcoala Politehnică din Bucureşti". Decretul lege este promulgat de regele Ferdinand în 10 iunie 1921. La data înfiinţării sale, Şcoala Politehnica din Bucureşti este organizată pe urmatoarele 4 secţiuni: construcţii, electromecanică, mine şi industrială. Pe lângă secţiunea Electromecanică se înfiinţează secţiunea de Telegrafie şi Telefonie. Şcoala superioară de silvicultură a fost alipită Şcolii Politehnice din Bucureşti, constituind cea de a 5-a secţiune.

Cu începere din toamna anului 1929, Şcoala Politehnică practica o dublă selecţie a candidaţilor: un concurs de admitere în anul preparator şi un concurs de admitere în anul I (pentru un număr de circa 260 de locuri).

În 1934 are loc o mare dezbatere în Senat şi Cameră pentru amendarea Legii învăţământului din 1932, în sensul concentrării învăţământului superior în şcolile politehnice. La 15 iunie 1934, în baza principiilor stabilite de consiliul de perfecţionare, Şcolii Politehnice din Bucureşti i se aproba dreptul de a acorda titlul ştiinţific de "doctor-inginer". Prima diplomă i s-a acordat inginerului Welton J. Grook de la Universitatea Stanford din California, care sub conducerea ştiinţifică a prof.dr. Traian Negrescu a susţinut teza de doctorat cu titlul "Recherches experimentales sur la constitution minéralogique, et sur l'action chimique de scorier de l'élaboration de l'acier". Până în 1948, când doctoratul a fost desfiinţat pentru 4 ani, urmând să fie reorganizat, au fost susţinute teze de doctorat sub conducerea ştiinţifică a profesorilor Costin Neniţescu, Emil Filipescu, Aurel Beleş, Nicolae Vasilescu-Karpen, Ion S. Gheorghiu, Negoiţă Dănăilă, Şerban Solacolu. 1938 – 1948 Politehnica Carol II din Bucure şti Prin legea din 1938, Şcoala Politehnică din Bucureşti se transforma în "Politehnica Carol II din Bucureşti". Şcolile politehnice încetează de a mai fi conduse şi administrate după legile lor proprii şi sunt încadrate sub numele de "Politehnice" în regimul general al învăţământului superior, alături de universităţi, academii comerciale şi alte şcoli superioare speciale. Prin aceeaşi lege, Politehnica din Bucureşti încorporează ca facultăţi Academia de Arhitectură şi Academia de Agronomie, ambele din Bucureşti. De asemenea, institutele universitare de Electrotehnica si Chimie Industriala de la Universitatea din Bucureşti s-au contopit cu secţiile de Electromecanică şi de Chimie Industrială ale Politehnicii din Bucureşti. Prin aceeaşi lege, anul preparator devine anul I, iar durata totală a studiilor devine cinci ani. Se înfiinţează grupe de specializare în cadrul fiecărei facultăţi. Astfel, la Facultatea de Electromecanică funcţionau următoarele grupe: Mecanică, Aviaţie, Armament, Tehnică Navală, Electrotehnică, Electrocomunicaţii. Această situaţie a dăinuit zece ani. Cel de-al doilea război mondial a perturbat desfăşurarea normală a procesului de învăţământ, care însă


35

nu a fost întrerupt. La sfârşitul războiului, Politehnica din Bucureşti funcţiona cu şapte facultăţi: Construcţii, Electromecanica, Mine şi Metalurgie, Silvicultura, Chimie Industrială, Agronomie, Arhitectură. 1948 – 1992 Institutul Politehnic din Bucure şti Reforma învăţământului realizată prin legea din 3 august 1948 transforma Politehnica din Bucureşti în "Institutul Politehnic din Bucureşti" având patru facultăţi: Chimie Industrială, Electrotehnica, Mecanica, Textile. Pentru prima dată, ramura electrotehnică, devenită una din ramurile definitorii ale progresului tehnic, are o facultate de sine stătătoare, iar grupele sale de specializare sunt în număr de trei: Maşini şi Aparate electrice, Producţia şi Distribuţia Energiei Electrice, Electronică şi Telecomunicaţii.

