NOTIUNI DE BAZA DIN ANATOMIA CORPULUI

OMENESC

CELULA

Este unitatea morfofuncţională şi genetică a organizării materiei vii.

Clasificare: - după formă: stelate, piramidale, piriforme (ex. neuron) ovale (ex. ovulul) fusiform (ex.fibra musculara) turtite (ex. epiteliu de acoperire) cilindrice, cubice cu prelungiri (spermatozoidul, neuron)

- după mărime: mici (ex. trombocite) medii ex. hematii) mari (ex. fibra musculară striată)

-după funcţie: secretori (ex. celulele insulare B din

pancreas) senzoriale (ex. celulele gustative) contractile (ex. fibra musculară)etc.

Structura: există 3 componente principale:1. Membrana celulară: este de natură lipoproteică, alcătuită

din 3 straturi. Ea prezintă o serie de sisteme enzimatice, care realizează shimbul de substanţe transcelular, determinând încarcarea electrică a acesteia.

2. Citoplasma: are o structură complexă, la nivelul ei desfăşurându-se principalele funcţii celulare. Aici găsim organite celulare:

→comune (ex.reticul endoplasmatic, mitocondrii, aparat Golgi, lizozomi, centromer)

→specifice(neurofibrile, corpi Nissl, miofibrile)3. Nucleul: este situat deobicei central, însă poate lua şi poziţii

periferice (ex. celula adipoasă). Majoritatea celulelor sunt uninucleate (au 1 nucleu), dar pot fi şi anucleate (0 nuclei-ex. hematia) sau multinucleate (fibra musculară striată). Nucleul are rol în: - depozitarea materialului genetic

- transmitrea informaţiei ereditare - coordonarea metabolismului celularProprietăţile celulei: -proprietăţi generale:- metabolismul

-diviziunea(înmulţire)

-proprietăţi specifice: - excitabilitatea (celula nervoasă)

- contractilitatea (celula musculară) - activitate secretorie (celula glandulară) - fagocitoză (macrofagul) - chemotactism (limfocitul)

ŢESUTURILE

Sunt sisteme organizate ale materiei vii formate din celule similare, care îndeplinesc în organism aceleaşi funcţii. Celulele sunt unite între ele prin prelungiri citoplasmatice (desmosomi, hemidesmosomi) sau prin intermediul substanţei intercelulare.

Clasificare:1. Ţesutul epitelial - care se subclasifică după funcţia pe care o

îndeplineşte:a) Ţesutul epitelial de acoperire: intră în structura pielii,

căptuşeşte cavităţile;b) Ţesutul epitelial glandular: intră în structura glandelor cu

secreţie internă, externă sau mixtă;c) Ţesutul epitelial senzorial: ce intră în structura organelor de

simţ (ex. mucoasa olfactivă);

2. Ţesutul conjuctiv  este foarte asemănător ca aspect cu cel epitelial şi este alcătuit din trei componente principale: celule, fibre conjunctive şi substanţă fundamentală. Ţesuturile conjunctive în funcţie de consistenţa lor se clasifică în :

Ţesut conjunctiv moale :a) Ţesut conjunctiv lax: este ţesutul care umple spaţiile libere dintre

organe, intră în structura pielii, leagă fibrele musculare şi grupele de muşchii.

b) Ţesut conjunctiv adipos: are rol mecanic şi de izolare termicăc) Ţesut conjunctiv fibros: formează fasciile ce acoperă muşchii,

intră în structura tendoanelor şi a capsulei unor organe (ficat, splină, rinichi).

d) Ţesut elastic: intră în structura arterelor mari, corzilor vocale, ligamentelor

e) Ţesut reticular: formează măduva oaselor Ţesut conjuctiv semidur (cartilaginos): are funcţie

mecanică, intrând în structura cartilajelor (articulare, traheei, de creştere)

Ţesut conjunctiv dur (osos): are rolurile de suport, protecţie şi depozit, intră în structura scheletului fiind format din celule: osteoblaste, osteocite şi osteoclaste şi substanţă fundamentală (matrice osoasă)

Ţesutul osos poate fi: - compact (formează oasele lungi, scurte şi late)

- spongios (epifiza oaselor lungi) 3. Ţesutul muscular este adaptat funcţiei de contracţie, fiind

format din celule musculare (fibre musculare). Se clasifică în : Ţesut muscular neted: - are o acţiune involuntară şi intră în

structura stratului muscular al tubului digestiv, al conductelor aparatului respirator, urinar, genital;

Ţesut muscular striat: - are o acţiune voluntară, formează muşchii scheletici, reprezentând 40% din greutatea corpului; formează muşchii limbii, faringelui, 2/3 superioare ale esofagului şi sfincterele: anal, vezical extern;

Ţesut muscular cardiac formează miocardul şi asigură contracţia cardiacă;

4. Ţesutul nervos este alcătuit din celule nervoase (neuroni), prezentând prelungiri ale citoplasmei, numite dendrite şi axoni.

5. Ţesutul sangvin (sângele) este un lichid de culoare roşie, cu gust puţin sărat, alcătuit din plasmă şi elemente figurate. Elementele

figurate sunt reprezentate de globulele roşii (hematii), de globulele albe (leucocite) şi din trombocite (plachete sanguine).

Globulele roşii (hematii) sunt în număr de 4-4,5 milioane /mm3 de sânge. Ele sunt produse de măduva roşie a oaselor spongioase. Au o viaţă scurtă (cam de 100 de zile), apoi sunt distruse în ficat şi în splină. În interiorul hematiilor se găseşte o substanţă numită hemoglobină care are rolul de a transporta gazele respiratorii sub formă de oxihemoglobină şi carbohemoglobină.

Globulele albe (leucocitele) sunt mai puţin numeroase (7.500/mm3 ) având rolul în apărarea organismului. De îndată ce microbii găsesc o poartă de intrare pătrund în ţesuturi unde având condiţii prielnice se îmulţesc. Leucocitele care se pot deplasa cu ajutorul pseudopodelor trec prin pereţii vaselor sanguine pentru a ajunge la locul invadat de microbi prin procedeul numit diapedeză.Tot cu ajutorul pseudopodelor ele capturează microbii pe care îi digeră, fenomen numit fagocitoză. Alte leucocite numite linfocite produc anticorpi, proteine cu rol în distrugerea structurilor nonself (care nu aparţin organismului).

Trombocitele sau plachetele sanguine sunt celule de talie mică găsindu-se într-un număr de 200–400 mii/mm3 de sânge. Ele au rol în coagularea sângelui, intervenind imediat după ce se produc leziunile. Aici trombocitele se unesc şi participă împreună cu alţi factori de coagulare din plasmă la formarea cheagului.

PIELEA(organul tegumentar sau cutanat)

Este un organ receptor ce înveleşte corpul la exterior, având rol în protecţie şi excreţie. Prezintă receptori tactili, termici, dureroşi, de presiune şi vibratori.

Din punct de vedere anatomic, pielea este structurată în 3 straturi, de la suprafaţă spre profunzime :

1. Epidermul: este format dintr-un epiteliu pavimentos stratificat, aşezat pe o membrană bazală fiind avascular, dar foarte bine inervat.

2. Dermul: este format din ţesut conjunctiv dens foarte bogat în vase de

sânge şi limfatice, terminaţii nervoase şi anexe cutanate. La contactul cu epidermul prezintă un strat papilar format din mici proeminenţe numite papile dermice ce sunt mai evidente pe degete şi în regiunea palmară (baza amprentelor utilizate în medicina legală).

3. Hipodermul: este stratul profund al pielii format din ţesut conjunctiv lax bogat în celule adipoase, organizate în paniculi

adipoşi.

Anexele pielii :1. Firul de păr este format dintr-o parte oblică înfiptă în piele,

numită rădăcina firului de păr şi o parte liberă, la suprafaţă, numită tulpină. La rădăcina firului există: o glandă sebacee care unge firul de păr, un muşchi erector, vase sanguine şi nervi. Firul conţine celule cu pigment melanic ce dă culoarea părului.

2. Unghiile sunt aşezate pe partea dorsală a degetelor şi sunt formate din lame cornoase. Unghia are o porţiune vizibilă – corpul unghiei şi o porţiune ascunsă – rădăcina unghiei. Între corp şi rădăcină există o porţiune albicioasă sub formă de semilună. Unghia poate fi sediul multor afecţiuni.

3. Glandele sudoripare sunt foarte numeroase (2-3 milioane) întâlnindu-se mai frecvent pe frunte, buze, axilă, palmă, plantă. Produc un lichid (sudoarea) asemănător cu urina, în ceea ce priveşte substanţele minerale şi organice.

4. Glandele sebacee au rolul de a secreta o substanţă grasă numită sebum, ce unge pielea şi firul de păr. Dacă secreţia este abundentă, vorbim de seboree, iar dacă este scăzută vorbim de ihtioză

Funcţiile pielii : în protecţie (faţă de agenţi fizici, chimici, infecţioşi), în imunitate şi în homeostazie (conţine bogate plexuri vasculare, pielea fiind un important rezervor de sânge, patul vascular cutanat=1/3 din volumul sanguin circulant); şi în termoreglare ( prin ţesutul adipos din hipoderm şi secreţia sudorală, care împiedică supraîncălzirea corpului ).

APARATUL LOCOMOTOR

Aparatul locomotor este alcătuit din sistemele care participă la susţinerea corpului şi la locomoţie, adică la deplasarea diferitelor segmente ale acestuia. În alcătuirea aparatului locomotor intră:

- oasele şi articulaţiile – formează sistemul osteoarticular cu rol pasiv în mişcare;

- sistemul muscular – reprezentat prin muşchi cu rol activ în mişcare.

I. SISTEMUL OSTEOARTICULARA. Sistemul osos: Cuprinde oasele - organe dure şi rezistente care după forma lor se

clasifică în:1. Oase lungi – predomină lungimea (ex. femur, tibie, humerus,

cubitus, radius);2. Oase late (plane) – predomină lăţimea şi înălţimea (ex. coxal,

omoplat, parietal, frontal, occipital, stern);3. Oase scurte – cele trei dimensiuni sunt aproximativ egale (ex.

carpiene, tarsiene);4. Oase neregulate - ex. vertebre, mandibula, sfenoid, etmoid;5. Oase pneumatice – conţin cavităţi cu aer (ex. maxilar

superior, sfenoid, frontal);6. Oasele sesamoide – în apropierea articulaţiilor sau în

interiorul unor tendoane;7. Oasele suturale – sau wormiene, sunt inconstante.

Conformaţia internă a oaselor:1. Osul lung este format din două extremităţi numite epifize, o

porţiune de mijloc numită diafiză. La suprafaţă osul este acoperit de

periost (o membrană conjunctivă care asigură protecţia şi nutriţia osului), mai puţin pe suprafeţele articulare. La nivelul epifizelor se găseşte o lamă de substanţă compactă înspre exterior care înconjoară substanţa spongioasă. La nivelul diafizei se formează un cilindru de substanţă osoasă compactă în interiorul căruia se află măduva osoasă. La copii aflaţi în perioada de creştere, între diafiză şi epifiză se găseşte un cartilaj de creştere numit metafiză, care se osifică când creşterea în lungime a osului se opreşte (la adulţi).

2. Osul plan (lat)Este învelit la exterior de periost, sub care există două lame de

substanţă compactă ce mărginesc substanţa spongioasă.

3. Osul scurt seamănă cu epifiza oaselor lungi.

Măduva osului se găseşte în canalul medular al diafizei oaselor lungi şi în areolele osului spongios din interiorul oaselor scurte şi late. Ea prezintă 3 varietăţi: roşie, galbenă şi cenuşie. Măduva roşie are rol hematopoetic, adică este capabilă să formeze globule roşii (hematii). Odată cu creşterea şi dezvoltarea organismului ea este treptat înlocuită de măduva galbenă, care este mai puţin activă şi joacă un rol de

rezervă, fiind bogată în ţesut adipos. În oasele persoanelor în vârstă există măduvă cenuşie, fără rol funcţional.

