DEONTOLOGIA FUNCŢIONARULUI PUBLIC

Note de curs

1. Fundametele filosofice ale conceptului de deontologie

Deontologia, ramură a Eticii, este ştiinţa care studiază obligaţiile şi

comportamentul celor care practică o anumită profesie. Deontologia are la bază datoria

morală, fără a se suprapune însă cu studiul filosofiei sau a teoriei generale a datoriei

morale. De asemenea, trebuie precizată o deosebire esenţială între etică şi deontologie.

Astfel, în timp ce etica cuprinde studiul filosofic al datoriilor, deontologia este o ştiinţă

aplicată sau aplicabilă.

În cazul funcţiei publice, scopul Deontologiei este reprezentat de realizarea

eficienţei serviciului public şi satisfacerea nevoilor cetăţeanului. Eficienţa nu reprezintă

numai rezultatul unei bune organizări şi conduceri a unei activităţi. Obţinerea unei

eficienţe maxime depinde şi de gradul de conştinciozitate de atitudinea conştiincioasă

faţă de îndatoririle de serviciu a funcţionarului public.

În cazul în care funcţionarul public are o situaţie juridică bine stabilită şi îi sunt

asigurate unele drepturi care să-i permită desfăşurarea activităţii în bune condiţii şi

asigurarea unui trai decent, el se va putea dedica întru totul activităţii autorităţii sau

instituţiei publice din care face parte. În aceste condiţii, el îşi va îndeplini cu

conştiinciozitate sarcinile de serviciu1 şi va pune în exerciţiul funcţiei toate cunoştinţele

şi calităţile sale.

Termenul "deontologie" provine din grecescul "deon" care înseamnă

datorie şi "logos"care înseamnă ştiinţă. Deontologia poate fi definită ca fiind ansamblul

normelor etico-juridice care conturează un comportament profesional sau privat.

Pornind de la definiţia generală dată deontologiei, se poate particulariza deontologia

funcţionarului public şi se poate defini ca fiind ansamblul normelor ce guvernează

comportamentul profesional şi privat al funcţionarului public, ca titular al funcţiei

publice.

În situaţia în care funcţionarul public a încălcat normele privind deontologia

funcţiei publice, respectiv, şi-a încălcat obligaţiile profesionale deduse din raportul de

funcţie publică precum şi normele de comportament în interiorul şi în afara instituţiei

publice, intervine răspunderea disciplinara a acestuia. Prin astfel de abateri disciplinare,

funcţionarul public îşi lezează demnitatea şi prestigiul, statutul său socio-profesional şi

moral.

Persoana care ocupă o funcţie publică are pe lângă obligaţiile de consilier juridic

o serie de obligaţii cu caracter moral, fie scrise, fie nescrise, şi care circumscriu etica

profesiei de funcţionar public. Toate aceste datorii morale pe care un funcţionar le

respectă pe durata exercitării unei funcţii publice poartă generic denumirea de

,,deontologie". Sintagma ,,deotologie" provine din cuvintele greceşti ,,deon", ,,deontos"

care înseamna ,,ceea ce se cuvine", ,,ceea ce trebuie făcut” şi ,,logos" care înseamnă

,,studiu, ştiinţă”. Dimensiunea morală a normelor pe care trebuie să le respecte oamenii

a fost subliniată şi de Immanuel Kant care a arătat că: “Legea însăşi trebuie să fie

scopul unei voinţe morale bune, pentru că interesul moral este un interes pur, care nu

depinde de simţuri"

Datoria primordială a funcţionarului public este servirea interesului general aşa

cum reiese din însăşi etimologia cuvântului administraţie din latinescul “administer"

care înseamnă ,,slujbaş, servitor" Prin urmare, obligaţiile de ordin moral ce trebuie

respectate derivă din scopul exercitării funcţiei publice, anume slujirea societăţii şi a

cetăţenilor. În măsura în care actele normative stipulează expres aceste obligaţii morale,

ele dobândesc dimenşiune profesională.

În dicţionarul "Le Petit Larousse"(1955) este definită deontologia ca "ansamblul

de reguli care reglementează o profesiune, conduita celor care o exercită, raporturile

dintre aceştia, raporturile dintre aceştia şi clienţii lor, dintre ei şi public".

Deontologia, prin specificul obiectului său de cercetare se află la la graniţa

dintre drept şi morală. Ea reprezintă ansamblul normelor care conturează un anumit tip

de comportament profesional sau privat. Unele din aceste norme sunt consacrate

juridiceşte, putând fi deci impuse prin intervenţia forţei de coerciţie a statului, altele

sunt sacţionate doar de opina publică, înscriindu-se în categoria normelor etice.

Deontologia poate fi considerată o punte între ştiinţele juridice (dreptul) şi etică,

putând fi studiată sub două aspecte: acela al reglementărilor date în temeiul

"principiului legalităţii" coroborat cu principiile morale.

O altă definiţie ce a fost dată deontologiei funcţiei publice este în sensul că ea

reprezintă: “ansamblul normelor juridice şi morale aferente funcţiei publice, ca element

întrinsec serviciului public, statuat.obiectiv de către societate la un moment dat, în

scopul

eficientizării serviciuli public de către cei chemaţi a îndeplini funcţia pub1ică”

Din definiţie putem desprinde urmatoarele trăsături:

• Deontologia funcţiei publice reprezintă un ansamblu de norme juridice şi morale, deci,

o îmbinare a dreptului cu morala;

• Normele menţionate sunt aferente funcţiei publice ca element intrinsec serviciului

public;

• Statuarea obiectivă a acerstor norme de către societate face referire în primul rând la

un cadru legal, ştiut fiind că legea are caracter general şi impersonal, fapt ce permite

oricărui înterpret al problematicii o abordare obiectivă a studiului;

• Aprecierea deontologiei funcţiei publice ,,la un moment dat”,ţine de caracterul istoric

al evoluţiei sociale a dreptului şi moralei. Astfel, o anumită abordare avea deontologia

funcţiei publice într-o anumita oranduire, şi o cu totul altă abordare are în momentul de

faţă. Această trăsătură poate fi nuanţată şi spaţial, nu numai cronologic, deoarece chiar

într-un anumit moment istoric pe suprafata planetara fiecare stat are propria sa

reglementare legală şi propriile precepte morale ale abordarii deontologice a funcţiei

publice;

• Scopul deontologiei este circumstanţiat serviciului public, având un caracter nu numai

teoretic ci şi unul practic foarte bine determinat;

Deontologia funcţionarului public exprimă la rândul ei ansamblul normelor

referitoare la comportamentul profesional şi moral al funcţionarului public în serviciu şi

în afara serviciului, având în vedere că este purtătorul autorităţii publice. Unele precepte

morale sunt consacrate juridic, devenind norme juridice, putând fi aduse

la îndeplinire, în cazuri extreme, prin forţa de coerciţie a statului, pe când alte reguli

morale rămân de domeniul normelor etice, sancţionate doar de opinia publică. Pentru a

fi pusă în aplicare legea trebuie înţeleasă şi interpretată în litera şi spiritul ei. Adesea

cetăţenii cărora li se adresează legea nu o cunosc sau nu sunt de acord cu conţinutul ei

sau cu înţelesul acesteia şi, în acest caz, se creează un conflict între cei cărora li se

aplică legea şi cei care o aplică.

În timp ce beneficiarii serviciilor publice doresc uneori ocolirea legii,

funcţionarii publici trebuie să o aplice întocmai (fără însă ca puterea discreţionară cu

care este abilitată Administraţia Publică să-şi permită a depăşi limitele legii, ci doar a

alege dintre mai multe variante prevăzute de lege, pe cea care corespunde cel mai bine

situaţiei date, cerinţei beneficiarului.

Întrucât în acţiunile sale funcţionarul se exprimă pe sine trebuie totuşi ca în

exercitarea funcţiei publice să nu uite că este pus în slujba cetăţenilor, a interesului

public, căruia trebuie săi dea satisfacţie cu întâietate.

Pentru că funcţionarii publici sunt purtătorii puterii discreţionare a administraţiei

publice, şi adesea se pot corupe sau manifesta abuziv prin încălcarea drepturilor şi

intereselor cetăţenilor, este necesar ca normele ce privesc comportamentul profesional şi

moral al funcţionarului public, deontologia acestuia, să se refere atât la relaţiile sale în

interiorul serviciului, cu şefii ierarhici, cu subalternii, cu întregul personal, cât şi cu

beneficiarii activităţii sale, cu celelalte persoane juridice, inclusiv cu celelalte instituţii

ale statului, de fapt cu societatea în ansamblul său.

Literatura de specialitate a sesizat unele ambiguităţi din administraţia publică în

ceea ce priveşte graniţele dintre lege şi etică, pe de o parte, şi între etică şi corupţie, pe

de altă parte.

Astfel, unii autori consideră necesară studierea problemelor legale, cum ar fi conflictul

de interese şi evitarea atragerii răspunderii în faţa legii, în timp ce alţii aduc în discuţie

„gradul” de etică al unor decizii luate de funcţionarii publici, care nu sunt acoperite din

punct de vedere legal. Funcţionarii publici acţionează pe baza unei varietăţi de principii

şi percepte. Anumite percepte etice sunt implicite, altele sunt explicite, unele dintre ele

fiind chiar contradictorii. Oricum, toate aceste principii au la bază etica văzută ca virtute

şi responsabilitate.

Iată câteva din aceste precepte:

• Integritatea fiscală. Un semn important al comportamentului etic este reprezentat de

modul în care cineva se raportează la problema banilor.

• Susţinerea teoriei pluraliste. Sistemul politic reprezintă echilibrul de putere între

grupurile economice, profesionale, religioase, etnice şi geografice. Fiecare din aceste

grupuri caută să-şi impună voinţa în politica publică, dar fiecare este limitat în

capacitatea de a înfăptui aceasta deoarece trebuie să se adapteze cerinţelor celorlalte

grupuri. O etică administrativă completă înseamnă slujirea consecventă a interesului

publicului larg. În locul regulii majorităţii, pluralismul recunoaşte conducerea

minoritară.

• Acceptarea dihotomiei. În ultimul timp administraţia publică a ajuns să fie privită ca o

extensie managerială a aparatului politic. Politica intră în activitatea puterii legislative şi

executive, în timp ce administraţia este activitatea unei clase profesionale de manageri

publici care organizează executarea şi execută legile cât mai eficient posibil. Atributele

unui politician sunt sunt de o altă natură decât cele ale unui funcţionar public. Esenţa

politicii este de a lua poziţie, de a-şi asuma responsabilităţi pentru deciziile luate şi de

recunoaştere a naturii tanzitorii a rolului politic, în timp ce esenţa administraţiei este de

a executa legea. Aşadar, moralitatea funcţionarului public constă în respectarea

deciziilor luate pe linia serviciului public.

Aşa cum am spus anterior, trebuie analizată problema responsabilităţii

funcţionarilor publici faţă de funcţionarii politici aleşi în mod democratic. Politica şi

administraţia nu se exclud reciproc, ele sunt două aspecte ale aceluiaşi proces. Politicile

publice reprezintă procese continue a căror elaborare este inseparabilă de punerea în

practică. Politicile publice sunt elaborate pe măsură ce sunt puse în aplicare şi viceversa,

sunt puse în aplicare pe măsură ce sunt elaborate. Nu se poate spune exact care din cele

două are o pondere mai mare, dar se poate afirma că politica are un rol mai mare în

procesul de elaborare, iar administraţia în cel de implementare. Cei care îşi desfăşoară

activitatea într-un serviciu public nu trebuie să-şi stabilească singuri sarcinile. Ei sunt

responsabili în faţa oficialităţilor alese de cetăţeni, deci acestea sunt în măsură să

stabilească detaliat planurile de acţiune.

În literatura de specialitate s-a spus că un comportament etic rezultă din

neutralitatea administrativă deoarece funcţionarii publici sunt liberi să aplice principiile

managementului pentru realizarea nevoilor cetăţenilor. Atunci când dihotomia

descurajează funcţionarul public de la efectuarea de judecăţi, acestuia îi este oferită o

poziţie relativistă care presupune că normele etice sunt probleme de referinţă arbitrară şi

că nu se pot face afirmaţii obiective şi valabile. Astfel, se pun următoarele întrebări:

acesta este modul în care se desfăşoară activitatea administrativă, este responsabilitatea

morală posibilă fără discreţie administrativă? Partizanii preceptului de dihotomie spun

că răspunsul la aceste întrebări nu contează deoarece regulile reprezintă prin ele însele

nişte finalităţi, iar mijloacele de acţiune ale administraţiei au justificare morală.

• Respingerea dihotomiei. Partizanii acestei idei susţin că, într-o anumită măsură,

funcţionarul public reprezintă un iniţiator de valori, neputând fi niciodată complet

guvernat de alţii. Se poate afirma chiar că în procesul de luare a unei decizii una din

etape o constituie alegerea variantei optime.

• Menţinerea ordinii constituţionale. Constituţia desemnează explicit şi implicit rolul

funcţionarilor publici care sunt chemaţi să slujească valorile statului. Baza în care face

acest lucru,conform acestui precept, îl constitui imperativul moral al jurământului.

Funcţionarul public a intrat într-un angajament solemn cu cetăţenii pe care îi serveşte,

angajament pentru onorarea obligaţiei de a oferi oportunităţi egale tuturor. Această

profesiune obligă, în baza principiilor constituţionale şi statutare la satisfacerea şi

menţinerea în mod prioritar a interesului public faţă de toate interesele particulare cu

care intră în competiţie.

În izvoarele deontologiei funcţionarului public se găsesc în Constituţie, în lege

fundamentală a unui stat, în lege, ca act juridic al Parlamentului, în alte categorii de acte

normative (ale Guvernului şi ale altor organe ale administraţiei de stat centrale sau

teritoriale sau autorităţi locale autonome) inclusiv tratatele, care potrivit art. 11 din

Constituţie, prin ratificarea de către Parlament, devin parte integrantă a dreptului intern.

La acestea se adaugă izvoare nescrise, cutume, mai ales în domeniul dreptului

diplomatic, precum şi jurisprudenţa, despre care în Franţa se susţine că prin activitatea

jurisdicţiei administrative care are în frunte Consiliul de stat, Dreptul administrativ este

în esenţă jurisprudenţial, ceea ce conferă practicii judiciare statutul de “jurislator”.

În literatura juridică de la noi au fost identificate mai multe principii de bază ale

deontologiei funcţionarului public, principii care reprezintă de altfel obligaţii juridice şi

morale pe care analizându-le deja nu este cazul a le mai relua. Toate aceste obligaţii stau

sub pavăza faptului că funcţionarii publici sunt purtătorii autorităţii publice şi cum

slujesc interesul general, pentru ei se impune o disciplină riguroasă. Cât priveşte

îndeplinirea tuturor principiilor, a obligaţiilor ce compun deontologia, aplicabilă

diferitelor categorii de funcţionari publici, trebuie menţionat că aceştia sunt obligaţi să

şi le însuşească şi să facă tot posibilul pentru a le îndeplini, la baza activităţii şi

comportării fiecăruia stând nevoia de perfecţionare continuă, de educaţie permanentă.

O dimensiune a eticii deontologice a unui funcţionar public este reprezentată de

responsabilitatea acestuia (desfăşurarea activităţii în cadrul unei organizaţii impune

funcţionarului anumite obligaţii şi un anumit grad de loialitate care uneori nu corespund

principiilor etice).

Reglementarea comportamentului profesional al funcţionarului public se face

atât prin dispoziţii constitutionale cu valoare de principiu, cât şi prin acte juridice emise

de organul legislativ, alte categorii de acte normative, dar şi cu ajutorul normelor

cutumiare, în special în domeniul diplomaţiei şi ale jurisprudenţei.

Principiile de baza în deontologia funcţionarului public:

- egalitatea de tratament faţă de terţii beneficiari serviciului public, respectiv, un

comportament nediscriminatoriu faţă de uzagerii serviciului public;

- respectarea supremaţiei Constituţiei, respectul legilor generale în materie şi al tuturor

actelor normative de către purtătorii autorităţii publice;

- credinţa şi fidelitate faţă de ţara căruia îi aparţine funcţionarul public;

- discreţie profesională privind informaţiile pe care le primeşte şi le deţine în exetciţiul

funcţiei sale;

- obligaţia de supunere şi respect faţă de şeful ierarhic;

- apararea şi respectarea demnităţii şi intimităţii uzagerilor serviciului public;

- perfecţionarea profesională continuă, sub diferite forme etc.

2. Fundamentele constituţionale ale concptelor de funcţie publică şi

funcţionar public

Administraţia publică presupune acţiunea neîntreruptă care are drept scop

asigurarea condiţiilor pentru desfăşurarea ritmică a vieţii statului. Administraţia publică,

constituind un proces continuu, este supusă regulilor actualizării funcţiilor ca o garanţie

a adaptării sale la condiţiile permanent dinamice ale mediului social. Din acest motiv,

administraţia publică nu trebuie să constituie un scop în sine, ci ea trebuie să servească

realităţile sociale în dinamica lor. Aşadar, nu putem spune că administraţia publică

înseamnă oricând şi oriunde acelaşi lucru. Pornind de la realităţile sociale, care nu sunt

identice în timp şi spaţiu, administraţia este chemată să-şi realizeze funcţiile ţinând

seama de aceste realităţi. Acesta este motivul pentru care vom evidenţia câteva aspecte

ce conturează influenţele reciproce între administraţia publică şi celelalte elemente ale

sistemului social. În principal vom prezenta raporturile dintre administraţia publică şi

principalele elemente ale sistemului politic şi raporturile dintre administraţia publică cu

mediul juridic. Fără a nega posibilitatea unor concluzii general valabile privind

organizarea şi funcţionarea administraţiei publice, trebuie încă subliniat că ceea ce este

valabil într-un anumit regim politic sau într-o anumită ţară nu poate fi valabil în orice

ţară sau în orice regim politic, Fiecare popor trebuie să-şi construiască o administraţie

proprie, iar limitele şi caracterul acestei administraţii vor depinde în mod necesar de

regimul politic al statului respectiv, de relaţiile economice dominante, de istoria şi

tradiţiile proprii.

A. Raporturile dintre adminsitraţia publică şi principalele elemente ale sistemului

politic

a) Administraţia publică - partidele politice

Menţionăm, în primul rând, că suveranitatea naţională aparţine poporului român

şi că acesta o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum şi că nici un

grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu (art.2 Constituţie).

Aşadar, în condiţiile în care pluralismul reprezintă o garanţie şi o condiţie a democraţiei

constituţionale, partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea numai în

condiţiile legii, ele fiind menite a contribui la definirea şi la exprimarea voinţei politice

a cetăţenilor, respectând cu stricteţe suveranitatea naţională, integritatea teritorială,

ordinea de drept şi principiile democraţiei (art.2 Constituţie). Dacă mai amintim şi

prevederile art.29 din Constituţie, potrivit cărora libertatea gândirii şi a opiniilor nu

poate fi îngrădită şi că nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie contrar

convingerilor sale, precum şi prevederile art.37 din Constituţie, care consacră dreptul de

asociere liberă în partidele politice, vom putea formula o primă observaţie importantă, şi

anume, aceea că partidele şi formaţiunile politice, ca elemente ale sistemului politic, nu

se supraordonează administraţiei publice, aşa cum se petreceau lucrurile în statul

totalitar.

Deci, voinţa partidelor politice nu se poate impune administraţiei publice decât

filtrată prin sita prevederilor Constituţiei şi a celorlalte legi care precizează cu exactitate

modalitatea prin care opţiunile politice se transformă în decizii politice şi apoi în norme

juridice, acestea din urmă fiind singurele obligatorii pentru administraţia publică.

În ipoteza în care un partid devine prin alegeri majoritar în parlament şi, prin

urmare, se poate forma un guvern monocolor, opţiunile politice ale acestui partid pot,

relativ uşor, să se materializeze în norme de drept, devenind astfel obligatorii pentru

administraţia publică, dar va trebui să nu se uite că prin normă imperativă Constituţia

stabileşte că deputaţii şi senatorii, în exercitarea mandatului, sunt în serviciul poporului

(art.66 Constituţie) şi nu doar a partidului din care provin. Primul ministru şi membrii

Guvernului nu-şi pierd calitatea de deputaţi sau senatori (art.68 Constituţie), prin urmare

nu sunt doar în slujba partidului lor, ci a întregului popor, aşa cum rezultă, de altfel, şi

din textul jurământului pe care sunt obligaţi a-l depune pentru a fi validaţi (art.103

raportat la art.82 Constituţie).

În mod similar, consilierii locali şi primarii sunt validaţi după depunerea

jurmământului (art.18 şi 39 din Legea administraţiei publice locale) potrivit căruia

slujesc Constituţia, legile şi binele locuitorilor care i-au ales.

Toate aceste reguli juridice care se constituie, alături de altele, principii

fundamentale ale statului de drept, trebuie cu sfinţenie respectate pentru a opri tentaţia

pe care ar putea-o avea un partid politic, devenit majoritar în Parlament şi constituind un

guvern monocolor, de a-şi transforma "aleşii" în "activişti ai partidului" sau structurile

administraţiei publice centrale sau locale în "organe de partid" centrale sau locale.

b) Administraţia publică - puterea legislativă

În condiţiile statului de drept, puterea aparţine poporului care o exercită suveran,

prin organele sale reprezentative şi prin referendum (art.2 Constituţie). Organul

reprezentativ suprem şi unica unitate legiuitoare a ţării este Parlamentul, alcătuit din

Camera Deputaţilor şi Senat, astfel că din punct de vedere funcţional putem aprecia că

administraţia publică se subordonează autorităţii legiuitoare, fiind chemată să execute

legea nemijlocit sau să organizeze executarea acesteia. În acest sens legislativul este

autorizat să stabilească structurile organizatorice şi modul de funcţionare al

administraţiei, alegând sau numind autorităţile administraţiei publice, conducerea

acestora.

