1

CURS DE COMUNICARE TERAPEUTICǍ Partea 1 FUNDAMENTE CONCEPTUAL-METODOLOGICE

1. Comunicarea: atribut definitoriu al ființei umane 2. Omul, “ființǎ de luminǎ”: modelul explicativ al biofotonicii 3. Noțiuni generale despre știința semnelor / comunicǎrii:

a. de la semioticǎ la semiologia medicalǎ b. principii ale comunicǎrii interumane (publice) c. virtuți și limite ale științei semnelor

4. Situația de comunicare terapeuticǎ: o metodologie integratoare de optimizare a performanței terapeutice

a. Atributele comunicative ale terapeutului: competențe bio-psiho-logice și sociale

b. Pacientul, o semiozǎ / anamnezǎ deschisǎ c. Natura și problematica dialogului dintre terapeut și pacient:

de la limite la deschidere (sǎnǎtate și boalǎ, viațǎ și moarte, supraviețuire și renaștere)

d. Strategii de comuniune persuasivǎ: despre pozitivare și placebo

e. Contextul / conjunctura comunicǎrii terapeutice: de la situațiile generale la cele împrejurǎrile particulare

f. Finalitatea actului comunicativ: terapia prin sublimare creatoare

Partea a 2-a LIMBAJUL INTERACTIV, INSTRUMENT TERAPEUTIC DE COMUNICARE

5. Teorii (ne)convenționale cu privire la geneza limbajului a. Limbajul, între natural și convențional,

înnǎscut și dobândit b. De la teoriile clasice la contribuțiile biofotonicii 6. Resursele comunicative ale limbajului (non)verbal:

a. Virtuți și limite ale limbajului nonverbal b. Puterea cuvântului: de la magia descântecului la psihanalizǎ c. Eficiența terapeuticǎ a limbajului pozitiv: de la retoricǎ la logica discursului comunicativ d. Strategii de protecție psihicǎ

7. Strategii generale de comunicare eficientǎ a. Tehnici de persuasiune / pozitivare terapeuticǎ

b. Tehnici neconvenționale de comunicare subliminalǎ: — de la metoda inducției mentale la incantații metoda Silva — de la metoda psihanaliticǎ la PNL

2

Partea a 3-a APLICAȚII ȘI STRATEGII PRACTICO-APLICATIVE 8. Terapia prin “semne de luminǎ”: strategii de rezonanțǎ integralǎ 9. Terapia prin iubire: inițiere în știința comuniunii 10. Principii și strategii generale de nutriție: de la explicațiile clasice la contribuțiile biofotonicii 11. Conservarea energiei de adaptare / comunicare, strategie practicǎ a Well-Being Revolution 12. O posibilǎ și necesarǎ comunicare: terapia integralǎ, între alopat și complementar Prof. Dr. Traian D. Stǎnciulescu Iași, 24 aprilie 2010

3

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE: Realizarea cursului a presupus utilizarea urmǎtoarelor materiale-suport: ● CǍRȚI DE AUTOR (Traian D. Stǎnciulescu) 1. Lucrǎri justificative generale : — La început a fost semnul: o altǎ introducere în semioticǎ — Duhovnicul de tainǎ: simple secvențe de viațǎ — Semiotica iubirii: introducere în știința comuniunii — Terapia prin luminǎ: fundamente biofotonice ale medicinei complementare 2. Cǎrți aplicative corelate cu problematica nutriției: — Tinerețe fǎrǎ bǎtrânețe: spre o terapie integrala, argumentele biofotonicii — Povestea leului zburǎtor: strategii biofotonice de terapie integralǎ 3. Cǎrți aplicative integrale — Fundamentele valorii: arhetipuri ale spiritului românesc — Signs of light — Semiotics of light — El poder de la luz 4. Filme utilizate: — Comuniunea integralǎ: Profețiile de la Celestine (secvențe) — Efectele sunetului asupra materiei fizice — Puterea limbajului nonverbal: gestual, plastic, muzical — Secretul: de la puterea cererii la efectele gândirii pozitive (secvențe) — Existǎ viațǎ dupǎ moarte ?! (secvențe) Notǎ: CURSANȚII VOR PRIMI UN SUPORT-REZUMAT AL PROBLEMELOR PREZENTATE LA CURS

4

ÎN LOC DE INTRODUCERE: O ESENȚIALǍ RECUPERARE Nu existǎ noncomunicare.

Totul se reflectǎ în tot, fiecare sistem își transferǎ în mod specific proprietǎțile în ansamblul de proprietǎți ale sistemului receptor, de o mai cuprinzǎtoare sau mai micǎ dimensiune... Aceasta se întîmplǎ deopotrivǎ în virtutea existenței unui “suflet universal” și a unui “suflet individual” la nivelul fiecǎrei realitǎți a lumii, cum sugera animismul... O permanentǎ interacțiune, comunicare...

Sau, potrivit filosofiei Rig-Vedice, totul vibreazǎ armonic cu totul, generînd întregul din care facem parte: LUMEA ÎNSǍȘI.

Cîmpuri de forțe (bio / psiho)electromagnetice generate sau susținute de sistemele materiale, iatǎ realitatea fizicǎ a acestei lumi: corpusculul comunicǎ în permanențǎ cu unda pe care o susține și viceversa. Am putea spune cǎ nu mai are importanțǎ deja ce a fost la început... Dar, fǎrǎ prea mare dificultate de înțelegere, am putea afirma cǎ:

LA ÎNCEPUT A FOST UNDA... Cuvântul-Luminǎ prin care Dumnezeu a comunicat cu iubire Lumii-Cosmos ce urma

sǎ se nascǎ din Haos: TREBUIE SǍ APARI... Și toate au apǎrut și s-au fǎcut / pus mai apoi « în forme » (in-formate) potrivit « matricii de gând divin». OMUL, inclusiv....

*** Comunicarea reprezintǎ atributul definitoriu al ființei umane. Pentru a deveni cu

adevarat OM, Zoon Politikon, ființa socialǎ capabilǎ de comunicare cu sens, statutul de Homo Comunicans, respectiv cel de Homo Sapiens a impus generarea unei competențe sine-qua-non: capacitatea de a semnifica, de a da sensuri nominlae naturii cosmice și umane. Homo Significans a ajuns astfel sǎ fie atributul fǎrǎ de care nimic nu a mai fost posibil în viața ființei devenite OM. Cǎci, altfel, încǎ ar mai fi fost animal...

Știința semnelor și a comunicǎrii prin semne: iatǎ ce este semiotica / semiologia, disciplina esențialǎ fǎrǎ de care nici un act terapeutic nu este posibil. Arta de a diagnostica o disfuncție (boalǎ) prin cercetarea semnelor ei (evidențierea simptomelor în vederea definirii cauzelor ce le-au fǎcut sǎ apara) și competența de a o armoniza prin Puterea Cuvîntului. Iatǎ ce ar trebui sa însemne înainte de orice: MEDICINǍ.

*** În acest sens, cursul de fața are un scop practic: acela de al învǎța pe cursant sǎ

transfere sensurile generale ale științei comunicǎrii în acțiunile particularǎ ale situației (semiozei) de comunicare terapeuticǎ.

Altfel spus, printr-un efort de (re)gândire propriu, fiecare cursant își va aminti modul în care subsemnatul a fǎcut acest transfer utilizând considerațiile generale ce urmeazǎ. Pânǎ în clipa în care autorul însuși va gǎsi rǎgazul sǎ o consemneze și în scris, explicit, cheile unei mai mult sau mai puțin cunoscute COMUNICǍRI TERAPEUTICE.

Prof. Dr. Traian D. Stǎnciulescu Iași, 27 aprilie 2010

5

Partea 1 FUNDAMENTE CONCEPTUAL-METODOLOGICE

Capitolul 1 COMUNICAREA: ATRIBUT DEFINITORIU AL FIINțEI UMANE

1. Accepțiuni etimologice Etimologic definit, conceptul de comunicare îşi vădeşte de la bun început polisemia.

Astfel, latinescul communico-are şi-ar avea rădăcina într-una din alternativele sale pozitive [Dinu, 1997: 14-15]:

• munis-e = care îşi face datoria, îndatoritor, serviabil; • immunis = scutit de sarcini, exceptat de la îndeplinirea unei datorii; • communis = care îşi împarte sarcinile cu altcineva.

Corelat cu aceste accepţiuni conotative, termenul de com-municare ar desemna punerea în comun a unor lucruri, după cum ex-communicare ar însemna interdicţia de a primi împărtăşania (termen moştenit de români drept "cuminerare").

Într-o conotaţie "negativă" [Marcus, 1993], comunicarea pare a fi "un fel de război", în conformitate cu următoarea etimologie:

• prepoziţia "cum" = pluralitate, schimbare; • rădăcina "municatio" = acţiune de stocare, în contextul activităţii bancare, sau

fortificare / fortificaţie / întărire; • rădăcina apropiată "munia" (munificences) = reprezintă la romani darurile gratuite

oferite de viitorul consul alegătorilor săi. Rezultă alte două sensuri ale termenului de "co-municare": — de a fi un joc pentru putere; — de a aduce alături. Rezultă că a comunica înseamnă o modalitate de a transmite ceva de o parte sau alta a

unei bariere greu de trecut. Apare în această accepţiune conotaţia conflictuală a comunicării, în opoziţie cu cea paşnică (com-unicare).

În aceeaşi manieră, dificultatea unei definiţii unice a conceptului de comunicare derivă din posibilitatea asumării sale din perspectiva mai multor discipline, perspectivă la rîndul ei dependentă de contextul în care procesul de comunicare este utilizat. În mod obişnuit, utilizarea termenului de comunicare nu implică dificultăţi de înţelegere, acesta fiind investit cu cele trei sensuri pe care toate dicţionarele le evidenţiază:

• act de înştiinţare, de aducere la cunoştinţă; • contact (non)verbal în interiorul unui grup sau colectiv uman; • prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei. Într-o primă aproximare, a comunica este aşadar echivalent cu a transmite informaţii

referitoare la ceea ce avem în minte: cunoştinţe, amintiri, imagini, păreri, dorinţe, sentimente etc. [Baylon, Mignot, 2000: 3].

O încercare mai complexă de a defini conceptul de comunicare, a permis cercetătorilor americani Frank E. Dance şi Carl E. Larson să recenzeze 126 de definiţii, mai mult sau mai puţin limitative, corespunzătoare principalelor perspective din care actul comunicării ar putea fi asumat. Exemplificînd, vom putea observa de exemplu că [cf. Dinu, 1997: 8-13]:

a) Pentru biologul Edward O. Wilson, comunicarea este "o acţiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau pentru ambii participanţi". Desigur că o atare definiţie

6

neglijează criteriul adaptării la mediu, pe de o parte, comunicarea în absenţa unui subiect dotat cu conştiinţă, pe de altă parte.

b) Pentru psiho-sociologii Carl I. Hovland, Irving I Janis şi Harold H. Kelley, comunicarea este "un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul)". Se ignoră, în aceasta definiţie, mesajele nonverbale (în speţă cel gestual, care după unii specialişti ar fi responsabil pentru transmiterea a 65% din informaţia mesajului).

c) Perspectiva larg filosofică introduce ideea de reflectare, conform căreia comunicarea reprezintă "punerea în comun, împărtăşirea, transmiterea unor proprietăţi unor lucruri" (Morris), de unde rezultă că "orice mediu care serveşţe acestui proces de reflectare este un mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul".

Din perspectiva mai restrînsă a filosofiei aplicate, prin comunicare ar trebui să înţelegem un "schimb de semne între oameni", al cărei suport îl reprezinţa "limbajul în toată diversitatea şi resursele sale de expresivitate... Semnificaţiile mesajului vehiculat în procesul comunicării sînt studiate de semiotică, iar sistemul de semne prin care se realizează comunicarea între oameni face obiectul semanticii [Cheţan, Sommer, 1978: 131]. O mai elocventă legătură între semiotică şi comunicare nici că se putea formula.

d) Din perspectiva relativ recentă a teoriei informaţiei, comunicarea este asociată de obicei cu transferul de informaţie. Etimologic, conceptul de informaţie informaţie = in-formaţie, provine din latinescul "informare" = a pune ceva în formă. La rîndul său, conceptul de "formă" este legat de grecescul "morfe" (morfologie) = forma. Tentativele de definire a informaţiei au eşuat, în general. Ele au fost impuse de perspectiva din care conceptul a fost abordat:

— perspectiva termodinamicii: informaţia reprezintă măsura gradului de ordine a unui sistem;

— perspectiva teoriei probabilităţii: informaţia desemnează măsura a gradului de certitudine în apariţia unui sistem;

— perspectiva ontologică: informaţia vizează capacitatea unui sistem de a-şi reflecta proprietăţile în ansamblul de proprietăţi ale altui sistem;

— perspectiva semantică: informaţia se referă la conţinutul de semnificaţie al unui mesaj oarecare;

— perspectiva creatologică: prin informaţie se înţelege aspectul de noutate conţinut de un mesaj creator anume etc.

Potrivit lui Jurgen Habermas [1983], există două sisteme de comunicare, cu sau fără transmitere directă de informaţie:

• comunicarea directă, care presupune un proces de "interacţiune simbolică" (de schimb interactiv de informaţie) între un emitent şi un public receptor (care poate fi in extremis şi un singur individ);

• comunicare discursivă, în care lipseşte reacţia directă a receptorului public la informaţia transmisă (exemple: discursul religios, poetic, totalitar, ştiinţific / didactic autoritar etc.).

Toate aceste definiţii şi multe altele care ar mai putea fi consemnate impun o viziune unificatoare, integratoare. Această viziune nu poate aparţine decît unei perspective care se regăseşte - printr-un element unificator - în toate celelalte. Or, o atare viziune nu poate aparţine decît semioticii, singura în măsură să definească numitorul comun al tuturor tipurilor de semne / semioze cu care fiinţa umană operează.

În această viziune semiotică vom înţelege prin comunicare [Stănciulescu, 2001]:

7

• procesul instituit într-un anume macro- sau/şi micro-context Cx, prin care un emiţător E ce reprezintă o sursă de comunicare transmite direct sau indirect (prin medierea unui transmiţător T oarecare) un anumit mesaj M (conţinut informaţional semnificat, avînd asociat un suport energo-informaţional semnificant) sau un repertoriu de mesaje RM (ansamblu de texte / discursuri), folosind pentru codificare un anumit cod Co şi un anumit canal Ca de transmitere, mai mult sau mai puţin obturat de anumite zgomote Z, mesaj orientat către un anumit receptor R / destinatar D, care îl decodifică şi îl investeşte cu o anumită finalitate F mai mult sau mai puţin scontată de emitent, în cadrul unei situaţii de reflectare / comuniune (fizică, bio-psiho-logică sau socială etc.) susceptibilă de evaluare de către un anumit observator O prin feed-backul înregistrat la nivelul emitentului E.

2. Posibile nivele ale comunicǎrii

Extrapolînd universul semnelor şi dincolo de existenţa fiinţei umane, potrivit concepţiei universalist-semiotice vom spune că o situaţie semiotică / de comunicare se defineşte întotdeauna acolo unde apare un semn, exprimînd un proces real sau virtual de transmitere / comunicare a unei informaţii anume. Întrucît lumea, în ansamblul ei, se caracterizează prin prezenţa semnelor-informaţii, putem vorbi – de pe poziţiile pansemiotismului – de o infinitate de semioze potenţiale sau reale, generînd tot atîtea situaţii potenţiale sau reale de comunicare. Potrivit lui Umberto Eco, un proces de comunicare poate fi definit succint ca “trecerea unui Semnal (ceea ce nu înseamnă în mod necesar «un semn» de la o Sursă, cu ajutorul unui Transmiţător, printr-un Canal, la un Destinatar (sau punct de destinaţie)” [1982: 20]. Un atare proces se poate institui în contexul unor variate situaţii de comunicare, între: a) două entităţi (sisteme) naturale (ca proces de reflectare a razei de lumină pe oglinda lacului, de exemplu); b) o entitate naturală şi un sistem tehnic, artificial (receptarea pe pelicula fotosensibilă a unei fotografiei a semnalului luminos emis de o stea, bunăoară); c) două entităţi (sisteme) artificiale, între două sisteme tehnice (interferenţa spoturilor de lumină pe care două reflectoare le generează, de pildă); d) un sistem natural sau artificial şi sistemul uman (receptarea unei raze de lumină emise de o sursă cosmică sau tehnică de către ochiul uman); e) două instanţe umane care comunică în mod conştient, prin transferul de semne (semnale) cu sens; aprinderea focului pentru înştiinţarea unei agresiuni militare, constituie un exemplu de astfel de comunicare. Constatăm că procesul de comunicare poate fi definit între două extreme, virtuală şi reală. Cîteva consideraţii asupra fiecăreia dintre ele se impun în acest context.

(1) Primele trei situaţii mai sus menţionate (a, b, c) le vom încadra în categoria unei “comunicări” virtuale. În mod obişnuit, asemenea procese de transfer informaţional între entităţi lipsite de conştiinţă sînt numite procese de reflectare. Ele presupun reflectarea unui semnal-informaţie (aparţinînd unui sistem natural sau artificial) în sfera de proprietăţi a unui receptor de aceeaşi factură. Acceptarea în sfera relaţiei de comunicare a unei atare situaţii – pe care gîndirea raţionalist-ştiinţifică o respinge fără nici un echivoc – decurge din necesitatea metodologică de a cuprinde în sfera semiozei şi punctul de vedere al concepţiei spiritualist-idealiste, care formulează următorul argument: nu există nici un substrat, nici o realitate a lumii care să nu fie obiect al cunoaşterii şi referinţei semnificatoare; căci, graţie conştiinţei absolute a divinităţii creatoare, totul în univers are semnificaţie. Regăsim, în acest context, punctul de vedere universalist al lui Charles Peirce, pentru care “lumea nu se

8

compune din două feluri de lucruri care se exclud reciproc: semne şi nonsemne, sau, altfel spus, lucruri care au semnificaţie şi lucruri care nu. De fapt, nu există obiecte lipsite de semnificaţie” [cf. Oehler, 1985: 65].

(2) Penultima situaţie mai sus menţionată (d) descrie un proces de comunicare cvasireal, întrucît vizează mecanismul prin care unui semnal-informaţie emis de o sursă fizică naturală sau artificială (emitent inconştient) i se asociază o semnificaţie-sens de către un subiect uman (receptor conştient). În momentul în care receptării (percepţiei) de acest gen i se asociază o interpretare adecvată, în limitele unui cod (sistem referenţial de semne) se cheamă că s-a instituit o “cvasisemioză”, cum am putea-o denumi), avînd în vedere calitatea diferită a celor doi poli ai schimbului de informaţii, avînd drept consecinţă însă un proces de semnificare totală. Semnele rezultate în urma acestui gen de comunicare – specific cunoaşterii ştiinţifice, de exemplu – sînt semne reale, deoarece au trecut prin filtrul unei conştiinţe semnificatoare, pentru a se închega în coduri semiotice (de cunoştinţe) prin care lumea însăşi poate fi descrisă.

(3) Transferul de informaţii între subiecţi conştienţi descris în cazul (e) – comunicare între oameni, sau între oameni şi orice altă instanţă conştientă, care ar putea să existe –, defineşte forma reală a comunicării. Aceasta presupune o situaţie semiotică (de comunicare) unanim acceptată ca atare, utilizînd semnul ca dualitate a unui semnal semnificant şi a unui conţinut semnificat.

* În consens cu aceste consideraţii, trebuie să conchidem că nu există comunicare fără semnificare, dar nici semnificare fără comunicare. Iată de ce vom putea spune că “situaţia semiotică” (de semnificare) şi “situaţia de comunicare” (de transfer a conţinutului semnificativ) sînt două etape corelate ale unuia şi aceluiaşi proces, pe care sintetic îl putem numi: “situaţie semiotică de comunicare”, “situaţie de comunicare semiotică”, “semioză comunicativă” sau, pur şi simplu, semioză.

1.3. Axiomele comunicǎrii Psiho-sociologii Școlii de la Palo Alto au elaborat așa numitele principii / axiome ale

comunicǎrii, care – prin generalitatea lor – sînt valide și pentru cazul comunicǎrii terapeutice. Ca atare, foarte succint adaptate acestei situații de comunicare, le prezentǎm în cele ce urmeazǎ [cf. Watzlawick, Beavin, Jackson, 1972: 45-69]:

1. Comunicarea este inevitabilǎ. (Noncomunicarea este imposibilǎ). Cu alte cuvinte: orice comportament pe care un subiect uman oarecare îl manifestǎ în public presupune o comunicare. Mersul tacit în tramvai sau pe stradǎ, negocierea la piațǎ sau la magazin, audierea unei conferințe sau vizionarea unui film, anamneza medicalǎ etc., toate acestea înseamnǎ forme nemijlocite de comunicare, desemnînd: competența noastrǎ de a desfǎșura o anumitǎ activitate, dialogul cu semenul nostru sua cu reprezentanții grupului în care ne integrǎm etc.