Funcţiile oaselor

1. Oasele servesc ca suport, sprijin pentru corp şi pentru părţile moi.

2. Determină forma, dimensiunile şi proporţiile corpului şi ale segmentelor acestuia.

3. Protejează anumite organe importante (craniul protejează creierul, cutia toracică protejează organele toracice, oasele bazinului protejează organele pelviene).

4. Servesc ca element de inserţie pentru muşchi, devenind pârghii pentru mişcare

5. Reprezintă depozitul de substanţe minerale, cu rol important în menţinerea echilibrului fosfo-calcic.

6. Prin măduva roşie, oasele generează o mare parte a elementelor figurate din sânge (celulele sangvine).

Scheletul

Este alcătuit din scheletul capului, al trunchiului şi al membrelor.

Scheletul capului prezintă un număr de 23 de oase împărţite în oasele craniului (neurocraniul – adăposteşte creierul), oasele feţei (viscerocraniul- adăposteşte organele de simţ şi elementele iniţiale ale aparatului respierator şi digestiv).

Neurocraniul este alcătuit din 15 oase: frontal, occipital, etmoid, sfenoid, doua parietale, doua temporale, doua cornete inferioare, doua lacrimale, doua nazale si vomerul. Cele mai importante orificii pe osul frontal sunt: fisura orbitală superioară prin care intră în orbită nervul oculomotor şi ramura oftalmică a nervului trigemen.

Viscerocraniul este format din 8 oase: maxilare, palatine, zigomatice, mandibula si osul hioid.

Osul hioid este un os nepereche situat în partea anteriosuperioară a gâtului, deasupra laringelui, face parte din scheletul osetofibros al limbii. De osul hioid se prind muşchii supra şi infrahioidieni.

Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrală, stern, coaste şi bazin.

1. Coloana vertebrală reprezintă scheletul axial, fiind situat în partea mediană şi posterioară a corpului. Îndeplineşte un triplu rol: este axul de susţinere al corpului, protejează măduva spinării, participă la executarea diferitelor mişcări ale trunchiului şi capului. Este alcătuită din 33-34 de vertebre care sunt aşezate metameric (una deasupra alteia) şi sunt clasificate în funcţie de regiuni în:

cervicală – 7 toracala-12 lombară– 5 sacrală – 5 coccigiană – 4-5

Structura generală a vertebrei este reprezentată de corpul vertebral aşezat anterior şi arcul vertebral aşezat posterior, cele două fiind legate prin 2 pediculi vertebrali. Suprapunerea pediculilor delimitează orificiile intervertebrale (de conjugare) prin care ies nervii spinali.

Corpul vertebral prezintă o circumferinţă, o faţă superioară şi una inferioară care se articulează cu vertebrele supra şi subadiacente prin intermediul discului intervertebral, o formaţiune fibrocartilaginoasă având în centru nucleul pulpos.

Arcul vertebral   prezintă o serie de apofize: musculare, reprezentate de apofiza spinoasă unică, situată median şi apofizele transversale, dreaptă şi stângă şi 4 apofize articulare.

Corpul vertebral, pediculii şi arcul vertebral delimitează orificiul vertebral, care prin suprapunere formează canalul vertebral ce adăposteşte măduva.

Joncţiunile intervertebrale se clasifică în: articulaţiile corpului vertebral , articulaţiile apofizelor articulare, apofizelor transverse şi apofizelor spinoase.

Discul intervertebral are multiple roluri: menţine curburile coloanei vertebrale; readuce coloana la starea de echilibru, prin elasticitatea lui,

după terminarea mişcării; redistribuie forţele în toată coloana; amortizează presiunile la care sunt dispuse diferitele

segmente ale organismului.

Discurile intervertebrale sunt în număr de 23, şi totalizeză circa ¼ din lungimea coloanei vertebrale. Discul este o structură fibrocartilaginoasă alcătuită dint-un inel fibros şi un nucleu pulpos. Inelul fibros.este situat periferic, este alcătuit din fibre conjuctive şi se inseră profund pe cadrul osos. Rezistenţa la tracţiune a inelului este asemănătoare cu aceea a tendoanelor şi creşte de la centru spre periferie. Fibrele inelului se încrucişează între ele sub un anumit unghi, atunci când discul este comprimat, rezultând micşorarea discului.Nucleul pulpos este situat central, fiind format dintr-o masă gelatinoasă şi având forma unei lentile turtite. În regiunea cervicală nucleul este situat mai anterior, la unirea 1/3 anterioară cu 1/3 mijlocie, iar în regiunile toracală şi lombară este ceva mai posterior. Practic nucleul pulpos este destul de mobil, deplasându-se în sens contrar mişcării efectuate de coloana vertebrală. Datorită conţinutului în apă, nucleul este deformabil, elastic şi extensibil. El este într-o permanentă presiune, orice lezare a inelului fibros ducând la hernierea acestuia. Ligamentele sunt benzi fibroase sau elastice, care se întind pe toată lungimea coloanei vertebrale contribuind la statica şi biomecanica acesteia.

Biomecanica coloanei vertebrale:

În mişcările complexe ale coloanei intervin mai multe segmente vertebrale. Amplitudinea mişcărilor reprezintă suma micilor deplasări dintre două vertebre. Mişcarea este posibilă, datorită rolului de rulment al nuceului pulpos. Acesta în tipul mişcării se deplasează în sens opus. Mişcarea este limitată de ligamente, forma articulaţilor intervertebrale şi gradul de compresibilitate al discurilor intervertebrale. Din punct de vedere biomecanic, coloana este în ansamblul ei o articulaţie triaxială, fiind premise mişcări de: flexie, extensie, înclinare laterală, torsiune sau rotaţie şi circumducţie

.Curburile fiziologice ale coloanei vertebrale:

Pentru a putea menţine poziţia ortostatică a coloanei vertebrale, aceasta nu este rectilinie, ci prezintă încurbării în două plane: unul sagital şi unul frontal. Astfel, în plan sagital există 2 tipuri de curburi: cu concavitatea anterior (ex. curbura toracală si sacrala) şi cu concavitatea spre posterior (ex. curbura lombară si cervicala). În plan fontal curburile sunt mai putin pronuntate ca in plan sagital. In mod obisnuit intalnim: curbura cervicala cu convexitatea la stanga; curbura toracala cu convexitatea la dreapta; curbura lombara cu convexitatea la stanga. Curbura toracala este primara fiind determinata de tractiunea muschilor mai dezvoltati la membrul superior drept. La stangaci curburile frontale sunt indreptate in sens invers.

2. Sternul este un os lat, nepereche situat anterior, pe linia mediană a toracelui. Este format din manubriu, corp, şi apendicele xifoid, care rămâne cartilaginos până în jurul vârstei de 40 de ani.

3. Coastele sunt în număr de 12 perechi şi împreună cu sternul formează cutia toracică. Primele 7 perechi se articulează cu sternul şi se numesc coaste adevărate, următoarele 3 perechi se articulează între ele şi pe urmă cu sternul, numindu-se coaste false, iar ultimele 2 perechi rămân libere şi se numesc coaste flotante.

Scheletul membrelor :

1. membrul superior: - centura scapulară- claviculă şi omoplat (scapulă)

-scheletul membrului superior liber- humerus, radius, ulnă(cubitus), 8 carpiene, 5 metacarpiene, 14 falange (câte 3 pentru degetele II, III, IV şi V şi 2 pentru police).

2. membrul inferior: - bazinul- os sacru, 2 oase coxale - scheletul membrului inferior liber- femur, tibie, fibulă

(peroneu), 8 tarsiene, 5 matatarsiene, 14 phalange (3 pentru degetele II, III, IV şi Vşi 2 pentru haluce).

B. Sistemul articularTotalitatea elementelor prin care se unesc oasele între ele formează articulaţiile. Acestea sunt reprezentate de formaţiuni fibro-conjunctive şi formaţiuni musculare, fiind sediul mişcărilor.În funcţie de mişcarea pe care o permit, articulaţiile se clasifică astfel:

1. articulaţii fibroase sau sinartroze;2. articulaţii cartilaginoase sau amfiartroze;3. articulaţii sinoviale sau diartroze.

1. Articulaţii fibroase (sinartroze) o leagă oasele strâns între ele prin ţesut fibros, dens: membrane

sau ligamente; o sunt articulaţii fixe, imobile şi nu posedă cavitate articulară;o se clasifică la rândul lor în : -sindesmoze au suprafeţele

articulare unite prin ligament interosos (ex. coloana vertebrală);

-suturi se întâlnesc numai la nivel cranial (ex. sutura interparietală); -gomfoze la implantarea dinţilor în alveolele dentare.

2. Articulţiile cartilaginoase (amfiartroze) legătura între oase se realizează prin cartilaj hialin sau prin

fibrocartilaj;

sunt articulaţii semimobile şi se clasifică în: -sincondroze (discurile intervertebrale);

-simfize(simfiza pubiană).

!Osificarea sincondrozelor formează sinostozele.2. Articulaţii sinoviale (diartroze)

cele mai frecvente articulaţii; sunt articulaţii complexe ce permit mişcări variate; se mai numesc şi artrodii sunt alcătuite din: -suprafeţe articulare,

-cartilaj articular,-formaţiuni de asigurare a concordanţei

articulare (discuri, meniscuri),-mijloace de unire (capsula articulară,

ligamente)

Lanţul articular reprezintă totalitatea articulaţilor ce compun o mişcare complexă a unui segment al corpului.Componentele unei artrodii Suprafeţele articulare sunt acoperite de un cartilaj articular, format

din ţesut cartilaginos hialin, fără nervi şi vase de sânge, cu rol de tampon, amortizor. Distrugerea cartilajului duce la dispariţia mişcării în articulaţia respectivă (anchiloză).

Capsula articulară are forma unui manşon ce se inseră pe ambele extremităţi osoase. Este formată dint-un strat extern fibros şi unul intern, reprezentat de membrana sinovială şi este mai puţin dezvoltată la articulaţiile cu mobilitate mare. Are rol de protecţie şi împiedică răspândirea lichidului sinovial în ţesuturile vecine.

Membrana sinovială reprezintă stratul intern al capsulei articulare şi secretă un lichid gălbui, vâscos, unsuros ce lubrefiază suprafeţele articulare. Membrana sinovială se răsfrânge şi pe tendoane şi ligamente.

Cavitatea articulară este un spaţiu virtual cuprins între capetele osoase ce se articulează şi capsula articulară. În acest spaţiu se gaseşte o cantitate mică de lichid sinovial.

Ligamentele articulare sunt formaţiuni fibroase ce se inseră pe cele două oase ale unei articulaţii contribuind la menţinerea lor în contact. Când între suprafeţele ce se articulează există nepotriviri, apar diferite formaţiuni fibrocartilaginoase, realizând potrivirea

suprafeţelor articulare - de ex. meniscul articular de la nivelul articulaţiei genunchiului.

Rolul musculaturii este de a menţine prin tonicitate şi elasticitate suprafeţele articulare în contact. Prin contracţia lor trag de capsula articulară evitându-se formarea de plici care ar putea fi prinse între suprafeţele articulare.

Biomecanica articulară

Există 3 tipuri de mişcări elementare ce se pot efectua între suprafeţele articulare: - alunecarea (în articulaţile plane);

- învârtirea sau rostogolirea (cot, genunchi);- rotaţia (răsucirea osului în jurul axului său ex. umăr, şold).

Axul articular este o linie teoretică în jurul căreia se execută mişcările unei articulaţii. O articulaţie poate avea între unul şi trei axe. Mişcările complexe se realizează prin combinaţii de mişcării în jurul axelor articulare. În funcţie de raporturile oaselor ce se articulează înainte şi după efecturea unei mişări avem : FLEXIA- cele două segmente se apropie ;

EXTENSIA - cele două segmente se departeaza, este contrar flexiei;

ADDUCŢIA - mişcarea de apropiere a unui membru de planul sagital al corpului;

ABDUCŢIA - mişcarea de îndepărtare a unui membru de planul sagital al corpului;

CIRCUMDUCŢIA - mişcare în trunchi de con, cu vârful in articulaţie. Ea totalizează flexia, extensia, adducţia, abducţia şi le asociază cu rotaţia;

PRONAŢIA - mişcare de rotaţie a membrului prin care policele sau halucele se apropie de corp;

SUPINAŢIA- mişcarea inversă pronaţiei.