În acest fel puterea legislativă se comportă ca un element prin care se realizează

integrarea tuturor sferelor administraţiei publice. Acţiunea legislativului asupra

administraţiei (publice) se poate exprima în diverse forme, cum ar fi: stabilirea unor

reglementări directe, forma unor interdicţii, recomandări, etc. Ceea ce experienţa a

demonstrat este că întărirea puterii legislative constituie o condiţie esenţială a realizării

unei administrării eficiente a treburilor statului şi societăţii.

B. Raportul dintre administraţia publică şi mediul juridic

Prezentarea unor aspecte privind raportul dintre administraţia publică şi mediul

juridic sau, cu alte cuvinte, cadrul juridic al administraţiei publice, ne va permite să

caracterizăm şi mai exact modul în care se realizează funcţiile administraţiei în cadrul

statului de drept.

Pornind de la ideea potrivit căreia limitele şi caracterul administraţiei, reflectate

în funcţiile sale, depind în mod necesar atât de regimul politic şi forma de guvernământ,

cât şi de nivelul dezvoltării relaţiilor economice, vom observa mai întâi că administraţia

publică nu poate f i concepută în afara organizării statale a societăţii. Pentru acest motiv,

este imposibil ca administraţia publică să fie separată de drept. Abordarea sistemică

presupune cuprinderea cvasintegrală a tuturor verigilor administraţiei publice în cadrul

unei structuri relativ unitare, amenajată funcţie de colectivitatea umană pe care o

serveşte.

Astfel stând lucrurile, se poate aprecia că în statul de drept administraţia publică

poate determina crearea unor condiţii favorabile de gestionare a tuturor colectivităţilor

locale, a serviciilor social-culturale şi economice, potirivt intereselor şi nevoilor celor

administraţi.

Principiile fundamentale ce stau la baza statului de drept presupun un anume

cadru normativ, prin care se realizează organizarea şi funcţionarea administraţiei

publice şi prin care se stabileşte în primul rând sistemul principial-juridic ce guvernează

întreaga administraţie publică.

Având în vedere că administraţia publică este, prin esenţa sa, o acţiune

îndreptată spre un anumit scop, iar scopurile - prin urmare şi funcţiie ei - se stabilesc

conştient pe baza legităţilor dezvoltării sociale şi a intereselor cetăţenilor, vom observa

că acestea (scopurile, funcţiile) primesc de cele mai multe ori o confirmare juridică.

Mai mult, dreptul este chemat să stabilească cu prezicie modul de derulare a

acţiunii administraţiei publice în vederea atingerii scopurilor, deci cadrul nromativ ce

statuează tehnologiile, procedurile potrivit cărora administraţia publică acţionează în

vederea realizării funcţiilor, scopurilor sale. Astfel, administraţia publică, acţionând în

vederea realizării funcţiilor sale, trebuie să prevadă şi să programeze, să organizeze

procesul de execuţie, să decidă, dar să şi pregătească variante de decizii pentru

decidentul politic, să coordoneze procesele de execuţie şi, în sfârşit, să controleze

întreaga activitate de punere în execuţie şi realizare a valorilor politice; toate acestea

constituie un proces administrativ unic, între acţiunile administraţiei existând o

riguroasă succesiune şi interacţiune, stabilite prin norme juridice.

Rezultă astfel că în întreaga sa activitate, administraţia publică se subordonează

normelor juridice, însăşi raţiunea existenţei sale fiind organizarea executării şi

asigurarea înfăptuirii acestora.

Faţă de multitudinea şi complexitatea problematicii posibile într-o analiză

detaliată a raporturilor dintre adminsitraţia publică şi mediul juridic, optăm în acest

cadru pentru prezentarea sistematică a principiilor de bază ce se desprind din legislaţia

noastră cu privire la amenajarea şi funcţionarea administraţiei publice, principii care

stau la baza întregii activităţi administrative a statului şi a colectivităţilor locale. Ţinem

să precizăm că aceste principii deduse din prevederile Constituţiei şi a celorlalte acte

normative ce reglementează organizarea şi funcţionarea administraţiei publice,

formează un cadru teoretic şi metodologic adecvat unei activităţi cât mai eficiente a

autorităţilor administraţiei publice, mai ales datorită faputlui că, bazându-se pe logica şi

rigoarea rationamentului, înlesnesc şi orientează gândirea şi acţiunea, permiţând

abordarea complexă a oricărei probleme din administraţia publică - dovedindu-se astfel

de utilitate practică în efortul autorităţilor administraţiei publice în statul de drept, de a

răspunde intereselor şi nevoilor cetăţeanului prin prisma intereselor generale ale

societăţii.

Principiul suveranităţii naţionale, aşa după cum am mai arătat, trebuie înţeles

în sensul că puterea politică aparţine şi trebuie să aparţină naţiunii. Dacă primele două

elemente definitorii ale statului - şi anume teritoriul şi populaţia - au un caracter

obiectiv-material, cel de-al treilea element esenţial, şi anume suverantitatea naţională,

are un caracter subiectiv-voliţional şi înseamnă că dreptul de comandă aparţine naţiunii.

Aşa cum se precizează în art.2(1) din constituţie, "Suveranitatea naţională

aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin

referendum."

Dacă în cazul referendumului suntem în prezenţa unei forme de comandă

directă, de guvernare directă de către popor, în cazul exercitării suveranităţii naţionale

prin organele sale prezentative putem vorbi de o guvernare indirectă sau reprezentativă,

ceea ce înseamnă că poporul, naţiunea, deleagă dreptul de comandament unor puteri

delegate, care sunt puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.

Separaţia puterilor - constituie un principiu fundamental al statului de drept, el

se deduce din întreaga economie a textelor din Constituţie şi legile organice, din

distribuţia competenţelor şi atribuţiilor între autorităţile publice.

În virtutea acestui principiu, celor trei puteri le corespund categorii diferite de

autorităţi publice, şi anume: puterea legislativă se exercită prin Parlament; puterea

executivă prin Preşedinte, guvern, autorităţi administrative centrale şi locale, iar puterea

judecătorească prin Curtea Supremă de Justiţie, curţi de apel, tribunale şi jduecătorii.

Este bine să menţionăm că diviziunea tripartidă, în cele trei puteri, respectiv în

cele trei categorii de autorităţi publice, nu trebuie apreciată ca având caracter rigid, în

sensul că activitatea fiecăreia are loc separat, ruptă total de celelalte. Dimpotrivă, între

ele există zone de interferenţă, de coalborare sau de control reciproc.

Formele şi modalităţile de realizare a acestui principiu în activitatea

administraţiei publice sunt prevăzute în Constituţie şi legile organice.

Principiul supremaţiei Constituţiei sau legalităţii, fixează cadrul activităţii

autorităţilor statului în limita legilor, asigură stabilitatea juridică, drepturile şi libertăţile

omului şi înseamnă subordonarea tuturor activităţilor autorităţilor publice, voinţei

supreme a naţiunii, consemnată în principiile şi normele pactului fundamental statuat în

Constituţie.

Dacă pentru puterea legiuitoare voinţa juridică supremă în care trebuie să se

încadreze propria activitate este Constituţia, pentru celelalte activităţi ale statului

exercitate prin puterea executivă şi cea judecătorească, cadrul de legalitate, peste care

nu se poate trece, îl cosntituie atât Constituţia cât şi legile.

Aşadar, statul însuşi îşi îngrădeşte activitatea sa. Acţiunea statului trebuie să fie

conformă regulilor de drept, statul legal fiind acela în care activitatea diferitelor

autorităţi este subordoantă legilor.

Ca o garanţie a principiului supremaţiei Constituţiei şi a legii, pot f i amintite

alte două principii derivate şi anume acela al controlului constituţionalităţii legilor,

exercitat prin Curtea Constituţională (art.140 Constituţie) şi principiul controlului

jurisdicţional al acţiunii administraţiei publice.

O ultimă problemă ce dorim să o menţionăm în legătură cu aplicarea principiului

supremaţiei Constituţiei sau al legalităţii, de natură a explica conţinutul acestuia,

formele de concretizare a lui în activitatea administrativă a statului, este aceea a

publicităţii actelor normative şi realizării cerinţelor de tehnică legislativă în redactarea

lor. Prin publicitatea acestor acte trebuie să înţelegem nu numai aducerea la cunoştinţa

cetăţenilor, ci şi explicarea detaliată şi competentă a acestor acte normative tuturor celor

cehmaţi să le transpună în viaţă. Cerinţa publicităţii actelor normative este reglementată

atât prin art.78 din Constituţie, cât şi prin alte acte normative. Nepublicarea acestor acte

constituie o practică ilegală şi se poate transofrma într-un obstacol în calea aplicării

eficiente a legii. Asigurarea publicării actelor normative constituie o garanţie a aplicării

prezumţiei nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii

drept cauză a încălcării normei de drept).

Egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legilor şi a autorităţilor publice, fără

privilegii şi discriminări, este un principiu prin care se stabileşte că nimeni nu este mai

presus de lege (art.16 Constituţie) şi prin urmare, în întreaga lor activitate, autorităţile

administraţiei publice, alături de celelalte autorităţi publice, sunt chemate să asigure

deplina egalitate în drepturi în toate domeniile vieţii economice, politice, juridice,

sociale şi culturale pentru toţi cetăţenii ţării, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de

origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de aparatenenţă politică, de avere

sau de origine socială. Ina cest fel se garantează posibilitatea participării tuturor

cetăţenilor la viaţa politică, economică, socială şi culturală.

Unitatea poporului, ca fundament al statului, unitate generată de egalitatea între

cetăţeni şi consacrarea pluralismului în societatea românească, ca o condiţie şi în acelaşi

timp o garanţie a democraţiei cosntituţionale, formează un alt principiu ce se degajă din

prevederile Constituţiei (art.4 şi 8 din Cosntituţie).

Aşadar, manifestarea pluralismului şi activitatea partidelor politice trebuie să se

desfăşoare în condiţiile legii. Partidele sunt acele forme de asociere politică chemate să

contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, dar numai în

condiţiile respectării suveranităţii naţionale, a integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi

principiilor democraţiei.

Activitatea partidelor politice, ca de altfel şi a altor forme de asociere politică

sau apolitică, trebuie să contribuie la asigurarea unităţii poporului, ca fundament al

statului; în caz contrar, activitatea acestora fiind anticonstituţională, este supusă

rigorilor legii, de a cărei aplicare este răspunzătoare administraţia publică, potrivit

prerogativelor sale de putere executivă.

3. Definiţia funcţiei publice şi a funcţionarului public

Aşa cum am văzut la cursurile precedente, statul are trei funcţiuni sau organe:

funcţiunea legislativă, funcţiunea administrativă (executivă) şi funcţiunea

judecătorească. De asemenea, am văzut că funcţiunea administrativă constă în

asigurarea funcţionării continue a serviciilor publice administrative care în totalitatea lor

alcătuiesc Administraţia statului. Această funcţionare se realizează prin efectuarea unor

acte materiale de către funcţionarii publici. În această accepţiune de funcţionare, prin

noţiunea de funcţie publică se înţelege activitatea pe care o prestează funcţionarii

publici.

În contextul celor mai sus prezentate, putem defini funcţionarul public ca fiind

persoana care este numită într-o funcţie publică de către o autoritate a administraţiei

publice, aleasă sau numită, potrivit normelor legii şi investită în mod legal ca titular

al funcţiei şi cu atribuţiile acestei funcţii, prestând în mod permanent o activitate cu

scopul de a asigura funcţionarea continuă a unui serviciu public în schimbul

salariului primit periodic.

Din această definiţie putem desprinde trăsăturile caracteristice ale funcţionarului

public şi anume:

a) numirea, repartizarea sau alegerea funcţionarului public trebuie să se facă în

conformitate cu dispoziţiile normative în materie;

b) funcţionarul să devină titularul funcţiei publice în cadrul ierarhiei

administrative;

c) funcţionarul să exercite un serviciu public în mod permanent;

d) pentru serviciul prestat funcţionarul public să fie salarizat.

Statutul funcţionarilor publici, aşa cum a fost el aprobat prin Legea

nr.188/19992, defineşte la art.23 funcţionarul public ca fiind persoana numită

într-o funcţie publică de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice,

cu respectarea dispoziţiilor legii respective.

Definiţia dată de lege funcţionarului public nu este în măsură să ofere o imagine

despre ceea ce reprezintă în sens complex funcţionarul public, cu atât mai mult cu cât

face trimitere la persoana numită într-o funcţie publică, care, de asemenea, prin art.3

al.1 al Legii amintite este foarte succint definită.

Definiţia dată de lege nu este nici în spiritul reglementărilor din Uniunea

Europeană care la art.1 din statutul funcţionarilor europeni defineşte funcţionarul

european ca fiind orice persoană care a fost numită în condiţiile prevăzute de prezentul

statut într-o funcţie permanentă, într-una din isntituţiile europene printr-un act scris al

autorităţii, investită cu puterea de numire dina ceastă instituţie .

În continuare, prin art.3 al.2 din Legea nr.188/1999 se statuează expres că

"totalitatea funcţionarilor publici din autorităţile şi instituţiile publice constituie corpul

funcţionarilor publici", iar la al.3 al aceluiaşi articol se prevede că "funcţionarii publici

sunt numiţi de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice."

Această modalitate de creare a corpului funcţionarilor publici este criticată pe

bună dreptate de unii specialişti în comentariile pe care le face la Legea funcţionarilor

publici, în sensul că se elimină modalitatea de observare a funcţionarilor publici prin

intermediul alegerii şi elimină din corpul funcţionarilor publici persoanele alese sau

numite în funcţii de demnitate publică.

Dispoziţiile mai sus prezentate referitoare la corpul funcţionarilor publici

trebuie completate cu cele din art.5 al.1 care extinde aplicarea statutului funcţionarilor

publici stabilit prin Legea nr.188/1999 "tuturor funcţionarilor publici, inclusiv celor

care au statute proprii, aprobate prin legi speciale, în măsura în care aceste legi nu

dispun altfel."

Pentru a delimita totuşi sfera de cuprindere în corpul funcţionarilor publici teza

ultimă din dispoziţiile mai sus citate face precizarea că "persoanele numite sau alese în

funcţii de demnitate publică nu intră sub incidenţa dispoziţiilor prezentei legi."

De asemenea, legiuitorul a vrut să elimine din corpul funcţionarilor care cad sub

incidenţa Statutului funcţionarilor publici şi "persoanele din aparatul de lucru al

autorităţilor şi instituţiilor publice care efectuează activităţi de secretariat-

administrative, protocol gospodărie, întreţinere-reparaţii şi de deservire" care se

supune în continuare normelor din codul muncii şi nu statutelor funcţionarilor publici.

Dacă în ceea ce priveşte exceptarea funcţiilor de demnitate publică de la

aplicarea statutelor funcţionarilor publici problema este corectă, deoarece este greu să

aplici nişte reguli stricte unor categorii de persoane supuse jocului politic sau selectate

după criterii exclusiv polticie, în ceea ce priveşte exceptarea de la regulile statutului

funcţionarilor publici a unor categorii de funcţionari, numai că lucrează în

compartimente de activitate secretariat-administrative sau de deservire, soluţia nu ni se

pare corectă deoarece:

♦ crează deosebiri de tratament a funcţionarilor dintr-o instituţie publică pe

considerente de loc de muncă;

♦ crează posibilitatea eludării legii prin tot felul de subterfugii (schimbări de

denumiri de sectoare de activitate şi de funcţii) pentru ca şi salariaţii din

sectoarele exceptate să beneficieze de statutul funcţionarilor publici.

4. Consideraţii generale privind deontologia funcţionarului public

Pornind de la definiţia datăde art.3 al.1 din Legea nr.188/1999, funcţiei publica

ca "ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia

publică, în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale" şi de la enumerarea

în anexele la lege a funcţiilor publice ce intrăsub incidenţa statutului funcţionarilor

publici, Legea prin art.6 delimiteazăcondiţiile pe care o persoanătrebuie săle

îndeplineascăpentru a ocupa o funcţie publică, dupăcum urmează:

a) are numai cetăţenie românăşi domiciliul în România;

b) cunoaşte limba românăscris şi vorbit;

c) are vârsta de 18 ani împliniţi;

d) are capacitatea deplinăde exerciţiu;

e) are o stare de sănătate corespunzătoare funţiei pentru care candidează,

atestatăpe baza certificatului medical de specialitate;

f) îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;

g) nu a fost condamnatăpentru săvârşirea unei infracţiuni care ar face-o

incompatibilăcu exercitarea funcţiei publice;

h) a câştigat concursul sau a promovat examenul organizat pentru

ocuparea funcţiei publice;

La o analizăatentăa condiţiilor de mai sus vom putea constata cădouăsunt

raţiunile care au fost avute în vedere:

a) raţiuni de ordin politic

b) raţiuni de ordin tehnic-administrativ şi de eficienţă. Din prima categorie fac

parte condiţiile referitoare la cetăţenia

română şi domiciliul în ţară, condiţii cerute de altfel de art.16 al.3 din Constituţia

României, potrivit căruia: "funcţiile şi demnităţile publice civile sau militare, pot fi

ocupate de persoanele care au numai cetăţenia românăşi domiciliul în ţară."

Se înţelege că, condiţiile de cetăţenie şi domiciliul trebuiesc îndeplinite atât

pentru participarea la concursul pentru ocuparea funcţiei publice cât şi pe toatăperioada

exercitării acestei funcţii.

Dispoziţiile privitoare la cetăţenie şi domiciliu sunt în concordanţăşi cu statutul

european care la art.28 prevede că nu poate fi funcţionar persoana care nu este

cetăţean al unui stat membru al Uniunii şi funcţionarul european are obligaţia de a

locui în locul în care se exercităfuncţia care i-a fost încredinţatăsau la o

distanţăcorespunzătoare care să nu-l frâneze în exercitarea atribuţiilor sale.

Condiţia de cunoaştere a limbii române îşi are izvorul în art.13 din Constituţia

României, care consacră limba românăca limbă oficială în stat, sintagma

limbăoficialăreferindu-se la limba prin care se exprimăscris şi oral, autorităţile publice.

Condiţia de vârstăeste legatăde majorat care potrivit legii române se dobândeşte

la împlinirea vârstei de 18 ani şi diferăde reglementările pentru ceilalţi salariaţi care,

potrivit legii, pot încheia singuri un contract individual de muncăla împlinirea vârstei

de 16 ani, iar în cazuri excepţionale cu acordul părinţilor sau a ocrotitorului legal pânăla

15 ani.

Legiuitorul nu se mulţumeşte săprecizeze numai vârsta minimăde 18 ani, ci o

dubleazăcu o altăcondiţie "să aibă capacitate deplină de exerciţiu'".

Condiţia unei stări de sănătate corespunzătoare, atestată pe bază de certificat

medical este unanim recunoscutăatât în sistemele naţionale a funcţiei publice, cât şi în

sistemul Uniunii Europene, chiar dacă folosesc pentru a o formula sintagma condiţia

aptitudinilor fizice, care include şi starea de sănătate corespunzătoare.

Condiţia studiilor reprezintăuna din cele mai importante condiţii prin

implicaţiile pe care le are asupra profesionalismului cu care se exercităo anumităfuncţie

publică. Se înţelege căfolosind formularea "îndeplinirea condiţiilor de studii prevăzute

de lege pentru funcţia respectivă" se are în vedere studii de specialitate specific

funcţiei şi nu ori ce fel de studii.

Condiţia lipsei antecedentelor penale este formulatăde o

manierăspecialădeoarece se are în vedere acea categorie de antecedente care ar crea o

stare de incompatibilitate între funcţia publicăşi fapta penalăsăvârşită.

De observat călegiuitorul nu impune condiţia subiectivăa săvârşirii cu intenţie a

unei anumite fapte penale, sau lipsa oricăror antecedente penale, ci doar a acelora

care ar face incompatibilăpersoana cu funcţia pe care ar urma săo exercite.

Ultima condiţie impusăde legiuitor pentru a accede la o funcţie publicăeste aceea

a câştigării concursului sau promovării examenului organizat pentru ocuparea

funcţiei respective.

Unii autori nu considerăpromovarea examenului sau câştigarea concursului ca o

condiţie pentru ocuparea unei funcţii publice, ci mai curând ca o modalitate de recrutare

a funcţionarilor publici.

Legea prevede examen sau concurs dupăcum avem de-a face cu un singur

candidat pentru funcţia respectivă, iar concurs când au solicitat participarea cel puţin doi

candidaţi.

Categorii statutare de funcţionari publici şi clasificarea funcţionarilor publici

Statutul fucţionarilor publici aşa cum a fost aprobat prin Legea nr.188/1999

consacrăCapitolul II categoriilor statutare de funcţionari publici şi clasificării funcţiilor

publice.

Astfel, art.7 din lege împarte funcţionarii publici în două mari categorii:

a) funcţionari publici debutanţi;

b) funcţionari publici definitivi.

Această clasificare determinăsituaţia juridicăîn care se poate afla pe parcursul

derulării carierei un funcţionar public.