2. Comunicarea se desfǎșoarǎ pe douǎ nivele: informațional și relațional. Spre exemplu, atunci cînd un conferențiar / medic se adreseazǎ unei persoane / pacient sau unui grup de ascultǎtori, el transmite o anumitǎ cantitate de informație. În funcție de modul în care aceastǎ informație este transmisǎ (afectiv, intelectiv, exemplificator etc.), receptorul va reacționa emoțional, interesat, atent sau dimpotrivǎ își va exprima prin multiple forme dezinteresul etc. fațǎ de prestația la care asistǎ.

9

3. Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat doar în termeni de cauza - efect, stimul - rǎspuns. Supravegherea unei lucrǎri scrise la un examen oarecare de cǎtre profesor constituie o comunicare în care relația de cauzalitate este indirectǎ, rangul de "asprime" al supravegherii putînd inhiba reacția normalǎ a candidaților.

4. Comunicarea îmbracǎ fie o formǎ digitalǎ, fie una analogǎ. Astfel, dialogul dintre factorii umani ai comunicǎrii poate îmbrǎca doar rǎspunsul afirmativ sau negativ (cînd se supune la vot o hotǎrîre, de exemplu, prin "da" sau "nu"), ori poate fi nuanțat printr-o serie de detalii (cînd se solicitǎ de cǎtre cel care conduce o ședințǎ publicǎ justificarea opțiunii pentru votul formulat).

5. Comunicarea este ireversibilǎ. O datǎ realizat efectul la nivelul receptorului, acesta nu mai poate fi cu adevǎrat retractat. Spre exemplu, lezarea publicǎ a unei persoane mai mult sau mai puțin apropiate, poate fi "iertatǎ", dar nu uitatǎ cu desǎvîrșire, ca și efectele ei publice, de altfel.

6. Comunicarea implicǎ raporturi de forțǎ și presupune tranzacții simetrice sau complementare. Emitentul poate sǎ impunǎ auditoriului un anumit punct de vedere, care, în funcție de împrejurǎri și de raportul de putere existent între emitent și receptor, poate fi acceptat sau nu de acesta din urmǎ. Independent de voința studenților, profesorul poate sǎ construiascǎ un curs așa cum crede de cuviințǎ, studenții fiind obligați (în principiu) sǎ și-l însușeascǎ.

7. Comunicarea presupune un permanent proces de ajustare și acomodare. Acest proces (de "acordare a viorilor") înseamnǎ cǎ emitentul trebuie sǎ evalueze în permenențǎ contextul în care comunicǎ, receptorii și scopul mesajului etc., pentru a-și subordona cu maximǎ eficiențǎ instrumentele (limbajul, conținutul mesajului etc.) ideii de performanțǎ comunicativǎ. EXERCIȚIU APLICATIV. Transferați / adaptați / particularizați sensurile generale ale considerațiilor anterior formulate la nivelul situației de comunicare terapeuticǎ.

Capitolul 2. OMUL, “FIINȚǍ DE LUMINǍ”: MODELUL EXPLICATIV AL BIOFOTONICII 2.1. Despre relația trup-suflet-spirit

Tehnologia electro(no)grafică deja amintită, bazată pe evidenţierea efectului Kirlian

cu ajutorul unei proceduri româneşti brevetată de Florin Dumitrescu – reprezintă o altă elocventă dovadă a faptului că sisteme fizice şi biologice diferite prezintă acelaşi tip de structură (bio)luminiscentă. O atare dovadă susţine cu claritate ipoteza că aceste sisteme pot să interacţioneze / interfereze (bio)fotonic în orizontul a ceea ce deja am numit “limbaj al luminii”.

Aşa cum menţionează dr. Cornelia Guja, un cercetător de excepţie în domeniul antropologiei, evidenţierea prin imagini relevante a aurei umane a devenit un fapt obişnuit pentru cei care o studiază cu tehnologia modernă. Din această perspectivă definită se poate spune că:

“Aura informaţională este un cîmp radiativ informat avînd ca purtători

elementari cuante de informaţie numite de noi «informoni». Aceştia au forme arhetipale diferite într-o suită de la simplu la complex. Pentru fiecare arhetip există o codificare specifică şi aura este organizată pe nivele de complexitate informaţională, începînd cu arhetipul globular, urmat de cel de evantai, ramificat, floral etc. Aura coexistă cu «substanţa» care are ca «purtători» cuante de energie. Fiecărui nivel al aurei îi corespunde o anumită codificare ce are la bază un anumit arhetip” [Guja ş.a., 2002: 11]. Este suficient să numim “aura informaţionalǎ” ca ultraweak luminescence (biofotoni,

în termenii biofotonicii, n.n. TDS), respectiv “informonilor” să le spunem “biofotoni”, pentru ca o certă corespondenţă dintre tehnologia electronografică şi cea biofotonică să fie deja instituită.

Aşa cum rezultă din cercetările realizate de Dr. Cornelia Guja[cf. Guja [1993: fig. 35b,1a,d.; 2002], o atare aură este specifică atît materiei nevii (fizice), cît şi celei vii (biologice), constituind o interfaţă a comunicării energo-informaţionale dintre diferitele paliere ale realităţii fizice şi biologice. Practic, aura este zona care transmite şi preia informaţia biolectromagnetică emisă şi receptată de organismele vii, îndeplinind rolul unei antene cu dublă funcţie: de transmitere şi de recepţie. Cu cît gradul de rezonanţă este mai mare, cu atît efectul de interacţiune dintre sistemele rezonante va fi mai puternic.

Prin particularităţile bioluminiscenţei pe care le evidenţiază, tehnologia electro(no)grafică îngăduie o clară evidenţiere a diferenţelor de aură ale unui sistem biologic bolnav faţă de unul sănătos, începînd de la nivelul celulei [cf. Oldfield, Coghill, 1997: 223] pînă la nivelul sistemelor organice [Guja, 1993].

10

Imagini Kirlian: a) aura unei celule sănătoase prezintă o emisie de bioluminiscenţă

constantă şi echilibrată; b) aura unei celule cancerigene iradiază haotic, spre interior şi spre exteriorul.

.

a b

Figura 20. Imagini electrografice ale unei persoane: a) bolnave; se observă o puternică asimetrie dreapta / stînga, atît la palme, cît şi la tălpi; b) sănătoase, definită prin simetria strimerilor de bioluminiscenţă.

Dacă corpul biologic (fizic) al persoanei sănătoase sau bolnave emite categorii diferenţiate de bioluminiscenţă, înseamnă că o „semiotică” a stării de sănătate sau de boală poate fi descrisă în termenii acestor emisii. Cu siguranţă că nu va dura mult pînă cînd medicina viitorului va asuma o asemenea „semiologie”, pentru o asocia celei deja de mult învăţate a corpului biologic.

Concluzia este clară: STAREA TRUPULUI este posibil de descris prin caracteristice emisiei de bioluminiscenţă.

• Dar, omul poate fi considerat o „fiinţă de lumină” nu numai raportat emisiei

corpului său fizic, ci şi aceleia a „corpului său sufletesc”, a SUFLETULUI, cu alte cuvinte, înţeles ca un ansamblu de stări emoţional-afective pe care individul uman le trăieşte. În acest sens, o altă tehnologie (bio/psiho)fotonică este posibil de activat, pentru a evidenţia specificul emisiilor luminoase care îi deosebesc sau aseamănă pe oameni. Este suficient să prezentăm cîteva imagini ale aurei umane, realizate cu aparatul AURA VISION STATION, care evidenţiază modificările aurei umane determinate de diferite stări psihice [Manolea, 2002: 129].

Imaginile obţinute cu acest aparat, care preia holografic informaţii din palmele subiectului uman şi le traduce în imagini video, permit concluzia că – simbolic vorbind, dar nu numai – „sufletul” se poate obiectiva prin culorile luminii (complexe de frecvenţe diferite de la o stare la alta). Aceasta obiectivă prezenţă face posibilă afirmaţia „medicinei hieratice”, pe care grecii au preluat-o de la strămoşii noştri daci: întîi trebuie vindecat sufletul şi apoi abia trupul.

În conformitate cu cele pînă acum susţinute, o atare concluzie poate fi obiectivată cu strategiile tehnologice amintite, respectiv explicate cu ajutorul ipotezelor biofotonicii, aşa

11

cum într-un capitol ulterior se va justifica. Deocamdată, este suficient să prezentăm o probă elocventă, care o dublează pe aceea dintotdeauna oferită de clarvăzătorii care afirmă că modificarea stărilor noastre afectiv-emoţionale (sufleteşti) schimbă automat şi culorile aurei noastre.

Figura 21. Fotografii de tip AURA VIDEO STATION.

12

Figura 22. Fotografie a biocîmpului unui subiect sănătos, liniştit mental, realizată

cu ajutorul aparatului RESONANT FIELD IMAGING. Tehnologiile anterior amintite evidenţiază – cu ajutorul unui program bazat pe

cercetări statistice vizînd mecanismule de tip bio-feed-back, psihologia culorii, studiului cîmpurile energetico-informaţionale şi psihologia cognitivă – emisiile biofotonice aferente diferitelor stări psiho-emoţionale ale omului. Faptul că aceste emisii (obiectivate în culori, forme, intensităţi) se schimbă cu adevărat – în raport cu stările afective modicate ale subiectului uman – reprezintă o dovadă care permite afirmaţia:

SUFLETUL EXISTĂ…

13

• O ultimă secvenţă care ar trebui justificată o reprezintă aceea a existenţei „SPIRITULUI”, pe care − în cadrul de faţă − îl vom asocia cu aceea a componentei mental-intelectuale a activităţii umane.

Faptul că activitatea creierului omenesc este esenţial dependentă de stimuli electromagnetici, respectiv de emisiile de bioluminiscenţă pe care aceşti, şi că ea se derulează pe principii holografiei a fost amplu justificat în alt context [Stănciulescu, 2003b]. Cu acest prilej am argumentat cu instrumentele biofotonicii cele două modalităţi esenţiale de penetrare a luminii în organsimul uman:

— pe calea receptării senzoriale, la nivelul analizatorului vizual, în proporţie de circa 90 %;

— pe calea receptării suprasenzoriale, la nivelul complexului pineal-pituitar, suprasensibil la lumină / cîmpuri electromagnetice, cunoscut în tradiţie ca fiind un „al treilea ochi”.

O specială evidenţiere electrografică a acestui complex o datorăm din nou Corneliei Guja, care a surprins o excepţională imagine EN a acestui complex [Guja, 1993, fig. 1a,b].

Faptul că sîntem "fiinţe de lumină" (guvernate de lumină) a început să devină pentru omul de ştiinţă al zilelor noastre mai mult decît o metaforă. În acest sens, medicul Jacob Lieberman [1991] afirmă că lumina care conţine şi zona ultravioletă a spectrului este vitală pentru echilibrul funcţiilor bio-psiho-logice, întrucît lumina care pătrunde prin ochii noştri nu este folosită numai pentru a ne asigura simţul văzului, ci şi pentru a activa "ceasul" nostru biologic prin intermediul epifizei şi hipotalamusului.

Un special caz de bioluminiscenţă îl reprezintă acela în care subiectul uman se află într-o stare de maximă activitate / excitaţie intelectuală.

Fotografia de mai jos (care nu trebuie considerată ca avînd un defect), caracterizează tocmai o astfel de specială stare. Ca atare, a fost posibilă înregistrarea pe o peliculă fotografică normală a aurei bioluminiscente a subiectului uman implicat.

Imagini probabile ale aurei umane, evidenţiată cu pregnanţă în condiţii de maximă

implicare psiho-logică a subiectului uman (“ascuns” în spatele “coloanei de lumină”): a) imaginea "ovoidului auric" şi a unei prezumptive condensări bioplasmatice; b) imaginea unui posibil "canal bioplasmatic", de culoare albă, aferentă intensei mobilizări mentale. Niveluri energetice ale ovoidului auric prelucrate cu mijloace computaţionale. (În fotografia din dreapta – prezentînd o structură bioplamatică (!?)similară, dar de culoare roz, se află DAEL WALKER, „maestrul cristalelor” din California, SUA). 14

O prelucrare a aceleeaşi fotografii − cu un program special de la NASA, realizată de biolog dr. Măriaora Godeanu − a permis evidenţierea fără nici un dubiu a unor nivele energetice distincte, ceea ce validează atît teza orientală a nivelelor energetice ierarhizate / supraordonate, cît şi faptul că starea logico-mentală (spiritul) se obiectivează tot prin forme de lumină.

SPIRITUL, o realitate palpabilă... *

Ca o sinteză a probelor experimentale mai sus prezentate, putem spune natura duală este proprie şi omului, care prezintă:

• un ansamblu de niveluri / straturi informaţional-energetice exterioare corpului fizic, posibil de evidenţiat prin diferite proceduri tehnologice;

• natura acestor cîmpuri este complexă, predominant fiind implicate radiaţiile (bio)electromagnetice, adică diferitele manifestări a ceea ce am numit LUMINĂ COMPLEXĂ. , respectiv combinaţii ale cîmpului gravitaţional cu cîmpuri bioplasmatice etc.

În concluzie, putem considera că ansamblul tuturor probelor luate în seamă sînt deopotrivă:

— intuitive (subiectivate / personalizate printr-o participare directă, acolo unde a fost cazul);

— obiective (tehnico-ştiinţifice, preluate din literatura de specialitate sau elaborate în cadrul unor cercetări personalizate).

Cu alte cuvinte, ele sînt în măsură să susţină cu suficientă relevanţă teza pe care cercetarea de faţă o propune:

OMUL ESTE O FIINŢĂ DE LUMINĂ: TRUP, SUFLET, SPIRIT... 2.2. Sugestii intuitive pentru o practică a comuniunii umane Mai puternice decît orice alte comentarii ar putea fi cîteva dintre imaginile pe care

Barbara Ann Brennan ni le oferă în admirabilele ei cărţi, avînd ca obiect evidenţierea diferitelor trepte prin care COMUNIUNEA / IUBIREA se instituie între oameni.

Comuniunea este rezultatul unei "terapii” – realizate cu mijloace bio-fiziologice sau simbolice (psiho-logice), în măsură să determine armonizarea omului cu sine însuşi şi cu semenul său. Pentru ca această din urmă comuniune să se poată instaura, prezenţa a cel puţin doi oameni este implicit necesară. Ce se poate întîmpla cînd aceştia se află faţă în faţă, modul în care cîmpurile lor de lumină „comunică” implicit, adaptîndu-se treptat unul altuia, rezultă cu claritate din imaginile de mai jos.

Etape de escaladare a neîncrederii: de la apărarea tacită (a) la comunicarea-dialog (b) [Brennan, 1998: 262-264].

15

Echilibrarea stărilor BPL (bio-psiho-logice), printr-un direct transfer de energie şi informaţie: dublă interacţiune (prin biocîmp şi prin contact fizic) [Brennan, 1966: fig.22.6].

• Interacţiunile neconvenţionale de tip telepatic, le dublează pe cele directe anterior

consemnate. Astfel, aşa cum fotografiile Kirlian evidenţiază (realizate cu un aparat de tip ARM-PERESVET), se poate schimba starea (de sănătate) unui subiect uman asupra căruia s-a intervenit terapeutic, de la distanţă, prin diferite strategii de optimizare (de tip Reiki, de exemplu).

a b Modificarea stării BPL a unui subiect uman, prin influenţă distală (Reiki): a)

imaginea aurei prezentînd evidente disfuncţii / goluri determinate de o serie de afecţiuni; b) imaginea aceluiaşi subiect, la cîteva zile de terapie distală, prin tehnici Reiki [Cărăuş, 2005].

16

Faptul că o atare posibilitate de optimizare distală există obiectiv, denotă existenţa

canalelor de interacţiune eficientă, la distanţă, în măsură să determine prin interacţiune ondulatorie modificarea stării sistemelor umane de contact.

Tot prin astfel de mecanisme de rezonantă se explică şi constituirea „enclavelor de cîmp”, respectiv a unor zone energo-informaţionale determinate de acţiunile mentale / emoţionale mai mult sau mai puţin coerente ale grupurilor de indivizi umani.

a. “Dialogul surzilor”: fotografia (prelucrată cu un program special de la NASA, de prof. dr. Mărioara Godeanu) indică separarea cîmpurilor bioluminiscente / bioelectromagnetice individuale şi ale celor de grup, în condiţiile de (non)comunicare. Vorbitorul de la tribună, nesuscitînd interesul celor din prezidiu, a generat configurarea de “bisericuţe” (grupuri particulare de interes), provocînd o clară delimitare a propriei “aure” de “cîmpul auric” al conlocutorilor săi. Dacă o atare scindare se manifestă în biocîmp, şansa realizării unei reale COMUNIUNI se diminuează sensibil.

b. “Comuniune spirituală”: fotografia – realizată cu ajutorul unei obişnuite camere fotografice – indică emisia de bioluminiscenţă puternică şi coerentă a unui grup uman aflat în stare de meditaţie colectivă.

În opoziţie, se manifestă situaţiile în care – printr-o coerentă atitudine de grup, un

cîmp bioluminiscent coerent – un gen de „suflet colectiv” se constituie împrejurul grupului. Posibilitatea de a-l obiectiva printr-o procedură tehnică oarecare reprezintă o altă probă elocventă, adăugată celor deja existente, că societatea omenească este – la rîndul său – o fiinţă de lumină.

Toate aspectele mai sus menționate pot fi științific explicate în termenii biofotonii, știința luminii vii.

2.3. Definiția și postulatele biofotonicii

Biofotonica, disciplinǎ de laborator nǎscutǎ în urmǎ cu aproximativ 25 de ani, s-a dezvoltat pe trei direcţii complementare, fiind definitǎ:

(1) din perspectiva BIOLOGICA: ştiinţa avînd ca obiect cercetarea proceselor de generare, stocare şi emisie de biofotoni (bios / biologie + photon / lumină) de către sistemele vii. O observaţie de laborator a cercetătorilor germani – coordonaţi de prof. dr. Fritz Albert Popp, “pǎrintele” accepţiunii de mai sus – a evidenţiat faptul că toate emisiile de “bioluminiscenţă” au proprietăţile luminii laser. O astfel de corelaţie (biologie + teoria / tehnologia laserilor) a permis o a doua interpretare a biofotonicii, înţeleasǎ:

17

18

(2) din perspectivă TEHNOLOGICĂ: ştiinţa aplicării laserilor în biologie (cu precădere în medicină). Fiind lipsite de o teorie explicativă coerentă şi integratoare, în măsură sǎ clarifice natura şi mecanismele emisiei de bioluminiscenţă, pe de o parte, calitatea de “biolaser” a acestei emisii, pe de altă parte, primele douǎ accepţiuni ale biofotonicii au impus o a treia, şi anume:

(3) din perspectiva INTEGRATOARE (biologie + tehnologie): ştiinţa generării, stocării şi emisiei de bioluminiscenţă de către toate micro- şi macro-sistemele biologice, în calitatea lor de “laseri biologici” [cf. Stǎnciulescu, Manu, 2002]. O atare ultimǎ accepţiune, rezultat inedit al cercetǎrii ştiinţifice româneşti, vizeazǎ cuplajul: biologie + teoria “laserilor biologici”.

Constructia conceptuala a biofotonicii se intemeiaza pe doua premise si anume: * Prin dubla sa calitate — energetica si informationala — lumina (cimpurile electromagnetice, in general) joaca un rol esential in organizarea si structurarea materiei vii. * Mecanismul care poate explica aceasta esentiala implicare a luminii in sfera viului este acela al emisiei stimulate si amplificate de radiatie luminoasa, adica al unei emisii de tip "laser biologic". Concluzia "neconventionala" desprinsa din aceste premise este ca, la nivelul fiintei vii, anumite structuri biologice functioneaza asemeni unor "laseri naturali" (de tip biologic). Faptul ca aceasta o ipoteza a fost doar timid propusa comunitatii stiintificede diferiti cercetatori nu decurge atit din lipsa argumentelor potentiale, cit din faptul ca aceste argumente nu au fost corelate inca intr-o constructie integratoare, coerenta. Or, tocmai o astfel de constructie este propusa de autori, din perspectiva unei discipline de mare forta explicativa si aplicativa: biofotonica, stiinta a complexitatii. Autorii constata ca pina in prezent, autonomia stiintifica a biofotonicii nu a fost decit partial cistigata, deoarece obiectivul ei major — acela de a unifica intr-o teorie coerenta datele tehnologiei laserilor cu cele specifice biologiei — nu a fost decit partial atins. In consecinta, argumentind ipotezele unei teorii a "laserilor biologici" (TLB), autorii semneaza adevaratul "certificat de nastere" al biofotonicii. Spunind "laser biologic", autorii au in vedere doua aspecte si anume: 1) Evidentierea la nivelul realitatii fizice (al exploziilor stelare, de exemplu) a unor fenomene de tip "laser natural", fenomene pina nu demult ignorate datorita opiniei ca emisia laser se genereaza doar prin intermediul tehnologiei artificiale. 2) Constatarea ca fenomene bioluminiscente de tip laser se desfasoara si la nivelul structurilor biologice; comparatia sistemelor biologice cu cele tehnice (laser) trebuie inteleasa in termenii unei analogii structurale si functionale: structurile biologice functioneaza "ca si cum" ar fi niste structuri de tip laser tehnic, care genereaza insa efecte de mult mai mica putere energetica, dar de mai mare putere informationala. Aceste premise de la bun inceput stabilite de autori, au permis ca: a) domeniul de interes al teoriei "laserilor biologici" — analogia dintre sistemele biologice si cele tehnice — sa fie construit ca: o expunere coerenta de cunostinte provenind din domenii stiintifice diferite, pentru care lumina reprezinta o paradigma unificatoare; un ansamblu de ipoteze interdependente, astfel formulate incit invalidarea uneia sa nu conduca implicit la invalidarea intregului ansamblu; o constructie intemeiata pe principiul derivarii particularului din general si reciproc; un context explicativ original pentru o seama de fenomene si procese de granita, insuficient cercetate si interpretate de cunoasterea actuala; un cadru orientativ pentru multiple cercetari teoretice si aplicatii practice care se pot desprinde din continutul lucrarii; etc.