Principalele articulaţii din corpul uman

1. Articulaţiile centurii pectorale sunt reprezentate de : articulaţia sternoclaviculară (între manubriul sternal şi faţa articulară sternală a claviculei) şi articulaţia acromioclaviculară (între faţa acromială a claviculei şi faţa sternală de pe acromion)

2. Articulariţile membrului superior liber

a) Articulaţia umărului: se realizează între capul humerusului şi cavitatea glenoidă a scapului. Stabilirea unei concordanţe bune între feţele articulare se realizează printr-o formaţiune fibrocartilaginoasă numită cadru glenoidal.Capsula articulară este de forma unui manşon şi se inseră, pe de o parte, pe circumferinţa cavităţii glenoidale, iar pe de alta, pe colul (gâtul) humerusului. Există două ligamente: ligamentul glenohumeral şi coracohumeral care întăresc articulaţia.

Biomecanica articulară este cea mai mobilă enartroză a corpului, în ea braţul execută mişcări de flexie (proiecţia înainte a braţului până la 90-100 grade), extensie (mai redusă de 35 de grade), abducţie, adducţie, rotaţie internă (80 grade), rotaţie externă (50-60 grade) şi circumducţie.

b) Articulaţia cotului este o articulaţie complexă formată din: articulaţia humeroulnară, articulaţia humeroradială şi articulaţia radioulnară proximală. Suprafeţele articulare sunt reprezentate de trohleea şi capitul humeral, incizura trohleară a ulnei şi foseta capului radial. Capsula articulară se inseră pe toate cele trei oase (humerus, ulnă şi radius). Ligamentele colateral ulnar şi colateral radial solidarizează articulaţia, care se comportă ca o trohleartroză, permiţând mişcări de flexie (atinge un unghi de 40 grade) şi mişcări de extensie până la 180 grade.

c) Articulaţiile radioulnare se realizează proximal între incizura radială a ulnei şi circumferinţa articulară a capului radial, iar distal între incizura ulnară a radisului şi circumferinţa capului ulnei. Între cele două oase există şi o sindesmoză radioulnară formată dintr-o membrană interosoasă şi o coardă oblică întinsă între extremitatea superioară a radiusului şi baza ulnei. Biomecanica: cele două articulaţii radioulnare acţionează simultan şi sinergic, având caracterul unei articulaţii trohoide, în care osul mobil este radiusul. Acestea execută mişcări de rotaţie internă şi externă care însă la nivelul antebraţului şi mâinii, devin mişcări de pronaţie şi supinaţie (70 grade).

d) Articulaţia radiocarpiană (articulaţia mâinii) se realizează între faţa carpiană a radiusului şi faţa inferioară a ulnei cu faţa superioară a scafoidului, semilunarului şi piramidalului (oase carpiene). Se comportă ca o articulaţie elipsoidă cu două axe de mişcare. În jurul axei transversale se execută flexia şi extensia (60-90 grade), iar în jurul axei anteroposterioare mişcări de abducţie (20-30 grade) şi adducţie (40 grade).

3. Articulaţiile centurii pelviene

a) Articulaţia sacroiliacă se realizează între feţele articulare ale coxalului şi ale sacrului, fiind stabilizată prin ligamentele sacroiliace anterioare, posterioare şi interosoase, ligamentul sacrotuberozitar şi sacrospinos. Articulaţia sacroiliacă reprezintă o articulaţie de tranziţie între diartroză şi sinartroză. Prin mişcări foarte reduse ale sacrului contribuie la modificarea diametrelor bazinului. Aceste mişcări sunt nutaţia (baza sacrului se înclină înainte şi în jos iar vârful se deplasează invers) şi contranutaţia (mişcarea inversă).

b) Simfiza pubiană reprezintă articularea celor două oase pubiene. Între acestea se interpune un fibrocartilaj de forma unei prisme triunghiulare numit disc interpubian. Ligamentele pubian superior şi inferior solidarizează articulaţia a cărei biomecanică este reprezentată de distanţarea celor două oase cu adaptarea diametrelor bazinului în timpul naşterii şi a sarcinii.

4. Articulaţiile membrului inferior liber

a) Articulaţia şoldului realizată de capul femural şi cavitatea acetabulară a coxalului. Capsula articulară se prinde ca un

manşon de marginea externă a acetabului, iar anterior cuprinde în întregime gâtul femural. Ligamentele care solidarizează articulaţia sunt iliofemural, pubofemural, ischiofemural şi rotund. Articulaţia permite mişcări în toate direcţiile, de-a lungul a trei axe principale (flexie - 120 grade, extensie 15-20 grade, abducţie 40 grade, adducţie, rotaţie şi circumducţie).

b) Articulaţia genunchiului realizată între condilii femurali, faţa patelară a femurului, faţa articulară superioară a tibiei şi faţa articulară posterioară a patelei. Meniscurile intraarticulare sunt formaţiuni fibrocartilaginoase care se interpun între suprafeţele articulare asigurând concordanţa între ele. Au forma unor inele incomplete şi sunt reprezentate de meniscul lateral (cu formă de O) şi meniscul medial (sub forma literei C). Ligamentele care solidarizează articulaţia sunt patelar, retinaculele patelei, ligamentul colateral tibial şi colateral fibular.Biomecanică: flexia este apropierea feţei posterioare a gambei la faţa similară a coapsei şi are o amploare de 40-60 grade. Extensia este poziţia de

rectitudine a genunchiului, considerată ca poziţie fiziologică. Mişcările de rotaţie sunt pasive şi se petrec la terminarea extensiei şi a flexiei, fiind numite mişcări terminale. Mişcările de rotaţie excesivă în articulaţia genunchiului dezinseră sau rup meniscul, mai frecvent pe cel medial (leziune de menisc).

5. Joncţiunile tibiofibulare Extremităţile oaselor gambei sunt unite între ele proximal printr-o articulaţie iar distal printr-o sindesmoză. Între cele două diafize legătura se face prin membrana interosoasă gambieră care opturează spaţiul interosos de la acest nivel. 6. Articulaţia talocrulară (a gleznei) se realizează între cele două oase ale gambei şi talus, singurul os tarsian prin care piciorul se articulează cu gamba. Există două ligamente pentru solidarizare: colateral medial sau deltoid şi colateral lateral. Articulaţia permite mişcări de: flexie plantară prin care piciorul se îndepărtează de gambă (30-40 grade) şi flexie dorsală prin care dosul piciorului se apropie de gambă (30-40 grade).

II. Sistemul muscular

Sistemul muscular este format de muşchii striaţi scheletici (care se prind de schelet), care reprezintă componenta activă a sistemului locomotor. Există o serie de muşchi striaţi ce se prind de schelet, dar prin funcţia şi aşezarea lor aparţin organelor de simţ sau organelor viscerale. Ţesutul muscular striat care formează muşchii are rol în contracţie, favorizează întoarcerea venoasă şi limfatice, şi totoadată reprezintă principala sursă de căldură a organismului.Muşchii sunt formaţi din corpul muscular (venter) si tendoane, prin intermediul cărora muşchii se fixează de suprafeţele de origine ca: oase, piele, membrane fibroase, fascii, septe intermusculare. Inserţia se face totdeauna prin intermediul unui tendon, deşi uneori acesta nu se poate distinge macroscopic (cu ochiul liber). De obicei este bine reprezentat. El este inextensibil şi necontractil, foarte rezistent si de culoare sidefie. Forma lui diferă de forma corpului muscular. Dintre cele două capete de fixare ale unui muşchi, unul, de obicei cel proximal, este originea, iar cel distal inserţia.

Clasificarea muşchilor: după formă: - lungi ( în special la membre);

- laţi ( la nivelul trunciului, abdomenului); - scurţi (de dimensiuni mici, aşezaţi de obicei profund - muşchii spatelui); - orbiculari (circulari, înconjoară diferite orificii-ex. orbicular al gurii)

după numărul capetelor de origine: biceps, triceps, cvatriceps; după gruparea fasciculelor faţă de tendoane: fusiform, penaţi,

digastrici, muşchi lungi cu inserţii tendinoase; după aşezare: superficiali (cutanaţi sau pieloşi) ex. muşchii

mimicii; după numărul articulaţiilor peste care trec:

- uniarticulari (muşchii scurţi); - biarticulari ( biceps brahial, croitor);

- multiarticulari (flexorii şi extensorii lungi ai degetelor).

Anexele musculare:

1. Fasciile musculare sunt formaţiuni ce învelesc muşchiul individual, un grup muscular sau totalitatea muşchilor unui segment. Au rol de protecţie, de favorizare a alunecării muşchiului în timpul contracţiei, în menţinerea calibrului unor vene favorizând circulaţia venoasă. Au o mare importanţă în practica chirurgicală, ajutând la descoperirea vaselor de sânge şi a nervilor, delimitează colecţiile purulente sau hemoragiile, şi permit propagarea lor într-o anumită direcţie.

2. Retinaculele sunt îngroşări fibroase ale fasciilor de înveliş sub formă de panglică. Au fost numite şi ligamente inelare. Ele menţin tendoanele în locul unde acestea îşi schimbă direcţia (ex.retinaculul flexorilor de la nivelul mâinii).

3. Tecile sinoviale sunt formaţiuni cu rol de a favoriza alunecarea tendoanelor în interiorul canalelor osteofibroase determinate de retinacule. Au formă de cilindru format din două foiţe care închid o cavitate în care se găseşte lichid sinovial.

tendon

teacă sinovială4. Bursele sinoviale au rolul unor perne de apă, protejând tendonul sau

muşchiul prin distribuirea presiunii. Au forma unor saci ce conţin o cantitate minimă de lichid. Se găsesc acolo unde tendonul sau muşchiul alunecă pe o suprafaţă dură.

5. Trohleele muscular (scripete de reflexiune) sunt inele fibroase complete sau incomplete prin care trec anumite tendoane, schimbându-şi direcţia.

Proprietăţile fizice ale muşchilorA. Elasticitatea este proprietatea unui muşchi de a se alungi sub

acţiunea unei forţe. B. Extensibilitatea – continuând alungirea muşchiului acesta va

opune o rezistenţă direct proporţională cu forţa de întindere şi apoi revine la lungimea iniţială dacă forţa deformatoare încetează.

C. Contractilitatea este proprietatea activă şi cea mai importantă a muşchiului. Astfel sub acţiunea unui stimul nervos, fibra musculară răspunde printr-o contracţie, dezvoltând o forţă ce tinde să apropie cele două capete musculare. Se cunosc mai multe tipuri de contracţii:

1. contracţia izometrică - lungimea rămane aceiaşi (muşchiul nu se scurtează), dar se modifică tensiunea internă;

2. contracţia izotonică - muşchiul se scurtează, iar tensiunea rămâne aceiaşi;

3. contracţia auxotonică este o combinaţie între primele două, fiind cel mai des întâlnită.

În timpul contracţiei muşchiul îşi modifică volumul prin vasodilataţie şi nu prin modificarea masei musculare.

D. Tonusul muscular este o proprietate fundamentală a muşchiului cu inervaţia păstrată. Definiţia clinică: - este o stare de contracţie uşoară şi permanentă a muşchiului în repaus, manifestată printr-un grad mic de tensiune. Tonusul variază de la individ la individ, dar şi la acelaşi este diferit în funcţie de activitatea nervoasă (scade în somn) şi paralel cu diferite stări funcţionale (emoţii, frig, excitaţie, activitate intelectuală). Dispare total doar în narcoza profundă.

Calităţile caracteristice contracţiei musculare A. Forţa de contracţie este în raport cu numărul de fibre ce intră

în compoziţia unui muşchi şi cu organizarea internă a acestora (poziţia lor faţă de tendon)

B. Amplitudinea contracţiei este înălţimea la care un muşchi în contracţie poate ridica o greutate. Depinde direct de lungimea fibrelor componente şi de starea acestora de întindere în momentul contracţiei.