Semnificaţia acestei împărţiri se desprinde din dispoziţiile următoare ale statutului.

Astfel, prin art.8 sunt definiţi funcţionarii publici debutanţi ca fiind

""persoanele care ocupă în urma concursului sau examenului, o funcţie

publicăpânăla definitivare. Perioada de funcţionar debutant este de cel puţin 6 luni,

dar nu mai mare de 2 ani."

Deci, prin textul citat se defineşte pe de o parte conceptul de funcţionar debutant,

iar pe de altăparte se stabileşte durata minimăşi maximăa perioadei de stagiu.

Întrucât legiuitorul nu defineşte noţiunea de funcţionar definitiv, pornind de la

definiţia funcţionarului debutant putem concluziona căeste funcţionar definitiv acel

funcţionar care a parcurs perioada de stagiu şi a avut loc definitivarea lui pe post potrivit

legii.

Este locul să amintim două acte normative care reglementeazădouăprobleme

deosebit de importante pe subiectul pe care îl tratăm. Este vorba de:

• Hotărârea Guvernului nr.1087/25 oct.2001 privind organizarea şi desfăşurarea

concursurilor şi examenelor, pentru ocuparea funcţiilor publice.

• Hotărârea Guvernului nr.1085/25 oct.2001 privind organizarea perioadei de stagiu

condiţiile de evaluare şi regulile specifice aplicabile funcţionarilor publici debutanţi. Nu

vom intra în detalii privind cele douăacte normative şi nici cu privire la momentele

importante din viaţa funcţionarilor publici pe care le reglementează deoarece acest lucru

îl vom face în cursurile următoare.

O altă împărţire a funcţionarilor publici în categorii o face art.9 din statut, în

funcţie de nivelul studiilor necesare, dupăcum urmează:

a) Categoria A - studii superioare de lungădurată, absolvite cu diplomăde

licenţăsau echivalentă;

b) Categoria B - studii superioare de scurtădurată, absolvite cu diplomă;

c) Categoria C - studii medii liceale sau post liceale absolvite cu diplomă.

Această împărţire o face legiuitorul pentru a preciza ce tipuri de activităţi pot

desfăşura funcţionarii publici în funcţie de nivelul studiilor.

Astfel, funcţionarii publici din Categoria A , deci cei cu studii superioare de

lungăduratăpot desfăşura activităţi pentru: aplicarea şi executarea legilor, studii, control,

consiliere, coordonare, conducere, elaborarea de reglementări, luarea deciziilor sau alte

activităţi care necesităcunoştinţe superioare de specialitate.

Funcţionarii din Categoria B - cei cu studii superioare de scurtăduratăpot efectua

lucrări privind aplicarea şi executarea legilor, studii, îndrumare, elaborarea unor

proiecte de reglementări, lcurări pregătitoare pentru luarea deciziilor, "unele activităţi de

conducere", precum şi alte activităţi.

Funcţionarii din Categoria C pot acţiona în domeniul executării şi aplicării

legilor şi altor reglementări, activităţi de birou sau de control care necesită o cultură

generală medie şi cunoştinţe tehnice şi profesionale de nivel mediu.

Această categorisire a funcţionarilor publici în ordine descrescătoare în funcţie

de nivelul studiilor cerute de importanţa şi complexitatea muncii pe care o desfăşoară,

este preluatădin legislaţia europeană în domeniu.

Se poate observa că actuala lege cadru nu admite, şi e firesc să fie aşa,

posibilitatea ca un funcţionar public săaibăstudii gimnaziale, chiar dacăacesta ar avea o

anumităvechime în activitate, nivelul minim de studiipentru a intra în corpul

funcţionarilor publici fiind cel al studiilor medii, liceale sau postliceale.

De asemenea, s-a putut desprinde concluzia că fiecărei categorii de funcţionar îi

corespunde o anumităgamăde activităţi, de la cele mai complexe care impun luarea

deciziilor, conducere, coordonare şi control, pânăla cele care privesc simple activităţi de

birou sau de control.

Potrivit art.10 din Statut, "fiecare din cele trei categorii ale funcţiei publice se

împart în douăgrade", gradul fiind definit ca o etapă din cariera funcţionarilor publici,

fapt pentru care secţiunea la care sunt inserate aceste prevederi se intitulează Structura

carierei.

Deci, tuturor funcţionarilor din categoriile A, B şi C le corespund gradele I şi II.

Continuând structura carierei, legiuitorul stabileşte prin art.11 căfiecare grad se

împarte în câte trei clase de funcţionari publici definitivi, având următoarea

Structurăierarhică: clasa a III-a; clasa a II-a şi clasa I-a, ca nviel maxim.

Ultimul element de structurăa funcţiei publice îl reprezintătreapta, art.12

prevăzând căfiecare clasăs e împarte în trei trepte în următoarea structură ierarhică:

treapta a 3-a, treapta a 2-a şi treapta 1, ca nivel maxim.

Toată această structurăşi ierarhizare legiuitorul o face pentru a constitui atât

elemente definitorii ale carierei funcţionarului public, cât şi ca repere esenţiale pentru

salarizarea diferenţiatăa funcţionarilor publici.

Comentând această împărţire a funcţiilor publice pe categorii, clase, grade şi

trepte, unii autori sunt de părere căaceastăsupradimensionare este vădit excesivăîntrucât

se ajunge ca pentru orice funcţie publică să existe nu mai puţin de 26 subdiviziuni, ceea

ce frizează mai mult birocratismul decât eficienţa.

Mai trebuie să facem referire şi la dispoziţiile art.13 al.1 din Legea, potrivit

căruia funcţionarul public îşi păstreazăgradul, clasa şi treapta avute şi atunci când nu

mai deţine funcţia publicădin motive neimputabile acestuia, stabilind obligaţia Agenţiei

Naţionale a Funcţionarilor Publici de a asigura încadrarea funcţionarului în altă funcţie

publică în limita posturilor disponibile şi potrivit pregătirii sale profesionale.

Înainte de a trece la clasificarea funcţionarilor publici, trebuie să observăm şi

inconsecvenţa legiuitorului în ceea ce priveşte folosirea noţiunilor de funcţie publică şi

funcţionar public, care deşi nu au acelaşi înţeles, de multe ori le foloseşte fără a ţine

cont de acest lucru.

Astfel, deşi Capitolul II este intitulat "Categorii statutare de funcţionari publici

şi clasificarea funcţionarilor publici" în secţiunea a III-a a acestui capitol vorbeşte de

calsificarea funcţiilor publice.

Prin art.15 din statut funcţiile publice se clasificădupăcum urmează:

a) După natura competenţelor în funcţii publice de execuţie şi funcţii publice

de conducere;

b) După cerinţele privind nivelul studiilor absolvite, funcţii publice de

categoria A, funcţii publice de categoria B şi funcţii publice de categoria C.

Suntem de părere căeste greu de realizat o departajare rigidăîntre cele

douăcategorii de funcţii, având ca şi criteriu de clasificare natura competenţelor,

deoarece funcţionarul public nu realizeazăun singur gen de activitate, ci o

întreagăgamăde activităţi care pot face parte din una din cele douăcategorii de funcţii

de conducere sau de execuţie.

Ceea ce determinăclasificarea funcţionarilor publici în funcţionari de conducere

şi funcţionari de execuţie trebuie avut în vedere prepondereţa unor activităţi în

competenţa funcţionarilor publici. Cu cât activităţile de conducere vor prevala asupra

activităţilor de execuţie, avem de a face cu funcţii de conducere şi invers.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea criteriu, al nivelului studiilor absolvite,

suntem de părere cămenţionarea lor la art.15 este superflu din moment ce în art.9 se

aratădeja căfuncţionarii publici se împart în trei categorii diferite în raport cu nivelul

studiilor necesare.

În încheierea acestui capitol menţionăm încămdouăm dispoziţii ale legii, şi

anume aceea din art.16 potrivit căruia "funcţionarii publici se identificăprin categoria,

gradul, clasa şi treapta corespunzătoare", şi cea din art.17 care obligă pe cei care

înfiinţează autorităţi sau funcţii publice ca prin actul de înfiinţare să stabilească numărul

maxim de posturi aferente funcţiilor publice.

5. Calitatea de cetăţean a funcţionarului public. Drepturile funcţionarului

public

În precedentele cursuri privind funcţia publică şi funcţionarii publici nu am

prezentat decât trecător problematica raporturilor de muncă a funcţionarilor publici, fapt

pentru care înainte de a aborda problematica drepturilor şi obligaţiilor funcţionarilor

publici trebuie să abordăm mai profund aspectele legate de raportul juridic de muncă a

funcţionarului public.

Cu privire la această problemă, autorii de drept administrativ au opinii diferite.

O primă opinie susţine teza potrivit căreia funcţia publică şi funcţionarul public

sunt instituţii care aparţin exclusiv dreptului administrativ, neadmiţând nici o

interferenţă cu dreptul muncii, făcând o diferenţiere netă între funcţionarii publici şi

salariaţi.

S-a motivat că raportarea la dreptul muncii ca drept comun în materie ar afecta

identitatea juridică a instituţiei funcţiei publice, deşi statutul funcţionarilor publici

aprobat prin Legea nr.188/1999 în art.103 prevede că: "Dispoziţiile prezentei legi se

completează cu prevederile legislaţiei muncii'". A se observa că nu se vorbeşte nici de

dreptul muncii, nici de codul muncii, ceea ce ar fi adus într-adevăr confuzie cu privire la

situarea raporturilor de muncă a funcţionarilor publici.

Într-o altă variantă, susţinută mai mult de autorii de dreptul muncii, funcţia şi

funcţionarul publici sunt considerate instituţii juridice care aparţin dreptului muncii,

care este un drept privat şi nu drept public, cum am văzut că este dreptul administrativ.

Teza fundamentală de la care pleacă cei ce au optat pentru această variantă

porneşte de la unicitatea raportului juridic de muncă, bazat pe contractul individual de

muncă.

Sunt însă puncte de vedere care încearcă o conciliere între cele două ipoteze

prezentate mai sus, susţinând că pentru funcţionarul public de stat, regimul

administrativ se manifestă până la momentul încheierii contractului de muncă, după care

operează normele ce reglementează regimul raporturilor de muncă.

Pe linia de gândire a unui compromis între cele două variante se susţine că şi în

condiţiile existenţei unui statut al funcţionarilor publici, în dimensiunile specifice

dreptului administrativ, se regăsesc totuşi elemente de comunitate cu dreptul muncii

aplicabil salariaţilor.

Sub acest aspect Verginia Verdinaş a arătat că "funcţia publică reprezintă o

instituţie a dreptului public, în conţinutul ei regăsindu-se şi elemente ale dreptului

privat, mai exact ale dreptului muncii." (Vedinaş 2009)

Autoarea citată, în actualul sistem de drept constituţional, cu toate că din art.73

al.3 din Statutul funcţionarilor publici care prevede că raportul de serviciu nu este tot

una cu raportul de muncă, nu poate fi abordată problematica funcţiei şi funcţionarului

public din perspectiva unei ramuri sau alta de drept şi că funcţionarul public analizat

sistematic la dreptul administrativ ca instituţie aparţinând acestuia, prezintă în statutul

său juridic elemente care definesc statutul juridic al salariatului.

Comparând statutul funcţionarului public cu statutul salariatului, vom identifica

unele puncte comune, dar şi particularităţi esenţiale ale raportului de funcţionar public

faţă de raportul juridic de muncă.

Astfel, naşterea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice în cele două cazuri

sunt diferite, ele decurgând în mod firesc din regimurile juridice aplicabile:

♦ funcţionarul public - raport juridic de drept public, caracaterizat prin

inegalitatea juridică a subiectelor (instituţie publică - persoană fizică), avem

de a face cu relaţii de autoritate;

♦ salariatul - raport juridic dintre angajat şi angajator, guvernat de normele

dreptului comun, dreptul muncii, drept privat, părţile se află pe poziţie de

egalitate juridică (deci relaţii de natură pur contractuală).

♦ funcţia publică fiind concepută ca o instituţie juridică este constituită dintr-

un complex de raporturi juridice şi anume:

- raport de subordonare între titularul funcţiei publice şi cel ce a numit;

- raporturi de subordonare, colaborare, după caz, cu subiectele de drept

cu care intră în legătură;

- ❖ în cazul raporturilor juridice de muncă:

- acesta are la bază relaţii de natură pur contractuală cărora le sunt

specifice o subordonare atenuată;

- salariul pentru persoana încadrată pe baza raportului juridic de muncă

are altă semnificaţie decât cel pentru funcţionarul public.

În cadrul deosebirilor dintre cele două raporturi juridice mai pot fi luate în

consideraţie următoarele aspecte:

- forme specifice de răspundere juridică (administrativ-

disciplinară/disciplinar materială);

- soluţionarea litigiilor pe cale necontencioasă (acte de voinţă

unilaterală/acord de voinţă);

- modalitatea de manifestare a stării conflictuale (revendicări în formă

specifică/grevă);

- instanţa competentă să soluţioneze litigiile (de contencios

administrativ/instanţa de drept comun);

- continuitate a relaţiilor de serviciu (carieră administrativă/stabilitate

specific dreptului muncii);

- condiţii de promovare şi avansare (studii, vârstă, vechime/cantitatea

şi calitatea muncii);

- posibilităţi de implicare în politică (în principiu apolitism/fără

restricţii).

O concepţie care vine în contradicţie cu cele mai sus prezentate o are

S.Beligrădeanu, reputat teoretician în dreptul muncii, care susţine că din moment ce în

Constituţie nu s-a stabilit că personalul care îşi desfăşoară activitatea în cadrul

autorităţilor sau instituţiilor publice are la bază un raport de serviciu de natură

administrativă, înseamnă că acest personal îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui

contract individual de muncă. Această opinie a fost formulată înainte de adoptarea

Statutului funcţionarilor publici şi cu toate că autorul ştia că potrivit art.73 al.3 din

Constituţie trebuia să apară o reglementare a raporturilor juridice a funcţionarilor

publici fiind prevăzută printre legile cu caracter organic.

Chiar şi după apariţia legii privind aprobarea Statutului funcţionarilor publici,

autorul mai sus citat susţine că raportul de muncă al funcţionarului public este unul de

drept al muncii.

În concluzie, la acest capitol trebuie să arătăm, aşa cum au făcut-o şi alţi autori,

că distincţia dintre dreptul funcţiei publice şi dreptul muncii nu exclude posibilitatea ca

anumite aspecte de ordin tehnic ce privesc funcţia publică şi raportul de muncă să fie

reglementate printr-o lege comună (ex: regimul cărţilor de muncă, regimul calculării

pensiilor, etc.).

♦ Deosebiri de regim juridic aplicabil sunt nu numai în privinţa subiecţilor, ci

şi a obiectului şi conţinutului raporturilor juridice:

♦ obiectul raportului juridic de autoritate vizează exercitarea de către

funcţionarul pbulic în numele instituţiei publice a unei părţi din drepturile şi

obligaţiile ce incumbă instituţiei, cu finalitate ce presupune opozabilitate

"ergo omnes", dispunând de forţa publică pentru asigurarea realizării

sarcinilor;

♦ obiectul raportului juridic de muncă vizează realizarea unei prestaţii de către

angajat în beneficiul angajatorului pentru care angajatul primeşte un salariu

corespunzător cantităţii şi calităţii muncii.

În ceea ce priveşte conţinutul raportului de funcţie publică, acesta vizează

totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce revin părţilor, riguros determinat de lege şi de la

care nu se poate deroga, pe când în conţinutul raportului juridic de muncă, părţile sunt

libere să stabilească pe baza acordului de voinţă relaţiile contractuale, respectând doar

un minim de norme, prevăzute de lege.

Comparând cele două raporturi juridice, Virginia Verdinaş constată următoarele

asemănări şi diferenţieri:

A. Asemănări:

> în ambele raporturi persoana care prestează o activitate este o

persoană fizică;

> ambele raporturi au caracter personal "intuitu personae";

> în ambele raporturi, modul de desfăşurare a activităţii

presupune prestaţii succesive, de durată, cu caracter de continuitate;

> în ambele raporturi, atât funcţionarul, cât şi salariatul

desfăşoară o activitate salarizată;

> în ambele raporturi juridice atât autoritatea care numeşte, cât

şi patronul, trebuie să asigure condiţii corespunzătoare de muncă,

protecţie şi remunerare (art.38 din Constituţie) de respectare a demnităţii.

>

B. Deosebiri: ❖❖❖❖ raportul juridic de serviciu (de funcţie publică) îşi are izvorul în actul

administrativ de numire, act de autoritate, pe când raportul juridic de

muncă îşi are izvorul în contractul individual de muncă, act specific

dreptului muncii;

❖ raportul juridic de serviciu are la bază un act juridic unilateral (de

numire) raportul de serviciu are la bază un act juridic bilateral;

❖ în raportul de serviciu, cel care numeşte este întotdeauna o persoană

juridică (instituţie publică), pe când în raportul juridic de muncă poate fi

şi o persoană fizică;

❖ în cadrul raportului juridic de muncă, persoana fizică trebuie să aibă cel

puţin 15 ani pentru a fi încadrată (art.45 din Constituţie), pentru cei ce

ocupă funcţii publice, limita de vârstă este de 18 ani, dacă legea nu

prevede o vârstă mai mare;

Drepturile funcţionarilor publici

Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici le sunt consacrate dispoziţiile

Capitolului V din Statutul funcţionarilor publici.

Astfel, în Secţiunea I a Capitolului respectiv sunt consacrate următoarele

drepturi ale funcţionarilor publici.

A. DREPTUL LA OPINIE:

"Articolul 26 (1) Dreptul la opinie a funcţionarilor publici este garantat.

(2) Este interzisă orice discriminare între funcţionarii publici pe criterii politice,

sindicale, religioase, etnice, de sex, stare materială, asigurare socială sau de ori ce altă

natură."

Un scurt comentariu se cuvine să facem asupra faptului că legiuitorul a abordat

nu întâmplător ca prin drept fundamental al funcţionarului public libertatea de opinie

care corespunde libertăţii gândirii, a opiniilor şi libertăţii de exprimare a gândurilor, a

opiniilor consacrate de Constituţie prin art.29 şi 30 şi care practic stă la baza tuturor

celorlalte libertăţi fundamentale, precum libertatea cuvântului, libertatea presei,

libertatea asocierii, pentru că în fond aceste libertăţi sunt mijloace de exprimare a

gândurilor, religiei, opiniilor.

Doctrina contemporană occidentală este aproape unanimă în a recunoaşte că

exerciţiul acestui drept trebuie circumstanţiat după cum ne raportăm la funcţionarul aflat

în timpul serviciului sau în afara orelor de serviciu. Astfel, în timpul serviciului

funcţionarul pbulic trebuie să respecte obligaţia de neutralitate, iar în afara serviciului

funcţionarul public trebie să-şi impună un control în exprimarea opiniilor sale, astfel

încât să nu lezeze imaginea proprie şia instituţiei în care lucrează.

Astfel, prin art.12 din Statutul funcţionarilor europeni se introduce obligaţia

acestora de a se abţine de la ori ce act şi în special de la ori ce exprimare publică a

opiniilor care ar putea aduce atingere demnităţii funcţiei lor. De aceea, pe bună dreptate,

pe unii autori îi surpinde faptul că legiuitorul român a garantat dreptul de opinie fără

nici o precizare cu privire la unele restricţii.

De asemenea, sunt rezerve cu privire la al.2 al art.26, care interzice orice

discriminare, care practic nu este un drept ci un principiu, reglementat de altfel de art.4

al.2 din Constituţie, ca şi faptul că legiuitorul enumeră ca prin criteriu de eliminare a

oricărei discriminări criteriul poltiic, menit să introducă dreptul funcţionarului de a avea

apartenenţă politică, în contradicţie cu statutul funcţionarilor din alte state cărora li se

impune o conduită apolitică.

Acest lucru este confirmat, aşa cum vom vedea, şi de dispoziţiile art.42 din

Statut care obligă funcţionarii publici nu să facă politică, ci ca în exercitarea atribuţiilor

lor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor politice.

B. DREPTUL DE ASOCIERE

Aşa cum prevede art.27 din Statutul funcţionarilor publici: "(1) Dreptul de

asociere sindicală este garantat funcţionarilor publici, în condiţiile legii.

(2) Cei interesaţi pot în condiţiile legii să înfiinţeze organizaţii

sindicale, să adere la ele şi să exercite orice mandat cu privire la ele.

(3 )Funcţionarii publici se pot asocia în organizaţii profesionale sau

în alte organizaţii având ca scop reprezentarea intereselor proprii,

promovarea pregătirii profesionale şi protejarea statutului lor."

Acest drept este consacrat de Constituţie în art.37 care garantează tuturor

cetăţenilor dreptul la liberă asociere, în partide politice, sindicate şi alte forme de

asociere.

Regimul acestui drept îl găsim dezvoltat în Legea nr.54/1991 cu privire la

sindicate, care este legea cadru în materie la care face trimitere art.27 al.1 teza finală

atunci când afirmă că acest drept se exercită în condiţiile legii.

Trebuie să facem menţiunea cu privire la unele norme prohibitive pe care Legea

nr.54 le conţine. Astfel, articolul 5 din Legea amintită prevede că interzice unor

categorii de persoane să se constituie în sindicate. Este vorba de persoanele cu funcţii de

conducere sau care implică exerciţiul autorităţii de stat, din cadrul administraţiei publice

centrale şi al celei locale, precum şi de judecători şi procurori.