19

b) Metodologia aferenta acestei tratari se intemeiaza pe principiul "sinergiei cognitive", al corelarii unitare — realizata din perspectiva integratoare a semio-logicii — a mai multor proceduri metodologice: analiza inter(trans)disciplinara a datelor, prin corelarea informatiilor oferite de diferite perspective euristice; utilizarea logicii de tip "si / si" (logica "tertului inclus") in locul logicii aristotelice de tip "sau / sau"; modelarea analogica, vizind comparatia intre sistemele biologice si cele tehnologice, respectiv transferul de informatii de la un nivel la altul, in scopul unor constructii explicative integratoare; metoda defolierii, presupunind reluarea unora si acelorasi probleme in contexte de manifestare diferite etc. In esenta, cele doua volume vizeaza postulatele esentiale si ipotezele derivate, argumentele interdisciplinare si concluziile permise de o prima conturare a teoriei "laserilor biologici". Urmarind ipostazele semantice ale conceptului de lumina, autorii observa ca ele se regasesc in principalele tipuri de discurs cognitiv istoric elaborate de om: magico-ritualic, mitic, initiatic, religios, filosofic, artistic, stiintific si tehnologic, avind — in functie de context — o corespondenta ontologica, gnoseologica sau axiologica etc. Ansamblul acestor acceptiuni (intre care un loc privilegiat il ocupa cele tehnico-stiintifice) defineste ceea ce autorii numesc "lumina complexa". Pentru a descrie in termenii biofotonicii particularitatile unei atare lumini, autorii dezvolta ipotezele fundamentale ale TLB. Acestea sint construite pe constatarea ca doua sisteme structural-functionale sint responsabile pentru activitatea optica a structurilor biologice, respectiv pentru generarea emisiei de bioluminiscenta: — sistemul molecular de tip semiconductor fosfat — apa legata — oxigen molecular, care realizeaza fenomenul bioluminiscentei, al emisiei stimulate si amplificate a luminii naturale patrunse in structurile biologice (conform regulii anti-Stokes si Stokes din optica neliniara); — structurile organice cu proprietati de cristal lichid (esteri de colesterol, fosfolipide, proteine etc.) care transmit din aproape in aproape — prin birefringenta, polarizare, reflexie selectiva (dispersie magnetica rotatorie) — proprietatile emisiei de tip laser: coerenta, monocromacitatea, directionalitatea, intensitatea. Cele doua premise constituie fundamentul principalelor ipoteze ale TLB: (a) Actiunea corelata a sistemului molecular de tip semiconductor si a structurilor organice cu proprietati de cristal lichid permite argumentarea ideii ca: moleculele, membranele si nucleele celulare, celulele si organele, organismul in entitatea sa functioneaza ca sisteme de tip "laser biologic", intricate si inlantuite embriologic. Pe de o parte, toate aceste sisteme prezinta evidente analogii structurale cu laserii tehnici: rezonator optic, substanta activa, sursa de pompaj si de opturare fotonica, sistem de amortizare si de racire, cimp electro-magnetic. Pe de alta parte, functionalitatea acestor complexe biologice genereaza un fenomen de bioluminiscenta, prezentind toate proprietatile mentionate ale emisiei de tip "laser natural". (b) Particularitatile structural-functionale ale "laserilor biologici" permit evidentierea la nivelul fiecaruia dintre cele sase tipuri de "laseri biologici" actiunea corelata a patru tipuri de fenomene si procese biologice — biochimice, electrice si magnetice, fotonice (fenomene BEMF) —, pe care se intemeiaza toate manifestarile organismului viu, de la cele bio-fiziologice la cele psiho-logice. (c) Prin acumularea energetica permisa de prezenta luminii, respectiv prin descarcarile energetice care au loc in absenta luminii, la nivelul organismului viu (uman) se pot defini doua cicluri esentiale care intretin procesele vitale intr-un echilibru dinamic: ciclul de zi ("de lumina") si ciclul de noapte ("de intuneric").

20

(d) Prin metamorfozarea luminii naturale (vizibila) in radiatie biologica invizibila in mod obisnuit (deviata spre ultraviolet) se genereaza la nivelul fiecarei structuri organice o emisie bioluminiscenta (energia "laser biologica"), definita prin: proprietatile specifice luminii laser, frecventa de impuls a radiatiilor monocromatice diminuata treptat, odata cu cresterea energiei, ca urmare a modularii optice in amplitudine, viteza diminuata treptat ca urmare a trecerii succesive a luminii prin mediile dense ale organismului viu etc.

*

Construcţia conceptuală a teoriei “laserilor biologici”, pe larg dezvoltată timp de 10 ani – printr-o fertilă colaborare a subsemnatului cu dr. Daniela D. Manu – pe parcursul a trei volume deja apărute sub titlul generic “Metamorfozele luminii” [Stănciulescu, Manu, 2001, 2002, 2003], se întemeiază pe două premise majore şi anume:

● Prin dubla sa calitate – energetică şi informaţională – lumina (cîmpurile electromagnetice, în general) joacă un rol esenţial în organizarea şi structurarea materiei vii. ● Mecanismul care poate explica această esenţială implicare a luminii în sfera viului este acela al emisiei stimulate şi amplificate de radiaţie luminoasă, adică al unei emisii de tip “laser biologic”.

Concluzia “neconvenţională” desprinsă din aceste premise este că, la nivelul fiinţei vii, anumite structuri biologice funcţionează asemeni unor “laseri naturali” (de tip biologic). Faptul că această o ipoteză a fost doar timid propusă comunităţii ştiinţifice de diferiţi cercetători nu decurge atît din lipsa argumentelor potenţiale, cît din faptul că aceste argumente nu au fost corelate încă într-o construcţie integratoare, coerentă. Or, tocmai o astfel de construcţie este propusă de autori, din perspectiva unei discipline de mare forţă explicativă şi aplicativă: biofotonica, ştiinţă a complexităţii. Autorii constată că pînă în prezent, autonomia ştiinţifică a biofotonicii nu a fost decît parţial cîştigată, deoarece obiectivul ei major – acela de a unifica într-o teorie coerentă datele tehnologiei laserilor cu cele specifice biologiei – nu a fost decît parţial atins. În consecinţă, argumentînd ipotezele unei teorii a “laserilor biologici” (TLB), autorii semnează adevăratul “certificat de naştere” al biofotonicii.

Spunînd “laser biologic”, autorii au avut în vedere două aspecte şi anume: — evidenţierea la nivelul realităţii fizice (al exploziilor stelare, de exemplu) a unor

fenomene de tip “laser natural”, fenomene pînă nu demult ignorate datorită opiniei că emisia laser se generează doar prin intermediul tehnologiei artificiale;

— constatarea că fenomene bioluminiscente de tip laser se desfăşoară şi la nivelul structurilor biologice; comparaţia sistemelor biologice cu cele tehnice (laser) trebuie înţeleasă în termenii unei analogii structurale şi funcţionale: structurile biologice funcţionează “ca şi cum” ar fi nişte structuri de tip laser tehnic, care generează însă efecte de mult mai mică putere energetică, dar de mai mare putere informaţională.

Aceste premise de la bun început stabilite au permis ca: a) domeniul de interes al teoriei “laserilor biologici” (TLB) – analogia dintre

sistemele biologice şi cele tehnice – să fie construit ca: o expunere coerentă de cunoştinţe provenind din domenii ştiinţifice diferite, pentru care lumina reprezintă o paradigmă unificatoare; un ansamblu de ipoteze interdependente, astfel formulate încît invalidarea uneia să nu conducă implicit la invalidarea întregului ansamblu; o construcţie întemeiată pe principiul derivării particularului din general şi reciproc; un context explicativ original pentru o seamă de fenomene şi procese de graniţă, insuficient cercetate şi interpretate de cunoaşterea actuală; un cadru orientativ pentru multiple cercetări teoretice şi aplicaţii practice care se pot desprinde din conţinutul lucrării; etc.

21

b) Metodologia aferentă acestei tratări se întemeiază pe principiul “sinergiei cognitive”, al corelării unitare – realizată din perspectiva integratoare a semio-logicii – a mai multor proceduri metodologice: analiza inter(trans)disciplinară a datelor, prin corelarea informaţiilor oferite de diferite perspective euristice; utilizarea logicii de tip “şi / şi” (logica “terţului inclus”) în locul logicii aristotelice de tip “sau / sau”; modelarea analogică, vizînd comparaţia între sistemele biologice şi cele tehnologice, respectiv transferul de informaţii de la un nivel la altul, în scopul unor construcţii explicative integratoare; metoda defolierii, presupunînd reluarea unora şi aceloraşi probleme în contexte de manifestare diferite etc.

În esenţă, cele două volume vizează postulatele esenţiale şi ipotezele derivate, argumentele interdisciplinare şi concluziile permise de o primă conturare a teoriei “laserilor biologici”. Urmărind ipostazele semantice ale conceptului de lumină, autorii observă că ele se regăsesc în principalele tipuri de discurs cognitiv istoric elaborate de om: magico-ritualic, mitic, iniţiatic, religios, filosofic, artistic, ştiinţific şi tehnologic, avînd – în funcţie de context – o corespondenţă ontologică, gnoseologică sau axiologică etc. Ansamblul acestor accepţiuni (între care un loc privilegiat îl ocupă cele tehnico-ştiinţifice) defineşte ceea ce autorii numesc “lumină complexă”. Pentru a descrie în termenii biofotonicii particularităţile unei atare lumini, autorii dezvoltă ipotezele fundamentale ale TLB. Acestea sînt construite pe constatarea că două sisteme structural-funcţionale sînt responsabile pentru activitatea optică a structurilor biologice, respectiv pentru generarea emisiei de bioluminiscenţă:

— sistemul molecular de tip semiconductor fosfat – apă legată – oxigen molecular, care realizează fenomenul bioluminiscenţei, al emisiei stimulate şi amplificate a luminii naturale pătrunse în structurile biologice (conform regulii anti-Stokes şi Stokes din optica neliniară);

— structurile organice cu proprietăţi de cristal lichid (esteri de colesterol, fosfolipide, proteine etc.) care transmit din aproape în aproape – prin birefringenţă, polarizare, reflexie selectivă (dispersie magnetică rotatorie) – proprietăţile emisiei de tip laser: coerenţa, monocromacitatea, direcţionalitatea, intensitatea.

Cele două premise constituie fundamentul principalelor ipoteze ale TLB [Stǎnciulescu, Manu, 2002]1:

(a) Acţiunea corelată a sistemului molecular de tip semiconductor şi a structurilor organice cu proprietăţi de cristal lichid permite argumentarea ideii că: moleculele, membranele şi nucleele celulare, celulele şi organele, organismul în entitatea sa funcţionează ca sisteme de tip “laser biologic”, intricate şi înlănţuite embriologic. Pe de o parte, toate aceste sisteme prezintă evidente analogii structurale cu laserii tehnici: rezonator optic, substanţă activă, sursă de pompaj şi de opturare fotonică, sistem de amortizare şi de răcire, cîmp electro-magnetic. Pe de altă parte, funcţionalitatea acestor complexe biologice generează un fenomen de bioluminiscenţă, prezentînd toate proprietăţile menţionate ale emisiei de tip “laser natural”.

(b) Particularităţile structural-funcţionale ale “laserilor biologici” permit evidenţierea la nivelul fiecăruia dintre cele şase tipuri de “laseri biologici” acţiunea corelată a patru tipuri de fenomene şi procese biologice – biochimice, electrice şi magnetice, fotonice (fenomene BEMF) –, pe care se întemeiază toate manifestările organismului viu, de la cele bio-fiziologice la cele psiho-logice.

(c) Prin acumularea energetică permisă de prezenţa luminii, respectiv prin descărcările energetice care au loc în absenţa luminii, la nivelul organismului viu (uman) se pot defini două

1 Ca urmare a invitaţiei primite de autori – în luna august 2003 – din partea profesorului Fritz-Albert

Popp, coordonator al Institutul Internaţional de Biofizicǎ din Neuss, a fost posibilǎ validarea experimentalǎ – cu ajutorul aparaturii din dotarea laboratoarelor IIB şi a probelor vegetale utilizate – a principalelor ipoteze ale TLB [cf. Stǎnciulescu, 2003a; Manu, 2003].

cicluri esenţiale care întreţin procesele vitale într-un echilibru dinamic: ciclul de zi (“de lumină”) şi ciclul de noapte (“de întuneric”).

(d) Prin metamorfozarea luminii vizibile în radiaţie biologică invizibilă în mod obişnuit (deviată spre ultraviolet) se generează la nivelul fiecărei structuri organice o emisie bioluminiscentă (energia “laser biologică”), definită prin: proprietăţile specifice luminii laser, frecvenţă de impuls a radiaţiilor monocromatice diminuată treptat, odată cu creşterea energiei, ca urmare a modulării optice în amplitudine, viteză diminuată treptat ca urmare a trecerii succesive a luminii prin mediile dense ale organismului viu etc.

Complementar postulatelor majore ale TLB, pot fi consemnate o serie de “ipotezele derivate”, în mǎsurǎ sǎ explice o serie de procese şi fenomene manifeste la nivelul sistemelor ierarhizate de “laseri biologici” [Stǎnciulescu, Manu, 2002: 343-533].

(1) Sistemul “laser biologic” molecular semiconductor generează – aşa cum potrivit

TLB s-a precizat deja (figura II.14) – o emisie de bioluminiscenţă (fluorescenţă / fosforescenţă) la nivelul complexului molecular fosfat – apă legată – oxigen molecular. Autorii argumentează că această emisie de radiaţie luminoasă nu este în realitate un proces de emisie spontană, cum se consideră a fi fosforescenţa, ci un proces de radiaţie luminoasă stimulată şi amplificată, adică o emisie de tip “laser biologic”, care se manifestă specific pe parcursul fazelor moleculare BEMF ale procesului de absorbţie / emisie de tip “laser molecular”. Rolul esenţial în declanşarea şi întreţinerea procesului de emisie laser este asociat cu existenţa electronului metastabil de tip π al atomului de fosfor prezent în gruparea fosfat, care permite absorbţia şi emisia stimulată de lumină (biofotoni), conform mecanismului anti-Stokes, determinînd deviaţia către ultraviolet a radiaţiei vizibile incidente.

Figura I.1. Modelul TLB vizînd procesul de absorbţie / emisie stimulată şi amplificată de

radiaţie la nivelul sistemului molecular semiconductor: a) implicarea electronului π metastabil al fosfatului în fenomenul de emisie laser (conform opticii neliniare); b) dispunerea spaţială a valenţelor moleculei de fosfat.

(2) Sistemul “laser biologic” membranar este alcătuit din sisteme de “laseri

moleculari” semiconductori în asociere cu cristalele lichide membranare, care prezintă toate proprietăţile cristalelor lichide tehnice (figura II.15 a,b,c,). Din această perspectivă, TLB explică inedit o serie de fenomene BEMF care se manifestă la nivel membranar, cum ar fi: fotoliza membranară, crearea reţelei de polimeri organici pe direcţia de propagare a luminii, formarea compuşilor macromoleculari de rezervă (capcane de energie şi informaţie), apariţia potenţialului de repaus şi curentului de acţiune, efectul de “solenoid” electro-magnetic, generarea black-hole-urilor membranare şi a efectului de plasmă “laser biologică”, efectul holografic şi termic “laser biologic” etc.

22

a) b) c) Figura I.2. Modelul biofotonic al membranelor organice:

(a) cristale lichide membranare, generînd transparenţa, reflexia, refracţia şi birefringenţa luminii; (b) dispersia polarizatǎ a luminii; (c) dispersie magneticǎ rotatorie a luminii.

Aceste proprietǎţi pot sǎ explice inedit aspecte precum: geneza EI a structurii

helicoidale a ADN-ului, calitatea cristalelor lichide de a memora anumite informaţii, prin schimbarea poziţiei la surprafaţa celulei membranare etc.

(3) Sistemul “laser biologic” nuclear structurat din cristalele lichide liotrope de tip

ARN / ADN, din nucleoplasmă, organite etc. iniţiază – conform TLB – mecanisme evidenţiate empiric precum: autofocalizarea şi autofilamentarea luminii incidente în nucleu (fapt care i-a determinat pe unii cercetători să asocieze ADN-ul cu un “biolaser”); stocarea în ADN, pentru un timp indefinit, a unei mari cantităţi de biofotoni; asigurarea aportului de energie necesar pentru iniţierea dedublării / diviziunii materialului genetic, a mitozei etc.

Figura I.3. Reprezentǎri ale diviziunii nucleare (celulare)

(4) Sistemul “laser biologic” celular – alcătuit dintr-un complex de “laseri intricaţi”

(moleculari, membranari, nucleari) – este primul sistem biologic care, din punct de vedere structural, prezintă în mod analogic toate reperele laserului tehnic, iar din punct de vedere funcţional permite manifestarea specifică a următoarelor categorii de efecte BEMF:

23

a) fenomenele biochimice “de zi” şi “de noapte”, vizînd acumularea şi depozitarea energiei şi informaţiei luminoase în compuşii macroergici (ATP, GTP etc.), de unde este eliberată în cursul nopţii, pentru a întreţine bioluminiscenţa şi efectele BEMF generate de;

b) fenomenele electrice rezultă din faptul că celula realizează un “circuit oscilant” (solenoid) electromagnetic în membranele celulare, funcţionînd asemeni unei “antene” de emisie-recepţie a informaţiilor;

c) fenomenele magnetice se manifestă atît la nivelul superficial al celulei (determinînd apariţia “black-hole”-ului membranar, a polilor magnetici celulari N-S), cît şi la nivelul ei profund (iniţiind diviziunea celulară, autoreproducerea etc.);

d) fenomenele fotonice (bioluminiscenţa) sînt determinate de sursa luminoasă incidentă, care devine un factor de organizare a materialului biologic celular (genetic inclusiv).

Figura I.4. Reprezentări ale celulei (fotoreceptoare) în conformitate cu TLB: a) structura şi funcţionalitatea celulei (con) în calitate de “laser celular” (mecanisme BEMF); b) transformarea informaţiei bioluminiscente (din semnal analog în semnal digital şi invers) în interiorul rezonatorului celular.

b)

(5) Sistemele “laser biologic” de organ (ocular, cerebral, cardiac, pulmonar, hepatic,

digestiv etc.) asigură derularea următoarelor fenomene BEMF: a) fenomene biochimice, care vizează schimburile de substanţe cu mediul extern sau cu

organele vecine; b) efectele electrice se manifestă sub forma potenţialelor de acţiune, frecvenţa

impulsurilor electrice determinînd generarea bioritmurilor electrice / fotonice specifice fiecărui organ în parte (ritmurile cardiace, ale activităţii cerebrale etc.);

c) efectele magnetice corelate cu “memoria de organ”, ca produs al memoriei celulelor din organ;

d) efectele fotonice sînt rezultatul bioluminiscenţei sincronizate la nivelul celulelor din aceeaşi generaţie (embriogenetic plasate pe acelaşi front luminos) care aparţin aceluiaşi organ, avînd ca rezultat efecte holografice, termice, plasmatice.