C. Lucrul mecanic (travaliul muscular)se calculează înmulţind forţa muşchiului cu amplitudinea mişcării.

Grupele musculare: după poziţia în organism, muşchii somatici se împart în: muşchii capului, gâtului, trunchiului şi membrelor.

A. Muşchii capului sunt: muşchii mimicii, muşchii cutanaţi grupaţi în jurul orificiilor orbitale, nazale şi orificiului bucal (orbicularul buzelor), muşchii masticatori (maseteri şi temporali), muşchii limbii şi muşchii extrinseci ai globului ocular.

B .Muşchii gâtului sunt grupati astfel:

1. regiunea laterala ce cuprinde trei planuri:

a) muschiul platisma situat imediat sub pielea regiunii laterale a gatului

b) planul superficial reprezentat de muschiul sternocleidomastoidian

c) planul profund cu muschii scaleni(anterior, mijlociu, posterior) si dreptul lateral al capului

2. regiunea mediana a gatului cu muschii suprahiodieni si infrahioidieni

3. muschii prevertebrali ce ocupa planul cel mai profund al gatului fiind aplicati direct pe coloana vertebrala. Sunt in numar de trei si se numesc astfel: muschiul lung al capului; muschiul lung al gatului; muschiul drept anterior al capului.

C. Muşchii regiunii posterioare a trunchiului si cefei sunt asezati pe mai multe planuri astfel:

1. planul I este reprezentat de muschiul trapez(1) si marele dorsal(2)

2. planul II este reprezentat de 5 muschi: muschiul ridicator al scapulei, romboidul, dintatul posterior si superior, dintatul posterior si inferior, muschiul splenius

3. planul III este reprezentat printr-un complex muscular ce ocupa santurile costovertebrale. Reprezinta musculatura profunda a coloanei vertebrale, alungita longitudinal, ce se intinde de la osul occipital pana la osul sacru. Este reprezentat de muschiul erector spinae(extensorul coloanei vertebrale) alcatuit din: masa comuna; muschiul iliocostal; muschiul longissimus; muschiul spinal.

4. planul IV este format din fasciculele musculare care se intind de la procesul transvers al unei vertebre la un proces spinos supraiacent fiind din aceasta cauza considerate ca facand parte dintr-un singur complex muscular numit muschiul transversospinal. Acest muschi este impartit in trei grupe: muschiul semispinal care are trei portiuni(toracic, cervical, al capului); muschii multifizi; muschii rotatori.

5. planul V este planul cel mai profund care acopera in parte scheletul osteofibros axial si se clasifica astfel: muschii interspinosi, muschii intertransversari, muschii rotatori ai capului, muschii sacrococcigieni.

D. Muschii toracelui sunt reprezentati de muschiul marele pectoral, micul pectoral, muschiul subclavicular, muschiul dintat anterior si de muschii proprii toracelui care sunt urmatorii: muschii intercostali, muschii supracostali, muschii subcostali, muschiul transvers al toracelui.

E. Muschii abdomenului sunt reprezentati de muschiul drept abdominal, muschiul oblic extern al abdomenului, muschiul oblic intern al abdomenului, muschiul transvers abdominal, muschiul patratul lombelor.

D. Muşchii membrului superior sunt:

-muşchii umărului:deltoid, supraspinos, infraspinos, rotund mic, rotund mare, subscapular

-muşchii braţului:biceps, coracobrahial, brahial, triceps brahial

-muşchii antebraţului:

a) regiunea anterioara: rotund pronator, flexor radial al carpului, palmar lung, flexor ulnar al carpului,flexor superficial al degetelor,flexor profund al degetelor, flexor lung al policelui, patrat pronator

b) regiunea posterioara: extensorul degetelor,extensorul degetului mic,extensorul ulnar al carpului, anconeu, lung abductor al policelui, scurt extensor al policelui, lung extensor al policelui, extensor al indexului

c) regiunea laterala: m. brahioradial, lung extensor radial al carpului, scurt extensor radial al carpului, supinator

-muschii mainii:

a) eminenta tenara contine urmatorii muschi: muschiul scurt abductor al policelui, muschiul opozant al policelui, muschiul scurt flexor al policelui, muschiul adductor al policelui

b) eminenta hipotenara contine urmatorii muschi: muschiul flexor scurt al degetului mic, muschiul adductor al degetului mic, muschiul opozant al degetului mic

c) regiunea mijlocie a mainii contine muschii lombricali si muschii interososi

D. Muşchii membrului inferior sunt:

a) muschii bazinului dintre care amintim: muschiul iliopsoas(in partea anterioara a bazinului), muschii fesieri(mare, mijlociu,mic), muschiul tensor al fasciei lata, muschiul piriform, muschii obturatori(intern si extern), muschiul patrat femural, muschii gemeni(superior si inferior).

b) muschii coapsei dintre care amintim: muschiul cvadriceps,

croitor,adductorii(lung, scurt,mare), muschiul gracilis, pectineu, biceps femural, semitendinos, semimembranos

A. M. biceps femoris (caput longum)

B. M. semitendinosus C. Caput breve m.

bicipitis femoris D. M. plantaris E. Tendo m. bicipitis

femoris F. M. gastrocnemius G. M. sartorius H. M. gracilis

I. M. semimembranosus

A. Spina iliaca anterior superior

B. M. iliopsoas (dybe hoftebøjer)

C. Lig. inguinale D. Tuberculum

pubicum E. M. pectineus F. M. adductor longus G. M. gracilis H. M. adductor magnus I. M. rectus femoris J. M. sartorius K. M. vastus medialis L. Tractus iliotibialis M. M. vastus lateralis N. M. tensor fasciae

latae et tractus iliotibialis

O. M. gluteus medius

c) muschii gambei dintre care amintim: muschiul tibial anterior, extensor lung al halucelui, extensor lung al degetelor, muschiul peronier(lung si scurt), muschiul gastrocnemian, muschiul solear, muschiul plantar, muschiul popliteu, muschiul flexor lung al degetelor, muschiul flexor lung al halucelui, muschiul tibial posterior

d) muschii piciorului dintre care amintim: extensor scurt al halucelui, extensor scurt al degetelor, abductorul halucelui, flexor scurt al halucelui, adductorul halucelui, muschiul flexor scurt al degetelor, flexor scurt al degetului mic, abductor al degetului mic, muschii lombricali, interososi

 

Sistemul nervos

Este format din doua sisteme mari:

sistemul nervos somatic: -sistemul nervos central (SNC); - sistemul nervos periferic.

sistemul nervos vegetativ: - sistemul nervos simpatic; -sistemul nervosparasimpatic;

La baza sitemului nervos stă neuronul, unitatea structurală şi funţională a acestuia. Neuronul este o celulă specializată în generarea şi conducerea unor semnale de natură electrochimică numite impulsuri neruronale. Anatomic neuronul prezintă un corp celular (soma) şi prelungiri celulare (dentrite şi axon). Dentritele sunt mai multe şi uneori ramificate, ceea ce creşte foarte mult posibilitatea contactului cu alte celule nervoase, având funcţia de a primi impulsuri şi de a le transmite spre corpul celular (conducere centripedă). Axonul transmite impulsuri de la corp spre organele efectoare care pot fi muşchi sau glande (transmitere centrifugă).

Funcţiile neuronului:

primeşte informaţii de la alţi neuroni în special pe calea dentritelor şi a somei;

execută o computerizare, o sumare particulară a impulsurilor excitatorii şi inhibitorii ce sosesc la nivelul somei;

conduce impulsurile de-a lungul axonului şi ramificaţiilor sale;

transferă informaţia primită altor neuroni sau celule efectuare.

Clasificarea neuronilor:

după formă: - stelate, piramidale (ex: scoarţa cerebrală), piriforme (ex: scoarţa cerebeloasă);

după numărul prelungirilor: - unipolari, bipolari (mucoasa olfactivă); multipolari (majoritatea neuronilor).

Sistemul nervos somatic

A. Sistemul nervos central

Se mai numeşte nevrax sau ax cerebrospinal. Cuprinde măduva spinării şi encefalul.

1. Măduva spinării: este adăpostită în canalul vertebral având ca limită superioară un plan orizontal care trece pe marginea superioară a atlasului (vertebra C1) iar ca limită inferioară un plan orizontal care trece prin discul separator dintre L1 şi L2 (vertebrele lombare). Lungimea ei este în medie de 43 cm la femei şi 45 cm la bărbat. Măduva nu ocupă în întregime lărgimea şi lungimea canalului vertebral. În lărgime măduva este separată de pereţii osoşi ai canalului printr-un spaţiu perimedular, împărţit de învelişurile meningiale într-un spaţiu epidural, cuprins între peretele osos şi duramater, un spaţiu subdural între duramater şi arahnoidă şi un spaţiu subarahnoidian între arahnoidă şi piamater în care se găseşte lichidul cerebrospinal (LCR). În lungime din cauză că măduva se termină la nivelul L2 nu există o corespondenţă între segmentele medulare şi cele ale coloanei vertebrale:

- măduva cervicală se întinde pînă la vertebra C6,

- măduva toracică până la T9,

- măduva lombară până la vertebra T11,

- măduva sacro - coccigiană până la L2.

Configuraţia externă:

Măduva are înfăţişarea unui cilindru plin uşor turtit în sens anteroposterior, la nivelul regiunii C3 - C6 există o umflătura numită intumescentia cervicalis iar între T10 – L1 o umflătura numită intumescentia lumbalis, ce corespund plexurilor nervoase brahiale şi lombare. Pe faţa anteriară măduva prezintă un şanţ larg şi adânc numit fisura mediană aici găsindu-se arterele perforante ce au rol în vascularilzaţia măduvei. De o parte şi de alta a fisurii există două şanţuri laterale ventrale, locul de emergenţă a rădăcinilor anterioare ale nervilor spinali. Faţa posterioară prezintă un şanţ median posterior (mai puţin adânc) şi lateral de acesta două şanturi laterale posterioare locul de intrare ale rădăcinilor posterioare ale nervilor spinali.

Configuraţia internă:

Măduva spinării este alcătuită din substanţă albă, formată de prelungirile neuronale şi celulele gliale, situată periferic şi o substanţă cenuşie situată central care are forma literei H şi este formată din corpul neuronilor. Substanţa cenuşie se împarte în patru coarne: unul anterior

asociat funcţiei motorii unul posterior asociat funcţiei senzitive şi două laterale asociate funcţiei nervoase vegetative.

Funcţiile măduvei:

1. Funcţia reflex

Actul reflex reprezintă procesul fiziologic de răspuns la acţiunea unui stimul nervos. La baza actului reflex stă ARCUL RELFEX constituit din receptori,care preiau informaţiile din mediul extern, centrii nervoşi, la nivelul cărora se eliberează informaţia şi se elaborează răspunsul şi efectorii care realizează comanda venită de la centrii. Reflexele închise la nivelul măduvei sunt reflexe somatice, clasificate după numărul neuronilor în reflexe monosinaptice (ex: rotulian, ahilean, bicipital) şi reflexe polisinaptice (ex: reflexe de flexie); şi reflexe vegetative – reflexul cardio-accelerator, pupilo-dilatator, vasomotor, de micţiune etc

2. Funcţia de conducere reprezentată de fasciculele conducătoate prezente în cordoanele anterioare, posterioare şi laterale. Asfel ele deservesc sensibilităţii exteroceptive (tactilă, termică durerosă), proprioceptivă (contrilează mişcările conştiente şi inconştiente) şi visceroceptivă (de la nivelul organelor interne).

Encefalul (creierul)

Se găseşte în cutia craniană, fiind situat în prelungirea măduvei spinării. Este alcătuit din: 1. trunchiul cerebral - bulb

- punte - mezencefal

2. diencefal - talamus - hipotalamus

3. emisfere cerebrale 4. cerebel (creierul mic).