În 1952 se înfiinţează "Aspirantura" ca formă superioară de pregătire pentru obţinerea titlului de "candidat în ştiinţe tehnice", sistem care s-a transformat ulterior în doctorat (în anul 1968). 1992 - ..... Universitatea POLITEHNICA din Bucure şti Din 1995, noua lege a învăţământului oferă un nou cadru pentru dezvoltarea învăţământului tehnic superior. Autonomia universitară, prevăzută de noua lege, aşteaptă oameni devotaţi, documentaţi, dezinteresaţi şi capabili intelectual pentru a aduce învăţământul la dimensiunile raţionale corespunzătoare ţării, sistemului economic concurenţial şi progresului ştiinţific şi pentru a realiza un învăţământ individualizat, care să încurajeze elita şi care sa fie suficient de maleabil şi adaptabil, având în vedere mobilitatea socială caracteristică democraţiei şi economiei de piaţă. Istoricul Catedrei Tehnologia Construc ţiilor de Ma şini

În anul 1954, în cuprinzătorul colectiv al Facultăţii de Mecanică din Institutul Politehnic din Bucureşti, se forma Catedra de Tehnologia Construcţiilor de Maşini, urmare firească a dezvoltării învăţământului tehnic superior şi a evoluţiei industriei româneşti a vremii.

Gândită după arhetipul şcolilor tehnice superioare europene cu îndelungată tradiţie, specializarea nou apărută era menită să pregătească inginerii pentru multivalenţa vieţii de producţie din orice domeniu, de la atelierele de prelucrări până la institutele de cercetări, oriunde se impunea aplicarea riguroasă a metodelor de fabricare şi stabilirea tehnologiilor performante.

Mentorul şi promotorul specializării Tehnologia Construcţiilor de Maşini în România a fost Profesorul 4 Constantin POPOVICI , complexă personalitate ştiinţifică, profesionist de mare probitate, recunoscut nu numai prin studiile universitare încheiate cu premii de excelenţă la Universitatea Politehnica din Timişoara şi la University of Sheffield, Anglia, dar atestat mai ales de viaţa de producţie, adevărata măsură a unui inginer.

În septembrie 1954, la iniţiativa Profesorului Constantin Popovici este semnat actul de naştere al Catedrei Tehnologia Construcţiilor de Maşini de către conducerea Ministerului Învaţământului, de unde o susţinere deosebită acordă nou înfiinţatei secţii Profesorul univ.dr.ing Gheorghe Buzdugan.

4 În expunere, calitatea de profesor va fi marcată cu majuscule, aceasta reprezentând cel mai mic omagiu care se poate aduce celor care ne-au ajutat să fim ceea ce suntem.


36

Catedra se formează în jurul unui om, a unei personalităţi puternice care avea să polarizeze energiile vremii şi să creeze germenii Şcolii de Tehnologia Construcţiilor de Maşini, spaţiul spiritual în care tinerii ce se alăturau pe atunci Profesorului Constantin Popovici aveau să devină ei înşişi nume de rezonanţă în ştiinţa tehnică românească: Voicu Tache, Constantin Ciocârdia, Ionel Gavrilaş, Gheorghe Zgură, Alexandru Rădulescu, Dumitru Dragu, Gheorghe Bădescu, Constantin Dumitraş, Aurel Brăgaru, Aurel Sturzu, Florian Drăgănescu, ş.a. În răstimpul unei jumătăţi de veac, toţi cei care au avut privilegiul de a-şi începe activitatea de dascăli şi formarea profesională sub îndrumarea sa au continuat şi dezvoltat sub diferite aspecte scânteia novatoare sădită în sufletele lor de Profesor, participând la crearea Şcolii româneşti de Tehnologia Construcţiilor de Maşini.

Primul deceniu de existenţă a Catedrei era marcat de perioada începuturilor în toate domeniile vieţii social-economice din România. În acea perioadă se diversificau direcţiile de studii, nu numai în învăţămîntul superior tehnic ci în toate ramurile învătământului superior, se creau noi ramuri industriale de la industria uşoară şi industria alimentară la industria grea şi cea de avioane, se năşteau institutele de cercetare apărând necesitatea dezvoltării unei ramuri inginereşti capabilă să formeze specialişti care să poată lucra în oricare dintre aceste noi ramuri industriale. Viaţa a arătat că înfiinţarea acestei catedre a fost o reuşită. T.C.M. este o specializare de proiectare şi de realizare de noi produse foarte solidă. A fost o sinteză a între şcoala rusească, germană şi franceză în ce priveşte pregătirea teoretică, dar a fost şi rămâne permanent orientată către realitatea industrială şi economică a timpului.