24

Figura I.5. Ochiul, sistemul “laser de organ” (6) Sistemul “laser biologic” de organism este rezultatul tuturor proceselor care se

desfăşoară la nivelul sistemelor subordonate, avînd ca rezultat: a) fenomene biochimice legate de generarea produşilor de biosinteză (secundari) necesari

desfăşurării activităţii substanţial-energetice a organismului, înlocuirea permanentă a substanţelor plastice consumate cu altele noi, constituirea rezervelor strategice de activatori biochimici la nivelul diferitelor organe (splină, ficat) sau glande secretoare de hormoni, enzime etc.;

b) fenomene electrice globale corelate cu apariţia unor potenţiale electrice mari între polii organismului (cap-picioare, stînga-dreapta), cu existenţa unui nivel de potenţial de repaus în creştere de la extremitatea receptoare (analizatori) către extremitatea efectoare etc.;

c) fenomene magnetice legate de diviziunea electro-magnetică a organelor perechi, de memoria holografică (de “cîmp auric”), de generarea dipolului magnetic cu polaritate N-S (picioare-cap) etc.;

25

epidermei (strimeri luminoşi evidenţiaţi de tehnicile electronografice) şi generarea “aurei umane”.

sisteme a

orelarea tuturor aspectelor implicate în generarea efectelor BEMF fac ca, în ansamb

rinde întregul şi subsistemul asigură funcţionalitatea sistemului; b) fiecare verigă reprezintă premisă pentru funcţionarea următoarei ş.a.m.d.

d) fenomene fotonice referitoare la emisia de biofotoni monocromatici la nivelul

Figura I.6. Relaţii de coerenţǎ (rezonanţǎ) stabilite în procesul embriogenezei între diferitele le organismului (în mǎsurǎ sǎ explice mecanismele homeopatiei, acupuncturii, reflexoterapiei etc.). Clul său, “arhitectura organismului viu” (uman) să se definească drept o construcţie

ierarhizatǎ în care: a) partea cup

26

“rezonanţei holografice” guvernează atît structural, cît şi funcţional existenţa bio-psiho-logică a fiinţe

x de argumente interdisciplinare, teoretice şi aplicative, pe

n Neuss (Germania, 2003), pe de altǎ parte.

omeniul medicinii inclusiv.

enii biofotonicii drept o situaţie de echilibru energo-informaţional a tuturor sistemelor structural şi funcţional corelate ale organis

urate de stocurile mitocondriale de electroni şi protoni interacţ

specifice unui organs

respectiv de “ovoidul auric” al întregului organism.

are a permis pǎstrarea aceleea

organic integrator (sistem de “laseri biologici” intricaţi şi înlǎnţuiţi), generatori de spectre biolum

emplu) etc.;

trategiile de stimulare / optimiz

implicit informaţie)

* Concluzia pe care toate consideraţiile de mai sus o îngăduie este aceea că principiul

i umane, pentru care participarea la viaţa grupului şi a cosmosului în ansamblul său reprezintă o condiţie definitorie. Ipotezele mai sus formulate au fost validate de autori prin:

― corelarea unui complede o parte;

― experimentele de laborator realizate personal în cadrul Institutului Internaţional de Biofizicǎ di

Validatǎ fiind de cercetarea fundamentalǎ şi de practica experimentalǎ, TLB devine un instrument operaţional cu mare putere aplicativǎ, în d

2.4. Modelul biofotonic al stǎrii de sǎnǎtate Starea de sǎnǎtate a fiinţei umanǎ este definitǎ în term

mului, situaţie generatǎ de o optimǎ absorbţie şi emisie stimulatǎ de luminǎ (bioluminiscenţǎ). Perturbarea dintr-un motiv sau altul a acestui echilibru – care se resimte mai întîi la nivelul biocîmpului (al “forţei vitale”) şi abia apoi la nivelul substratului substanţial – devine generatoare de boli, posibil de numit nu numai metaforic “boli de luminǎ”. Un original model biofotonic al stǎrii de sǎnǎtate (boalǎ) implicǎ evidenţierea urmǎtorului mecanism energo-informaţional:

• Existenţa rezervelor latente de energie şi informaţie (EI) prezente la nivelul unor: ― capcane nucleare / celulare, config, respectiv de complexe de biofotoni stocaţi între catenele de ADN, generate deiunea fenomenelor BEMF (biochimice, electrice, magnetice, fotonice); ― capcane de organ, definite de ansamblul celular al compuşilor macroergici (ATP,

TTP, UTP s.a.), de rezervele nutritive ale ţesuturilor (glucozǎ, proteine etc.) sau altuia; ― capcane majore ale organismului, reprezentate de vortexurile EI cunoscute sub

numele de chakre, • Coerenţa / rezonanţa funcţionalǎ a capcanelor EI, realizatǎ în virtutea unui

mecanism embriogenetic de structurare holograficǎ a organismului, cşi frecvenţe-pereche pentru zone aparent diferite ale organismului, avînd în vedere că: ― aparţin şi apar în aceleaşi foiţe embriologice originare (endoderm, mezoderm,

ectoderm); ― sînt subordonate / corelate funcţional în cadrul unui anumit organ sau complex

iniscente armonice (rezonante). • Deschiderea / eliberarea capcanelor energo-informaţionale se realizeazǎ în

condiţiile unui dublu mecanism de stimulare: ― natural, generat de procese bio-fiziologice (de tipul descǎrcǎrilor nocturne, în

somn) şi psiho-logice (în situaţii de stres, de ex― stimulat, prin procesele de supraenergizare pe care le iniţiazǎ variaţia factorilor de

mediu (lumina, temperatura, presiunea, etc.), respectiv prin sare terapeuticǎ, de facturǎ bio-psiho-logicǎ sau tehnologice etc.). ● Efectul de piezoelectricitate al cristalelor lichide organice (membranare,

intracelulare) permite înţelegerea modului în care un tip de energie (şi

27

este tra

r etc.) este realizat prin mecanisme de rezonanţǎ hologra

ivelul unor circuite energo-

u arcuri reflexe; or

de bio nt, dispuse de-a lungul coloanei vertebr

igurări mentale, transfer

:

ce (naturale sau/şi artificiale),

pro îtea mijloace şi intervenţii terapeutice converg

alte componente (electrică, magnet

nsformat în alt tip de energie. Astfel, este cunoscut faptul că fiind supuse la o anumită presiune, cristalele (lichide) eliberează electroni şi fotoni, care reproduc sub alte forme energetice proprietăţile / valorile caracteristicile stimulului incident. Pe de o parte, acest fenomen explică faptul că, indiferent de natura stimulilor receptaţi, limbajul creierului (codificarea informaţiilor cerebrale) este unitar, întrucît el operează cu lumină (biofotoni), absorbită (şi eliberată) de electronii mediilor neliniare, a substanţei active laser, fiind transformată sub formă de electricitate.

• Transferul informaţiei din cîmpul biologic (aura) pe suportul substanţial (al corpului fizic, al organelor, al celulelo

ficǎ. În cazul teoriei «laserilor biologici», pe suportul de cristale lichide membranare ale celulei se formează patternuri bioelectromagnetice (spectre Fourier), care reordonează, reconfigurează cristalele lichide în funcţie de informaţia primită. de hologramă, şi de (omomorfism) proprietăţile cîmpului indus. Ca urmare a acestui mecanism de omomorfism, este posibil să înţelegem cum biocîmpul (în calitate de matrice informaţională) reprezintă cauza posibilei redispuneri / reordonări a informaţiilor din biocîmp.

• Circulaţia resurselor energo-informaţionale, sub formǎ de electroni-biofotoni, respectiv de fluxuri bio-electromagnetice asociate, se realizeazǎ la n

informaţionale care corespund cu: — meridianele energetice majore, “nadis”-urile din medicina tradiţionalǎ orientalǎ; — sistemul nervos de coordonare, c― cele două canale energo-informaţionale (“drumuri” complementare ale fluxurilluminiscenţă), unul ascendent şi altul descendeale (cunoscute de orientali ca: Ida şi Pingala, respectiv ca Shushuma). O serie de aspecte – ţinînd de “magia” terapiilor complementare – devin cît se poate

de clare acum: regenerarea ţesuturilor / organelor sub efectul propriilor conful de informaţie de la un subiect uman la altul (începînd de la telepatie pînă la terapie

distală), fenomenele de (bio)energizare cu palmele sau cu ajutorul obiectelor “magice”, prin homeopatie, reflexoterapie şi acupuncturǎ, prin laserterapie şi etc.

Ca o concluzie a modelului prezentat, putem defini terapia / vindecarea ca un proces de refacere a echilibrului energo-informaţional al organismului, prin

— deblocarea pe cale naturală a resurselor energo-informaţionale ale organismului (de la nivelul capcanelor celulare, organice etc);

— stimularea procesului de eliberare şi refacere a resurselor energo-informaţionale naturale ale organismului prin diverse mijloarespectiv suplinirea absenţei acestor resurse (în cazul în care organismul nu le mai poate produce) pe cale medicamentoasă.

Trebuie menţionat faptul că fiecare dintre formele de eliberare / stimulare a resurselor funde ale organismului se constituie în tot at

ente. Se poate justifica, în acest context, oportunitatea anumitor terapii neconvenţionale (complementare), în măsură să genereze categorii de efecte similare cu cele ale medicinei alopate. Altfel spus, asemănarea şi implicit apropierea dintre cele două categorii de acţiuni terapeutice rezultă din faptul că ambele generează principial aceleaşi categorii de efecte prin proceduri diferite. Deosebirea dintre cele două tipuri de practică medicală rezultă din următoarele două aspecte esenţiale şi anume:

● Terapiile alopate pun accentul cu precădere pe componenta materială, substanţial-energetică, biochimică, a complexului BEMF şi mai puţin pe celel

ică, fotonică), întrucît ele vizează cu precădere refacerea / optimizarea resurselor şi structurilor vizibile ale organismului şi doar în subsidiar (implicit) pe cele informaţional-radiante, subtile.

28

ctromagnetice), informaţional-energetice, pe care organismul uman le generea

pului care urmeazǎ:

CATIV. Folosind datele biofotonicii și modelul biofotonic al omului, încercați sǎ explicați singuri mecanismele funcționale ale tuturor categoriilor de acți

● Terapiile complementare pun accentul pe efectele determinate de biocîmpurile invizibile (bioele

ză şi abia apoi pe efectele de ordin biochimic (prin terapiile substanţial-naturiste). În acest fel, ele contribuie pe cale indirectă (prin efecte de interferenţă, de rezonanţă) la optimizarea funcţională a structurilor biofizice ale organismului. Dincolo de aceastǎ deosebire de acţiune terapueticǎ, alǎturarea celor douǎ tipuri de strategii se cosntituie ca premisǎ pentru realizarea unui ideal al timMEDICINA INTEGRATĂ.

EXERCITIU APLI

uni terapeutice, începînd de la terapia prin cuvint pinǎ la cymatica, acupunctura și presopuncturǎ, cristaloterapie și cromatoterapie etc. Pentru verificare, folositi ulterior consideratiile volumului: TERAPIA PRIN LUMINǍ.

29

Capitolul 3. NOȚIUNI GENERALE DESPRE ȘTIINȚA SEMNELOR / COMUNICǍRII 3.1. Semnul: "nucleu dur" al semiozei ● Definiția semnului: ceva care stǎ în locul a altceva și are semnificație pentru cineva (Peirce).

Sau, într-o accepțiune mai dezvoltatǎ:

Semnul este o realitate semnificativă, informaţional-comunicabilă (de natură bio-psiho-logică sau obiectuală), denotînd sau conotînd o realitate oarecare (fizică, psihică, socială, transfizică etc.), exprimată prin intermediul unui suport semnificant aflat cu tipul de informaţie conţinut (semnificat) într-o diversă relaţie de semnificare (naturală sau arbitrară), a cărui transmitere-receptare în context specific (existenţa unui anume cod, a unui transmiţător şi a unui canal, a unor zgomote etc.), presupune existenţa unui interpretant capabil să reflecte cu sens mesajul transmis (decodificare), determinînd – la nivelul receptorului şi, prin feed-back, al emitentului însuşi – o anume reacţie (finalitate-referent). ● Nivele de maturizare ale semnului:

(1) URMA reprezintǎ un "semn concret lǎsat de ceva sau de cineva pe locul unde a trecut, stat etc.";

(2) SEMNALUL definește un "semn convențional folosit pentru transmiterea de informații, de avertismente, de comenzi la distanțǎ", un semn care provoacǎ o anumitǎ reacție, fǎrǎ a presupune însǎ întotdeauna o relație de semnificare comunicativǎ, de semnificare conștientǎ;

(3) INDICELE (cu variantele sale semantice: indiciul, indicatorul) este un "semn, dovadǎ concretǎ potrivit cǎreia se poate deduce existența unui lucru; semn, particularitate dupǎ care poate fi recunoscut un obiect, un fenomen sau un fapt".

(4) SIMPTOMUL reprezintǎ în general un "fenomen perceptibil care dezvǎluie un proces ascuns", sau, în particular, o "manifestare, tulburare sau senzație anormalǎ resimțitǎ de o ființǎ și care poate indica prezența unei boli [...], semn întîlnit în cursul unei afecțiuni, avînd valoare diagnosticǎ, cît și prognosticǎ". Specificul simptomului în raport cu celelalte manifestǎri ale semnului rezultǎ din aceea cǎ el face parte din referențial.

(5) SIMBOLUL definește cea mai complexǎ și specialǎ manifestare a semnului, motiv pentru care i s-au asociat trei accepțiuni complementare, și anume:

• "semn de recunoaștere", accepțiune derivatǎ din sensul etimologic al conceptului de simbol;

• "element substitutiv bogat în semnificație și care exprimǎ, într-un fel sau altul, însǎși esența ideii sau a lucrului reprezentat", de "imagine sau obiect care reprezintǎ o abstracțiune", alternativǎ în care simbolul definește o analogie emblematicǎ. Aceste trǎsǎturi au fǎcut ca simbolul sǎ fie un semn:

— polisemic, conotativ; — purtǎtor al unei profunde experiențe de viațǎ; — motivat, prin asemǎnare sau contiguitate între semnificant și referențial.

30

(5) SEMNUL poate fi definit prin opoziție cu atributele definitorii ale simbolului, fiind caracterizat prin: arbitrarietate, denotativitate, logicitate. "Simbolul este tinerețea semnului, iar semnul este maturitatea simbolului. Semnul începe ca simbol și simbolul terminǎ ca semn" [Wald, 1981].

• simbolul constituie obiectul de interes al unor discipline antroposemiotice precum religia, istoria, etnologia, psihanaliza etc., unite metodologic de principiile hermeneuticii;

• semnul, ca instanțǎ arbitrarǎ, reprezintǎ obiectul semioticii teoretice, avînd în subsidiar filosofia și logica, lingvistica, psihologia, istoria și sociologia etc. 3.2. De ce semiotica ? Virtuți esențiale ale semnificǎrii / comunicǎrii

1. Calitatea de homo significans a ființei umane este definitorie pentru atribuirea statutului de homo sapiens, homo faber, homo loquens.

2. Învǎțînd sǎ traducǎ obiectele lumii în semne, omul a reușit sǎ acorde o semnificație culturalǎ naturii. Aceastǎ performanțǎ a fost posibilǎ grație celui mai general sistem de semne: limbajul.

3. Dimensiunea creatoare a limbajului se regǎsește în urmǎtoarele ipostaze:

• asigurǎ trecerea de la imagine la imaginar, de la naturǎ la semnificarea ei, de la biologic la psihic, de la conștiența reprezentǎrii la conștiința (re)semnificǎrii;

• rǎspunde nevoii de a da nume prim lucrurilor (lumii); • satisface nevoia socialǎ a comunicǎrii lingvistice, a stocǎrii și transmiterii valorilor

spirituale (culturale) realizate de omenire de-a lungul timpului; • permite omului ca, prin forța cunoscǎtoare a limbajului, în calitate de instrument

esențial al culturii, sǎ se opunǎ tendințelor entropice (de dezorganizare și uniformizare) ale naturii, contribuind la transformarea "creatoare" a acesteia (nu întotdeauna beneficǎ, trebuie sǎ recunoaștem) și a lui însuși.

4. Descoperirea relativ rapidǎ de cǎtre om a faptului cǎ lumea poate fi (trebuie) asumatǎ în termenii semnelor sale, printr-o decodificare (interpretare) adecvatǎ, a fǎcut ca actul semiotic (la intersecție cu cel hermeneutic) sǎ se constituie în "disciplinǎ" de sine stǎtǎtoare.

5. Semiotica permite apropierea diferitelor tipuri de discurs prin care omul a încercat sǎ își asume realitǎțile lumii (magic, mitico-ritualic, religios, filosofic, științific, artistic etc.).

CONCLUZIE:

Semiotica, în intimǎ complementaritate cu hermeneutica, participǎ la construirea unei noi imagini despre lume, desfǎșurîndu-și virtuți precum:

• calitatea de a fi deopotrivǎ studiu al semnelor și al proceselor interpretative; • posibilitatea de a opera în orizontul cunoașterii interdisciplinare, fiind un spațiu de

întîlnire pentru diversele puncte de vedere cu privire la semnele lumii; • deschiderea cǎtre analiza transdisciplinarǎ, prin recuperarea unor concepte

paradigmatice (prezente la nivelul unor multiple tipuri de discurs) și prin recuperarea sensurilor lor profunde.

31

Capitolul 4. SITUAȚIA DE COMUNICARE: O METODOLOGIE INTEGRATOARE DE OPTIMIZARE A PERFORMANȚEI TERAPEUTICE

4.1. Dimensiuni metodologice ale demersului semiotic / comunicativ

Semiotica se definește deopotrivǎ ca teorie generalǎ a semnelor și ca metodǎ (organon) de lecturǎ unitarǎ a semnelor specifice diferitelor categorii de limbaje. Douǎ perspective își definesc astfel complementaritatea:

• perspectiva centripetǎ, definitǎ de aspirația unificatoare a semioticii, în calitatea sa teoreticǎ;

• perspectiva centrifugǎ, desprinsǎ din angajarea metodologiei semiotice în cercetarea unor domenii de ramurǎ, avînd drept consecințǎ constituirea unor "semiotici speciale" (zoosemiotica, fitosemiotica, fiziosemiotica, antroposemiotica etc.).

PREMISǍ: Reprezentanții tuturor tipurilor de discurs cognitive asupra lumii opereazǎ, de

fapt, cu instrumentele semioticii.

CONSECINTE: Cea mai importante virtute teoretico-aplicativǎ a semioticii este aceea de a oferi

un cadru metodologic util (organon) pentru toate categoriile de științe umane și ale naturii, un cadru de unificare a metodologiei structurale cu cea istoricistǎ, a cercetǎrii sincronice cu cea diacronicǎ.

Acest fapt se realizeazǎ prin desfǎșurarea principalelor posibilitǎți metodologice oferite de exegeza semioticǎ și anume:

• perspectiva structuralǎ a relațiilor dintre semnificant și semnificat, formǎ și conținut, expresie și sens, structurǎ de profundzime și structurǎ de suprafațǎ, competențǎ și performanțǎ;

• analiza preponderent funcționalǎ a relațiilor intersemnice, analizǎ îngǎduitǎ de privilegiile analizei triadice:

• sintacticǎ (vizeazǎ relația semn-semn); • semanticǎ (dezvoltǎ relația semn-referențial); • pragmaticǎ (urmǎrește relația semn-subiecți umani);

• interpretarea preponderent "situaționalǎ" (ca situație semioticǎ / semiozǎ de tip "închis" (modelul hexagonal) sau "deschis" (modelul grafului semiotic).

"DE CE SEMIOTICA ?": iatǎ o întrebare cǎreia i se poate rǎspunde în termenii lui Mircea Eliade:

"Semnul este pecetea care distinge ființa de neființǎ – și te ajutǎ în același timp sǎ de identifici și tu, sǎ fii tu însuți, nu sǎ devii, «purtat de fluviul vital și colectiv. Orice act de ascultare este un act de comandǎ, de «oprire pe loc» a fluviului amorf, subpersonal. Numai așa se explicǎ miracolul grec; oamenii care au vǎzut mai multe forme și semne decît toți ceilalți, oamenii care s-au oprit în fața lor, le-au respectat, le-au «normalizat» – tocmai acești oameni au dobîndit cea mai deplinǎ libertate [Fragmentarium, 1990:194].

4.2. Metodologia analizei hexadice

Interpretarea preponderent “situaţională” a oricărui tip de discurs / text luat în atenţie urmează a fost dezvoltată la intersecţia dintre teoria comunicării şi teoria informaţiei. Astfel, aşa cum am văzut, orice tip de comunicare umană (tip de discurs istoric constituit) poate fi cercetat ca situaţie semiotică (semioză), ca ansamblu multifactorial ce asigură elaborarea şi comunicarea unei informaţii specifice.

În termeni foarte generali, o asemenea analiză presupune definirea unei “situaţii de comunicare” (semioză), prin intermediul căreia se poate afla răspunsul la deja amintita succesiune de întrebări formulată de Harold Lasswell: “cine ce cui de ce şi pe ce canal comunică”? Aşa cum am arătat deja, acestui model i-am asociat un parametru suplimentar – contextul 2– transformîndu-l astfel într-un operaţional model hexadic, cu eficienţă utilizat de subsemnatul în diverse situaţii analitice [Stănciulescu, 1988; 1999; 2000; 2004].