Potrivit principiului Lex posteriori derogrant priori, de vreme ce actuala

reglementare nu consacră nici un fel de excepţii de la dreptul de asociere sindicală a

funcţionarilor publici desprindem următoarele concluzii:

- dreptul de asociere sindicală este recunoscut tuturor funcţionarilor

publici 9art.5 din Legea nr.54/1991 a fost modificat implicit prin

Statutul funcţionarilor publici)

- Legea nr.54/1991 reprezintă dreptul comun în materia dreptului de

asociere sindicală numai în măsura în care ea nu contravine

statutului;

- Art.5 din Legea nr.54/1991 contravine şi unor reglementări

internaţionale ratificate de România (Este vorba de Carta Socială

Europeană care admite limitarea libertăţii sindicale numai pentru

personalul forţelor armate şi cel al poliţiei).

C. DREPTUL LA GREVA

Potrivit art.28 din Statut "Funcţionarii publici îşi pot exercita dreptul la grevă

în condiţiile legii."

Această dispoziţie este în conformitate cu art.40 din Constituţie, care enumeră

printre drepturile funcamentale ale cetăţenilor dreptul la grevă, care însă în formularea

textului constituţional este recunoscut numai salariaţilor.

Termenul de salariat al legiuitorului constituant trebuie înţeles în sens larc care

include şi funcţionarii publici.

Ca şi în articolul precedent, şi art.28 face trimitere la "condiţiile legii", iar în

acest caz este vorba de Legea nr.168/1998 cu privire la soluţionarea conflictelor de

muncă, întrucât nu există o altă lege care să reglementeze modul de exercitare a

dreptului la grevă.

Aşa cum observa Verginia Vedinaş în comentariile la Statutul funcţioanrilor

publici, soluţia actuală nu este acoperitoare pentru exercitarea dreptului la grevă a

funcţionarilor publici, deoarece sunt unele particularităţi faţă de exercitarea dreptului la

grevă de către ceilalţi salariaţi. (Vedinaş 2009)

Exercitarea dreptului la grevă de către funcţionarii publici trebuie să ţină seama

de specificul serviciilor publice pe care le prestează unele categorii de funcţionari în

interesul cetăţenilor şi comunităţilor locale care trebuie să aibă continuitate, neputând fi

admise întreruperi şi dezordine.

În Europa exercitarea dreptului la grevă este diferit reglementat:

- state în care acest drept se interzice aproape tuturor funcţionarilor

publici din serviciile publice ce deservesc cetăţenii (Belgia,

Danemarca, Portugalia şi Germania);

- state în care dreptul la grevă nu este expres recunoscut funcţionarilor

publici, dar este tolerat acest drept (Marea Britanie, Irlanda, etc.);

- state în care drpetul la grevă este expres recunoscut dar cu

numeroase excepţii în sensul exisatenţei unui număr mare de funcţii

publice cărora li se interzice acest drept (Franţa, Spania, Grecia,

Italia, etc.).

D. DREPTUL LA SALARIU

Aşa cum prevede art.29 din Statut "pentru activitatea depusă, funcţionarii

publici au dreptul la salriu, care se compune dins alariu de bază, sporuri şi

indemnizaţii."

Se poate observa că modul de formulare a art.29 reprezintă o viziune clasică în

care salariul reprezintă contraprestaţia unei munci, desprinzându-se următoarele

concluzii:

- dreptul la salariu se naşte din faptul că funcţionarul public a prestat

(a depus) a anumită activitate;

- salariul reprezintă contraprestaţia activităţii depusă de slariat;

- între salariu şi activitatea depusă trebuie să existe o anumită

echivalenţă, un echilibru.

Se constată că legiuitorul asimilează din punct de vedere al salariului pe

funcţionarii publici cu ceilalţi salariaţi fără a ţine cont de diferenţierile existente:

- salariatul îşi negociază salariul pe când salariul funcţionarului public

nu se negociază ci este stabilit de lege;

- remuneraţia funcţionarului public trbuie să-i permită acestuia să-şi

menţin rangul social corespunzător funcţiei.

De altfel, legiuitorul organic, prin art.30 din Legea funcţionarului public,

stabileşte expres că pentru salarizarea funcţionarilor publici trebuie să apară o lege

specială, indicând că la stabilirea sistemului de salarizare să se aibă în vedere:

a) necesitatea de a se restrânge costurile administraţiei publice în condiţiile în

care funcţionarii publici competenţi trebuie motivaţi şi recompensaţi într-un

mod corespunzător;

b) crearea unei ierarhii a sistemului de salarizare pe categorii, grade, clase şi

trepte, bazate pe evaluarea postului;

c) stabilirea unui raport just între partea fixă şi partea variabilă a salariului,

care să ţină seama de activitatea depusă şi de importanţa sa.

Aceasta se poate observa din directivele stabilite de legiuitor, care trebuie avute

în vedere în viitoarea lege a salarizării funcţionarilor publici, ţinând cont de:

• necesitatea de restrângere a costurilor administraţiei;

• necesitatea de a motiva şi recompensa în mod corespunzător pe funcţionarii

publici competenţi;

• un raport just, deci un echilibru normal între partea fixă şi partea variabilă a

salariului, astfel încât să ţină cont de munca depusă şi importanţa ei.

E. DREPTUL LA UNIFORMA - este prevazut de art.31 din Statut

potrivit caruia "Funcţionarii publici care potrivit legii sunt obligati sa

poarte uniforma în timpul serviciului; o primesc gratuit."

Deci obligatiei funcţionarului public de a purta uniforma îi corespunde dreptul

de a o primi gratuit de la instiţutia în care işi desfăşoara activitatea.

F. Printre drepturile funcţionarilor publici art.32 include: "Durata

normată a timpului de lucru care este 8 ore pe zi şi 40 ore pe săptămână.

Din modul în care această dispoziţie este redactată tragem concluzia că în mod

normal durata de lucru este 8 ore de unde concluzia că această durată poate fi mai mică

sau mai mare.

De altfel al. 2 prevede posibilitatea deprinderii duratei normale din dispoziţia

conducătorului autorităţii sau instituţiei publice pentru care funcţionarii publici de

executie au dreptul la recuperare sau la plata majorată cu un spor de 100% din salariul

de bază, ore care într-un an de zile nu pot depaşi 360.

De remarcat că pentru funcţi de conducere nu se prevede posiblitatea plaţi

majorate a timpului lucrat peste durata normalăde lucru. Aceasta nu însemană ca ei nu

pot depaşi acest timp dar pentru aceasta primesc indemnizaţia de conducere.

Includerea problemei timpului de muncă la categoria drepturi ne duce la

concluzia ca este un drept al funcţionarului public să i se respecte durata normală de

lucru stabilită de lege.

G. DREPTUL LA CONCEDII

Art.33 al.1. din Statut prevede că: " Funcţionarii publici au dreptul în

conditiile legii la concediul de odihnă, la concedii mdicale şi la alte concedii.", iar la

al.2 se prevede dreptul funcţionarului public ca, pe lângă indemnizaţia de concediu să

primească o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu.

Când Statutul prevede dreptul la concediu în condiţiile legii se referă la Legea

nr.6/1992 privind concediile de odihnă ale salariaţilor şi alte concedii care, pâna la o

reglementare specială, se aplică şi funcţionarilor publici.

Concediilor de odihnă le sunt aferente două categorii de drepturi şi anume:

- indemnizaţia de concediu;

- o primă de concediu.

Legat de celelalte categorii de concedii trebuie sa facem referire şi la art.34 din

Statutul funcţionarilor publici care prevede ca în perioada concediilor de boală, a

concediilor de maternitate şi a celor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor raporturile de

serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decat din iniţiativa funcţionarului public în

cauză. Aceasta prevedere este similară cu art.146 din Codul Muncii valabil pentru

ceilalţi salariaţi.

H. DREPTUL LA ASIGURAREA CONDIŢIILOR NORMALE DE

MUNCĂ ŞI IGIENĂ are menirea să ocrotească sănătatea şi integritatea

fizică a funcţionarilor publici fiind prevazut de art.35 din Statutul

funcţionarilor publici care obligă instituţiile publice să asigure aceste

condiţii.

Tot acest articol prevede dreptul funcţionarului public ca, pentru motive de

sănătate, să i se schimbe locul de muncă păstrându-şi gradul , clasa şi treapta avută.

I. DREPTUL FUNCŢIONARULUI PUBLIC DE A BENEFICIA DE

ASISTENŢĂ SANITARă, PROTEZE ŞI MEDICAMENTE în condiţiile legii este

prevazut în art.36 din Statut şi are ca izvor art.33 din Constituţia României care

consacră dreptul fundamental la ocrotirea sănătăţii precum şi în Pactul Internaţional

relativ la drepturile economice, sociale şi culturale care în art.12 prevede" dreptul

persoanei de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mentala."

J. DREPTUL LA PENSIE este un alt drept consacrat prin art.37 din Statut

potrivit căruia funcţionarii publici beneficiază de pensii precum şi de celelate drepturi

de asigurari sociale potrivit legii.

Doctrina occidentala defineşte pensia ca fiind un tip de remuneraţie cuvenită

funcţionarului public, la încetarea executarii funcţiei ca urmare a retragerii sale din

activitate şi are drept rol în a-i asigura funcţionarului public putinţa de a trăi în chip

cuviincios atunci când vârsta, boala sau infirmităţile nu i-ar permite să-şi desfăşoare

serviciul în mod normal.

În Statutul funcţionarului public european pentru pensia de vechime se stabileşte

un cuantum de 70% din retribuţia de bază aferentă ultimului grad în care a fost încadrat

funcţionarul public, pe când la noi acest procent este în jur de 40 - 45%.

K. Alte drepturi de care se "bucură" funcţionarulpublic:

- dreptul la pensie de urmaş pentru membrii familiei avuţi în

intreţinere în caz de deces a funcţionarului public (art.38);

- protectia legii în exercitarea atribuţiunilor împotriva

ameninţărilor , violenţelor sau faptelor de ultraj cărora le-ar

putea fi victimă (art.39);

- despăgubiri în situaţia în care funcţionarul public a suferit

din culpa autorităţii publice un prejudiciu material în timpul

îndeplinirii atribuţiilor.

6. Obligaţiile funcţionarului public

Corespunzător drepturilor de care "se bucură" funcţionarul public are şi

îndatoriri sau obligaţii deoarece nu se poate vorbi de existenţa unor drepturi şi obligaţii

independente ci, fiecarui drept îi corespunde o obligaţie corelativă şi fiecare obligaţie

naşte la rândul său un drept.îndatoririle funcţionarilor publici sunt reglementate în

Cap.V Secţiunea a Iî-a art.41 - 48 din Statutul funcţionarilor publici în următoarea

ordine:

A. Articolul 41 reglementează îndatorirea funcţionarilor publici de a-şi îndeplini

cu profesionalism, loialitate, corectitudine şi în mod conştiincios îndatoririle de

serviciu şi de a se abţine de la orice faptă care ar putea să ducă la prejudicii pentru

autorităţile sau instituţiile publice în care îşi desfăşoară activitatea.

În general, pot fi identificate două feluri de îndatoriri ale funcţionarului public:

- îndatoriri legate de îndeplinirea funcţiei;

- îndatoriri legate de viaţa privată.

Legiuitorul nostru a avut în vedere numai îndatoririle legate de exerciţiul funcţiei

care constituie categoria îndatoririlor de serviciu, ignorând recunoaşterea expresă a

vreunei alte categorii de îndatoriri.

Cu toate acestea, din modul în care sunt formulate unele îndatoriri, se desprind şi

unele comportamente pe care funcţionarul ar trebui sa le aibă în viaţa privată. Chiar

art.41 are o astfel de formulare când cere funcţionarului public să se abţina de la orice

acţiune care ar aduce prejudicii autorităţii sau instituţiei în care îşi desfăşoară

activitatea, fără a specifica dacă aceste abţineri trebuie să fie numai în timpul serviciului

sau şi în afara lui.

În ceea ce priveste prejudiciile, deoarece legea nu precizează că potrivit

principiului "ubilex non distinguit nec nos distinguere de bemus" considerăm că se

referă atât la prejudicii materiale cât şi la prejudicii morale.

B. Funcţionarii publici au obligaţia ca în exercitarea atribuţiilor ce le

revin să se abţină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor

politice, obligatie prevazuta în art.42 din Statut.

Aceasta dispoziţie legală obligă funcţionarul public de a nu-şi exprima sau

manifesta convingerile politice în exercitarea atribuţiilor ce ii revin, de unde concluzia

ca în celelalte împrejurari funcţionarul public îşi poate exprima convingerile politice

dacă se află în afara atribuţiilor de serviciu.

De aici şi concluzia că, de fapt, Statutul funcţionarului public nu instituie

interdicţia de a avea convigeri politice sau de a aparţine unei formaţiuni politice ci

numai pe aceea de a se abţine sa le manifeste sau să şi le exprime în timpul serviciului.

C. Prin art.43, Statutul funcţionarilor publici instituie răspunderea

funcţionarilor publici pentru îndeplinirea atribuţiilor ce le revin din funcţia

publica pe care o detin, precum şi atributiile ce le sunt delegate.

De asemenea prin al.(2) al aceluiasi articol se instituie obligaţia funcţionarului

public de a se conform dispoziţiilor avute ale funcţiunii publice, funcţii de conducere

cărora le sunt subordonaţi direct.

Legea creează şi o excepţie şi anume a cazurilor în care apreciază că dispoziţiile

date sunt ilegale, situaţie în care funcţionarul public are obligaţia să menţioneze în scris

refuzul îndeplinirii dispoziţiilor primite, iar dacă funcţionarul public de conducere

stăruie ca dispoziţiile date să fie duse la îndeplinire, va trebui ca acest bun să-l

formuleze în scris, cel care a primit-o fiind obligat să o execute.

D. O altă îndatorire a funcţionarilor publici este aceea instituită de

art.44 din Statut potrivit căruia "Funcţionarii publici au îndatorirea sa

respecte secretul de stat şi secretul de serviciu, în conditiile legii" care este

legata de îndatorirea art.145 care obliga funcţionarul public sa pastreze

confidentialitatea în legatura cu faptele, informatiile sau documentele de care ia

cunoştinţă în exercitarea funcţiei.

Trebuie sa facem precizarea că şi de acesta data legiuitorul face trimitere la lege

şi este clar ca se are în vedere secretul de stat calificat ca atare printr-un act normativ şi

secretul de serviciu care presupune o dispoziţie internă prin care să se stabilească

documentele ce au acest caracter.

Mai echivocă ni se pare formularea din art 45 privin păstrarea confidenţialitatăţii

în legatură cu faptele, informaţiile sau documentele de care ia cunoştinţă în existarea

funcţiei. Care fapte, care informaţii, care documente? Această dispoziţie contravine

principiului transparenţei activităţii funcţionarului public precum şi dispoziţiilor legale

referitoare la accesul cetăţenilor la informatii. De aceea considerăm ca şi în acest caz

trebuiau enumerate printr-un act intern faptele, informaţiile şi documentele cu caracter

confidenţial.

E. Una din cele mai importante îndatoriri instituite de lege pentru funcţionarii

publici este aceea prevazută de art.46 din Statut potrivit căruia:

(1) "Funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte direct sau indirect

pentru ei sau pentru alţii în considerarea funcţiilor publice daruri sau alte avantaje.

(2) La numirea precum şi la eliberarea din funcţie, funcţionarii publici sunt obligati să

prezinte în conditiile legii conducatorului autorităţii sau instituţiei publice declaraţia de

avere."

Analizand textul art.46 putem distinge concluzia că:

- dispoziţiile acestui articol sunt în concordanta cu legislatiile în materie din tarile

europene şi din statutul funcţionarului european;

- solicitarea şi acceptarea de diferite daruri sau avantaje are corespondent art.254 din

Codul penal care sancţionează infracţiunea de luare de mita şi care este formulat astfel:

"Fapta funcţionarului care direct sau indirect pretinde ori primeste bani sau

alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o

respinge în scopul de a îndeplini sau nu a îndeplini ori de a întarzia îndeplinirea unui

act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau de a face un act contra acestor îndatoriri

se pedepseşte cu inchisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi."

Al. 2 al art.46 instituie obligaţia declararii averii la încadrarea şi la plecarea din

funcţia publică tocmai pentru a se putea aprecia daca averea acumulata este în

concordanţă cu veniturile legale pe care funcţionarul public le-a realizat. Această

declaraţie este reglementată de Legea 115/1996.

F. îndatorirea funcţionarilor publici de a rezolva lucrările

repartizate de către conducătorul compartimentului în care funcţionează este

reglementată de art.47 al.1 din Statut şi credem şi noi ca nu este cea mai potrivită

formulare găsită de legiuitor deoarece aceasta îndatorire este acoperită de art.41 care

consacră îndatorirea generală a funcţionarului public de a-şi îndeplini atribuţiile de

serviciu.

La fel de neinspirată este şi formularea din al.2 al art.47 potrivit căruia

"funcţionarilor publici de execuţie le este interzis să primească direct cereri a căror

rezolvare intră în competenţa lor ori să intervină pentru soluţionarea acestor cereri".

De ce numai funcţionarilor publice de executie? De ce sa nu primească direct cereri de

competenţa lor? De la cine primesc aceste cereri? La cine să nu intervină pentru

soluţionarea unei cereri de competenţa lor? Textul creeaza echivocuri cu privire la

răspunsul acestei întrebări, fapt pentru care, în practică, această dispoziţie legală este în

majoritatea cazurilor ignorată.

G. Art. 48 din Statut instituie îndatorirea funcţionarului public de a-şi

perfecţiona pregătirea profesională fie în cadrul autorităţii sau instituţiei

publice fie urmând cursuri de perfecţionare organizate în acest scop.

În cazul în care cursurile de perfectionare sunt organizate în altă localitate decât

cea de domiciliu funcţionarii publici beneficiază şi de drepturile de delegare potrivit

legii. Funcţionarii publici care urmează o formă de specializare sau perfecţionare cu o

durată mai mare de 3 luni şi primesc pe acesăa perioadă drepturile salariale sunt obligaţi

să se angajeze în scris ca vor lucra 1 - 5 ani în cadrul autorităţii sau instituţiei respective.

Legea prevede şi consecintele nerespectarii angajamentului şi anume suportarea

cheltuielilor aferenrte specializării sau perfecţionării.

De asemenea legea mai prevede ca rezultatele obtinute la cursurile de perfectionare vor

fi avute în vedere la evaluarea anuala a activităţii funcţionarilor publici.

De observat ca perfecţionarea pregătirii profesionale reprezintă o obligaţie dar şi

un drept al funcţionarului public care derivă din art.32 din Constituţie privind dreptul la

învăţătură.

Răspunderea funcţionarilor publici

În Statutul funcţionarilor publici problema răspunderii acestora este tratată în

Cap.VIII intitulat "Sancţiunile disciplinare şi răspunderea funcţionarilor publici".

Astfel art.69 prevede ca: " încălcarea de către funcţionarii publici cu vinovăţie a

îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară contravenţională, civilă sau

penală după caz.

Un comentari al acestei prevederi nu poate fi făcut fără unele referiri la modul în

care răspunderea este privită de către autorii de drept administrativ şi nu numai.

Astfel Antonie Iorgovan sustine ca în oricare ramura de drept ne vom plasa

răspunderea are două finalităţi:

- să restabilească ordinea de drept care a fost încălcată şi pe

cale de consecinţă să se revină la starea de legalitate care a

fost perturbată prin săvârşirea faptei;

- să exprime o atitudine negativă faţă de autorul faptei ilicite cu

scopul de a-l determina să înţelegă gravitatea faptei sale,

caracterul ei negativ, să o regrete şi pe viitor să o elimine din

comportamentul său. (Iorgovan 1996)

În acest mod prin intermediul răspunderii se realizează atat scopul represiv,

sancţionator cât şi scopul preventiv cărora trebuie să li se adauge şi scopul educativ. În

cazul funcţionarului public răspunderea este strâns legată de responsabilitate, noţiuni

care nu se confundă, responsabilitatea precedând răspunderea, funcţionarul public

trebuind să fie fundamental responsabil în îndeplinirea atribuţiilor sale. (Vedinaş 2009)

Legea identifică 4 forme de responsabilitate aplicabile funcţionarilor publici:

disciplinară, contravenţională, civilă sau după caz penală care, aşa cum am văzut, sunt

atrase de încalcarea cu vinovăţie a îndatoririlor de serviciu. Rezultă ca ele reprezintă

forme de răspundere subiectivă bazate pe culpă.

Specific faptelor care atrag una din formele de răspundere în cazul funcţionarilor

publici este cauza lor, putând fi vorba despre următoarele categorii de fapte:

- fapte comise în timpul exercitarii îndatoririlor de serviciu;

- fapte comise în legatură cu exercitarea funcţiei publice;

- fapte comise prin încălcarea normelor care nu au legatură

directă nemijlocită cu funcţia publică dar care afectează

prestigiul funcţionarului public respectiv şi chiar al instituţiei

în care îşi desfăşoară activitatea.

Prin art.70 din Statut sunt enumerate faptele şi încălcările comise de funcţionarul

public care constituie abateri disciplinare:

- întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

- absenţe nemotivate de la serviciu;

- intervenţiile sau stăruinţele pentru solutionarea unor cereri în

afara cadrului legal;

- atitudinile ireverenţioase în timpul exercitarii atribuţiilor de

serviciu;

- nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii

lucrărilor care au acest caracter;

- refuzul nejustificat de neîndeplire a sarcinilor şi atribuţiilor de

serviciu;

- neglijenţa repetată în neîndeplinirea lucrărilor;

- manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau

instituţiei publice din care fac parte;

- exprimarea sau desfăşurarea în calitatea de funcţionar public

ori în timpul programului de lucru a unor opinii sau activităţi

publice cu caracter politic;

- încălcarea prevederilor legale privitoare la incompatibilitati şi

interdicţii privind funcţionarii publici.