În 1954, i s-au alăturat Profesorului Constantin Popovici o serie de colaboratori cu experienţă din lumea ştiinţifică şi de producţie a timpului, dar şi cei ce au constituit baza personalului didactic permanent al Catedrei: ”câţiva tineri reveniţi de la studii din URSS, dintre aceştia Profesorul Dumitru Dragu, a fost primul specialist cu studii de TCM care s-a alăturat echipei Profesorului Popovici, după care dintre absolvenţii promoţiei 1953, regretaţii Profesori Ionel Gavrilaş şi Constantin Ciocârdia”5 şi proaspătul absolvent al promoţiei 1954, Profesorul Voicu Tache.

Pentru aproape un deceniu, Profesorul Constantin Popovici a fost Şef de catedră, perioadă în care a urmărit să traseze anumite direcţii în dezvoltarea Catedrei, atât ştiinţific cât şi în colaborarea cu industria.

Începând din 1962 apare chiar Facultatea Tehnologia Construcţiilor de Maşini, ca răspuns la numărul impresionant al studenţilor ce alegeau să studieze această specialitate. Se ajunsese la o Facultate de Mecanică gigant, datorită existenţei multor secţii şi a numărului mare de studenţi la fiecare dintre aceste secţii, astfel încât în 1962, chiar în perioada examenului de admitere din toamna acelui an, s-a hotărât separarea specialităţilor TCM, Maşini Unelte şi Mecanică Fină de cele ale Mecanicii: Maşini Termice, Maşini Hidraulice, Aviaţie , Utilaj Chimic etc.. Aşa s-a constituit nucleul Facultăţii de Tehnologia Construcţiilor de Maşini, primul Decan al acesteia fiind Profesorul univ.dr.ing. Emil Botez.

Anul 1965 a fost marcat de fulgerătoarea dispariţie a Profesorului Constantin Popovici, moment de grea cumpănă în viaţa tânărului colectiv al Catedrei. Definitivarea formei, a conţinutului activităţilor şi organizarea Catedrei s-au realizat în următorul deceniu (1965-1976), perioadă în care coordonator al activităţilor, în calitate de Şef de catedră, a fost Profesorul univ.dr.ing. Voicu Tache. Acesta fusese martor al începuturilor, ştia ce gândise Profesorul, dar era pus în situaţia de a da viaţă acestor proiecte.

Între anii ’60-’75 s-a reuşit să se constiuie un corp profesoral stabil, al Catedrei, care să formeze Şcoala de pregătire a specialiştilor în domeniu TCM, acoperind cam toate

5 Citatul şi alte informaţii prezentate au ca sursă Monografia Catedrei Tehnologia Construcţiilor de Maşini – editura BREN, Bucureşti, 2005


37

disciplinele de specialitate cu doctorate în afara ţării şi cu doctorate în cadrul şcolii noastre; deci un corp profesoral format din specialişti capabili să asigure un nivel ştiinţific ridicat şi bazele unei pregătiri profesionale solide viitorilor ingineri, o pregătire complexă care să poată garanta prezenţa lor eficientă în oricare din domeniile industriei care se dezvolta foarte puternic în România.

Cel de-al doilea deceniu de existenţă a Catedrei a fost unul al „stabilirii rigorilor specialităţii”. În Colectivul Catedrei s-au conturat structurile disciplinelor care concurau la pregătirea specialistului în domeniul TCM: Tehnologia Construcţiilor de Maşini, Tehnologia Presării la Rece, Proiectarea Dispozitivelor, Toleranţe şi Măsurări Tehnice, Tehnologia Construcţiilor Maşinilor-Unelte, Tehnologia Construcţiilor Sudate, Maşini-Unelte şi Control Dimensional, Tehnologii Neconvenţionale, Bazele Optimizării Proceselor Tehnologice, Bazele Cercetării Experimentale, Bazele Proiectării Uzinelor Constructoare de Maşini, Protecţia Muncii în Uzinele Constructoare de Maşini şi, ceva mai târziu, Proiectare Asistată de Calculator.

Ca o urmare firească a rezultatelor obţinute în organizarea Catedrei TCM, Profesorului univ.dr.ing. Voicu Tache i-a fost încredinţată, de către colegi şi colaboratori, răspunderea coordonării activităţii facultăţii, fiind ales în 1976 Decan al Facultăţii Tehnologia Construcţiilor de Maşini şi apoi Rector al Institutului Politehnic din Bucureşti.