Demersul optimizator pe care strategia analizei hedaxice îl îngăduie presupune corelarea următoarelor trei etape şi anume: analiza structurală, analiza funcţională, elaborarea modelului optimizator. Să le luăm, pe rînd, în seamă în cele ce urmează.

(1) Analiza structurală. Această etapă vizează cercetarea detaliată a parametrilor

structurali ai “situaţiei de comunicare” avute în vedere, adică: ● CONTEXTUL realizării actului comunicativ se descrie ca: — macrocontextul: presupune cercetarea condiţiilor globale sociale, economice, politice,

cultural-educative, instituţionale etc. în care se realizează actul de comunicare supus cercetării; — microcontextul: angajează condiţiile spaţio-temporale specifice în care se derulează

situaţia comunicativă de referinţă; ● EMITENTUL mesajului se defineşte prin factori de personalitate: a) factorii biologici: implică luarea în atenţiei a sexului, vîrstei, particularităţilor morfo-

fiziologice, a temperamentului şi stării de sănătate etc. a subiectului uman care îndeplineşte acest rol;

b) factorii psiho-logici: se urmăresc în această direcţie: — particularităţile intelectuale ale emitentului: inteligenţa, fluenţa, flexibilitatea gîndirii, capacitatea de analiză şi sinteză, originalitatea, aptitudinea de redefinire, de refolosire, sensibilitatea faţă de probleme etc.; — particularităţile nonintelectuale presupun evidenţierea motivaţiei, a atitudinilor şi aptitudini speciale etc. implicate în actul comunicativ de referinţă; c) factorii sociali: se referă la mediul de provenienţă (rural, urban), familie, origine

socială, şcoala urmată şi nivelul de instrucţie, mediu de inserţie profesională etc. ● CONŢINUTUL comunicării (al mesajului transmis) vizează: — datele generale cu privire la natura tipului de comunicare: obiective generale, elemente de conţinut etc.;

2 Fiind considerat un parametru implicit (adică prezent în subsidiarul fiecăruia dintre parametrii

semiozei), această coordonată a situaţiei de comunicare nu a fost explicit luată în seamă de Harold Lasswell. Am arătat deja că, dată fiind relevanţa lui cu totul specială, pe de o parte (să ne gîndim că – spunînd "context al comunicării" – spunem implicit şi "canale" de comunicare, şi "zgomote" / factori de bruiere ai comunicării etc.), intenţia de a nu-l pierde cumva din vedere, pe de altă parte, am consemnat contextul ca un factor explicit al semiozei. Două accepţiuni pot fi asociate în mod distinct parametrului contextual: una generală, vizînd macrocontextul, respectiv condiţiile culturale, sociale, economice, ideologice etc. în care semioza luată în atenţie se desfăşoară, respectiv microcontextul, vizînd condiţiile particulare în care se derulează semioza cercetată.

32

— definirea conţinutului mesajului: informativ, referenţial, interpretativ, prescriptiv, emoţional, inovativ etc.; — indicele de eficienţă prezumată (dedus din conţinutul latent al mesajului): pozitiv, limitat, echilibrat, negativ etc.;

● MIJLOACELE de codificare utilizate (CUM?) se referă la: — natura mesajului transmis (respectiv oral, scris, desenat, cîntat etc.);

— tipul limbajului utilizat (care poate fi denotativ / conotativ, tehnic / literar-artistic etc.); — canalele utilizate pentru codificarea mesajului (expunere orală, dialog, proiecţie etc., de exemplu); — “zgomotele” (blocajele) cu care transmiterea se poate confrunta (impedimente obiective şi subiective care pot afecta comunicarea); ● RECEPTORUL mesajului (CUI?) se descrie prin: — determinarea persoanei / grupului de persoane (ţintă) cărora mesajul le este adresat; — definirea “personalităţii” receptorului, pe baza parametrilor bio-psiho-sociali mai sus menţionaţi; — gradul de orientare al mesajului (orientat, nedeterminat, vag, neorientat etc.); — canalele de ajungere a mesajului la receptor şi gradul de “zgomot” care le caracterizează; ● SCOPUL mesajului: — intenţii urmărite (scontate) de emitent prin comunicarea mesajului (materiale, sentimentale, intelectuale, ideologice etc.); — finalităţi obţinute efectiv în urma actului comunicativ (interesul particular generat)3. (2) Analiza funcţională. Acest tip de analiză presupune stabilirea unor corelaţii funcţionale între parametrii mai sus menţionaţi, în funcţie de particularităţile situaţiei de comunicare propriu-zise, cum ar fi de exemplu4: — corelarea contextului cu personalitatea emitentului şi natura conţinutului; — corelarea personalităţii emitentului cu aceea a receptorului; — determinarea relaţiei dintre conţinutul mesajului şi contextul realizării; — analiza conţinutului în funcţie de finalităţile urmărite; — stabilirea legăturii dintre mijloacele utilizate şi receptori etc. Analiza funcţională este esenţială, întrucît ea vizează dimensiunea dinamică, constructivă a oricărei situaţii de comunicare. Cu alte cuvinte, degeaba cunoaştem sau optimizăm parametrii structurali ai comunicării, dacă nu corelăm optim şi modul lor de funcţionare la nivelul semiozei în ansamblul ei. (3) Etapa optimizării / stimulării situaţiei de comunicare. Principial, metodologia stimulativ-optimizatoare presupune o acţiune “profilactică”, îndreptată către: ● evaluarea / estimarea (cuantificată, acolo unde este posibil) a eficienţei fiecărui parametru structural-funcţional; ● încercarea de stimulare / optimizare a fiecărui parametru în parte, prin proceduri specifice;

● redefinirea “situaţiei de comunicare” în întregimea sa, prin corelaţiile funcţionale sugerate de parametrii deja optimizaţi.

3 Decalajul / diferenţa între scopurile formulate şi finalităţile obţinute constituie drept indicele cel

mai relevant al “performanţei comunicative”. Cînd această diferenţă este nulă, înseamnă că actul comunicativ a avut maximă eficienţă. Un banal exemplu: nota estimată la examenul de semiotică = 10; nota obţinută = 10; diferenţă nulă între cele două valori, ceea ce înseamnă o “comunicare” de maximă eficienţă.

4 O încercare de analiză exhaustivă a combinaţiilor permise de cei şase poli ai modelului hexadic al “situaţiei educative”, de pildă, dezvoltat de Petru Ioan [1995], denotă existenţa a 65 de asemenea posibilităţi combinatorii.

33

Numai conjuncţia coerentă a celor trei nivele ale analizei situaţionale face cu adevărat eficient un instrument de o integratoare forţă operaţională.

34

Graful situației semiotice: un model extensiv al situației de comunicare (terapeutice)

35

● EXERCITIU APLICATIV: Folosind metodologia menționatǎ mai sus, încercați sǎ descrieti situația de comunicare terapeuticǎ caracterizatǎ prin:

a. Atributele comunicative ale terapeutului: competențe bio-psiho-logice și sociale

b. Pacientul, o semiozǎ / anamnezǎ deschisǎ c. Natura și problematica dialogului dintre terapeut și pacient:

de la limite la deschidere (sǎnǎtate și boalǎ, viațǎ și moarte, supraviețuire și renaștere)

d. Strategii de comuniune persuasivǎ: despre pozitivare și placebo

e. Contextul / conjunctura comunicǎrii terapeutice: de la situațiile generale la cele împrejurǎrile particulare

f. Finalitatea actului comunicativ: terapia prin sublimare creatoare

36

Partea a 2-a

LIMBAJUL INTERACTIV, INSTRUMENT TERAPEUTIC DE COMUNICARE

37

Capitolul 5 TEORII (NE)CONVENȚIONALE CU PRIVIRE LA GENEZA LIMBAJULUI 5.1. DISPUTA INNEISM-CONVENȚIONALISM implicǎ:

• existența "nucleului dur" (mǎsurǎ a competenței lingvistice, cîștigatǎ filogenetic de specia umanǎ și ereditar transmisǎ individului);

• funcția simbolicǎ (semioticǎ) relevǎ capacitatea ființei umane de a reprezenta în plan mental realitatea și de a realiza operații cu aceste prime simboluri (semne);

• existența unor capacitǎți intelectuale dobîndite sub presiunea mediului social- cultural (premisǎ a performanței lingvistice, realizatǎ ontogenetic).

5.2. DISPUTA NATURALISM (PHUSEI) ȘI CONVENȚIONALISM (THESEI) impune o soluție mediatoare: apariția și utilizarea cuvîntului trebuie legatǎ atît de explicația naturalistǎ, cît și de cea convenționalistǎ. Aceasta rezultǎ din:

1. IPOTEZELE MIMETISMULUI PASIV (ONTOLOGIC) evidențiazǎ calitatea sunetului de a fi substratul "pasiv" al reproducerii, pe bazǎ de asemǎnare, a unor situații obiective, particulare, vizînd:

• imitația sonorǎ a unor sunete, zgomote naturale sau artificiale, generatoare de onomatopee și interjecții (mimetism primar);

• transformarea mimeticǎ, pe bazǎ de rezonanțǎ, a hologramelor mentale în holograme sonore.

2. IPOTEZELE MIMETISMULUI ACTIV (FONETIC) utilizeazǎ valențele "active" ale sunetelor articulate, în redarea anumitor corespondențe cu referențialul:

• mimarea foneticǎ a unor secvențe ce amintesc sau sugereazǎ esența unor obiecte, fenomene sau procese;

• mimetismul articulatoriu, valorificînd existența unor reacții sonore de naturǎ senzorial-emoționalǎ, identice pentru toți indivizii;

• mimetismul "trǎsǎturilor distinctive", consemnînd prezența în limbaj a unor cupluri / opoziții sonore de genul: vocalic-nonvocalic, consonantic-nonconsonantic etc.

3. IPOTEZELE "MIMETISMULUI CONVENȚIONAL" sugereazǎ trecerea de la geneza cuvintelor de tip intrinsec (deplin motivat) la geneza cuvintelor de tip convențional (nemotivat), prin urmǎtoarele variante:

a) transferul semantic, în mǎsurǎ sǎ exprime anumite elemente ale limbajului nonverbal (motivat) în termenii unui limbaj verbal (semimotivat);

b) motivarea relativǎ, presupunînd denumirea referențialului prin raportare doar la anumite atribute care îl impresioneazǎ pe denominator;

c) etimologia prin vecinǎtate, caracterizînd geneza anumitor figuri retorice precum sinecdoca, metonimia, automasia;

4. IPOTEZELE CONVENȚIONALISMULUI (PARȚIAL SAU INTEGRAL) explicǎ geneza cuvîntului prin denominația arbitrarǎ a semnificantului sau / și semnificatului, în raport cu un anume referențial.

Observații: • cǎile ipotetice anterior menționate sînt complementare; • procesualitatea limbajului se impune deopotrivǎ cercetatǎ în plan sincronic și

diacronic.

38

5.3. GENEZA CUVINTULUI: MODELUL EXPLICATIV AL BIOFOTONICII

În consens cu ipotezele majore ale TLB pe care le-am dezvoltat într-un alt context [Stănciulescu, 1999; Stănciulescu, Manu, 1999] rezultă că:

● Analizatorii periferici principali (ochii şi urechile receptează circa 98 % din informaţiile cu care creierul operează) transformă în bioluminiscenţă formele de energie optică (fotoni) sau sonoră (fononi) preluată de la o anumită sursă (referenţial: obiect, fenomen, proces supus cunoaşterii / numirii), fiecare tip de ţesut din structura lor receptînd şi transmiţînd la creier tipuri specifice de informaţie. Este ceea ce, în termeni semiotici, Thomas A. Sebeok numeşte (de)codificare [2001: 51]. Ansamblul acestor informaţii se constituie la nivelul centrilor frontali de analiză şi sinteză ai creierului într-o hologramă optică descriind omomorfic proprietăţile referenţialului / sursă.

Ca un efect al modulării cerebrale se generează la nivel creierului o hologramă care este realizată în două moduri: — prin sinteza (convergenţa) tuturor tipurilor de informaţii recepţionate de la analizatorii periferici, sinteză permisă de transformarea acestor informaţii în informaţii bioluminiscente (biofotonice);

— prin trecerea sincronizată a semnalelor periferice prin “filtrele membranare”, a căror memorie o activează (conform TLB, membranele sînt păstrătoare ale memoriei optice, respectiv ale hologramelor celulare parţiale).

● La nivelul aparatului fonator (aparat verbo-kinestezic, alcătuit din complexul de organe destinat realizării limbajului) se realizează un fenomen invers, adică: transformarea hologramei optice (bioluminiscenţei) cerebrale în hologramă acustică (radiaţie acustică), în calitate de semnal optic modulat cerebral.

Aşa cum am precizat cu un alt prilej [Stănciulescu, Manu, 2001: 98], o astfel de modulare presupune procese cum ar fi:

— scăderea frecvenţei ciclurilor de impulsuri / fronturi de unde (bio)fotonice pătrunse în celulele fotoreceptoare, ca urmare a modulării lor în amplitudine (prin generarea de noduri şi ventre) în interiorul rezonatorului celular;

— fronturile (trenurile) de unde ale luminii exterioare pătrund în celula fotosensibilă cu frecvenţele înalte ale undelor luminoase (1014 Hz), ajungînd la nivelul celulei nervoase să presinte doar cîţiva cicli pe secundă (în mod corespunzător frecvenţei undelor cerebrale alpha, delta etc.);

— prin acest proces devine posibilă modularea (interferarea) undelor / impulsurilor bioluminiscente (biofotonice), în calitate de semnificat (reproducînd conţinutul informaţional al referenţialului), cu undele sonore care joacă rolul de suport semnificant, în măsură să reproducă omomorfic, în planul energetic (sensibil) al cuvîntului articulat, proprietăţile referenţialului.

Ipoteza neconvenţională pe care o propunem în contextul de faţă este aceea că la realizarea limbajului articulat participă un sistem complex de “laseri biologic”, pe care l-am denumit “SASER BIOLOGIC” (Sound Amplification and Stimulated Emission of Radiation) [Stănciulescu, Manu, 1999]. Acest sistem biologic este analog – din punct de vedere structural şi funcţional – cu sistemele laser tehnice, ştiut fiind faptul că în tehnică se folosesc atît mecanisme de înregistrare holografică optică, cît şi sonoră. Întrucît aceste particularităţi structural-funcţionale, cu caracter tehnic, au fost deja descrise în lucrări

39

anterioare [Stănciulescu, 2003; Stănciulescu, Manu, 2003], în contextul de faţă nu vor fi reluate decît cîteva concluzii integratoare.

* În sinteză, putem spune că pentru generarea unui complex lingvistic articulat,

energia şi informaţia optică (bioluminiscenţă) trebuie transformată în mod sincronizat şi coerent în semnale acustice (de fază, respectiv în succesiune de faze). Tocmai o atare succesiune permite ca limbajul (vorbirea articulată) să fie asumată asemeni unei melodii (adică sintagmatic), surprinzînd coerenţa întregului complex de semnale sonore, avînd semnificaţii energetice şi informaţionale diferite. Căci, în acord cu TLB, putem spune că:

● emisia sonoră vocală poartă energii şi informaţii multiple (circa 14 tipuri), realizate diferenţiat de unul sau mai multe dintre organele sistemului fonator (saser biologic). ● modul de organizare simetrică a organelor fonatoare se datoreşte organogenezei sub acţiunea bioluminiscenţei;

● principalele efecte sonore ale acestui mod de organizare sînt efecte “laser / saser biologic”: coerenţa, monocromaticitatea, amplificarea şi direcţionalitatea radiaţiilor acustice;

● aceste efecte fac ca sunetul biologic – ca şi bioluminiscenţa, de altfel – să reprezinte o emisie energo-informaţională specifice doar viului (animal / uman). Sunetul vocal emis de om este aşadar rezultatul coerenţei, al maximelor de interferenţă a radiaţiilor acustice, al ventrelor de interferenţă generate în interiorul unor rezonatori biologici înlănţuiţi (organele perechi ale sistemului verbo-kinestezic), avînd anumite amplitudini şi frecvenţe specifice. Ca urmare a efectului de amplificare energetică (prin modulare în frecvenţă) şi informaţională (prin modulare în amplitudine), calitatea energia informaţiei şi informaţiei limbajului articulat poate creşte mult. Interferenţa acestor emisii sonore (stimuli / semnale / semne) cu sistemele de contact poate determina efecte absolut uimitoare, considerate adesea ca “magice”. În acest fel se explică, de exemplu, efectele de rezonanţă specifice al vocii omeneşti manifeste la:

● nivelul sistemelor biologice receptoare (plante, animale, oameni); creşterea rapidă a plantelor, îmblînzirea animalelor sau vindecarea omului de o boală anume sub efectul mantrei, al descîntecului sau al rugăciunii se explică tocmai prin efectul de interferenţă puternic amplicat al luminii / sunet biologic care se modulează asupra unui receptor exterior sau asupra propriului organism;

● la nivelul unor sisteme fizice apte de a intra în rezonanţă; în această categorie intră efectele de tip “Sesam, deschide-te”, începînd de la căderea zidurilor Ierihonului sub efectul amplificat (instrumental inclusiv) al suflului / vocii omeneşti, pînă la spargerea geamurilor operei din Petersburg de către Şaliapin, ori spargerea paharelor de cristal de vibraţia vocii lui Caruso prin intrarea în rezonanţă cu acestea etc.

În concluzie, putem spune că renomenele BEMF (biochimice, electrice şi magnetice, fotonice) generate la nivelul sistemului “laser biologic” de organ vocal (saser) sînt cît se poate de complexe, fiind diferenţiat ierarhizate în raport cu nivelul de organizare (molecular, membranar, nuclear, celular, de organ şi de organism) specifice sistemelor de “laseri biologici” intricaţi. Principala formă de energie emisă la nivelul acestor sisteme ierarhizate o reprezintă bioluminiscenţa, însoţită de efectele electro-magnetice şi biochimice deja dezvoltate în sintezele noastre de pînă acum [Stănciulescu,

40

Manu, 2001a,b]. Iată de ce se poate argumenta, nu numai intuitiv, că limbajul omenesc este un complex de lumină şi sunet.

Recapitulînd, putem spune că semnul / cuvîntul sonor se constituie în urma unui proces de rezonanţă între frecvenţele specifice hologramelor mentale cu frecvenţele la care vibrează corzile vocale. Acest proces presupune cîteva etape corelate şi anume: ● reprezentarea referenţialului la nivelul unei holograme cerebrale şi activarea acestei holograme (de la nivelul substratului mnezic) prin mecanisme de control voluntar (atenţie, intenţionalitate etc.); ● transferul informaţiei cuprinse în holograma cerebrală5 către muşchii efectori ai aparatului verbo-kinestezic, care se tensionează in mod izomorf cu forma, culoarea, natura etc. obiectului reprezentat mental; ● transformarea energiei-informaţiei (bio)fotonice în informaţie-energie mecanică (presiune) este o consecinţă a efectului de piezoelectricitate a cristalelor lichide din membranele celulare; ● fiecare tip de informaţie cerebrală reproduce o caracteristică a referenţialului, ansamblul acestora fiind transmise simultan şi sincronizat către: — musculatura stomacului şi a cavităţii pulmonare, pentru a regla cantitatea de aer şi modul în care este pompată în cavităţile rezonatoare propriu-zise; — musculatura rezonatorului laringian, pentru a genera complexul de sunete articulate: stimulate, coerente, monoarmonice, direcţionate (efect al rezonanţei coerente generat prin simetria corzilor vocale); — musculatura rezonatorului faringian, la nivelul căruia se amplifică complexul sonor deja constituit la în laringe; — musculatura bucală, facială, a limbii etc. este diferit activată pentru orice sunet al alfabetului; se reproduce astfel la nivelul gurii, în manieră iconică, “motivul” (fonematic) al hologramei cerebrale, imprimîndu-se complexului fonic “pompat” de faringe forme de tip circular sau liniar, fricative sau lise, rotunde sau ascuţite etc., acţiuni de tipul implozie sau explozie, pătrundere sau ieşire, înălţare sau coborîre, atribute cum ar fi luminos sau întunecos, umed sau uscat, cald sau rece, moale sau tare etc.

* * *

Două concluzii extreem de importante pentru înţelegerea genezei “naturale” a limbajului putem trage din descrierea acestui circuit verbo-kinestezic: ● iconicitatea deplină se realizează la nivelul superior al cavităţii bucale, acolo unde complexele sonore articulate sintetizează particularităţi obiective ale “limbajului naturii” (cosmic) deja descris, prin combinarea fonemelor iconice elementare;

● complexul sonor rezultat – cuvîntul articulat – este un complex “SASER” (Sound Amplificated and Stimulated Emission of Radiation), reproducînd omomorf proprietăţile hologramei-obiect, care, la rîndul ei, este izomorfă cu lucrul denominat.