În al.3 al art.70 sunt prevăzute următoarele sancţiuni pentru abaterile disciplinare

de mai sus:

a) avertismentul ;

b) mustrarea;

c) diminuarea drepturilor salariale cu 5 pana la 10% pe o

perioadă de 3 luni;

d) suspendarea dreptului de avansare pentru o perioadă de 1 - 3

ani;

e) trecerea într-o funcţie ionferioara pe o perioadă de 6-12 luni

cu diminuarea corespunzătoare a salariului;

f) destituirea din funcţie.

De asemenea, în al.4 al art. amintit mai sus, sunt făcute precizări privind

individualizarea sancţiunii disciplinare cerând să se ţină seama de gravitatea abaterii,

împrejurările în care a fost savarşită, gradul de vinovaţie, consecinţe; comportarea

generală în serviciu a funcţionarului public precum şi de existenţa sancţiunilor

disciplinare neradiate.

Se poate desprinde din sancţiunile prevazute mai sus ca acestea au în vedere:

a) sancţiuni disciplinare cu caracter moral în care sunt incluse

avertismentul şi mustrarea;

b) sancţiuni disciplinare cu caracter precumpănitor material şi se

are în vedere diminuarea drepturilor salariale cu 5 până la

10% pe o perioada de 3 luni;

c) sancţiuni de ordin patrimonial şi care afectează cariera

funcţionarului public - ne referim la retrogradarea în funcţii ;

d) sancţiuni care determină încetarea raporturilor de funcţie

publică.

Pentru o cât mai corecta dimensionare a sancţiunilor legea prevede că sancţiunea

disciplinară nu poate fi aplicată decât dupa cercetarea prealabilă a faptei imputate şi

după audierea funcţionarului public, consemnată în scris sub sancţiunea nulităţii. Legea

cuprinde de asemenea Norme privind aplicarea sancţiunilor, posibilitatile de contestare

a acestora precum şi sancţiunile ce pot fi aplicate numai la propunerile comisiei de

disciplină.

Prin art.75 din lege se instituie procedura radierii sancţiunilor disciplinare:

- în termen de 1 an pentru mustrare şi avertisment;

- în termen de 2 ani pentru celelalte sancţiuni; cu condiţia impusă

de lege în ambele cazuri ca funcţionarul public sa nu mai savarşească în această

perioadă alte abateri.

În ceea ce priveste răspunderea contravenţională a funcţionarului public art.76

al.1 din lege prevede că aceasta se angajează în cazul în care funcţionarul public a

săvârsit o contravenţie în timpul şi în legatură cu sarcinile de serviciu. Împotriva

sancţiunii respective funcţionarul nemulţumit poate ataca procesul verbal de constatare

a contravenţiei la Judecatoria în a carui circumscripţie îşi are sediul autoritatea în care

este numit funcţionarul public.

Trei sunt cauzele pentru care potrivit art.47 din Legea 188/1999 se angajează

răspunderea civilă a funcţionarului public:

a) pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei

publice în care funcţionează;

b) pentru nerestituirea în termen legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;

c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică în calitate de

comitent unor terţe persoane în temeiul unei hotărâri judecatoresti definitive

şi irevocabile;

Se poate observa ca Statutul consacră numai răspunderea civila a funcţionarului

public nu şi răspunderea patrimonială care este instituită încă din 1990 prin art.13 din

Legea 29 privind contenciosul administrativ. În art.78 al.1 din Statut se reglementează

modul de recuperare a pagubelor prevazute la art.77 lit.a şi b acest lucru fiind dispus de

către conducatorul unităţii sau instituţiei respective în termen de 30 de zile de la

constatare iar pentru prejudiciul prevazut la art.77 lit.c pe baza de hotarare

judecatorească definitivă şi irevocabilă.

Răspunderea penală este instituită prin art.79 al.1 din Statut potrivit căruia

" răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârsite în timpul serviciului

sau în legatură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă, se angajează potrivit

legii penale."

În al. 2 al aceluiaşi art. se prevede ca " în cazul în care s-a dispus începerea

urmăririi penale, conducatorul instituţiei va lua măsura suspendării funcţionarului

public din funcţia pe care o deţine."

Suspendarea din funcţie încetează în cazul în care s-a dispus scoaterea de sub

urmărire penală ori încetarea urmăririi penale precum şi în cazul în care instanţa dispune

achitarea sau încetarea procesului penal.

CAIET DE LUCRU AL SOCIETĂŢII AMERICANE DE

ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ: RESPONSABILITATE ŞI RĂSPUNDERE

Ca parte a implicării crescânde în problemele legate de standardele profesionale

şi de etică, Asociaţia Americană de Administraţie Publică (ASPA) a publicat în 1979 un

caiet de lucru pe tema standardelor profesionale şi a eticii. O a doua ediţie, adăugită şi

completată, a fost publicată în 1982. În continuare, va fi prezentată partea care se referă

la responsabilitatea şi răspunderea funcţionarilor publici, selecţie făcută din cea de-a

doua ediţie.1

1 Sursa: HERMAN MERTINS JR. And PATRICK J. HENNIGAN, Applying Professional Standards &

Responsabilitatea şi răspunderea sunt standarde profesionale ale funcţionarilor

publici în oferirea de servicii publicului. Atunci când sunt folosite ca măsură a calităţii

şi a performanţei, ele oferă administratorului posibilitatea de a identifica puncte forte şi

puncte slabe. O asemenea diagnoză poate fi utilă în elaborarea unui program personal de

ameliorare a performanţelor profesionale.

A. Informaţii de bază – Responsabilitatea

Administratorul este responsabil de îndeplinirea corectă şi eficientă a sarcinilor,

de păstrarea, coordonarea şi delegarea diferitelor sarcini/funcţii. Administratorul

trebuie să fie o persoană de încredere, dornică şi capabilă de a duce la

îndeplinire sarcinile care îi sunt acordate, cu competenţă şi în conformitate cu

standardele profesionale. Evident, una dintre sarcinile

managerilor/administratori publici este de a-şi defini sarcinile şi

responsabilităţile proprii faţă de public.

B. Câteva întrebări de autoapreciere referitoare la responsabilitatea

administratorului

1. Cum mă asigur că înţeleg perfect natura şi scopul sarcinilor care mi-au fost

distribuite?

2. Mă simt personal responsabil pentru nivelul de performanţă şi eficienţă cu

care organizaţia mea răspunde nevoilor publice?

3. În anumite privinţe, simt că ceea ce pot da eu nu va avea impact? Are faptul

că eu consider că nimeni nu cunoaşte efectul muncii mele vreo influenţă

asupra comportamentului meu profesional?

4. Cum rezolv conflictul dintre responsabilitatea faţă de agenţie, faţă de grupul

de clienţi, profesie şi interese personale/exterioare profesiei?

5. Iau, de obicei, poziţie în funcţie de principiile de bază sau în concordanţă cu

solicitările de moment?

Ethics în the Eighties: A Workbook &Study Guide for Public Administratos,American Societz of Public Administation, 1982, p. 6-7 în WILLIAM L. RICHTER, FRANCES BURKE, JAMESON W. DOIG, Combating Corruption, Encouraging Ethics, American Society of Public Administration, 1990, p. 54-55.

6. Încerc să obţin mai multe opinii asupra punctelor mai sensibile care implică

responsabilitatea mea?

7. Îmi asum sarcini cu care mă identific la fel de puternic ca şi cu altele pe care

le favorizez?

8. Este important pentru mine să am reputaţia că sunt „om de încredere” în

cadrul organizaţiei? Cum definesc eu un om în care se poate avea încredere?

C. Informaţii de bază – Răspunderea

Răspunderea este bazată pe ideea că administratorul dă socoteală în primul rând

publicului pe care îl deserveşte şi abia în al doilea rând organizaţiei, pentru

rezultatele muncii pe care a prestat-o. Implică, de asemenea, generarea şi

oferirea de informaţii corecte care facilitează evaluarea propriei sale performanţe

de către public, de către agenţia pentru care lucrează, de către grupul de clienţi,

de către profesionişti. Răspunderea se referă şi la explicarea modalităţii de

distribuire şi asumare a responsabilităţilor, la metodele adoptate pentru

rezolvarea sarcinilor şi la rezultate.

D. Căteva întrebări de autoevaluare referitoare la răspundere

1. Abordez sarcinile în moduri care contribuie la realizarea scopurilor

organizaţiei?

2. Îmi cuantific răspunderea în termenii specifici ai organizaţiei pentru care

lucrez? Ex. eficienţă, eficacitate, productivitate, disciplină? Sau am o altă

părere referitoare la sensul cuvântului răspundere?

3. Manipulez vreodată cerinţele răspunderii?

4. Dacă organizaţia mea trece printr-o criză, care este reacţia mea?

5. Cunost „regulile jocului” din cadrul organizaţiei mele? Le şi accept?

6. Am fost deschis, în măsura în care a fost necesar, criticilor din afară?

7. Este informaţia pe care o furnizez altora referitoare la munca şi performanţa

mea precisă, corectă şi completă?

8. Răspund adecvat „dreptului de a cunoaşte” şi „nevoii de a cunoaşte” a

diferitelor persoane, autorităţi şi grupuri specifice?

9. Folosesc un limbaj clar, simplu în comunicare pentru a facilita măsurarea

răspunderii.

7. Izvoarele deontologiei funcţiei publice româneşti

Abia începând cu anul 2000 legislaţia românescă s-a îmbogăţit cu prevederi

menite să reglementeze combaterea actelor de corupţie din administraţia publică şi să

stimuleze comportamentele etice.2 Însă, tocmai aceasta este marea deficienţă cu care se

confruntă majoritatea administraţiilor contemporane: lipsa reglementarilor în domeniul

eticii, o încadrare teoretică în măsură să evidenţieze scopurile, definiţiile şi un câmp

comun de referinţe pentru cercetarea şi practica eticii administrative. Simpla emitere a

actelor normative reprezintă un bun început, însă nu este şi suficient pentru a asigura o

administraţie publică etică. În prezent, în cazul României, nu există nici un text oficial

care să asigure clarificarea conceptului de "etică" şi când se aplică ea în domeniul

administraţiei publice.

A vorbi despre corupţie ca fenomen într-o creştere îngrijorătoare, fenomen ce

nu se manifestă doar în câmpul instituţiilor publice, dar a nu vorbi de anumite principii

morale fără de care administraţia publică îşi pierde raţiunea de a fi, iată un real semnal

de alarmă. Cu toate acestea, după cum s-a menţionat şi anterior, legislaţia în domeniu s-

a îmbogăţit în ultima decadă, putându-se chiar afirma ca România este un stat a cărui

legislaţie anticorupţie este racordată la standarde europene. Însă, din nou, deşi cadrul

legislativ este unul competent, simpla reglementare nu este în măsură să asigure faptul

că administraţia românescă este una etică. Sporirea regulilor formale nu garantează

2 Amintim printre acestea: Legea nr. 78 din 8 mai 2000, pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie; Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public; Ordonanţa de Urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002, privind Direcţia Naţională Anticorupţie; Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, modificată şi completată de OUG nr. 40/2003; Legea nr. 52 din 21 ianuarie 2003, privind transparenţa decizională în administraţia publică; Legea nr. 571 din 14 decembrie 2004, privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii; Legea nr. 7 din 8 februarie 2004, privind Codul de conduită al funcţionarilor publici; Legea nr. 144 din 21 mai 2007, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate.

rezultate etice. După cum spunea şi primarul Amsterdamului, Job Cohen, în cuvântarea

de bun venit adresată participanţilor la conferinţa internaţională First Global Dialogue

on Ethics în Public Administration, desfăşurată în luna mai a cestui an la Amsterdam,

Soluţia nu constă în a creşte numărul de reguli deja existente, ci în încurajarea

administratorilor publici de a lua decizii morale de unii singuri.3 Iar acest deziderat se

poate realiza numai printr-un proces coerent de educaţie a administratorilor, prin

implicarea directă a acestora în discuţii, dezbateri, în rezolvarea dilemelor etice şi prin

antrenarea lor în procesul decizional.

Trebuie remarcată totuşi schimbarea majoră referitoare la relaţia administraţie

publică-cetăţean, survenită după 1990. Această schimbare nu se datorează numai

autorităţii administrative (deşi nu trebuie negat nici aportul administraţiei), ci şi

cetăţeanului, care a învăţat din mers care îi sunt drepturile şi îndatoririle într-o societate

democratică.

Acest subcapitol intenţionează să analizeze cum este promovată etica în

administraţia publică romanească, în ce măsură principii etice se regăsesc în legislaţia

referitoare la autorităţile administrative, cât este de bogată această legislaţie, care sunt

problemele majore cu care se confruntă etica în domeniul public românesc, şi nu în

ultimul rând, cum este percepută de către cetăţeni, din punct de vedere etic, activitatea

funcţionarilor publici.

COD ETIC

Diversitatea materiilor şi schimbările frecvente care intervin în legislaţia de

natură administrativă fac dificilă codificarea dreptului administrativ. Însă,

perfecţionarea reglementărilor juridice în domeniul administatiei publice şi dezvoltarea 3 Implementing more rules and regulations is not the answer, on the contrary I would say. Empowering

civil servants and politicians to make moral just decisions în their daily work is the way to go. Therefore

one of the main focus points of the integrity program of the City of Amsterdam is training and advising

civil servants and politicians specificly on decision-making and the moral dilemma’s that come with it. Of

course we’re not naïve and also looking to prevent and when needed stop and punish fraud and

corruption. But that’s not the main issue here. The main issue is empowering civil servants and

politicians to avoid making unnecessary mistakes or errors în judgment. Toespraak burgemeester Cohen op de integriteitsconferentie op donderdag 28 mei 2009, om 18.30h în het Blauwe Theehuis. Zoals uitgesproken.

contenciosului administrativ ar crea premisele pentru codificarea dreptului administrativ

în ţara noastră. Lipsa unei codificări a dreptului administrativ este o dovadă suficientă a

instabilităţii autorităţilor administrative româneşti în decursul timpului. Cu toate

acestea, trebuie remarcate eforturilor pe care aceste autorităţi le-au făcut în ultimii 20 de

ani de a recupera golurile existente în legislaţia administrativă românească şi de a aduce

acestă legislaţie în pas cu cerinţele europene actuale.

Una din foarte importantele calităţi ale codurilor etice este aceea de a deţine un

rol major în formarea şi evoluţia gândirii etice în administraţia publică. Elaborarea unui

asemenea cod în administraţia publică românească ar reprezenta un pas firesc (dată fiind

legislaţia deja existentă) şi, de asemenea, foarte important în educarea şi formarea

funcţionarilor români la standardele impuse de administraţiile occidentale. Codul are

valoarea unui simbol care face legătura între aderentul la cod (funcţionarul public) şi

deziderate precum: satisfacerea interesului public, profesionalism, înalte standarde

morale.

Codurile etice s-au dezvoltat în context profesional pentru a specifica şi clarifica

o conduită acceptabilă din partea funcţionarilor publici. Scopurile unei atari conduite

privesc: susţinerea funcţionarilor publici în confruntarea cu situaţii dilematice,

orientarea administratorilor către atitudini favorabile protejării interesului public,

sprijinirea grupurilor pentru a atinge grade ridicate de coeziune internă, atingerea unui

nivel înalt de conduită profesională cât şi dobândirea performanţei în munca depusă,

câştigarea unui grad înalt de credibilitate în ochii opiniei publice. Toate aceste scopuri

urmărite de conduita prescrisă de un cod etic sunt scopuri pe care şi administraţia

publică românească îşi doreşte să le atingă.

Codurile etice devin din ce în ce mai mult realităţi ale vieţii cotidiene pentru

angajaţii din sectorul public occidental. Reala valoare a codurilor etice nu constă în

faptul că normează acţiunile administratorilor publici, ci în faptul că reprezintă

încununarea idealurilor serviciului public. Codurile etice servesc, în primul rând,

consacrării valorilor democraţiei şi creşterii încrederii publice în autoritatea administrativă.

LEGISLAŢIE ETICĂ

Legislaţia românescă în materie de combatere a comportamentelor corupte şi de

încurajare a atitudinilor etice a debutat cu Legea nr. 115 din 16 octombrie 1996, pentru

declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu

funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici. Legea nu îşi propunea

doar să verifice veniturile demnitarilor, magistraţilor şi ale funcţionarilor publici, ci şi

să monitorizeze modalităţile în care au fost achiziţionate bunurile, valorile, cuantumul

depozitelor bancare, precum şi dacă aceste din urmă categorii ar fi putut fi acoperite din

totalul veniturilor legale realizate de cei în cauză. De asemenea, dacă persoana în

cauză este căsătorită, prevederile declaraţiei se extind şi asupra soţului/soţiei. Legea

face referire şi la instanţa îndreptăţită să efectueze controlul declaraţiilor de avere.

Iniţial era vorba despre o comisie de control care, ulterior, a fost înlocuită cu Agenţia

Naţională de Integritate4. Agenţia Naţională de Integritate a fost înfiinţată printr-un alt

act normativ care poate fi inclus în tipul de legislaţie menţionat mai sus, respectiv

Legea nr. 144 din 21 mai 2007, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea

Agenţiei Naţionale de Integritate. Agenţia Naţională de Integritate are ca principale

atribuţii verificarea privind averea dobândită în perioada exercitării mandatelor sau a

îndeplinirii funcţiilor ori demnităţilor publice,5 dar şi de implementare a prevederilor

legale privind declaraţiile de avere şi de interese.6Agenţia îşi îndeplineşte atribuţiile de

verificare din oficiu sau la sesizarea oricărei persoane fizice sau juridice interesate. În

cazul în care între averea dobândită pe parcursul exercitării funcţiei şi veniturile

realizate în aceeaşi perioadă există o diferenţă care nu poate fi justificată sesizesză

instanţa competentă pentru stabilirea părţii de avere sau a bunului determinat dobândite

cu caracter nejustificat, a cărăr confiscare o solicită. Activitatea Agenţiei Naţionale de

Integritate este monitorizată de Consiliul Naţional de Integritate, instituit prin acelaşi

act normativ, organism aflat sub control parlamentar exercitat de Senat.7

Legea nr. 78 din 8 mai 2000, pentru prevenirea, descoperirea şi

sancţionarea faptelor de corupţie a reprezentat prima măsură reală, luată în România,

4 Legea nr. 115 din 16 octombrie 1996, pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, Cap. II, art. 7-20; 5 Legea nr. 144 din 21 mai 2007, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, Cap.I, art. 1-8; 6 Ibidem, Cap. II, art. 9-11; 7 Legea nr. 144 din 21 mai 2007, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, Cap. IV, art. 33-38;

de combatere a comportamentelor corupte. Textul legii se aplică tuturor persoanelor

care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost investite, în cadrul

autorităţilor publice sau instituţiilor publice, celor care au atribuţii de control sau acordă

asistenţă specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot

infulenţa, cât şi persoanelor care deţin o funcţie de conducere într-un partid sau într-o

formaţiune politică, într-un sindicat, într-o organizaţie patronală ori într-o asociaţie fără

scop lucrativ sau fundaţie. Sunt considerate infracţiuni de corupţie: infracţiunile de

luare de mită,8 de dare de mită,9 de primire de foloase necuvenite,10 şi de trafic de

influenţă.11 Sunt considerate infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie:12

• Stabilirea, cu intenţie a unei valori diminuate, faţă de valoarea reală, a

bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul sau o autoritate

a administraţiei publice este acţionar;

• Acordarea de subvenţii cu încălcarea legii, neurmărirea, conform legii, a

destinaţiilor subvenţiilor;

• Utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost

acordate, precum şi utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate din

fonduri publice sau acre urmează să fie rambursate din fonduri publice;

• Fapta persoanei care, în virtutea funcţiei, a atribuţiei ori a însărcinării

primite, are sarcina de a supraveghea, de a controla sau de a lichida un

agent economic privat, de a îndeplini pentru acesta vreo însărcinare, de a

intermedia sau de a înlesni efectuare unorr operaţiuni comerciale sau

financiare de către agentul economic privat ori de a participa cu capital

la un asemenea agent economic, dacă fapta este de natură a-i aduce

direct sau indirect foloase necuvenite;

• Efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu

funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte;

• Folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt

8 Prevăzute şi la art. 254 din Codul Penal, Best Publishing, Bucureşti, 2009; 9 Ibidem, art. 255; 10 Ibidem, art. 256; 11 Ibidem, art. 257; 12Legea nr. 78 din 8 mai 2000, pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Secţiunea a III-a, art. 10-16;

destinate publicităţii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate

la aceste informaţii;

• Fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid,

într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără

scop patrimonial, de a folosi influenţa sau autoritatea sa în scopul

obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase

necuvenite;

• Infracţiunea de şantaj;

• Infracţiunea de abuz în serviciu contra interselor publice, infracţiunea de

abuz în serviciu contra interselor persoanelor şi infracţiunea de abuz în

serviciu prin îngrădirea unor drepturi, dacă fucţionarul public a obţinut

pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial.