În cea ce priveşte configuraţia internă, encefalul respectă împărţirea în substanţă alba şi substaţă cenuşie, dar dipunerea acestora este specifică fiecărui nivel.

1. Trunchiul cerebral se găseşte la baza encefalului, anterior de cerebel cu care se leagă prin pedunculii cerebeloşi. Substanţa cenuşie se găseşte la interior sub formă de nuclei, iar substanţa albă la exterior.

Conţine nucleii nervilor cranieni, care sunt în număr de 12 perechi, dintre care 11 se distribuie la nivelul capului şi gâtului.Funcţia de conducere a trunchiului este realizată de:

a. căi ascendente;b. căi descendente;c. căi de asociaţie - între nuclei trunchiului.

Funcţia reflexă se realizează cu ajutorul nucleilor de substanţă cenuşie ce se găsesc la acest nivel. Astfel în trunchi se închid numeroase reflexe, unele chiar vitale (respiratorii, adaptative cardio-vasculare, motorii digestive - salivare, deglutiţie, lacrimale, orientare vizuală şi auditivă).

O serie de neuroni reprezentaţi difuz la nivelul trunchiului formează sistemul reticular activator ascendent cu rol în menţinerea tonusului cortical, a “stării de veghe” corticale. 2. Cerebelul (creierul mic) este situat în spatele trunchiului cerebral,

legându-se de acesta prin pedunculii cerebelosi (superiori, mijlocii, inferiori). Substanţa cenuşie formează la exterior scoarţa cerebeloasă, iar la interior 4 nuclei. Substanţa albă este formată din fibre de asociaţie, ascedente şi descendente. Funcţia de conducere asigură căile de legatură aferente şi eferente,

coordonarea mişcărilor pentru menţinerea echilibrului şi precizia mişcărilor de fineţe prin dozarea contracţiilor musculare. 3. Diencefalul este situat între trunchi şi emisfere, fiind alcătuit din

talamus, hipotalamus, metatalamus şi epitalamus. Hipotalamusul este situat la baza diencefalului şi este foarte

important în cadrul funcţiilor de reglare. El controlează funcţiile autonome ale organismului (temperatura, tensiunea arterială, ritmul cardiac, funcţia digestivă, ritmul respiraţiei, reproducerea, alternanţa somn-veghe), dar şi activitatea psihică, coordonând comportamentul afectiv (euforie, manie, teamă, calm, depresie). Tot aici se găseşte centrul plăcerii, durerii, foamei, saţietăţii, setei. Împreună cu glanda hipofiză controlează marele sistem endocrin al organismului. Talamusul este situat deasupra hipotalamusului iar nucleii săi

reprezintă un releu pe traiectul staţiilor senzitive (excepţie: simţul olfactiv). Împreună cu formaţiunea reticulată de la nivelul trunchiului determină tonusul cortical, realizând conştientizarea senzaţiilor şi proceselor mentale. Metatalamusul este o staţie de releu pe calea fibrelor optice şi

auditive. Epitalamusul este de fapt epifiza, glandă endocrină.

4. Emisferele cerebrale (creierul mare) este partea cea mai voluminoasă şi mai complexă a sistemului nervos central. Cele două emisfere sunt desparţite de şanţul interemisferic. Pe suprafaţa fiecăreia se găsesc alte şanţuri (fisuri) care delimitează girusurile (circumvuluţiunile). Cele mai adânci şanţuri delimitează lobii cerebrali: frontal, parietali, temporali, occipital. Substanţa cenuşie este dispusă înspre exterior formând scoarţa cerebrală, iar axonii neuronilor formează substanţa albă, reprezentată de corpul calos, trigonul cerebral, comisura alba anterioară, şi posterioară cu rolul de a lega cele doua emisfere între ele.

Sistemul limbic (paleocortex) este situat pe faţa mediană a emisferelor are forma unui inel de substantă cenuşie (coordonează reacţiile emoţionale şi viscerale) şi împreună cu hipotalamusul determină întreg comportamentul emoţinal al omului. Deasemenea sistemul limbic îndeplineşte rol în reglarea comportamentelor instinctuale, de baza (supt, deglutiţie, masticaţie, foame, activitate sexuală, frică, furie şi asocierea lor cu fenomenele vegetative).

Neocortexul poate fi, în funcţie de rolul său, senzitiv(receptor), motor şi de asociaţie. a. Neocortexul receptor cuprinde ariile senzitive primare şi secundare,

situate în girusul postcentral al lobului parietal. Segmentele corpului sunt proiectate răsturnat, alcătuind homunculus senzitiv.b. Neocortexul motor este reprezentat de arii motorii primare, situate

în girusul precentral al lobului frontal. În mod similar se formează un homunculus motor. Aria senzitivă primară şi cea motorie formează o unitate funcţională numită aria senzitivo-motorie. Leziunile de la nivelul cortexului motor drept vor avea drept consecinţă o pareză pe partea stângă, datorită încrucişării fibrelor nervoase la nivelul ariei senzitivo-motorie.

În cazul anumitor funcţii corticale superioare, una dintre emisfere deţine rolul dominant. Astfel 94% dintre oameni sunt dreptaci având emisfera stângă dominantă. Anumite funcţii sunt îndeplinite de emisfera stângă (funcţii predominant cognitive: scris, citit, calcul, limbaj, analiză), iar altele de emisfera dreaptă (funcţii predominant intuitive - organizarea spaţială a percepţilor şi mişcărilor, muzica, pictura, dans, sport, imaginaţie creativă, sinteză).

Sistemul nervos periferic este alcătuit din:- nervi senzitivi, care preiau infomaţia de la receptori şi o transmit la centrii nervoşi superiori

- nervi motori, care se distribuie organelor efectoare.

Nervii spinali sunt in număr de 33-34, şi corespund regiunilor medulare unde îşi au originea. Sunt alcătuiţi din 2 rădăcini, una posterioară, senzitivă, la nivelul căreia se găseşte ganglionul spinal (formaţiune nervoasă formată dintr-o aglomerare de neuroni) şi una anterioară, motoare, ce pleacă de la nivelul coarnelor anterioare medulare. Cele două rădăcini se unesc înr-un trunchi comun care este mixt (conţine atât fibre senzitive cât şi motorii), trunchi care prin ramificaţie dă naştere la 4 ramuri mixte (meningeala, posterioară, anterioară şi comisurală). La nivelul vertebrei L2, acolo unde structura cilindrică a maduvei dispare, formează un mănunchi de fibre nervoase numite COADA DE CAL, ce se întinde pana la nivel coccigian. Nervii spinali acoperă ca inervaţie, atât motorie cât şi senzitivă, întreg organismul de la gât în jos, de la straturile superficilale cutanate până la nivel muscular.

Nevii cranieni îşi au originea la nivelul trunchiului cerebral (excepţie fac nervii I si II), fiind în numar de 12 perechi. Ei se distribuie gâtului şi viscerocraniului, cu excepţia vagului (nervulX), care abordează şi organele abdominale (tubul digestiv). Din punct de vedere al fibrelor pe care le conţin se clasifică în: nervi senzitivi: I, II, VIII; nervi motori:III, IV, VI, XI, XII; nervi micşti: V, VII, IX, X.

I. Nervul olfactiv (senzitiv) de la mucoasa olfactivă nazală la lobul frontal (aria olfactivă), fiind răspunzător de sensibilitatatea mirosului.

II. Nervul optic (senzitiv) de la retină prin chiasma optic, spre lobul occipital (aria vizuală), fiind răspunzător de sensibilitatea vizuală.

III. Nervul oculomotor (motor) din mezencefal la globul ocular (muşchii exrinseci ai ochiului şi irisul), fiind răspunzator de mişcările acestuia în orbită. Intervine şi în reflexele de acomodare şi pupilar fotomotor.

IV. Nervul trohlear (motor) din mezencefal la muşchii globului ocular, intervenind în mişcarea acestuia.

V. Nervul trigemen (mixt) este alcătuit din 3 ramuri: olftamică, maxilară şi mandibulară. Fibrele senzitive aduc informaţii de la nivelul

nasului, ochiului, pielea frunţii şi pleoapa superioară, mucoasa bucală şi nazală, pielea regiunii temporale, a buzei superioare şi a pleopei inferioare, glande salivare, limbă, pielea feţei, buza inferioară, dinţi şi pavilionul urechii, la trunchi. Fibrele motorii de la trunchi la muşchii masticatori, tensori ai timpanului, ai valului palatin.

VI. Nervul abducens (motor ) de la trunchi la globul ocular, fiind răspunzător de mişcăriile acestuia.

VII. Nervul facial (mixt) este format de o ramură senzitivă ce vine de la limbă, de o ramură motorie ce pleacă de la trunchi la muşchii mimicii şi auriculari, şi de o ramură vegetativă ce inervează glandele salivare (sublingulă, submaxilară), lacrimală şi nazală, fiind răspunzător de sensibilitatea gustativă, mimică, secreţia lacrimală şi salivară.

VIII. Nervul acusticovestibular (senzitiv) de la urechea internă la trunchiul cerebral (bulb), fiind răspunzător de auz şi poziţia capului.

IX. Nervul glosofaringian (mixt) are o ramură senzitivă de la urechea medie, faringe, limbă şi zonele reflexogene cardiovasculare la trunchi, o ramură motorie de la trunchi la muşchii faringelui şi laringelui şi una vegetativă care inervează glanda salivară parotididică.

X. Nervul vag - pneumogastric (mixt) cuprinde fibre senzitive de la urechea externă, mucoasa şi muşchii laringelui şi faringelui la bulb, şi fibre motori, de la bulb la muşchii netezi ai viscerelor toracice, abdominale şi glandele acestora. Răspunde de sensibilitatea gustativă, viscericeptivă, de secreţia glandulară şi de mişcăriile laringelui şi ale musculaturii netede din viscere.

XI. Nervul accesor (motor) de la bulb şi măduva cervicală spre muşchii laringelui, sternocleidomastoidian şi trapezi, răspunzând de mişcăriile laringelui, capului şi umerilor.

XII. Nervul hipoglos (motor) de la bulb la musculatura limbii, determinând mişcările acesteia.

Sistemul nervos vegetativ

Intervine în reglarea activitaţii organelor interne, fiind parte a sistemului nervos. Este format din centrii nervoşi localizaţi în unele regiuni ale encefalului şi în măduva spinării, cele două lanţuri de ganglioni aflaţi de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, precum şi nervi ale căror fibre îşi au originea în aceşti centri.

Cele două sisteme nervoase, vegetativ şi somatic, nu sunt separate, ci trebuie înţelese ca un tot unitar. De fapt, creierul prin intermediul

scoarţei cerebrale conduce şi activitatea sistemului vegetativ. În condiţii normale, activitatea organelor interne se desfăşoară fară ca noi să o conştientizăm. Nu simţim mişcările stomacului, intestinului sau ale plămânilor, nu ştim când se dilată sau se contractă vasele de sânge. În concluzie creierul este acela care conduce şi coordonează toate activităţile din organism şi realizează unitate între diversele părţi ale organismului, cât şi unitatea acestuia cu mediul exterior.

Caracteristici: - funcţionează autonom, inconştient şi involuntar - inervează întregul organism

- are receptori la nivelul organelor interne - are un efect de durată.

Funcţionarea sa are la bază tot arcul reflex, care este alcătuit dintr-o cale aferentă (neuron senzitiv), un centru (situat in măduvă sau trunchi) şi o cale eferentă (2 neuroni motori). Este alcătuit din sistemul nervos parasimpatic, care utilizează ca şi transmiţător acetilcolina, şi sistemul nervos simpatic, care utilizează noradrenalina (norepinefrina).

Parasimpaticul determină contracţia pupilelor, accelerarea mişcărilor tubului digestiv, vasodilataţie periferică. Simpaticul acţionează în special în situaţii de pericol, neobişnuite pentru organism. Determină dilatarea pupilelor, accelerarea bătăilor inimii, inhibă motilitatea tubului digestiv, vasoconstricţie periferică.