5 În funcţie de împrejurări (natura stimulului, stabilitatea prezenţei sale în memorie, zona de

profunzime cerebrală la care este stocat etc.), comanda poate să pornească fie de la nivelul hologramei-sinteză, fie de la nivelul unor componente (informaţii) elementare ale acesteia.

41

Capitolul 6 RESURSELE COMUNICATIVE ALE LIMBAJULUI (NON)VERBAL: CONTRIBUTIILE PROGRAMARII NEURO-LINGVISTICE ■ De la comunicarea cu sine la autoconvingere — Principii ale comunicării cu sine: • convinge-te pe tine însuţi, ca să îi poţi convinge pe alţii… • iartă-te & iubeşte-te pe tine însuţi… • crede în tine însuţi, pentru ca ceilalţi să te crediteze… • a merge pe apă sau despre faptul că orice este posibil… ■ Tehnici de autoinducţie subliminală • COMUNICAREA cu subconştientul… • meditaţia • reveria Etc. În loc de premise: CINCI REGULI FUNDAMENTALE DE ÎMPLINIRE A SUCCESULUI PRIN AUTOCUNOAŞTERE 1. Cunoaşterea de sine şi a propriilor capacităţi. Amplificarea Energiei Vitale şi a Conştiinţei de Sine. 2. Autocontrolul emoţiilor, în special al celor negative. 3. (Re)cunoaşterea profundă a sistemelor de comunicare, cu sine şi cu ceilalţi. Înlăturarea condiţionărilor negative. 4. Stabilirea valorilor personale, în raport cu contextul axiologic al omenirii / modelului social-cultural. Alcătuirea listei dorinţelor. 5. Fixarea obiectivelor majore (pe termen lung şi scurt), conştient şi responsabil. ACESTA ESTE SECRETUL… • În primul rand, PNL studiază:

— felul în care oamenii comunică cu ei înşişi pentru a-şi programa, cel mai adesea inconştient, stările, care să ne înţelegem bine, pentru neuro-lingvistică sunt în acelaşi timp mai mult decât starea mentală şi starea corporală luate separat şi se alcătuieşte de fapt din sistemul alcătuit de cele două’

— sintaxa mentală, adică modul în care o persoană îşi organizează gândurile şi care permite accesarea acelei părţi a creierului care este de cel mai mare ajutor în obţinerea rezultatului dorit;

— comunicarea cu propriul corp, respectiv de controlul respiraţiei, posturii, mimicii, naturii şi calităţii mişcării. Ceea ce te învaţă în primul rînd PNL în raport cu ceilalţi este să stabileşti un raport, să calibrezi, iar în raport cu tine să stabileşti obiective, să fixezi ancore.

42

■ CONSIDERAŢII GENERALE • Comunicarea nu este numai exterioară sau, cel puţin, nu rămîne odată cu evoluţia copilului spre adult, exterioară. Există pentru omul adult o comunicare interioară, o comunicare cu sine: ceea ce simţim, ceea ce ne spunem şi ceea ce ne imaginăm noi înşine adesea fără a o împărtăşi celorlalţi. • Cum orice fel de comunicare este o acţiune, orice comunicarea are efect, atât asupra altora cât şi asupra noastră. De aici rezultă o putere deosebită: aceea de a comunica cu sine însuşi, cu resursele, înzestrările şi capacităţile ascunse sau latente ale propriului sine. Comportamentul şi sentimentele noastre şi ale altora îşi o mare parte din originea lor în comunicare. • Desigur, cine ştie să comunice bine poate comunica celorlalţi, indivizi, grupuri sau chiar mase, propriile sentimente, idei sau viziuni. Dar cine poate comunica bine cu sine îşi poate asigura o stare interioară de bine, fericire, bucurie, dragoste şi extaz. Felul în care trăim şi realizările noastre depind de modul în care comunicăm cu noi înşine. • După Freud, Lacan şi Foucault, care cred că suntem incapabili de a comunica, în loc de a invoca formula socratică înscrisă pe templul lui Apolo de la Delphi, „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, este mai bine să spunem: „Comunică bine cu tine însuţi”. • Dacă examinăm această comunicare cu sine sub aspectul sub care noi acordăm semnificaţie evenimentelor sau întîmplărilor din viaţa noastră, putem înţelege mai bine situaţia din perspectiva interpretării pe care Mircea Eliade o dă Mioriţei. Adevărata şi poate singura noastră libertate, care funcţionează de altfel şi ca un principiu al creşterii, al maturizării, al evoluţiei, este faptul că noi suntem cei care acordăm semnificaţiile, cei care, mai precis, putem resemnifica. Pentru că nimic nu are altă semnificaţie decât aceea pe care i-o atribuim noi. ■ STAREA BIO-PSIHO-LOGICĂ (BPL) la intersecţie de stimuli

NLP defineşte şi operează cu sistemul celor cinci simţuri de bază: vizual, auditiv, kinestezic, olfactiv şi gustativ, întâlnit în literatura de specialitate sub denumirea de sistemul VAKOG. Simţurile constituie punctele noastre de contact cu lumea. Modul în care preluăm, stocăm şi interpretăm informaţiile senzoriale pe plan mental este cunoscut în NLP sub denumirea de sisteme reprezentaţionale şi corespund principalelor modalităţi senzoriale.

Într-adevăr, NLP ne permite a identifica limbajul specific simţurilor, ceea ce este ascuns în canalul de comunicare dominant al interlocutorului, cu ajutorul unei atente şi fine analize a cuvintelor şi formulărilor pe care le utilizează acesta, luând în calcul elemente vizuale (a vedea, a privi, a se uita etc.), auditive (a asculta, a auzi, a vorbi, a răsuna etc.), senzitive sau kinestezice (a atinge, a simţi, a mângâia etc.), la care, unii cercetători adaugă şi alte elemente, cum ar fi cele odoro-gustative (savoare, aromă, gust etc.) sau neutre (a înţelege, a şti, a crede, a prefera etc.)6. În ceea ce priveşte sistemul dominant (prioritar) de reprezentare senzorială, NLP apelează, cu predilecţie, la sistemele vizual, auditiv şi kinestezic – adică sistemul VAK,

6 Dan Popescu, Arta de a comunica, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p. 53

43

regăsit, cu predilecţie, la cei doi cercetători, R. Bandler şi J. Grinder7. Astfel, o persoană poate avea o percepţie a lumii şi, implicit, o formă de exprimare a ceea ce vede, care evidenţiază datele vizuale, o altă persoană poate fi axată pe sistemul auditiv, în timp ce o altă persoană poate folosi sistemul kinestezic, care privilegiază senzaţiile tactile, gustative sau olfactive. Fiecare persoana utilizează cu predilecţie un anumit canal senzorial (vizual, auditiv, kinestezic) şi exprimă acest lucru folosind cu predilecţie anumite cuvinte "cheie". În acelaşi mod, el va da o semnificaţie aparte anumitor cuvinte şi noi suntem aceia care trebuie să le descoperim şi sa le folosim. Unele persoane dau mai mare importanţă informaţiilor vizuale („nu cred decât dacă văd cu ochii mei”), altele, celor auditive („am auzit cu urechile mele”), iar altele kinestezice (ca şi Toma necredinciosul care crede numai ceea ce simte tactil). Exemplu: cultura ebraică şi greacă. • În primul caz cel care vorbeşte aparţine tipului vizual şi foloseşte cuvinte din acest câmp semantic (a vedea, a privi, a imagina "situatia este clară", "astăzi vad totul în negru", "este un adevăr clar”, „nu văd nici o soluţie”, „e o perspectivă luminoasă”etc.). • Cel de-al doilea caz aparţine tipului auditiv şi foloseşte cuvinte din acest câmp semantic (a auzi, a asculta, "asta nu-mi sună bine", "este un contrast strident", "exista un dezacord", „nu sună bine”, „am auzit eu ceva” etc.). • Cel de-al treilea caz aparţine tipului kinestezic şi foloseşte cuvinte din acest câmp semantic (a simţi, a atinge, a mângâia, a avea gustul de, „situaţia asta mă apasă”, "am prins ideea", "simt lumea pe umerii mei", "totul se îndreaptă către perfecţiune", „mai avem de parcurs un drum lung” etc.). • Ordinea cuvintelor unei limbi vine să se aşeze peste această viziune strict individuală, coroborând-o cu semnificaţiile mai generale, comune acelei comunităţi lingvistice din care facem parte. De aceea orice informaţie nouă, fie stimuli senzoriali fie cuvinte, va reactiva asocierile anterioare şi va conduce la un anumit comportament învăţat. Apariţia unei pisici, chiar dacă aparent produce aceiaşi stimuli poate determina atât comportamente tandre faţă de ea, cât şi frică la cineva pe care în trecut o pisică l-a zgâriat. Apariţia pisicii negre evocă în cazul unora afecţiune, a altora frică. • Cuvintele au – din punctul de vedere al conştiinţei – calitatea unor stimuli şi produc efecte similare pentru că, deşi comunitatea le atribuie o anumită valoare standard, ele înseamnă, măcar ca nuanţă şi conotaţie, ceva diferit pentru fiecare din noi, în funcţie de experienţă. Totuşi, datorită experienţei colective şi constrângerii comunităţii cuvintele sunt mai standardizate în efectul lor decât alţi stimuli. Adică există o hartă generală a lumii de o precizie totuşi acceptabilă pentru că există limba care face ordine cu meridianele şi paralele ei în experienţele care sunt puternic individualizate, până la a fi unice în constituirea şi succesiunea lor în istoria unei persoane. (WITTGENSTEIN).

7 R. Bandler; J. Grinder, Les secrets de la communication. Les techniques de la PNL, Le Jour Éditeur, Paris, 1982, p. 30

44

De aceea putem folosi acele cuvinte pe care toţi le recunosc drept pozitive: iubire, frumuseţe, bine, pace, libertate, prosperitate. (Desigur, după cum s-a văzut în cazul tehnicii formulării întrebărilor, în cazul unor astfel de cuvinte cu semnificaţie universală diavolul se ascunde în detalii…). ■ Calitatea şi forţa deosebită a cuvintelor ca stimuli specifici genului omenesc rezidă în mai multe caracteristici: → chiar dacă sunt însuşite şi utilizate individual, cuvintele sunt o sinteză colectivă a experienţei, pe care cei mai mulţi membri ai comunităţii lingvistice o împărtăşesc (experienţa este cu atât mai bogată cu cât sunt mai multe cuvintele care o descriu diferenţiind-o); → fiecare cuvânt este asociat cu multe alte semnificaţii care îi constituie semnificaţia (fericirea, cu voioşia şi spontaneitatea; etc.) → asociind experienţe exterioare şi interioare plăcute sau neplăcute, cuvintele nu sunt semnificaţii neutre ci reprezintă adesea judecăţi implicite sau prejudecăţi; → cuvântul evocă starea mentală cu care este asociat şi emoţia care o însoţeşte; dar această legătură este în virtutea principiului asocierilor mentale, reversibilă. • În mintea noastră nu există nici un lucru "real", ci doar o semnificaţie, imaginea mentală pe care o avem asupra acestuia: conştiinţa noastră este alcătuită dintr-o hartă a lumii construită în limbaj, prin intermediul unor cuvinte. Dar fiecare dintre aceste cuvinte nu numai că trimite în afară la lucrurile „reale”, ci se şi află în legătură cu alte cuvinte şi cu anumite stări emoţionale ale conştiinţei. De exemplu: — Pentru a înţelege cuvântul "albastru" gândirea noastră se plasează pe harta lumii din mintea noastră la locul unde avem experienţa respectivei culori, iar pentru a înţelege cuvântul "depresie" mintea noastră se plasează la locul unde este înregistrată această experienţă interioară cu tot ceea ce aceasta conţine. — Când evocăm în mintea noastră sau pronunţăm un cuvânt, noi efectuam în mod automat conexiunile mentale implicate şi resimţim mai mult sau mai puţin conştient experienţele, stările şi emoţii legate într-un fel sau altul de el în momentul în care este rostit. • Suntem în general de acord că limbajul, cuvintele au, în urma legăturii strânse pe care o stabilesc cu experienţele interioare şi exterioare ale oamenilor, o imensă putere asupra celui care ascultă. Cu toate acestea prea rareori suntem atenţi la un aspect de domeniul evidentei: primii care aud şi suportă efectul cuvintele noastre, fie spuse, fie numai gândite, suntem chiar noi! • De fapt întregul mecanism al psihicului nostru, fie conştient, fie inconştient se bazează pe limbaj, este co-structurat de limbaj tot atât cel puţin pe cât este structurat de stimulii experienţelor.

Dacă anumite cuvinte pot provoca o reacţie negativa, o stare neplăcuta ascultătorului nostru, care poate fi efectul acestui flux cotidian neîntrerupt de cuvinte asupra propriei persoane? Să analizăm care sunt cuvintele pe care le folosim cel mai frecvent şi să vedem daca acestea conţin informaţii despre experienţa noastră. Cât de frecvent folosim cuvinte ca: „depresie”, „plictiseală”, „indiferenţă” pentru a descrie starea în care ne aflăm? Ce s-ar întâmpla dacă am folosi mai degrabă: „exuberanţă”, „curiozitate”, „interes”?

45

■ PLACEBO: puterea gândului pozitiv De la descântec la homeopatie… De la îndoială la forţa credinţei… • Dacă suntem capabil să vedem în orice experienţă, chiar şi într-un eşec ceva semnificativ sau chiar avantajos pentru ceea ce urmărim, atunci ceea ce altădată simţurile interpretaseră ca plictiseală sau neplăcere, ca tristeţe sau durere, va fi resemnificat. • O persoană poate să facă ceea ce crede ea că este posibil şi nu poate să facă ceea ce crede că este imposibil. Este ca şi cu profeţiile care se autoîmplinesc: „Dacă tu crezi că eşti în stare să faci ceva sau că nu eşti în stare să faci ceva, ai dreptate în ambele cazuri” (Henri Ford). • Atunci când trimiţi constant creierului tău mesajul că nu poţi face ceva, capacitatea ta de a face respectivul lucru este inhibată sau blocată. Invers, când trimiţi mereu creierului tău mesaje că poţi face ceva anume, el este stimulat să obţină respectivul rezultat şi îţi oferă tot sprijinul pentru a-l obţine. Contează nu atât realitatea, cât convingerea, comunicarea lipsită de scepticism, îndoială şi nelinişte direct cu sistemul nervos. Ca în întâmplarea cu furgonul frigorific sau ca în cazul stării de hipnoză în care o monedă scoasă din buzunar poate produce o arsură. • Datorită relaţiei strânse cu limbajul creierul face ceea ce i se spune să facă. Vestea bună este că ne putem construi conştient propriile convingeri. Atunci când crezi că ceva este adevărat, chiar intri în starea că acel ceva este adevărat. • Viziunea noastră asupra lumii şi oamenilor este rezultatul complex al unei interacţiunii între percepţiile externe şi percepţiile interne, între cuvintele din limbă şi amintirea experienţelor noastre. → Creierul procesează stimulii vizuali, auditivi şi kinestezici care sunt percepuţi de organele de simt şi îi sortează, reţinându-i pe cei importanţi şi ignorându-i pe cei neimportanţi. → Memoria asociază percepţiile noastre externe cu experienţele trecute şi cu percepţiile interne. Ceea ce face ca viziunea noastră asupra lumii, deşi posibil asemănătoare cu a altora să fie totuşi unică este faptul că aceste asocieri sunt unice. → Nu numai asocierile stimulilor sunt diferite, datorită succesiunii şi conexiunilor diferite, ci şi prelucrarea informaţiilor. • Fiecare dintre noi are un canal senzorial pe care îl privilegiază în elaborarea propriei experienţe şi comunicări (întrucât harta lumii constituită cu ajutorul cuvintelor va urma contururile experienţelor bazate pe respectivul canal senzorial). Atunci cînd vorbim avem o reprezentare internă a ceea ce spunem. Gîndul şi discursul sunt trăite subconştient fie ca imagini, fie ca şi cuvinte pe care le auzim, fie simţind fizic ceea ce spunem, ca senzaţii, emoţii, sentimente.

46

Capitolul 7 STRATEGII GENERALE DE COMUNICARE EFICIENTǍ

EXERCITIU: Adaptați la situația de comunicare terapeuticǎ, acolo unde este posibil și necesare, urmǎtoarele:

1. Strategii, tehnici şi tactici generale de negociere

Se spune că ceea ce poţi obţine nu este întotdeauna ceea ce meriţi, ci în funcţie de modul cum ai negociat. Orice formă de negociere pune în joc anumite strategii, tehnici şi tactici de negociere care pot fi utile momentului la care se raportează. Cunoaşterea caracteristicilor partenerului nostru şi alegerea corectă a strategiei, tehnicii şi tacticii de negociere constituie un avantaj pentru cel care doreşte să negocieze. Astfel, Ana Stoica-Constantin identifică următoarele tipuri de strategii8:

• strategii opozante, care cuprind: - înfruntarea directă (de genul victorie-înfrângere) prin care partenerul slab

îl determină pe cel puternic să-şi abandoneze intenţia de dominaţie totală;

- înfruntarea indirectă, posibilă numai atunci când timpul nu presează; • strategii de aliere, potrivite atunci când atmosfera este una de conciliere, iar raportul de forţe, echilibrat. La rândul lor, acestea includ două strategii, respectiv:

- cooperarea, vizând existenţa unui proiect comun, încrederea reciprocă, beneficiu reciproc;

- coaliţia ce presupune doar respectarea cadrului general al coaliţiei, fiecare partener având interesele sale proprii şi libertate de mişcare;

• strategii ale coexistenţei ce presupun respectarea teritoriului celuilalt, părţile nu vor nici alianţă, dar nici să fie potrivnice una alteia. Ca strategii ale coexistenţei identificăm:

- descurajarea, având ca obiectiv împiedicarea unui opozant de a provoca un conflict deschis;

- extinderea, presupunând realizarea unui proiect zi de zi, cu calm şi con- secvenţă;

- nonviolenţa, bazată pe constrângerea morală şi nu pe teama de represalii; - negocierea conflictuală, în care participanţii se consideră adversari, şi nu

duşmani, dar nu poate obţine ceea ce doreşte prin violenţă;

- negocierea cooperantă ce necesită prezenţa unui climat de încredere, în care concesiile se realizează prin flexibilitate.

8 Ana Stoica-Constantin, op. cit., pp. 206-207

47

Fiecare strategie presupune împletirea unor acţiuni tactice premeditate. Tactica premeditată poate constitui o tehnică de comunicare eficientă care ne sprijină în preluarea iniţiativei şi ne ajută să deţinem controlul. Negociatorul care apelează la tehnici, tactici sau trucuri de negociere, are şanse mult mai mari de a menţine controlul relaţiei. În plus, cunoaşterea lor implică avantajul de a deconspira tactica adversarului şi de a-l neutraliza.

În acest sens, Ştefan Prutianu ne prezintă o listă întreagă de tehnici şi tactici de negociere, dintre care amintim pe cele care considerăm noi a fi cele mai relevante pentru demersul nostru, după cum urmează 9.

• „Moara hodorogită” (sau „taca-taca” şi câştigi) Este o tactică ce se bazează pe repetarea insistentă a unei solicitări vizând obţinerea

unei rezultat afirmativ. Cercetările efectuate demonstrează faptul că această tactică dă roade în majoritatea cazurilor, abuzându-se prin aceasta de răbdarea şi nervii partenerului. Copiii o folosesc din plin şi într-o manieră absolut convingătoare, atunci când insistă obsedant : „Îmi cumperi şi mie... Te rog, îmi cumperi... Nu-i aşa, că-mi cumperi ?”.

• Ajută-l să spună „da” ( „plăcerea vine mâncând” ) Studiile efectuate în psihoterapie au demonstrat eficienţa fiecărui „da” rostit ca

răspuns, prin faptul că influenţează psihismul la nivel subconştient şi ajută la instaurarea unei dispoziţii pozitive, a sentimentului de relaxare şi confort psihic. Când partenerul este indispus, nervos sau obosit sunt şanse minime să obţii un acord de la acesta. De aceea, mai întâi trebuie să-i inversezi dispoziţia, folosind o tehnică simplă a întrebărilor retorice de tipul „Nu-i aşa?”. Obţinând un prim „da”, urmat de alte răspunsuri afirmative, datele problemei se schimbă. Cresc şansele de a-i obţine acordul.

În acelaşi mod procedează şi psihologul la început, pentru a ajuta pacientul să se destindă şi să capete încredere: „Unde preferaţi să vă aşezaţi, pe fotoliu sau pe scaun ? (Răspuns: „Pe fotoliu”.); „Deci, preferaţi să staţi pe fotoliu”. („Da”.); „Este mult mai comod decât pe scaun, nu-i aşa ?” etc.