Sunt considerate infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie:13

• Tăinuirea bunurilor provenite din săvârşirea unei infracţiuni prevăzute

mai sus, precum şi favorizarea persoanelor care au comis asemenea

infracţiuni;

• Asocierea în vederea săvârşirii unei infracţiuni prevăzute mai sus;

• Falsul şi uzul de fals săvârşite în scopul de a ascunde comiterea uneia

dintre infracţiunile prevăzute mai sus sau săvârşite în realizarea scopului

urmărit printr-o asemenea infracţiune;

• Abuzul în serviciu contra intereselor publice, abuzul în serviciu contra

interselor persoanelor şi abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi,

săvârşte în realizarea scopului urmărit, printr-o infracţiune prevazută mai

sus.

Sunt considerate infracţiuni împotriva interselor financiare ale Uniunii

Europene:14

• Folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexcate sau

incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din

bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de

13 Legea nr. 78 din 8 mai 2000, pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Secţiunea a IV-a, art. 17-18; 14 Ibidem, art. 18;

acestea orin în numele lor;

• Omisiunea de a furniza, cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii pentru

obţinerea de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din

bugetele administrate de acestea ori în numele lor, dacă fapta are ca

rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri;

• Schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor

obţinute din bugetul general al Uniunii Europene sau din alte fonduri

administrate de acestea ori în numele lor;

• Schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei unui folos

legal obţinut, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor

din bugetul general al Uniunii Europene sau din alte bugetele

administrate de acestea ori în numele lor;

• Folosirea sau prezentarea de documente ori declraţii false, inexacte sau

incomplete, care are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din

bugetul general al Uniunii Europene sau din alte bugetele administrate

de acestea ori în numele lor;

• Omisiunea de a furniza, cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii, dacă fapta

are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al

Uniunii Europene sau din alte bugetele administrate de acestea ori în

numele lor;

Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001, privind liberul acces la informaţiile

de interes public prevede accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii de

interes public ca un principiu fundamnetal al relaţiilor dintre persoane şi autorităţile

publice. Prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care

priveşteactivităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii

publice.15 Prin informaţie cu privire la datele personale se înţelege orice informaţie

privind o persoană fizică identificată sau identificabilă.16 Prin urmare, în conformitate

cu Legea nr. 544/2001, orice persoană fizică din România are acces la orice informaţie

legată de declaraţiile de avere prevazute prin Legea nr. 115/1996. Legea nr. 544/2001

15 Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public, Cap. I, art. 2, lit.b; 16

Ibidem, art. 2, lit. c;

stipulează că fiecare autoritate sau instituţie publică are obligaţia să comunice din

oficiu informaţii de interes public care privesc:17

• Actele normative care reglementează organizarea şi funcţionarea

autorităţii sau instituţiei publice în cauză;

• Structura organizatorică, atribuţiile departamentelor, programul de

funcţionare, programul de audienţe al autorităţii sau instituţiei publice;

• Numele şi prenumele persoanelor din conducerea autorităţii sau a

instituţiei publice şi ale funcţionarului responsabil cu difuzarea

informaţiilor publice;

• Coordonatele de contact ale autorităţii sau instituţiei publice, respectiv:

denumirea, sediul, numere de telefon, fax, adresa de e.amil şi adresa

paginii de Internet;

• Sursele financiare, bugetul şi bilanţul contabil;

• Programele şi strategiile proprii;

• Lista cuprinzând documentele de interes public;

• Lista cuprinzând categoriile de documente produse şi/sau gestoinate,

potrivit legii;

• Modalităţile de contestare a deciziei autorităţii publice.

Autorităţile au obligaţia să publice şi să actualizeze anual un buletin informativ

care va cuprinde informaţiile prevăzute mai sus, precum şi să organizeze periodic, de

regulă o dată pe lună, conferinţe de presă pentru aducerea la cunoştinţă a informaţiilor

de interes public.18

Ordonanţa de Urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002, privind Direcţia Naţională

Anticorupţie a înfiinţat acestă instituţie, ca structură cu personalitate juridică, în cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin reorganizarea Parchetului

Naţional Anticorupţie. Direcţia Naţională Anticorupţie este autorizată să deţină şi să

folosescă mijloace adecvate pentru obţinerea, verificarea, prelucrarea şi stocarea

17 Ibidem, Cap. II, art. 5, al.1, lit. a-I; 18 Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public, Cap. II, art. 2;

informaţiilor privitoare la faptele de corupţie prevăzute în legea nr. 78/2000, cu

modificările ulterioare, în condiţiile legii.19

Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003, privind unele măsuri pentru asigurarea

transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul

de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, modificată şi completată de OUG nr.

40/2003 împreună cu Legea nr. 52 din 21 ianuarie 2003 privind transparenţa

decizională în administraţia publică au ca scop să sporească gradul de

responsabilitate a administraţiei publice faţă de cetăţean, ca beneficiar al deciziei

administrative, să stimuleze participarea activă a cetăţenilor în procesul de luare a

deciziilor administrative şi în procesul de elaborare a actelor normative şi să sporească

gradul de transparenţă la nivelul întregii administraţii publice. Principiile care stau la

baza acestor acte normative sunt următoarele:20

• Informarea în prealabil, din oficiu, a persoanelor asupra problemelor de

inters public care urmează a fi dezbătute de autorităţile administraţiei

publice centrale şi locale în procesul de elaborare a proiectelor de acte

normative;

• Consultarea cetăţenilor şi a asociaţiilor legal constituite, la iniţiativa

autorităţilor publice, în procesul de elaborare a proiectelor de acte

normative;

• Participarea activă a cetăţenilor la luarea deciziilor administrative şi în

procesul de elaborare a proiectelor de acte normative.

Autorităţile administraţiei publice au obligaţia de a informa şi de a supune

dezbaterii publice proiectele de acte normative, de a permite accesul la luarea deciziilor

administrative şi la minutele (documentele scrise în care se consemnează în rezumat

punctele de vedere exprimate de participanţi la o şedinţă, precum şi rezultatul

dezbaterilor) şedinţelor publice.

19 Ordonanţa de Urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002, privind Direcţia Naţională Anticorupţie, Cap. IV, art. 15; 20 Legea nr. 52 din 21 ianuarie 2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, Cap. I, art. 2, lit. a-c;

Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001 a administraţiei publice locale stipulează ca

principii de organizare şi funcţionare ale autorităţilor administraţiei publice locale

următoarele principii:21

• Principiul descentralizării;

• Principiul autonomiei locale;

• Principiul deconcentrării serviciilor publice;

• Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale;

• Principiul legalităţii;

• Principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de

interes deosebit.

Principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes

deosebit este completat la Capitolul VII al aceleaşi legi, cu iniţiativa cetăţenească, în

virtutea căreia, cetăţenii pot propune consiliilor locale şi consiliilor judeţene pe a căror

rază domiciliază, spre dezbatere şi adoptare, proiecte de hotărâri. Aspectul democratic

şi etic al acestor prevederi se referă la faptul că cetăţenii trebuie să întreţină o relaţie

permanentă cu autorităţile administraţiei publice locale, relaţie care se bazează pe

consultare reciprocă, cooperare şi respect reciproc. Cetăţenii trebuie să fie parte activă

în procesul luării deciziilor de interes deosebit, opiniile lor fiind hotărâtoare în acest

proces. Legea nr. 215/2001, prin principiile de organizare şi funcţionare ale

administraţiei publice locale împreună cu prevederile care reglementează iniţiativa

cetăţenească garantează criteriul participării efective. De asemenea, Legea nr.

215/2001, prin principiile de organizare şi funcţionare ale administraţiei publice locale

împreună cu prevederile care reglementează iniţiativa cetăţenească22 asigură criteriul

egalităţii în etapa decisivă. Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de

interes public împreună cu Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea

transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de

afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, modificată şi completată de OUG nr.

40/2003 şi Legea nr. 52/2003 privind transperenţa decizională în administraţia publică

garantează criteriul înţelegerii luminate. Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la

21 Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001 a administraţiei publice locale, Cap. I, art. 2, al.1; 22 Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001 a administraţiei publice locale, Cap. VII, art. 109, al. 2 prevede ca: Promovarea unui proiect de hotărâre poate fi iniţiată de unul sau de mai mulţi cetăţeni cu drept de vot...

informaţiile de interes public împreună cu Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi

controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi

de control şi a funcţionarilor publici asigură realizarea criteriului controlului agendei.

Iar criteriul cuprinderii este garantat de Constituţie şi de Legea nr. 215/2001, prin

principiile de organizare şi funcţionare ale administraţiei publice locale împreună cu

prevederile care reglementează iniţiativa cetăţenească. Legile nr. 78/2000, 144/2007,

7/2004, OUG 43/2002, precum şi legile 188/2004 şi 571/2004 asigură funcţionarea

procesului democratic prin crearea, organizarea şi reglementarea condiţiilor de

funcţionare a instituţiilor şi pârghiilor necesare realizării criteriilor impuse de un stat

democratic.

COD AL CONDUITEI

Un bun cod al conduitei impune standarde comportamentale pentru funcţionarii

publici. El include reglementări stricte referitoare la conflicte de interese, acceptarea de

cadouri, abuzul de poziţia discreţionară şi intluenţa pe care o deţine funcţionarul public.

Legea pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, impune la

rândul ei. standarde comportamentale pentru funcţionarii publici, reglementând aceste

comportamente care sunt considerate drept infracţiuni.23 Legea face în principal referire

la infracţiunile prevăzute în Codul Penal la art.254-257 (luare de mita, dare de mita,

primirea de foloase necuvenite şi trafic de influentă), dar vine şi completează aceste

prevederi prin altele noi, referitoare la stabilirea cu intenţie a unei valori diminuate faţă de

valoarea reală a bunurilor asupra cărora statul are autoritate, acordarea de credite sau

subvenţii cu încălcarea legii sau normelor de ereditare, utilizarea creditelor sau a

subvenţiilor cu încălcarea legii sau normelor de creditare, utilizarea creditelor sau a

subvenţiilor cu alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate (art.10). De asemenea,

art.ll şi art.12 pedepsesc fapte care sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru

altul, sume de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: înlesnirea diferitelor operaţiuni

comerciale sau financiare pe care le efectuează agentul economic, efectuarea de

23 Legea nr. 78/.2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Cap. III, Secţiunea 1,art. 5, al. 1-3; Secţiunea a 2-1 art.6, al. 1-4; Secţiunea a 3-a, art. 10, lit. a-c; art. 11, al. 1-2, art.12, lit. a-a-b, art. 13; Secţiunea a 4-a, art. 17, lit. a-d, art. 18, al. 1-3;

operaţiuni financiare incompatibile cu funcţia şi folosirea, în mod direct sau indirect a

informaţiilor confidenţiale. Legea mai face referire şi la infracţiuni în legătură directă cu

infracţiunile de corupţie: tăinuirea bunurilor provenite din săvârşirea unei infracţiuni,

falsul şi uzul de fals săvârşite în scopul de a ascunde comiterea unei infracţiuni, abuzul în

serviciu contra intereselor publice, etc. (art. 17a-i, Legea nr.78/2000), precum şi la

diferite infracţiuni împotriva intereselor fianciare ale Uniunii Europene. (Secţiunea a 4-a,

art. 18, al. 1-3).

Legea nr. 7 din 8 februarie 2004 privind Codul de conduită al

funcţionarilor publici este un act normativ care reglementează normele de conduită

profesională a funcţionarilor publici, având ca obiective asigurarea creşterii calităţii

serviciului public, o bună administrare în realizarea interesului public, precum şi

eliminarea birocraţiei excesive şi a faptelor de corupţie din administraţia publică. Codul

de conduită îşi propune să reglementeze normele de conduită profesională necesare

realizării unor raporturi sociale şi profesionale corespunzătoare creării şi menţinerii la

nivel înalt a prestigiului instituţiei funcţiei publice şi al funcţionarilor publici24; să

informeze publicul cu privire la conduita profesională la care este îndreptăţit să se

aştepte din partea funcţionarilor publici în exercitarea funcţiilor publice;25 să creeze un

climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi funcţionarii publici, pe de-o

parte, şi între cetăţeni şi autorităţile administraţiei publice, pe de altă parte.26 Principiile

care guverează conduita profesională a funcţionarilor publici sunt următoarele:27

• Supremaţia Constituţiei şi a legii, principiu conform căruia funcţionarii

publici au îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile ţării;

• Prioritatea interesului public, principiu conform căruia funcţionarii

publici au îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât

interesul personal, în exercitarea funcţiei publice;

• Asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi

instituţiilor publice, principiu conform căruia funcţionarii publici au

îndatorirea de a aplica acelaşi regim juridic în situaţii identice sau

24 Legea nr. 7 din 8 februarie 2004 privind Codul de conduită al funcţionarilor publici, Cap. I, art. 2, lit. a; 25 Ibidem, lit. b; 26

Ibidem, lit. c; 27 Legea nr. 7 din 8 februarie 2004 privind Codul de conduită al funcţionarilor publici, Cap. I, art. 3, lit. a-i;

similare;

• Profesionalismul, principiu conform căruia funcţionarii publici au

obligaţia de a îndeplini atribuţiile de serviciu cu responsabilitate,

competenţă, eficienţă, corectitudine şi coştinciozitate;

• Imparţialitatea şi independenţa, principiu conform căruia funcţionarii

publici sunt obligaţi să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice

interes politic, economic, religios sau de altă natură, în exercitarea

funcţiei publice;

• Integritatea morală, principiu conform căruia funcţionarilor publici le

este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau

pentru alţii, vreun avantaj ori beneficiu în considerarea funcţiei publice

pe care o deţin, sau să abuzeze în vreun fel de această funcţie;

• Libertatea gândirii şi a exprimării, principiu conform căruia funcţionarii

publici pot să-şi exprime şi să-şi fundamenteze opiniile cu respectarea

ordinii de drept şi a bunelor moravuri;

• Cinstea şi corectitudinea, principiu conform căruia în exercitarea funcţiei

publice şi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu funcţionarii publici

trebuie să fie de bună credinţă;

• Deschiderea şi transparenţa, principiu conform căruia activităţile

desfăşurate de funcţionarii publici în exercitarea funcţiei lor sunt publice

şi pot fi supuse monitorizării cetăţenilor.

La articolul 14, legea specifică faptul că funcţionarii publici nu trebuie să

solicite ori să accepte cadouri, servicii, favoruri, invitaţii sau orice alt avantaj, care le

sunt destinate personal, familiei, părinţilor, prietenilor ori persoanelor cu care au avut

relaţii de afaceri sau de natură politică. Aceste „atenţii” pot infulenţa imparţialitatea în

exercitarea funcţiilor publice deţinute sau pot constitui o recompensă în raport cu aceste

funcţii.

Aceste prevederi garantează respectarea cu prioritate a Constituţiei şi legilor în

vigoare, promovarea interesului public, impun standarde de profesionalism,

imparţialitate şi integritate morală, responsabilitate, corectitudine şi transparenţă, dar şi

asigură libertatea gândirii şi a exprimării.

Rolul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici este acela de a coordona,

monitoriza şi controla aplicarea normelor prevăzute de codul de conduită.28 Pentru

aceasta, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici urmăreşte aplicarea şi respectarea, în

cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice a prevederilor codului de conduită, elaborând

studii şi analize privind respectarea acestor prevederi. În scopul aplicării eficiente a

dispoziţiilor codului de conduită, conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice vor

desemna un funcţionar public pentru consiliere etică şi monitorizarea respectării

normelor de conduită. Acest din urmă funcţionar va acorda consultanţă şi asistenţă

funcţionarilor publici cu privire la respectarea normelor de conduită, va monitoriza

aplicarea prevederilor codului de conduită şi va întocmi rapoarte trimistriale privind

respectarea normelor de conduită presupuse de cod. 29

DECLARAŢIA FINANCIARĂ

Legislaţia S.U.A. făcea referire şi la o declaraţie financiara care, în viziunea

americană, reprezintă piatra de temelie a oricărei legislaţii care intenţionează să prevină

abuzurile oficialilor în vederea obţinerii de profituri personale. Declaraţia financiară

este considerată în măsură a preveni potenţialele conflicte de interese ivite în cadrul

organizaţiei publice şi a descuraja funcţionarii publici în ceea ce priveşte abuzurile de

puterea conferită de funcţia lor.

Legea nr.78/2000 extinde prevederile Legii nr. 115/199630 impunând

obligativitatea declarării averii şi pentru funcţionarii publici, indiferent de modul în care

au fost investiţi în cadrul autorităţilor publice sau instituţiilor publice. Declaraţia se

referă la valorile pe care le deţin funcţionarii şi permite exercitarea controlului asupra

averii şi valorilor funcţionarilor. Pentru a fi cu adevărat eficientă, declaraţia nu se

rezumă la a conţine doar valoarea salariului şi a altor venituri realizate de un funcţionar,

ea conţine clar specificate categoriile de bunuri şi valori mobiliare, rezervele financiare

28 Legea nr. 7 din 8 februarie 2004 privind Codul de conduită al funcţionarilor publici, Cap. III, art. 20, al. 1-2; 29 Ibidem, Cap. III, art. 21, al.1-5; 30 Legea nr. 115 din 6 octombrie 1996, pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici;

cât şi proprietăţile deţinute de acel funcţionar. Articolul 4 al Legii nr.78/2000 stipulează

că funcţionarii au obliga ţ ia de a declara în termen de 30 de zile de la primire orice

donaţie directă ori indirectă sau daruri primite în legătură cu exercitarea funcţiilor sau

atribuţiilor lor, cu excepţia celor care au o valoare simbolică. Mai mult decât atât,

obligativitatea de declarare a averilor se extinde şi asupra soţilor, respectiv soţiilor.

SISTEM DE IMPUNERE

Sistemul de impunere se referă la un organism special, investit cu prerogative de

impunere şi control a reglementărilor etice. De cele mai multe ori, acest organism

special îmbracă forma unei comisii etice, abilitată să impună standarde etice şi să

controleze activitatea funcţionarilor publici, fiind în măsură să încurajeze administratorii

să acţioneze conform principiilor etice promovate de legislaţia etică şi descurajându-i pe

aceia care ar fi tentaţi să încalce legea. Pentru a fi eficientă, comisia va fi alcătuită din

membrii neimplica ţ i în mod direct în activitatea autorităţii publice pe care o controlează

şi lipsiţi de interese politice.

De menţionat este importanţa aspectului surprins şi anterior: idealul este o

comisie de disciplină ai cărei membrii să nu fie implicaţi în mod direct în activitatea

autorităţii sau instituţiei publice controlate. Comisia are nevoie de un buget propriu,

capabil să-i acopere cheltuielile necesare desfăşurării activităţii.

Rolul comisiei este de a interpreta şi impune prevederile legale, deoarece este

realmente imposibil de elaborat o legislaţie în măsură să acopere toate situaţiile

dilematice cu care se confruntă autorităţile publice. Comisia va avea datoria de a adapta

prevederile existente la situaţii nou create, de a oferi consultanţă în domeniul eticii

administraţie şi de a-i forma pe funcţionari în spiritul legii şi al moralităţii.

Legea nr. 144 din 21 mai 2007 privind înfiinţarea, organizarea şi

funcţionarea Agenţiei Naţionale Anticorupţie a înfiinţat această autoritate în

vederea asigurării exercitării funcţiilor şi demnităţilor publice în condiţii de

imparţialitate, integritate, transparenţă, prin organizarea în mod unitar şi

instituţionalizat a activităţii de control al averii dobândite în perioada exercitării

mandatelor sau a îndeplinirii funcţiilor respective şi a verificării conflictelor de

interese, precum şi de sesizare a incompatibilităţilor. Prin urmare, Agenţia are ca

principale atribuţii verificarea declaraţiilor de averi prevăzute de Legea nr. 115 din

6 octombrie 1996, pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a

unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, de

verificare şi soluţionare a situaţiilor care presupun conflicte de interese şi diferite

incompatibilităţi.

O altă instituţie abilitată să controleze legalitatea instituţiilor publice şi a

funcţionarilor publici este Direcţia Naţională Anticorupţie, înfiinţată prin Ordonanţa de

Urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002. Spre deosebire de Agenţia Naţională Anticorupţie,

Direcţia Naţională Anticorupţie verifică acele situaţii în care s-au semnalat fapte de

corupţie prevazute de Legea nr. 78 din 8 mai 2000, pentru prevenirea, descoperirea şi

sancţionarea faptelor de corupţie.

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici monitorizează şi controlează

aplicarea normelor prevăzute de codul de conduită al funcţionarilor publici, instituit

prin Legea nr. 7 din 18 februare 2004. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici

alcătuieşte, anual, pe baza rapoartelor primite de la funcţionarii desemnaţi în cadrul

fiecărei instituţii publice, un raport cu privire la managementul funcţiei publice şi al

funcţionarilor publici.31 Acest raport cuprinde numărul şi obiectul sesizărilor privind

cazurile de încălcare a normelor de conduită profesională, categoriile şi numărul de

funcţionari publici care au încălcat normele de conduită morală şi profesională, cauzele

şi consecinţele nerespectării prevederilor codului şi trebui să evidenţieze cazurile în

care funcţionarilor publici li s-a cerut să acţioneze sub presiunea factorului politic.

Din punctul de vedere al sistemului de impunere, legislaţia românească a creat

autorităţile necesare pentru ca măsurile legale anticorupţie să fie respectate iar codul de

conduită se bucură de sprijinul şi monitorizarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor

Publici.