Pentru următorii patru ani răspunderea menţinerii organizării şi sarcina continuării dezvoltării Catedrei i-a revenit Profesorului univ.dr.ing. Alexandru Rădulescu. Format ca specialist în cadrul Şcolii Politehnice la Facultatea de Inginerie Mecanică se specializase apoi, prin studii de doctorat, la Institutul Politehnic din Leningrad sub îndrumarea celebrului Profesor Anserov, mare personalitate ştiinţifică a timpului în domeniul proiectării dispozitivelor.

În perioada mandatului său, Profesorul Rădulescu, susţinut în demersurile întreprinse de conducerea Facultăţii şi apoi de cea a Institutului, se apleacă cu mare dăruire asupra dotării laboratoarelor Catedrei TCM, a întreţinerii şi dezvoltării relaţiilor de colaborare cu cercetarea şi cu producţia, asupra acelor locuri în care se pun bazele profesionalismului şi performanţei în inginerie.

Cel de-al patrulea deceniu de existenţă a Catedrei TCM este marcat de personalitatea deosebită a Profesorului univ.dr.ing. Constantin Ciocârdia.

Alături de Profesorul Constantin Popovici fusese unul dintre membrii „echipei de început” din 1954, în timp devenind el însuşi „creator de şcoală” la Facultatea de Mecanică Agricolă. Aici a iniţiat şi predat cursul de Tehnologia Construcţiei Utilajului Agricol, devenind apoi Prodecan şi ulterior Decan al acestei facultăţi.

Acest deceniu a fost o perioadă bogată în realizări pe toate planurile poate şi pentru că Şeful Catedrei era un om deosebit de meticulos, de pretenţios în tot ceea ce făcea. Avea deosebit de multă afecţiune pentru cei din jur, pentru colaboratori, dar era şi foarte exigent . Nu era exigent numai cu colaboratorii ci era, în primul rând, exigent cu sine şi, în mod firesc, transmitea această cerinţă şi celor din jur. În acea perioadă s-au dezvoltat atât de mult contractele de colaborare cu partenerii din industrie încât, în cazul unor întreprinderi cum erau Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti (IMGB), Întreprinderea de Mecanică Fină, Tehnometal etc., catedra îşi regăsea activităţile în planurile lor de cercetare-dezvoltare.

Anul 1989 a adus profunde schimbări în viaţa socială, politică şi economică a României. Din 1990 s-au transformat multe lucruri, transformările continuă şi în prezent, ele aflându-se într-o dinamică spectaculoasă şi având de multe ori finalităţi surprinzătoare.

Anticipând parcă, cu experienţa de-o viaţă, dinamismul acestei perioade Profesorul Constantin Ciocârdia s-a retras din tumultul redefinirilor, funcţia de Şef de catedră fiind


38

încredinţată de Colectivul Catedrei TCM, cu entuziasm şi speranţe, Profesorului univ.dr.ing Marian Gheorghe, cel mai tânăr Şef de catedră al Universităţii POLITEHNICA din Bucureşti în acea vreme.

Lărgindu-şi aria domeniilor de specializare în această perioadă, Facultatea îşi modifică denumirea în: Ingineria şi Managementul Sistemelor Tehnologice.

Apar, alături de specializările devenite deja tradiţionale şi cele de Inginerie Economică şi de Tehnologii şi Echipamente Neconvenţionale, urmare firească a unei tradiţii existente deja de câteva decenii.

Este perioada bloom-ului informaţional şi se fac eforturi susţinute pentru a se ţine pasul cu spiritul epocii. Tot acum reapar facilităţile pentru colaborările ştiinţifice şi academice cu partenerii din străinătate.

Urmare a recunoaşterii tradiţiei ştiinţifice a Catedrei, în această perioadă încep să funcţioneze aici Subcomisia Bucureşti de Tehnologii Neconvenţionale a Academiei Române şi filiala Bucureşti a Asociaţiei Române pentru Tehnologii Neconvenţionale, măsură a prezenţei active a unora dintre membrii Catedrei şi ai facultăţii la organizarea activităţii ştiinţifice a reţelelor naţionale interdisciplinare şi a participării acestora în programe internaţionale.

Tot în cadrul Catedrei funcţionează şi Asociaţia Absolvenţilor – TCM care reuneşte inginerii, cercetătorii şi profesorii care au părăsit băncile facultăţii ca absolvenţi ai specializării TCM.