• Tehnica „piciorului în prag” ( „doar un deget şi apoi toată mâna”) Potrivit acestei tehnici, pentru a obţine de la o persoană o concesie majoră, nu-i ceri

acest lucru de la început, în mod direct. Astfel, „negocierea” se desfăşoară în două etape. În prima etapă, se solicită un lucru nesemnificativ, greu de refuzat (de exemplu, cerşetorul manipulator întreabă: „Vă rog, îmi ridicaţi şi mie bastonul ?”). Abia, în a doua etapă se formulează cererea reală, avută de la început în vedere („Mulţumesc frumos! Nu aveţi cumva...?”). Ceea ce trebuie menţionat este faptul că cele două solicitări trebuie să fie formulate de către aceeaşi persoană şi să parvină la scurt timp una după alta. Probabilitatea unei reuşite creşte, însă nu în toate cazurile.

9 Ştefan Prutianu, op. cit. pp. 82-123

48

• „Unde zâmbet nu e, nimic nu e” („zâmbiţi, vă rog”) „Un zâmbet cumpără orice şi nu costă nimic” spune un proverb chinez. Puterea

zâmbetului este imensă. Cine zâmbeşte, îşi zâmbeşte sieşi, deoarece este împăcat în sinea sa. Acestei persoane îi va fi uşor să comunice cu ceilalţi şi să răspândească o bună dispoziţie. Un negociator va avea o relaţie bună şi avantajoasă cu partenerii săi de afaceri. Mai mult, s-a constatat că zâmbetul este terapeutic, întrucât transmite psihicului şi trupului mesaje de îmbărbătare şi restabileşte încrederea în sine.

Se spune că la douăzeci de ani ai chipul pe care l-ai câştigat, la patruzeci, cel pe care-l meriţi. Cei care nu ştiu să zâmbească sunt un focar de dispoziţie psihică negativă, iar cu timpul expresia de amărăciune şi tristeţe li se întipăreşte pe faţă. Sunt trişti, neliniştiţi şi nemulţumiţi pe dinăuntru, interiorul lor comunică cu exteriorul şi, ca urmare, se reflectă acest lucru pe faţa lor. Mai mult, un zâmbet destinde atmosfera, atrage sentimente de simpatie şi convinge uneori mai bine ca un discurs întreg.

• Tactica ascultării („de ce avem două urechi ?”) Unul dintre cele mai frumoase gesturi pe care-l putem face este să ascultăm

cu atenţie partenerii noştri, arătându-le prin aceasta respectul şi consideraţia pe care le-o purtăm. Disponibilitatea faţă de punctul de vedere al celuilalt şi interesul vizavi de persoana acestuia poate constitui o premisă importantă a succesului în comunicare. În acest sens, eliberarea de prejudecăţi sau rutine comportamentale are drept consecinţă o creştere a eficienţei interacţiunilor comunicative dintre parteneri. Folosită în negociere, această tactică poate fi extrem de eficientă, mai ales atunci când ne lipsesc unele informaţii. Astfel, acesta oferă de bunăvoie informaţiile de care avem nevoie pentru a putea contraataca. În plus, faptul că-l asculţi, că-i arăţi că-ţi pasă, îl determină să facă mult mai uşor unele concesii.

• Tactica „ostaticului” („punct ochit, punct lovit”) De obicei, tactica ostaticului împrumută culoarea şantajului. „Ostaticul” nu este

neapărat o persoană, ci poate fi un act, o informaţie, o anumită situaţie etc., orice altceva extrem de important pentru a-l avea la mână pe adversar. Ca urmare, „ostaticul” este „capturat” şi ţinut „prizonier, până când adversarul „plăteşte” sau face o „concesie” pe care, de altfel, nu le-ar face în alte condiţii. Ostaticul este situaţia ca atare. De exemplu, tocmai ţi s-a stricat frigiderul şi, pur şi simplu, nu mai merge. Chemi specialistul, cazi la învoială cu el şi se pune pe treabă. Îşi dă seama că nu are tot ce trebuie la el şi pleacă să aducă trusa cu scule. Se înserează, iar el nu mai apare. Disperat, îl cauţi, iar el îţi răspunde că e mai mult de lucru decât a crezut iniţial şi că trebuie să renegocieze preţul. Presat de situaţie şi fără vreo altă alternativă, accepţi condiţiile impuse. Ostaticul este în curtea lui.

• „Uşa trântită în nas” (cine manipulează, câştigă) A negocia presupune măcar un pic a manipula. Această tehnică de manipulare este

una dintre cele mai folosite de oamenii obişnuiţi, în situaţii obişnuite. Ea se desfăşoară în două faze ce au ca scop obţinerea unei anumite favori. Astfel, în prima fază, vom pretinde o altă favoare mult mai importantă, de aceeaşi natură, fiind convinşi că vom fi refuzaţi.

49

Abia, în cea de-a doua fază, când ni s-a trântit uşa în nas, revenim cu solicitarea pe care am avut-o în obiectiv încă de la început. Un exemplu uzual, este cel întâlnit atunci când dorim să împrumutăm de la cineva o anumită sumă, cum ar fi de pildă suma de două milioane. Pentru a obţine această sumă, vom cere la început suma de patru milioane, ştiind că probabil vom fi refuzaţi. Abia atunci când s-a confirmat refuzul, revenim cu suma pe care am avut-o în vedere încă de la început, respectiv cea de două milioane de care avem nevoie. Prin comparaţie cu prima sumă, aceasta pare mult mai uşor de acceptat, decât dacă i-am fi cerut-o iniţial. Conform acţiunii legii psihologice a contrastului, faţă de suma cerută, suma obţinută pare mult mai mică. Şi toate astea, datorită manipulării.

• Tactica vânzării de avantaje, şi nu de produse (a combina utilul cu plăcutul) De cele mai multe ori, noi nu cumpărăm produse, ci avantaje. În prezentarea

vânzărilor, una dintre cele mai eficiente tehnici de negociere este cea care constă în abilitatea de a identifica problemele unei persoane şi găsirea de soluţii corespunzătoare acestora.

De exemplu, pot fi auzite frecvent fraze simple şi banale de tipul:

- Acest detergent face rufele albe; - Această rochie vă pune în valoare talia; - Această vopsea de păr conferă strălucire părului dumneavoastră etc. Şi astfel, când realizează că obţine avantaje, individul cumpără mai uşor.

• Tactica implicării senzoriale (organele de simţ au ultimul cuvânt) Implicarea senzorială a individului în procesul de vânzare şi de negociere este o

tehnică extrem de eficace deoarece se face apel prin aceasta la organele de simţ. Privind, gustând, pipăind, mirosind, ascultând, el se ataşează mai uşor de produs. Astfel, tablourile pot fi privite, alimentele pot fi gustate, materialele pipăite, florile mirosite etc. Negocierea începe după ce individul se familiarizează cu produsul respectiv. Ca urmare, implicarea acestuia constituie o bună cale de convingere care dă roade.

• Tehnica abordării personalizate (stilul este omul însuşi) Adaptarea mesajului de abordare în funcţie de persoană constituie o tehnică de

negociere de mare subtilitate, întrucât nu toate persoanele pot fi abordate cu acelaşi tip de discurs. Problema constă în a decide care informaţii trebuie prezentate unui client şi, mai ales, cum trebuie ele prezentate în vederea atingerii obiectivului propus. Prin urmare, efortul de adaptare trebuie să se facă în raport cu nivelul de cunoştinţe pe care îl posedă o persoană. Alături de aceasta, se impune o atitudine plină de înţelegere, respect şi nu în ultimul rând, răbdare.

• Tactica „feliei de salam” (picătură cu picătură se face lacul mare) Această tactică, numită şi tehnica „paşilor mici”, se bazează pe faptul că este mai uşor

să obţii salamul bucăţică cu bucăţică, decât totul deodată. Atunci când pretindem prea mult, partenerul de negociere poate fi speriat şi, astfel, se poate opune. În schimb, când ceri câte puţin, cu răbdare şi perseverenţă, poţi ajunge mai sigur la victoria finală.

50

• Tactica stresului şi tracasării ( un partener stresat este un partener eliminat) Tactica vizează micşorarea rezistenţei fizice şi psihice a adversarului, prin diferite

trucuri specifice de stresare, tracasare, obosire şi enervare a partenerului pentru a pune capăt argumentaţiei sale insistente. Este o tactică recomandată cât mai rar posibil, atunci când negociem cu un partener dificil, neprincipial sau dezagreabil. Având un astfel de partener, nu mai poţi fi politicos cu el, dar nici nu-l poţi abandona. Aceste mijloace de presiune pot consta în aşezarea partenerului fie cu spatele către un spaţiu deschis în care se circulă, fie către o uşă care scârţâie sau orientat spre o sursă de lumină iritantă. Sau poate fi invitat la masă unde i se oferă mâncăruri şi băuturi care nu-i plac sau pe care nu poate să le consume. Şi exemplele pot continua. Prin urmare, atunci când ne confruntăm cu astfel de tactici, este mai uşor de identificat şi mai uşor de neutralizat.

• Tehnica întrebărilor („cine întreabă, conduce”) Este una dintre cele mai importante tehnici de negociere, deoarece atât întrebările cât

şi răspunsurile fac parte din procesul de negociere. Arta de a concepe întrebări şi răspunsuri constă în faptul de a şti ce să (nu) spui, cum şi, mai ales, când să (nu) spui. În funcţie de obiectivele urmărite, întrebările pot fi de mai multe feluri, după cum urmează10:

- întrebări libere, fără legătură cu subiectul negocierilor, dar care încurajea- ză conversaţia, stimulând partenerul să-şi exprime opiniile şi sentimentele („Cum vi se pare timpul astăzi ?”);

- întrebări dirijate care vizează direct sau indirect obiectivul negocierii şi pot orienta conversaţia în sensul dorit („Aici suntem amândoi de acord. Putem trece la punctul următor ?”);

- întrebări de clarificare a problemei care au scopul de a lămuri anumite as- pecte care nu au fost înţelese („Nu vă supăraţi, dar n-am înţeles prea bine ceea ce aţi spus. Vreţi să repetaţi...?”);

- întrebări dificile care se recomandă să fie prefaţate („ Acum, vreau să vă adresez o întrebare dificilă...”);

- întrebări tactice prin care se pot verifica anumite suspiciuni cu privire la poziţia şi atitudinea adversarului; cu ajutorul lor se poate tergiversa şi cîştiga timp în vederea formulării propriei argumentaţii („Am putea revedea încă o dată punct cu punct ceea ce am stabilit până acum ?”);

- întrebări tactice politicoase ce au ca scop evitarea sau amânarea unui răs- puns într-o problemă delicată („Dacă nu vă supăraţi, pot să răspund mai târziu la această întrebare ?”);

- întrebări protocolare şi de etichetă sunt recomandate atât la începutul ne - gocierii, cât, mai ales, pe parcursul ei, în special pentru eliberarea tensiunii („Aţi călătorit confortabil ? Cum aţi dormit ?”);

- întrebări protocolare şi de complimentare cu rol de stimulare şi menţinere

10 Ştefan Prutianu, op. cit., pp. 122-123

51

a tonusului psihic al partenerului („Cum reuşiţi să vă menţineţi mereu tânăr ?”);

- întrebări-capcană prin care se urmăreşte dacă partenerul spune adevărul („N-a rămas aşa cum am stabilit la telefon ?”);

- întrebări - expozeu folosite pentru a transmite adversarului informaţii avantajoase din punctul nostru de vedere („Ştiaţi că acest vin extraordinar a fost premiat câţiva ani la rând ?”);

- întrebări- stimulator ce vizează orientarea gândirii adversarului în direcţia avută în vedere („Aţi luat în calcul creşterea producţiei pe care aţi putea să o obţineţi dacă...?”);

- întrebări cu rol de trezire a curiozităţii care pot implica senzorial partenerul în procesul de argumentare („Ştiţi ce s-ar întâmpla dacă aş proceda în felul următor...?”);

- întrebări ironice sau agresive ce iniţiază atacuri la adresa adversarului („Credeţi că sunteţi cel mai potrivit pentru aceasta...?”);

- întrebări retorice, manipulative folosite mai ales pentru faptul că provoacă răspunsuri pozitive („Sunteţi întotdeauna pe fază ?”);

- întrebări de tatonare pentru a identifica motivaţiile care au stat la baza achiziţionării unui produs („Ce vi se pare atât de spectaculos la această maşină?”);

- întrebări insinuante având rolul de a face supoziţii neplăcute pentru parte - ner, într-o formă voalată („Ce o fi văzut la mobilierul ăsta ?”);

- întrebări încuietoare, directe şi dificile, pentru a grăbi adoptarea unei deci- zii sau chiar sistarea negocierilor („Cumpăraţi sau nu ? Acesta este ultimul dumneavoastră cuvânt ?”);

La cele prezentate, ar fi inutil să mai adăugăm faptul că rolul acestora este

esenţial în procesul de negociere întrucât, după cum se observă, datorită lor se obţin informaţiile necesare.

2. Contextul, element fundamental al negocierii Contextul reprezintă un alt element fundamental ce contribuie la desfăşurarea

corespunzătoare sau nu a activităţii de negociere. În opinia lui Dragoş Vasile, contextul presupune existenţa a mai multor componente care, la rândul lor, deţin o potenţialitate de influenţare şi structurare a procesului de negociere, după cum urmează11:

• cadrul general al negocierii, în care includem condiţiile generale de mediu: factori sociali, culturali, tehnologici, politici;

• cadrul particular al negocierii, respectiv condiţiile specifice ale partenerilor: solvabilitate, politici şi strategii relevante, anumite evenimente majore pe care aceştia le-au parcurs etc.

• antecedentele relaţiei, unde se va avea în vedere dacă relaţia respectivă este

11 D. Vasile, Tehnici de negociere şi comunicare, Editura Expert, Bucureşti, 2000, p. 176

52

credibilă, dacă este una întâmplătoare sau pe termen lung, comportamentul în negociere al persoanelor implicate etc.

• circumstanţele negocierii, adică locul, durata, momentul în care se desfăşoa- ră activitatea de negociere sau alte acţiuni cooperante sau conflictuale efectuate anterior negocierii.

După cum se observă, înţelegerea contextului necesită şi se bazează pe culegerea de informaţii. Ulterior, acestea vor fi fructificate pe parcursul negocierii şi vor constitui un pas important în alegerea unor strategii adecvate în raport cu informaţiile obţinute.

3. De ce negociem ? Funcţiile morale ale negocierii Orice început de negociere implică stabilirea obiectivelor, adică distanţa dintre ceea

ce ne propunem să realizăm şi „momentul adevărului”, când se vede cu claritate valoarea tacticii utilizate, dacă obiectivele au fost atinse. În cazul de faţă, la fel de importantă este şi analiza tipului de negociere în care suntem implicaţi pentru că ea va antrena o anumită finalitate. Astfel, în funcţie de obiectivele urmărite, dar şi de orientarea părţilor implicate în negociere, se poate face distincţie între trei tipuri fundamentale de negociere12, după cum urmează:

• Negocierea conflictuală (distributivă sau competitivă) pune faţă în faţă doi adversari cu interese opuse. Este o confruntare de forţe, doar una dintre părţi trebuie să câştige, iar orice concesie apare ca un semn de slăbiciune. Obiectivul negocierii va fi un acord care nu va ţine cont de interesele partenerului şi care va face în aşa fel încât o parte să câştige, iar cealaltă să piardă. Între tacticile uzuale folosite în acest tip de negociere, pot fi amintite: polemica, atacul în forţă şi intimidarea, mascarea intenţiilor, ascunderea adevărului sau culpabilizarea adversarului.

• Negocierea cooperantă (concertativă, integrativă) are în vedere atât atingerea obiectivelor proprii, cât şi pe acelea ale partenerului. Situată la polul opus datorită abordării conflictului prin prisma cooperării, partenerul de negociere nu este perceput ca adversar, stilul de cooperare vizând şi menţinerea relaţiei interpersonale. Acest tip de abordare conduce ambele părţi negociatoare către o soluţie de tip win-win (victorie-victorie), bazându-se atât pe respectul reciproc cât şi pe tolerarea diferenţelor de aspiraţii şi de opinii. Avantajele acesteia constau în crearea, salvarea şi consolidarea relaţiilor pe termen lung. Tacticile folosite în acest tip de negociere ocolesc şi evită stările conflictuale, bazându-se pe reciprocitatea unor concesii.

• Negocierea raţională este un tip de negociere care nu pune în cauză opoziţia partenerilor sau a intereselor subiective ale acestora, ci încearcă să rezolve neînţelegerile de pe o poziţie obiectivă. Algoritmul raţionalităţii înseamnă definirea problemelor, diagnosticarea cauzelor şi căutarea soluţiilor, evitându-se cea mai mică disimulare sau suspiciune. În situaţia în care unele divergenţe rămân totuşi nerezolvate, se recurge la o serie de criterii obiective (norme legale, norme morale) sau se apelează la un mediator.

12 V. Marin, op. cit., pp. 249-250

53

Prin urmare, atunci când se aşază la masa tratativelor, negociatorul are în vedere trei poziţii de negociere, mai mult sau mai puţin conştientizate13:

• poziţia declarată deschis sau poziţia de plecare, prin care se urmăreşte să se asigure o marjă de manevră în raport cu pretenţiile partenerului. În acest sens, se recomandă ca, atunci când cumperi, să porneşti de jos, iar când vinzi, să începi de sus. Importantă este şi ordinea în care se fac declaraţiile; de obicei, cel care deschide negocierile este dezavantajat prin comparaţie cu următorii;

• poziţia de ruptură sau poziţia limită minimală / maximală este acel moment al negocierii când negociatorul nu mai este dipus să cedeze. Poziţia limită a fiecăruia este confidenţială, motiv pentru care ea va trebui intuită şi evaluată cu delicateţe de către fiecare dintre participanţi;

• poziţia obiectiv sau poziţia aşteptată este poziţia în care se pot întâlni şi echi- libra pretenţiile celor care negociază. Ea constituie soluţia de compromis a negocierii şi exprimă câştigul reciproc al acestora fără lezarea intereselor;

Trebuie specificat faptul că din combinarea celor trei poziţii de negociere, va rezulta spaţiul negocierii sau marja de negociere, respectiv zona în care părţile ajung la un posibil acord. În consecinţă, a cunoaşte şi evalua corect tipul de negociere, respectiv poziţia de negociere, constituie un avantaj, din două motive.

După cum am văzut, aceasta presupune a intui în linii mari atât comportamentul pe care îl va adopta partenerul, dar, mai ales, a pregăti propriul comportament, venindu-i astfel în întâmpinare. Rămâne de văzut, însă, dacă ceea ce am realizat se şi identifică (sau nu) cu scopul urmărit.