PROIECŢIE PENTRU "WHISTLEBLOWERS"

31 Legea nr. 7 din 8 februarie 2004 privind Codul de conduită al funcţionarilor publici, Cap. III, art. 22, al. 1-2;

Termenul de "whistleblowers" este un termen familiar în câmpul controverselor

administraţiilor occidentale. Denunţarea faptelor care presupun o încălcare a legilor în

vigoare dar şi a colegilor care încalcă aceste legi şi principiile democratice

fundamentale poate fi considerată, în acelaşi timp, atât un act de onestitate dar, pe de

altă parte, şi un act de lipsă de loialitate faţă de colectiv şi faţă de organizaţia din care

acesta face parte. Legislaţia americană, pornind de la prevederile Constituţiei referitoare

la liebrtatea de exprimare, îi protejează pe acei funcţionari care denunţă abuzurile din

cadrul instituţiei publice. Racordându-se la standardele impuse de administraţiile

occidentale, legislaţia românească, cuprinde Legea nr. 571 din 14 decembrie 2004,

privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din

alte unităţi care semnalează încălcări ale legii. În terminologia românescă,

termenului de „whistleblower” îi corespunde termenul „avertizor” iar expresiei ”to

blow the whistle” îi corespunde expresia „avertizare”. Avertizarea în interes public

înseamnă sesizarea făcută cu bună credinţă cu privire la orice faptă care presupune o

încălcare a legii, a deontologiei profesionale sau a principiilor bunei administrări,

eficienţei, eficacităţii, economicităţii şi transparenţei.32 Principiile care guvernează

protecţia avertizării în interes public sunt următoarele:33

• Principiul legalităţii;

• Principiul supremaţiei interesului public;

• Principiul responsabilităţii;

• Principiul nesancţionării abuzive;

• Principiul bunei administrări;

• Principiul bunei conduite;

• Principiul echilibrului;

• Principiul bunei-credinţe.

STATUTUL FUNCŢIONARULUI PUBLIC

32 Legea nr. 571 din 14 decembrie 2004, Cap. I, art.3, al.1; 33

Ibidem, Cap. II, art. 4, lit. a-h;

Prin adoptarea de către Parlamentul României în 8 decembrie 1999 a Legii nr.

188 privind statutul funcţionarilor publici, publicată în M.O. nr. 600 din 8 dec. 1999

şi republicată în M.O. nr. 365 din 29 mai 2007 s-a realizat un important pas înainte pe

calea adaptării funcţiei publice la standardele impuse de o societate democratică

matură. Articolul 3 al acestei legi enumeră principiile care stau la baza exercitării

funcţiei publice:

• Legalitate, imparţialitate şi obiectivitate;

• Transparenţă;

• Eficienţă şi eficacitate;

• Responsabilitate în conformitate cu prevederile legale;

• Orientare către cetăţean;

• Stabilitate în exercitarea funcţiei publice;

• Subordonare ierarhică.

Acest statut garantează funcţionarilor publici stabilitate, continuitate,

permanenţă, eficacitate. Un funcţionar public conştient de siguranţa funcţiei sale va fi

mai puţin tentat să abuzeze de puterea discreţionară de care dispune şi va adopta o

atitudine transparentă în faţa persoanelor care încearcă să îl corupă.

Statutul funcţionarului public conţine prevederi referitoare la clasificarea

funcţiilor publice,34 la structura carierei funcţionarului public,35 la drepturile ( Cap. V,

Secţiunea1, art.27 - 42) şi îndatoririle funcţionarilor publici (Cap. V, Secţiunea a II-a,

art.43-49), la perfecţionarea profesională a funcţionarilor publici (Cap. V, Secţiunea a

III-a, art.50-53), cariera funcţionarilor publici (Cap. VI, Secţiunea 1, art. 54-59,

Secţiunea a II-a, art. 60-61), numirea şi promovarea funcţionarilor publici (Cap. VI,

Secţiunea a III-a, art.62, Secţiunea a IV-a, art. 63-69, Secţiunea a V-a, art. 70-71).

Drepturile funcţionarilor publici cuprind reglementări referitoare la condiţiile de

salarizare ale acestora, la concediile legale de care dispun aceştia, la asistenţa medicală

de care dispun, pensiile de care beneficiază, cât şi asigurarea condiţiilor necesare

desfăşurării muncii în condiţii normale. Tot în categoria drepturilor funcţionarilor

34 Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999, Cap.II, art. 7, al. 1-4, art. 8, al. 1-3, art. 9, al. a-c, art. 10, al. 1-2; 35 Ibidem, Cap.II, art. 9, al. a-c stipulează că există trei categorii de funcinari publici: cu studii superioare de lunga durata, cu studii superioare de scurta durata, cu studii medii; fiecare categorie conţine grade, clase, trepte.

publici sunt incluse dreptul la opinie, la tratement nediscriminatoriu, la asociere

sindicală şi la grevă. Îndatoririle funcţionarilor publici se pot rezuma la îndeplinirea cu

profesionalism, imparţialitate, loialitate, corectitudine şi în mod conştiincios a

atribuţiilor de serviciu şi evitarea oricăror activităţi care ar putea prejudicia autoritatea

în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea. Funcţionarii publici au îndatorirea de a

respecta normele de conduită profesională, le este interzis să accepte sau să pretindă

daruri sau alte avantaje, în considerarea funcţiei lor, au obligaţia de a completa şi

actualiza anual declaraţia de avere şi să respecte întocmai regimul juridic al conflictului

de interese şi al incompatibilităţilor. De asemenea, funcţionarul public are dreptul să

refuze, în scris şi motivat, îndeplinirea dispoziţiilor primite de la superiorul ierarhic,

dacă le consideră ilegale.

Statutul se referă şi la sancţiunile disciplinare şi răspunderea funcţionarilor

publici ( Cap. VIII, art. 75-86)36, modificarea, suspendarea şi încetarea raporturilor de

serviciu (Cap. IX, Secţiunea I, art. 87-93; Cap. IX, Secţiunea a II-a, art. 94-96; Cap. IX,

Secţiunea a III-a, art. 97-106).

Prin intermediul acestei legi, Capitolul IV, Secţiunile I şi II, art, 21-26 se

prevede înfiinţarea Agenţia Naţionala a Funcţionarilor Publici, organism afat în

subordinea Ministerului Internelornşi Reformei Administrative.

Regulile pe care le conţine acest statut vor acţiona ca principii morale ale

funcţionarilor publici, ghidându-le activităţile în funcţie de prevederile acestuia.

Totodată, nemaifiind atât de expus din punct de vedere politic, funcţionarul public

român va conştientiza că reprezintă interesul public şi că, în exercitarea funcţiei sale,

publicul îi este primul arbitru. Drept urmare, comportamentul său se va adapta în

funcţie de interesul comunităţii pe care o reprezintă şi în funcţie de scopurile

organizaţiei din care face parte.

9. Principii de bază în deontologia funcţionarului public

NOTIUNI ASOCIATE CONCEPTULUI DE DEONTOLOGIE

36 Potrivit Statutului funcţionarilor Publici, funcţionarii publici răspund: disciplinar (art. 77). contravenţional (art. 83), civil (art. 74) şi penal (art. 86)

În ştiinţa administraţiei s-au formulat mai multe obligaţii cu caracter moral

dintre care unele au dobândit şi caracter de obligaţii profesionale.

1. Probitate

Prin probitate se înţelege în primul rând, corectitudinea de care trebuie să dea

dovadă un funcţionar în îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Exista o dialectică a

corectitudinii exprimată foarte bine de G. Hegel: ,,Acelaşi conţinut care este un drept

este şi o datorie, şi ceea ce este o datorie este un drept"37

Cu alte cuvinte, funcţionarul

are dreptul de a exercita o funcţie publică atât timp cât înţelege că acea funcţie este o

datorie pentru el. Orice alte criterii pentru neîndeplinirea datoriei duc la lipsa de

probitate.

2. Demnitate

Foarte mulţi neglijează importanţa cuvântului “publică" din sintagma ,funcţie

putlică". Acest cuvânt trimite însă direct la sensul demnităţii pe care o are un funcţionar

învestit cu o funcţie (relativ la ceilalţi cetăţeni). Tocmai caracterul public al funcţiei

înterzice funcţionarului să se comporte ca ceilalti şi să ceară avantaje pentru el sau

pentru alţii. Sub aspect material, funcţionarul este plătit pentru a-şi exercita funcţia, iar

sub aspect moral el se bucură de autoritate, neavând dreptul de a se degrada pe sine sau

funcţia sa.

3. Reputatie

Aceasta reprezinta părerea pe care cei din jur o au faţă de cineva sau faţă de felul

în care o persoană este cunoscută sau apreciată, faima, renumele. Ca orice faimă sau

renume, reputaţia este dată, în primul rând, de efortul personal al celui în cauză, care, de

cele mai multe ori, se ,,confectionează" în timp din elemente ce ţin de resortul moralei,

fiînd răspândită apoi prin intermediul oamenior sau mass -mediei. Cât de relativă este

această construcţie morală ne-o devedeşte şi practica de zi cu zi.

Educaţia şi mediul, pe lângă caracterul nativ al persoanei sunt elemente

determinante ale acestei morale. Reputaţia poate fi reală sau falsă, în funcţie de

împrejurări, persoana în cauză putând fi de bună-credinţă sau duplicitară, poate avea

reale aptitudini sau şi le poate disimula.

4. Interdicţia cumulului

37 G.F. Hegel- Fi1ozofia spiritului, Ed. Academiei, 1996, pg. 316.

În general, funcţionarul public nu poate avea interese contrare adminstraţiei pe

care o serveste şi ca atare nu ar trebui să desfăşuare activităţi lucrative în scop personal.

Totuşi, în practica administraţiilor publice din statele democratice s-au admis unele

derogări pentru:

• Activitatea de creaţie şi ştiinţifică, literară;

• Acordarea de consultaţii specializate în alte demenii decât cele ale administraţiei

publice;

• Exploatarea brevetelor de invenţie.

Având în vedere că funcţia publică este un ansamblu de atribuţii, apreciem că o

persoană fizică nu poate, practic, să realizeze, în acelaşi timp, atribuţiile a două sau mai

multe funcţii publice. În acest sens, profesorul P. Negulescu arăta că, în principiu,

funcţiile publice nu se cumulează, pentru că interesul general cere ca funcţionarul să-şi

consacre întreaga sa activitate funcţiei pe care o îndeplineste.

Totuşi, un funcţionar angajat într-un seviciu public, poate desfăşura temporar o

activitate remunerată pentru un alt serviciu al administraţiei publice, cu condiţia să aibă

acordul autorităţii administraţiei publice pentru care lucrează, unde are funcţia de bază.

5. Imparţialitate

Cu privire la dreptul funcţionarului public de a face parte din partide politice s-

au conturat două opinii contrare:

• Una care considera administraţia ca anexă a politicului şi ca atare posibilitatea ca

funcţionarii să fie politici;

• Alta care consideră că funcţionarul are, în principal, atribuţia de a executa decizia

politică, fără a participa la activităţile partidelor.

Cu privire la problema amintită în Legea 188 /1999 privind Statutul

funcţionarilor publici la art. 42 se stipulează: ,,Funcţionarii publici au obligaţla ca în

exercitarea atribuţiilor ce le revin să se abţină de la exprimarea sau manifestarea

convingerilor lor politice".

6. Subordonarea

Funcţionarii publici au obligaţia de a executa ordinele sau instrucţiunile primite

de la şefii ierarhici. Este evident că această obligaţie deschide uneori poarta abuzului din

partea sefului făcând posibilă apariţia corupţiei. Tocmai de aceea, în doctrina şi prin

lege se recunoaste dreptul funcţionarului de a refuza executarea ordinului în cazul în

care este vădit ilegal şi/sau prejudiciază drepturile fundamentale ale persoanei. În

această situaţie, funcţionarul trebuie să anunţe în scris motivul refuzului. Corelativ,

trebuie precizat că funcţionarii superiori poarta răspunderea pentru legalitatea ordinelor

pe care le transmit subordonaţilor; altfel s-ar ajunge la situaţia în care ei ar fi exonerati

de răspundere, iar funcţionarii subordonaţi să răspundă pentru faptele altora.

7. Fidelitate

Această dimensiune etică a funcţionarului public presupune executarea sarcinilor

de serviciu pentru şi în interesul instituţiei la care funcţionarul lucrează. Obligaţia de

fidelitate cuprinde şi discreţia necesară cu privire la secretele de serviciu cu care

funcţionarul operează. Tocmai de aceea, în unele statute ale funcţionarilor publici se

prevede obligaţia de a păstra secretul de serviciu o anumită perioadă de timp după

încetarea raporturilor de serviciu (între 1 - 5 ani). Obligaţia de fidelitate se extinde şi

asupra persoanelor alese în cadrul autorităţilor cu caracter deliberativ, care au obligaţia

de a depune un jurământ la începerea mandatului.

8. Respectul faţă de funcţie

Obligaţia de a respecta funcţia constă în esenţă în limita de competenţă (acest

termen exprimă capacitatea unei persoane de a realiza în mod corespunzător şi cu

eficienţă maximă, sarcinile care îi revin, tot ea fiind cea care generează performanţa,

respectiv productivitatea şi

eficacitatea). Funcţionarul public nu trebuie să-şi depăşească atribuţiile de serviciu, aşa

cum sunt ele stabilite prin fişa postului. Este evident că în cazul în care funcţionarul

primeşte lucrări pe care nu are competenţa să le rezolve, ori intervine pentru

soluţionarea lor la şeful ierarhic este vorba de o formă a abuzului în serviciu.

10. Deontologia funcţionarilor publici europeni

Din punct de vedere al specialistului în administraţie publică dreptul Uniunii

Europene prezintă remarcabile elemente de originalitate şi specificitate, generând tot

mai mult o adevărată ordine juridică europeană.

În cele ce urmează vom prezenta câteva din cele mai importante repere privind

funcţia publică şi funcţionarul public comuniar. Facem acest lucru la încheierea cursului

de "Deontologie a funcţionarului public" pentru a cunoaşte elemente de drept comparat

în materie şi - mai important -pentru a ne putea da seama cât de departe sau de aproape

suntem de legislaţia Unuinii Euroepe din acest domeniu.

1.Definirea noţiunii de funcţionar public la nivelul Uniunii Europene

Normele privind funcţia publică şi funcţionarul public european sunt

reglementate prin mai multe regulamente ale Comunităţii Economice Europene (CEE),

ale Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA) şi a altor agenţii, reunite într-un

document al Uniunii denumit STATUT, care are ca subtitlu "Regulamente şi

reglementări aplicabile funcţionarilor şi altor agenţi ai Uniunii Europene'"

Există, în afara acestui Statut, şi unele reglementări speciale care privesc

funcţionarii din compartimentele ştiinţifice şi tehnice.

Intenţia unei reglementări cu valoare de statut a avut ca efect faptul că a plasat

funcţia publică europeană în categoria funcţiilor publice aşa-zis închise,

asemănătoare funcţiei publice franceze sau germane în care funcţionari veritabili sunt

titulari ai posturilor lor şi au vocaţie de carieră.

În sistemul francez se susţine că pentru a defini funcţia publică este necesar să

fie relevate două elemente caracteristice: permanenţa funcţiei şi integrarea într-o

ierarhie administrativă.

Ceea ce a preocupat doctrinele occidentale în materie a fost natura juridică a

situaţiei funcţionarului public, şi anume dacă aceasta este una de drept public sau uan

de drept privat, sau dacă funcţionarul public se află într-o situaţie legală şi

reglementară sau este într-o sitauţie subiecivă, dedusă dintr-un contract.

În această dezbatere predomină opinia potrivit cărora funcţionarii pbulici se află

într-o situaţie legală şi nu una subiectivă. Astfel, în Germania predomină teza potrivit

căruia "funcţionarul încarnează în actele sale binele colectivităţii, ideea de justiţie

obiectivă", precum şi teza potrivit căreia "funcţionarul profesionist este o instituţie

care răspunde cunoştinţelor, competenţei şi fidelităţii, care trebuie să asigure

stabilitatea administraţiei şi să constituie un factor de echilibru faţă de forţele politice

care dau configuraţie vieţii statului."

Definirea noţiunii de funcţionar al Uniunii Euroepene o regăsim în articolul i din

Statut, potrivit căruia "este funcţionar al Uniunii, în sensul prezentului statut, ori ce

persoană care a fost numită, în condiţiile prevăzute de acest statut, într-o funcţie

permanentă dintr-una din instituţiile Uniunii Europene, printr-un act scris al

autorităţii investite cu puterea de numire de această instituţie."

Din definiţia de mai sus se desprinde concluzia că dobândirea statutului de

funcţionar european este determinată de existenţa unui act de numire emis de

autoritatea competentă. Deci, funcţionarii sunt recrutaţi printr-un act unilateral al

autorităţii competente şi se supun dreptului Uniunii Europene în exclusivitate.

Autoritatea investită cu putere de numire este, de regulă, preşedintele fiecărei

instituţii europene.

În dreptul Uniunii Europene, atunci când se vorbeşte de personal se are în

vedere două categorii:

- funcţionarii europenii, cărora le sunt aplicabile prevederile statutului;

- alţi agenţi, cărora le este aplicabil fie dreptul comuntiar, fie dreptul naţional,

şi mai sunt cunoscuţi şi sub denumirea de contractuali.

Ceea ce deosebesc pe contractuali de funcţionarii Uniunii Europene este faptul

că la funcţionarii Uniunii Europene regula o reprezintă statutul, pe când la

contractuali regula o reprezintă aplicarea contractelor şi doar prin excepţie, incidenţa

dispoziţiilor Statutului.

De asemenea, în ceea ce priveşte litigiile, contractualii cad sub incidenţa

normelor jurisdicţionale naţionale, pe când funcţionarii sunt sub incidenţa normelor şi

instituţiilor jurisdicţionale ale Uniunii Europene.

Din conţinutul Statutului funcţionarului public cal Uniunii Europene se desprind

următoarele concluzii cu privire la regimul juridic al actului de numire într-o funcţie

europeană:

- reprezintă un act juridic cu caracter unilateral;

- este emis de o autoritate investită cu putere de numire (AIPN);

- în mod obligatoriu actul trebuie să precizeze data la care începe să producă

efecte juridice;

- actul de numire, conferă funcţionarului european o situaţie juridică statutară

şi reglementară;

- numirea nu se poate face decât pe un post vacant. Deci, actul de numire al

funcţionarului public european este actul juridic unilateral emis de o autoritate

investită cu putere de numire, careconferă persoanei vizate o situaţie juridică

statutară şi reglementară, respectiv, calitatea de funcţionar public european.

Aspecte privind deontologia funcţionarului european

Deontologia asa cum am mai precizat în cursul privind deontologia

funcţionarului public national, prin obiectul sau specific şi prin metodele proprii se afla

la intersectie dintre drept şi morala, ea incluzand norme de comportament care privesc

atat relatiile de serviciu de toate tipurile ceia ce poate fi evocat prin sintagma

comportament profesional cat şi cele care privesc viaţa privata a funcţionarilor

Uniunii Europene.

Deontologia funcţionarului european se fundamentează pe principiul că acesta

are ca unic scop al activităţii sale servirea intereselor instituţiei europene căreia ii

apartine, ceea ce presupune în egală măsură aptitudini, cunostinte, sanatate şi

moralitate.

Deontologia funcţionarului Uniunii Europene îşi are izvoarele în legislatţa

primară şi legislaţia secundară a Uniunii, principiile generale ale dreptului, cutuma,

jurisprudenţa Curtii Europene de Justitie, dreptul internaţional şi dreptul naţional.

Principalul izvor însă îl constituie Statutul funcţionarilor Uniunii Europene în care

regăsim consacrate dimensiunile regimului juridic aplicabil funcţionarilor europeni,

drepturile şi obligatiile care le revin, principiile care le guvernează activitatea precum şi

consecinţele care intervin în cazul încălcării prevederilor statutului. Principiile

deontologice ale funcţionarului Uniunii Europene sunt:

- se afla în permanenţă la dispoziţia instituţiilor din care face parte; - spiritul

internaţional şi european de care trebuie să dea dovadă în activitatea lor, care îi obligă

la un comportament prin care să se realizeze echilibrul necesar între spiritul şi vocaţia

lor europeană şi ataşamentul faţă de ţara ai cărui cetăţeni sunt;

- neutralitatea desăvârşită a funcţionarului european care exclude orice influenţă din

partea oricărui stat, organism naţional sau internaţional, oricărui alt subiect de drept

intern sau internaţional;

- devotamentul absolut în slujirea intereselor instituţiei europene şi a politicii uropene

în ansamblul sau.

Forme de răspundere aplicabile funcţionarilor europeni

Regimul juridic al funcţionarilor europeni include şi problema răspunderii

acestora care are drept scop reprimarea greşelilor comise de agenţii publici. Prin

intermediul răspunderii se realizează atat scopul preventiv, cât şi cel sancţionator,

analizate în mod constant de doctrina juridică la care se adaugă scopul educativ.

Funcţionarul public, indiferent că este naţional sau internaţional trebuie să-şi

ducă la bun sfârşit atributiile, nu pentru ca aşa i se impune ci findcă e convins că ele

reprezintă rostul său profesiuonal.

Răspunderea funcţionarului european o găsim reglementată în titlul 6 denumit

"Regimul disciplinar", dezvoltat în anexa 9 la Statut intitulată "Procedura disciplinară",

ceea ce nu înseamnă că funcţionarul european nu răspunde material şi penal.