Aparat circulator

Realizează aportul de oxigen şi substanţe nutritive către celule prin intermediul sângelui şi totodată relizează transportul produşilor de degradare matabolică în vederea eliminării acestora din organism. Componentele sistemului sunt:A. Inima este un organ muscular situat în cutia toracică între cei doi plămâni. Este alcatuită din 4 cavitaţi: 2 atrii şi 2 ventriculi. Principalul său rol este acela de pompă, asigurând circulaţia sângelui în întreg organismul.

Structura inimii: La exterior inma este învelită în pericard (două foiţe între care se găseşte o cantitate minimă de lichid ce asigură lubrefierea pentru o mai bună

alunecare în timpul cotracţiei). Medial se găseşte miocardul (ţesutul muscular cardiac), care asigură contracţiile ritmice specifice inimii. Este mai bine reprezentat la nivelul ventriculului stâng. Principalele caracteristici ale miocardului sunt: excitabilitatea, automatismul, conductibilitatea şi contractilitatea. În miocard pe lângă fibrele musculare specifice, apare şi un ţesut special numit excito-conductor, care generează impulsurile electrice necesare contracţiei musculare. Astfel, sunt generate contracţii ritmice de circa 70de ori/minut, în funcţie de starea organismului (somn 50-55/min, în emoţii puternice sau efort susţinut 140-180/min). La interior, căptuşind cavitaţile cardiace, se găseşte endocardul, care se continuă cu cel al vaselor de sânge.

Cele două atrii (drept şi stâng) sunt separate între ele printr-un sept interatrial, necomunicând între ele, şi de ventriculi prin valve (tricuspida în dreapta, bicuspida sau mitrala în stanga). În atriul drept se deschid cele două vene cave: superioară (aduce sângele din regiunea capului şi gâtului, din ½ superioară a trunchiului şi membrele superioară) şi inferioară (din ½ inferioară a trunchiului şi membrele inferioare). De aici sângele trece în ventriculul drept, de unde va fi pompat spre plămâni prin artera pulmonara. De la plămâni sângele oxigenat pleacă prin 4 vene pulmonare spre cord unde se varsă în atriul stâng. Trece apoi în ventriculul stâng şi de aici este pompat în artera aortă spre toate ţesuturile organismului. La emergenţa aortei cu cordul se găseşte originea arterelor coronare, vase care asigură vascularizaţia cordului.

Procesele care au loc între două contracţii ale miocardului alcătuiesc revoluţia cardiacă. Vorbim de sistolă (contracţia atrilor şi a ventriculilor) şi de diastolă (relaxarea lor). Sistola atrială asigură umplarea cu sânge a ventricului de aceiaşi parte. Urmează sistola ventriculară care pompează sângele în aortă, respectiv în artera pulmonară. Sistemul valvular care separă atriile de ventriculi asigură trecerea sângelui într-un singur sens, împiedicând regurgitarea. Contracţiile ventriculului stâng se transmit şi aortei, rezultând o undă de contracţie numită puls (cu o valoare normală de 80/min), care împinge coloana de sânge.

4. Sistemul arterialArterele sunt vase prin care sângele circulă dinspre inimă spre

ţesuturi, transportând sânge oxigenat (excepţie face artera pulmonară, care transportă sânge cu CO2 spre plămâni). Pornind de la inimă spre periferie, arterele se ramifică, dând naştere unor vase din ce în ce mai simple şi mai înguste. Astfel există: artere de calibru mare - aorte

artere de calibru mediu artere de calibru mic - arteriole.

Pereţii arterelor sunt formaţi din 3 tunici: adventiţie (la exterior) – ţesut conjuntiv format din fibre colagene şi elastice

media (la mijloc) – ţesut formatdin lame elastice concentrice, alterând cu fibre musculare (rare la vasele mari şi mai frecvente la vasele maijlocii şi mici), precum şi din fibre colagene.

intima (la interior) continuă

endocardul ventricular.Proprietăţile arterelor:1. Elasticitatea este proprietatea arterelor mari de a se lăsa destinse, când presiunea sângelui creşte şi de a reveni la calibrul iniţial când presiunea scade.2. Contractilitatea este proprietatea arterelor de calibru mic şi în special a arteriolelor, de a-şi modifica activ calibru prin contracţia sau relaxarea fibrelor musculare din pereţii lor.

Volumul de sânge existent la un moment dat într-o arteră apasă pe pereţii acesteia cu o anumită presiune măsurabilă - tensiune arterială. Vorbim de o tensiune arterială sistolică (TAS): 110-140 mmHg (care se datorează expulzării sângelui din ventricul în urma sistolei) şi o tensiune arterială diastolică (TAD): 70-90 mmHg (corespunde diastolei, relaxării miocardice).

Capilarele sunt vase de dimensiuni mici, la nivelul cărora se realizează schimbul de substanţe cu ţesuturile, datorită structurii permeabile a pereţilor vasculari.. Ele sunt vase de tranziţie făcând trecerea de la arteriole la venule , permiţând realizarea circuitului sanguin în organism. Proprietăţile capilarelor:1. Permeabilitatea este proprietatea capilarelor de a permite transferul de apă şi substanţe nutritive dizolvate în apă prin endoteliul lor. Pereţii capilarelor pot fii străbătuţi de toate componentele plasmei cu excepţia proteinelor. La acest nivel fluxul sanguin este continu, cea ce permite schimbul.

C. Sistemul venosVenele sunt vase prin care sângele circulă dinspre periferie spre inimă. Ele cresc în dimensiune pe măsură ce se apropie de cord, astfel:

vene de calibru mic- venule (care iau naştere prin unirea mai multor capilare)

vene de calibru mediu vene de calibru mare- cave.

Structura anatomică a venelor este asemănătoare cu cea a arterelor, cu deosebirea că: inelele elastice şi musculare nu sunt foarte bine reprezentate (circulaţia sângelui fiind asigurată de contracţia musculară adiacentă), iar intima venelor prezintă din loc în loc valvule sub formă de „cuib de rândunică”, ce fragmentează coloana de sânge şi face posibilă întoarcerea venoasă, care se realizează împotriva forţei antigravitaţionale.La nivelul inimii se deschid două mari vene: vena cavă superioară (colectează sângele din ½ superioară a corpului) şi vena cavă inferioară (colectează din ½ inferioară). Proprietăţile venelor:1. Distensibilitatea este proprietatea venelor de a-şi mări pasiv calibru sub acţiunea presiunii sângelui.2. Contractilitatea este proprietatea de a-şi varia în mod activ calibrul prin contracţia sau relaxarea muşchilor netezi din pereţii lor.Factorii care determină întoarcerea venoasă:

activitatea de pompă a inimii, prin crearea şi menţinerea unei diferenţe de presiune între venele cave şi atriul drept.

păstrarea forţei de împingere imprimată iniţial de inimă presa abdominală, creată de coborârea diafragmei în timpul

inspirului pompa musculară, determinată de contracţia musculaturii masajul pulsatil efectuat de arterele pe care le însoţesc.

! Dacă arterele sunt dispuse în profunzime, însoţind oasele scheletului şi fiind protejate de masele musculare, venele sunt dispuse atât la nivel profund cât şi superficial, putându-se distinge prin piele

D. Sistemul limfatic:Limfa este o plasmă deproteinizată care circulă prin vasele limfatice. Circulaţia limfatică diferă de cea sanguină prin:

este adaptată la funcţia de drenaj al ţesuturilor, capilarele limfatice formând reţele terminale (sub formă de „fund de sac”) şi nepermiţând schimbul ca şi capilarelor sanguine.

pereţii vaselor limfatice sunt mai subţiri ca cei ai vaselor sanguine.

Capilarele limfatice sunt vase de calibru neuniform şi sunt prevăzute în interior cu valvule semilunare, care înlesnesc circulaţia limfei într-un singur sens. Ganglionii limfatici sunt conglomerări tisulare, situate pe traiectul vaselor limfatice, mai ales la locul unor confluenţe. Au rol în producerea limfocitelor şi monocitelor, în formarea şi depozitarea anticorpilor, împiedicând astfel pătrunderea în organism a diferiţilor germeni patogeni. În organismul uman ganglionii au o dispunere specifică: submaxilar, subaxial, inghinal, abdominal.

Trunchiurile limfatice sunt canale limfatice care colectează limfa. Există 5 trunchiuri, denumite după zona din care colectează limfa:

1. trunchiul jugular - cap, gât2. trunchiul subclavicular - membru superior, peretele anterior al

toracelui şi glanda mamară 3. trunchiul bronho – mediastinal - pereţii şi viscerele toracice4. trunchiul lombar - membre inferioare, viscere din pelvis5. trunchiul intestinal - de ganglionii mezenterici şi colici (situaţi pe

intestin)Canalul limfatic toracic şi vena limfatică dreaptă – colectează limfa din toate trunchiurile limfatice. Canalul toracic este cel mai mare colector limfatic. Începe printr-o dilatare numită cisterna chili, situată la nivelul vertebrei L2, urcă până la nivelul vertebrei T4, anterior coloanei vertebrale, iar la acest nivel face un unghi spre stânga şi în faţă şi se varsă în vena jugulară stângă. Vena limfatică dreaptă colectează trunchiurile din parte dreaptă superioară şi se deschide în vena jugulară internă dreaptă.

Circulaţia limfei se face dinspre capilare spre marile ducte limfatice, care deversează limfa în venele de la baza gâtului. De fapt prin limfă, apa de la nivel tisular se întoarce la inimă. Viteza de circulaţie a limfei este foarte mică (2mm/sec). Sensul de înaintare este asigurat de valvulele semilunare ale vaselor limfatice care nu permit întoarcerea limfei. Forţele motrice ale limfei sunt:

-extrinseci (includ presiunile tisulare şi factorii ce favorizează circulaţia de întoarcere)

-instrinseci (reprezentate de contracţiile ritmice ale vaselor limfatice mari)

Conţinutul limfei: - la nivel de capilare are compoziţie asemanătoare cu a lichidul extracelular şi cu a plasmei. După trecerea prin ganglionii limfatici se îmbogăţeşte cu elemente celulare şi cu proteine (anticorpi), cu lipide (cea de la nivelul intestinului), cu enzime (de la nivel hepatic) sau cu hormoni (de la nivelul glandelor endocrine).

Rolul sistemului limfatic:

1. cale auxiliară de întoarcere a lichidului extracelular în sistemul venos;

2. drenarea continuă a proteinelor tisulare extravazate prin capilare (în special le nivel hepatic şi intestinal);

3. transportul lipidelor absorbite în intestinul subţire (fiind insolubile nu penetrează peretele capilar);

4. în sistemul de apărare antiinfecţios prin efectul de barieră al ganglionilor:

5. crearea de depozite de anticorpi.

APARATUL RESPIRATOR

Cuprinde plămânii şi căile respiratorii extra şi intrapulmonare.

A. Căile respiratorii extrapulmonare:

1. Cavitatea nazală este primul segment al căilor respiratorii fiind situat deasupra cavităţii bucale. Comunică cu exteriorul prin nări şi la contactul cu faringele prin coane. Este format din două fose nazale despărţite de septul nazal. La acest nivel se realizează purificarea şi umectarea aerului, precum şi senzaţia olfactivă.

2. Faringele este un conduct muscular care continuă cavitatea nazală. Este format din rinofaringe întins între cavitatea nazală şi cea bucală, de bucofaringe porţiunea comună a aparatului respirator şi digestiv (separarea celor două căi se face cu ajutorul unui „căpăcel” cartilaginos numit epiglotă) şi laringofaringele, porţiunea terminală.

3. Laringele este un conduct musculo-cartilaginos de formă piramidală cu baza în contact cu laringofaringele iar cu vârful întreptat spre trahee. Este format din cartilaje legate prin ligamente şi muşchi striaţi, fiind căptuşit de o tunică mucoasă. Îndeplineşte o dublă funcţie: de conduct aerovector şi de organ al fonaţiei.