În această perioadă cursurile nou apărute în nomenclatorul Catedrei ilustrează diversitatea de preocupări a membrilor colectivului şi noua arie de cuprindere a disciplinelor grupate sub dinamica sintagmă TCM. În perioada 2004 – 2008, conducerea catedrei revine Profesorului Aurelian Vlase, cel care a reînviat tradiţia Simpozioanelor şi a Conferinţelor Internaţionale, tradiţie stabilită de Profesorul Ciocârdia. A făcut demersurile necesare pentru a susţine colegii mai tineri din Catedră să-şi promoveze activitatea didactică şi cea ştiinţifică. Din 2008 până în prezent, în calitate de şef de Catedră a fost ales Profesorul Cristian Vasile Doicin, exponent al tinerei generaţii de profesori formaţi în Catedră. Acesta continuă tradiţia ştiinţifică a Catedrei, promovează o atmosferă de echilibru în cadrul acesteia. În cele ce urmează, fig. 3.5 vom prezenta pe cei care ne-au marcat destinul profesional şi care au creat condiţiile pentru ca în anul 2011, amfiteatrele Facultăţii Ingineria şi Managementul Sistemelor Tehnologice să fie pline.


39

Profesorul Constantin Popovici

Fondator al specializării Tehnologia Construcţiilor de Maşini

Întemeietorul Catedrei

Tehnologia Construcţiilor de Maşini la Institutul Politehnic Bucureşti (1954)

Şeful Catedrei TCM (1954-1965)

Absolvent al

Institutului Politehnic Timişoara Facultatea de Elecromecanică University of Sheffield, England

Faculty of Metallurgy Director general la Uzina ASTRA Arad Director general la Uzinele MALAXA

Consilier în Ministerul Energiei şi Industriei Electrotehnice Ministerul Metalurgiei şi Construcţiei de Maşini

Profesor univ.dr.ing Voicu Tache


Absolvent al

Institutului Politehnic Bucureşti Facultatea de Mecanică

Decan al Facultăţii Tehnologia Construcţiilor de Maşini

Rector al Institutului Politehnic Bucureşti

Profesor univ.dr.ing. Alexandru Rădulescu


Absolvent al


Decan al Facultăţii Tehnologia Construcţiilor de Maşini


40

Profesor univ.dr.ing Constantin Ciocârdia


Absolvent al


Prodecan al Facultăţii Mecanică Agricolă

Decan al Facultăţii Mecanică Agricolă

Profesor univ.dr.ing. Marian Gheorghe


Absolvent al

Institutului Politehnic Bucureşti Facultatea TCM

Prorector al Universităţii POLITEHNICA

din Bucureşti

Profesor univ.dr.ing. Aurelian Vlase


Absolvent al


Prodecan al Facultăţii Ingineria şi Managementul Sistemelor Tehnologice

Profesor univ.dr.ing.ec. Cristian Vasile Doicin

Şeful Catedrei TCM (2008- prezent)

Absolvent al


Absolvent al Academiei de Ştiinţe Economice

Facultatea Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori

Fig. 3.5 Şefii Catedrei Tehnologia Construcţiilor de Maşini


41

Ce ne rezervă viitorul ? Este şi uşor şi greu, în acelaşi timp, de afirmat ! Un fapt este

cert: cele două componente inseparabile ale proceselor tehnologice clasice şi cele încă numite neconvenţionale nu vor fi eliminate, din contră, vor cunoaşte noi etape de dezvoltare, automatizare, unele deja prefigurate, altele ce vor fi aduse de procesul evolutiv al ştiinţei şi tehnicii, iar componentele manageriale, subînţelese atunci când vorbim de specialişti în domeniul ingineriei, devin din ce în ce mai marcante.

Indiferent cum va decurge acest proces, important este să ne găsim implicaţi şi noi, profesori şi studenţi, ca participanţi ai procesului de învăţământ şi de cercetare.

Cele prezentate anterior acoperă componentele culturii organizaţionale referitoare la tradiţii, obiceiuri, istorie, acele componente care crează rădăcinile ce dau forţă generaţiilor ce vin, rădăcini care ancorează puternic „pomul cunoaşterii” şi care reprezintă stabilitatea, siguranţa, continuitatea într-o societate care este într-o continuă mişcare, fig. 3.6.

Fig. 3.6 Pomul cunoaşterii

Din simbolul prezentat, se observă că toate “roadele cunoaşterii” care se vor regăsi în “pomul cunoaşterii” la sfârşitul fiecărui ciclu de pregătire îşi trag seva din cele trei componente: Tradiţie, Cunoştinţe, Morală.

Documents

Curs 3 STAR