În altă ordine de idei este imposibil să nu remarcăm faptul că acest proces de negociere nu afectează doar persoanele între care se negociază, ci implică recunoaştere mutuală, stabileşte norme comune sau creează încredere. În acest sens, el este moral. Acesta este şi motivul în care vom încerca, în cele ce urmează, să identificăm cât mai bine această dimensiune morală a activităţii de negociere. Semnificativă din acest punct de vedere, ni s-a părut opinia lui Christian Thuderoz, conform căreia negocierea îndeplineşte următoarele funcţii14:

• o funcţie integratoare, ca urmare a faptului că negocierea este integratoare, favorizând apariţia unui liant social. Pentru aceasta avem în vedere următoarele aspecte: - negocierea permite dezvoltarea relaţiilor sociale, întrucât obligă pe fiecare

dintre protagonişti să-l descopere pe cel/cei cu care doreşte să negocieze: pentru a putea finaliza o negociere fiecare trebuie să-şi cunoască partenerul, obiectivele, tacticile etc. cu care se va confrunta; de asemenea, pentru a-l înţelege sau convinge pe celălalt trebuie să-i sesizeze aşteptările sau, altfel spus, „a se pune în pielea adversarului”;

13 V. Tran; I. Stănciugelu, Teoria comunicării, comunicare.ro, Bucureşti, 2003, pp. 245-246 14 Ch. Thuderoz, Negocierile. Eseu de sociologie despre liantul social, Întreprinderea Editorial- Poligrafică Ştiinţa, Chişinău, 2002, pp. 172-184

54

- a negocia presupune a-l accepta pe celălalt; aceasta înseamnă a-l privi ca pe un eventual partener, a-i acorda respectul cuvenit; a negocia cu celălalt semnifică a ieşi din sfera domestică şi a-i conferi acţiunii şi cuvântului nostru, plusvaloare;

- negocierea asigură aprecierea concetăţenilor noştri, validarea acţiunilor pe care le întreprindem, iar faptul că nouă ne face plăcere această opinie ne determină să considerăm că stima sau respectul de sine este o condiţie primară; în acelaşi timp, fiecare negociator este supus judecăţii celuilalt, ceea ce optimizează conduita sa;

- a negocia înseamnă a comunica, a asculta argumentele celuilalt, a le evidenţia pe cele proprii, ceea ce presupune schimburi argumentate: fiecare intervine cu identitatea şi nevoile sale concrete; orice negociere presupune un dialog, adică o relaţie interlocutivă ce depinde de competenţa comunicativă a celor implicaţi, în care nimeni nu determină în mod unilateral formele de început şi de încheiere; ca atare, negocierea şi dialogul se îmbină atunci când interlocutorii îşi exprimă dorinţa de a acţiona împreună;

• o funcţie reglatoare, ca o consecinţă a faptului că: - negocierea implică stabilirea unui acord care stipulează obligaţii şi pentru alţii

care nu l-au negociat sau a fi de acord cu o procedură căreia trebuie să i te conformezi, o succesiune de alte elemente, mai mult sau mai puţin importante, de care însă depinde succesul unei negocieri;

- negocierea reprezintă o modalitate care asigură protecţie părţii cele mai slabe şi diminuează riscul de frustrare pe care ar putea să-l genereze soluţia impusă; cu alte cuvinte, a negocia semnifică a accepta logica partajului şi a cooperării, micşorând astfel propriile pretenţii;

- negocierea este un regulator social, în sensul că oferă posibilitatea de a obţine un bun de la o altă persoană, fără să i-l furi; aceasta presupune a oferi în locul obiectului dorit un alt obiect pe care îl posezi, astfel încât pe ansamblu cheltuiala să fie mai mică decât dacă s-ar fi continuat sau s-ar fi început un conflict;

• o funcţie de eficienţă, determinată de următoarele considerente: - prin negociere se creează o cooperare durabilă, ce procură un avantaj mutual

părţilor implicate, - presupune încheierea unui acord, fără de care „regulile jocului” nu pot avea loc; - face posibilă apariţia unui limbaj comun protagoniştilor, acesta din urmă fiind şi

obiectivul unei negocieri; - orientează semnificativ comportamentele, iar acţiunea şi cuvântul fiecărui individ

capătă „sub privirea celuilalt”, responsabilitate; - nu în ultimul rând, conferă respect şi preţuire celuilalt, atribute indispensabile

unui climat eficient negocierii. Fără doar şi poate, aspectele prezentate aici n-au epuizat nici pe departe problematica

atât de vastă sau implicaţiile profunde ale activităţii de negociere. Privită în ansamblul său, negocierea reprezintă instrumentul cel mai eficient, întrucât ea construieşte multiple interdependenţe între persoane. Ea nu are numai virtuţi de integrare, de reglare sau de eficacitate, ci reprezintă, în acelaşi timp un exerciţiu fundamental de definire a unui viitor comun.

55

4. Strategii de schimbare a vocabularului de comunicare: de la negativ la pozitiv

• Pentru a testa efectul putem face un experiment: → Căutaţi între cuvintele pe care le folosiţi foarte des un număr de trei care conţin o judecata negativă despre obiectul pe care îl descriu. → De fiecare dată când aceste cuvinte vă vin în minte sau vreţi să le pronunţaţi, încercaţi să le schimbaţi cu altele, cel puţin pozitive. → Cam după o săptămână sau o săptămână şi ceva, când aceasta schimbare s-a produs, adică folosiţi automat cealaltă variantă, treceţi la o noua serie de trei, şi aşa mai până vă epuizaţi vocabularul negativ. → Puteţi merge chiar mai departe înlocuind trei dintre cuvintele cu semnificaţie neutral-pozitivă pe care le folosiţi cel mai frecvent cu altele care să fie mai pozitive, chiar exagerat de pozitive, entuziaste. Totul poate părea pentru început un joc, dar odată cu progresul în exerciţii, efectele reale se vor simţi în starea voastră şi în relaţiile cu ceilalţi! • Pentru că schimbarea vocabularului înseamnă o schimbare a felului în care sunteţi conştienţi de voi şi de lume, a felului în care vă gândiţi şi vă organizaţi relaţiile cu voi şi cu experienţele voastre. ■ Premisa NLP este că lumea aşa cum ne-o reprezentăm noi este numai o hartă relativ similară cu realitatea la care, ca adevăr absolut, nu vom ajunge niciodată. Harta nu este similară cu teritoriul. Dar harta neuro-lingvistică este cea care ne determină semnificaţiile interpretărilor realităţii şi comportamentele noastre ca un cadru de referinţă. Prin urmare nu realitatea ne afectează acţiunile, ci harta noastră neuro-lingvistică a realităţii. Corolarul practic al acestei premise este ideea că noi trebuie să ne reprezentăm lucrurile în aşa fel încât ele să nu ne limiteze ci să ne dea putere şi să ne deschidă posibilităţi. • PNL se ocupă de înţelegerea şi schimbarea stării noastre ca o cale a schimbării comportamentului care este întotdeauna rezultatul acestei stări. Comportamentul ne indică starea în care se află o persoană în acel moment. • De regulă, se pare că noi suntem prada sentimentelor noastre de mâhnire, tristeţe sau depresie. Oamenii au încercat prin diferite tehnici – droguri, alimentaţie, asceză, posturi, tehnici corporale - să-şi schimbe acele stări. De fapt, ele sunt stări care derivă din:

— din ceea ce ne spunem noi nouă înşine — din tonul cu care ne-o spunem — din posturile şi manierele de a respira specifice acelei stări. Dacă am proceda cu noi aşa cum un regizor procedează cu un actor, dacă ne-am stabili scenariul convenabil şi am da minţii noastre indicaţiile de postură, respiraţie şi gestică pe care ni le propune, am putea face din mintea noastră un platou de filmare, iar din noi un erou de film hollywodian.

• Spre exemplu, iată ce se întâmplă în mintea noastră atunci când cineva drag, pe care-l aşteptăm întârzie: — Ajungem să ne imaginăm lucruri negative precum: fie că s-a întâmplat ceva grav, fie că iubeşte pe altcineva cu care întârzie, departe de noi cei care o aşteptăm, etc.

56

— În funcţie de starea mentală cu care o aşteptăm, atunci când ajunge în sfârşit acasă, fie vom fi uşuraţi şi fericiţi că nu i s-a întâmplat nimic şi o vom primi cu lacrimi de bucurie, fie vom fi frustraţi, suspicioşi şi mâhniţi. În ambele cazuri ne vom comporta în continuare în funcţie de starea noastră: fie că vom răsufla uşuraţi şi vom întreba ce s-a întâmplat, fie că vom avea comportamentul unui om furios. • Dacă ne-am fi construit din timp o altă stare, imaginându-ne că persoana dragă este reţinută de treburi neaşteptate şi urgente şi că face tot ce poate să ajungă cât mai repede la noi vom avea o cu totul altă atitudine şi un cu totul alt comportament. • Nu e mai puţin adevărat însă că pe lîngă felul în care percepem, interpretăm şi ne reprezentăm lumea, latura ce ţine de starea noastră corporală – cât de încordaţi suntem (tensiunea musculară), postura noastră, cum respirăm, alimentaţia şi funcţionarea metabolismului nostru – este la fel de importantă dacă nu, uneori, chiar mai importantă. • Atunci când aşteptaţi persoana dragă într-o stare de tensiune musculară, obosiţi (sau chiar bolnavi, cu dureri), cu nivelul glicemiei scăzut (flămânzi) veţi fi predispuşi să vă imaginaţi motivele întârzierii într-o tonalitate afectivă negativă. Invers, dacă starea fiziologică este bună, înclinaţi spre reprezentări pozitive în aşteptare. • Este clar, când sunteţi în formă vă şi simţiţi bine psihic şi percepeţi lumea în mod agreabil, când sunteţi obosit sau vă dor dinţii vedeţi totul în negru. Vindecarea: SUFLET → TRUP → SUFLET → TRUP →…

• Dar datorită faptului că reprezentarea noastră mentală şi starea noastră corporală sunt conexate şi se reglează una pe cealaltă prin feed-back, orice o afectează pe una, o afectează în oarecare măsură şi pe cealaltă. Cei doi factori interacţionează continuu pentru a pentru a produce starea în care ne aflăm. La rândul ei, starea determină manifestările comportamentale. Prin urmare, pentru a controla manifestările comportamentale trebuie să străbatem linia acestor conexiuni invers, spre starea noastră. Atunci când ne aflăm într-o anumită stare creierul nostru caută printre posibilităţile înmagazinate o anumită formă de manifestare comportamentală.

57

■ SUCCESUL GENEREAZA SUCCESUL… ■ SANATATEA LA SANATATEA TRAGE… ■ LEGEA ATRACTIEI / REZONANŢEI …

De aceea, dacă am obţinut vreodată un rezultat bun într-un anumit domeniu îl putem obţine din nou. Cu condiţia de a ne plasa în starea care a declanşat respectivul comportament.

58

Partea a 3-a

APLICAȚII ȘI STRATEGII PRACTICO-APLICATIVE

59

10. O POSIBILǍ ȘI NECESARǍ SITUAȚIE DE COMUNICARE: TERAPIA INTEGRALǍ, ÎNTRE ALOPAT ȘI COMPLEMENTAR

Multiple avantaje justifică o atare iniţiativă, la nivelul tuturor “polilor situaţionali” pe

care virtuţile metodei semiotice (modelul situaţiei hexadice de comunicare) îi pune în evidenţă: omul (pacientul), boala, terapia aferentă şi medicul / terapeutul curant, contextul şi finalitatea acţiunii terapeutice.

(1) Omul: beneficiar al actului medical. În raport cu principalul beneficiar al actului medical – pacientul uman (bolnavul virtual sau real), practicarea medicinei complementare ar permite următoare avantaje:

● oferă omului modern posibilitatea redobîndirii condiţiei de “fiinţă naturală” (cosmică), în măsură să regăsească şi să trăiască “bucuriile esenţiale” (Corbusier) pe care civilizaţia modernă, hipertehnicizată, a ajuns să le ignore: soarele, aerul, verdeaţa; în termenii profilaxiei / terapiei medicale, această posibilitate descrie triada: armonizarea energiilor şi informaţiilor interioare cu cele exterioare (prin trecerea de la “lumină” la “bioluminiscenţă”), respiraţie corectă şi practică alimentară echilibrată, potrivit unor principii tradiţionale care nu s-au pierdut încă în totalitate;

● permite accesul fiinţei umane la modalităţi profilactic-terapeutice mai nuanţate, deplin adaptate condiţiei sale biologice, psihice, sociale, în funcţie de:

— resursele biologice şi structura psiho-somatică individuală: tratamentul complementar este preponderent “calitativ”, valorificînd esenţial resursele psiho-fiziologice latente existente în fiecare individ;

— gradul de cultură, tradiţiile şi mentalitatea specifică: creşterea eficienţei terapeutice şi grăbirea vindecării prin participarea bolnavului conştient că i se aplică un tratament asupra căruia principial este avizat şi în raport cu care nu trăieşte sentimentul de nelinişte, de angoasă, de îndoială etc., generat de necunoaşterea lui (vezi stressul generat de “cifratele” diagnosticuri / reţete medicale);

— mediul de provenienţă: accesul bolnavului la intervenţii medicale echivalente ca valoare terapeutică, indiferent că locuieşte în mediul rural sau urban;

— resursele financiare necesare acoperirii a serviciilor medicale: costurile tratamentului complementar sînt scăzute, îngăduind accesul tuturor categoriilor de pacienţi la terapii cu efect benefic echivalent cu cel alopat;

● stimulează convingerea tonifiantă că actul medical nu este exclusiv dependent de puterea medicului, ci în egală măsură de voinţa pacientului de a se vindeca, dînd valoare maximă principiului că “nu există boală, ci bolnavi”.

(2) Boala: obiect al intervenţiei terapeutice. În perspectiva medicinei complementare, viziunea cunoscută faţă de starea de sănătate-boală urmează a se nuanţa prin:

● redefinirea stării de sănătate-boală într-o manieră integratoare (holistică), în care acţiunea asupra “trupului” (corpului biologic) trebuie dublată de acţiunea asupra “sufletului” (asupra cîmpurilor energo-informaţionale aferente acestuia);

● reconsiderarea stării de sănătate-boală din perspectiva recentelor descoperiri ale ştiinţei medicale (din perspectiva biofotonicii, de exemplu, gradul de sănătate este definit / dependent cu gradul de permisivitate al structurilor biologice faţă de lumina incidentă în organism), ale biotehnologiei, neurociberneticii etc.;

60

● abordarea stării de boală ca un complex cauzal care presupune proceduri convergente, alopate (prin proceduri medicamentoase, chirurgicale, recuperatorii etc.) şi complementare (prin proceduri bio-energo-informaţionale, naturiste etc.);

● reconsiderarea ponderii pe care factorii “suprasenzoriali” (cîmpuri energo-informaţionale de multiple tipuri, începînd de la cele cosmice pînă la cele bio-psihice) o au în geneza bolii şi în vindecarea ei.

(3) Terapia: mijloc al recuperării sănătăţii. Din punctul de vedere al procedurilor

terapeutice pe care medicina complementară le presupune, un complex de avantaje trebuie luat în seamă:

● acţiunea medicală se va centra pe valorificarea propriilor rezerve energo-informaţionale ale pacientului, potrivit adevărului că: “Principial, există în om toate resursele necesare vindecării lui” (desigur că acest imperativ nu exclude situaţiile în care se impune intervenţia directă a medicului, cum se întîmplă în cazurile chirurgicale, de exemplu);

● posibilitatea realizării tratamentului în condiţii de ambulator (acasă), prin implicarea mult mai puternică a autocontrolului în realizarea terapiei propuse, ceea ce ar degaja mult actuala aglomeraţie din spitale;

● creşterea ponderii componentelor psiho- şi socio-terapeutice în practicarea actului medical;

● utilizarea unor proceduri încă “neconvenţionale” de diagnosticare (chiar în stadiul de nemanifestare) a bolii şi a cauzelor ei, prin utilizarea competenţei “senzorilor biologici” (umani inclusiv, competenţă pe care terapeutul însuşi poate să o deprindă şi să o stimuleze) sau a “senzorilor tehnologici” (prin proceduri Kirlian, electronografice, de exemplu);

● reconsiderarea unui ansamblu de posibilităţi terapeutice tradiţionale, specifice atît practicilor româneşti (începînd de la “chemioterapia” leacurilor cu ierburi şi pînă a la “programarea neuro-lingvistică” a descîntecului), cît şi practicilor specifice orientului (cum ar fi yoga, reiki etc.), în condiţiile explicării ştiinţifice a tuturor procedurilor presupuse de acestea;

● corelarea terapiilor tradiţionale de factură bio-psiho-logică cu cele de tip biotehnologic ultramoderne, pe de o parte, simplificarea extremă a unora din intervenţiile medicale laborioase (a anesteziei, de pildă), prin înlocuirea lor cu proceduri de tipul acupuncturii, presopuncturii etc.;

● concilierea practicilor medicale de tip substanţialist-biologic cu cele de tip spiritualist (valorificînd inclusiv puterea credinţei în Dumnezeu).

(4) Medicul: promotor al actului medical. În calitate de promotor al noii deschideri terapeutice, medicul va beneficia de o serie de oportunităţi oferite de:

● extensia / dublarea orizontului competenţei sale de intervenţie atît asupra corpului fizic, cît şi a celui “transfizic” (energo-informaţional) al fiinţei umane;

● reconsiderarea profesiei medicale în funcţie de modificările de paradigmă ale cunoaşterii actuale, bazate pe sinergia cuplajelor substanţă-energie, cîmp-informaţie;

● calitatea medicului de a nu mai fi doar un bun rezolvator de probleme (exterior algoritmizate, pe modelul diagnostic-soluţie), care participă “dinăuntru”, creativ, odată cu pacientul la etapa formulării şi a rezolvării acestor probleme;

● posibilitatea medicului de a-şi valorifica creativitatea prin adaptarea modelelor de tratament cunoscute la situaţiile inedite ale fiecărui pacient în parte;

● posiblitatea mult mai evidentă a tinerilor de a-şi deschide cabinete particulare, în care principiile medicinei alopate să fie optim adaptate la una-două tehnici complementare alese spre practicare;

● posibilitatea obţinerii de către medicii unor venituri decente prin reorganizarea sistemului sanitar, bazat pe sistemul profilactic-educativ al medicinei de familie;

● diminuarea stresului care însoţeşte practicarea profesiei de medic;

61

● redobîndirea demnităţii medicului de împlini principiile hippocratice într-o dublă calitate: de profesionist-specialist şi de Om.

(5) Contextul: condiţiile iniţierii acţiunii. Instituţionalizarea unei forme complementare de învăţămînt medical este favorizată de cîteva condiţii actuale şi anume:

● recunoaşterea oficială (în S.U.A., de exemplu) şi recuperarea (instituţionalizată în sisteme de învăţămînt inclusiv, în China, de exemplu) a tradiţiei milenare în practica multiplelor forme de terapiilor complementare;

● existenţa unei puternice tradiţii româneşti în domeniul terapiilor complementare; ● existenţa unei prime bănci de date şi a unei prime grupări oficiale a terapeuţilor din

domeniul complementar în cadrul ANATECOR (Asociaţia Naţională pentru Terapii Complementare din România);

● includerea în nomenclatorul de profesii recunoscute de către Ministerul Muncii a aceleia de specialist / terapeut în “terapii complementare”;

● existenţa unui grup de profesionişti în ţară şi în străinătate, cadre didactice universitare cu competenţă recunoscută în domeniul terapiilor complementare, dispuşi să se integreze în instituţionalizarea unei noi forme de învăţămînt medical;

● realizarea în planul cercetării ştiinţifice a unor lucrări de valoare în măsură să explice coerent şi plauzibil fenomenologia tuturor tipurilor de terapii complementare (bazate atît pe mecanisme informaţional-energetice, cît şi pe cele naturalist-substanţialiste);

● argumentarea într-o manieră cît se poate de riguroasă a faptul că practicarea medicinei complementare nu este echivalentă nici cu “magia”, nici cu “şarlatania”;

● existenţa unor nuclee de învăţămînt superior medical care oferă deja – prin deschiderile interdisciplinare realizate (cum ar fi Facultatea de Medicină şi de Bioinginerie Medicală din Iaşi, Facultatea de Medicină din Arad, Universitatea Ecologică din Bucureşti etc.) – un cadru adecvat noilor orientări profesional-formative.

(6) Spre o societate integral “sănătoasă”: scop şi finalitate a actului formativ. Printre obiectivele majore pe care instituţionalizarea învăţămîntului medical complementar le presupune, pe seama celor deja menţionate, se impun consemnate următoarele:

● asigurarea unei mai bune stări de sănătate a populaţiei, prin schimbarea mentalităţii în raport cu atitudinea faţă de terapiile profilactice, şi abia apoi terapeutică;

● dezvoltarea unor noi direcţii de cercetare teoretică în domeniul medicinei (cum ar fi, de exemplu, biofotonica) şi implicarea unui mai mare număr de specialişti în aceste studierea acestor direcţii;

● deschiderea cercetării medicale către domeniile de vîrf ale biotehnologiei medicale, prin utilizarea mai performantă (în cunoştinţă de cauză) a unor terapii moderne cum ar fi laseroterapia, cromatoterapia, terapia electrocristalină şi cu lumină polarizată, cymatica etc.;

● posibilitatea implicării în formarea viitorilor medici a specialiştilor din domeniul social-umanului: filosofia, sociologia, psihologia, semiologia comunicării, prin intermediul unor discipline de graniţă cum ar fi: terapia cognitivă, programarea neuro-lingvistică, psiho- şi socioterapia etc.;

● valorificarea în procesul didactic medical a competenţelor practice sau/şi teoretice a unor subiecţi umani care au atins deja anumite performanţe în calitatea de terapeuţi în domeniul terapiilor complementare, acreditaţi de instituţiile abilitate în acest sens (ANATECOR, ARCEPS etc.);

62

● demnitatea şi beneficiile managerial-ştiinţifice ale organizatorilor noii forme de învăţămînt de fi printre primii în lume care îşi asumă în termenii responsabilităţii profesionale şi morale o atare iniţiativă;

● beneficiile social-economice pe care o atare iniţiativă le aduce grupului de iniţiativă şi societăţii, în ansamblul ei, prin: realizarea unor noi deschideri profesional-ştiinţifice, cu diferite grade de competenţă medicală, începînd de la asistenţi cu studii medii (2 ani), doctori cu studii de scurtă durată (3-4 ani) şi medici diplomaţi (6 ani), înfiinţarea unor noi locuri de muncă în reţeaua sanitară, în toate mediile sociale (rural, urban etc.);

● implicarea firească a medicilor cu “dublă competenţă” (alopată şi complementară) în sistemul de învăţămînt de toate nivelurile, în scopul realizării atitudinii corecte a generaţiei tinere, mai ales, faţă de valoarea fundamentă a existenţei umane: VIAŢA. Prof. Dr. Traian D. Stǎnciulescu Iași, 24 aprilie 2010

63