Din analiza textului Statutului rezultă următoarele forme ale răpunderii

funcţionarilor europeni:

a) răspunderea administrativ-patrimonială a funcţionarului faţă

de Uniune, potrivit căreia funcţionarul este ţinut să repare în

total sau în parte prejudiciile cauzate Uniunii prin greşelile

personale grave pe care acesta le-ar fi comis în timpul

serviciului sau în legatură cu serviciul;

b) o răspundere penală care este numai menţionată de Statut fără

a i se dezvolta regimul juridic;

c) o răspundere administrativ-disciplinară pe larg dezvoltată în

titlul VI din Statut şi în anexa 9.

Principiile generale care guvernează răspunderea funcţionarului disciplinar sunt:

1. Răspunderea disciplinară intervine ca urmare a comiterii unei abateri disciplinare,

noţiune care include orice încălcare a obligaţiilor impuse de Statut. De reţinut că

răspunderea disciplinară intervine atât pentru funcţionarul european cât şi pentru fostul

funcţionar.

2. Principiul potrivit căruia aceiaşi fapta nu poate da loc decat unei singure sancţiuni

discilplinare

3. Principiul neretroactivităţii sancţiunii disciplinare derivat din principiul general al

neretroactivităţii legii, ceea ce înseamnă că o sancţiune administrativă nu poate produce

efecte decât din momentul în care a fost adusă la cunoştinţă funcţionarului.

4. Principiul cercetaării prealabile care presupune ca sancţiunea nu se poate aplică

decât dupa ce s-a realizat o cercetare prealabilă a faptei de săvârşirea căreia este acuzat

funcţionarul cu exceptia avertisemntului şi ale blamului care pot fi aplicate direct de

autoritatea competentă.

5. Principiul individualizarii sancţiunii, care presupune să se ţină seama de

împrejurările în care fapta a fost săvârşita, de latura obiectivă şi subiectivă a acesteia, de

consecinţele faptei şi de comportamentul general al funcţionarului public, inclusiv

existenţa unor antecedente disciplinare.

6. Principiul comunicării, în sensul ca orice decizie individuală luată în aplicarea

statutului trebuie să fie comunicată în scris, de îndată funcţionarului intersat şi motivată

în fapt şi în drept.

7. Implicarea organului de disciplină este un alt principiu

al răspunderii funcţionarului Uniunii Europene şi are legatură cu prevederile art.9

din Statut care stabileşte că în fiecare instituţie se instituie un Consiliu

disciplinar şi care are rolul de a proteja funcţionarul împotriva deciziilor

abuzive care ar putea fi luate împotriva sa.

8. Autoritatea investită cu putere de numire este cea îndrituită să sancţioneze pe

funcţionarul Uniunii Europene.

9. Principiul dreptului la aparare a funcţionarului Uniunii Euroepene presupne:

- comunicarea deciziei;

- acordarea unui termen de 15 zile în care

funcţionarul să-şi poată pregati apărarea;

- dreptul funcţionarului de a fi asistat în faţa

organului de disciplină;

- dreptul de a apela la martori;

- dreptul de a se adresa organelor Uniunii

Europene de jurisdicţie.

10. Principiul radierii sancţiunii disciplinare care se naşte la intervale de timp în funcţie

de sancţiunea a cărei radiere se cere (ex. avertismentul şi blamul în 3 ani iar celelate

sancţiuni în termen de 6 ani).

Sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarilor Uniunii Europene pot

fi grupate în urmatoarele categorii:

1. Din punct de vedere al naturii lor

a) sancţiuni cu caracter normal (avertismentul şi

blamul);

b) sancţiuni care afectează cariera funcţionarului;

c) sancţiuni cu caracter pecuniar;

d) sancţiuni cu caracter complex care afectează în

egală măsură cariera dar au şi caracter pecuniar

(ex. retrogradare).

2. Din punct de vedere al caracterului lor:

a) sancţiuni cu caracter principal (avertismentul,

mustrarea, suspendarea tempoorară la

avansare, revocarea şi concedierea);

b) sancţiuni cu caracter complementar

(suspendarea dreptului la pensie)

3. Din punct de vedere al efectelor lor:

a) sancţiuni care atrag încetarea raportului de

funcţie europeană;

b) sancţiuni care nu atrag incetraea raportului de

funcţie europeană;

c) sancţiuni care determina intreruperea

raportului de funcţie europeană (suspendarea

funcţionarului).

În cele ce urmează vom face o scurtă analiză a fiecăreia din sancţiunile

disciplinare mai sus determinate:

A. AVERTISMENTUL este reglementat ca primă sancţiune enunţată de art.86 din

Statut şi de aici concluzia ca este cea mai uşoară, fiind definită ca atragerea atenţiei

persoanei care a săvârşit fapta asupra pericolului acesteia cu recomandarea ca pe

viitor sa nu se repete fapta respectivă şi să se conformeze dispoziţiilor legale.

Avertismentul reprezintă o sancţiune principală cu caracter moral având rolul de

a pune pe faptuitor în postura de a-şi conştientiza fapta dar, totodată, de a-l determina să

nu o repete.

Procedura procedării avertismentului:

- se aplică de autoritatea investită cu putere de numire din proprie iniţiativă sau

la propunerea superiorului ierarhic al funcţionarului în cauză;

- autoritatea competentă nu este obligată să solicite avizul Consiliului de

disciplină;

- subzistă dreptul funcţionarului Uniunii Europene de a fi ascultat înainte de a i

se fi aplicat sancţiunea;

- se aplică în scris.

B. BLAMUL este tot o sancţiune cu caracter moral şi constă în a atrage public atenţia

unui funcţionar asupra faptei comise fără a fi nevoie de o cercetare prealabilă sau de

forma scrisă.

C. SUSPENDAREA TEMPORARĂ A DREPTULUI DE AVANSARE PE SCARA

IERARHICĂ, este sancţiunea care constă în întreruperea posibilităţilor de avansare

automată pentru raţiuni care ţin de comportamentul necorespunzător al funcţionarului

Uniunii Europene. Aceasta sancţiune are caracter complex deoarece afectează cariera

funcţionarului dar şi drepturile sale băneşti.

D. REDUCEREA TREPTEI DE SALARIZARE , vizează o coborâre pe treapta de

salarizare corespunzătoare gradului funcţionarului respectiv şi, în consecinţă, face parte

din sancţiunile care afectează atât cariera cât şi veniturile funcţionarului în cauză.

E. RETROGRADAREA este sancţiunea care vizează pierderea gradului, spre

deosebire de sancţiunea anterioară, care vizează numai reducerea treptei în cazul

aceluiaşi grad. Retrogradarea reprezintă o sancţiune cu efecte asupra carierei, asupra

veniturilor dar şi cu un important impact moral deoarece funcţionarul îşi pierde pentru o

anumită perioadă poziţia ierarhică.

F. SUSPENDAREA DIN FUNCŢIE intervine în caz de abatere gravă când

funcţionarul se face vinovat fie de o neîndeplinire a obligatiilor sale profesionale cu

consecinţe grave fie de o imperfecţiune de drept comun. Autoritatea investită cu putere

de numire poate să dispună imediat suspendarea din funcţie a autorului unei asemenea

abateri. Decizia de suspendare trebuie să prevadă dacă funcţionarul îşi păstrează

remuneraţia sau procentul cu care se diminueaza (nu mai mult de 50%) şi nu poate dura

mai mult de 4 luni de la data cand a fost luata).

G. REVOCAREA DIN FUNCŢIE reprezintă sancţiunea cea mai gravă alături de cea

a concedierii pentru motive de necorespundere profesională, ambele sancţiuni punând

capat unei funcţii. Revocarea poate fi însoţită şi de suspendarea dreptului la pensie de

vechime.

H. CONCEDIEREA pentru insuficienţă profesională poate interveni când o persoană,

deşi a fost selecţionată pentru o funcţie ca urmare a concursului, pe parcurs se

dovedeşte faptul că nu întruneşte condiţiile necesare pentru menţinerea pe post, astfel că

poate interveni concedierea funcţionarului pentru motive de insuficienţă profesională .

Când intervine o asemenea situaţie autoritatea investită cu putere de investire are

2 posibilităţi:

- fie să-l concedieze

- fie să propună trecerea acestuia pe un post

inferior

Propunerea care are ca obiect aplicarea acestei acţiuni trebuie sa fie motivată, să

fie comunicată funcţionarului în cauză pentru a i se acorda posibilitatea de a se apăra.

In titlul VII din Statut intitulat "Căile de recurs" sunt prevăzute posibilităţile de

atac împotriva sancţiunilor administrative disciplinare care conţin practic 2 drepturi

fundamentale ale oricărei persoane vizate de statut:

a) dreptul de petiţionare către autoritatea investită cu putere de

numire, deci către administraţia europeană competentă;

b) accesul liber la jurisdicţia Uniunii Europene precedat de

procedura prealabilă prin care persoana interesată este

obligată să se adreseze mai întâi autorităţii investite cu putere

de numire şi abia apoi se va putea adresa Curtii Supreme de

Justitie. Căile de recurs sunt stabilite prin art.90 din Statut din

care reţinem:

1. Orice persoană vizată de prezentul Statut poate sesiza

autoritatea investită cu putere de numire solicitându-i să ia o decizie cu privire la

persoana sa. Autoritatea este obligată să-i raspundă într-un termen de patru luni de la

data introducerii cererii. La expirarea acestui termen lipsa răspunsului echivalează cu

decizia implicită de respingere susceptibilă să facă obiectul unei reclamaţii.

2. Orice persoană vizată în prezentul Statut poate sesiza

autoritatea investită cu putere de numire cu o reclamaţie îndreptăţită contra unui act care

îl incriminează, fie ca numită autoritate a luat o decizie fie s-a abţinut să ia o măsură

impusă de Statut. Reclamaţia trebuie introdusă în termen de 3 luni din ziua publicării

actului sau a notificării deciziei către destinatar sau începând cu data expirării

termenului de răspuns. Autoritatea este ţinută să comunice decizia sa în termen de 4

luni.

3. Cererea şi reclamaţia în ceea ce-l priveste pe funcţionar

trebuie să fie înaintate pe cale ierarhică, cu exceptia cazului când ele privesc pe

superiorul ierarhic direct situaţie când se înaintează autorităţii imediat superioare.

Potrivit art.91 din Statut " Curtea de Justitie a Uniunii Europene este competentă

să decidă asupra oricărui litigiu între Uniune şi una din persoanele vizate din Statut şi

care are ca subiect legalitatea unui act care aduce o imputaţie acelei persoane.

Un recurs la Curtea de Justitie a Uniunii Europene este acceptabil numai dacă:

- autoritatea investită cu putere de numire a fost

în prealabil sesizataă cu o reclamaţie;

- dacă reclamaţia a făcut obiectul unei decizii de

respingere explicite sau implicite.

Recursul trebuie să fie formulat în termen de 3 luni din ziua notificării deciziei

luate ca răspuns la reclamaţie sau de la expirarea termenului de răspuns.

BIBLIOGRAFIE:

1.ADAMS,GUY B.,BALFOUR, DANNY L., Unmasking Administrative Evil,

Sage- Publications Inc., London, Great Britain, 1998;

2. COOPER, PHILLIP J., BRADY, LINDA P., HIDALGO-HARDEMAN,

OLIVIA, HYDE ALBERT, NAFF, KATHERINE C., OTT, STEVEN J., WHITE,

HARVEY, Public Administration for the Twenty-First Century, Harcourt Brace&Co.

Florida, U.S.A., 1998; 3. COOPER, TERRY, L. (ed.), Handbook of Administrative Ethics, Marcel

Dekker Inc. California, 1994;

4. CHAPMAN, RICHARD A. (ed.), Ethics în Public Service, Edinburgh

University Press, 1993,

5. FARAZMAND, ALI, Modern Style of Government, Sage- Publications Inc.,

California, U.S.A., 1997;

6. GOLEMBWIESKI, ROBERT, Organization Development (Ideas and Issues),

Transaction Publishers, New Jersey, U.S.A., 1989;

7. GORDON, GEORGE, J., MILAKOVICH, MICHAEL, E., (eds.). Public

Administration în America, fifth edition, St. Martin’s Press, New York, 1995<

8. KNOTT, JACK, H., MILLER, GARY, J., Reforming Bureaucracy. The

Politics of Instituţional Choice, Prentice-Hall Inc., New Jersey, U.S.A., 1987;

9. LOCK, DENNIS, Gower Handbook of Quality Management, Gower

Publishing Company, Vermont, U.S.A., 1990;

10. LUTRIN, CARL, E., SETTLE, ALLEN, K., American Public

Administration-Concept and Cases, Prentice-Hall, New Jersey, U.S.A., 1992;

11. MADSEN, PETER and SHAFRITZ, JAY, M., (eds.), Essentials of

Government Ethics, Meridian Book, 1992;

12. MOORE, MARK, H., Creating Public Value-Strategic Management în

Government, Harvard University, London, U.K., 1997;

13. RAZ, JOSEPH, Ethics în the Public Domain-Essays în the Morality

of Law and Politics, Clarendon, U.S.A., 1994;

14.RICHTER, WILLIAM L., BURKE, FRANCES, DOIG JAMESON

W., Combating Corruption, Encouraging Ethics, American Society of Public

Administration, 1990;

15.LESTER M. SALAMON, The Tools of Government: A Guide to the New

Governance, Oxford University Press, New York, 2002.

16. STILLMAN, RICHARD, J., Public Administration-Concepts and Cases

sixth edition, Haugton Mifflin Company, U.S.A., 1996;

17. THOMPSON, ARTHUR A., STRICKLAND, A. J.III, Strategic

Management-Concept and Cases, seventh edition, Von Hofiman Press, New York,

U.S.A., 1993;

18. VEDINAŞ, VERGINIA, Statutul funcţionarilor publici, Universul Juridic,

Bucureşti, 2009;

ARTICOLE:

1. MENZEL, DONALD, Research on ethics and integrity în governance: A review and

assessment, în Public Integrity 7 (2005), No. 2., pp. 147-68;

2. WARREN, MARK E., What Does Corruption Mean în a Democracy?, în American

Journal of Political Science 48 (2004): 2, pp. 328-43;

3. PALIDAUSKAITE, JOLANTA, Codes of ethics în transitional democracies: A

comparative perspective, în Public Integrity 8 (2005-06): 1, pp. 35-48;

4. Toespraak burgemeester Cohen op de integriteitsconferentie op donderdag 28 mei

2009, om 18.30h în het Blauwe Theehuis. Zoals uitgesproken; cuvânt de bun venit

adresat de primarul Amsterdamului, Job Cohen, participanţilor la conferinţa

internaţională First Global Dialogue on Ethics în Public Administration, Governing

Good and Governing Well, Amsterdam, 28-30 mai 2009.

LEGI:

1. Legea nr. 115 din 6 octombrie 1996, pentru declararea şi controlul averii

demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control

şi a funcţionarilor publici, actualizată până la data de 21 aprilie 2008,

2. Legea nr. 188 din 9 decembrie 1999, privind statutul funcţionarilor publici,

republicată în 29 mai 2007;

3. Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001, a administraţiei publice locale, republicată şi

actualizată până la data de 3 iulie 2008;

4. Legea nr. 78 din 8 mai 2000, pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea

faptelor de corupţie, actualizată până la data de 1 aprilie 2007;

5. Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001, privind liberul acces la informaţiile de

interes public, actualizată până la data de 29 iunie 2007;

6. Ordonanţa de Urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002, privind Direcţia Naţională

Anticorupţie, actualizată până la data de 7 septembrie 2006;

7. Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003, privind unele măsuri pentru asigurarea

transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul

de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, modificată şi completată de

OUG nr. 40/2003;

8. Legea nr. 52 din 21 ianuarie 2003, privind transparenţa decizională în

administraţia publică;

9. Legea nr. 571 din 14 decembrie 2004, privind protecţia personalului din

autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează

încălcări ale legii;

10. Legea nr. 7 din 8 februarie 2004, privind Codul de conduită al funcţionarilor

publici, republicată;

11. Legea nr. 144 din 21 mai 2007, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea

Agenţiei Naţionale de Integritate, actualizată până la data de 21 aprilie 2008;

12. CODUL PENAL al ROMÂNIEI din 16.04.1997 (Art. 254-258), Best

Publishing, Bucureşti, 2009;

13. CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, publicată în M.O. nr. 767/31 octombrie 2003.

Intrebari examen

1. Ce reprezintă codurile etice şi care este rolul lor în administraţia publică?

Încercaţi să va imaginaţi ce principii ar trebiu să conţină un cod etic al

funcţionarului în România.

2. Ce componente ar trebui să conţină o legislaţe etică? Alegeţi una dintre cele

patru componente şi analizaţi-o în cazul legislaţiei româneşti.

3. De ceste important să existe un stat al funcţionarului public?

4. Care consideraţi că este elementul deficitar al eticii în administraţia publică

românească (legislaţia, lipsa codificării etice, un management neorientat către

promovarea valorilor etice, un electorat neparticipativ)? Argumentaţi

alegerea făcută de dvs.

5. Formulaţi un exemplu de situaţie în care ati lua atitudine şi aţi semnala un

comportament inadecvat al unui coleg de-al dvs., apelând la protecţia Legii

nr. 571-2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice,

instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii.

6. Argumentaţi de ce pentru a avea un sistem administrativ etic este nevoie

atât de legislaţie etică, dar şi de un sistem de impunere eficient.

7. Imaginaţi-vă că sunteţi manager al unui departament al unei instituţii

publice. Subalternii dvs. Pleacă săptămânal la un curs de formare în

afara localităţii, însă nu foarte departe de casă. Costurile cu transportul,

masa şi cazarea le sunt decontate. Cu toate acestea, fiind relativ aproape

de casă, toţi se întorc seara în localitatea de domiciliu. Cei mai mulţi

dintre ei, deşi nu stau la hotel şi nu manâncă la restaurant, preferând sa

vină acasă şi să manânce acasă si, de asemenea, să doarmă acasă, aduc

spre decontare documente care atestă şederea lor la hotel şi efectuarea

unor cheltuieli cu masa. Ce faceţi în această situaţie? Le permiteţi să

deconteze respectivele cheltuieli, deşi ştiţi că ele nu au fost efectuate,

considerând că oricum nu este vorba de sume mari şi, oricum, au fost

prevazute fonduri de către instituţie în acest sens? Sau le atrageţi

atenţia, avertizându-i că se află într-o situaţie în care încalcă normele

morale ale colectivului dvs.? Argumentaţi răspunsul ales.

8. Trebuie să vă printaţi cursurile pe care le-aţi primit prin e.mail de la

profesorii dvs. La dvs. la serviciu există o imprimantă profesională care

v-ar ajuta foarte mult, deoarece ar lista cursurile într-un timp foarte

scurt şi v-ar scuti de banii pe care ar trebui să îi plătiţi în oraş, pentru

un asemenea serviciu. Ce faceţi? Listaţi cursurile la serviciu?

Argumentaţi alegerea făcută.

9. Lucraţi la serviciul de autoritate tutelară al primăriei din localitatea dvs. Vă

confruntaţi cu următoarea situaţie: aveţi un caz al unui tinere fete minore,

proaspătă mămică a unui nou născut de doar două luni. Mama a fugit din

locul unde a fost instituţionalizată, a trait în concubinaj cu un baiat, de

asemenea instituţionalizat şi minor, şi a făcut un copil cu acesta din urmă.

Tocmai ati dat de urma lor, ambii fiind căutaţi pentru că au fugit din locurile

unde erau instituţionalizaţi. Tânărul tătic lucrează în construcţii pentru a-şi

întreţine familia. Iată o situaţie dilematică: dacă îi duceţi înapoi, pe părinţii

minori, în instituţia de unde provin, nou-născutul ar lua şi el drumul unei alte

instituţii, ati strica tânăra lor familie, pentru că i-ati despărţi atât pe părinţi,

cât şi pe părinţi de copilul lor, însă v-ati face datoria pe care o presupune

serviciul dvs. Dacă nu raportaţi că i-ati găsit şi îi lăsaţi să se descurce singuri,

nu le stricaţi micuţa lor familie şi copilul ar creşte lăngă părinţii lui, însă

comportamentul dvs. nu ar fi în conformitate cu normele presupuse de

serviciul dvs. şi de fişa postului. Cum procedaţi? Argumentaţi alegerea

făcută.

10. Lucraţi la departamentul de achiziţii publice al primăriei din localitatea dvs.

Tocmai s-a organizat o licitaţie publică şi, în urma licitaţiei, a fost selectată o

fimă privată pentru a executa o anumită lucrare. Aţi participat şi dvs. la

procesul de selecţie al frimelor care au depus documentaţie în vederea

căştigării proiectului. Din documentaţia despusă, o altă firmă, decât cea

selectată, oferea condiţii mai bune decât firma care a câştigat selecţia. Din

punct de vedere legal, sunt întrunite toate condiţiile de ambele firme, prin

urmare, nu s-a produs nici un fel de ilegalitate în procesul de selecţie. Insă,

firma care a câştigat proiectul este o firmă care îl are ca principal acţionar pe

un cetăţean de naţionalitate română iar cealaltă firmă îl are ca principal

acţionar pe un cetăţean de naţionalitate maghiară. Suspectaţi că criteriul de

departajare dintre cei doi a fost cel al naţionalităţii, fiind preferată firma cu

acţionarul român. Cum procedaţi? Semnalaţi acest lucru sau nu?

Argumentaţi răspunsul dvs.