4. Traheea este un organ tubular fibrocartilaginos, alcătuit din 15-20 de inele catilaginoase incomplete posterior, la contactul cu esofagul. Prin ramificare, la nivelu vertebrei T4, dă naştere la 2 bronhii principale, la nivelul cărora inelele cartilaginoase devin complete. Dacă bronhia stângă are un traiect aproape orizontal, un calibru de 1 cm şi este înconjurată de crosa aortei, cea dreaptă este aproape verticală, cu un calibru de 1,5 cm, mai scurtă si este înconjurată de crosa venei azigos.

B. Căile respiratori intrapulmonare

Ramificarea intrapulmonară, de la nivelul hilului pulmonar, a celor două bronhii primare (dreaptă şi stângă) dă naştere arborelui bronşic. Bronhiile primare se divid în bronhii secundare, terţiare, bronhiole, bronhiole respiratorii, duct alveolar, sac alveolar şi alveolă pulmonară (la acest nivel au loc schimburile gazoase).

C. Plămânii sunt principalele organe respiratorii, la nivelul lor realizându-se schimburile gazoase. Sunt situaţi în cavitatea toracică, cel stâng venind în strâns contact cu inima. Este învelit la exterior de foiţa viscerală a pleurei, în timp ce foiţa parietală căptuşeşte cavitatea toracică. Între cele două foiţe există o peliculă fină de lichid pleural, care reduce frecarea din timpul mişcărilor respiratorii. Pleura se răsfrânge şi la nivelul scizurilor, şanturi pulmonare cu rol în delimitarea unităţilor morfologice-LOBII PULMONARI (3 în dreapta şi 2 în stânga), deserviţi de câte o bronhie secundară. Lobii se împart în SEGMENTE, iar acestea în LOBULI. Lobuli sunt formaţi din ACINI PULMONARI, unităţile funcţionale ale plămânilor. Ei permit schimbul de gaze, datorită prezenţei ALVEOLELOR PULMONARE, structuri adaptaze funcţiei de schimb. Alveolele vin în contact strâns cu sângele capilar, fiind despărţite de membrana alveolocapilară, o strucură simplă şi extrem de permeabilă.

Vascularizaţia plămânului: este de 2 feluri:

Funcţională reprezentată de mica circulaţie, la nuvelul căreia

se desfăşoară „respiraţia” şi

Nutritivă reprezentată de arterele şi venele bronşice (fac

parte din marea circulaţie)

! Mediastinul este spaţiul cuprins între feţele mediale ale celor 2 plămâni. Anterior se întinde până la stern, posterior până la coloană vertebrală, inferior la diafragmă, iar superior până la baza gâtului.

Mecanica respiratorie este constituită de 2 procese: INSPIRAŢIA, proces activ, care constă în contracţia muşchilor inspiratori şi are drept rezultat mărirea diametrelor cutiei toracice, permiţând intrarea aerului., şi EXPIRAŢIA, proces pasiv prin care toracele revine la dimensiunile de repaus prin relaxarea musculaturii, iar aerul este expulzat. Frecvenţa respiratorie în condiţii de repaus estede 16/min la bărbat şi 18/min la femei.

Aparatul digestiv

Este constituit din totalitatea organelor care au ca funcţii principale digestia şi absorbţia principiilor alimentare, şi totodată eliminarea rezidurilor neasimilate ale alimentelor ingerate. Este reprezentat de tubul digestiv, căruia i se alătură glandele anexe.

A. Tubul digestiv are o structură unitară fiind alcătuit din 4 tunici: mucoasa, submucoasa, musculara, iar la exterior adventiţia sau peritoneu.

1. Cavitatea bucală este segmentul iniţial al tubului digestiv. Este despărţită de fosele nazale prin bolta palatină, anterior comunică prin orificiul bucal cu exteriorul, iar posterior cu faringele. Adăposteşte organe specializate, cum ar fi: dinţii şi limba. Dacă dinţii sunt organe dure, adaptate funcţiei de rupere, frământare şi mestecare a alimentelor, limba intervine pe lângă funcţia digestivă (masticaţie, formarea şi înghiţirea bolului alimentar), în vorbire, în senzaţia gustativă prin prezenţa la nivel lingual a papilelor gustative (organe specializate în recepţia gustatvă).

2. Faringele este un conduct muscular prin care bolul alimentar (alimentele fragmentate şi amestecate cu salivă) este condus înspre esofag. Musculatura faringelui cu dispoziţia sa circulatorie şi longitudinală are un rol important în deglutiţie.

3. Esofagul este un conduct de 25-30 cm lungime, care leagă faringele de stomac.

4. Stomacul situat în abdomen, în loja gastrică este segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv, având forma literei J sau în „cârlig de undiţă”. Prezintă 2 feţe: anterioară şi posterioră, 2 margini sau curburi (curbura mare şi mică) şi 2 orificii: cardia, prin care comunică cu esofagul şi pilor, care asigură contactul cu duodenul. Astfel stomacul este constituit din 3 regiuni: 1. o porţiune vertical, care nu se umple cu alimente, numită fornix sau fundul stomacului, 2. corpul stomacului, porţiunea digestivă a stomacului şi 3. o porţiune orizontală formată din antrul şi canalul piloric. Mucoasa gastrică prezintă numeroase cute, care măresc suprafaţa de contact cu bolul alimentar, precum şi orificile de deschidere a numeroase glande gastrice. Glandele de la nivelul cardiei şi

pilorului sunt secretoare de mucus, iar cele de la nivelul fundului şi corpului secretă HCl. Inervaţia stomacului este realizată prin fibre parasimpatice ale nervului vag şi prin fibre simpatice ale plexului celiac.

5. Intestinul subţire este segmentul cel mai lung al tubului digestiv (peste 4 m), care se întinde de la nivelul pilorului până la valva ileo -cecală, prin care comunică cu intestinul gros. Are 3 segmente constitutive: 1.duodenul, porţiunea fixă, iniţială a intestinului, sub formă de potcoavă, care iniţiază digestia intesinală prin secreţia sucului intestinal bogat în enzime proteolitice (descompun proteinele) şi lipolitice

(descompun lipidele).

2. jejunul şi ileonul, porţiunile mobile ale intestinului, care comunică cu intestinul gros, favorizând prin structura lor absorbţia intestinală.

! La nivel intestinal, datorită musculaturii din pereţi, alimentele sunt deplasate prin mişcări peristaltice, astfel asigurându-se un bun contact cu enzimele sucului intestinal şi cu dispozitivele de absorbţie, dar şi o evacuare corespunzătoare a rezidurilor.

6. Intestinul gros este segmetul distal al tubului digestiv, de 1,7 m lungime, care se împarte în 3 porţiuni: 1. cecul, segmentul situat sub valvula ileo-cecală şi terminat într-un fund de sac, numit apendice vermiform; 2. colonul , care formează un cadru abdominal constituit de segmentele ascendent, transvers, descendent şi sigmoid; şi 3. rectul, ultima parte a intestinului care se termină prin canalul anal ce comunică cu exteriorul prin anus. Inervaţia intestinului gros provine din plexurile

mezenterice (superior şi inferior), iar a sfincterului anal din nervii ruşinoşi.

B. Glandele anexe

1. Glandele salivare (parotida, submaxilara şi sublinguala) sunt situate în vecinătatea cavităţii bucale, cu care comunică prin canale excretoare. Sunt glande de tip tubulo-acinos, iar consistenţa salivei pe care o produc diferă. Astfel parotida scretă o salivă mai apoasă dar mai bogată enzimatic şi mineral, sublingula secretă o salivă mai vâscoasă, bogată în mucus, iar submaxilara o salivă mixtă.

2. Ficatul este cea mai mare glandă din corpul omenesc (1500g), situată subdiafragmatic, în loja hepatică (partea dreaptă a abdomenului). El intervine în numeroase procese metabolice, secretă un lichid cu rol esenţial în digestie numit bilă, intervenind în condiţii necesare chiar şi în hematopoeză (formarea celulelor sanguine). Este învelit la exterior de o capsulă fibroasă numită capsula Glisson, cu rol de fixare şi protecţie şi are o structură segmentară dată de ditribuţia intrahepatică a venei porte, arterei hepatice şi căilor biliare. Unitatea structurală a ficatului este reprezentată de lobulul hepatic, formaţiune piramidală, alcătuită din celule hepatice (hepatocite) aranjate în cordoane cu dispoziţie radiară spre o venă centrolobulară, şi din vase capilare şi canaliculi biliari ce ocupă spaţiile dintre celule. Canaliculii biliari se varsă în canale biliare interlobulare, care se colectează în final în 2 canale hepatice (drept şi stâng). Acestea se continuă cu căile extrahepatice, reprezentate de canalul hepatic comun şi apoi canalul coledoc, care se deschide la nivelul duodenului printr-un orificiu prevăzut cu sfincterul Oddi. În perioadele

interdigestive bila este colectată în vezica biliară, de unde în momentul digestiei este eliminată prin canalul cistic în canalul coledoc.

3. Pancreasul este o glandă mixtă situată retroperitoneal, înapoia stomacului. Este format din cap, situat în potcoava duodenală, corp şi coadă. Pancreasul exocrin are structură tubulo-acinoasă asemănătoare glandelor salivare şi secretă sucul pancretic cu rol în digestie. Produsul de secreţie este colectat în 2 canale: unul principal ( Wirsung), care se deschide în duoden împreună cu coledocul şi un canal accesoriu (Santorini), care se deschide în canalul Wirsung. Inervaţia pancresului provine din plexul celiac.

Aparatul excretor

Cuprinde totalitatea elementelor destinate eliminării substanţelor de catabolism. Dacă prin plămâni se elimină CO2 şi alte substanşe volatile, substanţele nevolatile, inutilizabile sau în exces sunt eliminate împreună cu o cantitate variată de apă, în cea mai mare parte prin rinichi şi, accesoriu prin sudoare şi materii fecale. Aparatul excretor este reprezentat: de rinichi şi căile urinare.

A. Rinichii sunt organe perechi, situate retroperironeal, de o parte şi de alta a coloanei vertebrale lombare. El are o formă caracteristă, de boabă de fasole, prezintă 2 feţe (anterioară şi posterioară) şi 2 margini (laterală-convexă şi medială- concavă). Pe marginea medială există hilul renal prin care pătrund în rinichi artera şi vena renală, ureterul şi nervii. Structura internă prezintă rinichiul împărţit în 2 zone: zona corticală - la periferie şi zona medulară situată central. Unitatea morfo-funcţională renală este reprezentată de NEFRON, structură ce îndeplineşte toate procesele complexe care au drept rezultat formarea urinii. Există in jur de 2 milioane de nefroni/rinichi.

Alcătuirea unui nefron:

Corpusculul renal Malpighi: este extremitatea proximală, închisă şi dilatată a nefronului. Este reprezentat de capsula Bowman, care are forma unei cupe cu pereţi dubli, mărginind o cavitate ce se continuă cu lumenul tubului urinifer. În adâncitura capsulei se află un ghem de 4 - 12 bucle capilare (glomerul), care rezultă prin unirea arteriolei aferente şi care se reunesc la ieşire în arteriola eferentă.

Tubul urinifer este constituit dintr-un segment proximal, un segment intermediar (ansa Henle) şi un segment distal. Mai mulţi tubi distali se unesc şi formează tubul colector, care conduce urina spre căile de excreţie.

Vascularizaţia renală este extrem de bogată, rinichii primind 20-25% din debitul cardiac de repaus. Artera renală (ramură a aortei abdominale) pătrunde prin hilul renal se împarte în ramuri interlobare, care dau naştere arterelor arcuate, din care apoi iau naştere arteriolele aferente, ce formează prin capilarizare glomerulul renal. Capilarele glomerului se regrupează în arterila eferentă care conduce sângele înspre venele arcuate şi de aici în vena renală, care se va vărsa în vena cavă inferior.

A. Căile urinare sunt organe musculare adaptate funcţiei de conducere şi depozitare a urinii. Sunt clasificate în căi intrarenale, reprezentate de calicele mici şi mari, care preiau urina tubului colector, şi de bazinet sau pelvisul renal (locul de deschiudere a celor 3 calice mari). La nivelul hilului renal iau naştere căile extrarenale: astfel, ureterul preia urina pentru a o conduce spre vezica urinar. Aici datorită structurii peretelui vezical, care are proprietatea de distensie, vezica acumulează urina până la o nouă micţiune (procesul de urinare propriu-zis). Cănd apare senzaţia de urinare (la o acumulare de circa 200-300ml de urină în vezică) şi există condiţii adecvate, vezica eliberează cantitatea de urină acumulată, urină care parcurge uretra (caracteristică fiecărui sex) şi este ulterior eliminată la exterior.

! Formarea urinii presupune alternanţa a 3 procese: ultrafiltrarea glomerulară, reabsorbţia tubulară şi secreţia tubulară. În urma acestor procese ia naştere un lichid de culoare alb-gălbui, cu ph de 4-6, care conţine: apă, ioni de Na, K şi Cl, uree, creatină, acid uric şi o mică cantitate de glucoză. Prezenţa proteinelor de orice tip, induce o stare patologică.

Sistemul endocrin

Este conceput ca un sistem anatomo-funcţional complex coordonat de sistemul nervos, care controlează şi reglează activitatea tutror organelor. Este contituit din glande care nu au canal de excreţie, iar produşii lor de secreţie – HORMONII - sunt eliminaţi direct în sânge, transportaţi la nivelul structurilor celulare, unde reglează intesitatea şi viteza unor procese specifice.

I. Hipofiza este situată la baza creierului, în şaua turcească a osului sfenoid, fiind legată prin tija pituitară de hipotalamus. Este împărtită in 3 lobi cu structuri embriologice diferite: lobul anterior şi lobul intermediar, care formează adenohipofiza, şi lobul posterior, care formează neurohipofiza.

Lobul anterior secretă hormonii: Somatotropi (STH- hormonul de creştere) care intervin în

procesul de creştere, fiind un hormon anabolizant (stimulează sinteza proteinelor, lipidelor şi glicidelor). Dereglările secreţiei hormonale dau naştere diferitelor boli: nanismul hipofizar, caracterizat prin deficit de statură şi se datorează unei hiposecreţii de STH (secreţie scăzută) în copilărie, gigantismul (înălţime peste 2m), datorat unei hipersecreţii de STH (secreţie crescută) şi acromegalia, o hipersecreţie instalată la adulţi şi caracterizată prin creşterea extremităţilor (nas, urechi, mâni).

Tirotropi (TSH) care controlează secreţia tiroidei Gonadotropinele (LH-hormonul luteinizant şi FSH-

hormonul foliculostimulator) cu rol asupra gonadelor (organelor sexuale). Corticotropina(ACTH) care stimulează secreţia

corticosupralenarei şi creşterea. Prolactina a cărei secreţie la femeie stimulează dezvoltarea

glandelor mamare şi menţinerea secreţiei lactate. Dereglările secreţiei sunt reprezentate de hiperprolactinemie care determină la femeie infertilitate şi amenoree (lipsa ciclului menstrual), iar la bărbaţi impotenţă şi absenţa libidoului, precum şi galactoree la ambele sexe. Lobul intermediar reprezintă doar 2% din masa glandei şi secretă homonul melanocitostimulator (MSH), răspunzător de pigmentarea pielii, a pupilei. Lobul posterior (neurohipofiza) este o structură adaptată depozitării şi eliberării hormonilor secretaţi de hipotalamus- hormonul antidiuretic (ADH) cu rol în reglarea metabolismului apei şi ocitocina cu rol în declanşarea contracţiilor uterine în timpul travaliului şi în crestera secretiei laptelui.

II. Tiroida este situată în partea anterioară a gâtului fiind formată din doi lobi uniţi printr-un istm. Este singura glandă endocrină care îşi depozitează produsul de secreţie în interior într-un material vâscos numit coloid. Hormonii secretaţi sunt tiroxina şi triiodotironina, hormoni care intensifică metabolismele energetic glucidic şi protidic stimulând creşterea şi dezvoltarea organismului. Tulburările secreţiei de hormoni tiroidieni sunt de două feluri: hipotiroidism (insuficienţă tiroidiană) care se poate instala în copilărie producând cretinismul (un deficit de creştere cu lipsa proporţionalităţilor dintre segmentele corpului, însoţit de un retard mintal extrem), sau la vârsta adultă producând mixedemul (edeme, uscarea pielii, pierderea părului, luare în greutate şi guşă).

hipertiroidism – (hiperfuncţie tiroidiană) care provoacă boalaBasedow-Graves (tireotoxicoza) caracterizat prin nervozitate, insomnie pierdere în greutate şi guşă.

III. Paratiroidele sunt situate pe faţa posterioară a lobilor tiroidieni şi sunt esenţiale pentru viaţă datorită secreţiei de parathormon (PTH). El intervine în metabolismul calciului şi al fosfaţilor. Împreună cu celulele C din tiroidă, paratiroidele secretă calcitonina un antagonist al parathormonului.

IV. Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele Langerhans, care secretă insulina hormon ce intervine în metabolismul intermediar mai ales în metabolismul glucidic. În hiposecreţia de insulină se instalează diabetul zaharat, caracterizat printr-o glicemie de peste 180 mg%, poliurie (eliminarea unei cantităţi mari de apă), polidipsie (sete exagerată), polifagie (foame exagerată). În hipersecreţie de insulină se instalează o hipoglicemie caracterizată prin tremurături nervozitate care poate evolua spre o comă hipoglicemică.

Glucagonul şi somatostatina sunt antagonisti ai insulinei. V.Glandele suprarenale sunt situate la polul superior al rinichilor

păstând configuraţi internă a acestora (corticală la periferie şi medulară central). 1. Corticosuprarenala secretă hormonii glucocorticoizi (cortisolul, corticosteron), hormonii mineralcorticoizi (aldosteron) cu rol în menţinerea echilibrului hidric şi hormonii sexosteroizi (androgenii). Tulburările de secreţie produc boala Addison (insuficienţa corticosuprarenală) caracterizată prin scăderea marcată a lichidelor organismului, prin hipoglicemie, hiperpigmentare şi slăbiciune extremă.

boala Cushing caracterizată prin modificarea aspectului corpului (torace „de bizon”, faţă de „lună plină”)

hiperaldosteronism primar, caracterizat prin hipertesiune arterială, creşterea volumului lichidelor şi paralizie musculară. 2. Medulosuprarenala secretă catecolaminele (adrenalina şi noradrenalina)

VI.Epifiza (glanda pineală) este situată în partea posterioară a diencefalului şi secretă melatonina.VII.Gonadele

1. Ovarele sunt organe perechi situate în pelvis cu rol în formarea gametului feminin necesar reproducerii (ovulul), dar şi în secreţia unor hormoni, cum ar fi: estrogenii şi progesteronul, cu rol în dezvoltarea caracterelor sexuale primare şi secundare, dar şi în modificarile necesare menţinerii unei sarcini.

2. Testiculele sunt situate în sacul scrotal şi sunt organe cu rol în formarea gametului masculin (spermatozoidul), dar şi în secreţia hormonilor androgeni (testosteronul) cu rol în dezvoltarea şi pregătirea organismului pentru reproducere.

VIII. Timusul este un organ limfoid dotat şi cu rol endocrin situat înapoia sternului. Are o dezvoltare maximă în copilărie, după care involuează. Intervine în apărarea imunitară prin maturare limfocitelor T.

Aparatul genital

Aparatul genital masculin: este format din gonadele masculine (testicule), căile spermatice de excreţie (intra şi extratesticulare), glandele anexe (veziculele seminale, prostata, glandele bulbouretale) şi organul copulator (penis). Testiculul este un organ pereche suspendat în sacul scrotal, îndeplinind o dublă funcţie: reproductivă, prin producerea gameţilor masculini şi

endocrină prin secreţia hormonilor sexuali masculini (testosteron). Testiculul este învelit la exterior de o capsulă fibroconjuctivă, care delimitează cei 1-4 tubi seminiferi încolăciţi, la nivelul cărora are loc procesul de spermatogeneză (formarea spermatozoizilor). Tubii se unesc într-un tub drept, care la nivelul mediastinului formeză reţeaua tesiculară a lui Haller. Epididimul este un organ alăturat testiculului, reprezentând partea iniţială a căilor spermatice extratesticulare. Prezintă un cap, corp şi coadă. Capul este alcătuit din 10-15 canale înghesuite în mase mici (canalele eferente), care se unesc şi se continuă într-un canal încolăcit (canalul epididimar), care formează corpul şi coada epididimului. Ductul deferent este un conduct musculo-membranos care continuă canalul epididimar. Se găseşte în cordonul spermatic, alături de artere, vene, nervi şi limfaticele testiculare, dar şi de muşchiul cremasterian. Glandele anexe: Veziculele seminale sunt reprezentate de două tuburi lungi, cu calibru inegal, cu diverticuli şi un traiect sinous. Produc lichidul seminal cu rol nutritiv, care împreună cu gameţii (spermatozoizii testiculari) formează sperma.

Prostata este o glandă tubuloalveolară ramificată, la nivelul căreia se unesc cele două canale: ejaculator şi uretra. Din punct de vedere sexual prostata are rol în depozitarea şi maturarea spermei.

Aparatul genital feminin: se compune din: - organele genitale interne (ovare, trompe uterine, uterul, vaginul).- organele genitale externe (vulva, cu labiile mici şi mari, şi clitorisul)

Ovarele sunt organe perechi de formă ovalară turtită. Suprafaţa fiecărui ovar este acoperită de un epiteliu cubic, care se aplatizează cu vărsta, sub care se găseşte tunica albugineea, o structură fibroasă, avasculară. Ţesutul ovarian este împărţit în: corticală, la periferie cu numeroşi foliculi ovarieni (structuri care prin diferenţiere dau naştere ovulului- gametul feminin), medulara, situată central, cu numeroase vase de sânge şi nervi, şi hilul ovarian prin care intră şi ies vasele de sânge şi limfatice, precum şi nervii.

Corpul galben este o structură celulară, care rezultă din foliculii ovarieni, în urma expulzării ovulului în trompe, şi care are important rol hormonal, prin secreţia progesteronului în caz de sarcină. Dacă ovulul nu este fecundat, corpul galben involuează, transformându-se într-o structură fibroasă, cicatriceală, numită corpul alb. Trompele uterine sunt organe tubulare, perechi care se întind de la uter la cele 2 ovare, având rol în captarea ovulului expulzat, în fecundarea acestuia şi în conducerea lui spre uter. Uterul este un organ musculo-cavitar în formă de pară, reprezentînd organul gestaţiei. Din punct de vedere anatomic prezintă: o porţiune superioară dilatată- corpul sau fundul , o porţiune mijlocie strâmtă şi îngustă- istmul uterin şi o porţiune inferioară, cilindrică- colul uterin. Uterul prezintă 2 cavităţi: cavitatea uterin, unde are loc implantarea ovulului

fecundat, şi canalul cervical , cu 2 orificii, intern spre cavitatea uterină şi extern spre vagin.

Vaginul este un conduct musculo-membranos, care se inseră pe cervix (colul uterin), comunicând la exterior cu orificiul valvular. Asemeni uterului , suferă modificării ciclice induse hormonal. Placenta este un organ tranzitoriu care se dezvoltă în uter în timpul sarcinii, cu rol de a asigura schimbul dintre mamă şi făt. Ea se dezvoltă atât din ţesuturi materne, cât şi fetale, având rol şi în secreţia hormonală (HGC- gonadotropina corionică umană, progesteron, etc.).

Glandele mamare sunt alcătuite din 15-20 de lobi mamari, care drenează într-un canal de excreţie, numit canal galactofor. Totalitatea canalelor galactofore se deschid la nivelulul mamelonului, structură pigmentară situată central glandei. Corpul glandei conţine pe lângă structurile glandulare, ţesut conjuctiv lax, adipos, vase şi nervi. Şi glanda mamară suferă modificări periodice în funcţie de fazele ciclului menstrual, dar şi în sarcină, fiind atunci capabilă de secreţia lactată.